II.

RELIGIA GRECILOR ANTICI

Izvoare

-cele mai importante sunt inscripțiile aheeme de la Miceea si Pylos descoperite

in 1952 de englezii Ventris si Chadwick.
a) Izvoare literare:
 Iliada și Odiseea- Homer secolul VIII- poeme epice, primul cucerirea Troiei al
doilea peripețiile lui Ulises la intoarcerea din război.
 Theogonia si Munci de zile - Hesiod, aceiași perioada istorica, prima este
sistematizare teologica cu referire la zei iar a doua reguli moral-religioase.
 Imnele homerice – culegere de texte diferite cu caracter religios.
 Istoriile lui Herodot- prima cercetare obiectivă religioasă.
 Scrierile Părinților Clement, Augustin, Eusebiu, Origen.
b)Izvoare epigrafice- texte gravate pe piatra sau metal, legi sacre, calendare,
oracole= cu privire la credinta in divinitățile adorate.
c) arheologice: știri despre locașurile de cult, morminte, statui, picturi pe vase.

Religia Minoică si Miceniană.

1.Divinitati:
-credințele religioase cretane erau legate de animism, practici inițiatice si
venerarea unor simboluri cosmologice.
-cultul grotelor sacre- locul practicilor de inițiere unde locuiesc diferite spirite
-venerarea ‘’arborelui vietii’’-in jurul căruia aveau loc dansuri ritualice
simbolizând drama anula a vegetației
-cultul șarpelui= socotit divinitatea stăpâna a adâncurilor
-zoolatria- credeau într-o reincarnare a divinității în diferite animale/o prezenta a
unui spirit in diferite animale: taur, șarpe, junincă, maimuțe, capră, scorpion.
-securea dubla- unealta sacra: simboliza jertfa taurului (pe el îl tăiau cu ea)
- divinitate suprema- Marea Zeița (Hera) era cinstita ca singura zeița,---fara sa
fie vorba de un monoteism---,apare alături de soțul și iubitul ei, care moare la scurt
timp după nunta, ca sa renască primăvara.

Miceeană:
-exista la miceeni o puternica confruntare între Zeița Mama cretană si zeul
masculin uranian Zeus.
-există mai multe marturii despre politeismul miceenilor decât despre cel al
minoicilor (Zeus, Hera, Poseidon)

1
 2. Locuri de cult

 La început zeii erau adorați sub cerul liber, în fața arborilor considerați sacri sau în
grotele-sanctuare
 Peșterile sacre erau frecventate de cel puțin 5 categorii de oameni:
 tinerii (băieți și fete) care trebuiau inițiați sau ajutați să devină adulți;
 femeile care doreau să aibă copii;
 agricultorii care cereau zeilor subpământeni apă și recolte mari;
 păstorii care venerau zeii ocrotitori ai turmelor;
 meșteșugarii care se rugau pentru păstrarea meșteșugurilor lor.
 Grote-sanctuare importante erau:
 cea închinată de aheeni lui Zeus, pe versantul nordic al muntelui Ida, folosită
de tineretul militar din Axos
 peștera Khosto Nero de pe muntele Iouktas, unde veneau păstorii cu ofrande
 grota de sub stânca de la Arkalokhori, cu depozitele ei de metale, dedicate
patronilor meșteșugurilor.
 Pentru actele de cult avem altarul, aflat într-o curte, în casă sau într-o capelă din
palat
 Altarul era fie zidit, fie portativ, uneori avea forma unei mese
 Vechii cretani dispuneau și de construcții complexe destinate cultului: temple,
edificii, cum sunt cele descoperite la Malia, așezate pe coline, în vârf de munte, unde
cretanii veneau în pelerinaj să ceară binecuvântarea zeilor și să le mulțumească
 Capelele rurale aveau caracter de depozite de ofrande lângă altare. Exemple: cele de
la Patel.
 Spre sfârșitul secolului 18 î. Hr, grecii încep să facă temple, la început din lemn,
ulterior din piatră
 Erau practic o copie extinsă a caselor comune din lumea egeeană, formate din
încăpere centrală (naos) cu o singură ușă pe latura mică, flancată de pilaștri care susțineau
acoperișul, iar în fața ușii un portic cu două coloane
 Templul este casa zeului pentru că în el se afla statuia zeului înconjurată de
ofrande
 În afară de naos templele aveau și pronaos, un vestibul în față și unul în spate numit
epistodom
 Dimensiunea standard a templului era de 30/60 de metri, deși cele de la Efes, Samos
depășesc 100/50
 Pe lângă templu existau clădiri mai mici unde se depozitau ofrandele, comoara
templului
 Cel mai interesant complex de temple și sanctuare al Greciei se află în Acropole și
este format din 4 mari edificii: Propileele, Partenonul, templul Athenei Nike și
Erechteionul. În acest complex aveau loc serbările Panatenee dedicate zeiței Athena,
protectoarea orașului

2
 3. Sacerdoțiu și sacrificii

 La cretani ritualurile erau savarsite de preotese, si rar de preoți.

 Făceau purificări, stropiri cu apa, libațiuni si tămâieri+ aduceau obiecte ca
ofrande. Ceremonia era însoțita de muzica sacră, vocală sau instrumentală și de
dansuri/procesiuni. Ofrandele erau aduse numai in cadrul unor procesiuni.
 Lichide: apă, lapte, miere, vin, sânge, fiertură de arpacaș si vărsate uneori
în întregime pe pământ.
 Animale: vitei, capre, cerbi, taur.

 La ahei cultul era aproape identic cu cel al cretanilor-

 fiecare casa își avea un colt pentru acte de cult iar palatele avea altare.
 Preoții aduceau jertfe sângeroase si ofrande. Este mai posibil ca la ei sa fii
existat sacrificii umane menționate de Homer.

4. MAGIA

Vrajitorii erau dactilii si cureții cretani care i-au învățat pe preoți arta
ghicitului, farmecele si descântecele. Casele erau protejate de recipiente cu ofrande
si de gravarea uneori ale unor semne magice.
Forme de magie:
-magia prin atracție- aprindeau focul la solstiții ca sa ajute soarele
-magia evocatoare- cu dansuri, cântece si diferite invocări cu instrumente, coruri
menite sa aducă ploaie.

5. CULTUL MORTILOR
 Erau mai puțin interesați de viața după moarte și mai curând de relația morților cu
cei vii
 Morții nu pier, ci trăiesc mai departe în neamul lor prin psiché, care este propriu
doar oamenilor
 La moarte, psiché iese din trup după ce forța de viață Thymos l-a părăsit
 Thymos dă putere trupului aparent - animalele mor fără el
 Psiché iese din trup, dar nu se descompune, ci merge în locul unde sălășluiesc
„sufletele, măștile celor obosiți” (Iliada). Se mișcă repede, depășind timpul și spațiul până
intră în Hades, de unde nu va mai ieși și nici vedea lumina soarelui
 Psiché este o capacitate de mișcare a corpului, iar thymos o umbră palidă a trupului,
mereu impacientată, în continuă mișcare
 Accesul în Hades (împărăția morților) presupune înmormântarea (după Iliada)
 Înainte de procesiunea funerară se aduceau jertfe. Pentru Patrocle, Ahile a adus jertfă
părul său

3
  Pe rug a pus ulcioare cu miere și alifie, 4 cai, 2 câini și 12 tineri troieni uciși, iar
apoi, tot ca jertfă, varsă vin pe pământ. Patrocle „se bucură” din Hades pentru acest jertfe
 După Iliada, Hadesul e sub pământ, după Odiseea e în vest, la marginile oceanului
 Poemele homerice nu vorbesc de pedepse sau recompense morale. Trei personaje
sunt supuse chinurilor din Infern: Sisif, Tantalos și Titios, iar Menelau a ajuns în Câmpiile
Elizee (un fel de Rai) pentru că era ginerele lui Zeus

Religia in poemele Homerice si la Hesiod

1. Zeii:
-prin Homer s-a schimbat concepție de divinitate in istoria religiei. Zeii și
miturile lui sunt de o complexitate unica deoarece sunt asimilați din multe tari.
-este un panteon coerent, zeii se afla in relație de familie, cu structura ierarhica
așezata. Zeus este părintele zeilor, locuiește in cer pe înaltul munte al Olimpului.
 caracteristica principala in perspectiva geometrica si in cea homerica este
antropomorfismul,
 au atribute omenești mărite si nemurirea,
 trupuri omenești mai puternice, apar si dispar,
 viată omeneasca fara necazuri si suferințe,
 din pp creștina este bine sa ai un model desăvârșit, însă nu exagerat, pentru ca
asta a dus la impietate. Zeii aveau si comportamente nedemne si josnice pe lângă
perfecțiunea lor.
 -niciodată zei homerici nu erau numiți puri sau sfinți ci erau geloși, duplicitari,
desfrânați (Poseidon ii detesta pe fenicieni pentru ca erau buni navigatori)

2. !!! MOIRA- destinul zeilor si al oamenilor

 Prescrie binele și răul

 credinta intr-un fel de destin ce da calitate existentei ne//muritoare
 deși zei stăpânesc destinul acesta e mai puternic decât zeii,
 Zeus nu-i poate scapă de moarte pe cei 2 prieteni Hector si Sarpedon.
 ideea de destine e indo-europeana si a pătruns la greci de la ei. acest curent
care distanțează omul de sacru, omului pesimist i se aplica principiul moira.

3. Teogonie si antropogonie

 viața si existenta nu au creator, ci materia a existat întotdeauna; ea a fost numai

modelată, nu adusă la existenta din nimic.- Homer
 Zeii nu au creat lumea, pentru că ar fi lumea imperfecta deoarece ei sunt
pătimași
 Proteus-zeul patron al prefacerii materiei.
4
  Hesiod: zeii si oamenii au aceeași origine
 oamenii sunt născuți din pământ, si zeii din Geea; au aceeași origine, deci au
venit la existenta printr-o sciziune urmata de procreare= 5 neamuri de oameni. – M.
Eliade
1.oameni de aur- exclusiv masculină. Inainte de Zeus, trăiau asemenea zeilor,
fără griji, pentru că pământul le dădea tot ce aveau nevoie; nu cunoșteau boala si
bătrânețea. Oamenii adormeau, stare asta paradisiaca a durat pana Zeus la învins pe
Cronos. Zeii ia acoperit de pământ si au făcut o rasa de oameni de argint
2.oameni de argint- acestia au păcătuit ca n-au vrut sa aducă sacrificii zeilor. Au
fost nimiciți de Zeus care i-a făcut si i-a înlocuit cu oameni de bronz.
3.oameni de bronz- sălbatici si războinici care s-au omorât între ei
4.generatia eroilor care au luptat in războaiele Teba si Troia, unii au murit iar
alții au fost așezați direct in Insulele Fericirii de către Zeus.
5.de fier – Hesiod nu dă detalii, dar spune ca existau.

4. OMUL in poemele homerice

 -la Homer nu se vorbește ca la Platon de niște parți distincte ale vietii spirituale
(viată, sentiment, cunoaștere).
 -nu exista indivizi izolați si doar membrii ai unui neam= se poate vorbi de un
mare suflet al neamului.
 -Individualitatea stă la baza tuturor manifestărilor de viață ale omului și este
numită de greci psyche. Atunci când moare, omul este părăsit de aceasta.
 -dpdv creștin religia greaca este pesimistă, Homer vede existenta omului ca
efemeră, care nu poate învinge moartea si sa treacă la o viată mai fericita ,
 -pt Homer si contemporani viața este continuata in umilința în Hades alături
de umbre palide
 -zeii nu pot pedepsi pe oameni daca acestia rămân in limitele hotărâte de
moira.

a) concepția despre suflet-Homer in Odiseea.: psyche au doar oamenii, zeii

sunt nemuritori. Acesta părăsește trupul după moarte si rămân oasele albe.
Acesta pleacă în locul unde sălășluiesc sufletele.
Exista si thymos (forța de viață)care îl au si oamenii si zei și animalele Zei îl au
mereu. Astfel, Hefaistos când a căzut din Olimp rămâne cu puțin thymos la fel si
Ares când este rănit de Atena. Thymosul poate dispărea si le ia puterea dar nu
viața în sine. Acesta da o putere trupului
-psyche este o capacitate de mișcare a corpului, eidolon este chipul sau imaginea
neputincioasa a legăturii dispărute dintre corp si thymos- pt acele suflete care sunt
într-o mișcare permanenta in Hades. De exemplu: Orion care vânează întotdeauna, si

5
a lui Tantalos, fiul lui Zeus care sta in Hades cu apa pana la gat si cu crengi de fructe
deasupra, stăpânit de foame si sete cumplite, fara sa poate atinge vreuna din ele.
b) practici funerare: in Iliada se arata ca mortul pt a ajunge in Hades trebuie
înmormântat, triluiesc aduse jertfe pt el. Când moare Patrocle, Ahile aduce jertfa
părul sau, miere si alifie și apoi ucide 4 cai si 2 câine/12 tineri troieni.
-împărăția lui Hades este sub pământ (Iliada) undeva in vest (Odiseea). Nu exista
recompense sau pedepse morale.

1. Divinități grecești
RELIGIA IN PERIOADA ARHAICA SI CLASICA
Vechile divinități cuprind, în anumite cazuri, mai multe zeități similare locale cinstite
sub diferite numiri. În rest, principalii zei homerici întrupează și acum idealurile religioase
ale grecilor.
Zeus – a străluci - este o divinitate uraniană de origine indo-europeană. La început el
semnifica cerul, iar apoi pe zeul cerului. El locuiește pe vârful muntelui Olimp, despre care
se credea ca ar fi in cer. Fiind zeul cerului, el era socotit și stăpânul norilor, ploii, zăpezii,
tunetului și al fulgerului, fiind reprezentat cu un fulger în mână. Ca fenomen cosmic, Zeus
este chiar mai mult decât o personificare a cerului. La Homer, deja, el cumulează atributele
unui veritabil zeu suveran indo-european. Era mai mult decât zeul „cerului nesfârșit”, el era
„părintele zeilor și al oamenilor”. Zeus era protectorul casei și simbolul belșugului,
asigurând și respectul legilor. Deși el nu era creatorul lumii, al vieții și al omului, era totuși
stăpânul incontestabil al zeilor și al universului. Mulțimea sanctuarelor care-i erau
consacrate arată caracterul sau panelenic.
Hera – era divinitatea principală feminină a panteonului grecesc. Era sora și soția lui
Zeus. Aceasta era zeița Argosului, de unde cultul s-a răspândit în toată Grecia. Fidelă soțului
ei, Hera era protectoarea intransigentă a căsătoriei, a femeilor măritate și a căminului
conjugal. Asemenea majorității zeițelor egeene și asiatice, aceasta era o divinitate a
fecundității universale. Este înfățișată ca o soție geloasă și deosebit de violentă, care se
răzbună crunt pentru infidelitățile lui Zeus. Reprezentările plastice o imaginau ca pe o tânără
matroană, impozantă și frumoasă.
Athena – este cea mai semnificativă zeiță grecească, după Hera. Ea s-a născut din
capul lui Zeus îmbrăcată în armură, fluturându-și lancea și scoțând strigătul ei de război.
Aceasta are un caracter războinic similar cu al zeului Marte, de la vechii romani. Ca zeiță
războinică, este reprezentată cu coif, lance și egida pe care era zugrăvit chipul Medusei, a
cărei simplă vedere transforma în stana de piatră orice muritor. Aceasta a jucat un rol
important in lupta împotriva giganților. Ea îi susține pe greci în războiul troian. Athena era
sfătuitoarea permanentă a areopagului atenian, protectoarea statului și a activităților politice
și sociale. Este înfățișată cu o statură înaltă, cu ochi albaștri-verzui, mari și rotunzi. Avea ca
emblemă bufnița, care ulterior a rămas simbolul înțelepciunii. Cel mai important atribut al ei
era inteligența practică. Era „ politehniciană” , inspiratoare și învățătoare a tuturor

6
meșteșugarilor specializați. Athena va deveni, în perioada filosofilor, simbolul științei divine
și înțelepciunii umane.
Apollo – unul dintre cei mai importanți zei ai grecilor. Inițial era o divinitate pastorală,
prin regiuni izolate rămânând un zeu al păstorilor. Pe parcurs atributele sale s-au înmulțit, el
fiind socotit o divinitate temută, răzbunătoare, care răspândea molime sau pedepsea cu săgeți
aducătoare de moare pe cei care i se împotriveau.. Totodată, el era considerat și un zeu
vindecător, priceput în arta tămăduirii. Avea darul profeției. Ulterior a devenit zeul muzicii,
poeziei și al artelor frumoase. Este protectorul orașelor și construcțiilor noi. Este adorat ca
zeu al luminii, fiind identificat cu Soarele însuși. Centrele sale de cult erau numeroase:
Delphi, Delos, Claros.
Artemis - numele său arata originea sa orientală. Ea reprezenta „Stăpâna animalelor”,
iubitoare de vânătoare dar și protectoarea animalelor. Leul și ursul erau animalele ei favorite.
Ea veghează natura și este singura divinitate din panteonul grec care este îndreptățită sa
stabilească și să controleze normele de vânătoare. Era și zeița fecioriei. Arta statuară a
reprezentat-o ca un prototip al frumuseții virginale. După perioada homerică, ea va guverna
sacralitatea vieții sălbatice, care cunoaște fertilitatea și maternitatea, dar nu dragostea și
căsătoria. Ea și-a păstrat caracterul paradoxal, deoarece în ea coexistă multe teme
contradictorii, cum ar fii castitate-maternitate.
Hermes – fiul lui Zeus și a pleiadei Maia. În viziunea grecilor, acesta era stăpânul
drumurilor, deoarece merge cu mare iuțeală și nu se rătăcește noaptea. El este considerat
călăuză și protectorul turmelor dar și patronul hoților. El era socotit și curierul zeilor.. Este
socotit de tradiție și descoperitorul elocvenței, zeu călător, atlet, inventator al lirei, pe care a
confecționat-o dintr-o carapace de broască țestoasă. În paralel, Hermes este și un zeu falic. În
plus, va fi și zeu al vântului, de unde și funcția sa de mesager al Olimpului. El era
conducătorul sufletelor în drumul lor spre lumea cealaltă. În epoca elenistică Hermes va
deveni stăpânul gnozei și al magiei, al științelor oculte în general. Este unul dinte puținii zei
olimpieni care va ramâne actual și după criza religioasă clasică.
Hefaistos – fiul lui Zeus și al Herei. Este considerat de greci zeul focului. Reședința sa
preferata este muntele Etna din Sicilia. În atelierele fierăriei lui divine prelucrează fierul și
celelalte metale.. Acesta îi făurește un tron Herei, armele lui Ahile, fulgerele lui Zeus etc.
Hefaistos personifică arta metalurgiei, fiind un zeu inginer și artizan. Acesta fabrică în
atelierul său obiecte de uz divin, arme miraculoase, etc. Hefaistos este patronul metalelor și
al focului complex, în cel puțin 3 ipostaze: focul htonic, flacăra domesticită și focul
atmosferic.
Afrodita- soția lui Hefaistos, dupa alții soția lui Ares. Era zeița iubirii senzuale. Numele
ei era legat de cuvântul grecesc ”spumă” care se referă probabil la nașterea ei. Grecii
considerau că aceasta a născocit farmecele dragostei. Unele atribute o arată ca protectoare a
curtezanelor, ba chiaar a impusului senzual din lumea animală, a dragostei pasionale și
infidele, înțeleasă ca legătură strict trupească, ca erotism în sine. Cultul Afroditei era legat și
de idealul frumuseții feminine.

7
 Poseidon – un zeu vechi care, din diferite motive, își pierduse suveranitatea universală
primordială. El se bucura, în unele zone, de o poziție mai superioară decât a lui Zeus. Inițial
zeu al câmpiei, apoi al mării. Poseidon era protectorul cailor, fiind chiar reprezentat sub
formă de cal sau taur. Poseidon este comparat cu zeii suverani și fecundatori, „stăpâni ai
pământului”. El locuia întru-un palat de aur pe fundul oceanului. Semnul său simbolic era
tridentul, cu care stârnea marea, sfărâmă stâncile și atrăgea curenții acvatici. Mitul său
principal îl socotea „zămislitorul ” stăpân al apei primordiale auto generatoare și
„neclintitul” ,temei al lumii pământene, și adora în el un zeu violent, producător de catastrofe
si naufragii, ploi torențiale si cutremure.
2. Eroii
 apar in sec 7-6 si sunt fie oameni îndumnezeiți din zei decăzuți (zeu+
pământeancă sau invers), semizeu. Aceștia apar fie având dubla paternitate fie
născuți in afara regulii morale. Sunt părăsiți în scurt timp după naștere si sunt alăptați
de animale.
 Ei inventează, după Eliade, diferite instituții umane: legile cetății, cântecul,
monogamia, scrisul, tactica, colonii, jocuri sportive.
 Moartea lor este violenta- in război sau prin trădare
 sunt activi si după moarte; relicvele lor au puteri
 prin moartea sa devine protector al cetății respective împotriva nenorocirilor
 In cinstea lor se aduc jertfe- sânge care satisface setea eroului; carne nu era
consumata, ci arsa. Se aduceau si jertfe nesângeroase: lapte, apa, miere, ulei, vin
 se fac concursuri sportive in cinstea lor: box, lupte, alergări, aruncarea
discului.

3. MITOLOGIA

Mitul lui APOLLO – Apolo s-a născut din titana Leto si Zeus, ea caută loc unde
sa-l nască si nu era primita nicăieri de teama Herei. A găsit in insula Delos si îl naște
pe el si pe Artemis, la naștere a omorât pe balaurul Pyton care îi caută si pe Tytas
gigantul care a vrut să-i violeze mama.
1. Prometeu – era un meșteșugar talentat – el i-a creat pe primii oameni din lutul pe
care l-a găsit în Beoția de mijloc. Din motive necunoscute, Zeus nu îi suporta pe oameni și
le ia focul să-i înfometeze, pretinzându-le numeroase animale de jertfă. Prometeu face ca
zeii să primească doar viscerele, dar nu și carnea jertfelor – motiv pentru care Zeus se
enervează, mai ales când descoperă că Prometeu le dăduse înapoi focul oamenilor. Ca
pedeapsă, Prometeu a fost înlănțuit în vârful unui munte și, în fiecare zi, venea un vultur
care mânca din ficatul său (care se regenera, fiind nemuritor).
Din cauza spiritului de sacrificiu pentru binele umanității, unii specialiști aveau să-l
numească pe Prometeu: ctitorul civilizației umane, creatorul istoriei umane, Hristos păgân,
care s-a răstignit pentru mântuirea și fericirea noastră.

8
 Alți cercetători (Mircea Eliade) consideră analogiile dintre Prometeu și Mântuitorul
abuzive, mergând chiar mai departe – Prometeu este responsabil de decăderea omenirii,
întrucât prin gestul său provoacă separarea definitivă dintre zei și oameni. Viscerele și focul
provoacă supărarea lui Zeus care o trimite pe Pandora pe pământ cu cutia ei, adică apariția
femeii și, odată cu ea, a tot felul de griji și nenorociri. Prometeu nu numai că nu ajută lumea,
dar chiar face să pătrundă „răul” în lume. (prin femeie – legătură cu șarpele și Eva?).
2. Pandora – Hefaistos a creat-o pe Pandora din lut, Athena i-a dat viață, Afrodita
frumusețe și Hermes a învățat-o viclenia și a aranjat căsătoria ei cu Epimeteu (fratele lui
Prometeu). După ce Prometeu a dat focul oamenilor, Zeus și-a ieșit din fire și a trimis-o pe
Pandora pe pământ, pentru a-i chinui pe oameni cu tot felul de rele.
În ciuda avertismentului lui Prometeu, fratele Epimeteu s-a căsătorit cu Pandora și a
acceptat ca zestre cutia sigilată cu daruri divine (Cutia Pandorei). În această cutie se aflau
toate relele care există azi în lume, singurul dar bun fiind speranța. În ciuda sfatului lui
Epimeteu, Pandora deschide cutia și a lăsat răul să pătrundă răul in lume.
Cutia Pandorei reprezintă o formă hesiodică a mitului, deschiderea cutiei semnificând
punerea în libertare/activarea răului care, înainte, nu era decât o valoare negativă potențială.
În același timp, Pandora reprezintă etalonul ispitelor femeiești.

3. Herakles/Hercule – fiul lui Zeus și al Alcmenei. Hera a încercat să împiedice

nașterea lui Herakles pentru a nu ajunge rege de Tiryns, apoi trimite 2 șerpi pentru a-l ucide
pe copil în leagănul său, Herakles ucigându-i pe amândoi. Hera nu s-a descurajat și, în
momentul în care eroul a atins apogeul triumfului său, a trimis o stare de demență asupra lui.
În timpul unei crize, el își ucide soția și copiii.
După această nenorocire, Herakles nu și-a mai găsit liniștea, apelând la oracolul din
Delphi. Acesta îl trimite la Tiryns să se supună regelui Eurystheus care îi dă cele 12 porunci:
uciderea leului din Nemeea, a hidrei din Lerna, răpunerea câinelui cu 3 capete Kerberos,
toate fiind îndeplinite. În timpul ultimei misiuni (răpirea lui Kerberos), Herakles avea să-l
învingă pe Hades, zeul lumii subpământene, și să dobândească nemurirea.
S-ar putea spune că Herakles reprezintă tipul eroului perfect, desăvârșit. Mircea
Eliade arată că Herakles și-a dobândit condiția divină în urma unor confruntări
inițiatice (cele 12 misiuni), din care a ieșit biruitor. ---- HARAP-ALB!!!

a) LOCAȘURILE DE CULT

 Grecii au început sa construiască temple in sec 8, erau construite din lemn

apoi din piatra, era o copie a casei egeene, încăpere centrala (naos), o ușa mica
flancată de pilaștri, si in fata uși avea un stâlp cu două coloane.
 El era casa zeului pt ca acolo se afla statuia zeului respectiv si in mijlocul lor
numeroase ofrande, statuete de preț și vase. Templele mari aveau si vestibul in fata si
un altul in spate. Erau 30X60m, dar erau si mai mari de 100X50 cum ar fi cele de la

9
Samos din Efes. Cel mai interesant complex de temple si sanctuare era pe
ACROPOLE, se găseau 4 edificii.
1. Propileele-o intrare monumentala construita din marmura
2. Panteonul (templul fecioarelor) -mare templu al Greciei antice, cu două
încăperi: in naos, se afla așezată statuia Atenei înalta de 15m.
3. Templul Athenei victorioase – era ridicat in locul unui altar vechi al zeiței, pe
o stanca de pe Acropole in apropiere de propilee.
4. Erechteionul- era dedicat cultului propriu zis, era așezat pe cel mai sfânt de pe
acropole, se afla pe stanca unde Zeus îl lovise cu fulgerul pe Erechteus, socotit ca
unul dintre regii Atenei. Aici se afla si măslinul sădit de Atena pe care îl sădise
cetățenilor fiind protectoarea lor.

b) Sacerdoțiul si sacrificiile
 Preoții nu erau organizați ierarhic ci se transmiteau din tata in fiu; erau
slujbași ai statului, reprezentanți ai comunității pe lângă divinitate.
 nu aveau pregătire, nici vocație
 nu trebuiau sa aibă defecte trupesti si trebuiau sa se ferească de impurități
sexuale, slujeau un an sau un nr de ani.
 La cultul privat si la cel al morților, nu se pretindea să oficieze preoții. Inclusiv
sacrificiul sângeros putea fi oficiat de un laic, asistat de un preot care pronunța
formulele rituale si rostea rugăciunile.
 capul familiei era preotul casei pt ca se ocupa de acte de cult, ritualuri,
ceremonii.
 In timpul ce săvârșea cultul, purta haine curate de in si pe cap o coroană.
 Se jertfeau animale in funcție de preferința zeilor si legume sau lichide.

c) Sărbătorile
 Erau in funcție de cetăți si zei, la schimbarea anotimpurilor s.a.
 cele mai multe in cinstea Zeitei Athena. Toti zeii aveau, dar Atena avea
panatenee mici (în fiecare an -anual) si mari la 4 ani.
1. Panateneele mari- unirea Atticii intru singur stat.
 Se sărbătoarea din 566-565 cu mare fast, punctul culminant al sărbătorilor
atingându-se pe data de 28 (iulie-august) ziua de naștere a Atenei,
 in noapte precedenta, tinerii si fecioarele petreceau toata noapte iar la răsăritul
soarelui avea loc un fel de procesiune pe un car împodobit cu o mantie, pe care era
reprezentata o lupta intre zei si giganți. Apoi, fete cu daruri, personalități,
sacrificatori de animale, aliați, atleți, ostași, cetățeni, toti cu cununi de lauri. Se
opreau in fata altarelor, treceau prin fata templului Atenei Nike si ajungeau in incinta.
La ospățul sacrificial participau funcționarii statului si pro cesionarii, Marea jertfa se
împărțea la toti oamenii cate o părticică.

10
 2. DIPOLIA – sărbătoare în cinstea lui Zeus protectorul orașelor care avea un
sanctuar in Acropole.
 Era sărbătorită pe 14 iunie-iulie.
 În centrul sărbătorii se afla bufonia-uciderea boului. Acesta era ucis de
măcelarul de vite care apoi arunca secera si fugea. Era ucis si un bou de la plug care
reprezenta o desacralizare, o profanare necesara.
d) JOCURILE
 forma de manifestare specifica grecilor antici.
 erau organizate la câțiva ani si constau in procesiuni, sacrificii, acte de cult și
concursuri atletice
 au apărut in sec VIII la Olympia, durau o săptămâna timp in care se
suspendau conflictele. Fiecare cetate organiza jocuri.
 Cele mai importante erau Jocurile pithice- la început din 8 în 8 ani apoi la 4 in
cinstea lui Apollo
 Jocurile neemeice in cinstea lui Zeus, istmice- Poseidon.
-au existat pana in perioada clasica. În sec IV au apărut atleți profesioniști si
implicare a scazut.in 393 d. Hristos au fost desființate de Teodosie cel Mare

e) MANTICA
 ghicitorii erau foarte apreciați pt ca descopereau viitorul și evenimente legate
de viața cetății, dar si ce purificări sa facă.
 Se făcea prin inspirație directa si prin oracole (Dodona din Epir unde preoții
cu picioare nespălate interpretau foșnetul frunzelor unui stejar; Dephi-cel mai
celebru, sec VII, era cunoscut in toata lumea, a fost reconstruit de nenumărate ori,
pana în anul 390 când Teodosie cel Mare îl închide si Arcadie îl dărâmă
 Oracolul era consultat anual de Pithia, apoi lunar, se sacrifica o capra, se
dădeau întrebări in forma alternativa si răspunsul se dădea prin tragere la sorti a unui
bob alb sau negru.
 Mai profețea si într-o stare de extaz provocata de frunzele de laur care le
mesteca sau de apa pe care o bea.

5. CULTUL MORTILOR

 fata de perioada homerica a evoluat.

 era privita ca o casatorie cu Hades,
 împărăția era tot sub pământ, accesul se făcea pe o scara
 exista o gradina a lui Hades unde se dansează, se joaca si se cânta.
 Cadavrul îmbrăcat in alb, purta pe cap cununa de flori, alături o turta de miere
care o dădea la cainele-mostru de la intrare in palatul lui Hades; o moneda pe gura a-l
plăti pe Charon, luntrașul care îl trecea râul morților.

11
  Era jelit două zile, care în semn de doliu își zgâriau obrajii, se loveau cu
pumni, își tăiau parul.
 Înmormântarea era făcută noaptea. Se varsă vin si ulei, iar daca era erou
vorbea o oficialitate. Tradatorii, sinucigasii nu aveau parte de înmormântare ci de
groapa comuna. Exista după înmormântare un ospăț funerar, iar casa era stropita si
toti se purificau.

MISTERELE

Își propuneau să încerce să ofere un răspuns mai precis decât reușea religia de stat,
privind destinul omului, în special destinul său dincolo de moarte – „mântuirea” celui inițiat
în acel mister.
Constitutiv pentru aceste mistere este disciplina tăcerii (arcană) + promisiunea mântuirii
după moarte a celor inițiați. Mântuirea consta în eliberarea de sub puterea „destinului”,
în capacitatea de a răzbate cu bine prin împărăția lui Hades și de a ajunge în comuniune cu
divinitatea după moarte. Această mântuire era absolut garantată. În cadrul ritualului de
inițiere avea loc o spălare, în care neofitul experia purificarea predominant ritualică, având
ca scop „îndumnezeirea” participantului.
Îndumnezeirea propriu-zisă se realizează prin faptul că inițiatul se împărtășește de
destinul divinității respective. La atingerea acestui scop contribuie săvârșirea actelor
sacre, prezentarea simbolurilor de cult și comunicarea formulelor de cult.

1. Misterele eleusine – aveau loc la Eleusis (23 km de Atena), misterul provine din
perioada miceiană (elemente minoice). În prima ½ a sec. V î.d.Hr., potrivit documentelor,
faima misterului depășea granițele provinciei Attica. În acea perioada, procesiunea anuală
aduna peste 10.000 de oameni. Acest cult mistic ia sfârșit abia în anul 395 d.Hr., când
templul este distrus.
În imnul homeric dedicat lui Demeter (zeiță a cerealelor) povestește despre răpirea de
către Hades a fiicei lui Kore (Persefona), despre căutarea disperată și despre regăsirea fiicei,
după care urmează reînvierea naturii moarte, ca semn al concilierii dintre Demeter, zei și
oameni. Demeter dispune construirea unui templu și unui altar sub el, anunțând introducerea
unor mistere car vor trebui sărbătorite anual.
Din aceeași perioada cu imnul lui Demeter (VII î.Hr.) s-au păstrat și cele mai vechi
vestigii ale telestirion-ului, templul de inițiere din Eleusis. Statuia cultuală din templu
reprezenta ambele divinități principale din Eleusis (Demeter stând pe un coș și Kore cu o
făclie în mână). În fruntea personalului de cult se afla hierofantul, cel care făcea să apară
lucrurile sacre.
Erau acceptați bărbați, femei, copii, barbari, vorbitori de limbă greacă și slavă. Inițierea
avea loc în cadrul „misterelor mici” din Agra (suburbie a Atenei) și „misterele mari” aveau

12
loc în Eleusis. În cadrul misterelor mici, se aducea o jertfă de purificare constând dintr-un
purcel asupra căruia sacerdotul turna o ofrandă lichidă.
După aceea, neofitul care purta o făclie încă neaprinsă trebuia să îngenuncheze pe o
blană de berbec, să-și acopere capul și să aștepte ca o preoteasă să miște deasupra sa
(binecuvântare magică) o sită de cereale. În fine, el se juca în fața lui Demeter și a fiicei sale
cu un șarpe (animalul sacru al zeiței).

2. Misterele dionysiace – al doilea zeu care domina religia populară a misterelor era
Dionysos. Neofitul era instruit de o preoteasă, pentru ca el să cunoască toate practicile
necesare. După ce postea 10 zile, evitând totodată orice act sexual, lua parte la un ospăț și se
purifica printr-o îmbăiere, apoi era condus în sanctuar, unde depunea un jurământ. Erau
inițiați și copiii, dar în primul rând femeile.
De mai multe ori pe an, inițiații luau parte la riturile dionysiace principale care se
celebrau noaptea, pe culmi de munți. Adepții se încoronau cu coroane de iederă, uneori
purtând simbolic coarne de țap și se încingeau cu șerpi vii.
După ce consumau o cantitate mare de vin, ei se excitau(!) dansând într-un ritm sălbatic.
Ajungeau astfel într-o asemenea stare de delir încât, mai ales femeile, prindeau și sfâșiau
animale de vii, consumându-le apoi carnea crudă și sângele ca semn al comuniunii și
împărtășirii cu însuși trupul zeului (sună cunoscut?). Aceasta dădea inițiaților sentimentul
că se unesc cu divinitatea, cu forțele vitale și cosmice, că renasc, că încep o viață nouă.
În 186 i.Hr. romanii interzic aceste mistere, care vor fi reintroduse de Cezar prin Liber
Pater, cultul zeului Bacchus.
3. Orfismul – purtând numele unui zeu trac, Orfeu era un cântăreț de dinaintea lui
Homer, care cu farmecul lirei lui îmblânzea fiarele. Poet și cântăreț, inventator al lirei și al
magiei, legendarul Orfeu era considerat fondatorul misterelor și inițiatorul unei adevărate
religii.
Ca mișcare religioasă, orfismul era mult superior cultului dionysiac și dispunea de o
serie de asociații secrete care exercitau influență asupra religiei statului. Doctrina orfică
poate fi reconstituită pe baza celebrelor Imne orfice (scurte poeme asemănătoare psalmilor
VT).
Conform aceste învățături, încă de la naștere, omul poartă în sine păcatul
„strămoșesc” moștenit din timpurile Titanilor, pe care trebuie să-l ispășească prin
suferințe. Sufletul e întemnițat în trup ca într-o închisoare. Pentru a-l elibera și a pune capăt
ciclului de reîncarnări succesive, inițiatul trebuie să apeleze la rugăciuni și purificări
rituale, să ducă o viață morală, de rețineri și abstinență de la orice hrană animală.
Chiar după moarte sufletul e pândit de tot felul de ispite și primejdii, iar pentru a le
evita trebuiau să cunoască anumite formule salvatoare. Au fost descoperite adevărate
ghiduri de comportare morală, scrise pe mici plăci de aur, asemănătoare cu Cartea egipteană
a morților.

13
 Esența orfismului era extazul de care erau cuprinși inițiații prin posturi, dansuri, cântece
etc. În timpul extazului, sufletul părăsea corpul și colinda prin Infern, cobora în Câmpiile
Persefonei.
Orfismul a fost comparat cu o religie a indienilor americani, „the ghost dance”. La
anumite răstimpuri, toți credincioșii se întâlneau și începeau să danseze zile întregi,
cunoscând o stare de surescitare nervoasă deosebită. În acel moment, profetul mag începe să
magnetizeze pe câțiva dintre dansatori, aceștia căzând într-un greu somn hipnotic. Trezindu-
se, ei povestesc celorlalți participanți despre călătoria lor în lumea subpământeană și despre
conversațiile pe care le-au purtat cu sufletele rudelor și prietenilor morți. Orfismul a
supraviețuit până în sec. 6 d.Hr.
Multă vreme s-a discutat despre problema unor pretinse influențe ale orfismului asupra
creștinismului. V. Macchioro și M. Eliade au încercat să acrediteze ideea existenței unei
corespondențe între Orfeu și Iisus Hristos.
Pornind de la faptul că Tarsul din vremea Sf. Apostoli era un oraș impregnat de un
puternic sincretism religios, cei 2 autori susțin că existau așezăminte orfice de a căror
învățătură Sf. Apostol Pavel s-ar fi lăsat influențat. În viziunea lor, acest lucru e clar mai
ales în Epistola către Romani, în care Sf. Pavel vorbește despre moartea credinciosului
împreună cu Hristos și renașterea sa, la o noua viață veșnică. Repetând această moarte și
această înviere, credinciosul se unește cu Hristos, asemenea inițiatului orfic care moare și
reînvie împreună cu propria sa divinitate.
Pr. I.G. Coman și A. Boulanger arată clar deosebirile fundamentale dintre orfism și
creștinism. Între altele, cea mai importantă este că moartea lui Hristos a reprezentat o
jertfă conștientă și voluntară, ceea ce nu este cazul în orfism.
4. Pitagoreismul – curent filosofico-religios inițiat de Pitagora. Acesta, în Crotona,
înființează un fel de confrerie etico-religioasă, un fel de ordin filosofico-religios esoteric, în
cadrul căruia era considerat a avea origine divină. Aceștia ajung în Grecia, unde au
răspândit ideile lui Pitagora, ajung ca în anul 100 î. Hr. să reînvie ideile lui Pitagora (se
naște neo-pitagoreismul).
Membrii confreriei pitagoreice se deosebeau prin îmbrăcăminte, prin faptul că erau
vegetarieni și prin rigiditatea concepțiilor morale.
Divinitatea, spunea Pitagora, se identifică cu sufletul lumii, ea este omniprezentă și
poate fi percepută peste tot în Univers. Sufletul este de origine divină și, de aceea, este
nemuritor. După moarte, el peregrinează prin corpurile animalelor, reîntorcându-se iarăși în
trup omenesc. Pitagora recomanda cumpătarea și un regim alimentar strict.
Mai presus de toate, omul trebui să-și cultive facultățile sufletești, rațiunea, memoria. Și
mai presus de orice: el trebuie să practice filosofia, adică dragostea de înțelepciune.
Pitagora susține că esența tuturor lucrurilor o constituie relațiile matematice și că, tocmai
din acest motiv, numărul ar fi principiul originar al tuturor lucrurilor. Totul își are obârșia în

14
numere și totul constă din raporturi numerice. Numărul, care stă la baza matematicii, explică
și ordinea lumii.

Filozofia religioasa in perioada arhaica si clasica. (doar de citit)

Începând cu perioada arhaica, dar mai ales in cea clasica, paralel cu religia populara, in
special in cercurile poeților, filosofilor si bătrânilor de stat, se consemnează tot mai pregnant
o serie de reflecții cu caracter moral si filosofic. Pornind de la filosofii presocratici, se
observa o intensa preocupare pentru pătrunderea tainelor complexe ale lumii mitologiei, în
încercarea de a descoperi in spatele ei realitatea sau adevărul. Promotorii acestei linii sunt,
desigur, așa-zișii fizicieni din Milet-Asia Mica: Tales, Anaximandru, Anaximene (de citit din
curs, nu e obligatoriu pentru examen).
SOCRATE (471-399 I.D.Hr) a fost primul mare filosof al perioadei clasice. El este
întemeietorul eticii filosofice, pe care încearcă sa o fundamenteze pe temei științific,
independent de tradiția mitologica si religia antropomorfica a vechilor greci. In istoria
filosofiei este cunoscut ca raționalist (parțial). SOCRATE CONSIDERA ZEII STATULUI
ATENIAN niște puteri vii având o importantă majora in viața poporului. El rămâne
permanent filosoful in căutarea neîncetată a unor temeiuri raționale în problemele religioase.
Socrate vorbește despre o singura Divinitate, de unde rezulta ca a depășit totuși,
politeismul antropomorfic al concetățenilor săi, pe care nu-l mai accepta din motive morale.
El afirma ca in lume guvernează o rațiune suprema și ca rațiunea umana este o parte din
aceasta rațiune universala care reprezintă temelia ordinii morale universale si a adevăratei
existente a omului. Tot ceea ce se petrece in lume este dirijat de o putere divina pe care
Socrate o identifica cu BINELE, ADEVARUL SI FRUMOSUL IN SINE. Etica si morala au
fost scoase de sub povara antropomorfismului si a politeismului si au fost așezate p-e temeiul
legilor aflate in firea tuturor oamenilor (remarca Sf. Ap. Pavel-Rom. 12,14).
Socrate este monoteist (legea prezenta in inimile oamenilor-LOGOS, destinul
implacabil-MOIRA), anumiți Părinți ai Bisericii numindu-l creștin.
PLATON (428-348 I. D. Hr.), a fost un discipol ales de Socrate. Platon concepe ideea
unei alte existente decât cea fizica-matematica, o existenta ideala, care exista prin faptul ca
ea este gândită. In viziunea sa ideea reprezintă o esența (ousia), care rămâne veșnic identica
cu sine. Ideile sunt numite de el când esențe divine (noima), când reprezentări (ennoia), când
temeiuri raționale sau rațiuni (logoi) ale lucrurilor. Platon avea o viziune metafizica, potrivit
căreia lumea este ordonata in conformitate cu scopurile cu scopurile unei Rațiuni Universale.
Binele si raul sunt considerate entități absolute. Raul își are originea in trup si in facultățile
inferioare ale sufletului care se pot opune rațiunii. Alături de sufletul bun al lumii, Platon
accepta si existenta unuia rău, prin aceasta apropiindu-se de dualismul iranian. Pentru Platon
divinitatea înseamnă ideea de Bine. Inexprimabilul lui Platon este Cel pe care omul îl poate
presimți doar prin credinta si religie, știința fiind calea care îl conduce pe om până la o
limita, pregătindu-l-l pentru drumul cunoașterii, dar neputând niciodată să își spună in acest
domeniu, ultimul cuvânt. El considera ca in cel mai bun stat, Statul ideal, trebuie sa fie
cinstiți toti zeii si toti eroii poporului

15
 ARISTOTEL (384-322) a preluat toate marile Idei platonice pe care le-a coborât însă în
lumea sensibila. In concepția lui Aristotel sensul vietii consta in aflarea fericirii aici, pe acest
pământ. Pentru Aristotel, ideile nu duc la o existentă liniștită in transcendent, ci ele sunt
puteri active in aceasta lume. El înlocuiește noțiunea de idee cu forma (eidos). Temeiul
tuturor schimbărilor din lume îl reprezintă materia (ili). In afara materiei nu poate exista
nimic, exceptând divinitatea. Pentru el mișcarea (kinesis)este realitatea neîmplinită,
nedesăvârșită. El afirma ca trebuie sa existe o cauza a Primului miscator, care este o fiinta
desavarsita, imateriala si raționala, ceea ce înseamnă o ființă divina, un spirit divin. Ea este
veșnică, neschimbabila. Esența acestei divinității este gândirea gândirii, noesisi, noeseos), o
gândire in care distincția intre subiect si obiect a fost anihilata. Aristotel nu numește
niciodată divinitatea cu epitetul de Creatorul ci doar cu acela de Primul Mișcător.
Aceasta divinitate este ordonatoarea lumii, este autoarea ordinii cosmice,. In fapt prin
aceasta Aristotel evita panteismul de care ar putea fi acuzat. El are o concepție teista, in
sensul ca Dumnezeu se distinge total mente de lume, El existând înaintea și in afara acesteia.

Declinul si sfârșitul religiei grecești

 Declinul a început odată cu perioada elenistică

 Apariția in Grecia a unor culte orientale: Isis, Osiris..
 Sfârșitul a fost pregătit si de unii filosofi, dar mai ales de unii sofiști:
Protagoras, Gorgias, Prodicos etc.
 Scriitori ca Euripide si Aristofan ridiculizat tot mai mult vechiul panteon
 O contribuție decisivă si cultul conducătorilor, pentru ca intre timp, grecii se
convinseseră tot mai mult ca si conducătorii lor erau doar simpli oameni, si nu
zei
 Dar si prin: 346 interzicerea sacrificiilor păgâne; 386 Teodosie cel Mare închide
templele păgâne; 416 Împ. Teodosie II îi îndepărtă pe toți păgânii din funcțiile
publice; Împ. Justinian închide ultime scoli păgâne.

16