Studenta: Profir Cristina, grupa 301 filologie

„Mistrețul cu colți de argint” scrisă de Ștefan Augustin Doinaș

„Mistrețul cu colți de argint” este o pezie scrisă sub formă de baladă, care are
ca temă căutarea absolutului, urmărirea cu o stăruință a idealului, a unui superior, a
unui țel înalt, o urmărire a idealului pînă la epuizare. Balada „Mistreţul cu colţi de
argint” este expresionistă, fiindcă tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe
conceptul de cunoaştere. Ea poate fi interpretată ca o ars poetica, fiindcă, în mod
simbolic, subiectul îl formează poetul şi poezia şi exprimă programul estetic al
autorului. Izvoarele de inspirație, precizează poetul, se regăsesc în: "balada romantică
germană (probabil că (Craiul ielelor) de Goethe a jucat, aici, un rol hotărator); dar el
venea și ca o prelungire a interesului pe care l-a manifestat , încă din copilarie, față de
poeziile lirice ale lui Bolintineanu, Eminescu, Coșbuc.
Subiectul baladei este aparent simplu. „Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea, croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea.” Prințul
din Levant le expune însoțitorilor săi succint scopul și planul acțiunii, începînd cu un
îndemn. Acest prinț, cunoscînd toate greutățile ce îl așteaptă, este dîrz și este ferm pe
scopul sau de a atinge idealul, de a prinde acel mistreț fioros, cu ochii sticloși,
pătrunzători, care înspăimîntă. Aici înțelegem că realitatea este modelată după tiparele
propriei viziuni a prințului, născocite de mintea sa. În imaginația lui totul capătă alte
contururi și dimensiuni: mistrețul, pentru a-l dezorienta pe vînător, apare ca un animal
șiret, care își schimbă mereu înfățișarea în locuri tăinuite:
„-Veniți să vânăm în păduri nepătrunse
mistrețul cu colți de argint, fioros,
ce zilnic își schimbă în scorburi ascunse
copita și blana și ochiul sticlos…”

El înfruntă riscurile întîlnite, pentru a-și atinge ținta, nu le evită, ci dimpotrivă:

„Prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea.
-Veniți să vânăm în păduri nepătrunse.”
Acest ideal, mistrețul cu colți de argint, are o mare forță de atracție, ca și cum îl
ademenește pe prinț („Priviți, cum se-nvîrte făcîndu-ne semn”). Este o reflectare în
mintea prințului, a apei „jucînd sub copaci”. Care „sclipea ca un colț de mistreț”;
iarba „foșnind sub copaci sclipea ca un colț de mistreț”; la fel și luna „lucind prin
copaci, sclipea ca un colț de mistreț”.
Prințul nu-și pierde timpul cu trofee oarecare, luate la întîmplare, care nu reprezintă o
importanță deosebită pentru el; nu-l interesează vînătoarea simplă, ușoară (vulpile,
iepurii mici). El are o singură țintă, idealul sau spre care tinde- „mistrețul cu colți de
argint”:
„-Stăpîne, ziceau servitorii cu goarne,
mistrețul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vînatul cu coarne,
ori vulpile roșii, ori iepurii mici…
Dar prințul trecînd zîmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsînd în culcuș căprioara cuminte
și linxul ce rîde cu ochii sclipitori.”

Așadar, prințul-vînător trece „zîmbitor” înainte. El ignoră deci pragmatismul îngust și

îndoiala însoțitorilor; le desconsideră, opunîndu-le încrederea sa în izbînda visată. De
aici încolo, el are în față diferite vedenii întrupînd imaginea fiarei:
„-Priviți cum se-nvîrte făcîndu-ne semn…”
„-Priviți cum pufnește și scurmă stingher…” „
-Priviți unde-și află odihnă și loc.”

Dacă ne-am referi la punctele de suspensie, puse de autor după fiecare atenționare a
prințului de către slujitor („Taci!…”), constatăm că acest semn de punctuație
semnifică suspendarea comunicării nu doar pentru a nu fi alungat vînatul, ci și pentru
ca prințul să se poată concentra în liniște totală asupra țintei urmărite și pentru a nu fi
scos din lumea lui. El nu mai dorește să se afle într-o legătură cu mediul său existențial
obișnuit, toate firele ce-l legau de realitatea imediată treptat se deconectează. Nu vrea
să mai țină seama de nimic altceva; toate îi apar în imaginația sa ca niște înfățișări ale
suprarealității-o altă realitate-ce se organizează potrivit propriei viziuni. Astfel putem
explica faptul că prințul, în ciuda faptului că slujitorul îi precizează că nu este nici un
mistreț cu colți de argint („-Stăpîne, e apa jucînd sub copaci”), continuă să creadă că
apa sclipește ca un colț de mistreț, că:
„Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
Priviți cum pufnește și scurmă stingher
mistrețul cu colți de argint, peste plaiuri…
-Stăpîne, e iarba foșnind sub copaci…”
pentru stăpînul său, însă, iarba sclipea „ca un colț de mistreț”; din nou slujitorul:
„-Stăpîne, e luna lucind prin copaci…”
pentru prinț și „luna sclipea” tot „ca un colț de mistreț”.

Simboluri. Săgețile (de lemn, de fier, de foc) cu care el vrea să răpună mistrețul,
semnifică lupta, arsenalul cu care prințul se aruncă în bătălie. Acele trei săgeți ar putea
semnifica impulsurile interioare puternice care îl împing pe prinț, în ritm ascendent, să
aspire la cucerirea fioroasei creaturi. La finalul baladei se ajunge la confruntarea
imaginarului cu realul. Dacă pînă atunci prințul îl oprea pe servitor să vorbească,
pentru a nu-i tulbura gîndurile, sporind și gradul de mister, de data aceasta, într-adevăr,
își face apariția fiara, care-l apucă cu colții ei puternici, tîrîndu-l cu trupul sfîrtecat,
prin „colbul roșcat”:
„Ce fiară ciudată mă umple de sînge?…
-Stăpîne, mistrețul cu colți ca argintul,
chiar el te-a cuprins grohăind sub copaci.”
Figuri de stil întâlnite. Trebuie să observăm aici că nu mai avem o metaforă, ca-n
planul ideal- „cu colți de argint”, ci cu o comparație: cu colți ca argintul; acțiunea este
adusă, acum, în planul real. Acest fapt este o dovadă în plus că prințul trăia o altă
realitate: a sa. Prințul cade, astfel, victimă propriei închipuiri, însă este împăcat cu
ideea ca a văzut mistrețul, că și-a atins țelul. Acum rolurile sunt inversate: cel „vînat”
nu este mistrețul, ci vînătorul însuși, ceea ce semnifică jertfirea omului, în veșnica sa
căutare a absolutului, sacrificarea propriei vieți pentru un scop suprem. Sigur, ca orice
creație de marcă, și această baladă se prezintă ca o operă deschisă posibilităților de
interpretare.
Mai întâlnim următoarele figure de stil: „inimă neagră”-epitet
„ păduri nepătrunse”-epitet
„copita şi blana şi ochiul sticlos”...-enumerație
„Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ”.-comparație
„Ce fiară ciudată mă umple de sânge”-metafora
În concluzie, pot afirma că această poezie ar putea fi interpretată ca o artă poetică.
Prințul ar fi un simplu simbol al creatorului (poetul), iar idealul său ar putea fi
atingerea idealului în poezie.