Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Prinţesa Eufrosina Callimachi, fiica domnitorului Scarlat Callimachi, cea care s-a căsătorit cu
marinarul grec, este mătuşa bunicii jurnalistei Rukmini Callimachi, româncă stabilită în America,
nominalizată de şapte ori la Premiul Pulitzer. […]. Este fiica vitregă a matematicianului şi disidentului
Mihai Botez. În redacţia ziarului „The New York Times“, pentru care este corespondentă, Rukmini
Callimachi se ocupă de cel mai arzător subiect al momentului: Statul Islamic. Pe parcursul carierei
sale, însă, jurnalista a câştigat o mulţime de premii pentru reportaje din toate colţurile lumii. În urmă
cu exact şapte ani, Rukmini Callimachi a acordat un interviu ziarului „Adevărul“, text care, din motive
încă neelucidate, nu a mai fost publicat. Interviul a fost acordat în limba engleză. Iată, readucem
acum la viaţă aspectele biografice din acest interviu. […] „Am plecat din România în 1979. Aveam 5
ani. Mama mi-a spus că vom merge în concediu la Paris. Mi-a spus să împachetez lucrurile
preferate. Îmi amintesc că m-am dus în dormitorul meu de pe strada Vasile Conta, am luat cărţi,
jucării, animale de pluş şi le-am îndesat într-o pungă mare de plastic. Era atât de grea, încât era pe
cale să se rupă. Mi-am luat creioanele colorate şi le-am strecurat şi pe ele în plasă. Când m-a văzut
mama, mi-a spus că mergem departe, aşa că nu putem avea un bagaj atât de mare. Mi-a spus că
pot lua doar două jucării. Şi că trebuie să aleg cu atenţie. Până la urmă, am ales o păpuşă mare şi
iepuraşul meu preferat. Am strecurat, însă, şi un elefănţel, pe care nu l-a observat nimeni. […]
Câteva zile mai târziu, am plecat cu trenul. Eu, mama şi bunica mea. Tata a rămas, pentru a
elimina orice suspiciuni. Am primit statut de refugiaţi în Elveţia. Nimeni nu mi-a spus că nu suntem în
vacanţă, că asta e, de fapt, viaţa noastră. Îmi lipseau tata şi prietena mea, Ilinca. Dar viaţa mea se
schimbase complet. În România, copilărisem într-o famlie extrem de iubitoare. Mă jucam fotbal cu
verişorii mei pe străzile de la Cotroceni, mergeam cu tata la Sinaia, la schi. Mergeam la grădiniţă, la
Casa Universitarilor. Îmi amintesc că o educatoare germană, Frau Ani, m-a învăţat alfabetul pe o
bancă, în parc. Mergeam la aniversările prietenilor mei şi făceam pregătiri de Crăciun, când tata
Geo, un profesor universitar pensionar cu care împărţeam apartamentul, mă învăţa poezii. În Elveţia,
mă simţeam singură. Bunica s-a îmbolnăvit. Peste un timp, a fost diagnosticată cu cancer. Mama
muncea foarte mult la o policlinică. După un an, a ajuns şi tata. Dar părinţii s-au despărţit. Încă ne
mai făceam vacanţele împreună, dar ei se certau destul de des. Eram imigranţi – refugiaţi –, ne
simţeam urmăriţi constant. Mama îşi cheltuia toţi banii pentu a-mi cumpăra haine frumoase, ca să
arăt precum ceilalţi copii elveţieni de la şcoala privată unde învăţam. Dar niciodată nu era de ajuns.
Nu ne puteam integra. Simţeam că mă compătimesc de fiecare dată când le spuneam că sunt din
România. Când aveam 9 ani, mama a decis că lucrurile nu merg bine deloc pentru noi în Elveţia. Am
emigrat în Statele Unite. (Familia Calimachi. Scarlat, sânge de boier, minte de comunist, publicat în
„Adevărul”).