SPAȚIUL ISTORIEI LA SADOVEANU. MOLDOVA MITICĂ.

Prof. Hagiu Violeta Alina

Toate romanele istorice descriu o Moldovă sadoveniană, cu natura, locuitorii,

obiceiurile și religia ei, cu o istorie proprie, structuri și instituții politice, războaie și
domnitori. Este o Moldovă care se prezintă în toată splendoarea ei abatelui Paul de Marenne,
unul din celebrii vizitatori străini ai Moldovei sadoveniene, om civilizat și fin, observator
atent al locuitorilor și al oamenilor. Îl însoțește de la graniță Alecu Ruset, un tânăr boier
moldovean fiu de domn mazilit. Abatele de Marenne și beizade Ruset străbat țara în pasul
căilor, cu lungi opriri, unde mănâncă și beau ca niște pricepuți în materie, privesc în jur și
discută politică. Așa se deschide romanul „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă” în
care, cel puțin în primele două sute de pagini, este și o descriere a Moldovei. De la Alecu
Ruset abatele află, pe lângă ce vede singur, o mulțime de lucruri despre țara sadoveniană.
El intră în Moldova pe la sfârșitul lui septembrie, în zilele cele mai frumoase ale
toamnei, anotimpul sadovenian prin excelență. „În podgorii, culesul se isprăvea și roada
viilor fusese bogată- de aceea începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale,
după vin nou, trecând printre costițe pleșuve și imașuri arse”. Este fascinant totul: natura
sălbatică, bogată, miraculoasă. Inspirat direct din Cantemir, Sadoveanu descrie o Moldovă
bogată, în care grâul, vinul, poamele, cașul și celelalte curg ca dintr-un corn al abundenței.
„Fusese în acel an 1469- aflăm din „Frații Jderi”- o bună cumpănă a ploilor și pâinile albe
dăduseră mare spor la boabe...Spicele erau cât degetul mijlociu al unui bărbat plugar. La
treier boabele se desfăcură grele și tari c-un sunet de sticlă”. Iarba crește pe alocuri în
sălbăticia cea mai deplină, pe întinderile unei Sciții fără capăt pe unde rătăcesc oile
cantemirești cu treisprezece coaste și zimbrii imemorabili. Aici nu se vede nimeni cu coasa.
Cel dinâi om sta la douăzeci și cinci de ceasuri depărtare cu piciorul. Pe acele întinderi trec
oile sălbăticite cu treisprezece coaste și uneori în iernile grele ajung până aicea zimbrii”.
Abatele ajunge relativ târziu, când „bucatele fuseseră strînse de mult de necăjiții pămîntului”,
care, acum, s-au retras sub umbrelele hanurilor și petrec. Atmosfera e de sărbătoare. Tudor
Șoimaru se întoarce după douăzeci de ani în satul lui tocmai într-o zi de duminică („Neamul
Șoimăreștilor”). La hanul lui Gorașcu Haramin din „Nicoară Potcoavă” se găsește o adunare
de oameni în trecere „Într-o zi de sărbătoare ca aceea a Rusaliilor”. Călătorii din „Nunta
domniței Ruxanda” sunt întâmpinați prin sate „cu vin și cu pită” de către „oameni veseli și
bine hrăniți care se închinau cu cușmele în mînă”, ospitalitatea moldovenilor este scoasă în
evidență de către autor: străinilor li se întind mese oriunde (la han, în sate, la conace, la
curțile domnești) sunt prinși în mrejele unui ospăț fără seamăn.
Însă abatelui de Marenne i se oferă prilejul, în călătoria sa, să descopere și cealaltă
față a Moldovei sadoveniene: instabilitatea, sărăcia, administrația defectuoasă, foametea și
violența. Este surprins când vede sate întregi pustiite, unde casele au fost arse și oamenii
alungați. Această atmosferă dezolantă este întâlnită și în târguri, iar capitala însăși face
impresia celei mai nepăsătoare administrații. Țara este un viespar de intrigi. Boierii urăsc pe
domn și domnul pe boieri. Curtenii se supraveghează reciproc. Toată escorta abatelui se
compune din spioni. Arhimandritul Amfilohie Șendrea slujește pe domnul Vodă Ștefan și are
spioni calificați în straie călugărești.
Dacă urmărim tematica sadoveniană ar trebui să afirmăm că prima mare temă este
aceea a instabilității, a unui „paradis devastat” cum afirmă Alecu Ruset: „Toate în Moldova
domnule de Marenne - explică beizade - sunt scurte, trecătoare și viforoase: și cele bune și
cele rele. Acum doi ani aceste locuri erau înflorite și populate. Acum nu mai sânt” 1. A doua
mare temă istorică este la Sadoveanu mitul unei vârste de aur. În funcție de acestea se pot
grupa romanele istorice în două categorii: romane ale vârstei de aur, care zugrăvesc o
societate patriarhală și idilică stabilă, bogată, armonioasă și protocolară „Nunta domniței
Ruxanda ” și mai ales „Frații Jderi”; și romane ale decăderii, în care paradisul apare devastat,
domniile sunt nesigure și frământate precum în „Șoimii”, „Nicoară Potcoavă”, „Vremuri de
bejenie”, „Neamul Șoimăreștilor” și cel mai bun dintre toate „Zodia Cancerului”.
Moldova lui Sadoveanu este prezentată în sens invers. În romanele tinereții, de factură
romantică, în genul romanelor lui Walter Scott, Alexandre Dumas, întâlnim o Moldovă
mistuită de rivalități de putere, războinică, năvălită periodic de tătari, turci și leși, cu locuitori
fugari în codru sau duși în robie, cu sate și holde pârjolite, cu domnitori cruzi. Literatura
bătrâneții lui Sadoveanu e mult mai senină decât aceea a tinereții. Moldova paradisiacă are o
societate aproape ideală, prin echilibru și ritualizare. Această literatură este expresia filozofiei
istorice a lui Sadoveanu, arată modelul de societate pe care prozatorul îl așază în fața lumii
moderne, o civilizație legendară care s-a degradat și spre care el privește cu nostalgie.
În „Nemul Șoimăreștilor”, Tudor Șoimarul se întoarce în satul natal după o lungă
absență: plecase de mic copil, alungat cu toți ai lui dincolo de Nistru, se întoarce ca bărbat în
putere și soldat în armata lui Tomșa. Arată cu emoție însoțitorilor lui satul „cu casele mari,
acoperite cu stuh, case curate, răzășești”. E zi de duminică, bate toaca în clopotnița bisericii
albe și pe ulițe se grămădesc „femei și fete cu cațaveici de vulpe și cu fuste de lînă, dungate
1
Sadoveanu, M., Zodia Cancerului, Ed. Națională, București, 1929, pag.35
cu vrîste galbene și roșii pe fond negru”, bărbați „cu ciubote de piele roșie, pantaloni largi și
încrețiți în jurul mijlocului, dintr-un șieac cafeniu, și cu ilice negre cu nasturi rotunzi de
argint și mînecile largi”. Satul este unul de răzeși întemeiat pe o formă străveche de
proprietate obștească și familială. Răzășii constituie categoria socială fundamentală din
romanul istoric sadovenian. Autorul elogiază libera existență, valorile și morala clasei
răzășești și mai ales povestește teribila ei existență.
Fenomenul de „extrapolare” a idealului răzășesc se va întâlni în romanul „Șoimii”.
Astfel se întâmplă că nu Stroie Orheianu este întâiul boier care apare în romanul sadovenian
ci bătrânul Dăvideanu. Pe moșia lui satele arată întocmai ca acelea din „Neamul
Șoimăreștilor”: „Satul era gospodăresc și sătenii păreau cuprinși”. În „Șoimii” țăranii sunt
iobagi și nu răzeși. În „Nicoară Potcoavă”, Dăvideanu este înfățișat ca mazâl de răzeși, un fel
de fruntaș în sat, nu cel mai bogat, este apropiat de Lăzărel Griga din „Zodia Cancerului”.
Se conturează un alt aspect de respectare a adevărului istoric: procesele de trecere
dintr-o clasă în alta au fost reale, fie prin sărăcirea unor răzeși, înghițiți de marea proprietate,
fie invers, prin îmbogățirea altora, mai ales în urma unor danii domnești.
Idealul de comunitate umană este întâlnit și în „Frații Jderi”, unde prozatorul își va
repeta, de câteva ori, convingerea că epoca de aur a lui Ștefan cel Mare constituie un stat
model, prin sprijinirea domnitorului nu pe marii boieri, ci pe țărănimea liberă, alcătuind astfel
o mare familie. Acesta este primul aspect al operei. Toate comunitățile prezentate de autor,
Moldova însăși- au o structură familială. Relațiile sunt duble: de dependență și de colaborare.
Un alt aspect, legat de această structură a societății-familie, este înaltul grad de
ritualizare. Oamenii se cunosc după port și după vorbă. Au obiceiuri comune. Munca,
sărbătorile, nunțile, botezurile, drumurile, războaiele și vorbirea se desfășoară după reguli
nescrise, însă de toți știute și care se moștenesc. Informația meteorologică, de pildă, e poetică:
„S-a aflat...că cerbii au boncăluit mai devreme în ist an. Cucoarele au plecat înainte de ziua
Crucii. Șoarecii de cîmp și-au făcut cuibarele sus în spinări, la două palme de pămînt. De
asemenea splina porcilor înjunghiați și desfăcuți se arată mai plină de unde începe”. 2 Există
un limbaj al închinării paharului cu vin, al evocării morților sau al înfruntării: „Gorașcu
Haramin închinase a treia oară ulcica cu vin acru vărsînd o picătură întru pomenirea
Voievodului Ion. Picăturile închinate i se prelungeau pe barbă și apoi în sîn , pe pîntece, căci
era un bătrîn mare, spătos și gros. La a treia închinare, cu picăturile de vin i s-au prelins și
lacrimile aducerii-aminte. Gospodarii l-au împresurat și au ridicat spre el ulcelele de lut”. 3

2
Ibidem , pag.232
3
Sadoveanu, M., Nicoară Potcoavă, Ed. Cartea Românească, București, 1980, pag 271
 Primirea oaspeților constituie un moment esențial pentru obiceiurile idilicei Moldove
sadoveniene. Cu toții, oamenii locului, se supun legilor ospeției. Edificatoare în acest sens
este respectarea legii ospeției din casa lui Lăzărel Griga. Ritulalul prevede o gradare atentă a
emoțiilor culinare: la început li se aduce numai pâine, brânză, ceapă și un vin acruț, despre
care, politețea îl îndeamnă pe domnul de Marenne să se pronunțe deschis. Lăzărel Griga vine
imediat cu explicația că acesta este un șiretlic al femeii și îl roagă s-o ierte. Ceea ce urmează
este o surpriză: zamă de pasăre aburindă, mâncată cu linguri de lemn de paltin, sarmale
păstrate în spuză. Nu lipsesc nici claponii în țiglă. Se schimbă și vinul față de care șătrarul
face o istorisire din care aflăm ce origine și ce vechime are. Conform tradiției, musafirii
trebuie să stea până se epuizează tot meniul și după aceea trag un pui de somn. Zama de
potroc, a cărei rețetă stârnește interesul abatelui, Ruset o prezintă ca pe un mic poem
gastronomic: „Asemenea preparat, domnule de Marenne, nu vei întîlni nicăieri, în cuprinsul
lumii civilizate. Carnea de pasăre bine îngrășată nu-i gătită cu apă, care după o zicală a
breslei noastre, nu-i vrednică de nimic. Moldovenii, oameni cu imaginație, adaugă că nu-i
bună de pus nici în ciubote. Dacă vrei, notează și acest dicton. Apa cestei firturi e înșelată și
prefăcută printr-o fermentație de tărîțe, grîu și mei. I se adaugă o creangă de cireș. Și după ce-
i așezată pe cuptor la căldură, gospodina care a oficiat, după un ritual străvechi, asmuță glas
de certă asupra cuiva mai tînăr. Îl asuprește și-l lovește chiar. Numai astfel fermentația capătă
aciditatea necesară”.4 Nici vinul nu se bea oricum „îl primești pe limbă ca pe un șirag de
mărgele, ca să-i prinzi agerimea și mireasma”.
La Curtea Domnească, și ea tot o gospodărie, ritualizarea capătă o formă pompoasă.
La curtea lui Vasile Lupu, domn iubitor de fast și lux, totul se petrece într-o rânduială foarte
strictă, pretinzând boierilor cum să se îmbrace pentru divan și pentru ospețe și în ce fel să se
așeze la masă. Domnul este anunțat cu muzică, iar boierii „ridică glasuri de slăvire, repezin-
du-și în sus giugiumanurile”. Reținem și scena plină de umor, în care sosește Timuș. Nu se
hotărăște să intre în Moldova decât după ce, ca o sălbăticiune, își ia nenumărate măsuri de
precauție, iar când ajunge la Curtea Domnească se comportă ca o fiară încolțită: „Curtenii,
ploconindu-se cuviincios, au profitat de domnul mire să se așeze în jilț. El s-a uitat mai întîi
împrejur, pe după speteaza jilțului. L-au împresurat boieri mai tineri și i-au spus vorbe de
prietenie. El a stat așa, privindu-și degetele și fără să răspundă...Dacă ar fi întins un deget ar fi
putut să-i scrie numele pe obraz, așa era de aburit de colbul drumului...Sucindu-se în jilț, s-a
întors cu umărul către boieri, a tras din cingătoare un junghi subțire cu prăsele de fildeș și a

4
Sadoveanu, M., Zodia Cancerului, Ed. Cartea Românească, București, 1980, pag. 55
găsit de cuviință șă-și taie și să lepede arcurile negre de la unghii”. 5 Această scenă
contrastează cu atmosfera de la curte, unde fastul și luxul erau la loc de cinste.
O „fericire mitică”, cum o numește George Călinescu, idilică, bucurându-se de
roadele pământului și de stabilitate sub mâna unui voievod puternic, se întâlnește în Moldova
„vîrstei de aur” a lui Sadoveanu. Acum drumurile sunt pașnice, negoțul înfloritor, mai bogate
ca oricând. Oamenii se îmbracă și vorbesc cuviincios, respectă legile și credința, sunt devotați
domnitorului și oricând gata a se pleca la poruncile lui. Așa cum am afirmat, Moldova este o
familie al cărei tată este însuși domnitorul Ștefan cel Mare.
„Frații Jderi” este romanul familiei Jderilor, înțeleasă ca nucleul familiei mai mari,
care este Moldova lui Ștefan. Aceasta este și ideea pe care o desprinde George Lukacs când
vorbește despre romanul istoric: „Riguros vorbind, eroul epopeii nu e niciodată individul. De
totdeauna s-a considerat drept un caracter esențial al epopeii faptul că obiectul ei nu e un
destin personal, ci acela al unei comunități. Pe bună dreptate, căci sistemul de valori
desăvîrșit și închis care definește universul epic creează un tot prea organic pentru ca, în sine,
un singur element să fie în măsură, să se izoleze păstrîndu-și toată vigoarea, să se opună cu
destulă măreție spre a se descoperi ca interioritate și a deveni personalitate. Atotputernicia
care face din fiecare suflet o realitate singulară și incoparabilă, rămîne încă străină acestei
lumi. Cînd viața ca atare află în sine un sens imanent, numai categoriile organicului pot să
determine carecterul operei: persoana și fizionomia individuală se nasc dintr-un echilibru în
condiționarea reciproca dintre parte și întreg, nu din reflecția polemică asupra ei însăși a
personalității solitare și derutante”.6
Volumul „Ucenicia lui Ionuț” este consacrat celui mai mic dintre fiii comisului
Manole Păr-Negru, Ionuț. Când voievodul sosește la Neamț, Ionuț face cunoștință cu cuconul
domnesc, Alexăndrel și se leagă frați de cruce. Acest lucru, desigur, nu este întâmplător.
Volumul urmărește peripețiile celor doi tineri și inevitabila ruptură, când se vor îndrăgosti de
aceeași fată. Este vorba de întâia dragoste a unor adolescenți. Și unul și altul sunt prea tineri
pentru a avea sentimentul familiei. Dragostea lor izbucnește furtunos și este păstrată de
fiecare ca o taină. Nimeni nu știe despre ea. Evoluția sentimentului este tipică, nu individuală.
Este „poemul iubirii juvenile”. Un timp, Ionuț este în cumpănă între prietenia jurată fratelui
de cruce și instinct: învinge instinctul, care se dovedește mai puternic. Neexperimentat se
pierde cu firea și trece prin focul pasiunii. Se perpelește pe jar de dor sau de incertitudine.
Nasta fiind răpită, Ionuț aleargă disperat să o salveze, riscându-și viața. Și această pornire

5
Sadoveanu,M., Nunta domniței Ruxanda, Ed. Cartea Românească, București, 1932, pag. 34
6
Lukacs, G., Romanul istoric, Vol.II, 1972, pag 179-180
nebună este tipică vârstei. Acum intervine familia. Manole Păr-Negru cere învoială la
domnitor să plece în căutarea fiului. Această nebunie este permisă numai la vârsta lui Ionuț .
Este cunoscut că cel care îl pedepsește este voievodul, tatăl familiei celei mari.
Al doilea volum al trilogiei relatează însurătoarea lui Simion Jder. El este un Ionuț la
altă vârstă. Suferă o decepție în dragoste la „vîrsta iubirii juvenile” și se îndrăgostește mult
mai târziu de Marușca, care este răpită ca și Nasta. De data aceasta vârsta își spune cuvântul;
Simion pleacă în căutarea Marușcăi, dar numai în momentul în care are aprobarea
domnitorului. Clanul Jderilor este pus în mișcare. Marușca este salvată, se căsătorește cu
Simion și are în curând un copil pe care-l botează voievodul. Aici autorul stăruie, pe zeci de
pagini, asupra gospodăriei comisului, asupra obiceiurilor, calendarului, ocupațiilor zilnice,
discuțiilor și petrecerilor. Comisul e un boier de al doilea ori al treilea rang având în grijă
grajdurile domnești și mai ales un cal alb, Catalan, în care poporul crede că a stat norocul lui
Vodă la război. În primele două volume, viața zilnică a unei familii formează conținutul lor.
Familia Jderilor face parte din acea pătură mijlocie, ridicată din răzeși, pe care averea n-a
apucat s-o strice. Deși au servitori și roabe, stăpânul și stăpâna casei nu stau degeaba, ci
muncesc din greu. Calendarul ocupațiilor este stabil. În puținul timp liber comisioaia vorbește
și comisul ascultă. Când îi încap pe mână copii Ilisafta îi îndoapă cu plăcinte, îi ceartă, se
tânguiește, îi pune să dea raportul de fiecare escapadă. Cu nurorile sunt alte probleme.
Instinctul îi spune Ilisaftei că generația tânără tinde să-și schimbe obiceiurile o dată cu rangul.
Candachia nu muncește, se gătește tot timpul, se plimbă și petrece. Limba ascuțită a
comisioaiei nu o iartă, spunând cu subânțeles: „Așa uitîndu-mă la unii și la alții, văd că lui
Cristea al meu și jupînesei sale Candachia le merg toate ușor și îmbelșugat”. 7 Calendarul
privește nu numai familia Jderilor ci și marea familie. Domnitorul însuși vine din când în
când să-și vadă caii și trebuie primit cum se cuvine. Ospeția are protocolul ei. Toți se
îngrijesc să satisfacă plăcerile domnitorului. Relațiile cu acesta sunt de familiaritate. Vodă îl
ia la rost pe Simion: „ești domnia ta bun să-mi spui pe cine ți-ai ales? Am poruncit să te
găsesc însurat”8. Acesta își permite o glumă: „Măria ta, răspunse Simion punînd piciorul în
pămînt, cu greutate fac ceea ce ai poruncit Măria ta numai două tagme de oameni...Își găsesc
cu greu soție acei care sunt rînduiți de Dumnezeu să fie stăpînitori noroadelor. Domnul își
încreți fruntea. Era de mult văduv. Încă nu-și hotărîse Doamna. Tagma cealaltă (continuă
Simion) e cu mult mai umilită. Din tagma mea sunt mișei ca mine, cărora le-a fost

7
Ibidem, pag. 246
8
Ibidem, pag. 177
înjungheată inima în tinerețe și-acum urăsc partea femeiască”. 9 Domnul se bucură de răspuns
și-l bate prietenește pe umăr pe Simion.
Volumul al treilea este dedicat dragostei de țară. Fii își părăsesc familia cea mică spre
a o sluji pe cea mare. Acum Ionuț este maturizat, este un oștean priceput și viteaz. I se
încredințează o misiune grea. Însoțit de Amfilohie Șendrea trebuie să meargă la turci. Acum
aflăm că este nepotul arhimandritului. Armata domnitorului este formată din răzeși, oameni ai
pământului.
Ca o autentică țărancă, începe să țipe Ilisafta, când primește vestea despre moartea
celor dragi: „Nană Chiră, vină repede aici ca să afli că s-au prăpădit doi dintre iubiții noștri.
S-a prăpădit soțul nostru și fiul nostru cel mai mare”. 10 Romanul se încheie pe tonul pe care a
început: vârsta mitică e și o vârstă eroică, în care oamenii își dau bucuroși viața pentru
pământul și țara lor. În Moldova glorioasă a lui Ștefan nu e loc pentru lacrimi.

BIBLIOGRAFIE

1. Băileșteanu F., Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Editura MJM, Craiova,
2001
2. Bratu, S., - Mihail Sadoveanu, o biografie a operei, EPL București, 1963
3. Călinescu, G.,„Sadoveanu-Romanu și povestiri istorice, Editura pentru Literatură,
Vol.I, 1961
4. Ciopraga, C., Mihail Sadoveanu, Ed. Tineretului, București,1966
5. Ciopraga, C.,Studiu introductiv în Opere vol.1, Ed. Minerva, București, 1981
6. Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I,
Ed. Minerva, București, 1972
7. Lukacs, G., Romanul istoric, Vol.II, 1972
8. Paul, C., Introducere în teoria lecturii, Bucureşti, Editura Minerva, 1988
9. Perpessicius, Repere istorice literare// În : Mihail Sadoveanu Hanu Ancuței/Baltagul,
Editura Minerva, București, 1979
10. Ralea, M., Mihail Sadoveanu și specificul național apărut în Viața Românească,
1960, nr.11
11. Rotaru, I., O istorie a literaturii române, vol. II, Editura Minerva, 1972
12. Sadoveanu, M., Frații Jderi Ed. Națională Ciornei, București, 1935

9
Ibidem, pag. 183
10
Ibidem, pag. 769
13. Sadoveanu, M., Hanu Ancuței , Ed. Cartea Românească, București, 1963
14. Sadoveanu, M., Nicoară Potcoavă, Ed. Cartea Românească,București, 1980
15. Sadoveanu, M., Nopțile de sânziene, Opera Vol. XII- București, ESPLA, 1958
16. Sadoveanu, M., Nunta domniței Ruxanda, Ed. Cartea Românească, București, 1932
17. Zaharia Filipaș Elena, Posfață la Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, Ed. Minerva,
București, 1976