Sunteți pe pagina 1din 3

Noapte de decemvrie

Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski a contribuit la literatura română nu doar cu o bogată operă lirică, ci și cu


lucrări teoretice care au introdus în literatura autohtonă curentul simbolist. Poezia „Noapte de decemvrie”
este inclusă într-un ciclu de unsprezece poezii care i-au câștigat lui Macedonski renumele de poet al nopții.
Opera a fost publicată în cadrul volumului „Flori sacre” apărut în anul 1912 și transpune în versuri legenda
din poemul în proză „Meka și Meka”, publicat tot de Macedonski în anul 1890.
Legenda spune povestea emirului Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan, un tânăr prinț al Bagdadului care e
mânat din orașul său bogat de dorința de a vedea cetatea sfântă Meka. Ce este deosebit la acest prinț, e că el
refuză să meargă pe drumul obișnuit de pelerinaj spre Meka, un drum ocolitor ce face traversarea deșertului
mai ușoară, ci alege să treacă în linie dreaptă peste marea de nisip și foc. În poezia „Noapte de decemvrie”
emirul este un simbol pentru omul de geniu care nu face compromisuri în parcursul său creator spre opera
perfectă, alegere virtuoasă care îi aduce singurătate și suferință, însă care îi câștigă un loc nu în Meka cea
pământească, ci în Meka cea cerească. 
Tema poeziei
Poezia „Noapte de decemvrie” abordează tema condiției omului de geniu, a rolului și locului său în
lume, precum și a raportării sale la actul creator. Tânărul emir primește un ultim sfat de la tatăl său aflat pe
patul de moarte, și anume acela de a nu se abate niciodată în viața sa de la calea cea dreaptă. Astfel, atunci
când își propune să pornească în pelerinaj spre Meka, prințul alege să o facă în linie dreaptă, chiar dacă asta
însemna să nu aibă parte de umbră și de oaze de la care să își ia apă, cu alte cuvinte, chiar dacă asta însemna
să pornească într-o călătorie fatală. Personajul său contrastează cu cel al unui cerșetor bubos cu care se
întâlnește la ieșirea din oraș, acesta îndreptându-se și el spre Meka. În timp ce primul este un simbol al
omului de geniu pur, cel de-al doilea este un simbol al omului slab care nu se dă în lături de la a face
compromisuri pentru a obține ceea ce își dorește. 
Semnificaţia titlului
Titlul poeziei „Noapte de decemvrie” are rolul de a plasa întâmplările relatate atât într-un cadru
temporal, cât și într-unul simbolic. Eul liric apare întâi în ipostaza unui poet lipsit de inspirație, aflat în
mijlocul unei ierni pustii a cărei sterilitate este întreruptă doar de căldura focului, de flacăra ce reușește să
aducă inspirația și să trezească poetul la viață. Astfel, acțiunea se mută în plan oniric, acel plan născut de
noapte în care eul liric se metamorfozează în emirul bogat al Bagdadului. Mai mult, titlul pune poeziei o
etichetă ce o încadrează în ciclul de unsprezece poezii ale nopții scrise după modelul poetului francez Alfred
de Musset. 
Tablouri
Poezia „Noapte de decemvrie” este alcătuită din 39 de strofe ce alternează între patru și unsprezece
versuri, având preponderent rimă încrucișată sau împerecheată. Opera poate fi împărțită în trei tablouri
principale: primul tablou descrie poetul lipsit de inspirație aflat în odaia sa, al doilea tablou ni-l prezintă pe
tânărul emir și orașul său frumos, iar ultimul tablou ne înfățișează călătoria emirului prin deșert, în drum
spre cetatea sfântă Meka. 
Primul tablou al poeziei are rolul de a descrie condiția omului de geniu, singurătatea sa, precum și
capacitatea sa de a se lăsa transportat de inspirație în lumea fascinantă a imaginației. Imaginile vizuale
specifice primului tablou „pustie și albă e camera moartă”, „pustie și albă e-ntinsa câmpie”, plasează eul liric
într-un cadru dezolant ce oglindește starea interioară a acestuia. Omul de geniu lipsit însă de inspirație apare
ca o simplă „făptură de humă” înghețată, lipsită de viață: „Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,/Cu nici o
scânteie în ochiu-adormit.../ Iar geniu-i mare e-aproape un mit”. Inspirația apare, totuși, în mod neașteptat,
sub forma simbolică a focului descris ca o flacără vie, un arhanghel de foc. Întreaga încăpere se schimbă Și-
n alba odaie aleargă vibrarea, iar câmpia se schimbă văzând cu ochii. Căldura inspirației topește zăpada și
îmbracă în aur câmpia ce se transformă într-un oraș exotic. Poetul se metamorfozează și el, devenind un
emir a cărui bogăție întrece orice imaginație. 
Al doilea tablou al poeziei introduce cititorul în lumea emirului. Versurile descriu atât orașul prințului,
Bagdadul, cât și pe prinț însuși. Acest tablou abundă în imagini artistice sinestezice pline de culoare ce
creionează bogăția și frumusețea acestui oraș oriental: „Prin aer, petale de roze plutesc...”, „Bagdadul! cer
galben și roz ce palpită”,  „Bagdadul, poiana de roze și crini”, ,,Și dulce e viața în săli de-alabastru,/ Sub
bolți lucitoare de-argint și de-azur”. Tot în această secvență poetică ne este introdus personajul emirului „Și
el e emirul, și toate le are.../ E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu”, ne este prezentată condiția sa socială și
frumusețea sa fizică ce simbolizează în fapt și o frumusețe spirituală.    
Noapte de decemvrie
Alexandru Macedonski

De asemenea, aflăm despre dorința care îl frământă atât de mult încât este dispus să renunțe la viața sa
liniștită și îmbelșugată din Bagdag, și anume dorința de a vedea cetatea sfântă Meka. Emirul pleacă astfel,
acompaniat de o caravană mare, în traversarea deșertului ce stă între el și Meka. Înainte de a părăsi orașul,
acesta își dorește să bea apă din fântâna din care băuse apă întreaga sa viață. Acolo se întâlnește cu un
cerșetor murdar și bubos care se îndreaptă de asemenea spre Meka, însă alege să o facă pe drumul ocolitor,
mai ușor de parcurs, și nu se alătură caravanei prințului care urmează să traverseze deșertul în linie dreaptă.
Acest personaj construit în antiteza cu prințul poate fi interpretat ca un alter ego al acestuia, un ego mai slab,
care acceptă să facă compromisuri. Un indiciu că cerșetorul ar putea fi un alter ego al prințului este
conversația pe care cei doi o poartă, răspunsurile cerșetorului fiind de fapt ecouri ale vocii prințului
reflectate de pereții fântânii. 
Al treilea tablou liric descrie călătoria emirului și a caravanei sale prin deșertul crâncen. Autorul face
apel la numeroase figuri de stil pentru a descrie atmosfera din deșert cum ar fi: enumerația „Și foc e în aer,
în zori, și-n amurg”, metafora „E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare”, epitetul „jarul pustiei”, imaginea
vizuală și metafora „Nisip, și deasupra, cer roșu — ș-atât/ Și toți naintează sub flăcări de soare” și multe
altele. Parcursul caravanei este unul greu, rând pe rând setea și foamea îi răpun pe toți însoțitorii săi,
duritatea deșertului fiind neiertătoare. În cele din urmă, emirul însuși se sfârșește, însă chiar și așa efortul său
de a traversa deșertul în linie dreaptă nu rămâne nerăsplătit deoarece, spre deosebire de cerșetor care a reușit
într-adevăr să ajungă în Meka, prințul ajunge în Meka cerească, Meka cea mare. Astfel, omul de geniu care
se sacrifică, refuzând orice formă de sacrifiu, primește dacă nu o răsplată lumească, atunci una spirituală,
eternă.
Figuri de stil
Cea mai des întâlnită figură de stil din această poezie este epitetul, autorul apelând la el mai ales
pentru a descrie împrejurimile, atmosfera și personajele poveștii transpuse în versuri („camera moartă”,
„ochi oțelit”, „regina trufașă”, „zare-aurită”, „cetatea preasfântă”, „bolți lucitoare”, „vie lumină”, „tânără
umbră” năluca sublimă). O mare parte din epitete au o structură ce conține o culoare simbolică precum
albastrul, rozul și galbenul lumii exotice, negrul misterios, albul fantomatic, roșul aprins al sângelui ș.a.
(„negri-armăsari”, „alb monolit”, „cer galben și roz”, „lotusu-albastru”, „verdele pisc”, „roza idilă”, „cer
roșu”, „roșii movile”, „cal alb și cal murg”, „porțile albe”, „albele ziduri”, „alba nălucă”, „alba cetate”).
Apelul atât de frecvent la culori este specific simbolismului, fiecare culoare având o însemnătate aparte.
Metafora este o altă figură de stil prezentă în poezie simbolizând fie muza, inspirația ce ia forma unor
flăcări „arhanghel de aur”, fie bogăția și prospețimea lumii exotice a Bagdadului „argint de izvoare”, fie
duritatea destinului căruia îi e supus emirul „cer de oțel”.                 
Numeroase imagini motrice sunt presărate în versurile poeziei, pentru a da dinamism și vitalitate
poveștii relatate: „Și-n alba odaie aleargă vibrarea”, „Prin aer, petale de roze plutesc... ”, „Lucește, vibrează,
și-ntruna se-ntinde”, „Săgeată, aleargă cal alb și cal murg”. Întâlnim de asemenea comparații al căror rol este
acela de a da expresivitate imaginilor descrise („slut ca iadul”, „ca gândul aleargă”) și enumerații care
descriu atât bogăția Bagdadului, cât și sărăcia deșertului („Movile înalte de-argint și de aur,/ Și jaruri de
pietre cu flăcări de sori;/ Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite/ În grajduri, cai repezi cu foc în copite”,
„Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare”), atât frumusețea prințului, cât și urâțenia cerșetorului („E
tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu”, „Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit,/ Hoit jalnic de bube, — de drum
prăfuit,/ Viclean la privire, și searbăd la față”). Nu în ultimul rând, Macedonski face apel la repetiție pentru a
sublinia obsesia eului liric pentru cetatea sfântă așa cum reise ea din dialogul cu cerșetorul, alter egoul său:
„La Meka (...)/ — La Meka? La Meka?... — (...)/ — La Meka! La Meka!”
Elemente romantice și simboliste
Poezia „Noapte de decemvrie” este o operă ce are atât trăsături romantice, cât și simboliste, însumând
principalele caracteristici ale ambelor curente literare. Unul din indiciile apartenenței poeziei la curentul
romantic este preferința autorului pentru personaje excepționale cum e cel al poetului genial, respectiv cel al
emirului bogat, frumos a cărui decizie de a traversa deșertul în linie dreaptă denotă o tărie de caracter
supraomenească. Un alt indiciu este cel al inspirației din trecutul istoric, trecutul emirilor, al Bagdadului
prosper și rafinat. De altfel, poezia este inspirată dintr-o legendă, operă ce aparține speciei epice. Trecerea în
acest plan fantastic este un alt artificiu care încadrează poezia în romantism, evadarea din realitate în
fantezie fiind o trăsătură centrală a acestui curent literar. Această evadare nu se face oricum, sau oricând, ci
Noapte de decemvrie
Alexandru Macedonski

se face prin intermediul somnului, al visului nocturn, poetul devenind emir numai după ce adoarme și e
transportat de flacăra inspirației. 
Caracterul simbolist al poeziei este dat mai ales de obsesia pentru culori și de temele abordate.
Predominanța epitetelor cromatice ca figură de stil centrală a poeziei indică preferința autorului pentru
descrierea trăirilor eului liric în mod indirect, narativ și simbolic, fiecare culoare având o însemnătate aparte:
roșul simbolizează pasiunea arzătoare și sacrificială, albul reprezintă lumea fantasmatică, iluzorie, negrul
moartea, galbenul, rozul și albastrul belșugul și exoticismul ș.a.m.d. Temele poeziei acoperă o zonă vastă a
simbolismului: condiția omului de geniu, a poetului izolat și prins într-un destin din care nu poate ieși, dar
din care evadează prin fantezie, nostalgia tărâmurilor exotice care sunt obiectul fanteziei, preocuparea
obsesivă cu subiectul morții și starea de spleen (de plictiseală și pasivitate). 
Elemente de prozodie
Poezia „Noapte de decemvrie” este formată din 39 de strofe de dimensiuni diferite, acestea variind
între patru și unsprezece versuri. Întâlnim, de asemenea, mai multe tipuri de rimă, fiind prezentă atât rima
îmbrățișată, cât și rima împerecheată sau încrucișată. Mai mult, poezia cuprinde și versuri libere, porțiunile
ce au rimă clasică formând astfel refrenuri ce apar pe parcursul operei, conferindu-i o muzicalitate aparte.
Un alt artificiu prozodic la care apelează autorul este inserarea unui vers la finalul poeziei, vers subliniat prin
poziția sa, dar care totuși nu respectă întocmai caracteristicile versului liber, rimând cu cel puțin un alt vers
din strofă, pe care adesea chiar îl repetă. Acest artificiu îi atrage atenția cititorului asupra unor detalii și
întipărește în memoria sa stări, elemente pe care autorul le consideră importante: „Făptura de humă de mult
a pierit”, „Murit-a emirul sub jarul pustiei”, „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”.
Concluzie
În concluzie, „Noapte de decemvrie” este una cele mai frumoase poezii ale nopții, scrise de
Macedonski, îmbinând romanticul cu simbolismul într-o poveste exotică și fascinantă. Stilul în care tratează
tema condiției omului de geniu, o temă sumbră, de altfel, este unul elegant, marcat de o nobilitate ce se
ridică deasupra nefericirii prozaice. Criticul literar George Călinescu se referă tocmai la acest optimism al
celui ce este împăcat cu a sa condiție, atunci când spune că „...pesimismului eminescian nimeni ca el [ca
Macedonski] nu i-a adus o replică mai trăită de încredere în absolut”.