Poezia e un gand, dar un gand intrupat", spunea C. Noica.

Intre poetii contemporani de

meditatie adanca se afla Stefan Augustin Doinas - "un romantic la modul apropiat de
clasicism" (I. Rotam).

Publicata in 1945, refacuta in 1950 si aparuta in volumul "Omul cu compasul" in 1966,

poezia "Mistretul cu colti de argint" demonstreaza pe deplin atractia fascinanta a
autorului ei spre creatia baladesca.

Pentru scriitorii grupati in Cercul literar de la Sibiu (Radu Stanca, Ioanichie Olteanu,
I.D.Sarbu etc), baladescul se constituie intr-o armonie inspirata a celor trei genuri, din
care cauza nu ne va surprinde prezenta dramaticului in interiorul poeziei lirice.
Balada "Mistretul cu colti de argint" este o scriere antologica pe tema conditiei
creatorului.

Autorul porneste de la mitul vanatorii, frecvent in literatura popoarelor si in literatura

noastra Ca si Dragos-voda sau Stefan cel Mare, eroi nationali legendari, care, iscusiti
vanatori de zimbri si bouri doresc sa intemeieze o tara, printul din balada tinteste spre un
scop inalt atingerea absolutului.

VI. Streinu observa ca "mirifica aventura boreala a imposibilului" transfigureaza "drama

unui ideal de viata insangerat de coltii realitatii". Prin exceptionala sensibilitate a poetului
se obtine nu doar o modernizare a mitului care capata un timbru nou, grav. Lirismul sau,
sugestiv obiectivat ajunge la un nou mit al creatiei, brodat cu idei filosofice, tinand de
"ordinea interioara a artistului, care devine insa si "o oglinda a macrocosmosului" (St.
Augustin Doinas).

Poem amplu, balada este construita pe baza unui dialog, intrerupt de naratiune si
cuprinde, intre un prolog si un epilog, un numar de 6 secvente, in care se dezvolta doua
lumi opuse: una superioara spiritualiceste, ideala alta - a omului comun.
Levantul, ca tarm rasaritean feeric al Marii Mediterane este pentru poet imaginea
frumusetilor si bogatiilor fabuloase, care nu numai ca impresioneaza ci creeaza o anumita
stare de spiritualitate.

De aici, din acest tinut va porni temerar, peste timpuri si spatii, vanatorul, din ale carui
trasaturi se intruchipeaza omul superior, insetat de absolut. Constient de dificultatile
drumului pe care-l va strabate ca si Emirul lui Macedonski, el va alege de la inceput o
cale anevoioasa, "prin inima neagra de codru".

Drumul initiatic al artei este deschis de cantecul "dintr-un flaut de os", dupa cum
viata printului se va stinge in sunetul dureros al cornului, acompaniat de muzica sferelor.

Indemnul vanatorului de a porni dupa o prada rara si dificil de gasit rasuna ca o porunca
ferma adresata servitorilor, si nu lasa posibilitatea nesupunerii: "Veniti sa vanam in paduri
nepatrunse/ mistretul cu colti de argint, fioros/ ce zilnic isi schimba in scorburi ascunse/
copita si blana si ochiul sticlos..."
Initial, in limitele impuse de raportul stapan-supus, "servitorii cu goarne" il atentioneaza
pe print ca "mistretul acela", deci fiinta himerica "nu vine pe-aici!" si il indeamna sa se
multumeasca vanand animale obisnuite - "cu coarne" sau "vulpi rosii" sau "iepuri mici".

Cu un zambet superior, inaintand, atent la arbori si la spectrul cromatic al padurii, printul

nu este atras nici de "caprioara cuminte", nici de linxul "cu ochi sclipitori". Doar el va
avea revelatia idealului, numai lui i se poate dezvalui, aratandu-i-se mereu, "nu departe",
mistretul purtand colti "de argint", ca intr-o poveste. Doar printul este inzestrat cu acest
har, de a-si recunoaste dusmanul, metamorfozat ca in basmele romanesti, de trei ori: in
apa, in iarba, in luna, intr-o confesiune totala a lumii terestre cu cea cosmica. Repetitia
verbului la imperativ din indemnurile vanatorului si a apelativului "stapane", sporeste
expresivitatea textului ce dezvolta marea aventura a creatiei.

Dincolo de fagi, de ulmi, de plaiuri, curajul si aspiratia printului tasneste "spre creste",
spre inaltimi nebanuite, spre brazi, chemat de magia necunoscutului.
Intr-o asemanatoare ascensiune pot fi urmarite si etapele civilizatoare ale umanitatii, ale
caror metafore-simbol devin in balada armele din epoci diferite: cele trei sageti - de lemn,
de fier, de foc. Ele deschid calea cautarii in procesul de creatie. Drumul, o adevarata
Golgota devine un epuizant si primejdios urcus si capata caracter alegoric, moral-estetic,
prin confruntarea supraumana cu greutatile, in aspiratia nobila spre frumos, spre marea
creatie, spre poezie.

Raspunsurile pe care servitorul, simbolul omului mediocru, le da printului, demonstreaza

departarea, prapastia ce se sapa tot mai adanc intre cei doi, primul actionand spre un final
concret, limitat - vanatul obisnuit, celalat jertfindu-se pentru idealul pe care se
incapataneaza sa-l sondeze in afara irealului. Vanatul, purtand "colb" de argint" devine,
prin transfigurare, imaginea stralucita a idealului estetic, iar vanatoarea - un act
existential, al realizarii artistului, al "sinelui de sine", cum spunea Nichita Stanescu.

Punctul culminant se impune prin sosirea unui mistret urias, real, care,
apropiindu-se de printul aflat "in amurg la izvor aplecat", cu coltii sai "ca argintul", "il
trase salbatic prin coltul roscat".

Jertfirea printului are loc intr-o atmosfera romantica, de consonanta deplina cu linistea
cosmica, sub "luceferii palizi ai boltii". Apare aici si ideea expresionista a solitudinii
cosmice a omului, avand ca efect nu spaima apocaliptica, ci impacarea senina cu neantul,
in momentul atingerii, chiar de scurta durata, a idealului vietii.
Glasul vanatorului care sperase permanent in izbanda, caci el "a vazut idei", rasuna
sfasietor, dar nu deznadajduit, ci revoltat: "Ce fiara ciudata ma umple de sange/ oprind
vanatoarea mistretului meu?" Frunza, verdele padurii se vestejeste, natura intreaga
sufera. Chiar "pasarea neagra", corbul lui Poe, simbolul mortii, "sta-n luna si plange".

Servitorul, care raspunsese chemarilor stapanului sau, mai intai "privindu-l istet", apoi
"zambind indraznet" si a treia oara "razand cu dispret", incearca sa-l intoarca, pentru
ultima oara, cu fata la realitate. Mistretul care-1 rapune pe print nu mai are coltii "de
argint", ci "ca argintul" - metafore pentru cele doua lumi opuse - cea ideala si cea reala.
Moartea devine termenul metaforic al nemuririi. Poetul aduce o viziune moderna asupra
mitului jertfei pentru creatie: artistul piere rapus de insasi creatia sa
Opozitia intre idealul plasmuit de omul superior si incapacitatea celor din jur de a-l
intelege, de a-ideslusi sensurile este vizibila. Reluand verbul la imperativ "taci", in final,
autorul renunta la semnele de suspensie, prin care sugera regretul ca nu poate fi inteles,
refuzul realitatii si foloseste punctul, simbol grafic al finalitatii certe. Ultima dorinta este
de sorginte orfica: "Mai bine ia cornul si suna intruna/ Sa suni pana mor, catre cerul
senin".

In antiteza cu "inima neagra de codru" de la inceputul poeziei, atmosfera se lumineaza,

cerul este senin, semn al impacarii cu destinul, al intelegerii actului esential de sacrificiu
in numele adevaratei arte. La asfintitul lunii, ca pe un taram de vraja, "cornul suna", insa
"foarte putin", realizandu-se ultima dorinta a celui ce a cazut victima.

Bucuria izbanzii este scurta ca un fuger iar seninatatea ei se topeste in nota de tristete ce-l
copleseste pe vanatorul ajuns la asfintit.

Folosind un stil concis si de marama simplitate, autorul nu ne ofera dezlegarea

tainei; obsedantul proces de cautare este inclus de stingerea idealului sau de brutala
realitate a mortii?

Textura alegorica a baladei este incarcata de aspecte simbolice dintre cele mai variate si
pe care autorul insusi a incercat sa ni le ofere in diferite acceptiuni ("Modalitati de
interpretare a textului literar", 1979).

Exista spune poetul, "un grad zero al lecturii simbolice", in care balada poate fi
interpretata "ca un simplu episod de vanatoare, ca o balada cinegetica''.
Poemul poate fi urmarit si ca o balada simbolica "a existentei" superioare, tragice, prin
care printul perseverent, curajos, plin de noblete, vede vanatoarea ca act existential, al
realizarii de sine. Balada "se incarca de o atmosfera tragic-optimista in masura in care
(deznodamantul e vazut ca o atingere a idealului" sau ca jertfa necesara Daca vanatoarea
este privita "ca act ritual cu finalitate superioara", vanatul devine un ideal spiritual, ca in
mitologiile indiene, egiptene, chinezesti etc.
Doinas isi prezinta balada si ca "un ritual civilizatoriu", in care printul s-ar putea constitui
intr-un potential viitor monarh, care insa piere timpuriu, in lupta cu fortele oarbe ale
haosului natural.

Privit dintr-o perspectiva "pur spiritualista", cum noteaza autorul, poemul baladesc capata
turnura unui ritual al initierii, in care armele, in numar de 3 (cifra fatidica) - de lemn, de
fier, de foc simbolizeaza treptele maturizarii spirituale. Mistretul urmarit, cel "cu coltii de
argint", devine efigie pentru "absolutul libertatii spirituale, meta si polimorfic, niciodata
atins, intrarea in domeniul marilor mistere". Celalalt mistret este un animal real, "simbol
al accidentului concret, limita tragic-necesara a conditiei umane, caci durata, timpul de
desfasurare al ''vanatorii" acopera "tot spatiul vietii". In zbaterea sa creatoare, poetul
strabate o lume imaginara dar care pentru el este adevarata si unica sa realitate.
Balada "Mistretul cu colti de argint" vadeste cu prisosinta inclinatia autorului spre
neoclasic, prin perfectiunea sobra a versului, printr-o deosebita armonire interioara prin
echilibru si solemnitate -irumpand, fructos, pe un fundal romantic.
Eugen Simion observa ca "Doinas nu renunta la valorile stilului inalt in poezie si
structura lui ramane, in esenta o aventura a imposibilei perfectiuni (...) Exista un stil
Doinas in poezia romana postbeloca un mod de a fi in poezie, un stil care vede de sus,
mtelectualizeaza emotia si vorbeste in poeme taiate dupa regulile geometriei, despre
reveriile spiritului aristocratic".

Tesuta intr-o aura de mit si legenda balada acestui original poet contemporan reprezinta
una dintre peselc de rezistenta ale literaturii noastre postbelice.