Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii

cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

In balada"Mistretul cu coltii de argint"sunt prezente toate momentele subiectului

dispuse gradat.In expozitiune se prezinta patima pentru vanatoare a printului din
Levant.Intriga este constituita de chemarea la vanatoare a
servitorilor,desfasurarea actiunii este reprezentata de indemnul adresat de
print,de a vana pe rand mistretul cu"sageata de lemn,de fier si de foc".Punctul
culminant este marcat de intalnirea cu mistretul,iar deznodamantul il reprezinta
moartea printului.

Astfel,textul poate fi citit ca o alegorie a sacrificiului pentru ideal sau ca o balada

de vanatoare cinegetica. Titlul contine simbolul central al
poemului:mistretul.Mistretul semnifica in unele culturi autoritatea
sacerdotala(marele preot),dar este insotit si de o conotatie negativ sugerand
ignorant pornirile bestiale si dezmatul.

In balada se pot identifica mai multe teme. Peste tema vanatorii se suprapune la
nivel superior tema existentei tragice,tema creatorului si a creatiei.

Astfel printul reprezinta omul in general,simbolul regalitatii dornice de putere sau

chiar artistul,iar mistretul semnifica idealul,instanta sacerdotala si opera.Conflictul
dintre ideal si realitate reiese din replicile servitorului care incerca sa-l abata pe
print din drumul sau ,ispitindu-l cu bucuriile universului material.

„Mistrețul cu colți de argint” este o pezie scrisă sub formă de baladă, care are ca
temă căutarea absolutului, urmărirea cu o stăruință a idealului, a unui superior, a
unui țel înalt, pînă la epuizare. Să urmărești cu orice preț un ideal este un lucru de
care nu este capabil oricine, numai firile deosebite, care sunt gata să înfrunte toate
riscurile, așa cum este prințul din poezie:

„Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea,

croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea.”

Prințul din Levant le expune însoțitorilor săi succint scopul și planul acțiunii,
începînd cu un îndemn. Acest prinț, cunoscînd toate greutățile ce îl așteaptă, este
dîrz și este ferm pe scopul sau de a atinge idealul, de a prinde acel mistreț fioros, cu
ochii sticloși, pătrunzători, care înspăimîntă. Aici înțelegem că realitatea este
modelată după tiparele propriei viziuni a prințului, născocite de mintea sa. În
imaginația lui totul capătă alte contururi și dimensiuni: mistrețul, pentru a-l
dezorienta pe vînător, apare ca un animal șiret, care își schimbă mereu înfățișarea în
locuri tăinuite:

„-Veniți să vânăm în păduri nepătrunse

mistrețul cu colți de argint, fioros,

ce zilnic își schimbă în scorburi ascunse

copita și blana și ochiul sticlos…”

El înfruntă riscurile întîlnite, pentru a-și atinge ținta, nu le evită, ci dimpotrivă:

„Prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea.

-Veniți să vânăm în păduri nepătrunse.”

Acest ideal, mistrețul cu colți de argint, are o mare forță de atracție, ca și cum îl
ademenește pe prinț („Priviți, cum se-nvîrte făcîndu-ne semn”). Este o reflectare în
mintea prințului, a apei „jucînd sub copaci”. Care „sclipea ca un colț de mistreț”;
iarba „foșnind sub copaci sclipea ca un colț de mistreț”; la fel și luna „lucind prin
copaci, sclipea ca un colț de mistreț”.

Prințul nu-și pierde timpul cu trofee oarecare, luate la întîmplare, care nu reprezintă
o importanță deosebită pentru el; nu-l interesează vînătoarea simplă, ușoară
(vulpile, iepurii mici). El are o singură țintă, idealul sau spre care tinde- „mistrețul
cu colți de argint”:

„-Stăpîne, ziceau servitorii cu goarne,

mistrețul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vînatul cu coarne,

ori vulpile roșii, ori iepurii mici…

Dar prințul trecînd zîmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsînd în culcuș căprioara cuminte

și linxul ce rîde cu ochii sclipitori.”

Așadar, prințul-vînător trece „zîmbitor” înainte. El ignoră deci pragmatismul îngust

și îndoiala însoțitorilor; le desconsideră, opunîndu-le încrederea sa în izbînda visată.
De aici încolo, el are în față diferite vedenii întrupînd imaginea fiarei:

„-Priviți cum se-nvîrte făcîndu-ne semn…”

„-Priviți cum pufnește și scurmă stingher…” „

-Priviți unde-și află odihnă și loc.”

Dacă ne-am referi la punctele de suspensie, puse de autor după fiecare atenționare a
prințului de către slujitor („Taci!…”), constatăm că acest semn de punctuație
semnifică suspendarea comunicării nu doar pentru a nu fi alungat vînatul, ci și
pentru ca prințul să se poată concentra în liniște totală asupra țintei urmărite și
pentru a nu fi scos din lumea lui. El nu mai dorește să se afle într-o legătură cu
mediul său existențial obișnuit, toate firele ce-l legau de realitatea imediată treptat
se deconectează. Nu vrea să mai țină seama de nimic altceva; toate îi apar în
imaginația sa ca niște înfățișări ale suprarealității-o altă realitate-ce se organizează
potrivit propriei viziuni. Astfel putem explica faptul că prințul, în ciuda faptului că
slujitorul îi precizează că nu este nici un mistreț cu colți de argint („-Stăpîne, e apa
jucînd sub copaci”), continuă să creadă că apa sclipește ca un colț de mistreț, că:

„Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

Priviți cum pufnește și scurmă stingher

mistrețul cu colți de argint, peste plaiuri…

-Stăpîne, e iarba foșnind sub copaci…”

pentru stăpînul său, însă, iarba sclipea „ca un colț de mistreț”; din nou slujitorul:

„-Stăpîne, e luna lucind prin copaci…”

pentru prinț și „luna sclipea” tot „ca un colț de mistreț”. Săgețile (de lemn, de fier,
de foc) cu care el vrea să răpună mistrețul, semnifică lupta, arsenalul cu care prințul
se aruncă în bătălie. Acele trei săgeți ar putea semnifica impulsurile interioare
puternice care îl împing pe prinț, în ritm ascendent, să aspire la cucerirea fioroasei
creaturi. La finalul baladei se ajunge la confruntarea imaginarului cu realul. Dacă
pînă atunci prințul îl oprea pe servitor să vorbească, pentru a nu-i tulbura gîndurile,
sporind și gradul de mister, de data aceasta, într-adevăr, își face apariția fiara, care-l
apucă cu colții ei puternici, tîrîndu-l cu trupul sfîrtecat, prin „colbul roșcat”:

„Ce fiară ciudată mă umple de sînge?…

-Stăpîne, mistrețul cu colți ca argintul,

chiar el te-a cuprins grohăind sub copaci.”

Trebuie să observăm aici că nu mai avem o metaforă, ca-n planul ideal- „cu colți de
argint”, ci cu o comparație: cu colți ca argintul; acțiunea este adusă, acum, în planul
real. Acest fapt este o dovadă în plus că prințul trăia o altă realitate: a sa. Peințul
cade, astfel, victimă propriei închipuiri, însă este împăcat cu ideea ca a văzut
mistrețul, că și-a atins țelul. Acum rolurile sunt inversate: cel „vînat” nu este
mistrețul, ci vînătorul însuși, ceea ce semnifică jertfirea omului, în veșnica sa
căutare a absolutului, sacrificarea propriei vieți pentru un scop suprem. Sigur, ca
orice creație de marcă, și această baladă se prezintă ca o operă deschisă
posibilităților de interpretare. Această poezie ar putea fi interpretată ca o artă
poetică. Prințul ar fi un simplu simbol al creatorului (poetul), iar idealul său ar putea
fi atingerea idealului în poezie.