Preoţi şi magie în Egiptul Antic

Clasele sarcedotale

Acum 5 ani
Reclame

Un pic despre Egiptul de azi şi de ieri

Astăzi, e cea mai populată ţară a Africii de Nord, are o capitală cu peste 20
de milioane de locuitori. Aici se află o treime din monumentele lumii antice.
Piramida lui Kheops e considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii,
iar Cleopatra e printre cele mai celebre femei din toate timpurile. Milioane
de turişti vin aici anual atraşi de vestigiile antice, dar şi de plajele cu nisip
fin ale celor două mări care mărginesc ţara. Femeile din lumea întreagă
practică zilnic un ritual al frumuseţii preluat de la ei: îşi vopsesc unghiile,
părul, buzele, obrajii, ochii. Totul din raţiuni pur estetice. Pentru ei, pentru
vechii egipteni, totul avea valenţe mitico-religioase.

Dacă totalitatea vechilor egipteni ar fi o persoană, psihologii ar spune

despre ea că e introvertită, preocupată doar de viaţa sa interioară. Singura
prietenă a acestei persoane-naţiuni ar fi civilizaţia sumeriană, care a
influenţat-o uşor de tot. Cum se întâmplă cu un introvertit, doar ceea ce se
naşte în interiorul său e pe deplin acceptat o viaţă întreagă, influenţele din
exterior se schimbă după cum bate vântul şi niciodată o influenţă, cum a
fost cea a sumerienilor, nu va deveni imitaţie.

Trei milenii s-a tot dezvoltat civilizaţia Egiptului Antic într-o zonă fără
prezenţa altora, înconjurată din toate părţile de frontiere naturale: de
deşert, mare şi munţi. Dacă relieful nu era favorabil socializării între
naţiuni, nefavorabilă era şi atitudinea Egiptului ca ţară care tindea să se
izoleze de circuitul economic mondial. Tendinţele autarhice erau oarecum
de înţeles, Egiptul avea resurse materiale din belşug care au structurat rapid
o civilizaţie dezvoltată, caracterizată prin: : ierarhizarea claselor sociale,
aşezări urbane cu o arhitectură monumentală, un sistem de scriere, artă,
literatură, cultură şi o organizare religioasă, influentă în toate palierele
societăţii.

Dacă e să trecem în revistă pe scurt evenimentele importante din istoria

Egiptului, trebuie să începem cu faza badariană, continuăm cu cea
amratiană, terminând cu faza nagadiană. Cam aşa zic istoricii că stăteau
lucrurile pe când existau 42 de unităţi teritoriale, numite nome, grupate în
două uniuni de ginţi: Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus. În jurul lui 3100
î.e.n., Egiptul de Sus se uneşte cu Egiptul de Jos, iar tot ceea ce urmează
poate fi împărţit în trei mari perioade: Regatul Vechi, Mediu şi Nou.
Indiferent de perioada la care ne raportăm, gândirea mitico-religioasă a
influenţat fiecare ramură a civilizaţiei egiptene, de la artă, la administraţie,
astronomie sau medicină, fiind, totodată, şi un semn al autorităţii clasei
sacerdotale. Pentru egipteanul antic, Pământul plutea pe apă, că stelele sunt
vâslaşi care plimbă Soarele prin cer cum îşi poartă îndrăgostitul iubita pe un
lac la asfinţit de soare. Probabil plictisit de apa Nilului, egipteanul continua
să-şi imagineze că e susţinut de patru stâlpi care pot lua uneori forma unor
coarne de taur sau forma unor munţi. Medicinistul egiptean, probabil
inspirat de shamanism, credea că bolile sunt cauzate de demoni şi-şi
petrecea viaţa căutând să alunge demonii prin formule magice, dar
medicale, şi combinaţii din doze precise de vegetale, minerale, părţi din
animale sau insecte.

Religia Egiptului Antic

Într-o societate în care monarhul era de drept divin, deci reprezentant al

divinităţii pe pământ, şi preoţii, liantul dintre divinitate şi popor, nu e de
mirare că se simţea intruziunea miticului în mai toate palierele. Herodot,
probabil luând în considerare numărul imens de preoţi, de temple, de
zeităţi, de sărbători, de ceremonii, spunea că egiptenii sunt oamenii cei mai
religioşi.

Mai toţi cercetătorii sunt de părere că religia Egiptului Antic poate fi

caracterizată, în special, prin politeism, dar alţi cercetători opinează că, de
fapt, exista un Zeu Unic, o Fiinţă Supremă, numai ea adorată de preoţi,
iniţiaţi, învăţaţi. Aceiaşi cercetători cred că prezenţa a numeroase divinităţi
în temple era datorată faptului că acestea făceau legătura cu Zeul Unic, cu
sufletul soarelui, Amon sau Amon-Ra, ceea ce înseamnă ”soare ascuns,
misterios”, neputând fi văzut şi perceput direct de oameni, ci doar prin
acţiunile sale. Probabil că cei din urmă cercetători amintiţi au fost inspiraţi
de creştinii copţi din Egiptul de astăzi. Ei sunt descendenţii egiptenilor
antici, cu simboluri, rituri, dogme asemănătoare religiei antice, dar care au
acceptat religia creştină în primele secole ale erei noastre. Celelalte
caracteristici ale religiei egiptene ar fi: lipsa unui corp de doctrine, forme
caricaturale ale zoolatriei şi spectaculoasa formă de întâmpinare şi
acceptare a morţii.

Egipteanul antic, nici nu se mai ştie de când, din illo tempore, se simţea
înconjurat de forţe divine, bune sau rele, care acţionau prin intermediul
unor animale. Astfel, o gamă largă de animale, printre care taur, vacă,
berbec, câine, pisică, hipopotam, şoim etc, trebuia impresionată prin
ofrande, ritualuri, sacrificii pentru ca bietul om să aibă parte de bunăvoinţă.
Mai târziu, s-a trecut la imagini compozite, în care era inclus, pe lângă
partea animalieră, elementul uman, acesta având rolul de a sugera aspectele
pozitive, umane ale divinităţii. Moartea era acceptată cu calm şi încredere în
faptul că e o simplă poartă de trecere spre un alt fel de viaţă, spre viaţa
eternă.

Religia a avut un rol important în modelarea structurii civilizaţiei egiptene

pentru că implica toate categoriile de instituţii foarte importante din
societate. Cultul trebuia să fie celebrat de către faraon, dar acesta îşi delega
funcţiile preoţilor diferitelor temple. La începutul istoriei egiptene, regele
era considerat fiu al zeului şi zeu el însuşi, el numea preoţii în funcţie şi le
acorda doar anumite prerogative. Marea schimbare pentru corpul
sacerdotal s-a produs în timpul marilor faraoni Kheops, Khefren şi
Mikerinos. Preoţii superiori au fost aleşi dintre fii regelui, iar prestigiul
clerului a crescut considerabil.

Preoţii egipteni

Cea mai importantă instituţie a statului egiptean antic era cea a faraonului.
Preoţimea din Egipt era subordonată direct poruncilor acestuia, excepţie
făcând preoţii laici, care pare că slujeau zeilor locali. În schimb, zeii cosmici,
universali, adoraţi în tot Egiptul, aveau o preoţime subordonată direct
faraonului şi statului. Banul era şi pe atunci motiv de conflict, aşa că preoţii
şi regele intrau în conflict pentru obţinerea unei părţi cât mai importante
din venitul total al ţării. Amenophis al IV-lea, sătul de lupta pentru banii
publici cu cei care îl reprezentau în slujba, a pus lacăt pe temple, a abolit
cultul tuturor zeilor şi a iniţiat adorarea unui zeu nou, Aton, zeului discului
solar.

Preoţii îşi moşteneau statutul pe cale ereditară, motiv pentru care se făleau
cu arborele lor genealogic. Pentru a intra în tagma preoţească, doritorii
trebuiau să fie de neam ales, să fie circumcişi şi să aibă cunoştinţe temeice
pentru admiterea în corpul sacerdotal. În posturile mai mărunte, preoţii
puteau fi numiţi de vizir sau de familiile bogate, cu drept de protecţie asupra
unui templu. În epoca Ptolemeilor şi în cea romană, se sparge tradiţia,
preoţii îşi puteau cumpăra postul cu o sumă de bani fixată pentru fiecare
etapă.

Pe lângă faraon, exista un dregătorcare purta de grijă tuturor funcţiilor

preoţeşti. În Imperiul Vechi, era un principe din familia regală, apoi vizirul.
În Imperiul Nou, exista o „căpetenie a profeţilor din nord şi una a celor din
sud”, deci un demnitar care controla activitatea preoţilor. În epoca romană,
apare o altă dregătorie importantă, aceea de „arhiereu al Alexandriei şi al
întregului Egipt” (iniţial „mare preot”). Astfel, regii Egiptului au căutat să
impună o reglementare strictă a ordinii interioare şi a organizării preoţilor
în temple.

Printre regulile pe care preoţii le respectau se numărau: capul ras, acoperit

de perucă atunci când nu oficiau slujbe, circumcizia, purificarea şi
respectarea unor prescripţii alimentare şi rituale. Evitau să îmbrace straie la
modă, păstrând şorţul ca amintire a portului arhaic şi pielea de leopard ca
semn al rangului lor.

Categorii de preoţi egipteni

Corpul sacerdotal egiptean cuprindea o mare varietate de membri care pot

fi consideraţi preoţi. Asemeni unei corporaţii actuale, în preoţime fiecare
avea rolul său şi îl îndeplinea cu sfinţenie. Amalgamul de ramificaţii din
corpul sacerdotal poate fi explicat prin prisma politeismului, fiecare templu
cu regulile proprii.

Exista o clasă superioară de preoţi, numită de greci a profeţilor şi de

egipteni clasa de slujitori ai zeului, o clasă inferioară, a celor puri. Între cele
două se afla o clasă inferioară, numiţi părinţi divini. În rândul lor se
numărau preoţii cititori sau cei pentru morţi. Existau numeroase subclase:
profeţi comuni, căpetenie a profeţilor, preoţi cu drept de prioritate sau cei
cu drept de acces, profeţi (termenul profet nu trebuie înţeles cu sensul de
prezicător, ci în cel iniţial, grec, de la prophemi-a vorbi pentru, deci iniţial
profet înseamnă „interpret al zeului”, cel ce exprimă voinţa unui zeu) pentru
diferitele funcţii. În epoca ptolemaică, profeţii erau urmaţi de alţi preoţi,
care se numeau în greceşte (simbioza greco-egipteană fată de faptul că
grecii au fost stăpâni în Egipt peste 800 de ani, de la 321 î.e.n. până la
cucerirea arabă, circa 640 e.n.): stolişti, pterophori şi hierogrammaţi. Între
preoţi şi servitorii altarelor erau aşa-zişii pastophori, care aveau şi ei o
căpetenie.

Prima categorie de preoţi din lungul şir pe cale de a fi amintit sunt preoţii
pentru morţi, care, la rândul lor, se împărţeau în două categori: preoţi
funerari şi preoţi care slujeau în timpul operaţiei de mumificare şi la
ceremonia funeraliilor.

A doua categorie este cea a clerului, adică personalul care asigura cultul
divin în temple, stratificată în cler înalt şi cler de rând, în funcţie de
atribuţii. Astfel, ansamblul clerului avea următoarele categorii: „profeţi” din
înaltul cler, preoţi din clerul de rând, orari (laici) şi personalul feminin.

„Profeţii” au fost numiţi în acest mod de greci, dar egiptenii îi numeau itu
neter, „părinţi divini” sau hemu neter, „slujitori ai zeului” pentru că
interpretau oracolul divin. Categoria profeţilor era condusă de primul
profet, numit diferit în funcţie de templele zeilor la care slujeau. Astfel,
„marele proroc” din templul lui Ra de la Heliapolis şi din templul lui Aton
purta titulatura de Ur Mau, iar în templul lui Ptah de la Memphis era numit
„Marele Maestru al Artei” (Ur Kherp hemat).

Marele proroc, pontif sau profet era ales de faraon fie din cler, fie dintre
căpeteniile de oşti, şi îl reprezenta în templu. El avea de îndeplinit ritualul
de cult în numele regelui şi trebuia să administreze bunurile templului, să
conducă lucrările de pe ogoarele şi din atelierele zeilor. El lăsa în seama
profetului al doilea funcţiile sale religoase atunci când era plecat, iar al
doilea profet era ajutat de profetul al treilea şi al patrulea, dar şi de profeţii
simpli.

Clerul de rând îndeplinea mai multe funcţii. Categoria uebu avea grijă de
obiectele de cult şi de lucrurile sfinte, făceau curat în templu prin asperiuni
(purificări), întreţineau obiectele de cult, găteau şi machiau statuia zeului.
La procesiuni, ei duceau pe umeri statuia zeului sau barca sacră. În fruntea
lor se afla căpetenia preoţilor uebu şi marele preot (ueb), care la închinătorii
lui Amon era însărcinat cu cultul divin în fiecare zi.

Era posibilă situaţia în care clerul era condus de un mare ueb, lipsind marii
profeţi. Uebu aveau uneori şi funcţii civile. Astfel, avem preoţi lectori,
cunoscători ai orelor şi ai horoscopului sau preoţi imiuset-a. Preoţii lectori,
conduşi de o căpetenie numită heri-tep, (Keriu hebet) aveau misiunea de a
organiza ceremoniile şi recitau cu voce tare imnurile sacre în timpul slujbei.
Pentru că stăpâneau formulele magice din ritualuri, egiptenii credeau că au
puteri magice. „Cunoscătorii orelor” aveau misiunea de a stabili orele la care
se defăşurau ceremoniile, pe baza urmăririi soarelui şi a stelelor.
„Cunoscătorii horoscopului” determinau zilele faste sau nefaste din an, iar
despre imiuset-a nu se ştie mai nimic, dar se bânuieşte că erau un fel de
oameni de serviciu.

Phyle era cuvântul ce denumea cele patru cete în care erau împărţiţi
membrii clerului de rând şi profeţii simpli. Se poate spune că aceştia erau
preoţi part-time, timp de unsprezece luni duceau o viaţă obişnuită de
mirean la ei acasă, o lună veneau la templu şi preluau treburile de natură
religioasă. O altă formă de orgaizare preoţească o constituiau colegiile,
preoţi din temple vecine cu obligaţia de a se subordona celor din templele
mai mare. Adunarea extraordinară a preoţilor dintr-o regiune sau din tot
Egiptul se numea sinod, avea scopul de a-şi apăra interesele, în special cele
de natură financiară, şi dura mult şi bine, exemplu edificator în acest sens
fiind sinodul de patru luni din vremea Ptolemeilor.

O altă categorie din personajele unui templu este personalul laic, format din
orari şi cântăreţi instrumentali sau vocali, de regulă orbi. Orarii slujeau doar
câte o oră. Unut, după cum îi numeau egiptenii, locuiau în altă parte şi
veneau la templu doar pentru a-şi îndeplini slujba. Evoluţia importanţei lor
în timp a urmat o pantă descendentă. Dacă în Regatul Vechi, când clerul nu
era încă structurat şi regularizat, ocupau un loc preponderent, în perioada
Regatului de Mijloc, preoţii „cu ora” sunt foarte rar amintiţi, iar în Regatul
Nou nu se mai pomeneşte de ei. Atribuţiile lor, la origine foarte importante,
par să fi devenit apoi doar mărunte sarcini materiale.
Personalul feminin al templelor era condus de o regină, considerată soţie a
zeului dinastic, deci a lui Amon, sau adoratoare a sa. Concubina zeului era,
de fapt, şefa dansatoarelor şi cântăreţelor, dormea uneori în templu şi
trebuia să fie castă. Nu se putea vorbi de relaţii sexuale în templu.
Cunoaşterea a devenit ulterior o idee a doctrinei gnostice şi capătă o dublă
conotaţie, aşa cum avea în vechiul templu egiptean, sexual şi spiritual.

Uebuit, femeile aflate în slujba templelor, formau un adevărat cler feminin.

Grupate ca şi preoţii în cete, ele preluau serviciul rând pe rând, câte o lună,
şi luau parte la ceremonii şi procesiuni publice. Pe lângă preotese, pe care
grecii le numeau pallacide, în serviciul templului se mai aflau cântăreţe din
instrumente şi din gură, dar ele făceau parte dintre mireni, şi veneau doar
să-şi dea concursul cu prilejul unor ceremonii religioase, unde împodobeau
statuile zeilor sau întrupau pe unele zeiţe, în special Isis. Preotesele
practicau muzica antifonică de cor sau dansuri sacre, care se mai pot vedea
şi astăzi în Biserica Coptă din Egipt şi în Biserica Abisiană.

Printre regulile pe care preoţii le respectau se numărau: capul ras, acoperit

de perucă atunci când nu oficiau slujbe, circumcizia, purificarea şi
respectarea unor prescripţii alimentare şi rituale. Evitau să îmbrace straie la
modă, păstrând şorţul ca amintire a portului arhaic şi pielea de leopard ca
semn al rangului lor. Dacă unii prefereau îmbrăcăminte de in şi sandale
albe, alţii purtau costume mai deosebite. in şo în piciare încăşţau sandale
albe. De exemplu, preotul cititor purta o eşarfă de-a lungul pieptului,
asemănătoare celei purtate de diaconi în Biserica Ortodoxă sau marele
preot din Memphis, care avea multe podoabe aşezate pe piept, poate
similare pectoralului purtat de marele preot iudeu.

Cultul morţilor. Mumificarea

Moartea e ceva inevitabil. Vechii ehipteni o acceptau cu demnitate, iar

aspectul cel mai original al religiei egiptene era legat de concepţia
egiptenilor despre natura omului şi nemurirea sufletului. Corp, suflet
material şi imaterial şi Ka. Asta era compoziţia unui om în concepţia
egiptenilor. Ka era un fel de fantomă invizibilă, cu aceeaşi formă ca şi
corpul. Ka îl însoţeşte pe om toată viaţa, iar după moarte va dăinui, dar are
nevoie de două lucruri: de o locuinţă materială, reală şi de un suport
material. Acest suport este corpul material, care poate fi conservat prin
îmbălsămare. Îmbălsămarea este absolut necesară pentru ca defunctul să-şi
poată continua viaţa şi după moarte. În cazul în care se distruge şi mumia,
se anexează la mormânt o statuie a defunctului, în mărime naturală sau
miniatură. Preoţii pentru morţi aveau rolul principal în procesul de
pregătire a mumiei.

Procesul de umificare, cât şi ceremoniile şi cultul funerar erau des

menţionate de istorici deoarece era un lucru care îi deosebea pe egipteni de
oricare altă civilizaţie. Mumificarea a început î mod natural datorită
proprietăţilor bune de prezervare ale nisipului din deşert. Egiptenii au
conluzionat că e modul în care se poate proteja omul şi în viaţa de apoi.

Îmbălsămătorii era consideraţi preoţi de rang inferior şi erau special

pregătiţi în domeniul lor, aveau ateliere pentru pregătirea corpului şi un
număr mare de asistenţi. Apoi, preotul pentru ritul funerar recita tot felul
de incantaţii magice pentru protejarea corpului. Dovezile descoperite de
arheologi numără şi papirusuri inscripţionate cu tot felul de formule
recitate la oficierea ritului funerar. Pe lângă aceste formule magice, în sicrie
şi în piramide erau descrise etapele parcurse în viaţa decedatului, până la
ajungerea în faţa lui Osiris pentru judecata de apoi.

Procesul de pregătire a mumiei începea cu extragerea creierului şi a

viscerelor, care împregnate cu parfumuri, se păstrau în patru urne (canope)
pentru ficat, intestine, plămâni şi inimă. În locul inimii se punea un
scarabeu (simbol al reînnoirii), din argilă sau dintr-o piatră dură. Corpul era
umplut cu produse răşinoase şi aromatice (scoţişoară, tămâie etc), i se
reconstituia forma cu ajutorul unor ghemotoace de paie sau cu tampoane de
stofă, după care era ţinut 70 de zile într-o soluţie de carbonat de sodiu.
După spălare, era înfăşurat în foarte multe fâşii de pânză de in îmbibate
într-un clei aromat. Mumia era închisă într-un sicriu de lemn de forma
trupului, în interior pictat cu figuri şi scene simbolice în culori şi cu un text
religios-funerar în hieroglife, iar în exterior era pictat cu portretul
defunctului.

Cultul morţilor includea şi ofrande regulate, ceremonii, acte de cult diverse,

servicii care au fost asigurate secole de-a rândul de donaţii generoase făcute
templului, deci şi de preoţi acreditaţi templului care ţinea de mormântul
faraonului.

Bibliografie:

 Daniel, Constantin, Cultura spirituală a Egiptului Antic, Editura

Cartea Românească, 1985
 Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985
 Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, volumul I,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
 Rachet, Guy, Dicţionar de civilizaţie egipteană, Editura Universul
Enciclopedic, Bucureşti, 1997
 egipt-online.ro, accesat 20 ianuarie 2015
Reclame