Arhanghelii (având ca subtitlu Roman din viața românilor ardeleni) este titlul unui

roman scris de Ion Agârbiceanu în perioada în care a fost preot paroh la Biserica
Sfântul Nicolae din Orlat. Romanul a apărut mai întâi în anul 1913 ca foileton în
revista Luceafărul și a fost publicat apoi în volum la Sibiu în 1914.

Romanul descrie aspecte din viața localnicilor dintr-o zonă auriferă din Munții
Apuseni. Autorul cunoștea aceste împrejuări din perioada în care a fost preot
paroh la Bucium-Șasa (1906-1910).

Întors pentru o scurtă vacanță în satul său natal, situat într-o regiune auriferă,
studentul Vasile Mureșan, viitor preot, este adânc zguduit de schimbările și
frământările prin care trece pașnicul sat ardelean. Oamenii sunt mistuiți cu toții
de febra îmbogățirii miraculoase. Cel mai bogat este notarul Iosif Rodean,
acționarul principal al minei aurifere Arhanghelii, un om aspru și orgolios, tiranic.

Încă din anii adolescenței, în inima lui Vasile a încolțit o tainică iubire pentru
Elenuța, fata cea mică a notarului. Sentimentul tainic dintre aceștia are ca
obstacol setea de bogăție și putere a lui Rodean, care nu este de acord ca fiica sa
să ia în căsătorie un tânăr sărac și fără viitor. Însă Vasile, încurajat de sora sa,
Mărioara, cât și de fratele Elenuței, care dezaprobă concepțiile tatălui său, notarul
Iosif Rodean, se hotărăște în cele din urmă să învingă sfiala și să ceară mâna
Elenuței. Notarul, aspirând la un ginere mult mai bogat, îl respinge cu dispreț.

Prăbușirea lui Iosif Rodean este totuși inevitabilă. Singurul care încearcă să se
salveze din acest faliment este Gheorghe Pruncu, asociatul notarului, care
întrevede decăderea și se retrage la timp din afacere. Investind în continuare în
săpături sortite eșcului, Rodean devine victima propriei sale lăcomii și ajunge să își
piardă și o parte din locuințele sale pe care le amanetase. Surorile Elenuței ajung
pe drumuri dar sunt găzduite de Vasile, cu care în sfârșit devine ginerele
notarului.

Un alt personaj, căruia aurul îi ia mințile, este primarul Cordean. Acesta se simte
atras de secretara sa, Dochița, o femeie lacomă și fără scrupule, și devine violent
față de soția sa de care se desparte.

Gheorghe Pruncu speculează cu abilitate situația și ajunge, asociindu-se cu

actualul notar, primarul localității.

În final, îl vedem pe Rodean ajuns dezaxat, care lucrează de unul singur în mină
visând încă la aurul mult dorit.
Fostul primar, Cordean, ajunge paralizat, trăind din mila Dochiței.

Comentariu mai detailat

Realismul Arhanghelilor îi asigură soliditatea, iar moralismul i-o subminează.

Noroc că tezismul nu-i prioritar, narativul și descrierile precumpănesc. Chiar
primele rânduri sunt constituite din descrierea interiorului seminarului clerical:
„În gangul lung și rece al seminarului de clerici se deschiseră, aproape într-același
timp, patru uși vopsite în alb, cu câte un triunghi negru în jurul mânerelor…”.
Romanul întreg descrie aspecte din viața localnicilor, dintr-o zonă auriferă din
Munții Apuseni.

Întors pentru o scurtă vacanță în satul său natal, Văleni, viitorul preot Vasile
Mureșan e zguduit de schimbările și frământările prin care trece pașnica
localitate. Oamenii sunt mistuiți de patima îmbogățirii miraculoase, prin
deschiderea băilor aurifere supranumite Arhanghelii. E drept că nu toți, dar
majoritatea, unii, cei mai infectați de setea de aur, sunt și cei mai bogați și setoși
de putere. Capul este notarul Iosif Rodean, acționarul principal al minei aurifere,
om aspru, orgolios, tiranic. Familia lui, în centrul acțiunii, este alcătuită în mod
ciudat, Elenuța și fratele Ghiță sunt străini de lăcomia tatălui lor și a surorilor
Eugenia și Octavia, fiica mare Maria duce o viață normală alături de medicul
Vraciu, doamna Marina e o femeie simplă, fără carte și fără implicații negative în
acțiune. O acțiune îmbelșugată cu sărbători și cu complicațiile băii aurifere, care
oscilează între devotamentul și ostilitatea față de tiranicul Iosif Rodean.
Sărbătoarea e, ca la români (v. Simion Florea Marian, Tudor Pamfile), diverse și în
spiritul tradiției, dobândite prin observarea naturii și a vieții, în legătură cu viața
agrară, cu viața religioasă, cu întâmplări neprevăzute, sărbători publice, private
etc. În Arhanghelii aproape un sfert din roman e dedicată sărbătorilor pascale,
cântecele bătrânești sunt răspândite de lăutarul Lăiță, căsătoriile sunt
necesarmente sărbători dintre cele mai entuziaste. „Elenuța dansa fericită,
părându-i că visează mereu. În horă, încă, îl zări pe Vasile Murășanu, se salutară în
treacăt, apoi schimbându-se mereu cei ce treceau la mijloc, trecu și Elenuța, și
aici, în cercul ce ondula domol, mâinile lor se atinseră. O înfiorare ciudată trecu
prin trupul fetei la această atingere, care nu se asemăna întru nimic cu senzația ce
o avusese pân-acum de câte ori dăduse mâna cu tânărul. Ei îi păru că înfiorarea
aceasta e asemănătoare cu fericirea, cu sărbătoarea [s. n.] pe care o admira în
văzduh chiar. Ca și când i s-ar fi strecurat în trup nu din atingerea tânărului, ci din
nourul de lumină ce-i părea că o învăluie”.
Ca roman social, Arhanghelii prezintă ascensiunea și declinul unei comunități
rătăcite în goana după aur. Scoasă din matcă ea va rămâne pentru totdeauna
dezorientată. Când e vorba de mâncare și de băutură, cantitățile sunt
pantagruelice. Îmbogățiții peste noapte simt nevoia de a produce uimire; această
dorință îl captivează cel mai mult pe Rodean care capătă apucături inumane,
săvârșește gesturi extravagante, până la a umili și lovi partenerii – bucuria lui este
să surprindă, să nimicească să facă furoare cu bogăția sa. Tipologic vorbind, el se
deosebește de oamenii epocii manieriste, căci uimirea pe care o produce nu
rezultă din iscusința minții, ci din grandomanie primitivă a unui parvenit.
Prăbușirea lui este totuși inevitabilă. Singurul care încearcă să se salveze de acest
faliment este acționarul Gheorghe Pruncu, care întrevede decăderea și se retrage
din afaceri. Investind în continuare în săpături sortite eșecului, Rodean devine
victima propriei lăcomii și ajunge să-și piardă și locuințele sale pe care le
amanetase și să-și piardă mințile în final.

Narațiunea vioaie se unește cu descrierile bine ticluite. Fiind o scriere mai puțin
cunoscută, mulțimea citatelor se impune. De exemplu, foarte pe scurt aici,
Vălenii: „Vălenii e un sat cu aproape două mii de suflete, răzlețit de-a lungul văii
pe o întindere de șapte kilometri. Strâmtorat între munți, pe valea îngustă, nu se
poate vedea întreg nici de pe munții din apropiere, căci valea cotește necurmat, și
la fiecare cotitură pare că se închide drumul înainte. Pâlcuri de case cu învelișul de
șindrilă se zăreau ici și acolo. Înaintând pe vale, cerul se vedea numai deasupra
creștetului, ca o pânză albastră lungă, dar îngustă. Orizontul era mai larg numai în
jurul bisericii”. Cum sunt vălenarii? „Erau bărbați de statură mijlocie, cu bărbile
rase, cu mustața rătezată scurt , cu capetele tunse. Nu erau grași între ei, erau
mai mult uscățivi, bruneți, cu privirile fixe. Purtau mânecare albe de bumbac,
cămașa cu guler negru, sever, pantaloni de lână, pieptare, la care tot pieptul nu
era decât o floare ciudată, întortocheată , cusută tot cu negru. Cei mai mulți purta
cizme. Mulțimea din naia bisericii era tot mai deasă, și în curând nu se putea
deosebi decât o mare de capete, mai ales de frunți”. Și îmbrăcămintea: „Bărbații
purtau pălării mici, rotunde, înconjurate de șnururi galbene rotunde, din fire
aurite, care păreau șerpi subțiri de aur încolăciți de trei ori î jurul pălăriilor negre.
Cizmele lăcuite străluceau ca niște fețe de oglinzi negre în reflectările soarelui.
Femeile purtau lungi și grele năframe, de mătase cele mai multe, ghete cu tocuri
înalte, ca și doamnele de la oraș. Printre ele se zăreau, unde și unde, pletele
castanii ori negre ale fetelor. Feciorii mergeau câte doi, câte patru, prinși pe după
cap, cântând domol ori povestind veseli”. Și câte alte descrieri folclorico-
etnografice!

Încă din copilărie, în inima lui Vasile Mureșan, fiul preotului aflat în conflict cu Iosif
Rodean, a încolțit o tainică iubire pentru Elenuța, fata cea mai mică a notarului.
Sentimentul dragostei dintre aceștia este împiedicat de către tatăl fetei, care nu
este de acord ca fiica lui să ia în căsătorie un tânăr „sărac” și fără viitor bine
asigurat. Însă Vasile, încurajat de sora sa, Mărioara, și de fratele Elenuței, se
hotărăște în cele din urmă să-și învingă sfiala și să ceară mâna fetei, care a
împlinit optsprezece ani. Notarul îl respinge cu dispreț grosolan. Surorile, Eugenia
și Octavia, excesiv cosmopolite și invidioase, pun tot timpul obstacole în calea
relației dintre Elenuța și clericul Vasile. Apoi romanul de dragoste implică și alți
părtași, în special pețitori ai Elenuței, care nu iubește decât pe Vasile Mureșan. O
scenă picantă este confruntarea dintre doi orgolioși și lacomi de îmbogățire: Iosif
Rodean și avocatul Pavel Crăciun, pețitorul: „ – Să-mi dai voie, zise destul de tare
advocatul. O latură a afacerii [!] e limpezită dar a doua, nu. Și a doua e
următoarea: cer optzeci de mii zestre, care bani, într-un libel de depuneri, să-mi
fie predați în ziua cununiei. Notarul făcu un pas înapoi, îl privi prostește și dup-un
răstimp de tăcere îi strigă: – Ceri optzeci de mii pe care să ți-i predau într-un libel
de depuneri în ziua cununiei? Advocatul, surprins de vocea detunătoare a
directorului, se uită la el, îl văzu negru și amenințător, avu o mișcare instinctivă de
retragere, totuși răspunse: – Da atâta zestre cer! Toți mușchii se mișcau ca niște
vietăți în fața mare a notarului. Ochii i se injectară cu sânge, se vedea că foarte
greu se stăpânește. – Și eu îți cer dumitale să ieși numaidecât! – Oricât încerca să
se stăpânească, cuvintele acestea se auziră până în camera a treia, jos în curte. –
Să ieși numaidecât! Nu mai am poftă să te văd! M-ai înțeles?” (…) Directorul de la
„Arhanghelii” abia într-un târziu putu fi liniștit de Marina și de fete. Învinețise, se-
nnegrise și zicea mereu: – Ce nerușinare! Să vină el, un sărăntoc și să-mi spună
mie, directorul de la „Arhanghelii”, câtă zestre să-i dau fetei! Mie! Ce ticăloșie Nu!
Să-mi dai pace, nu mai vreau s-aud de el!” Eugeniei și Octaviei hotărâse să le
zidească în oraș două case noi, două palate. „Elenuței se gândea să-i dea o zestre
princiară, să bage în sperieți pe concetățenii lui Crăciun, și, iată, nebunul acesta
vine și stabilește el zestrea!” După aproape două sute de pagini, când Rodean
este deja conturat, autorul întrerupe narațiunea cu o analepsă, în care povestește
viața directorului de dinainte de a veni la Văleni. E ca un fel de prolog extins
intercalat în chiar miezul acțiunii.
În timpul acesta, relația dintre Elenuța și Vasile se accentuează, ea părând că preia
inițiativa. Solicită cărți de la iubit, îi scrie epistole. Ca roman de dragoste, e plin de
situații construite după o schemă cunoscută de multă vreme, inclusiv în literatura
noastră. Totuși romanul de dragoste e o poveste agreabilă, cu protagoniști de o
sinceră candoare, pasionați fără excese sentimentale. După multă trecere de timp
(de la 16 ani la 19 ani ai Elenuței), cu ajutorul autorului ei se unesc, în sfârșit, în
timp ce socrul decade lamentabil. Cele două surori ale Elenuței, care le
pricinuiseră atâtea ponoase, ajunse în stare critică, sunt găzduite de noua familie,
ca rude dragi.

Un alt personaj căruia aurul îi ia mințile este primarul Vasile Cordean. Acesta se
simte atras de secretara lui Dochița, o femeie lacomă și fără scrupule, devine
violent față de soția lui, de care se desparte. Destinul Salvinei e tragic, mai ales că
„era foarte blândă, foarte evlavioasă și-l iubea pe bărbat cu iubirea aceea
domoală și veșnică ce o deșteaptă, de obicei, lucrurile sfinte. Iubirea ei era
aproape un cult”. Adulterinul o oropsește, o bate crunt, o alungă de acasă. Și se
îmbată așa de rău, că e dus acasă pe brațe. Salvina suferă cumplit și moare.
(Gheorghe Pruncu speculează situația și ajunge primarul localității, asociindu-se
cu actualul notar, indivizi demult puși pe căpătuială prin cele mai josnice
mijloace). Fostul primar, Cordean, paralizează, ajunge să trăiască din mila Dochiței
și sfârșește printr-o agonie infernală: „bolnavului i se rănise tot spatele și deseori
rănile îl ardeau așa de tare, încât striga ca din gură de șarpe (…) Parcă vuia o voce
din adâncul pământului”.

Arhanghelii e și un roman pedagogic, interesat de problemele educației și ale

formării intelectuale. Clericul Vasile Mureșanu nu are decât cuvinte frumoase (și
cam convenționale) despre seminarul la care a învățat, despre profesorii lui, dar
nu poate evita să nu remarce „zidurile mohorâte” și să nu socotească palpitant
zilele cât mai are de stat între ele. Ca viitor preot condamnă setea de înavuțire a
acționarilor de la „Arhanghelii” și laudă calea învățăturii pentru tinerii din sat.
Elenuța iubește mult cartea, el și mai mult, având o clară aplecare spre literatură,
nu doar ca un simplu cititor. Totuși, pentru a susține latura veselă a cărții ar dori
ca și familia lui să aibă o „acție” la „Arhanghelii”. Romanul include și pagini scrise
într-un registru comic, amintind de vechea literatură goliardică. Altminteri,
dragostea pentru carte, de exemplu, are o ținută sobră. „ – Mi-a plăcut bunătatea
ce transpiră din toate nuvelele din volum, zise fata. Vasile Murășanu învie
numaidecât. – Într-adevăr, zise el, e o carte foarte curată. Te simți mai înălțat
după ce ai cetit-o, și nesmintit te simți cu mult mai bun. Dumneata ai observat
foarte bine”.

Stilistic vorbind, urmând modelul balzacian, romanul are o desfășurare

meticuloasă, narațiunea înaintează metodic, pas cu pas. Epilogul e introdus printr-
o expresie tipică: „Opt ani trecură de la cele povestite până aici” – se întinde în
patru capitole, tot după tehnica amânării. Dorința de a trece de la cazul concret la
generalizare/abstractizare explică în mare măsură frecvența expresiilor
sentențioase, a regimului apoftegmatic și a formulărilor gnomice. Scriitor cu
vocație, Agârbiceanu știe să tergiverseze relatarea unor episoade secundare.
Perspectiva narativă este obiectivă, adoptând un unghi de expunere marcat.
Focalizarea este externă, naratorul fiind când implicat, când luând distanța epică
necesară.