1. De unde provine mustangul?

Calul indienilor este de fapt descendentul cailor conquistadorilor din secolul al 16-lea.
Exista în Americi o rasă preistorică, dar a dispărut prin 8000-10.000 a.Hr. Caii
spanioli care au fugit din aşezările din Mexic au fost capturati de indieni sau
achiziţionaţi prin negoţ. Au adus schimbări majore în modul lor de viaţă, facilitând
vânătoarea şi tranziţia triburilor nomade.

2. Ce era dansul soarelui?

Un ritual care avea rolul de a întări legăturile dintre om, animal, natură. Oamenii se
rugau pentru o vânătoare reuşită, o căsnicie de durată, vindecarea celor bolnavi.
Indienii sioux numeau ritualul Wiwanke Wachipi, dansul în care priveşti soarele, iar
acesta se dansa în cercuri sacre în jurul unui stâlp înalt. Participanţii primeau un băţ
ascuţit care se introducea chiar în piept, iar capătul se lega de stâlp prin fâşii lungi de
piele. Dansatorii se mişcau lateral şi se aplecau pe spate, astfel încât pielea de pe piept
se crăpa provocând apoi dureri mari. Considerându-l barbar, autorităţile americane au
interzis dansul între 1905 şi 1978.

3. La ce serveau semnalele cu fum?

Reprezentau o metodă comunş de a trimite mesaje de la distanţe mari. Adesea se

foloseau de către iscoade care anuntau prezenţa inamicului sau a vânatului. Trebuia
ales un loc înalt, aprins focul şi întreţinut cu materiale umede pentru a întreţine fumul.
Apoi prin intermediul unui înveliş umed se capta fumul şi elibera în forma unor sfere.

4. Fumau pipa păcii?

Fumau pipa cu diverse ocazii. Se fuma şi la finele unui război dar şi la începutul
unuia. Pentru indieni fumul pipei simboliza legătura dintre pământ, cer şi energiile
universale. De aceea se fuma adesea în timpul rugăciunilor şi meditaţiilor. Fiecare trib
aveau propriul tutun, la care se mai putea adăuga cactus sfărâmat sau alte substante cu
proprietăţi euforice. Şi pipele erau diferite, unele din argilă, altele din alabastru sau
chiar gresie.
5. Ce simbolizau penele?

Potrivit indienilor din prerii, toate păsările aveau anumite caracteristici ce puteau fi
transmise oamenilor primăvara. Războinicii apreciau cel mai tare penele de vultur care
simbolizau puterea şi intra în legătură cel mai uşor cu spiritele. Penele se primeau
drept răsplată în urma unor eforturi deosebite, iar cel răsplătit trebuia să îşi facă
cunoscute meritele prin ornamente cât mai somptuoase purtate pe cap. Asadar, pene
nu erau un simbol de statut social.

6. Se practica scalparea?

Da, indienii aveau acest obicei, care a fost însă preluat şi de europeni, devoltându-se o
adevărată tradiţie în acest sens. Autorităţile din Boston au fost nemiloase când în 1755
au declarat proscris un trib întreg şi au oferit recompense şi pentru prizonierii în viaţă
şi pentru cei scalpaţi. Plata pentru părul unui copil de exemplu era de 20 de lire.

7. Galopau în cerc în timpul atacului?

Reprezenta într-adevăr o tactică indiană de succes. Au observat şi soldaţii generalului

Cluster în 1876 în bătălia de la Little Bighorn, unde indienii au atacat cu mare
îndemănare şi disciplină. Tactica o foloseau mai ales indienii de prerie, cheyenne şi
sioux, cu scopul de a înghesui inamicul într-o arie restrânsă, iar călăreţii efectuau
atacuri fulger cu suliţe, împingând şi retrâgându-se constant pentru a pregăti un nou
atac. 

Toate triburile de indieni din Patagonia traiau din vanatoare, pescuit si culesul
plantelor salbatice. Nu cunosteau agricultura. Erau populatii nomade, organizate in
grupuri (compuse din cateva familii). Sefi peste triburi nu existau. Vracii aveau
autoritate spirituala, iar la vanatoare si in trebuirile vietii, oamenii ascultau de batranii
mai priceputi. Singurul animal domestic era cainele. Toate triburile se ungeau cu
grasime pentru a se apara de frig si isi pictau corpul si fata cu diferite culori extrase
din plante si pamant (existau modele pentru sarbatoare, doliu, razboi etc).
In domeniu credintelor, toate etniile de indieni din Patagonia credeau intr-un zeu
suprem, bun, atotputernic, creator a tot ce exista. Acestui zeu nu i se inchinau insa rugi
si ritualuri, el era oricum bun si binefacator al oamenilor, chiar si fara a fi rugat, iar
vointa sa se afla deasupra vointei omenesti si nu putea fi influentata. Indienii credeau
si in alti zei (secundari) si duhuri rele, in cativa eroi mitici, in giganti, stramosi ai
oamenilor, dar si in personificari ale fortelor naturii. Ritualurile savarsite de vraci
aveau drept scop induplecarea cu daruri sau alungarea duhurilor malefice. Demonii
provocau toate necazurile: vreme proasta, boli, certuri, ghinion la vanatoare.

Triburile practicau ritualuri de initiere, prin care adolescentii treceau in randul

adultilor. Existau doua trepte de initiere. Prima consta in probe usoare si un sir de
predici tinute de vracii si batranii tribului, pe teme legate de mituri si datini. A
doua treapta le era rezervata tinerilor, care pentru a fi socotiti barbati, acestia
trebuiau sa treaca probe de iscusinta, forta si rezistenta: ,,proba focului” (trebuia sa
tina in mana taciuni aprinsi fara a da semne de durere). Ultima proba era cea in care
tinerii dovedeau ca nu se tem de duhurile rele: intr-o coliba special construita intr-un
loc pustiu, ei infruntau “dracii” (reprezentati de barbati din trib, deghizati cu masti si
costume inspaimantatoare).
Dupa modul lor de viata, acesti indieni din Patagonia se imparteau in triburi “ale
uscatului” (care traiau in interiorul tinutului si nu foloseau barci) si grupuri care
vietuiau pe tarmuri, navigand de pe o plaja pe alta in canoe, si care traiau mai ales din
pescuit.

Indienii din tribul Tehuelche (nume dat de indienii araucani, insemna “oameni inalti
din sud”) sunt patagonii propriu-zisi, primii intalniti de Magellan. Expresia spaniola
“patagon” insemna “picior mare” si a fost inspirata de mocasinii imensi de piele cu
blana in afara, purtati de acesti indieni. De la patagones s-a ajuns la termenii:
patagonez si Patagonia.

Acesti indieni erau inalti (de 1.80 m) si aveau constitutie atletica. Ei duceau o viata
nomada in campiile semidesertice din sudul Patagoniei, la nord de stramtoarea
Magellan, intre muntii Anzi si Atlantic. Erau vanatori si culegatori (plantele
comestibile erau rare in regiune). Vanau mai ales: struti, tatu, vulpi, guanaco (lame),
diverse pasari – folosind arcuri si sageti, laturi, suliti, capcane.

Se imbracau cu vesminte din piei de guanaco, purtate ca mantale sau sorturi, se

impodobeau cu fasii de piele legate pe frunte (ca niste banderole), sau pe brate
(asemenea unor bratari). Tot din piei (asezate pe un schelet din bete) isi faceau
corturile joase, cu deschidere larga, numite de ei ,,kau”. Dobandind apoi cai de la
spanioli (cai scapati din ferme si care s-au salbaticit in pampas), ei au devenit calareti
iscusiti, asemeni indienilor din preriile Americii de Nord.

Calul le-a dat o mobilitate foarte mare: se grupau mult mai repede decat inainte,
puteau urmari mai cu spor guanacii si luptau impotriva colonistilor cu mai multi sorti
de izbanda. Insa in ciuda curajului lor in razboi, armele de foc si dominatia numerica a
europenilor i-au coplesit. Incetul cu incetul putinii supravietuitori au fost nevoiti sa-si
castige existenta pe langa ferme sau au fost asimilati prin casatorii mixte, astfel incat
indieni tehuelci puri nu mai exista, ci doar metisi.
Indienii din tribul Ona (nume dat de indienii yahgani, insemnand “straini,
dusmani”). Erau numiti si Shelk’nam. Erau la fel de inalti ca si tehuelcii si traiau tot
din vanatoare si cules. Se imbracau cu mantale de piele de guanaco (numite k’oli in
limba lor), iar femeile purtau si un fel de fusta (numita kohiyaten). Se incaltau
iarna cu mocasini mari din piele (numiti hamni), iar pe frunte barbatii isi legau, cu
ajutorul unei banderole din piele, o bucata triunghiulara din blana (numita kochil),
privita din fata semana cu o caciula tuguiata. Cand mantaua le ingreuna miscarile,
barbatii o lasau jos, si ramaneau goi ori de cate ori trebuiau sa alerge, sa traga cu arcul
etc.

Onasii umblau nomanzi prin padurile din Patagonia, insa fiecare grup avea
teritoriul sau unde putea sa-si aseze tabara si sa vaneze. Se adaposteau in corturi sau in
simple paravane (care ii aparau de vant). Uneori dormeau stransi unii langa altii, cu
cainii de vanatoare langa ei, pe niste mormane de frunze uscate. Desi nu aveau sefi
propriu-zisi, intr-un grup existau trei categorii de indivizi cu autoritate: vracii (k’joon),
batranii cunoscatori de mituri si traditii (lailuka) si razboinicii de frunte (k’mal).

Acesti indieni din Patagonia erau foarte razboinici, se luptau frecvent intre ei, fie din
cauza incalcarii teritoriului vreunui grup, fie pentru a rapi femei. Conflictele durau
mult si provocau moartea multor luptatori, se incheiau uneori cu un ritual de impacare
(djeldj) la care participau toti membrii grupurilor invrajbite. Razboinicii celor doua
triburi se intreceau la tranta si la tras cu arcul, dupa care petreceau impreuna cu
cantece si dansuri. Onasii isi atacau des vecinii, mai ales pentru a le rapi femeile.

Existau insa zone considerate neutre intre triburi, in care violenta era interzisa, iar aici
membrii triburilor se intalneau pentru a face troc.

Tribul Ona nu a ajuns niciodata sa aiba cai (terenul unde traiau era accidental, plin
de mlastini si paduri). De la jumatatea secolului al XIX-lea, colonistii au inceput sa se
stabileasca pe teritoriul onasilor pentru a creste oi si angajau ucigasi pentru a-i
extermina pe indieni (cu scopul de a le acapara pamantul). Astfel, la inceputul anilor
1990 nu mai existau onasi puri, ci doar metisi cu sange european si ona.
Indienii scunzi

Tribul Haush (sau Manekenk) traia la extremitatea sus-estica a Patagoniei. Erau

indieni mici de statura. Vanau guanaci si pasari, dar si foci, sau adunau moluste la
reflux, pe tarm. La ei o mare importanta o avea si culesul ciupercilor. Se foloseau
si de canoe, ei fiind un trib intermediar intre cel al triburilor ,,pamantului’ si cel al
triburilor ,,marii”.

Isi construiau colibe din bete si crengi, acoperite cu piei de foca. Imbracamintea
consta intr-o manta din piele de foca, femeile adaugau un sort din acelasi material. Au
fost un trib pasnic, insa mereu atacat de triburile de onasi, care cu timpul i-au ucis sau
asimilat, incorporandu-i pe o pozitie inferioara in tribul lor.

Indienii navigatori

Indienii din tribul Alakaluf (nume dat de marinari) sau Kaweskar (nume propriu)

erau adevarati oameni ai marii. Traiau in arhipelagurile coastei chiliene. Se deplasau
de pe o plaja pe alta in canoele lor, in care ieseau la pescuit ori la vanatoare de pasari,
foci si cetacee. O canoe mare si solida era construita din scanduri, putea duce 10
oameni cu bagajele lor. Ei puneau uneori vele canoelor, insa cel mai adesea foloseau
vasle. In barca exista o vatra de lut, in care focul ardea in permanenta pentru a incalzi
pe cei din canoe, dar mai ales pentru a semnaliza cu ajutorul fumului (un mijloc de
comunicare).
Atat barbatii cat si femeile se scufundau in mare, uneori la adancimi de peste 10
m, pentru a pescui (crustacee, scoici, melci, arici de mare si alte vietati comestibile).
Preferau un soi de midie gigantica (era numita guahaog de ei) ce se afla la adancimi
mari. Pestele era prins cu mana, cu harponul, sau manat la mal si adunat in
cosuri impletite. Pasarile erau vanate cu arcul si sagetile, cu prastia sau laturi. Pentru
vanatoarea de balene (specii mai mici sau greoaie) foloseau harpoane mai mari. Focile
erau ucise cu harponul in apa sau cu bata pe tarm. Guanacii erau vanati cu arcul.
Acesti indieni din Patagonia purtau o manta din piele de foca, iar femeile aveau o
fusta din acelasi material. Coliba avea o forma emisferica si era alcatuia dintr-un
schelet din bete acoperit cu piei de foca. Ei cunosteau autoritatea unor vraci
(owurkan) care purtau cununi inalte de pene albe, mai ales atunci cand oficiau. In
razboi, conducerea revenea luptatorilor experimentati.

Indienii din tribul Yahgan (sau Yamana) traiau in sudul Patagoniei, dar si in

arhipelagul capului Horn, insulele Navarino, Wollaston si Hoste. Erau nomazi, se
deplasau in canoe pe canale si prin fiorduri. Canoea yahgana era construita din scoarta
din copac, era mult mai mica si mult mai fragila decat cea alakalufa. Traiau din
vanatoare, pescuit, si culesul ciupercilor. Invatau sa inoate si sa se scufunde dupa
scoici, crustacee. Nu cunosteau arcul. Imbracamintea lor se asemana cu cea a
indienilor alakalufi. Vraciul era singura autoritate a grupului. In timp, au fost
exterminati de europeni, secerati de boli, putinii supravietuitori s-au casatorit cu albi si
dupa un timp au ramas doar metisi.