Portretul lui Ștefan cel Mare la Gr. Ureche și B. Șt.

Delavrancea

Figura lui Ștefan cel Mare constituie o veritabilă temă a literaturii române, de la creația
populară și scrierile cronicarilor până la opere dintre cele mai reprezentative ale literaturii
moderne și contemporane. Motivul pentru care ea a fost selectată în mod constant a fost,
desigur, idealul de libertate și independență națională în slujba căruia gloriosul voievod a pus
energia și înțelepciunea sa organizatorică, politică, militară. În tradiția îndelungată a tratării
acestei teme, Gr. Ureche și Delavrancea ilustrează două momente semnificative, a căror punere
în paralel ne poate duce la relevarea unor aspecte mai greu de sesizat prin analiza izolată a
<Letopisețului> și, respectiv, a dramei <Apus de soare>. A compara aceste scrieri atât de
depărtate în timp și atât de deosebite ca gen, înseamnă a așeza față în față două personalități,
epoci, mentalități istorice și estetice și a ne da seama de constantele și variabilele temei de care
ne ocupăm. Vom urmări componentele portretului lui Ștefan (în primul rând pe cele
caracteriologice), dar și modalitățile prin care acestea sunt puse în lumină.
 Trebuie observat de la bun început că, atât în cronica lui Ureche, cât și în trilogia
istorică a lui Delavrancea, Ștefan cel Mare ocupă o poziție centrală. La ambii autori, portretul
este moral, amănuntele fizice nu apar decât spre a pune în evidență, adesea prin contrast,
trăsăturile de temperament și de caracter.la cronicarul moldovean, chintesența acestora apare
în celebrul portet final din ampla secțiune conscrată domnitorului (cap. <De moartea lui Ștefan-
Vodă cel Bun>), dar, așa cum s-a observat, componentele sale pot fi identificate pe tot parcursul
narațiunii, care e un inventar de fapte ce justifică aprecierile finale. Portretul fizic e aproape
inexistet. Detaliul corporal (<om nu mare de stat>) are mai degrabă o convergență morală,
voind a sugera că, deși mic de statură, Ștefan e un uriaș prin faptele sale. La Delavracea,
contrastul dintre trup (îmbătrânit, bolnav, pieritor) și spirit (mereu viu și energic, urcând în
istorie ca un <soare>) devine, evident, suportul conflictului piesei, dar referirile la înfățișarea
concretă a eroului nu fac decât să potențeze forța lui morală, ajunsă la apogeu. Scena cea mai
semnificativă în acest sens este aceea în care Ștefan se ridică de p epatul morții spre a-i pedepsi
pe cei trei boieri prin autoritatea sa morală: <Cine a zis că sunt bătrân și bolnav?... Pe Ulea l-
am măsurat cu privirea.... Murise înainte de a-l izbi!..>.
La Gr. Ureche, pe parcursul narațiunii, ca și în partea finală a portretului predomină
aprecierile pozitive și adesea admirative, nu însă fără unele rezerve. Domnul e întreprid, veșnic
activ, iscusit în lupte, imprevizibil în fața dușmanilor, necapitulând în fața insuccesului, pe care
îl întoarce în victorie, e un părinte al Moldovei, pe care o menține liberă 47 de ani, aducându-i
<mult bine și multă apărătură>. Dar omul este aprig, cu accese colerice: <mânios și de grabă
a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omorâia fără giudeț>, bănuit de lăcomie: <Într-
aceea vreme întră zavistie între Ștefan-Vodă și între Radul-Vodă, domnul muntenescu, pre
obiceaiul firii omenești: de ce are, de aceea pohtește mai mult să aibă, că nu-i sosi lui Ștefan-
Vodă ale sale să le ție și să le sprijinească, ci, de lăcomie, ce nu era a lui încă vrea să
cuprinz>ă. Altădată, Ștefan e <un leu gata spre vânat>. Ureche privește astfel de lucruri ca un
moralist, Delavrancea le caută rațiunea politică, de stat. Deosebirea e e de esență, și ea ține de
vizunea istorică a două epoci distincte, ca și de informația pe care se bazează cele două scrieri.
Beneficiind de achizițiile științei istorice și în primul rând de valoroasa <Istorie a lui Ștefan cel
Mare> (1904) a lui Nicolae Iorga, Delavrancea înțelege că asemenea incursiuni sau
<scurtarea> câte unui boier erau dictate de necesități politice stringente: securitatea statului și
a tronului, fortificarea puterii centrale, încurajarea răzeșimii (care devine principalul reazem al
domnului) – toate acestea în vederea întăririi economice a țării și a ridicării capacității ei de
apărare. Însă cu toți <bemolii> puși de cronicar la cheia narațiunii sale, interpretarea rămâne,
cum anticipam, predominant admirativă, străbătută de ideea unicității lui Ștefan: <Nimea
(nimenea) den domni, nici mai nainte, nici după aceea l-au agiunsu>. La începutul narațiunii,
domnul este numit <cel Bun>, pentru ca în final să devină <sveti> (sfântul). Astfel portetul final
surprinde cu finețe fenomenul de apoteozare a lui Ștefan, încă din timpul vieții. La Delavrancea,
acest fenomen stă în centrul piesei. Asistăm de la începutul ei la o adevărată trecere din timpul
profan (al caducității) în cel sacru (etern). Abundă, în dramă, denominații precum: <leul
Moldovei>, <zmeul bătrân>, <sfântul>, voița domnului e de nezăgăzuit precum apele
Ceahlăului cânsd se umflă primăvara., culminând cu apelativul <Ăl-de-sus> și cu emblematica
figură prezentă încă în titlul piesei: <soare>. Totul converge spre imaginea de fabulos și sacru,
subliniată și de indicațiile scenice ale dramaturgului (în timpul tiradei sale finale se dezlănțuie o
ploie grozavă, cu tunete și fulgere). Cronicarul subliniază unicitatea domnului dispărut și prin
evocarea unor fenomene naturale neobișnuite și premonitorii: <Fost-au mai nainte de moartea
lui Ștefan-Vodă, întru același anu, iarnă grea și geroasă, cât n-au fost așa niciodinioară
(niciodată)> (s.n.). Desigur, asemenea notații pot fi motivate prin mentalitatea epocii, dar nu-i
mai puțin adevărat că, situate îndată după secvența apoteoticpă a portretului (<sveti Ștefan-
Vodă>), ele se încarcă de o expresivitate și o semnificație particulare.

Ștefan cel Mare

În viziunea lui Delavrancea, calitatea cardinală a lui Ștefan, prin care se explică
perenitatea domniei și a tot ce a făptuit memorabil, ete aceea de a fi înțeles voința țării și de a fi
lucrat în sensul ei: <Și cum vru Moldova, așa vrui și eu>. Detaliată în dramă, această idee-
pivot este sugerată în cronică: <Iar pre Ștefan-Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și
plângere [...]. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștea toți că s-
au scăpat (au pierdut) de mult bine și de multă apărătură>. (s.n.)
O deosebire importantă dintre cele două portrete stă în complexitate. În cronică, Ștefan
apare în primul rând în ipostaza de conducător militar, apoi de om politic și prea puțin ca om
pur și simplu. Fiind în mod esențial istorie, cronica surprinde laturile oficiale ale personalității,
fără a-și permite invenția privind psihologia particulară a omului, invenție pe care o operă de
imaginație, de ficțiune, și-o ]ngăduie, prin statutul său. În <Apus de soare>, Ștefan apare nu
numai ca domnitor, dar și ca om, în ipostazele lui familiale, colocviale etc. În interpretarea lui
Delavrancea, voievodul vădește suavități și frăgezimi nebănuite, contrastând cu grandoarea
hieratică a omului politic și a conducătorului militar (să ne amintim de discuțiile sale cu
Doamna, apoi cu Oana și Rareș). El mânuiește cu subtilitate arta sugestiei, a vorbirii aluzive, e
un spirit al nuanțelor și un om nvățat, dovedind o mare clarvizune politică la nivel european ( a
se vedea în acest sens evocarea demersurilor sale pe lângă principii străini).
Fiind de genuri diferite, era firesc ca operele în discuție să uzeze de mijloace
portretistice diferite. În timp ce cronica folosește stilul indirect, în piesă domnitorul e
caracterizat atât prin propriile-i replici, cât și prin replicile celorlalte personaje, care nu apar
decât spre a spune ceva espre Ștefan , singurul personaj al dramei, tote celelalte nefiind decât
oglinzi în care se reflectă fațetele personalității complexe a protagonistului. Pe de altă parte,
diferențele de stil țin de diferențele dintre clasic și romantic: lapidar, eliptic chiar, simplu și
măsurat în cronică; amplu, patetic, încărcat, grandilocvent în dramă – dar e o grandilocvență
nesupărătaore, dimpotrivă, foarte potrivită aici, în acord cu personalitatea neobișuită a lui
Ștefan.

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare

Toți oamenii mari s-au format înaintea academiilor sau independent de ele. Homer și
Fidias, Sofocle și Apelles, Vergiliu și Vitruviu, Ariosto șși Michelangelo nu aparțineau nici ueni
academii; Tasso n-a primit decât criticile nedrepte ale (Academiei) Crusca, iarr Newton nu
datorează Academiei Regale din Londra descoperirile sale în optică, în gravitație, în calculul
integral și în cronologie. La ce pot servi atunci academiile? La întreținerea focului pe care
marile genii l-au prins.
 VOLTAIRE
Într-un suflet mare, totul este mare, iar într-un suflet mediocru, totul est mediocru;
prietenia ca și toate celelalte.

PASCAL

Nu cere de la pârâu explicarea mării, nici de la colină explicarea muntelui. În înțelesul

celor mari se cuprinde înțelesul celor mici, dar niciodată dimpotrivă.

TITU MAIORESCU
Bibliografie: <Portretul lui Ștefan cel Mare la Grigore Ureche și Barbu Ștefănescu Delavrancea>,
Nicolae Mecu, Instititul de Teorie și Istorie Literară <George Călinescu>, București, Revista de limba și
literatura română editată de Societate de Științe Flologice, nr.4/1986, București.

Imagini preluate de pe Internet