Clasa a IX-a. Religiile în antichitate. Egipt.

Religia egipteană este considerată ca având cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate
religiile lumii. Izvoarele referitoare la religia acestei ţări sunt destul de multe: texte din piramide, din
sarcofage, monumente arheologice, „Cartea morţilor" etc.

Tara Egiptului este numita de Herodot "un dar al Nilului", fara Nil, Egiptul nu ar fi decat un colt din
imensul pustiu al Saharei.

Religia a jucat un rol important in viata egiptenilor antici, dominind intreaga lor istorie. Herodot scria
despre egipteni ca sunt "cei mai religiosi dintre toti oamenii" (Istorii, II, 37). Privita in general, religia
egipteana consta din adorarea sub diferite forme a naturii si in special a soarelui. Este deci o religie a
naturii. Aceasta religie nu se prezinta insa ca fiind ceva unitar, ci ca un complex format din elemente
eterogene, uneori chiar contrare.

Inainte de anul 4000 î. Hr., deci inainte ca Menes sa fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib era
independent, avand zei proprii, temple, preoti, rituri si credinte specifice. Dupa unificare, fiecare trib a
pastrat o oarecare autonomie religioasa, care a fuzionat intr-o structura religioasa; au fost pastrati zeii
fiecarui trib, formandu-se un panteon, insa fiecare zeitate locala isi avea cultul ei aparte. Trebuie spus ca
multiplicitatea zeilor se datora de multe ori numelor pe care le aveau si nu zeilor. Zeul creator suprem
era numit Atum la Heliopolis, Ptah la Memphis, Thoth la Hermopolis in Egiptul de Mijloc, Amon la Theba,
Horus la Edfu si Khnum la Elephantina. Toate aceste zeitati au acelasi atribute, aceeasi natura si aceleasi
functii. Diferenta lor consta doar in reprezentarea externa si in cateva trasaturi accidentale.

Religia egipteană este considerată ca având cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate religiile
lumii. Izvoarele referitoare la religia acestei ţări sunt destul de multe: texte din piramide, din sarcofage,
monumente arheologice, „Cartea morţilor" etc.

Egiptenii aveau o religie politeistă. Faraonii erau consideraţi ca fiind fii şi moştenitori ai zeilor. Fiecare
faraon se năştea printr-un fel de concepţie supranaturală, ca fiu al unei pământence şi al zeului Ra.
Urcarea faraonului pe tron era asemănată cu urcarea soarelui pe tronul lui Horus. Zeii înşişi luau parte la
ceremonia încoronării, purificând pe noul rege şi transmiţându-i puterea divină.

Omul a fost creat de zei, de aceea, e numit fiu al zeului. Ei îi ajută pe oameni, îi ocrotesc, îi iubesc, iar
omul este un slujitor, un rob al zeului.

Egiptenii iubeau viaţa şi considerau că viaţa viitoare e o continuare a vieţii de pe pământ. Călătoria
sufletelor după moarte aveau ca ţintă împărăţia lui Osiris, unde ele duceau o viaţă fericită. Pentru a
ajunge aici, treceau prin mai multe pericole: monştri, capcane, ape etc. Pentru a sfătui şi călăuzi sufletele
în timpul acestor călătorii postume, s-a compus „Cartea morţilor", un adevărat ghid al lumii de dincolo.
În acesta carte, sufletul mortului găsea indicii despre tot ce trebuia să facă şi să spună pentru a izbuti să
ajungă in fericita lume a morţilor.

Foarte importantă în înţelegerea eshatologiei egiptene este Judecata lui Osiris. Sufletul mortului era dus
în faţa unui tribunal compus din 42 de judecători, condus de Osiris, în faţa căruia el trebuia să-şi
mărturisească curăţia morală. Adresându-se lui Osiris, îl saluta ca pe un zeu al dreptăţii, asigurându-1 că
n-a făcut nici o faptă rea, nu şi-a omorât rudele, n-a minţit, n-a trădat, n-a pârât, n-a bârfit, n-a făcut pe
nimeni sa sufere de foame, n-a făcut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter. Atunci, judecătorul
suprem pronunţă hotărârea.

Locurile de cult erau templele, „locuinţele zeilor". în ele se păstrau statuile zeilor şi erau instalate
animalele lor sfinte. În templul propriu-zis nu se celebrau niciodată ceremonii publice. În templu intrau
numai preoţii principali ai templului şi, în anumite împrejurări, faraonul.

Zeul era tratat ca un rege căruia nu trebuia să-i lipsească nimic. I se făcea toaleta zilnica, i se ofereau
mâncăruri alese, i se aduceau flori din abundenţă. Jertfele si ofrandele formau partea principală a
riturilor cultului egiptean.

Singurul preot în înţelesul strict al cuvântului era faraonul, în calitatea sa de zeu si de fiu al zeilor. Ceilalţi
preoţi îşi împlineau funcţia ca înlocuitori, ca împuterniciţi ai regelui.

Egiptenii conservau cadavrelor prin îmbălsămare. în ceea ce priveşte mormintele, oamenii obişnuiţi erau
înmormântaţi în gropi, iar persoanele de vază şi, mai ales, faraonii erau îngropaţi în piramide. Cele mai
renumite dintre ele sunt marile piramide de la El Giseh, înălţate pentru a adăposti mumiile a trei faraoni:
Kheops, Khefren si Mykerinos.

Zeii

• Re (Ra), zeul care se plimba cu barca pe oceanul cerului într-o nesfârşită călătorie cerească, însoţit de
suita zeilor, a zeiţelor si a sufletelor celor morţi. Călătoria sa de la răsărit la apus era socotită ca plină de
peripeţii şi lupte, totdeauna victorioase, împotriva puterilor întunericului.

• Horus, fiul lui Re (Ra), unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt.

• Ptah a fost la început un zeu al pământului. Apoi a fost asociat cu alţi zei ai morţii, luând forma unui
om mumificat.

• Osiris, tatăl lui Horus şi soţul zeiţei Isis, marele şi puternicul prieten al morţilor, reprezentat printr-un
om înfăşurat în panglicile mumiei.

• Seth, reprezentat ca un animal hidos, cu urechi mari şi cu coada despicată, sau sub forma unui om cu
capul acestui animal, era zeul furtunii.

• Toth, zeu al lunii, era scribul şi consilierul zeilor.

• Amon a devenit cu vremea zeu solar, combinându-se cu Re şi, sub numirea Amon-Re, a fost cel mai
puternic zeu egiptean. El a fost deci zeul suprem al epocii de apogeu politic, cultural si religios al
Egiptului.

Morala

La egipteni, căsătoria era liber consimţită, divorţul era permis, iar femeia era considerată egală cu
bărbatul, fiind numită stăpâna casei. Sclavii aveau multe drepturi: să se căsătorească cu egiptence, să
posede bunuri şi funcţii publice. Fiecare egiptean avea îndatoriri faţă de semeni: „niciodată n-am
păcătuit împotriva bogăţiei cuiva"; „am înmormântat pe cei bătrâni"; „am dat pâine celor flămânzi";
„linişteşte pe cel care plânge"; „fereşte-te să pedepseşti pe nedrept" etc.
Material bibliografic:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ene BRANIŞTE, Ecaterina BRANIŞTE, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, pp. 29, . Ştefan POMIAN, Principii morale în literature
sapienţială, egipteană antică şi cea vechitestamentară, Editura Umbria, Baia Mare, 1999, pp. 54-66;
Corneliu MUHA, Religie Clasa a IX-a – Auxiliar didactic pentru elevi, Editura Sfântul Mina, Iaşi, 2009, p.
37; Emilian VASILESCU, Istoria Religiilor, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1982, pp. 95-117.