Letopisetul Tării Moldovei

de Grigore Ureche

Letopisetul lui G. Ureche narează fapte din istoria Moldovei de la descălecatul cel de-al doilea", adică
de la Dragoş-Vodă (1359), până la domnialui Aron-Vodă (1594). Este o epocă de mari frământări, cu
războaie de apărare împotriva tătarilor şi a turcilor, bântuită de foamete mare şi de lăcuste multe", de
ierni cu omet mare şi ger", de cutremur de pământ" şi,,stea cu coadă sau cumu-i zic unii cometha, cu
rare vremuri de bucurie şi linişte.
În aceste condiții, principala atitudine a oamenilor este lupta, trăsătura morală definitorie fiind vitejia,
iar modelul eroic este Ștefan cel Mare.
După numeroase acumulări narative, într-un punct culminant al operei sale, G. Ureche plasează
portretul lui Ștefan cel Mare. Rândurile dedicate morții marelui voievod sunt un prilej de glorificare a
unui erou care a dat Moldovei maximă stabilitate şi independență. Cronicarul îşi concepe povestire
împărțind-o în câteva momente: împrejurarea morţii lui Ștefan; portretul acestuia; sentimentele
poporului la moartea domnitorului mult iubit şi intrarea sa în legendă, starea vremii în acel an şi o
scurtă şi precisă însemnare istoriografică.
Avem de-a face cu un narator fără podoabe retorice, fără figuri de stil, sobru, care scrie cu precizie,
excelând mai ales în observația morală, în schiţarea din câteva linii a unui portret (de exemplu,
portretul lui Ștefan cel Mare) sau în prezentarea unor tablouri simple ori în reproducerea cuvintelor
memorabile care definesc un erou, de pildă a faimoaselor cuvinte rostite de voievodul Alexandru
Lăpuşneanul: De nu mă vor, eu îi voiu pre ei și de nu mă iubescu, eu ii iubescu pre dânşii şi tot voiu
mérge, ori cu voie, ori fără voie"
Harul de povestitor se întregeşte cu acela de talentat portretist, Ureche putând fi socotit întemeietor al
portretisticii în literatura noastră veche. El prezintă oameni, evidențiind particularităţile lor definitorii,
trăsătura lor morală dominantă şi ecourile faptelor lor.
În limbaj putem sesiza o frecvență destul de mare a antonimelor, care indică modul gândirii lui
Ureche, acesta cugetând, de obicei, prin contrast. Astfel caracterizarea se face de
cele mai multe ori antonimic, prin antiteză.
Criticul Eugen Negrici, în lucrarea Narațiunea în cronica lui Grigore Ureche şi Miron Costin, sustine:
A vorbi de cronica lui Ureche înseamnă a vorbi de narațiune pură. Limpezimea intuiției, siguranța in
reprezentarea lucrurilor, nervul și rigoarea relatării trimit cu gândul la proza latina".