Titlu: Ion Autor: Liviu Rebreanu Număr pagini: 445 Editura: Astro

„Ion” de Liviu Rebreanu este un roman obiectiv, realist, de creație,

social, obiectiv, interbelic și modern, care a apărut în anul 1920, fiind o capodoperă care
înfățișează universul rural într-o manieră realistă. Un roman extrem de cunoscut pe care
cu toții îl știm și l-am studiat la școală.

Liviu Rebreanu este ctitorul romanului românesc modern, unul dintre cei mai valoroși
romancieri interbelici, alături de Mihail Sadovenu, Camil Petrescu, George Călinescu și
Mircea Eliade.

Rebreanu a lucrat la acest roman timp de șapte ani, o scenă văzută de scriitor pe colinele
dimprejurul satului l-a impresionat în mod deosebit și a constituit punctul de plecare al
romanului.

Atunci când se afla la vânătoare, a observat: „un țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare, care
s-a aplecat, deodată și-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică. Scena m-a uimit și s-a
întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudățenie“.

Prima variantă a romanului „Ion” a fost o schiță, scrisă de Rebreanu în 1908. Aceastǎ
schițǎ purta titlul „Rușinea”, iar subiectul ei a fost reluat în altă proză, „Zestrea”, în care
Rebreanu conturează portretul lui Ion și schițează întâlnirea dintre flăcău și Ileana (Ana
din roman).

„Ion” ne prezintă realitățile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, ilustrând

conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ, într-o lume în care statutul social al
omului este stabilit în funcție de averea pe care-o posedă, fapt ce justifică acțiunile
personajelor.

Romanul are 2 părți, intitulate sugestiv : Glasul Pământului și Glasul Iubirii.

În total sunt 13 capitole, cifra a nenorocului în consecință cu destinul lui Ion, care nu a
dobândit fericirea pentru că a ascultat „glasul pământului” și nu pe cel al „iubirii”.

1. Glasul Pământului: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Rușinea, Nunta;

2. Glasul Iubirii: Vasile, Copilul, Sărutare, Ștreangul, Blestemul, George, Sfârșit;

Glasul pământului

Drumul - incipit si final

Se deschide cu o imagine a satului, o pustietate a satului. Apar semnele banalului, ale

cenusiului (praful ulitelor, tacerea tiuitoare, peisajul usor fantomatic, cainii). Daca la inceputul
romanului drumul «inainteaza vesel», la sfarsit el este comparat cu o «panglica cenusie».
Verbele folosite in incipit sugereaza o miscare alerta (alearga, spinteca, da buzna), iar cele din
final o miscare lenta. Metafora drumului simbolizeaza drumul vietii cu urcusuri si coborasuri.
Arata o indiferenta a timpului, a satului, a naturii in fata dramelor vietii. Il introduce pe cititor in
lumea fictiunii, dar il si readuce in planul adevarat al realitatii. Face legatura dintre lumea reala si
lumea fictiunii. Exista o serie de elemente care anunta inca de la inceput ca se va intampla ceva
rau: toponime negative (Rapele-Dracului, Cismeaua-Mortului); crucea stramba, satul parca era
mort, tacerea, ceata, zapuseala,. «Hristosul cu fata spalacita de ploi» devine in final Hristosul de
tinichea «cu fata poleita» de o raza. Odata ce raul a fost inlaturat, spatiul este purificat. Senzatia
este de incremenire, de nemiscare, pentru a crea suspansul. Scena e realizata in antiteza cu cea a
horei, care este una dinamica. Pe langa aceste imagini ale cenusiului, artistul prezinta cateva
imagini de un rafinament pictural deosebit: "O pisica alba ca laptele vine in varful picioarelor".

‘’INCEPUTUL Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul ba in dreapta, ba in

stanga pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb, …drumul urca intai anevoe
pana ce-si face loc printre dealurile stramtorate, pe urma insa inainteaza vesel, neted, mai
ascunzandu-se printre fagii tineri ai Padurii Domnesti, mai poposind putin la Cismeaua Mortului,
unde picura vesnic apa de izvor racoritoare, apoi coteste brusc pe subt Rapele Dracului, ca sa dea
buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline. La marginea satului te intampina din stanga o
cruce stramba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi si cu o cununita de flori
vestede agatata de picioare. Sufla o adiere usoara si Hristos isi tremura jalnic trupul de tinichea
ruginita pe lemnul mancat de carii si innegrit de vremuri. Satul parca e mort. Zapuseala ce
pluteste in vazduh tese o tacere nabu-sitoare. ..O pisica alba ca laptele vine in varful picioarelor,
ferindu-se sa nu-si murdareasca labele prin praful ulitei, zareste cainele, sta putin pe ganduri,
apoi isi iuteste pasii … Casa invatatorului este cea dintai, taiata adanc in coasta unei coline,
incinsa cu un pridvor, cu usa spre ulita si cu doua ferestre care se uita tocmai in inima satului,
cercetatoare si dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, in dreptul usii, unde se spala dimineata
invatatorul, iar dupa amiazi, cand a ispravit treburile casei, dna Herdelea, strajuieste o ulcica
verzue de lut. In ograda, intre doi meri tineri, e intinsa vesnic sfoara pe care acuma atarna niste
camasi femeesti de stamba. in umbra camasilor, in nisipul fierbinte se scalda cateva gaini, pazite
de un cocos mic cu creasta insangerata. Drumul trece peste paraul Doamnei lasand in stanga casa
lui Alexandru Pop-Glanetasu. Usa e inchisa cu zavorul; coperisul de pae parca e un cap de
balaur; peretii spoiti de curind deabia se vad prin sparturile gardului.”

“SFARSITUL Pripasul de abia îs,i mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi,strălucitor, se
înălt,a ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot în drum, în fat,a crucii, cu capul gol si, cum stătea acolo
asa, parcă făcea un jurământ mare. Apoi soseaua coteste, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o
panglică cenusie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cismeaua Mortului...Satul a rămas înapoi
acelasi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câtiva oameni s-au stins, altii le-au luat locul. Peste zvârcolirile
vietii, vremea vine nepăsătoare,stergând toate urmele. Suferintele, patimile, năzuintele,mari sau mici, se
pierd într-o taină dureros de necuprinsă,ca niste tremurări plăpânde într-un uragan urias,.Herdelenii tac
tot,i trei. Numai gândurile lor, at,âtate de sperant,a împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă ne-încetat
înainte. Drumul trece prin Jidovit,a, pe podul de lemn, acoperit,de peste Somes,,si pe urmă se pierde în
soseaua cea mare si fără început... Martie 1913 - Iulie 1920 “
Romanul se desfășoară pe două planuri paralele: al țăranilor și a intelectualității rurale. Acțiunea
romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În centrul acțiunii stă personajul Ion, țăran sărac care vrea să
aibă repede mult pământ.
 Hotărârea lui Ion de a o lua la joc pe Ana cea bogată, deși o place pe Florica cea săracă,
marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, și confruntarea verbală cu
Ion, pentru că sărăntocul umbla să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie
intriga romanului.
Rușinea pe care Vasile i-o face la horă, în fata satului, va stârni dorința de răzbunare a
flăcăului, care la rândul său îl va face pe acesta de rușinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată
pentru a obține pământul ca zestre. Ion îl forțează astfel pe Vasile Baciu să accepte căsătoria lui
cu Ana.
În celălalt plan, familia învățătorului Herdelea are necazurile sale. Acesta își zidise casa
pe lotul ce aparținea Bisericii, cu învoirea preotului Belciug. Relațiile învățătorului cu preotul se
degradează cu timpul, de aceea, acesta se teme că ar putea pierde toată agoniseala și i-ar rămâne
familia pe drumuri.
Preotul Belciug rămas văduv încă din primul an are o personalitate puternică, este cel mai
respectat și temut om din sat, având o autoritate totală asupra întregii colectivități.
În sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectați dacă au o oarecare agoniseală, fapt
ce face ca relațiile sociale să fie tensionate între oameni, ceea ce face să se dea în permanență o
luptă aprigă pentru existență.
Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile nu
se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice.

Glasul iubirii

La nunta cu Ana, Ion își dă seama că tot pe Florica o iubește. În plus, el nu-i cere
acte socrului pentru pământul-zestre, și simțindu-se înșelat, încep bătăile și drumurile Anei
de la Ion la Vasile.
Preotul Belciug mediază conflictul dintre Ion și Vasile, în care „biata Ana nu este
decât o victimă tragică”.
Sinuciderea soției nu-i trezește regrete sau conștiința vinovăției lui Ion, pentru că în
Ana, iar apoi în Petrișor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietății pământurilor. Nici
moartea copilului nu-l oprește din drumurile lui după Florica, măritată acum cu George,
astfel că deznodământul este previzibil.
Sfârșitul lui Ion este năprasnic, fiind omorât de George Bulbuc, care-l prinde
iubindu-se cu nevasta lui, așadar, Rebreanu propune pentru sfârșitul pătimașului Ion o
crimă pasională. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine
Bisericii.
Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfințirii noii Biserici,
descrie drumul care iese din satul Pripas, viața urmându-și cursul firesc: „Pripasul de-abia
își mai arăta câteva case. Doar turnul cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde, iar dreaptă ca o
panglică cenușie în amurgul răcoros. (…) Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi
schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. (…) Drumul trece prin Jidovița, pe
podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără
început …“.
Romanul a fost adaptat pentru marele ecran în 1980 sub numele „Blestemul
pământului, Blestemul iubirii” în regia lui Mircea Mureșan. Rolul lui Ion este jucat de
Șerban Ionescu, Petre Gheorghiu îl joacă pe Vasile Baciu și Ioana Crăciunescu pe Ana.
Filmul a fost foarte bine primit de public.

Citate din carte care mi-au plăcut:

„Niciun paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l zugrăveşte omul în sufletul său. Raiul unuia
poate să fie iadul altuia. Fericirea e clădită de închipuirea fiecăruia şi fiecare şi-o potriveşte ca
o haină.”
Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila.

„Iubirea adevărată nu moare nicioadată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, până în

sânul nemărginirii… Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură.”

„Niciun ochi nu rămase însă uscat atunci când, prin gura preotului, Ion îşi luă rămas bun de la
părinţi, de la toţi prietenii şi cunoscuţii. Iar când în sfârşit pomeni pe George care i-a curmat
viaţa pământească, şi-i zise “te iert, căci n-ai ştiut ce faci”, tot norodul izbucni într-un hohot de
plâns. Zenobia, năucită de jale, se izbi cu capul de dunga coşciugului, încât de-abia o potoliră
cei dimprejur. Pe urmă fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, şi oamenii au venit pe
rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei de
veci.”

„Numai cel ce-şi poate păstra visurile în ciuda cruzimilor vieţii, numai acela nu va pierde
încrederea niciodată.”

„Pământul nu-i pentru beţivi şi leneşi… Pământul aşteaptă muncă şi trudă, nu lene!”

„Toate planurile şi hotărârile fac doi bani dacă rămân neîmplinite.”

Numai cel ce-şi poate păstra visurile în ciuda cruzimilor vieţii, numai acela nu va pierde încrederea
niciodată.

„Se pare că viaţa toată e un şir lung de neîntrerupte deziluzii, o luptă crâncenă între vis şi
realitate!”

Dragostea nu ajunge în viaţă. Dragostea e numai adaosul. Altceva e temelia.Numai o pasiune puternică,
unică, nezdruncinată dă preţul adevărat vieţii.

„Râvna de a agonisi pune stăpânire pe suflet.”

„Ion” este o capodoperă a literaturii române, un roman în care ne este prezentat atât de bine viața
satului și a țăranului român din secolul al XX-lea. Această carte are darul de a ne face să nu ne uităm
originile. Deși, mulți îl consideră un roman cu un subiect depășit, care nu ar mai trebui studiat în
scoală, eu consider că tinerii din ziua de astăzi pot învăța multe lucruri despre istoria și tradițiile
românilor cu ajutorul acestei cărți.