Egiptul

Țara Faraonilor
 Scurtă introducere în istorie

Egiptul antic a fost o veche civilizație din nord-estul Africii, care s-a dezvoltat în zonele
joase de-a lungul fluviului Nil, pe suprafața actuală a statului modern Egipt.
Civilizația egipteană s-a format în jurul anilor 3150 î.Hr. (în conformitate cu cronologia
egipteană convențională), prin unificarea politică a Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos sub
conducerea primului faraon. Istoria Egiptului antic se împarte într-o serie de regate stabile:
Vechiul Regat Egiptean, Regatul Mijlociu Egiptean și Noul Regat Egiptean, separate prin
perioade de instabilitate relativă, cunoscute sub numele de perioade intermediare.
Multele realizări ale vechilor egipteni includ tehnicile de extracție a mineralelor,
măsurătorile topografice, tehnicile de construcție care au facilitat construirea unor
monumente grandioase precum piramidele, templele și obeliscurile; un sistem
matematic și un sistem practic și efectiv de medicină, sistemele de irigații și
tehnicile de producție agricolă, producția navală, tehnicile de producție a faianței și
a sticlei, noi forme de literatură și primul tratat de pace cunoscut, întocmit cu
Imperiul Hitit.
Egiptul a lăsat o moștenire durabilă. Arta și arhitectura i-au fost preluate pe scară
largă, iar antichitățile din vechiul Egipt sunt expuse în toate colțurile lumii. Ruinele
sale monumentale au inspirat și îmbogățit imaginația multor scriitori și turiști timp
de multe veacuri. Pasiunea pentru antichități și săpăturile arheologice din perioada
modernă timpurie a dus la investigarea științifică a civilizației egiptene, punându-se
bazele unei noii științe: Egiptologia.
Egiptul este unul din leagănele civilizației. Cele mai vechi urme ale
activității umane s-au descoperit aici și datează de acum 700.000 de ani.
Anticii egipteni foloseau pictograme fonetice, pe care susțineau că le-au
învățat de la însuși zeul Toth. Denumirea de hieroglife este denumirea
atribuită acestei scrieri de către grecii antici.
De-a lungul timpului scrierea a evoluat de la simple reprezentări ale
obiectelor la forme stilizate, care reprezentau atât obiecte, cât și sunete, până
la un alfabet fonetic apropiat de cele actuale.
Egiptul Antic atinsese un nivel de cunoaștere extrem de elevat în diverse
domenii, precum: artă, medicină, astronomie, literatură.
Istoria unică a Egiptului și a monumentelor impunătoare care stau mărturie
acesteia, i-a ajutat pe locuitori să-și păstreze identitatea și conștiința
națională în timpul ocupațiilor arabe, mameluce, otomane. Egiptenii sunt
mândri de moștenirea lor faraonică și însuși cuvântul Misr ( Egipt - în limba
arabă) are conotația originală de „civilizație”, „metropolă”.
 Cultură, tradiție, obiceiuri.
Vestimentația Egiptului Antic a fost influențată de mediul înconjurător
(climă caldă și uscată) și de stilul de viață al egiptenilor, care își desfășurau
afară majoritatea activităților.
Spre deosebire de cele mai multe dintre popoarele vechi Mediteraneene,
egiptenii purtau doar una sau două piese mari de îmbrăcăminte, înfășurate pe
corp în diferite moduri. Însă atât bărbații, cât și femeile din Egiptul Antic
purtau tunici cusute pe măsura potrivită.
Aceste tunici (denumite kalasiris) semănau cu un tricou lung care ajungea
până la genunchi (pentru bărbați) sau până la glezne (pentru femei). Tunicile
erau de obicei fabricate din in și aproape întotdeauna albe. Cei mai mulți
egipteni - atât bărbați cât și femei - nu par să își fi acoperit capetele cu
niciun fel de articol de vestimentație. Deseori umblau cu picioarele goale,
dar uneori purtau sandale din piele.
(Sandalele erau făcute din fibre de palmier sau papirus împletit.)
Atât bărbații cât și femeile purtau fard de ochi albastru sau verde și creion
din cărbune negru, când se îmbrăcau de ocazii.
Bărbații aveau părul scurt, nu purtau bărbi sau mustăți, în timp ce femeile își
purtau părul pe umeri. Și bărbații, și femeile purtau bijuterii din aur dacă iși
permiteau.
Mâncarea
egipteană
Berea şi pâinea erau două dintre alimentele principale din dieta egiptenilor.
Toată lumea, începând cu cel mai mare preot până la cel mai umil muncitor
mâncau aceste două alimente în fiecare zi, cu toate că diferea calitatea acestora
în funcţie de rangul egiptenilor.
Principala cereală cultivată în Egipt era grâul (emmer), cunoscut  mai bine ca
farro (emerul se întâmplă să fie o sursă de hrană foarte echilibrată: are un
conţinut mai mare de minerale şi fibre decât alte cereale). Pâinea şi terciul
erau făcute din cereale, la fel ca şi un produs special conceput, pe care
arheologii de astăzi îl numesc „pâine de bere”.
Pâinea de bere era făcută dintr-un aluat care conţinea mai multă drojdie
decât pâinea normală şi era coaptă la o temperatură care nu omora culturile
de drojdie. Berarii fărâmiţau pâine în butoi şi le lăsau să fermenteze natural
în apă. Din acest proces rezulta o bere groasă şi tulbure care probabil ar
dezgusta gustul nostru modern. Dar era foarte hrănitoare şi sănătoasă şi
umplea deficitul nutritiv al dietelor celor din clasele inferioare.
Egiptenii antici nu supravieţuiau doar cu carbohidraţi: vânătorii puteau
captura o mare varietate de animale sălbatice, inclusiv hipopotami, gazele,
cocori, precum şi specii mai mici ca aricii. Peştii erau prinşi, săraţi şi
conservaţi, de fapt conservarea peştilor era atât de importantă pentru
egipteni încât doar oficialii templelor aveau voie să o facă. Mierea era
preţuită ca îndulcitor, aşa cum erau curmalele, stafidele şi alte fructe uscate.
Legumele erau din abundenţă precum ţelina, tulpini de papirus şi ceapă.
Cu toate că nu au rămas reţete din acele timpuri, există o idee despre cum îşi preparau
egiptenii mâncarea datorită dioramelor şi a altor obiecte lăsate în morminte. Muncitorii
mâncau două mese pe zi: masa de dimineaţă compusă din pâine, bere şi adesea, ceapă şi
o cină mai consistentă compusă din legume fierte, carne şi mai multă pâine şi bere.
Nobilimea avea mese mai bogate, cu legume, carne şi cereale la fiecare masă, plus vin
şi produse lactate precum unt şi brânză. Preoţii şi membrii familiei regale mâncau chiar
mai bine. În morminte au fost găsite ilustraţii care detaliau mesele cu gazelă friptă cu
miere, frigărui de raţă, rodii şi fructe asemănătoare cu boabele numite jujube, cu
prăjituri cu miere la desert. Pentru a fi totul bine, servitoarele circulau cu ulcioare cu vin
pentru a reumple paharele goale: sfârşitul perfect pentru un banchet egiptean.
Religia egiptenilor
În ceea ce privește religia, egiptenii au fost cel mai credincios popor, fapt
confirmat și de Aristotel. Ei aveau o sumedenie de zei și pot fi considerați și
politeiști.

Religia juca un rol important și în politică, statul având grijă ca zeii să aibă
casa lor și să nu le lipsească nimic. În templele din Egipt se găsesc scrieri
neînțelese de omul de rând, la ele având acces doar oamenii de știință, în
special preoții.
Vechii egipteni au menținut un set elaborat de obiceiuri funerare, crezând că
erau necesare pentru a asigura nemurirea după moarte. Păstrarea corpului
pentru mumificare, efectuarea ceremoniilor funerare și de înhumație cu
bunurile persoanei decedate îi puteau folosi în viața de apoi.
Înainte de Vechiul Regat, trupurile erau îngropate în gropi săpate în deșert care
se conservau natural prin uscare.În condiții aride, deșertul a fost un avantaj în
întreaga istorie a Egiptului antic pentru mormintele celor săraci, care nu își
puteau permite pregătirile de înmormântare elaborate și disponibile pentru
elita de nobili.
Egiptenii bogați au început să-și îngroape morții în morminte de piatră și să
le mumifice artificial, implicând îndepărtarea organelor interne, ambalarea
trupului în bandaje îmbibate cu rășină, și îngropându-l într-un sarcofag de
piatra dreptunghiulară sau într-un sicriu de lemn.
Din Regatul Nou, vechii egipteni au perfecționat arta mumificării, care dura 70 zile
și implica îndepărtarea organelosoluție de sare de natron. Inima era lăsată în corp
deoarece egiptenii credeau că r interne, scoaterea creierul prin nas cu un cârlig și
umpleau corpul cu o aceasta este cea care păstra sufletul (Ka).După aceea toate
organele interne erau puse în vase canopice acoperite ce urmau a fi îngropate
împreună cu corpul. Corpul era apoi lăsat la uscat timp de 40 zile, apoi era din nou
spălat cu vin și amestecuri de mirodenii, după care se înfășura în bandaje umede și
apoi era uscat, prin acest proces se obținea garanția că trupul defunctului își va
păstra forma și dimensiunile sale. Îmbălsămatorii adăugau apoi uleiuri aromate,
parfumuri și bijuterii pe corp, amulete protectoare inserate între straturi, după care
era pus în cosciug și îngropat.
Zeități care se bucurau de o înaltă considerație în întreg Egiptul: Ptah - zeul creator,
Ra - zeul Soarelui, Shu - zeul aerului, Nut - zeița cerului, Geb - zeul Pământului,
Hathor - zeița iubirii și a muzicii, Min - zeul fertilității, Isis - soția și mama care se
îngrijește cu credință, Montu - zeul victoriei, Thot - zeul științei și al înțelepciunii,
Horus - stăpânul cerului și zeu al monarhiei, Amon-Ra - zeul originar, sau Osiris -
stăpânul imperiului subpământean.
Amon-Ra este cea mai renumită zeitate din pleiada de zei a Egiptului. La început
zeu al aerului, al vântului și al luntrașilor, Amon devine zeu de stat la Teba și este
asimilat cu Ra, zeul Soarelui la Heliopolis. Amon este zeul local al Tebei, considerat
divinitate a aerului sau a fecundității.
Toți acești zei apăreau în diferite ipostaze: de om, de animal sau ca o
plăsmuire cu trup de om și cap de animal; ei erau recunoscuți și în ființele și
obiectele acestei lumi.
Astfel, Amon se înfățișa și sub forma unui berbec sau a unei gâște, Horus ca
șoim, Thot ca ibis, Montu ca taur, Hathor ca vacă sau ca pom, Nut ca boltă
cerească sau Ra ca soare. Animalele care îi reprezentau pe zei deveneau și ele
divine, într-un anume fel. De aceea erau și acestea venerate, mumificate și
îngropate în cimitirele pentru animale, cu tot ceremonialul. Adorarea
animalelor sacre a sporit tot mai mult în decursul vremii.
Și pisicile erau considerate animale sacre de către egipteni.
Zeița cu cap de pisică a egiptenilor era Bastet. Mai era supranumită și ochiul lui Ra,
fiind considerată zeița muncii, a bucuriei, stăpâna căminului și protectoarea nașterilor.
Zeița întruchipează feminitatea, manifestând blândețe, seninătate dar, ca orice pisică,
aceasta poate să fie și vicleană și combativă, transformându-se într-o adevărată leoaică
în fața dușmanilor săi.

Egiptenii antici venerau deci o mulțime de zeități, dar și un zeu atotputernic, unic. Zeii
mai puțin importanți erau reprezentați și venerați în tot Egiptul, dar zeul unic era
invocat în mod special în rugăciunile lor.
Culte/sărbători egiptene

Cultul egiptean era de două feluri: zilnic si festiv.

Riturile cultului zilnic erau rânduite cu amănunțime și erau foarte complicate. Astfel, la
templul din Abydos, cultul zilnic comporta 35 de ceremonii distincte, iar la cel din
Teba aproape 60 de ceremonii.
Zeul era tratat ca un rege căruia nu trebuia să-i lipsească nimic. I se făcea toaleta
zilnică, i se ofereau mâncăruri alese, i se aduceau flori din abundență ca să-i încânte
privirea etc.
Riturile principale aveau ca scop să aplice idolului cultul osirian al reînvierii. Adică se
credea că prin împlinirea ritualului secret, care se practica pentru chemarea în viață a
unei statui, zeul reînvia, așa cum reînviase Osiris.
Riturile cultului festiv se desfășurau cu o extraordinară amploare. În astfel de
împrejurări se dădea voie poporului să-și contemple zeul, care era scos din
sanctuarul său și prezentat publicului, de obicei pe un fel de barcă. Se
obișnuia, de asemenea, ca zeul să facă vizite vreunui alt zeu sau zeiță, cu
care era socotit înrudit.
La marile sărbători, regele însuși oficia ca mare preot și se întampla, uneori,
să-și adore propria statuie, recunoscându-se ca zeu.
Exista la egipteni si un cult particular, săvârșit de capul familiei la propriul său
domiciliu. Acest cult consta din sacrificii pentru strămoși și din împlinirea unor
rituri, cu prilejul diferitelor evenimente familiale mai importante.

Ca și în alte religii, jertfele și ofrandele formau partea principală a riturilor cultului

egiptean. S-a discutat asupra sacrificiului uman în cultul egiptean, dar este sigur că
acesta a existat. Astfel, Amenofis al II-lea se lăuda că după o victorie a sacrificat
tatălui său, zeul Amon, șapte conducători sirieni.
*Pe pereții templelor și ale mormintelor regale sunt reprezentări de suverani, chiar
din dinastiile Regatului Nou, ucigând înaintea imaginii unui zeu, pe suveranii sau
conducătorii de oști străine, învinși.
De asemenea, când se punea prima piatră la construirea unui templu, se aducea un
sacrificiu omenesc, obicei care a fost suprimat cu timpul.
Cultul morților
Aspectul cel mai original al religiei egiptene, poate cel mai important, în orice caz, cel mai
spectaculos era legat de concepția egiptenilor despre natura omului și despre nemurirea sufletului.
Potrivit acestei concepții, omul era compus din trei părți: corpul material,
sufletul imaterial și invizibil și, al treilea element, Ka, „dublul" sau principiul
vital din om ( - un fel de fantomă vizibilă, dar impalpabilă, având forma
exactă a corpului ).
Ka îl însoțește pe om toată viața, iar după moartea omului îi supraviețuiește ca
un geniu protector, continuând să se intereseze de trupul și de sufletul lui.
Pentru a putea face aceasta, Ka are nevoie de două lucruri: de o locuință
materială, reală, precum și de un suport material. Acest suport este corpul,
corpul destructibil, dar care poate fi conservat prin îmbălsămare.
 Sărbători
Cele mai importante sărbători anuale erau cele legate de inundațiile produse
de Nill, schimbarea anotimpurilor, zilele aniversare ale nașterii și ale urcării
pe tron a regelui.
Oricare templu își avea zilele sale proprii de sărbatoare, care se raportau la
evenimente mitice din viața zeului respectiv, fapt pentru care fiecare templu
iși avea calendarul său.
Text poetic ce datează, cu aproximație, din anul 2100 î.Hr. , descrie viața egiptenilor
astfel:

” E bine, desigur, să plutești pe fluviu în jos…/ E bine, desigur, când plasa e întinsă și
păsările sunt prinse în laț…/E bine, desigur, când drumurile sunt făcute ca să te
preumbli./ E bine, desigur, când brațele oamenilor înalță piramide și sapă heleșteie, și
sădesc pentru zei livezi ./ E bine, desigur, când bărbații-s beți și își toarnă pe gâtlejuri
vin, cu inima ușoară./ E bine, desigur, când pe buzele tuturor plutesc zâmbete de
bucurie, în timp ce căpeteniile nomelor (nomă - boală specifică copiilor subalimentați
și oamenilor slăbiți; diviziune administrativă în Vechiul Egipt) stau falnice, cătând
din casele lor la veselia oamenilor, înveșmântați cu in subțire și ținând în mână, plini
de mândrie, toiagul de conducător./ E bine, desigur, când patul este pregătit pentru
culcare, căpătâiul mai-marilor e ocrotit, când fiecare om își are locșorul lui, pe o
rogojină așternută la umbră și poarta ferecată îl păzește pe cel care odihnește în
tufișuri ” .