Dimitrie Cantemir - personalitate enciclopedică

Prin vasta și remarcabila sa operă științifică și literară, Dimitrie Cantemir se afirmă ca o

personalitate a Renașterii noastre. George Călinescu l-a comparat cu Lorenzo de Medici.
A fost domn al Moldovei, în 1691, apoi, în 1710 – 1711. În urma luptei cu turcii de la
Stănilești, pe Prut, a fost nevoit să se refugieze în Rusia lui Petru cel Mare. Este primul savant
român, membru al Academiei din Berlin, iar în Diploma care i s-a conferit, se specifică: „Prin
adeziunea sa, societatea noastră a dobândit o nouă strălucire și o podoabă neîntrecută”. La
Academie, avea colegi pe geograful Humboldt și pe filosoful Leibniz.
Fostul său mare hatman, Ion Neculce, în portretul pe care i-l face, subliniază modestia, dar și
cunoștințele în multe domenii ale lui Dimitrie Cantemir. „că așa se arăta de bun și de blând, tuturor,
ușile deschise și nemăreț, de vorovea cu toți copiii. Era om foarte învățat”.

Dimitrie Cantemir își începe activitatea de savant prin câteva lucrări de filozofie, precum
primul eseu filosofic de la noi, „Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Județul sufletului
cu trupul”, lucrare scrisă în grecește și românește, apărută la Iași, în 1698, sub îngrijirea
profesorului său, Ieremia Cacavelas. Ca model folosește „Dialogurile” lui Platon, intitulate
„Simpozion” (discuții în contradictoriu).
Lucrarea are la început o dedicație pentru fratele său Antioh, o Prefață adresată cititorului, o
închinare a profesorului său, Ieremia Cacavelas, urmate de trei părți ale cărții. Partea I (Cartea I)
cuprinde un dialog între lume, ca exponentă a plăcerilor egoiste și trecătoare ale omului, și înțelept,
ca mandatar al spiritualității umane, care socotește viața de pe pământ ca o pregătire pentru viața
viitoare.
Cartea a II-a este un comentariu al dialogului dintre înțelept și lume, urmărind să demonstreze
justețea părerilor înțeleptului. Unele argumente vădesc protestul autorului față de moravurile
societății: „Bogăția e pricina multor răutăți. Bogăția crescând, lăcomia crește și ea, iar din lăcomie
se naște zavistia”.

Partea a III-a este o pledoarie pentru împăcarea înțeleptului cu lumea, autorul fiind de părere
că viața trebuie trăită în lumina moralei creștine.
Din lucrare se deprinde ideea că lumea e trecătoare și că este supusă unui destin orb. Lucrarea se
încheie cu cele zece porunci ale stoicilor, formulate de Marcus Aurelius Antonius în opera Între
maxime. Sentințele amintesc de „Glossa” eminesciană.

În cadrul literaturii române vechi, ”Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Județul
sufletului cu trupul”, ca operă de cugetare se înscrie alături de „Viața lumii”, de Miron Costin, și de
„Didahiile” lui Antim Ivireanul.
În lucrarea filosofică, redactată în limba latină, „Imaginea științei sacre care nu se poate zugrăvi”
(Constantinopol, 1700), se tratează problema originii universului, progresul creației, problema
timpului, a vieții, problema etică referitoare la predestinare. Această lucrare este considerată ca una
dintre primele scrieri filosofice în cultura română. Rezolvarea chestiunilor ridicate se face în lumina
concepției religioase. Tot ca lucrare filosofică este și „Logica”, alcătuită în vremea ieșeană. Dimitrie
Cantemir consideră: „logica deschide ușile tuturor științelor”.

Opera care-l consacră (ca literat) este „Istoria ieroglifică sau Lupta dintre Inorog și Corb”,
scrisă la Constantinopol, între 1703 – 1705.

După George Călinescu, „Istoria ieroglifică” este un roman alegoric, iar după Petre P.
Panaitescu, „un pamflet politic și social, asemenea „Istoriei secrete” a lui Procopius”.

Romanul e conceput ca o epopee eroico-comică în douăsprezece părți, ca epopeea „Bătălia

broaștelor”. Este un roman alegoric pentru că personajele care participă la acțiune apar sub
înfățișarea unor animale și păsări și ca atare la sfârșitul cărții există o cheie (o scară) pentru
dezlegarea semnelor ieroglifice. Astfel, Inorogul e Cantemir, iar Corbul, Brâncoveanu care
domnește în țara păsărilor. Dimitrie Cantemir își propune să povestească lupta dintre aceste familii
domnitoare, pentru tronul Moldovei. Constantin Brâncoveanu dorea să pună în Moldova, fie pe
ginerele său, Constantin Duca, fie pe un boier credincios lui, pe Mihai Racoviță. „Istoria ieroglifică”
este în același timp și un pamflet politico-social pentru că ne dezvăluie mijloacele prin care se
obținea domnia de la turci: intriga, banul, crima. N. Iorga aprecia opera aceasta „cel dintâi roman
românesc bazat pe temeiuri de realitate istorică”. Constantin Brâncoveanu dorea să-l instaleze pe
Racoviță, numit în carte, Struțocămila. În timpul lui Racoviță, țărănimea se răscoală (albinele)
împotriva marilor boieri (păsări și animale de pradă). Constantin Brâncoveanu, folosind intriga și
banul obligă pe turci (crocodili) să aresteze pe Cantemir și pentru eliberarea lui, împăratul
crocodililor cere 1000 de galbeni, pe care refuză să-i plătească până și fratele său, Antioh Cantemir.
Tânguirea Inorogului a inspirat mai mulți poeți.
Când un prieten al Cantemireștilor ajunge vizir, se realizează împăcarea dintre Brâncoveanu și
Cantemir, prin mijlocirea lui Toma Cantacuzino, rivalitate care a durat șaptesprezece ani și astfel în
Moldova este instalat ca domn Antioh Cantemir, iar Constantin Brâncoveanu consimte să
despăgubească pe soția lui Dimitrie. Cantemir pentru averea pe care i-o confiscase.

„Istoria ieroglifică” are valoare literară atât prin portretele pe care le realizează, adevărate
caricaturi, așa cum e portretul patriarhului din Ierusalim: „ca un bivol de China, la trup negru și la
cap alb”, cât și prin narațiunile conținute ori prin descrierea cetății Constantinopolului, unde
tronează zeița lăcomiei. Autorul folosește zicători și proverbe, în special când vorbește despre
împăcarea lui Constantin Brâncoveanu cu Dimitrie Cantemir.

În timpul șederii în Rusia (1711 – 1723), Dimitrie Cantemir s-a afirmat ca un istoric modern
datorită panseului că orice faptă istorică are o pricină.
La cererea Academiei din Berlin, scrie în limba latină „Descriptio Moldaviae” (1716), prima scriere
românească cu caracter științific, având la sfârșit harta Moldovei gravată în Olanda.

La cererea Academiei din Berlin, scrie în limba latină „Descriptio Moldaviae” (1716), prima
scriere românească cu caracter științific, având la sfârșit harta Moldovei gravată în
Olanda. Lucrarea cuprinde trei părți: prima este geografică și economică pentru că se referă la
numele și hotarele Moldovei, la apele și munții zonei, la bogățiile solului și subsolului, la bogățiile
țării în animale și păsări domestice, precum și la unele târguri: Cotnari, Suceava (capitala țării),
vestita cetate a Neamțului. Partea a doua este partea politică a statului feudal pentru că tratează
puterea centralizată a domnului, care scade după Miron Barnovschi, despre obiceiurile la
înscăunarea ori la mazilirea domnitorului, la dregătoriile țării, la oastea moldovenească, la legislația
țării, la divanul de judecată al domnului, la unele obiceiuri dinainte de creștinarea dacilor: drăgaica,
sânzienele, paparuda, colinda, zburătorul, vrăjile și descântecele.
Partea a treia își propune să informeze pe cititori despre religia și mitologia românească,
despre graiul moldovenesc. Se remarcă patosul cu care scoate în evidență frumusețea locurilor din
Moldova, vitejia locuitorilor în luptă, compasiunea pentru sărmanii țărani.
Scrierea care i-a adus prestigiu european este „Istoria creșterii și descreșterii Curții
Otomane”, tradusă în limbile franceză, engleză, germană și rusă. Opera cuprinde două părți: istoria
creșterii Imperiului turcesc de la înființare (1300), până în 1672, și istoria descreșterii Imperiului
Otoman, de la 1672, până în 1716. Cauzele decăderii puterii turcești, mai ales după asediul Vienei,
au fost: lăcomia, corupția și tirania turcească. Lucrarea a constituit, timp de o sută de ani, singura
operă de informare despre Imperiul Otoman. Ea s-a bucurat de aprecierea unor mari scriitori, Victor
Hugo, în prefața „Orientale” sau Byron, în „Don Juan”. Voltaire, într-o scrisoare trimisă lui Antioh
Cantemir (băiatul lui Cantemir), mărturisea: „Am deosebita cinste de a vă înapoia „Istoria
Otomană” pe care o restitui cu regret. Am învățat din ea multe lucruri”.

Tot în limba latină, scrie despre viața lui Constantin Cantemir, în care încearcă să justifice
fapta tatălui său, care a trimis la moarte pe marele cronicar Miron Costin. Din această lucrare, s-a
inspirat Constantin Negruzzi când a scris „Sobieski și românii”.

În limba latină este redactată, la cererea Academiei din Berlin, și ultima lucrare istorică,
amplificată și în limba română, „Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor”. De fapt, lucrarea
cuprinde istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până în vremea autorului, în cadrul istoriei
universale. Este cea mai valoroasă lucrare de istoriografie din trecut, ale cărei concluzii sunt
valabile și astăzi: continuitatea poporului român în Dacia (idee susținută și de Constantin
Cantacuzino în „Istoria Țării Românești”) sau ideea despre viața neîntreruptă a românilor pe
întreaga Dacie. Manuscrisul latin se păstrează la Arhivele din Moscova.

După o „Prefață” în românește și latină, o „Precuvântare către cititor”, inclusiv Bibliografia,

urmează o amplă introducere intitulată „Prolegomene”, trei cărți, după care, hronicul propriu-zis,
împărțit în zece cărți. Scopul tezei este de a face cunoscută străinătății istoria poporului nostru.

Introducerea se ocupă de geografia Daciei, ca și de istoria dacilor, inclusiv de războaiele

dintre romani și daci, apoi de istoria romanilor pe care îi consideră descendenți din grecii refugiați
în urma războiului troian în Italia, de combaterea istoricilor care au interpretat greșit formarea
poporului român, luând atitudine și împotriva basnelor lui Simion Dascălu. Plănuind istoria
românilor pe un plan foarte vast, Dimitrie Cantemir inserează în cronică istoria propriu-zisă, până la
întemeiere, și nu până la evenimentele din vremea sa. În numele dragostei de moșie, el precizează
că retragerea romanilor din Dacia în 271 s-a petrecut ca o bejenie din fața barbarilor, romanii
reîntorcându-se în Dacia imediat ce au apărut condiții de viață favorabile. Această retragere a fost
deci de scurtă durată. Cei care au schimbat numele Daciei în Valahia au fost bulgarii care s-au
stabilit definitiv în sudul Dunării.

Dimitrie Cantemir se ocupă și de istoria românilor din sudul Dunării, macedo-românilor, de

continuitatea elementului romanic în Dacia după năvălirea tătarilor până la întemeierea Țărilor
Românești, de către Dragoș-vodă în Moldova și de către Negru-vodă, în Muntenia. El susține
continuitatea elementului romanic în toate părțile Daciei, chiar în timpul năvălirii barbarilor,
folosind în acest sens mărturia unui istoric străin Bonfinius, care afirmă: „Însă cineva despre
locurile lor să-i dezrădăcineze n-a putut”. Prin urmare, Dimitrie Cantemir susține o idee acceptată și
astăzi, anume continuitatea elementului romanic pe tot pământul Daciei, pe de o parte, și
conviețuirea dintre băștinași și barbari, pe de altă parte. Ca umanist, el subliniază rolul civilizator al
romanilor și din patriotism susține că românii sunt „romani puri”.

Dimitrie Cantemir este premergătorul Școlii Ardelene, opera lui fiind cunoscută de
reprezentanții acestei Școli. La câțiva ani după moartea lui, Voltaire, în „Istoria despre Carol al XII-
lea”, scrie: „Cantemir unea talentele vechilor greci cu știința literelor și cu cea a armelor”. În”Marea
Enciclopedie Franceză”, sunt consacrate trei pagini marelui savant român. El este și autorul unor
lucrări orientale, ca: „Zidul Caucazului”, „Despre Coran” și al importantei culegeri,”Orientalia”.