Ioan Slavici-Lumea rurala

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17august 1925,

Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru
corespondent (din 1882) al Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a
fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al
mediului rural,1 oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a
moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de statificarea lor socială, în
cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.2
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu
comedia Fata de birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui
Ioan Slavici se numără romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar
memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță
deosebită pentru istoria literaturii române
„Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumusețare a vieții rurale, atribuit mai
târziu semănătoriștilor. Țăranii lui, observați fără cea mai mică părtinire, după modul
de mai târziu al lui Rebreanu, sunt egoiști, avari, îndărătnici, dușmănoși și întotdeauna
iertători și buni, adică cu acel amestec de bine și de rău ce se află la oamenii adevărați.
Atâta vreme cât autorul rămâne în marginile experienței sale, ochiul lui de o rară
ascuțime în zugrăvirea eroilor, care toți trăiesc cu o vigoare extraordinară.”3
În pleiada scriitorilor români afirmaţi pe la mijlocul celei de-a doua jumătăţi a
secolului trecut, ardeleanul Ioan Slavici ocupă un loc distinct, pentru că  şi-a adus
aportul  la modernizarea spirituală a naţiunii.  Întreaga operă şi activitate a scriitorului
poartă însemnele rezistenţei în timp ale unui popor ce aspira la independenţă, de aceea
viziunea asupra destinelor individuale ale  eroilor lui este una gravă, ce implică însăşi
condiţia destinului naţional.
           Creaţia prezintă cu evidenţă trei faze: prima fază a idilismului şi a reveriei, a
doua - dramatică şi obsesivă, a treia - didactică şi instructivă.
           În cele mai importante nuvele, Slavici se dovedeşte fidel metodei sale de creaţie
realistă, oglindind viaţa societăţii transilvănene pe care o cunoştea îndeaproape,
transmiţând nealterată nota specifică vieţii satului de peste munţi într-un anumit
1
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și
Artă, București, 1941
2
Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1973
3
Cornel Ungureanu, „Ioan Slavici – monografie”, Ed. Aula, Brașov, 2002
moment istoric. De aici izvorăşte spiritul popular care pulsează puternic în opera sa, el
dovedindu-se în acest fel un deschizător de drumuri.
           Principala sursă de inspiraţie a lui Ioan Slavici este societatea ardeleană, în
special satul, consemnând ca într-o monografie locuri, oameni, obiceiuri. Fiecare
dintre personajele sale reprezintă întruchiparea unor precepte morale, dar nu sunt doar
atât, ci personaje autentice, desprinse din realitatea socială , personalităţi cu o bogată
viaţă interioară.
            Prezentarea societăţii ardelene în operă nu este schematică, nici superficială, ea
se structurează pe axe bine definite: tradiţii şi obiceiuri, structura familiei tradiţionale,
proverbele - elemente ale discursului tradiţional.
            Descrierea satului, a lumii de nuvelă a lui Slavici se face sub aspect social şi al
personajelor reprezentative. La apariţia volumului său de nuvele, M. Eminescu,
referindu-se la personajele prezente în operă, remarca: „fiecare dintre chipurile care
trăiesc şi se mişcă în novelele sale  e copiat de pe uliţele ... satului, nu seamănă numai
exterior cu ţăranul român în portret şi vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului şi
gândesc şi simt ca el.” Slavici reuşeşte să redea culoarea locală, momentul istoric,
atmosfera specifică.
        În „Lumea prin care am trecut”, Slavici prezintă cu mare fineţe imaginea
oamenilor locului, idealizându-i, dar surprinzând esenţa personalităţii lor: „atât pe
podgorenii noştri, cât şi pe cei mai apropiaţi dintre vecinii lor (...) nu pot să mi-i aduc
aminte decât ca oameni cu inima deschisă, totdeauna voioşi şi doritori de mese
încărcate. ... Eu ştiu că m-am pomenit umblând printre picioarele unor oameni
stăpâniţi de gândul că e bine să fii om în lumea lui Dumnezeu. Ştiau să se bucure de
viaţă, încât mulţi îi socoteau chiar uşurateci. ... Nici secerişul grânelor, nici culesul ori
sfărâmatul porumbului, fără de cimpoieş şi fără de masă întinsă nu se putea face”.
            El reuşeşte să redea etnopsihologia personajelor, culoarea locală, momentul
istoric, atmosfera specifică. Muncile obişnuite din gospodăria ţărănească sunt
prezentate în detaliu demonstrând o bună cunoaştere a vieţii şi civilizaţiei ţărăneşti.
Eroina din „Scormon” este surprinsă în momentul urzirii pânzei (prezenată cu
excepţională minuţiozitate), „e antrenată în economia casnică, de tip patriarhal,
folosește vârtelnița, urzoiul, în procesul de urzire a pânzei, pe care Slavici îl descrie cu
o excepțională minunăție, făcând dovada unei profunde și autentice cunoașteri a vieții
și civilizației țărănești”4 , personajele din „La crucea din sat” petrec seara la
„scărmănat  de pene”, moment în care Bujor spune „minciuni”, adică nu neadevăruri,
ci snoave prin care să ilustreze un adevăr, claca este terminată cu o masă cu plăcinte ,
iar tinerii petrec vesel în jurul mesei. În nuvela „Gura satului” autorul  poposeşte
asupra numeroaselor îndeletniciri casnice, fără a insista asupra muncii în sine, ci
asupra artei cu care este făcută şi asupra funcţiei estetice în devenirea personajelor, în
reliefarea conflictelor şi a stărilor sufleteşti. 

4
Ion Dodu Bălan, „Ioan Slavici”, Ed. Albatros, București, 1985
            Cu funcţii estetice variate Slavici aduce în proza sa hore, logodne, nunţi,
botezuri, târguri, dar nu insistă în prezentarea lor detaliată precum Agârbiceanu,
Rebreanu sau Sadoveanu, ci doar face referiri sumare la acestea. Pe Marta Mihului şi
Todirică a lui Cosma Florii Cazacului5, „gura lumii” hotărâse de multă vreme să-i
căsătorească. Părinţii n-au nimic împotrivă, iar tinerii s-au obişnuit cu gândul şi-l
acceptă. Gata de nuntă, Marta descoperă că inima sa o îndeamnă mai mult către Miron,
oierul venetic, decât spre cel ales de ceilaţi pentru ea. Promisiunile se desfac, Mihu
este convins să nu-şi oblige fiica la o căsătorie care ar face-o nefericită, Miron pleacă,
iar peste mulţi ani, când Marta va hotârî în cele din urmă să se căsătorească, pentru a-şi
întemeia o familie, cu un bărbat mai vârstnic, Miron o va reîntâlni şi dragostea
zăvorâtă de mult în inimi îi va uni pe cei doi, care vor primi şi binecuvântarea lui
Mihu. Conform tradiţiei, viitorii soţi acceptă  tacit hotărârea conducătorului familiei.
Tatăl Martei este pus în situaţia de  a respecta normele etice, dar şi pe cele sufleteşti.
Cuplul tinerilor rămâne aici în plan secund, el nu va reuşi să dezvolte o reacţie de refuz
a normelor impuse, nici să pretindă recunoaşterea prin forţă a propriilor drepturi. Cel
care are posibilitatea de a rezolva acestă stare de fapt este bătrânul Mihu, fruntaş al
satului. El trebuie să aleagă între fericirea fiicei sale (determinanta afectivă),
respectarea promisiunii făcută unui partener şi rival întru prestigiu (determinata
orgoliului individual) şi respectarea normelor tradiţionale pe care le  controlează foarte
activ: „gura satului” (determinata relaţiei generale cu o colectivitate). Apare aici o
societate al cărui mod de existenţă e profund normat prin tradiţie: „ Toată viaţa a trăit
astfel, ca lumea să poată vorbi numai de bine despre dânsul; aşa învăţase de la părinţi,
aşa se obişnuise, aşa îşi găsea cea mai mare mulţumire a vieţii.”
            Tradiţia comandă comportamentul în familie: bărbatul hotărăşte, soţia şi copiii
se supun. Tradiţia reglementează comportamentul individului în societate: ţinuta
demnă trebuie păstrată, chiar dacă în mediul familial se trăiesc adevărate drame. Mihu,
ca fruntaş al satului, va aştepta salutul femeilor, va spune anumite vorbe  copiilor
săraci întâlniţi în drum, va mângâia într-un anume fel copiii celor bogaţi, va trebui să
dea întâietate unui vecin la trecerea pe o punte construită de dânsul, va zâmbi în târg,
chiar dacă nu-i arde de asta.
Sub stricta normare a tradiţiei este aşezat şi obiceiul peţitului, un complex sistem de
mesaje şi răspunsuri. Buna primire a peţitorilor este normată prin datină prin
expunerea la vedere a zestrei, dovadă de bogăţie, dar şi de posibilă acceptare a
mesajului . În acelaşi timp lucrurile trebuie făcute parcă în treacăt, sub pretexte
disimulante. Totul devine „semn”, iar semnificaţia trebuie descifrată, lăsând deschisă
orice posibilitate: emisarii pot sau nu înţelege şi procalma avansul, în timp ce
protagonistul păstrează posibilitatea de a şi-l retrage în orice clipă. Exprimându-se prin
normă în chip neostentativ, individul trăieşte într-un perimetru de securitate, norma îi
protejează individualitatea şi poate fi invocată ca pretext sau scuză.

5
Personaje din nuvela „Gura satului” de Ioan Slavici
Peţitorii sunt oameni aleşi după anumite principii. Ei trebuie să ştie să vorbească, dar
să şi decripteze vorbele gazdei. Vorbirea e un angajament şi un jurământ, de aceea
personajului îi este atât de greu să revină asupra vorbei sale, anulând-o sau nuanţând-o.
Sacralizarea limbajului dezvoltă o percepţie a prezenţei inteligibile a celuilalt.
Vorbirea devine  un câmp de forţe, necesitând o strategie delicată, personajul trebuie
să-şi dezvolte o tactică a observaţiei, a persuasiunii, ce atinge mari performanţe de
subtilitate.
Finalul nuvelei descrie târgul de toamnă de la Sărata, de Sfântul Dimitrie, o
aglomerare pestriţă şi veselă  la care  femeile şi fetele veneau gătite de sărbătoare, iar
flăcăii erau sprinteni şi gata a se prinde în horă. Târgul prilejuieşte întâlnirea dintre
Miron şi Marta care era logodită cu Manea Vătafului. O întâlnire dramatică menită să-i
caracterizeze profund şi definitiv pe protagoniştii nuvelei. Autorul a intuit semificaţia
târgurilor de ţară în viaţa omului din popor, dându-le în opera sa dimensiunea şi fastul
unor adevărate sărbători.
O artă deosebită o manifestă Slavici în descrierea portului popular, căreia îi
evidenţiază frumuseţea şi măiestria.
În „Pădureanca” asistăm la două înmormântări în mediul rural: a lui Pupăză şi a lui
Neacşu . Naratorul se dovedeşte şi de această dată un fin observator al oamenilor
simpli care ştiu a se bucura, dar şi a suferi, el reliefându-le complexitatea caracterului,
având drept fundal aspectele sociale ale vieţii.
Slavici a demonstrat în operele sale că folclorul exprimă modul de a gândi şi a
simţi, de a reacţiona în faţa existenţei, a unei întregi colectivităţi umane. Creaţia
populară este prima treaptă a conştiinţei de sine a poporului, de aceea zicătorile sau
proverbele sunt socotite o zestre naţională. Proverbele sunt o formă de cunoaştere şi de
autocunoaştere, sunt un mijloc de pătrundere în tainele universului spiritual şi de
existenţă social-istorică a fiinţei umane. Îndemnul proverbelor  spre cunoaşterea de
sine este în scopul veşnicei preocupări a omului de a se modela moral şi de a se
autodepăşi.
În acelaşi spirit se ocupă Slavici şi de alte specii ale literaturii populare, precum
cimiliturile şi ghicitorile, chiotele, versurile spuse la joc, doine, balade, snoave. E
vorba de modul specific, distinct, în care autorul a ştiut să valorifice creaţia populară în
realizarea propriei opere, din trăirea autentică, nemijlocită a vieţii poporului.
Dodu Bălan afirmă: „Prezenţa elementelor etnografice şi folclorice în opera lui I.
Slavici localizează şi datează evenimentele într-un univers de spaţiu şi de timp măsurat
prin cunoştinţa şi experienţa de viaţă a ţăranului, individualizează şi caracterizează
personajele şi conturează mentalitatea lor specifică în cadrul unor matrice arhetipale,
definind riguros caracterul popular şi naţional al prozei sale şi locul distinct pe care îl
ocupă în evoluţia prozei româneşti, în constelaţia de aur a literaturii noastre.” 6

6
Ion Dodu Bălan, „Ioan Slavici – monografii”, Ed. Albatros, 1985
 „Ioan Slavici structurează și fundamentează artistic o linie de profil a prozei
realiste, pe care o vor valida ulterior, cu strălucire, scriitori ca I. Agârbiceanu, Liviu
Rebreanu sau Pavel Dan, Ion Vasiliu etc......
El este un întemeietor de școală și de direcție literară, calitate pe care i-a
recunoscut-o numaidecât, impunând-o însuși Titu Maiorescu; criticul, preluând
exemplul acestei proze, dezvoltă teoria realismului poporan, militând pentru o creație
care să aducă subiecte specific naționale, cu eroi reprezentând distinct și veridic varii
categorii și clase sociale – mai ales pîtura oamenilor de jos, în special cea țărănească,
în toate resorturile intime ale condiției sale exitențiale.”7

Bibliografie:
Cubleşan, Constantin, Ioan Slavici, Bucureşti, Ed. Recif, 1994.
Dodu-Bălan, Ion, Ioan Slavici sau Roata de la carul mare, Bucureşti, Ed. Albatros,
1985.
Popescu, Maria-Simona, Realismul poporal în nuvelele lui Ioan Slavici, Ed. Sfântul
Ierarh Nicolae, 2010.

7
Constantin Cubleșan, „Moara cu noroc” de I. Slavici, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001