Titlul

ei trimite chiar la sursa de inspiraţie – folclorul românesc, de unde autorul a prelucrat

unul dintre miturile fundamentale (cel erotic). În credinţele populare, Zburătorul este o
fiinţă fabuloasă, cu puteri supranaturale, care tulbură somnul fetelor aflate la vârsta pubertăţii.

Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice.

În prima,
concepută ca un monolog adresat, o fată (Florica) îi destăinuieşte mamei s
a l e s t a r i l e contradictorii prin cate trece. Cauza dragostei rămâne un mister, o
boală g r e u d e î n ţ e l e s , i a r e f e c t e l e e i fiziologice, psihologice, o sperie pe fată. În
tânguirea ei naivă, fata îi dezvăluie mamei că „pieptul i se bate”, că lacrimile îi curg pe obraz
fără motiv, ca simte furnicându-i „prin vine”, când cald, când rece, că, deşi n-are
nimic în braţe, parcă ar avea ceva etc.Remediul acestei suferinţe de neînţeles e căutat,
conform mentalităţii populare, în magie ( vrăjitorul, baba Comana ori Sorica) sau în
rugăciune ( „du-te la moş popa”)

A două secvenţă poetică

e un frumos pastel al înserării rustice, menit a crea atmosfera de vrajă în careva apărea
Zburătorul. Identifică, aici, două tablouri distincte.
Primul, printr-o gradaţie descendentă, evocăagitaţia specifică satului la lăsarea serii. La
apus, vitele „muginde” se întorc de la păscut, cumpenele puţurilor „ţipă”, viţeii aleargă la
mamele lor etc. treptat, zgomotele se liniştesc şi se pierd în noapte În
Opoziţie cu primul tablou, plin de mişcare şi de zgomot,
al doilea impresionează prin tăcerea plină de vrajă: stelele apar „una câteuna”, „braţele somniei”
cuprind întreagă lume care „visează câte-aievea deşteaptă n-a visat”. Totul e neclintit,tăcerea e
atotstăpânitoare, parcă timpul însuşi s-a oprit, de vreme ce au încremenit şi morile, şi apele, şi
vântul.Apar repetiţii (”noapte naltă, naltă”), metafore („vesmântul negru” – cerul), personificări
(„apele dorm duse”)etc.

Pe acest fundal de magie, în a treia secvenţă poetică

îşi face apariţia Zburătorul, „eveniment”
văzut prin ochii a două „surate”. Poetul reproduce în mod direct impresiile celor două martore in
voluntare, într-un limbaj popular familiar. Spiritul care bântuie noaptea somnul fetelor apare,
iniţial, ca o apariţie înfricoşătoare(„balaur de lumină cu coada-nflăcărată”), pentru ca apoi să
capete înfăţişare umană („ca brad, un flăcăiandru şi tras ca prin inel). De la teamă, suratele trec la
ironie, deposedându-l pe Zburător de atributele iniţiale, de vremece fac haz pe seama unui defect
fizic (are „un nas ca vai de el”). concluzia este că fata trebuie să fugă de iubit, pentru că
sentimentul se insinuează treptat ( din vis devine „lipitură” şi apoi „zmeu”), copleşeşte şi nimic
nu te m a i s c a p ă d e e l ( „ Ş c e - i m a i f a c i p e u r m ă ? C ă n i c i d e s c â n t ă t u r ă / N i c i
r u g i n u t e m a i s c a p ă . – F e r e a s c ă Dumnezeu!”)Meritul lui Ion Heliade Rădulescu este,
aşadar, acela de a fi valorificat tezaurul nostru popular şi de a ficreat o baladă valoroasă,în care
inspiraţia epică se asociază cu cea lirică, rămasă punct de referinţă în evoluţia speciei la noi.
Zburătorul unul dintre miturile fundamentale ale literaturii
noastre, mitul Zburătorului. Ion Heliade Rădulescu surprinde în
creația sa, apariția dragostei, într-un moment tainic, încordat,
de trecere de la vârsta copilăriei inocente spre vârsta
tulburătoare și copleșitoare a adolescenței.
În cea de a treia parte, care debutează cu reluarea motivului
stelei căzătoare, descrierea este înlocuită brusc cu dialogul,
credința populară fiind evocată de autor prin
intermediul suratelor. Ele sunt cele care observă „lumina iute
ca un fulger” care se îndreaptă spre casa fetei și care, cu o
atitudine plină de compătimire, confirmă bănuiala confuză a
Floricăi exprimată în monologul inițial"o fi vrun zburător!", ca
într-un cor antic. (În piesele teatrului antic grecesc, corul
reprezenta un personaj colectiv, care participa la poveste la
fel de mult ca actorii înșiși.)
Atitudinea suratelor față de Zburător este redată prin
exclamația imprecație (figura de stil care se exprimă sub
formă de blestem) „vro pacoste de zmei?”, dezvoltată pe
parcursul întregului dialog și scoate în evidență portretul
acestuia, foarte asemănător cu unii eroi ai basmului românesc.
Zburătorul pare un alt Luceafăr, venit din vis, care tulbură,
pune stăpânire și deanturează condiția ființei pe care o
vizitează.
Ion Heliade Rădulescu preia motivul Zburătorului din folclor și îl
integrează într-o structură fără conotații malefice. Întreaga
atenție se concentrează pe ființa umană în relație cu sinele, cu
natura și ceea ce se află dincolo de puterea obișnuită de a
înțelege. Ipostazele ființei determină și structura particulară a
operei: prima parte este o idilă orientată pe investigația
psihologică, a doua un pastel iar a treia o legendă
mitologică. În poemul cu o construcție circulară, Florica
parcurge drumul de la intuiție la cunoaștere.
Autorul stăpânește arta de a pune alături vorbirea directă cu
descrierea, conferind autenticitate dialogului prin integrarea
cu subtilitate a regionalismelor, formelor limbii vorbite,
exclamațiilor și interogațiilor retorice, apelativelor,
fonetismelor regionale, substitutelor populare, locuțiunilor
verbale și imprecațiilor.