MIHAIL SADOVEANU

,,TARA DE DINCOLO DE NEGURA"

- comentariu literar pentru viziuni arhetipale-

Deci materia pare aceeași ca și in alte proze sadoveniene, in Des de DINCOLO de NEGURA (1926) sunt
contemplați oamenii în sadoveniană sunt : călătoria, vânatul, pescuitul are devin pretexte vii pentru
contemplare. Omul și natura se afla strao comuniune absolutã. Epicul are infuzie de lirism căci lirismul
dominanta sufletului nostru ancestral. Surprindem straturile spiri- uale ale scenariului mitico-inițiatic,
incluse in'aceste povestiri ale vo- lumului ; se evidențiază conceptul FERICIRII NATURALE Tara de dincolo
de negură și Privelişti dobrogene sunt călătorii, Bu foarte frumoase pagini, în locurile cu vânat,
Dumbrava minunată, Oameni și locuri, Drumuri basarabene amestecă reportajul cu contem- plarea,
Măria-sa Puiul Pădurii e o romanțare cam prețioasă a istoriei Genovevei de Brabant, Divanul persian o
prelucrare a Sindipii“ - (G. Călinescu). Crâşma este loc de popas și de povestire, confesiune. Mitul cuván-
tului și logosului caracterizează poporul nostru.

PROCOR

In vastul memorial cinegetic, în „Tara de dincolo de negură“ se intálnește o pinacotecă de portrete,

schitate exemplar, fixate pentru totdeauna prin nararea unei întâmplări deosebite. Şi moş Procor
cunoaște tainele locurilor, lumea peștilor, a păsă- rilor și a altor viețuitoare ce populează în număr infinit
balta, pămân- tul și văzduhul. Vânătoarea, deci, include un sens inițiatic, favorizând accesul la tot ce e
realitate, dar și la „tainele cunoașterii vechi“. Această cunoaştere presupune confruntarea lui moş
Procor cu natura. Sensul activ al implicării îl are prin această străveche ocupație și pescuitul. Mirajul și
misterul vieții captează omul în locuri singu- ratice în stufurile și bălțile Dranova“, în deltă, pe un grind,
până aproa- pe de mare : „Lumina soarelui de martie umplea văzduhul“, „era un ceas de pace și pentru
noroadele bālții. Pe grinduri și gârle, gâştele fără de număr se hodineau. Ostroavele și plăviile stăteau
pline de neamu- Hile de zburătoare", într-o clipă, ca și cum ar fi vibrat în veşnicie un semn, izbucni balta
formidabil ,răcnetul broaştelor" ,amenință cerul- 1-Ş1 prelungiră chemarea fără sfârșit in toate
vânturile..". Intuim o Concordanță intre om si natură osmoza este cu pecetea divinului. Moş Procor trăia
intr-o căsuță de ciamur tristă ca și bătrânețile Tui, „Scund și uscat și usor încovoiat din şale, bătrânul se
scutură sprinten dupā Vasia ; nepotul era un uriaş pe lingă el"-portretul marcheaza trăsături fizice și
comportamentale, narațiunea revelează

vânătorul iscusit, dar şi gospodarul care în grabā pregătește cina, un crap fript şi mămăligă. Povestește
de Timofti Mocanu care are stäpi. nire prin aceste locuri, undeva pe grinduri are oi, insă este și vånätor:
Om ciudat „cu dânsul nu te poți pune, are totdeauna la el baltag si puşcă“, „vânează mai ales lupi“.
Evocă o intâmplare de când avea el 11 ani, despre Caliniuc vânător bun „care știa să cheme lupii urland
intr-o oală“. Sadoveanu este marele maestru al evocării, el reinvie o figură, o situație printr-o narațiune
palpitantă, plină de neprevăzut „preferă viziunea fulgurantă, luminată în scăpărarea unei scântei a
gestului rapid și elocvent (T. Vianu). In povestirea ,Oameni din bălți, lãngă ostpid lui Caliniuc" – moş
Procor (și în prezența lui Timofti Mocanu) svu povesteşte : „când a căzut Caliniuc din salcie“ lupii s-au
asmutitta învālmăşit un ghem negru, pe omåt – și când s-a desfăcut, Caliniu mai era, Se afla in toți lupii,
care tupäiau și el nu mai era nicăjeri In povestirea sadoveniană. Mirajul“, autorul işi reaminteşte d multe
„umbre ciudate" și de moş Procor, fiindcă au trecut prin via lui. Reflectarea vine din timpul îndepărtat,
din viața reală, povestirea depănată de moş Procor apare ca o „povestire in ramă“. Jocul perspec tivelor
temporalității, al reflectării este un spectacol, o invenție ția insăși : „Domnilor, ne spunea moş Procor, in
tinerețele mele am avut o intâmplare năpraznică, de care îmi aduc aminte acum la bi- trânețe. Am să v-o
povestesc și dvs., ca să aflați care-i cel mai bun leac în asemenea imprejurare, pentru trupul și pentru
durerea omu- lui“, Din pricina unei rivalități fusese strivit și stâlcit în bătaie și isi amintește că : „maica
mea, care cunoștea multe, m-a oblojit intai cu spirt și cu pâne“ apoi „m-a cusut, aşa cum eram, numai o
ranā, in pieile crude și sângerate a doi berbeci junghiați“. Straturile spirituale şi scenariul mitic-inițiatic
incluse în aceste povestiri de vânătoare („Mirajul“ și „Oameni din bălți lângă Ostrovul lui Caliniuc“") sunt
ascunse și necesită o lectură şi o strategie critică pentru a le pune in lumină. Epicul are cursul ritualic al
povestirii și semnificații etice și filozofice.

NICHITA

Moş Nichita este un mare cunoscător al tainelor de vânătoare și al farmecului eposului vânătoresc,
insoțește cu bucurie părintească și ca cuget de apostol pe tânărul ucenic, venit din mediul citadin dintre
ecuații. Titlul povestirii este sugestiv, Sadoveanu gândește asupra on ginii divine a poveștii : „Poveştile
de vânătoare sunt de la Dumnezeu. Deci, se deduce că Moş Nichita are harul divin al istorisirii. „Băiatul
asculta cu gravitate şi-l credea“-ceea ce înseamnă că era prins in vraja, in mirajul povestirii, că ieşea din
spațiul real spre a pătrumde intr-un spațiu inedit, de fascinație. Vânătorul, strālucit povestitor, ii
istorisise tânărului mai mute povești despre câinii de vânātoare, convingându-l „că numai câinil
vânătoare sunt un noroc la vânat“, despre cea dintâi întăinirea iepurii, care fusese foarte ciudată ;
despre istețimea lui Moş Canstru nänaşul său. Timpul rememorării aM ndaM in prim plan ziua când boierul
insoțit de un oaspete din India soseşte la vânătoare. Calistru blocase ieşirea ursului din locul hibernării.
Impuns şi trezit din starea lui de lentoare devine fioros și primejdios, paralizándu-i pe cei doi aM ndaMM
Tenanat, care trag gloantele in altă parte, sus, în cetini de brad. Firul nara lasul transfigurat al lui Mos
Nichita : ,Atuncea mos Calistru, anasu-meu, se dezbraca de cojoc și trage din chimir un cuțit, ia, aşa nane
El de cuțitul Manda nu se despărțea niciodată. Dă ursului cojo- ul Ursu prinde în labe și începe a-l fărâma și
a-1 flocăi dedesubt, bătrânu-i pune cuțitul la pântece şi-l spintecă. Atuncea, prin- Manda de la India a stat
și n-a mai râs. Și ursul s-a pus pe omåt ia murit, cu máinile pe piept. Asta am văzut eu la munte, pe cind
ram tânăr, Şi-aşa obicei avea cu urşii moş Calistru, nănaşu-meu“. Po- narativ sporeşte curiozitatea celui
ce receptează intâmplarea de demult, lar pe vestitorul este MandaMMalM. Despre locurile în care trăiește și
vânează, de 40 de ani, pomenește cu uimirea celor care mereu descoperă mişcarea, transformarea sub
proprii ochi „Altādată curgea Siretul pe aici, acu s-a mutat pe din- colo de zăvoi..“. Balta îi apare mai
statornică : „știu bălți vechi, unde găsim Mand, numai să fim vrednici să le puşcăm”, ,trece cu luntrea, la
pândă, după ce răzbeşte pe cărări intortocheate in locuri tăinuite și nebănuite“. Natura feerică se
armonizează cu aM ndaMaM l lui : ,sitarii tre- cuseră prin cerul de amurg al unei poieni ca niște lilieci enormi”,
li- niştea este ca un val moale” ,prepelitele și cristeii” stârnesc pe vână- tori. Grăieşte despre dibăcia
vânătorii : ,aşteptăm rațele – Cea dintái pe care o puşcăm o punem nadă, cu pliscul intr-un bắt de
trestie. Ade- meneşte pe altele, care trec MandaM, de coboară în preajma ei, și noi le puşcăm de la aM nda
noastră”. Mitul cuvântului, al logosului trece din generație in generație : „frumoase și interesante nu
sunt întimplările in sine, cugeta tânărul zâmbind, ci cuvintele sunt totul” și se hotări să povestească o
intâm- plare adevărată cu urşi.
 CALISTRU

In „Tara de dincolo de negură“ (1926), civilizația arhaică la care aspiră Sadoveanu și a cărei structură o
conservă nù este rudimentară, ci primordială, adică nedegradată. Năzuința la arhaicitate nu inseamnā
involuție sau retrogradare, ci reprezentarea modelului perfect, absolut, arhetipal. Nostalgia arhetipurilor
presupune mitul eternei reîntoarceri. In proza cinegetică nu descripția predomină, ci narațiunea, epicul
are aproape întotdeauna cursul ritualic al povestirii. „Când a căzut Moş Calistru pe Deleleu“ este titlul
sugestiv care fixează spațiul și tim- pul, destinul vânătorului, „Cel dintâi omăt moale stă pe brădetul ne-
chntit", „nu se auzea nici un sunet : munte și codru parcă muriseră“. Mos Calistru pasionat vânător,
simbol al osmozei om - natură do- reşte să mai poată urca încă o dată, deşi e greu cu incheieturi rugi-
nite", O stare premonitorială îl face să simtă altfel cadrul ,parcă-i pustiu și prohodit“, „o viață de om, aici
sub codru, am petrecut-o. Eu cu pădurarii, cu câinii și cu sălbăticiunile. Ştiu eu că de acum nu mai am
mult, dar măcar să-mi mai fac o dată cheful“: ,A crescut, bre, muntele că mi-a fost mai mare dorul decât
puterea“. Impăcarea cu trecerea exprimă filozofia despre viață și moarte, acestea fiind văzute ca un
diptic, Şi totuși răzbeşte o unduire de regret, fiorul tragic are ecouri mioritice : „grăi, zámbind trudit,
frumos ii codru, ca o tinereță - dar acum îmi pare rău cā mă las de el". Confesiunea o face lui Dăvidel
Boghean, care va porni după vânat, in timp ce bătrânul rămâne sus pe munte. in amurg insä se aude
„Sunet nou", ,un glas de corn", un semn de primejdie“ apoi ,,cornul se stinse intr-o dulce tremurare".
Im- păcat cu sine și cu lumea Moş Calistru spune : „N-am nimica, mi-a venit ceasul". Din râpă vin cei
chemați la ritualul stingerii, pãdurari cu capete pletoase, iar Boboc pădurarul, cu firesc gest sacru
„smulse din loc o crenguță aprinsă de cetină și o puse în mâna întinsă a bătrânu- lui“ „ca să moară
creștinește“. Aici curgerea e concepută heraclitian. Ceea ce constatăm e faptul că Sadoveanu nu
înregistrează decát o nelinişte dulce fără dramatism, o împăcare cu soarta. Lentoarea des- crierii și a
eposului realizează dilatarea timpului, a clipei prezente, pen- tru a sugera fiorul eternității. Farmecul
„dureros de dulce“ al peisa- jului, rezonanțele melancolice, unicitatea trăirii clipei, integrarea umanů
fericită în vastitatea naturii, liniştea de început de lume sunt elemente fundamentale, in armonia
universală, cosmicizantă. In opera lui Sado- veanu, condiția umană se integrează fireso unei respirații a
lumii.

EUL SADOVENIAN. NARATORUL

Regăsirea in imaginar a paradisului pierdut, a vârstei de aur, a mitului și utopiei, întoarcerea la origini
sunt nostalgii umane permanente- si pe această linie trebuie să intuim actualitatea operei lui Mihail
Sadoveanu, Apelul neliniştitor al operei sale ne indeamnă să nu pierdem sentimentul naturii, simțul
armoniei universale, căci o astfel de insensibilitate ar insemna o diminuare a umanului. Ideea de a
sublinia realismul liric și artistic in opera sadoveniană aparține lui T. Vianu, care remarca : „Arta lui este
viziune. Percepția lumii este pătrunsă la el de atâtea valori ale fantaziei, încât lumea care ni se làmureşte
prin ea nu poate fi aceea a ochiului comun sau a unor priviri călăuzite de obiectivitatea științei. Lumea
lui Sadoveanu este vāzută în fantezie şi dintr-un unghi cu totul subiectiv (...), scriitorul se regăsește
printre oameni și lucruri“. De aceea „prin caracterul vizio- nar“ al artei sale, Sadoveanu se înrudeşte mai
degrabă cu Eminescu. Despre eul sadovenian putem afirma că se realizează prin auto- reflectarea în
peisaj și identificarea cu natura. Scriitorul mărturisea : „mä incorporez lucrurilor și vieții, am impresia că
totul trăiește in felul sàu particular : brazdă, stâncă, ferigă, tufiş de zmeură și tot ce pare nemişcător ;
faptul de a avea asemenea cunoaștere mā face să iau parte la viața tainică a stâncii, arborelui, zmeurei și
ferigii. Cu atât mai vårtos, alianța aceasta a vieții nenumărate se manifestă între mine și sălbāticiuni –
zburătoare, gâze și fiare; intre mine și apele care curg, palpită ori intind luciuri neclintite în soare și
primese in afun- dul lor rumeneala lunii pline". Ar fi foarte firesc să spunem că din toate vastele şi
diversele descrieri, Sadoveanu compune un autoportret: am încredințarea că toate, impreună cu mine
cel de altădată s-au pas- trat în sine, in fracțiunea de timp și de lumină care continuă să cala- torească în
infinit, Må voi stinge curând; dar icoanele acestea, ca și lucirile unui astru mort, vor continua sa fie fără
sfarşit". Aşezarea unui portret ascuns in spatele peisajului e un fenomen şi o tehnică artistica (numite în
pictură pentimento). În „Tara de dincolo de negură“ recunoaştem aceste atitudini și tehnici artistice prin
viziunea totalizantă asupra universului și devenirii pe care o reprezintă natura : „In plaurul plutitor, adică
in pamântul nou alcătuit din aluviuni, stuhuri, plante și tot ce adună și preface moartea, - o viață nouă și
înfrifurată fremăta..."(,,Mirajul"); ,, Toate neamurile de rațe, de pe lumea asta vin şi găzduiese in baltă.
Unele stau aici și scot pui. Altele-s numai trecătoare", in ochiuri limpezi cresc amestecat crini albi şi
nuferi galbeni", plutese colonii mari de plante mărunte grămădite ca o pâslă unele in altele, care cresc și
mor neistovit sub luciu“, „viata și moartea se amestecă in hotartul accla de ape și mål, viața nenumărată
și nesfârşită și moartea de fiecare clipă", „Creația și transformarea se succedau fără răgaz și cu o indi-
ferență dumnezeiască“, din mulțimea zburătoarelor rate, care au plutit pe vânt cald deasupra
piramidelor şi mormintelor vechiului Egipt, este împuşcat cel mai frumos exemplar care plutea măret,
având glasul moale și catifelat ca amurgul" (,Pasaj de rate, sara"). Interioritatea scriitorului se comunică
autentic : chiar dacă „zeul de la Egipet căzu cu zgomot in baltă", mersul lucrurilor și crugul ce- rului nu se
tulbură decât o olipă“. Moş Barnea aruncă trofeul in luntre și-l privi cu indiferență, însă scriitorul
reacționează : ,- Frumoasă pa- săre ! ingânai eu, mişcat“, Participarea subiectivă, afectivă este notatā ca
o trăire absolut autentică, iar autoportretul, „portretul ascuns in spatele peisajului“ transpare. Mitul lui
Narcis călăuzește creatorul, natura fiind ca o oglinlă subiectivă, insistentă pentru revelarea portretului
interior. Fiecare pei- saj exprimă o altă stare, ceea ce înseamnă că de fiecare dată - natura il exprimă pe
privitor. Contemplația naturii devine autocontemplație. Natura, pentru Sadoveanu, este remediul
angoasei. Astfel, Sadoveanu caută o stare primitivă (in sens primordial) în care Eul nu are limite,
universul intreg este egotizat într-un Eu cosmic. Intâlnim arhetipul locului sacru", al centrului de peisaj
ca un centru de sine" in anumite peisaje esențiale“. Naratorul apare și ca personaj martor al unor
întâmplări, ca raiso- neur, ca participant la drumurile cinegetice și la faptele specifice sau insolite. Epicul
are totdeauna stilul ritualie al povestiìrii. Personajele sale nu sunt tipice, ci sunt arhetipale.
Contemporanii Rilke, Malraux, Monterlant, - ca și Eugen Ionescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton
Holban, mulți alții au obsesia mortii. La Raymond Queneau, in toate romanele este câte o inmormân-
tare. Prins in Labirintul singurătății, Octaviano Paz reia un loc comun: „Nașterea și moartea sunt
experiență ale singurătății; ne naștem sin- guri și tot singuri murim“. Toți acești depărtați de natură n-au
gäsit in ei inşişi o contrapondere suficientă, de unde drama. Față de soarele negru care la Malraux (in
profundul Lazare) e moartea, față de absur- dul cu care ea se confundă la alți moderni, exploratorul
„Tării de din- colo de negură“ invită la o decomplexare aducătoare de calm. Tempo- ralul și intemporalul
nu mai sunt termeni oponenți moartea nu repre- zintă un impact neașteptat. Față de marii neliniştiți
europeni, febrili, cerebrali, la Sadoveanu fiorul thanatic, deși punctând existența cu secunde grave, nu
clatină echilibrul.