INDO-EUROPENII

Subiect controversat încă şi captivant, problema apariţiei indo-europenilor în istoria mare a lumii a
solicitat energiile creatoare ale multor istorici. Spre mijlocul mileniului al III-lea î.Hr. primele populaţii indo-
europene care au migrat, au atins Mesopotamia şi Asia Mica. În jurul anului 2000 î.Hr. a început exodul masiv
al populaţiei indo-europene din zona de origine.

„Irupţia indo-europenilor în istorie”, cum o numea Mircea Eliade, nu a fost un fenomen istorie paşnic.
Timp de aproape 2.000 de ani ariofonii au năpădit lumea veche. Apariţia lor în diferite puncte ale Eurasiei a
fost marcată de mari distrugeri. Instituirea stăpânirii indo-europenilor în India, Grecia sau în alte părţi ale lumii
a însemnat, de multe ori, şi sfârşitul civilizaţiilor autohtone, mai vechi şi mai avansate decât cea a invadatorilor.
Întotdeauna însă culturile vechi au supravieţuit în şi prin sintezele culturale create de indo-europeni. Mari
creatori de cultură şi civilizatie, indo-europenii au reuşit până la urmă să facă tot atâta bine (dacă nu chiar mai
mult) pe cât rău făcuseră.

Cea mai sigură şi mai veche metodă pentru reconstituirea civilizaţiei originare indo-europene este cea
a analizei lingvistice, deşi, mai nou, rezultatele investigaţiilor arheologice au dat destule şi frumoase rezultate.
Analiza lingvistică porneşte, de obicei, de la comparaţia cuvintelor din trei limbi înrudite (în cazul nostru, indo-
europene). Concordanţele anumitor cuvinte constituie o indicaţie sigură a fondului vechi indo-european. Cu
ajutorul acestui tip de investigaţie s-a încercat reconstituirea lumii originare indo-europene, identificarea
structurii sociale, a zonei geografice şi a modului de viaţă al acestora. În privinţa familiei se observă o
puternică asemănare între cuvintele care stabilesc relaţiile strânse de rudenie: tată, mamă, frate, soră, fiu,
fiică. De remarcat că termenii care definesc gradele de rudenie dinspre partea bărbatului sunt mai clare decât
cele dinspre partea soţiei. Se înţelege de aici că în societatea originară indo-europeană familia era puternic
constituită şi ca structură, era patriarhală. Cuvintele care definesc formele de organizare (sat, rasă, trib, rege)
sugerează o puternică stratificare tribală pe fond etnic, organizare dominată de un cap, şef (rege). Vocabularul
comun ne mai arată că indo-europenii cunoşteau agricultura şi creșterea animalelor. Prezenţa în vocabularul
comun indo-european a numeroase cuvinte care definesc creşterea animalelor (aceşti termeni sunt de trei ori
mai numeroşi decât cei cu privire la activităţile agricole) arată însă că domesticirea şi păstoritul erau ocupaţiile
de bază. În ceea ce priveşte fondul lingvistic comun pentru animalele sălbatice şi pentru arbori, acesta ne dă o
bună indicaţie a zonei geografice originare a indo-europenilor. Faptul că în vocabularul comun intră cuvintele:
urs, cerb, gâscă, somon de râu, viespe, albină, precum şi fag, mesteacăn, salcie, stejar ne arată că este vorba
de o zonă temperată, localizată, în general, în stepele din nordul Mării Negre. Numele de obiecte şi de unelte
ne pot ajuta şi ele să facem câteva observaţii în legatură cu civilizaţia originară indo-europeană. De semnalat
este faptul că termenii secure şi aramă sunt împrumuturi sumeriene, ceea ce ne sugerează că au fost preluaţi
înainte de separarea populaţiilor indo-europene. Trebuie să facem precizarea că nu există un cuvant comun
pentru fier. În vocabularul comun mai sunt prezenţi şi termeni pentru roată, jug şi mai ales, corabie şi vâslă,
ceea ce ne dă un indiciu cu privire la contactele cu marea pe care trebuie să le fi avut încă de la începuturi
indo-europenii. Se consemnează, de asemenea, existenţa unui sistem zecimal, cu 10 nume pentru primele 10
numere, cu termeni pentru zeci şi pentru sute. Interesant este că termenul o mie nu apare în vocabularul
comun.

În privinţa religiei distingem în fondul lingvistic comun termenii pentru divinitate şi pentru preot.
Termenul care defineşte divinitatea este întotdeauna înrudit cu cel care înseamnă strălucitor. Ce am putea
spune despre civilizaţia originară indo-europeană după stabilirea acestui fond lingvistic comun sau vocabular
comun cu ajutorul analizei lingvistice? În primul rând, că, înainte de Marea Dispersie, indo-europenii erau deja
structuraţi într-o societate patriarhală, puternic stratificată. Ocupaţia principală era creşterea animalelor, alături
de care mai practicau agricultura. Cunoşteau metalurgia aramei, carul, practicau navigaţia pe marile fluvii şi pe
mare. Zona de origine a indo-europenilor poate fi localizată în teritoriul cuprins între spaţiul carpato-danubian şi
stepele din nordul Mării Negre cu deschidere spre litoral. Mai putem spune că indo-europenii practicau un cult
solar în care administratorii actului sacru erau slujitorii specializaţi ai divinităţii, adică preoţii. Toată această
construcţie era de o remarcabilă, dar, în acelaşi timp, suficient de suplă pentru a permite o oarecare
„contaminare” culturală.

Un loc aparte se cuvine să lăsăm în acest articol şi celei mai rezistente „invenţii” a indo-europenilor:
structura tripartită a societăţii. De la Platon până la societatea franceză a celor Trei Stări dinaintea Revoluţiei
din 1789, din Europa până în India, societăţile indo-europene au cunoscut o structură tripartită. Această
inovaţie a indo-europenilor este strâns legată de religie. Astfel celor trei clase sociale (preoţi, războinici, ţărani)
le corespundeau trei zeităţi, reprezentări ale supremaţiei sau suveranităţii, puterii şi fecundităţii. De studierea
acestei particularităţi a civilizatei indo-europene s-au învrednicit destui, cel mai mare însă a rămas Georges
Dumezil. Marele savant francez a reuşit, poate ca nimeni altul, să „descifreze” structura societăţii indo-
europene cu ajutorul „mitologiei comparate”. În această direcţie i-a fost aproape şi Mircea Eliade.

Cum s-ar explica succesul indo-europenilor în istorie? Probabil prin echilibrul dintre forţă şi supleţea
propriei culturi care le-a permis să rămână distincţi în ciuda „contaminărilor” culturale venite de la populaţiile
supuse. Timp de 2.000 de ani, indo-europenii au pornit din locul lor de origine spre cele patru zări. Fie că au
fost grecii, fie că au fost indo-iranienii, acolo unde au ajuns, indo-europenii, fiii lui Arius, nu au fost simpli
trecători, ci au creat o cultură sau, mai bine zis, o sinteză culturală viguroasă cu remarcabile rezultate.

Problema leagănului rasei ariene probabil niciodată nu va fi rezolvată cu certitudine. Airyana-vaejah,

„ţara mamă a arienilor”, este considerată primul din pământurile bune create de Ahura Mazda. Are un climat
foarte blând, cu veri lungi şi plăcute şi ierni scurte. Spre deosebire de indianul Yama, care a ales pământurile
morţilor şi şi-a stabilit suveranitatea în lumea cerească, Yima (din mitologia avestică) a fost regele ilustru care
a domnit peste oameni şi animale transformându-şi regatul într-un adevărat paradis pământesc. Animale şi
oameni au prosperat crescând în mare număr în regatul său memorabil, pe care tradiţiile ulterior l-au privit ca
pe o Epocă de Aur a Iranului, ţara care nu mai putea sa îi ţină. Ahura Mazda, deci, i-a făcut să conducă
populaţia în plus într-o migraţie către sud pe calea soarelui. Regele mai organiza încă două migraţii înspre
aceeaşi direcţie. Mai mult de atât, patria fericită a indo-europenilor urma să fie din nou disturbată. Ahura
Mazda ştia despre asta din pricina omniscienţei sale şi a chemat pe îngeri la o conferinţă, chemând totodată şi
pe Yima să participe, alături de cei mai buni oameni. Atunci îl avertiză că Angra Mainyu, duşmanul lui
Dumnezeu şi al oamenilor plănuia invazia ţinutului Airyana-Vaejah. El va aduce iarna rea să cadă care va
aduce îngheţ cumplit. După această devastare cumplită, va urma o mare desolare urmată de un potop de
gheaţă care va distruge orice urma şi orice vestigiu de aşezare umană, şi va fi mare lucru dacă măcar urma
unei oi va mai putea fi văzută. Angra Mainyu într-adevăr a invadat ţinutul arienilor, distrugându-l într-un potop
de gheaţă şi zăpadă. Avertizat însă de Ahura Mazda, marele rege luă măsurile de precauţie necesare, şi
înainte de distrugere şi moarte, prin acel potop ucigător, sau, în limbaj geologic, înainte ca cataclismul glaciar
să facă lumea Ariană nepotrivită pentru locuire, el a reuşit să conducă cu succes o migraţie către sudul
ospitalier.

Această rasă virilă, albă la culoare şi deschisă ca şi formaţie, îşi spuneau Aryan, sau nobil. Au fost
părinţii tuturor popoarelor indo-europene din istorie. Aceşti membri ai familiei Aryane trăiră mult ca un popor
omogen, vorbind aceeaşi limbă cu diferenţe dialectale, având multe credinţe şi practici în comun.

Presiunea unei populaţii crescânde, setea de aventură, diviziunile adânci create de fermentarea din
gândul oamenilor legate de credinţele şi practicile religioase, a continuat să îi dividă. În cursul părţii timpurii a
celui de-al doilea mileniu înainte de Hristos, triburi nomade şi-au părăsit casa şi s-au îndreptat către vest,
ajungând în ţinuturile Mării Egee sau să se îndrepte înspre sud din stepele Mării Caspice. Triburi împrăştiate
trecură lanţul Caucazului, intrând în Armenia şi risipindu-se spre sud. Triburile cele mai puternice reuşiră să
formeze mici regate ariene. Acestea lăsară urme ale credinţei lor. Kassiti, ce se ridicară la putere în Munţii
Zagros pe la 1700 a. Chr., îşi desemnară zeul principal cu termenul indo-european „bugash” (avestă: baga,
sanscrită: bhaga, slavă: bogu, frigiană: bagaios ), şi se închinau lui Suryas (sanscrită: surya = soare), ca zeu
suprem. Mittani, care fondară un imperiu arian între Eufrat şi Tigru lăsară în urmă înscrisuri cu numele lor, ca
de exemplu Drushratta, Artatama, şi numele unor divinităţi precum Mitra, Indra, Varuna şi Nasatya, într-o
inscripţie datând din sec XIV a. Chr. la Boghaz-Keui. Moda migraţiilor a continuat până când Arienii-mezi, la o
dată mai târzie, se întâlnesc cu assirienii semitici, ca vecini imediaţi.

Cel de-al doilea val migrator s-a întins mai devreme către lanţul munţilor Elburz, şi către centura sudică
a Mării Caspice. Vendidad începe enumerarea celor şaisprezece locuri bune create de Ahura Mazda,
începând de la Airyana-Vaejah în nord, Hapta Hindu sau Sapta Hindu, pământul celor şapte (mai târziu cinci)
râuri, Panjab-ul. Numele acestor ţinuturi n-ar putea fi luate drept marcaj pentru stagiile succesive de migrare
ale arienilor, arătând oamenii care părăsesc habitatul original, mergând în jos către Caucaz, trecând lanţul
munţilor Elburz, intrând în Iranul de Est sau Afganisthan, trecând peste Hindukush şi terminându-se cu
călătoriile în Sapta Sindhu. Dar, se poate considera ca o mărturie istorico-geografică reminiscenţa în scrieri
despre migraţia către sud-est a rasei ariene.

Dintre numeroasele secţiuni ale familiei ariene, strămoşii acelora ce mai târziu se vor numi Indieni şi
Iranieni, trăiră împreună cel mai mult, în estul Iranului. Ei sacrificau aceloraşi zei, şi trăiau acelaşi fel de viaţă
pe pământ. Ei se separară într-o perioadă mai târziu, şi un grup se îndreptă spre sud, trecând Munţii
Hindukush şi intrând în Panjab pe la vreo 2000 a. Chr.

Marea familie ariană se dispersă atunci în decursul a câteva generaţii şi membrii căutară pentru ei noi
locuri de aşezare în Asia şi Europa. Dintre toate grupurile care s-au separat, grupul iranian păstra cu cea mai
mare pietate numele ţării originare a arienilor. Ţinuturile s-au schimbat, împrejurimile nu mai pot fi recunoscute,
şi comunităţile care au trăit şi au prosperat au dispărut. Dar numele adânc preţuit, „airyana-vaejah”, a fost
adânc imprimat în minţile lor. Veneraţia pentru ţara mamă unde locuiră, pentru condiţiile-i paradisiace, acest
nume a continuat să fie iubit cu pasiune, şi Iranienii făcură ca aşezarea lor cea mai târzie să fie cunoscută
mereu sub nici un alt nume decât Airyana vaejah de amintire frumoasă.

Yamnaya – poporul misterios, strămoş al europenilor de

astăzi. Cultura Yamna şi o spectaculoasă descoperire în
spaţiul românesc
Yamnaya este poporul misterios, strămoş al europenilor de astăzi, după cum susţine o teorie care a
revenit în atenţia specialiştilor şi a publicului larg, susţinută de tot mai mulţi istorici, bioantropologi şi
geneticieni, în lumina noilor cercetări făcute cu tehnologie de vârf.

Este vorba despre o surpriză de proporţii, o teorie care nu este pomenită în nicio carte de istorie –
aceea că europenii se trag dintr-un popor războinic – Yamnaya – care, în urmă cu peste cinci mii de
ani, a venit dinspre nordul Mării Negre şi a cucerit Europa. Analiza genomului uman, cu mijloacele
tehnice şi ştiinţifice de astăzi, a arătat că aproape 40% dintre genele noastre sunt moştenite de la
aceşti războinici.

Poporul razboinic, stramosul europenilor

Geneticianul şi biologul american David Reich, specialist în ADN-ul fosil, în prezent profesor la Harvard
Medical School, este unul dintre cei care au studiat îndelung evoluţia omului, ca specie, prin secvenţierea
ADN-lui. Tot el, în 2010, a studiat ADN-ul fosil al Omului de Neanderthal şi al ciudatului Om Denisova, o specie
din genul Homo, care a trăit în urmă cu peste 40 000 de ani şi ale cărui resturi fosile au fost descoperite în
Munţii Altai, din Siberia, Rusia.

Tot mai mulţi cercetători, printre ei, de exemplu, aflându-se şi o echipă de specialişti germani, chinezi şi
spanioli, condusă de geneticianul Svante Paabo, de la Institutul de Antropologie din Leipzig, Germania,
sunt preocupaţi de secvenţierea completă a ADN-ului uman, o veritabilă performanţă ştiinţifică, prin care
piesele de puzzle ale istoriei speciei noastre se vor reaşeza.

În 2015, Daniel Zadik, profesor la Universitatea Leicester, din Marea Britanie, apelând la noile
tehnologii de secvenţiere a ADN-ului (Next-Generation Sequencing), a evidenţiat că genele Yamnaya
sunt prezente la majoritatea europenilor de astăzi, reuşind să genereze şi cel mai precis “arbore
genealogic” făcut până acum.

De altfel, studiile genetice moderne au condus şi la alte descoperiri uimitoare, cum ar fi teoria “Evei
mitocondriale”, femeia-strămoş din care descinde întreaga umanitate şi ale cărei gene există în fiecare
fiinţă umană care trăieşte astăzi pe Terra.

Poporul nomad Yamnaya şi cultura Yamna

Yamnaya – poporul misterios venit din Stepa Ponto-Caspica

Deşi Yamnaya – “poporul fantomă al Europei” stârneşte, în prezent, vii dezbateri, o astfel de teorie a
fost lansată pentru prima dată în anii 1960, de către Marija Gimbutas, o specialistă americană în
arheologie, de origine lituaniană. Argumentele sale se bazau pe descoperiri arheologice şi pe studii de
lingvistică comparată şi, la vremea respectivă, nu au convins lumea ştiinţifică.

Originea populaţiei Yamnaya ţine de epoca bronzului târziu şi se leagă de Stepa Ponto-Caspică, numită
în antichitate “Pontus Euxinus”, o vastă regiune la nordul Mării Negre, până spre terminaţia sudică a
Munţilor Urali.

Potrivit teoriei Marijei Gimbutas, cultura Yamna, specifică unei populaţii esenţial nomade şi limba
acestei populaţii stau la baza culturii proto-indo-europenilor. Studii genetice din anii 2000 au arătat că,
aproximativ în mileniul al V-lea i.Hr., a avut loc o migraţie foarte importantă a Yamnaya. O parte dintre aceştia
au pornit din Stepele Pontice spre centrul Europei şi apoi şi spre celelalte părţi ale acestui continent, iar restul
s-au îndreptat spre Asia Centrală, apoi spre Asia de Sud.

Yamnaya – poporul fantomă al Europei, strămoşul europenilor moderni, Sursa: The Conversation.com

O dovadă a faptului că a avut loc o astfel de migraţie o reprezintă, de exemplu, toharienii, cel mai estic neam
de origine indo-europeană, care a locuit în partea de nord-vest a Chinei de astăzi. Limba toharică însă,
vorbită pe atunci în inima Asiei, spun specialiştii în lingvistică, face parte din grupul “occidental” al limbilor indo-
europene, alături de ramurile italică, celtică, greacă şi germanică, şi nu din grupul asiatic al indo-iranienei.

Yamnaya erau nomazi pastorali, care trăiau din creşterea bovinelor, a oilor, din vânătoare şi pescuit,
practicând sporadic şi agricultura în zonele din apropierea râurilor. Se foloseau de unelte metalice,
realizate, în mare parte, din cupru şi bronz, dar şi de căruţe cu roţi, trase de boi. Aceste utilaje au fost
împrumutate, probabil, din cultura Maykop (circa 3700 i.Hr. – 2500 i.Hr.), din zona Caucazului, ceea ce a
făcut posibil şi nomadismul pentru populaţia Yamnaya, după anii 3300 i.Hr.

Cultura Yamna este cunoscută şi drept cultura “morţilor înhumaţi”, deoarece aveau obiceiul de a-şi
îngropa morţii într-un fel de “tumuli” (movile conice sau piramidale, din piatră sau din pământ, ridicate
deasupra mormintelor), numite de Yamnaya “Kurgans” şi în care defunctul era aşezat cu genunchii
îndoiţi şi cu trupul acoperit cu ocru (argilă galbenă). În morminte aşezau, de asemenea, căruţe şi
animale sacrificate (bovine, cai, oi) – o caracteristică a culturilor indo-europene de mai târziu.

Yamnaya, în genetică, este numit “poporul fantomă”, deoarece este un popor dispărut, dar a cărui
existenţă poate fi confirmată astăzi graţie “urmelor” genetice care au putut fi identificate în fragmente
de os descoperite în diverse zone ale continentului.

Cercetătorii Daniel Zadik et David Reich au ajuns la concluzia că două treimi dintre europenii moderni ţin de
trei ramuri, pe care le-au numit: I1, R1a şi R1b, în funcţie de haplotipuri (combinaţie de determinanţi genetici).
Fiecare dintre aceste ramuri descinde dintr-un strămoş comun.

Haplotipuri, Sursa: Rage culture.com

Luând în considerare numărul de mutaţii genetice suferite în fiecare ramură, se estimează că aceşti trei
strămoşi au trăit în momente diferite, în urmă cu 7300-3500 ani i.Hr., şi că linia fiecăruia ar fi “explodat” după
dispariţia lor, dominând spaţiul european.

Ramurile R1a şi R1b sunt cel mai bine reprezentate la europenii actuali, R1b dominând în vestul Europei (cu o
contribuţie de 40-54 % la ADN-ul europenilor din nord şi centru, şi 20-32%, pentru europenii din sud), iar R1a,
în est, ambele legate direct de strămoşii Yamnaya.

S-a crezut mult timp ca Yamnaya era un popor “pur”. În realitate, spun specialiştii, acesta a rezultat din
amestecul a trei popoare de vânători-culegători nomazi din est şi din Caucaz. Iar genomul vânătorilor-
culegătorilor din Caucaz arată un amestec continuu cu populaţia din Orientul Mijlociu, cea care, în
urmă cu aproximativ 10 000 de ani, a inventat agricultura.
 C
ultura Yamnaya

Cu toate acestea, un astfel de amestec se opreşte în urmă cu 25 000 de ani, chiar înainte de apogeul
glaciaţiunii, situaţie în care aceste populaţii au scăzut ca număr, realitate care a fost dedusă din fenomenul de
omogenizare a genelor, care indică împerechere endogamă (în cadrul aceluiaşi trib), deci grupuri mici de
populaţie.

În epoca de după glaciaţiune, triburile din Caucaz au intrat din nou în contact cu alte grupuri de vânători-
culegători, care trăiau în stepă şi cu un alt popor care a trăit în epoca de gheaţă izolat, generându-se
astfel bazele genetice ale poporului Yamnaya.

Yamnaya – poporul misterios, strămoş al europenilor de astăzi, Sursa: busy.org

Studiile ADN-ului au arătat şi faptul că amestecul genetic cel mai apropiat de cel al populaţiei Yamnaya
se întâlneşte în ţările din Peninsula Scandinavă, în Insulele Britanice, Irlanda, Scoţia (zone unde
cromozomul Y, in descendenţa masculină, a fost înlocuit în proporţie de 90%), apoi la locuitorii din
Germania, Franţa, Italia de Nord etc.

În Peninsula Iberică, se presupune că sosirea migratorilor Yamnaya, din stepele orientale, a dus la
dispariţia completă a liniei masculine locale, în jurul anilor 2500 i.Hr., în timp ce patrimoniul genetic feminin
a fost păstrat în mare parte.

Oamenii din cultura Yamna, spun cercetătorii, aveau o înălţime medie de 1,75 metri, tipul dominant
avea un indice cefalic cu o valoare mai mare de 83, adică diametrul longitudinal şi diametrul
transversal al craniului erau aproape egale, feţele late, alura robustă, părul blond sau roşcat. Un al
doilea tip era mai puţin robust, cu faţa mai îngustă şi mai lungă.

Urme ale culturii Yamna au fost descoperite în vara acestui an, 2019, şi în spaţiul românesc, la Boldeşti
Grădiştea, judeţul Prahova. Săpăturile au fost efectuate în cadrul proiectului The Yamnaya Impact on
Prehistoric Europe, finanțat de European Research Council.

Au fost găsite aici, într-un sit arheologic, mai multe morminte, resturi vegetale, amenajări din lemn, depuneri de
ocru, reminiscenţe ale unor vechi ritualuri funerare, cu o vechime de peste 5000 de ani.

Această descoperire a stârnit interesul multor cercetători din SUA, Germania, Marea Britanie, Finlanda, Rusia.
De altfel, scheletele găsite aici urmează a fi expertizate genetic în marile laboratoare din Mainz, Bristol şi
Helsinki.

Originile indo-
europenilor, Sursa: The Independent

Aşadar, pe plan genetic, Yamnaya sunt principalii ascendenţi ai europenilor de astăzi. Fenomenul

amestecului de populaţii a continuat în Europa şi în secolele următoare, în funcţie de sosirea saxonilor,
berberilor turcilor etc., dar nicio altă invazie, spun cercetătorii, nu a avut un impact genetic atât de puternic
precum cel al populaţiei Yamnaya.
Dincolo de moştenirea genetică, se pare că ne-a mai rămas de la Yamnaya un factor fiziologic
important: toleranţa la lactoză, cu rol important în procesul de creştere şi consolidare a oaselor.

Unii cercetători adăugă la aspectele menţionate anterior şi faptul că sosirea populaţiei Yamnaya, în Europa,
a marcat şi o revoluţie în privinţa raporturilor dintre femei şi bărbaţi.

Arheologul Marija Gimbutas consideră că sosirea acestei populaţii nomade, în care bărbaţii erau majoritari, a
coincis cu o epocă de declin a vechii Europe, în care femeile au avut un rol esenţial. Urmarea a fost o
“reconstrucţie” a acestui spaţiu, bărbaţii războinici veniţi dinspre Răsărit concentrând în mâinile lor întreaga
autoritate, fapt care ar răzbate, susţin unii, în culturile (miturile) generate de popoarele care vorbesc limbi
derivate din indo-europeană.