Gălăţeni Care Au Uimit Lumea

Gălăţeni care au uimit lumea - Alexandru Ioan Cuza
Scris de D.C. PredescuJoi, 24 Ianuarie 2013 12:00
A fost pâ rcă lab de Galaţi şi a ajuns primul domnitor al Româ nei. Şi chiar dacă nu s-a nă scut la
Galaţi, oraşul îi pă strează amintirea la superlativ - muzeu, statuie, stradă , liceu, campus
universitar...
Nă scut, conform istoriei oficiale, pe 20 martie 1820, la Bâ rlad, Cuza se tră gea dintr-o familie de
mici boieri din zona Fă lciu. Şcolit la Paris, ală turi de numele mari din epocă ale Moldovei,
precum Kogă lniceanu, Alecsandri sau Matei Millo, viitorul domnitor a revenit în ţară în 1837 şi
s-a înrolat în armată , de unde a demisionat trei ani mai tâ rziu.
În 1843 a devenit membru al Judecă toriei Covurlui, iar Revoluţia de la 1848 l-a gă sit la Iaşi,
unde a fost arestat, pentru a fi extră dat în Turcia. A fost eliberat, însă , la Galaţi, de marinarii
greci de pe Dună re şi s-a refugiat în Transilvania. La sfâ rşitul anului 1849, a fost instalat
peşedinte al Judecă toriei Covurlui, apoi director în Ministerul de Interne, vornic şi în final, pe 7
iunie 1856, pâ rcă lab al Galaţiului. Pentru a-i fi neutralizate opţiunile unioniste, a fost avansat
pâ nă la gradul de maior în numai câ teva zile, iar în 1858 a devenit colonel şi hatman (locţiitor
al comandantului armatei). Pe 5 şi 24 ianuarie, adună rile elective din cele două ţă ri româ neşti
l-au ales domn, gă sind astfel formula ideală de a realiza unirea principatelor.
Că să torit în 1844 cu Elena Rosetti, Cuza a locuit cu soţia în casa pă rinţilor să i, din Galaţi,
actualul muzeu „Casa Cuza”.
Legat cu foarte multe fire de Galaţi, Cuza a poposit în oraş aproape în fiecare an şi după
alegerea sa ca domnitor şi stabilirea la Bucureşti. Ba chiar, conform lui Kogă lniceanu,
intenţiona să fondeze o capitală a Româ niei la gurile Siretului, idee susţinută de mai mulţi
politicieni ai vremii, pe care însă nu a mai apucat să o pună în practică . În mai 1865, ultima sa
vizită la Galaţi a avut loc la înmormâ ntarea mamei sale, înhumată în curtea bisericii Vovidenia
(şi stră mutată apoi la Ruginoasa).
În numai câ ţiva ani de domnie, Cuza a realizat o serie de reforme care au modernizat ţara, dar
i-au adus şi numeroase antipatii. Drept urmare, a fost silit să abdice în februarie 1866, iar
restul vieţii şi-a tră it-o în exil. A murit la Heidelberg (Germania), pe 15 mai 1873.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Eremia Grigorescu

Scris de D.C. PredescuJoi, 10 Mai 2012 10:37
Considerat erou naţional al Româ niei, generalul Eremia Grigorescu a intrat în istorie, împreună
cu deviza „Pe aici nu se trece!”, în timpul luptelor de la Mă ră şeşti şi Oituz, din Primul Ră zboi
Mondial, în care a oprit înaintarea armatelor germane.
Eremia Teofil Grigorescu s-a nă scut la Tâ rgu Bujor, pe 28 noiembrie 1863. A urmat şcoala
primară şi gimnaziul la Galaţi, iar liceul la Iaşi. A fost înscris timp de un la Facultatea de
Medicină şi Ştiinţe din Iaşi, după care a plecat la Bucureşti, dedicâ ndu-se carierei militare.
A absolvit Şcoala de ofiţeri de infanterie şi cavalerie în 1884, iar apoi Şcoala de artilerie şi
geniu. Rezultatele excepţionale i-au adus şi un stagiu la Paris, unde a urmat cursuri de
matematică la Sorbona. Revenit în ţară , a predat algebră superioară la şcolile militare din ţară ,
avansâ nd destul de rapid şi în carieră , în 1915 obţinâ nd gradul de general de brigadă .
Intrarea Româ niei în ră zboi l-a gă sit în funcţia de comandant al Diviziei 15 Infanterie. Obţine
două victorii în Dobrogea, fiind trimis de urgenţă la Oituz, unde a câ ştigat trei bă tă lii decisive,
reuşind să stabilizeze frontul. În 1917 a devenit comandant al trupelor de la Mară şeşti, unde
acţionau Armata I Româ nă şi Armata a IV-a Rusă , câ ştigâ nd mai multe lupte împotriva
celebrului feldmareşal german Mackensen.
Viziunea modernă a tacticilor şi strategiilor în condiţii reale de luptă l-au ajutat să obţină
victorii pe aproape toate fronturile. A fost distins cu numeroase ordine şi medalii româ neşti,
dar şi cu Legiunea de onoare franceză sau Sabia de onoare a împă ratului Japoniei.
După încheierea conflagraţiei mondiale a fost ministru de Ră zboi (1918) şi inspector general
de armată , funcţie pe care a deţinut-o pâ nă la moarte, pe 21 iulie 1919. A fost înmormâ ntat, cu
funeralii naţionale, la Mă ră şeşti, osemintele fiindu-i mutate ulterior în mausoleul ridicat în
localitate.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Smaranda Bră escu

Scris de D.C. PredescuVineri, 17 Februarie 2012 19:20
Satul Hâ nţeşti s-a aflat în prim-planul ştirilor din acest an, localitatea fă câ ndu-se cunoscută
după ce a stat blocată zile întregi sub ză padă . Nu este însă primul eveniment care a fă cut
Hâ nţeştiul renumit în lume. Acest lucru s-a întâ mplat cu peste 80 de ani în urmă , câ nd o tâ nă ră
de pe aceste meleaguri a stabilit un record mondial. Să mergem însă puţin pe firul istoriei...
Supranumită „regina înă lţimilor”, Smaranda Bră escu a vă zut lumina zilei la Hâ nţeşti, pe 21 mai
1897. La 15 ani, elevă la o şcoală profesională din Bâ rlad fiind, a vă zut pentru prima dată un
avion. Iar zborul avea să -i devină pasiunea de-o viaţă . După alţi şase ani, deja învă ţă toare,
Smaranda a primit botezul aerului cu un avion Farman, din lemn şi pâ nză .
Au mai trecut zece ani şi a asistat la primele lansă ri cu paraşuta, iar ideea a cucerit-o. Puţin mai
tâ rziu, pe 5 iulie 1928, în Germania, a fost protagonista primului salt, de la 600 de metri. A
devenit prima femeie-paraşutist din Româ nia şi a început să participe la mitinguri aviatice, cu
gâ ndul la stabilirea unui nou record mondial. A fost implicată şi în două accidente, din ultimul
alegâ ndu-se cu coastele sfă rmate şi şase luni de spitalizare. Dar n-a renunţat. Pe 2 octombrie
1931, Smaranda s-a lansat de la 6.000 de metri, a plutit deasupra Bă ră ganului 21 de minute, iar
recordul i-a fost ră splă tit cu Crucea de Aur a Virtuţii Aeronautice.
A plecat imediat la New York, unde recordul mondial masculin era încă în picioare. „Îmi
dă ruiesc viaţa ţă rii şi vreau să o dă ruiesc încă rcată de glorie. Nu mă voi întoarce decâ t
biruitoare!”, spunea gă lă ţeanca la plecarea spre SUA. Şi la 19 mai 1932, la Sacramento,
Smaranda Bră escu a aterizat cu succes după o lansare de la 7.400 de metri. Recordul mondial
absolut a fost omologat, iar numele fetei în costum popular din Hâ nţeşti a intrat în istorie.
De remarcat că recordul Smarandei a ră mas în picioare nu mai puţin de 20 de ani. A luat parte
la ră zboi, în escadrila sanitară , iar după conflagraţia mondială a dispă rut, fiind condamnată în
contumacie, în urma semnă rii unui document în care era semnalată fraudarea alegerilor.
Versiunea oficială este că a murit pe 2 februarie 1948 şi că a fost înmormâ ntată la Cluj sub
numele de Maria Popescu. La Hâ nţeşti, însă , Smaranda Bră escu încă tră ieşte...
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Elena Caragiani

Scris de D.C. PredescuJoi, 01 August 2013 12:00
Prima femeie aviator din Româ nia, Elena Caragiani, s-a nă scut la Tecuci, pe 13 mai 1887. Fiică a
unui medic de origine macedoneană , Elena a studiat Dreptul şi şi-a obţinut licenţa în Ştiinţe
Juridice în anul 1913.
Îndră gostită de avioane, a efectuat primul zbor în 1912, ală turi de profesorul să u de echitaţie. A
absolvit şcoala de pilotaj de la Bucureşti, dar cererile de a obţine brevetul i-au fost respinse de
autorită ţile româ ne. Din acest motiv, a plecat în Franţa, iar doi ani mai tâ rziu, după ce a urmat
cursurile şcolii de aviaţie de la Paris, a primit brevetul, eliberat de Federaţia Aeronautică
Internaţională , fiind una dintre primele zece femei pilot din lume.
Refuzată din nou în ţară , Elena Caragiani s-a angajat la un cotidian parizian, pentru care a
transmis primele reportaje scrise în avion din presa mondială , de pe fronturi din Caraibe,
Mexic şi America de Sud. Spiritul de aventură a determinat-o să participe la curse hipice, la
vâ nă tori de tigri şi elefanţi, dar şi de balene, fiind o excelentă mâ nuitoare a harponului.
În 1916, după intrarea Româ niei în ră zboi, a solicitat să participe ca pilot la apă rarea ţă rii, însă
a primit încă un refuz, motivat de numă rul foarte mic de avioane din ţară . A ajuns, astfel,
infirmieră la Crucea Roşie, organizâ nd un spital de campanie chiar în casa pă rintească din
Tecuci.
După încheierea ră zboiului, s-a că să torit cu avocatul Virgil Stoenescu, stabilindu-se împreună
la Paris. A profesat ca ziaristă în Franţa, SUA, Mexic, ţă ri din Africa şi Asia, fiind nelipsită de la
toate evenimentele aeronautice importante. A pus la cale, ală turi de câ ţiva aviatori americani, o
traversare a Atlanticului, performanţă care se va realiza însă de-abia un deceniu mai tâ rziu.
Bolnavă grav de tuberculoză , a revenit la Bucureşti, unde a murit la numai 42 de ani, pe 29
martie 1929, fiind înmormâ ntată în Cimitirul Bellu.
Pentru a-i cinsti memoria, Grupul Şcolar Industrial din Tecuci a devenit, în toamna anului 2012,
Liceul Tehnologic „Elena Caragiani”.
Gălăţeni care au uimit lumea - George Maksay

Scris de D.C. PredescuJoi, 10 Aprilie 2014 12:00
Cel mai important nume al artei fotografice gă lă ţene de la sfâ rşitul secolului al XIX-lea -
începutul secolului al XX-lea, care a imortalizat viaţa de pe malul Dună rii timp de peste şase
decenii, a fost George (Gheorghe) Maksay.
George Maksay s-a nă scut la Tâ rgu Secuiesc, pe 20 aprilie 1864. La 16 ani, a trecut munţii şi a
venit la mă tuşa sa, că să torită cu un fotograf parizian stabilit la Galaţi, pentru a învă ţa meserie
în atelierul acestuia. Decis să ră mâ nă în oraşul de pe malul Dună rii, Maksay a cerut şi a obţinut,
în 1880, cetă ţenia româ nă . Pâ nă aproape de 30 ani, George Maksay a lucrat în mai multe
ateliere fotografice locale.
În 1895 şi-a fondat propriul studio fotografic, „Foto Glob”, situat pe strada Lahovary nr. 12 bis,
unde generaţii întregi de gă lă ţeni şi-au imortalizat evenimentele majore ale vieţii. În acelaşi
timp, numeroasele imagini ale oraşului din acea perioadă , realizate de Maksay, reprezintă o
comoară istorică de mare valoare. O parte dintre acestea se află la Casa Colecţiilor, unde
Muzeul de Istorie a amenajat expoziţia permanentă „Restituiri Maksay”.
În anul 1900, George Maksay a participat la Expoziţia Universală de la Paris, de unde s-a întors
cu medalia de bronz şi diploma de onoare, iar ulterior a devenit fotograf oficial al Curţii Regale.
A participat la Ră zboiul Balcanic din 1913, ca fotograf al armatei, la finalul conflictului fiind
decorat cu nu mai puţin de patru ordine şi medalii, printre care „Steaua Româ niei” în grad de
cavaler şi „Coroana Româ niei”.
În 1894, George Maksay s-a că să torit cu Cecilia, fiica unui brutar gă lă ţean. Dintre cei patru copii
ai lor, unul singur, Jean, i-a că lcat pe urme tată lui să u, preluâ nd şi ducâ nd mai departe arta
fotografică a întemeietorului celebrului „Foto Glob”.
Din 1926, Jean a fost acceptat în firmă , însă a preluat-o de-abia în 1946, câ nd tată l să u a decis
să se retragă din activitate, la nu mai puţin de 82 de ani.
George Maksay a încetat din viaţă în oraşul (pe) care l-a fă cut cunoscut lumii pe 8 septembrie
1958, la venerabila vâ rstă de 94 de ani.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Anghel Saligny

Scris de D.C. PredescuLuni, 27 Februarie 2012 12:05
Aproape că nu există româ n care să nu fi trecut mă car o dată în viaţă pe podul de la Cernavodă ,
care, la vremea construcţiei sale, era cel mai lung din Europa şi printre cele mai importante
poduri metalice cu deschidere mare din lume. Şi chiar dacă multă lume ştie că proiectantul şi
constructorul acestui pod a fost Anghel Saligny, faptul că celebrul inginer este gă lă ţean este
ceva mai puţin cunoscut. Anghel Saligny s-a nă scut pe 19 aprilie 1854, în comuna Şerbă neşti,
din fostul judeţ Tecuci.
A urmat primele clase de şcoală la pensionul din Focşani, înfiinţat de tată l să u, Alfred Saligny,
un pedagog alsacian stabilit în Româ nia. Studiile secundare şi le-a fă cut la tot la Focşani, iar
liceul l-a absolvit la Potsdam, în Germania. A frecventat apoi cursurile Universită ţii din Berlin,
iar mai apoi s-a dedicat studiilor inginereşti la Şcoala Tehnică Superioară din Charlottenburg.
În anul 1885, guvernul româ n a organizat un concurs internaţional pentru proiectul unui pod
de cale ferată peste Dună re. Nemulţumiţi de ofertele firmelor stră ine, oficialii româ ni au luat
decizia de a-i încredinţa lucrarea lui Saligny. Începute pe 21 octombrie 1890, lucră rile au fost
finalizate cinci ani mai tâ rziu, pe 14 septembrie 1895.
Sistemul de poduri de cale ferată Feteşti - Cernavodă reprezintă o adevarată operă de artă
inginererască , cea mai grandioasă de acest fel din Europa continentală la ora construirii sale şi
încă multă vreme după aceea. Anghel Saligny a mai proiectat şi construit, printre altele, linia
ferată Adjud - Tg.Ocna, primele poduri combinate (şosea - cale ferată ) din ţară , podul peste
Siret de la Cosmeşti, silozurile de beton armat, docurile şi antrepozitele de la Galaţi şi Bră ila.
A fost membru fondator şi preşedinte al Societă ţii Politehnice din Bucureşti, ministru al
Lucră rilor Publice, membru şi preşedinte al Academiei Româ ne. Academician, inginer
constructor, ministru şi pedagog, Anghel Saligny este considerat unul dintre pionierii tehnicii
mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică , respectiv
de beton armat. A încetat din viaţă pe 17 iunie 1925, la Bucureşti.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Fani Tardini

Femeia care dă numele Teatrului Dramatic din Galaţi a avut o influenţă covâ rşitoare asupra
vieţii artistice din oraşul de pe malul Dună rii în cea de-a doua jumă tate a secolulul al XIX-lea.
Cu origini italiene, Fani Tardini s-a nă scut, cel mai probabil, în 1823, la Iaşi, fiind fiica lui Pietro
Tardini şi a actriţei Emma Lacratelolo. La începutul carierei de actriţă , în anii 1844-1857, a
fă cut parte din mai multe trupe bucureştene. La 6 octombrie 1859, Fani Tardini şi-a înfiinţat o
trupă proprie (din care a fă cut parte o vreme şi Mihai Eminescu), ală turi de care a cutreierat
toate teritoriile locuite de româ ni.
Succesul de care s-a bucurat de fiecare dată la Galaţi a determinat-o, în 1864, să solicite
municipalită ţii o sumă de bani pentru înfiinţarea unui teatru profesionist în localitate.
Refuzată , s-a întors în Capitală , însă a revenit pe malul Dună rii aproape an de an, cu spectacole
şi noi cereri de finanţare. În cele din urmă , actriţa s-a stabilit la Galaţi în anul 1872 şi a locuit
într-o casă de pe strada Cuza, care astă zi nu mai există .
În 1877, Fani o descoperă într-o cafenea gă lă ţeană pe marea actriţă de mai tâ rziu Aristizza
Romanescu. Această o va ţine minte toată viaţa, avâ nd numeroase aprecieri despre Fani
Tardini („impună toare, inteligentă , cultă ”) şi ajutâ nd-o la bă trâ neţe să primească o pensie.
Timp de aproape trei decenii, Fani Tardini a ţinut Galaţiul pe harta teatrului româ nesc, reuşind
să organizeze stagiuni în fiecare an, uneori şi cu subvenţii de la Primă rie sau de la diverşi
negustori bogaţi ai urbei. Fani Tardini era înzestrată cu un simţ artistic deosebit, cunoştea 5-6
limbi stră ine şi fă cea traduceri ale pieselor stră ine celebre, îmbogă ţind astfel repertoriul
propriei trupe, considerată mereu cu un pas în faţa celorlalte teatre ale perioadei. Datorită ei,
teatrul gă lă ţean a devenit cunoscut în lume, în oraş susţinâ nd spectacole toţi marii artişti
româ ni ai vremii, dar şi celebrită ţi mondiale, precum Sarah Bernhardt.
Fani Tardini s-a retras de pe scenă în anul 1900, ultima reprezentaţie avâ nd-o la Teatrul
Papadopol, din Galaţi. A murit pe 23 aprilie 1908.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ion Paulat

Scris de D.C. PredescuJoi, 06 Februarie 2014 12:00
Şef mecanic pe o navă militară cu baza în Portul Galaţi, Ion Paulat a proiectat şi construit
primul hidroavion româ nesc şi a realizat primul zbor cu un astfel de aparat, la Galaţi, în toamna
lui 1911.
Ion Paulat s-a nă scut pe 1 aprilie 1873, în satul Cioara (azi Bă ră ganul), din judeţul Bră ila. A
venit de tâ nă r la Galaţi, unde a urmat cursurile Şcolii Comerciale. Pasionat de tehnică , s-a
angajat la Atelierele Navale Fernic (viitorul şantier naval gă lă ţean). S-a îmbarcat, apoi, ca ofiţer
mecanic, realizâ nd mai multe inovaţii care au optimizat funcţionarea turbinelor de pe navele
româ neşti. Ulterior, s-a înscris la Şcoala Tehnică Navală din Savona (Italia), la absolvirea că reia
a fost angajat mecanic-şef pe cargoul „Turnu Severin”.
După ce, în 1908, într-unul din voiaje, a vă zut un hidroglisor şi a constatat instabilitatea
acestuia la viteze mari, i-a venit ideea de a monta aripi aparatului. A realizat câ teva modele, pe
care le-a testat într-un tunel aerodinamic simplu. A întocmit mai multe proiecte, însă nu a
primit fondurile solicitate Ministerului de Ră zboi, astfel că şi-a construit hidroavionul de-abia
trei ani mai tâ rziu, cu sprijinul industriaşului Gheorghe Fernic, patronul şantierului naval
gă lă ţean.
Hidroavionul lui Paulat atingea o viteză maximă de 85 km/oră , fiind realizat din lemn de stejar,
frasin şi ulm. Din lipsa fondurilor suficiente, Paulat a renunţat la un hidroavion bimotor şi a
construit unul monomotor, cu care s-a ridicat în aer într-o demonstraţie desfă şurată pe 6
noiembrie 1911. Un an mai tâ rziu, la un nou zbor, a suferit un accident în care a fost ră nit
serios, iar hidroavionul a fost distrus. Nereuşind să -şi mai repare aparatul, din cauza lipsei
susţinerii financiare, Paulat s-a dedicat populariză rii aeronauticii, în publicaţiile vremii.
În 1913, a refuzat să -şi vâ ndă invenţiile Germaniei, susţinâ nd că nu are nimic de dat pentru
stră ini. În acelaşi timp, la Paris a apă rut un volum în care invenţiile îi erau elogiate. În ţară , însă ,
hidroavionul şi tunelul să u aerodinamic au ră mas multă vreme uitate, fiind recunoscute de
Academia Româ nă de-abia pe 20 iunie 1954.
Exact o lună mai tâ rziu, pe 20 iulie 1954, Ion Paulat a murit, la Bucureşti, în urma unui accident
vascular cerebral.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Mihai Berza

Istoric de mare calibru, membru al mai multor academii din stră ină tate, Mihai Berza s-a nă scut
la Tecuci, pe 23 august 1907, în familia unui moşier licenţiat în Drept.
A urmat cursurile primare şi gimnaziale în localitatea natală , iar din 1926 a devenit student al
Facultă ţii de Litere şi Filosofie din Iaşi. Între 1931 şi 1934 a fost bursier al Şcolii Româ ne din
Roma, iar mai apoi a audiat cursurile Şcolii Practice de Înalte Studii din Paris. La finalul acestei
perioade de instruire, a devenit doctor în istorie şi doctor docent în filosofie.
Şi-a început cariera didactică în funcţia de suplinitor la Şcoala de Meserii din Iaşi, după care a
predat, pe râ nd, la Bâ rlad, Fă lticeni, Curtea de Argeş şi Bucureşti. În 1941 a devenit secretar al
Institutului de Istorie Universală , unde doi ani mai tâ rziu a fost ales director adjunct. După
ră zboi a fost şef de catedră la Şcoala Superioară de Arhivistică , profesor la Facultatea de Istorie,
şef de secţie la Institutul de Istorie, iar din 1963 pâ nă în 1978 a ocupat funcţia de director al
Institutului de Studii Sud-Est Europene.
Specialist în istoria Evului Mediu, Mihai Berza s-a fă cut remarcat prin erudiţie şi prin puterea
de cuprindere a întregii activită ţi istorice, de la istoria economiei la cea a ideilor sau de la
genealogie la heraldică . Studiile realizate în peste patru decenii de activitate l-au consacrat
drept unul dintre cei mai mari istorici româ ni din a doua jumă tate a secolului trecut. Este
considerat unul dintre autorii ale că ror lucră ri istorice au, în acelaşi timp, o mare valoare
literară .
În 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Româ ne, ulterior fiind, printre altele,
vicepreşedinte al Academiei Internaţionale de Studii Bizantine (1971), precum şi membru al
Academiei de Ştiinţe şi Arte din Belgrad (1975) şi al Academiei de Istorie din Lisabona (1978).
Mihai Berza a murit pe 5 octombrie 1978, la Bucureşti.
În semn de omagiu, o stradă din Tecuci îi poartă numele, iar un bust al să u se află pe Aleea
Personalită ţilor din oraşul natal.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Konrad Bercovici
Filmul „Dictatorul”, al lui Charlie Chaplin, este celebru în toată lumea, însă puţini ştiu că ideea
scenariului peliculei îi aparţine unui scriitor nă scut la Galaţi, Konrad Bercovici.
Venit pe lume la malul Dună rii, pe 22 iunie 1882, într-o familie de origine evreiască , Konrad
Bercovici s-a bucurat de o copilă rie animată , aşa cum singur a descris-o mai tâ rziu, tată l să u
fiind geambaş în zona Galaţi - Bră ila. Crescut într-o comunitate cosmopolită , viitorul scriitor a
învaţat în familie greaca, franceza şi germana, ală turi de ebraică şi româ nă , iar rusa, turca şi
ţigă neasca nu-i erau deloc stră ine.
Câ nd Konrad avea 11 ani, tată l să u a murit în timpul unor revolte antisemite care au avut loc la
Galaţi, iar familia Bercovici s-a mutat la Paris. În timp ce urma cursuri de orgă în capitala
Franţei, Konrad a întâ lnit-o pe sculptoriţa Naomi Librescu, viitoarea sa soţie. Cei doi au plecat
în America, iar după o perioadă petrecută la Montreal s-au stabilit la New York. La începutul
aventurii americane, Konrad Bercovici a dat lecţii de pian, a câ ntat la orgă în cinematografe şi
apoi a început să scrie pentru diverse ziare. Reporter fiind, l-a cunoscut în 1915 pe Charlie
Chaplin, aflat atunci la începutul carierei, cei doi legâ nd o prietenie care a durat zeci de ani,
rezistâ nd chiar şi după ce marele actor şi regizor a devenit un star mondial.
Bercovici a fost apreciat în lumea literară chiar de la prima sa carte, „Crimes of Charity”, însă a
cunoscut succesul datorită povestirilor inspirate din lumea ţigă nească în care copilă rise la
Galaţi („Ghitza and Other Romances of Gipsy Blood”). A continuat în paralel să fie jurnalist şi
scriitor, publicâ nd sute de articole şi peste 30 de volume de proză , în anii ’30 fiind pentru o
bună bucată de vreme şi scenarist la Hollywood.
După premiera filmului „Dictatorul”, Bercovici a susţinut că scenariul acestuia îi aparţine şi a
cerut, ca unică recompensă , să -i fie trecut numele pe generic. Cum Chaplin a refuzat acest lucru,
deşi a recunoscut că ideea scenariului a fost a lui Bercovici, a urmat un proces de plagiat,
încheiat în cele din urmă , în 1947, cu plata de că tre cineast a unor daune echivalente astă zi cu
aproximativ un milion de dolari.
Konrad Bercovici a murit la New York, pe 27 decembrie 1961.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Constantin Radovici

Unul dintre primii actori româ ni de film, Constantin Radovici, s-a nă scut la Tecuci, pe data de
15 ianuarie 1877. Copilă ria şi-a petrecut-o la Puţeni (astă zi, Valea Mă rului), la moşia pă rinţilor
să i. Clasele primare le-a urmat în localitatea natală , după care a învă ţat la Liceul Internat din
Iaşi.
Între 1897 şi 1899 s-a aflat la Bruxelles, pentru a studia dreptul, însă a renunţat la ştiinţele
juridice în favoarea actoriei. Revenit în ţară , a jucat în diverse companii teatrale, unele fondate
chiar de el, precum şi pe scena Teatrelor Naţionale din Craiova şi Bucureşti, interpretâ nd cu
mare succes roluri din dramaturgia româ nească şi universală .
În 1907 s-a că să torit, la Craiova, cu Agatha Bâ rsescu, un alt nume de legendă al scenei
româ neşti, ală turi de care a înfiinţat o trupă care a dat numeroase spectacole în provincie.
În 1909 a ajuns la Berlin pentru a studia actoria, dar a şi jucat în mai multe piese puse în scenă
în capitala Germaniei. În plină ascensiune, Radovici a renunţat la contractul pe cinci ani semnat
la Berlin şi s-a întors în ţară . În 1912, s-a mutat la Bucureşti, unde a devenit societar al
Naţionalului.
Cu un temperament vulcanic, dar minuţios în compoziţia caracterelor, Radovici a fost
considerat de contemporani cel mai bun interpret de dramă al perioadei sale. Printre marile
sale roluri s-au numă rat „Ruy Blas” de Victor Hugo, „Othello” de William Shakespeare, precum
şi personaje principale din piese de Schiller, Dumas, Ibsen, Gorki, Caragiale sau Delavrancea.
În 1913, a regizat şi a fost protagonist în multe din primele filme româ neşti, dintre care
amintim „Dragostea marinarului”, „Detectivul”, „Spionul”, „Urgia cerească ”, „Bastad” şi
„Viorica”.
Mobilizat în Primul Ră zboi Mondial, a fă cut pneumonie, într-o noapte de toamnă , în timp ce
asigura paza gă rii din Ploieşti şi a murit pe 16 octombrie 1916, fiind înmormâ ntat în oraşul
prahovean.
În semn de omagiu, o stradă din Tecuci îi poartă astă zi numele.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Petru Caraman
Folcloristul şi filologul Petru Caraman, cel al că rui nume îl poartă astă zi Muzeului Satului de la
Gâ rboavele, s-a nă scut la Vâ rlezi, pe 14 decembrie 1898.
A urmat şcoala primară în localitatea natală , apoi liceul şi Facultatea de Litere şi Filosofie la
Iaşi. După absolvire, a fost timp de doi ani, profesor de limba româ nă la un liceu din Cernă uţi.
Între 1925 şi 1928 a audiat la Lvov, Cracovia şi Varşovia cursuri ale unor renumiţi etnologi şi
etnografi ai vremii. În 1928, la un interval de numai câ teva luni, a obţinut, la Cracovia, două
titluri de doctor, în slavistică şi în filosofie.
A continuat să predea, la Cernă uţi şi Bucureşti, pâ nă în 1934, câ nd a preluat şefia Institutului
Româ n din Sofia. În 1938 a revenit la catedră şi a predat la Universitatea din Iaşi pâ nă în 1947,
câ nd a fost exclus definitiv din învă ţă mâ nt, datorită protestelor sale vehemente vizavi de
cedarea Basarabiei şi de ingerinţele regimului comunist în autonomia universitară .
Au urmat peste trei decenii de persecuţii asupra sa şi a familiei sale, perioadă în care casa i-a
fost supravegheată , iar corespondenţa cenzurată , toate acestea declanşâ ndu-i cancerul
stomacal care avea să -i aducă sfâ rşitul.
Autor a numerose studii cu profil etnografic şi lingvistic, Petru Caraman a realizat cele mai
complexe clasifică ri ale colindelor din zona de est şi sud-est a Europei, susţinâ nd întâ ietatea
datinilor populaţiei traco-romanice în faţa celor de origine slavă . Volumul „Colindatul la
româ ni, slavi şi alte popoare”, tipă rit în limba româ nă de-abia în 1983, la 50 de ani de la
apariţie, este şi în prezent un reper fundamental în domeniu.
Poliglot (vorbea curent şapte limbi stră ine) şi lingvist de prestigiu, Petru Caraman este
considerat de specialişti cel mai de seamă etnolog româ n şi unul dintre cei mai importanţi
reprezentanţi ai domeniului din Europa.
A încetat din viaţă pe 9/10 ianuarie 1980, la Iaşi. Un an mai tâ rziu a fost recompensat cu titlul
de membru, post-mortem, al Academiei Româ ne.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Vasile Pâ rvan
Considerat pă rintele şcolii româ neşti de arheologie, istoricul Vasile Pâ rvan s-a nă scut pe 28
septembrie 1882, în satul Perchiu, din fostul judeţ Tecuci (azi, în Bacă u).
Fiu de învă ţă tor, şi-a dorit să -i urmeze la catedră tată lui să u, astfel că , după ce a absolvit şcoala
elementară la Bereşti şi Bâ rlad, s-a înscris la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti, unde
l-a avut profesor pe Nicolae Iorga. În 1905, a plecat în Germania, unde a studiat la Jena, Berlin şi
Breslau, optâ nd pentru o specializare în istorie antică şi susţinâ ndu-şi doctoratul.
În 1909, după revenirea în ţară , a fost o vreme profesor la Iaşi, după care a devenit suplinitor la
catedra de istorie veche a universită ţii bucureştene, poziţie din care şi-a început studiile
aprofundate asupra istoriei şi limbii româ ne.
A realizat primul plan de cercetare arheologică la nivel naţional, fiind considerat astfel
întemeietorul şcolii româ neşti de arheologie. A organizat numeroase şantiere, a descoperit
cetatea Histria (în 1913) şi a coordonat activitatea la Callatis, Adamclisi, în munţii Oră ştiei şi în
multe alte aşeză ri neolitice sau dacice, printre care şi cele de la Poiana sau Tirighina-Barboşi.
Castrului de la Poiana i-a dedicat chiar o lucrare, publicată în 1913, în care sunt amintite şi
descoperirile de la Şendreni, Barboşi şi de pe valea Siretului.
În urma să pă turilor efectuate timp de peste un deceniu, Vasile Pâ rvan a elaborat „Getica”,
lucrare monumentală apă rută în 1926, care aduce în prim-plan rolul politic şi cultural pe care
l-au jucat geto-dacii în lumea antică .
În 1913 a fost ales membru al Academiei Româ ne, din 1921 fiind vicepreşedinte şi secretar
general al instituţiei. A fondat sau condus Institutul de studii sud-est europene, Muzeul
Naţional de Antichită ţi şi Şcoala româ nă din Roma, a fost membru al mai multor organisme
ştiinţifice internaţionale, la Berlin şi Roma.
Pasionat de munca pe şantier, Pâ rvan a neglijat apendicita de care suferea şi a ajuns pe masa de
operaţie mult prea tâ rziu, medicii nemaiputâ ndu-l salva. A încetat din viaţă la Bucureşti, pe 26
iunie 1927, la numai 45 de ani.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Dumitru Dă mă ceanu
Omul care, la 23 august 1944, a întors primul armele împotriva foştilor aliaţi germani a fost
gă lă ţeanul Dumitru Dă mă ceanu, comandant al garnizoanei Bucureşti, la vremea respectivă .
Nă scut la Cosmeşti, pe 17 iulie 1896, Dă mă ceanu a fă cut liceul la Iaşi, iar apoi şcoala militară la
Tâ rgovişte. A luptat în Primul Ră zboi Mondial într-un regiment de roşiori, iar după încheierea
conflagraţiei a urmat cursurile şcolilor militare superioare de la Sibiu şi Torino.
După 1930, a fost ofiţer de stat major, comandant de divizie în escorta regelui şi ataşat militar
al Româ niei în Italia şi Albania.
În 1941-42, la comanda Regimentului 10 roşiori, a luptat pe frontul de ră să rit, iar apoi a
devenit şef de stat major al Capitalei, funcţie în care l-a prins momentul 23 august 1944, câ nd
Regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu şi a decis întoarcerea armelor şi continuarea
ră zboiului ală turi de Aliaţi.
După reuşita acţiunii, Dumitru Dă mă ceanu a fost avansat la gradul de general şi a fă cut parte
din delegaţia care a negociat, la Moscova, cu Molotov (ministrul de Externe al URSS) şi apoi a
semnat armistiţiul dintre Româ nia şi Naţiunile Unite. În 1946, a fost membru al delegaţiei
participante la Conferinţa de Pace de la Paris, iar un an mai tâ rziu a semnat, din partea
Româ niei, tratatele de pace cu Aliaţii, reuşind să convingă marile puteri să redea integral
Româ niei bucata din Ardeal smulsă , în 1940, prin Dictatul de la Viena.
În timpul celui de-Al Doilea Ră zboi Mondial a fost decorat cu mai multe ordine militare
româ neşti şi stră ine. Între 1944 şi 1947, a fost subsecretar de stat în mai multe ministere.
După abdicarea Regelui Mihai, în 1947, a fost exclus din armată , iar în 1949 a fost degradat şi i
s-a intentat un proces, în urma că ruia a fost închis. A fost eliberat din închisoare de-abia în
1959, câ nd a fost reabilitat şi i s-au redat gradele militare în rezervă .
Generalul de armată Dumitru Dă mă ceanu a murit la 27 septembrie 1978. În semn de omagiu,
şcoala gimnazială din Cosmeşti îi poartă numele.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Vasile Canarache

Scris de D.C. PredescuJoi, 20 Martie 2014 12:00
Primul tur ciclist al Româ niei a fost organizat, cu 80 de ani în urmă , de ziaristul şi arheologul
gă lă ţean Vasile Canarache, fondator, în acelaşi timp, al Acvariului din Constanţa, dar şi al mai
multor muzee în Dobrogea.
Nă scut pe 6 februarie 1896, la Galaţi, în familia unui ceferist, Vasile Canarache a început să
muncească de la vâ rsta de 12 ani, fiind, pe râ nd, vâ nză tor de ziare, bă iat de pră vă lie, corector şi,
ulterior, redactor la mai multe publicaţii ale vremii, printre care „Adevă rul” şi „Dimineaţa”. În
1916, şi-a editat chiar propriile ziare. În această perioadă , a debutat şi ca poet, publicâ nd un
volum de versuri.
În timpul Primului Ră zboi Mondial a fost înrolat într-un regiment de artilerie şi a luptat la
Mă ră şeşti şi la Nă moloasa. După ră zboi, şi-a reluat activitatea de jurnalist, fiind redactor la
câ teva publicaţii şi, apoi, director al ziarului „Tempo”. În 1924, a organizat, la Bucureşti, primul
congres şi prima expoziţie mondială de numismatică şi arheologie.
În 1934, s-a ocupat de organizarea primului tur ciclist al Româ niei, din postura de preşedinte al
Federaţiei Româ ne de Ciclism, funcţie pe care a deţinut-o în perioada 1932-1944.
Din 1949, a fost cercetă tor la Institutul de Arheologie al Academiei, iar, din 1957, director al
Muzeului de Arheologie din Constanţa. În timp, a pus bazele Acvariului, Muzeului de Artă
Plastică , Edificiului cu Mozaic Roman şi Parcului Arheologic din Constanţa, precum şi ale
Muzeului Callatis din Mangalia.
Şi-a adus aportul la descoperirea şi punerea în valoare a numeroase monumente istorice de pe
teritoriul Dobrogei (printre care Bă ile publice de la Tomis), avâ nd, în acelaşi timp, şi o intensă
activitate publicistică . A iniţiat şi condus revista de istorie şi arheologie „Pontica”. Dincolo de
să pă turile de la Tomis, Histria, Callatis sau Adamclisi, a fă cut cercetă ri arheologice în Egipt,
Grecia şi Bulgaria, iar multe din scrierile sale au fost publicate în reviste specializate din
stră ină tate.
Vasile Canarache a murit pe 4 august 1969, la Constanţa, oraş în care o stradă îi poartă astă zi
numele.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ioan Cetă ţianu

Deşi nu s-a nă scut la Galaţi, Ioan Cetă ţianu a ră mas în istoria oraşului ca primul director al
Liceului „Vasile Alecsandri”, instituţie pe care a condus-o nu mai puţin de 23 de ani. În acelaşi
timp, a pus bazele altor două mari licee gă lă ţene, aducâ ndu-şi astfel o contribuţie extrem de
importantă la dezvoltarea învă ţă mâ ntului local.
Ioan Cetă ţianu s-a nă scut pe 16 iulie 1839, în satul Subcetate, din judeţul Hunedoara. A urmat
gimnaziul la Blaj, iar apoi a studiat filosofia şi pedagogia la Institutul „Sf.Ana” din Viena,
absolvind în 1863.
În prima parte a carierei, a activat ca redactor la Bucureşti şi la un gimnaziu din Ploieşti, după
care a ajuns la Galaţi, unde în 1867 a fost numit director al nou-înfiinţatului liceu „Vasile
Alecsandri”. Ca profesor, a predat româ na, latina, istoria, geografia, retorica şi filosofia. A ră mas
în fruntea celui mai mare liceu gă lă ţean pâ nă în anul 1890.
În această perioadă a mai fost primul preşedinte al Corpului Didactic din judeţul Covurlui (din
1883), a fondat Şcoala secundară de fete (azi, Liceul „Mihail Kogă lniceanu”) şi Institutul „C.
Negri” (Liceul „Pedagogic”), pe care l-a şi condus (în perioada 1892-1895), iar după
pensionare, în 1895, a predat la Institutul „Notre Dame de Sion”.
A fost unul dintre pionierii legislaţiei şcolare din Româ nia, participâ nd la marea reformă a lui
Spiru Haret, a obţinut fonduri pentru construcţia localului Gimnaziului teoretic de bă ieţi, a
redactat manuale, a publicat numeroase articole de critică literară şi de gramatică , a colaborat
la ziarele locale „Delfinul”, „Vocea Covurluiului”, „Poşta”, „Galaţii”.
Ioan Cetă ţianu a încetat din viaţă la Galaţi, pe 30 noiembrie 1898.
Un bust al să u este amplasat în faţa Liceului „Vasile Alecsandri”, iar o stradă din cartierul
Traian Nord (ultima stradă din oraş, la propriu!) îi poartă numele.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Gheorghe Leonida
De celebra statuie a lui Iisus din Rio de Janeiro a auzit toată lumea, însă foarte puţini ştiu că
autorul chipului Mâ ntuitorului este sculptorul gă lă ţean Gheorghe Leonida.
Provenit dintr-o familie care a dat numeroase personalită ţi (dintre care Eliza Leonida-
Zamfirescu şi Adela Leonida-Paul, surorile sale, au apă rut şi în cadrul acestei rubrici), Gheorghe
Leonida s-a nă scut la Galaţi, în 1892 (1893, după alte surse).
Cum tată l să u, ofiţer de carieră , a fost nevoit să plece din Galaţi, Gheorghe a absolvit liceul la
Bucureşti, unde apoi a urmat Conservatorul de Arte Frumoase, secţia sculptură . Şi-a fă cut
debutul în 1915, la un salon naţional. După ce a luptat în Primul Ră zboi Mondial, şi-a continuat
studiile de artă în Italia, timp de trei ani, iar operele sale au fost încununate cu mari premii la
Roma (pentru lucrarea „Reveil”) şi la Paris („Le Diable”).
În 1925, s-a mutat în capitala Franţei, unde Paul Landowsky tocmai primise comanda pentru
statuia Cristo Redentor (Cristos Mâ ntuitorul). Unanim recunoscut pentru expresivitatea
chipurilor pe care le realiza, Gheorghe Leonida a fost angajat de Landowsky să sculpteze capul
monumentalei statui a lui Iisus. Începută în 1926, întreaga lucrare a fost finalizată în 1931 şi a
devenit în timp un adevă rat simbol al Americii Latine. Cu o înă lţime totală de 38 de metri
(numai capul are 3,75 metri) şi o greutate de 1.145 de tone, Cristo Redentor este considerată
una dintre minunile lumii moderne.
Revenit în ţară , Gheorghe Leonida a continuat să sculpteze, însă a murit la numai 49 de ani, în
primă vara lui 1942, că zâ nd de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea
flori de tei.
Regimul comunist i-a minimalizat opera, din cauza faptului că Leonida a sculptat mai multe
busturi ale membrilor Casei Regale, astfel că faimoasa sa contribuţie la minunea din Rio a
ră mas uitată . Lucră rile sale se află în principal la Castelul Bran şi la Muzeul Naţional de Artă ,
dar pot fi admirate şi la alte mari muzee bucureştene.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ovid Caledoniu

Poet remarcat în perioada interbelică şi, apoi, dască l la Tecuci timp de peste trei decenii, Jean
Florea Georgescu s-a nă scut pe 22 martie 1914, la Bucureşti, în familia unor funcţionari. A
absolvit, în Capitală , liceul şi facultă ţile de Teologie (1939) şi de Litere (1944).
A debutat în poezie, sub pseudonimul Ovid Caledoniu, în 1933, publicâ nd în anii urmă tori în
majoritatea revistelor literare ale epocii (printre care „Convorbiri literare”, „Gâ ndirea” sau
„Româ nia literară ”). Era considerat un poet rafinat şi sesibil, în versurile sale putâ ndu-se
remarca influenţe din Blaga şi lirica romantică germană .
Primul volum de versuri, „Endymion”, i-a apă rut în 1937, iar cel de-al doilea, „Vră jitorul
apelor”, a vă zut lumina tiparului în 1942. În 1943, a realizat antologia „13 poeţi - 13 poezii de
dragoste”, dovedindu-se receptiv şi la producţiile lirice ale confraţilor să i.
S-a numă rat printre fondatorii revistei „Meşterul Manole” (1939-1942), care a militat pentru
integrarea europană a culturii româ neşti. În 1943, a publicat „Româ nia - hotar de ră să rit al
Europei”, iar în urma acestei apariţii s-a simţit „indexat” şi a renunţat la lumea scriitoricească .
S-a retras la Tecuci, unde a devenit profesorul de limba şi literatura româ nă Ion Georgescu. În
această perioadă , singurele sale tangenţe cu viaţa scriitoricească au fost şedinţele cenaclului
literar tecucean „Calistrat Hogaş”, pe care-l frecventa.
În 1973, Ovid Caledoniu a publicat un nou volum de versuri, „Pasă rea de foc”, însă n-a mai
reuşit să pă trundă într-o lume literară de care se izolase în urmă cu aproape trei decenii.
A încetat din viaţă la Tecuci, pe 15 ianuarie 1974. În memoria sa, fosta Şcoală Nr. 8 din Tecuci,
unde a predat o mare parte a carierei sale didactice, se numeşte astă zi Liceul Tehnologic „Ovid
Caledoniu”.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Eugen Aburel

Scris de D.C. PredescuJoi, 12 Decembrie 2013 12:00
Medic renumit, inovator al unor tehnici chirurgicale, recunoscute în întreaga lume, Eugen
Aburel s-a nă scut la Galaţi, pe 23 ianuarie 1899, într-o familie cu origini armeneşti.
După ce a absolvit Facultatea de Medicină din Iaşi, a ră mas aspirant şi asistent în cadrul
instituţiei, iar din 1922 a devenit şi medic intern la maternitatea „Grigore Ghica” din capitala
Moldovei. În 1923 a obţinut titlul de doctor, cu lucrarea „Contribuţii la tratamentul infecţiei
puerperale”. În 1928 a plecat să studieze în Franţa, fiind, în acelaşi timp, asistent la clinica
„Tarnier” din Paris, iar mai apoi la maternitatea „Boucicault”.
S-a întors în ţară după doi ani, iar în 1933 a devenit suplinitor al directorului Institutului
„Grigore Ghica Vodă ”. Tot în 1933 a fost raportor la Congresul de obstetrică de la Bucureşti, iar
un an mai tâ rziu a obţinut titlul de doctor docent. În paralel, a început să colaboreze cu
publicaţii de specialitate din stră ină tate, în special din Franţa, şi să activeze în diverse foruri
ştiinţifice din ţară sau de peste hotare, printre care se numă ră Societatea de obstetrică şi
ginecologie din Paris, Societatea franceză de ginecologie, Asociaţia mondială pentru prevenirea
cancerului uterin sau Academia de medicină din Paris. Între 1935 şi 1946 a fost profesor la
clinica ieşeană , iar în perioada 1951-1969 a activat la Institutul de Medicină şi Farmacie din
Bucureşti.
Eugen Bogdan Aburel s-a remarcat prin studiile de anatomie şi fiziologie a inervaţiei senzitive a
organelor genitale feminine, de psihoprofilaxie a durerilor naşterii, de declanşare artificială a
naşterii şi a introdus noi tehnici de chirurgie ginecologică , formulâ nd în acest sens unele
principii în anestezia locală continuă , recunoscute în 1945 în literatura mondială de
specialitate. De asemenea, datorită importantelor sale contribuţii în cercetare, a fost primul
româ n înscris în Enciclopedia Franceză .
Eugen Aburel a încetat din viaţă la Bucureşti, pe 16 decembrie 1975.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Iordan Chimet

Scris de D.C. PredescuJoi, 28 Noiembrie 2013 12:00
Marginalizat de regimul comunist, care l-a catalogat drept autor de literatură pentru copii,
Iordan Chimet s-a bucurat de un real succes în Occident, unde operele sale au circulat xeroxate.
Aprecierile au fost încununate de faptul că un personaj al să u (Elli, din „Închide ochii şi vei
vedea Oraşul”) a fost „împrumutat” de cunoscutul scriitor german Michael Ende în celebra sa
„Povestea fă ră sfâ rşit”.
Poet, prozator, eseist şi scenarist, Iordan Chimet s-a nă scut la Galaţi, pe 18 noiembrie 1924. A
urmat cursurile Liceului „Vasile Alecsandri”, pe care le-a finalizat în 1944, după care a absolvit,
la Bucureşti, facultă ţile de Litere şi de Drept. A revenit în Galaţi, pentru scurt timp, ca profesor
de româ nă la LVA.
Şi-a început cariera publicistică în 1947, la ziarul de opoziţie „Dreptatea”, fapt ce i-a atras
interdicţia de semnă tură pâ nă în 1964, câ nd a devenit redactor la „Gazeta literară ” şi scenarist
la Televiziunea Româ nă . Dizident al regimului comunist, Iordan Chimet a dezvă luit realită ţile
vremurilor în parabolele unor povestiri pentru copii şi în literatura sa suprarealistă . În viaţa
reală , s-a numă rat printre fondatorii unei asociaţii de ajutorare a intelectualilor arestaţi. În
1973, a fost din nou interzis, după ce le-a cerut colegilor să i să refuze funcţiile oferite de
comunişti. Demersul nu i-a fost urmat însă de nimeni, dar relaţiile şi aprecierile de care se
bucura peste hotare nu au permis Securită ţii decâ t să -l ţină sub supraveghere. A continuat, rar,
să publice, volume care în subtext conţineau critici virulente la adresa regimului ("... un
laborator suprapopulat de cobai umanoizi fără reflexe, fără identitate, fără destin, supuşi unei
uniformizări totale... Idealul lor - omul fără sentimente, fără decizie, omul instrument, omul
obiect." - text apă rut în 1984).
Eseurile sale pentru televiziune au fost difuzate în Marea Britanie, Japonia şi Noua Zeelandă . A
scris scenarii pentru filme de animaţie, fiind premiat la festivalurile de la Barcelona şi Veneţia.
Şi volumele sale au fost ră splă tite cu numeroase premii, atâ t interne câ t şi internaţionale (Los
Angeles, Praga, Ierusalim). A fost prieten cu nume mari ale literaturii europene, printre care
Michael Ende sau Odysseas Elytis, acesta din urmă laureat al Premiului Nobel.
După Revoluţia din 1989, Iordan Chimet a considerat proritară educaţia democratică a
româ nilor şi s-a consacrat acestui lucru. A iniţiat colecţia „Ieşirea din labirint”, publicâ nd o
serie de volume în care a pus în opoziţie democraţia şi regimul totalitar.
S-a stins din viaţă la Bucureşti, pe 23 mai 2006.
La Galaţi, o alee din zona Arcaşilor poartă , de doi ani, numele lui Iordan Chimet.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Mihai Caraman

Scris de D.C. PredescuJoi, 26 Septembrie 2013 12:00
În anii ’90, mai toată lumea auzise de generalul Caraman şi de celebra lui reţea de spionaj, însă
puţini sunt cei care ştiu că omul care îngrozise Occidentul este gă lă ţean. Mihai Caraman s-a
nă scut în comuna Oancea, pe 11 noiembrie 1928, ca fiu al grefierului Nicolae şi al Sevastei. În
1950, a absolvit Şcoala de Ofiţeri a Ministerului de Interne şi a fost angajat în cadrul Direcţiei
de Informaţii Externe a Securită ţii, fă câ ndu-şi specializarea la Moscova.
În perioada 1958-1968, din postura de funcţionar al Ministerului Comerţului Exterior, a
organizat şi condus, la Paris, aşa-numita “reţea Caraman”, care a reuşit să sustragă o mulţime
de documente ultrasecrete din sediul Cartierului General al NATO, provocâ nd alianţei pierderi
strategice imense. Cu fizic de atlet, cu un chip seducă tor şi cunoştinţe generale extrem de
solide, Mihai Caraman a fost asemuit de multe ori cu marii aşi ai spionajului mondial. Gruparea
lui Caraman se bucură încă de misterul care planează de regulă asupra spionajului, unele voci
susţinâ nd că lucra şi pentru francezi, şi pentru sovietici, în condiţiile în care Caraman a fost
singurul ofiţer roman decorat de KGB.
În 1968, o parte dintre cei 13 agenţi au fost deconspiraţi, iar Caraman a fost retras în ţară , unde
a îndeplinit mai multe funcţii, printre care şi pe cea de şef al Direcţiei de Informaţii Externe.
După fuga lui Ion Mihai Pacepa în SUA, în 1978, Mihai Caraman a fost marginalizat şi, în scurt
timp, trecut în rezervă .
A fost reactivat imediat după Revoluţie, în ianuarie 1990 fiind numit şef al Serviciului de
Informaţii Externe (SIE). În momentul în care Româ nia a fă cut primele demersuri de aderare la
NATO, oficialii alianţei nord-atlantice, care îi pă strau amintiri deloc plă cute din anii ’60, au
cerut imperativ plecarea lui Caraman din fruntea SIE. Ba chiar Manfred Worner, şeful de atunci
al NATO, a anunţat că nici mă car nu va vizita Bucureştiul câ t timp Caraman va fi în funcţie. În
aceste condiţii, pe 22 aprilie 1992, Mihai Caraman a fost înaintat la gradul de general-
locotenent, iar “cererea” de ieşire la pensie i-a fost aprobată .
În prezent, generalul Caraman tră ieşte foarte retras, la Cheia, unde are o casă de vacanţă .
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Gheorghe Zane

Unul dintre cei mai mari economişti româ ni, Gheorghe Zane s-a nă scut la Galaţi, pe 11 aprilie
1897. A absolvit Liceul “Vasile Alecsandri” din oraşul natal în 1916, după care a participat ca
voluntar în Primul Ră zboi Mondial. Şi-a reluat apoi studiile la Facultatea de Drept din Iaşi,
finalizâ ndu-le în 1919, iar în 1923 şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe economice la Bucureşti.
Din 1921 a început să predea economie politică la Universitatea din Iaşi, unde a ră mas un sfert
de veac, pâ nă în 1946. După ră zboi, s-a transferat la Bucureşti, unde a fost profesor la Institutul
Politehnic şi, mai apoi, cercetă tor în cadrul Academiei Româ ne.
Apropiat al fruntaşilor ţă ră nişti încă din tinereţe, Gheorghe Zane a fost unul dintre cei care au
elaborat doctrina econimică a PNŢ. După instalarea la putere a comuniştilor, a fost închis
pentru convingerile sale politice şi a ră mas în detenţie pâ nă în 1955. După eliberarea din
închisoare, nu i s-a mai permis întoarcerea la catedră şi a activat numai în cercetare.
Gheorghe Zane a elaborat numeroase cursuri de economie politică , istorie economică şi finanţe
publice. Anticomunist convins, şi-a construit o doctrină social-economică proprie, aflată la
intersecţia dintre marxism şi ţă ră nism.
O mare parte a activită ţii sale de cercetare a fost dedicată lui Nicolae Bă lcescu, studiile şi
articolele despre marele revoluţionar fiind reunite într-un volum apă rut în anul 1975. S-a
îngrijit, în acelaşi timp, de editarea operelor lui Bă lcescu.
A publicat peste 180 de volume, articole şi studii de specialitate, multe dintre acestea fiind
traduse şi în limba franceză , Gheorghe Zane fiind foarte apreciat în capitala Franţei, unde activa
în cadrul a două prestigioase instituţii.
În 1974, Gheorghe Zane a fost ales membru al Academiei Româ ne, al că rei membru
corespondent era din 1965.
A încetat din viaţă pe 22 mai 1978, la Bucureşti.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Dimitrie Iuraşcu

Diplomatul Dimitrie Iuraşcu, al că rui “Jurnal politic“ a fost publicat recent de Muzeul de Istorie,
s-a nă scut la Galaţi, pe 29 iunie 1890.
A urmat şcoala primară şi liceul (“Vasile Alecsandri”) în oraşul natal, după care a plecat la Paris,
unde a fă cut, în paralel, studii juridice şi politice, la Facultatea de Drept şi la Şcoala Superioară
de Studii Diplomatice. Şi-a încheiat pregă tirea în 1913, cu o teză de licenţă despre influenţa
rusă în ţă rile româ ne.
În acelaşi an, Dimitrie Iuraşcu şi-a început cariera dipomatică , fiind angajat ca ataşat pe lâ ngă
Legaţia Româ niei din Belgrad. În 1915 a fost transferat la Atena, iar un an mai tâ rziu la
Petrograd, unde a activat pâ nă în 1918. A revenit în ţară , în funcţia de curier diplomatic special,
mai apoi desfă şurâ ndu-şi activitatea, râ nd pe râ nd, la Istanbul, Praga, Berlin, Bruxelles, Sofia,
Roma, Vatican şi Berna. În 1934, a fost promovat ministru plenipotenţiar şi a fost trimis la Oslo,
unde a ră mas timp de cinci ani. Revenit pentru doi ani la Bucureşti, a ocupat funcţiile de
director al Afacerilor Consulare şi al Afacerilor Politice, iar în 1941 a activat ca ambasador la
Lisabona.
După ră zboi, a fost epurat de regimul comunist proaspă t instalat, luâ ndu-i-se şi cele trei
apartamente pe care le avea în Capitală , într-una dintre locaţii fiind instalată chiar Ambasada
URSS.
Lă sat şi fă ră pensia cuvenită pentru cei 34 de ani de activitate diplomatică , Dimitrie Iuraşcu a
fost nevoit să se angajeze betonist pe şantierul unei fabrici din Bucureşti, iar mai apoi a
confecţionat lumâ nă ri la o cooperativă meşteşugă rească . N-a mai putut munci în urma unui
accident, astfel că a dus o viaţă extrem de retrasă , pâ nă la moarte, survenită , la Bucureşti, pe 17
noiembrie 1964.
“Jurnalul politic” publicat la Galaţi în iunie 2013 reprezintă radiografia cotidiană a zilelor pe
care Dimitrie Iuraşcu le-a petrecut în marile capitale europene ale vremii, ală turi de cele mai
importante personalită ţi politice din acea perioadă . Şi nu putem să nu remarcă m faptul că
manuscrisele au fost donate de familia Iuraşcu muzeului gă lă ţean datorită dragostei pe care
diplomatul a purtat-o locurilor natale de-a lungul întregii sale vieţi.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Reuven Rubin

Reuven Rubin - Autoportret

Pictorul Reuven Rubin, unul dintre cei mai bine vâ nduţi artişti originari din Româ nia şi primul
ambasador al Israelului la Bucureşti, s-a nă scut la Galaţi, pe 13 noiembrie 1893.
Fiu al unui cantor de sinagogă , tâ nă rul Rivn Zelicovici (numele real al artistului) era al optulea
copil dintre cei 13 ai familiei sale. La 19 ani a plecat la Ierusalim, unde a urmat cursurile
Academiei de Artă , iar în 1913 s-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. S-a întors în
Româ nia la începutul ră zboiului şi a ră mas în ţară pâ nă la sfâ rşitul acestuia.
În 1923, Reuven Rubin a emigrat în Palestina, iar un an mai tâ rziu şi-a vernisat, la Ierusalim,
prima expoziţie personală , care avea să -l aducă în atenţia publicului şi să -i înlesnească alegerea
în funcţia de preşedinte al artiştilor din Palestina.
Picturile sale, în care expresionismul se îmbină cu modernismul, sunt extrem de bine cotate pe
plan mondial, pâ nza “Copaci bă trâ ni de sicomor” fiind vâ ndută acum câ ţiva ani cu aproape
400.000 de euro, în timp ce “Câ ntă reţul la flaut” s-a adjudecat cu 420.000 de euro. Rubin este
astfel pe locul 4 într-un top al celor mai scumpi artişti din Româ nia, peste mult mai cunoscuţii
Tonitza, Grigorescu sau Luchian. De altfel, multe dintre tablourile sale au fost vâ ndute, de-a
lungul vremii, cu sume de peste 200.000 de euro, nu mai puţin de 12 dintre acestea fiind
printre cele mai bine vâ ndute 20, în topul artiştilor originari din Româ nia.
În 1948, Reuven Rubin a devenit primul reprezentant diplomatic în Româ nia al nou-
înfiinţatului stat Israel, funcţie asimilată celei de ambasador. Din această postură , a negociat cu
autorită ţile româ ne şi sovietice emigrarea în masă a evreilor, contra unor sume cuprinse între
57 şi 120 de dolari de persoană . A ră mas la post pâ nă în 1950, perioadă în care zeci de mii de
evrei au pă ră sit Româ nia.
Destul de puţin cunoscut în Româ nia, dar considerat cel mai popular artist israelian al tuturor
timpurilor, Reuven Rubin a murit pe 13 octombrie 1974, la Caesarea.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Gheorghe Koslinski

dimensiunea fontului
Amiral şi secretar de stat în timpul celui de-Al Doilea Ră zboi Mondial, Gheorghe Em. Koslinski a
fost cel care a coordonat, în 1930, construcţia primului submarin româ nesc, “Delfinul”.
Fiul cel mare al lui Emanoil Koslinski, comandant al Marinei Româ ne la începutul secolului XX,
Gheorghe Em.Koslinski s-a nă scut la Galaţi, pe 20 mai 1889, a absolvit Liceul “Vasile
Alecsandri” din oraşul natal, după care s-a înscris la Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi.
În 1906, a fost trimis în Franţa, la Şcoala Navală de la Brest, unde a devenit specialist în
submarine. Şi-a continuat studiile în Franţa şi Italia, iar în 1910, la revenirea în Româ nia,
locotenentul Koslinski a fost numit commandant al vedetei fluviale “Walter Mă ră cineanu”. În
perioada Primului Ră zboi Mondial, a fost comandant al portului Cernavodă şi şef al unui
detaşament de infanterie marină care a acţionat de-a lungul Dună rii.
În perioada 1922-1926 a fost adjutant al regelui Ferdinand, iar în urmă torii patru ani a
supravegheat, la Rijeka (în Italia, în acea perioadă ), construcţia primului submarin româ nesc,
“NMS Delfinul”. În 1929 a fost avansat la rangul de comandor şi a preluat comanda escadrilei
de distrugă toare, principala forţă a marinei militare româ neşti.
În paralel, a fost cel mai apreciat tactician al epocii sale, predâ nd la Şcoala Superioară de Ră zboi
şi elaborâ nd mai multe lucră ri dedicate marinei militare.
Contraamiral din 1938, Gheorghe Em. Koslinski a fost numit secretar de stat pentru Marină în
anii de început ai celui de-Al Doilea Ră zboi Mondial, în guvernele conduse de mareşalul Ion
Antonescu. În 1941, din motive de să nă tate, a pă ră sit cariera militară şi a devenit comisar
guvernamental la Şantierul Naval din Galaţi, de unde s-a pensionat în 1946.
Arestat de comunişti în 1948, fiind considerat criminal de ră zboi, a fost condamnat la doi ani de
detenţie şi a murit (de foame, conform colegilor de celulă ) în închisoarea de la Aiud, pe 30
aprilie 1950.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Vintilă Dongoroz

Jurist, avocat, profesor universitar, academician şi politician, Vintilă Dongoroz s-a nă scut la
Tecuci, pe 27 martie 1893. A absolvit gimnaziul în localitatea natală , după care a urmat liceul la
Focşani, la cele două secţii (reală şi modernă ), obţinâ nd, în 1912, ambele diplome. A continuat
cu studiul Dreptului la Bucureşti, unde şi-a luat licenţa în 1915 şi doctoratul în 1919, cu o teză
despre dreptul penal, că ruia i se va consacra de-a lungul întregii cariere.
Din 1915 şi pâ nă în 1948 a activat ca avocat în Baroul Ilfov. S-a fă cut cunoscut destul de rapid,
prin pledoariile sale în procese celebre, precum cele cu fraudele de la Casa Muncii CFR, cu
terenuri petroliere sau din închisori.
În 1929 a devenit conferenţiar la Facultatea de Drept a universită ţii bucureştene. Din 1936 a
fost profesor titular, predâ nd pâ nă în 1951, câ nd şi-a început activitatea de cercetă tor ştiinţific.
Considerat o somitate naţională în domeniul juridic, Vintilă Dongoroz a avut un rol important
în alcă tuirea Codului penal şi a celui de procedură penală , atâ t în varianta din 1936, câ t şi în cea
din 1968 (aflată în vigoare şi astă zi!).
A refuzat sistematic funcţiile publice, deşi i-au fost propuse, printre altele, cele de decan,
parlamentar sau ministru al Justiţiei.
În mai 1948 a fost primit ca membru corespondent în Academia Româ nă , însă trei luni mai
tâ rziu a fost exclus pe criterii politice, fiind membru al Partidului Naţional Liberal. A fost repus
în drepturi post-mortem, în 1994. Tot în 1948 a fost exclus şi din avocatură , consacrâ ndu-se
cercetă rii.
A scris şi publicat peste 20 de volume, a fost director al revistei “Jurisprudenţa generală ”, a
colaborat cu studii şi articole în reviste de specialitate, fiind adeseori citat în articole şi tratate
din stră ină tate.
A murit la Bucureşti, pe 18 martie 1976.
De doi ani, în faţa Facultă ţii de Mecanică se află un bust al lui Vintilă Dongoroz, realizat de
plasticianul gă lă ţean Tudor Ioan.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Moise Pacu

Istoric, profesor, publicist şi politician, Moise Pacu este autorul primelor monografii ale
judeţului Covurlui, documente indispensabile astă zi cercetă rilor de orice fel despre aceste
meleaguri.
Moise N. Pacu s-a nă scut pe 11 octombrie 1853, în satul Babele, din judeţul Ismail (astă zi, în
Ucraina). A fă cut cursurile gimnaziale şi Seminarul teologic la Ismail, apoi Seminarul teologic
Socola din Iaşi (1870-1872). A studiat ulterior la Bruxelles, unde a obţinut titlul de doctor în
Drept (1896).
După ce a predat la Ismail timp de cinci ani, a ajuns şi s-a stabilit la Galaţi în 1878. A fost, de-a
lungul vremii, profesor de religie, geografie, istorie, limba româ nă , limba latină , economie
politică . Din 1893 a predat doar la Liceul „Vasile Alecsandri” şi la Institutul „Notre Dame de
Sion”.
A elaborat şi publicat, în 1892, „Dicţionarul geografic şi statistic al judeţului Covurului”, lucrare
pentru care a fost distins cu Premiul Societă ţii Geografice Româ ne. Au urmat, în aceeaşi
perioadă , cele trei volume din „Cartea judeţului Covurlui”, o altă lucrare de referinţă .
Monografiile lui Moise Pacu au ră mas pâ nă astă zi cele mai valoroase instrumente de lucru
pentru orice persoană interesată de vreo instituţie sau localitate din zona Galaţiului, iar multe
dintre datele istorico-geografice ale acestor locuri sunt descrise pentru prima dată în că rţile
sale.
A scris destul de mult, fiind colaborator la publicaţiile gă lă ţene Poşta, Covurluiul, Timpul,
Galaţii noi, Acţiunea, Că minul, dar şi la multe periodice naţionale. În plus, la Galaţi a condus ca
director o bună parte dintre publicaţiile menţionate.
În plan politic, a fost în mai mult râ nduri deputat şi senator de Covurlui.
Moise Pacu a încetat din viaţă pe 23 martie 1941, la Galaţi.
În amintirea sa, una dintre stră zile oraşului îi poartă astă zi numele.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Georgeta Ară mescu-Anderson

O colecţie impresionantă de lucră ri din patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi
provine din donaţia pictoriţei Georgeta Florica Ară mescu-Anderson.
„Gigi” Ară mescu s-a nă scut la Galaţi, pe 25 iulie 1910, într-o familie de intelectuali care locuia
pe strada Lahovary nr. 3 (vizavi de Poştă ). Tată l să u era director al Liceului „Vasile Alecsandri”
şi membru de vază al Societă ţii culturale „V.A.Urechia”, iar mama era sora renumitului
economist Virgil Madgearu. La îndemnul familiei, a luat lecţii de pian încă de la 6 ani, iar şcoala
primară şi liceul le-a urmat la Galaţi. Din 1930, a studiat Dreptul în Franţa, la Grenoble, luâ ndu-
şi licenţa în 1934.
Spre sfâ rşitul ră zboiului, Georgeta Ară mescu a plecat în SUA, unde în 1947 s-a că să torit cu
colonelul în rezervă Pierson Anthony Anderson. După o scurtă perioadă petrecută la New York,
cei doi soţi s-au stabilit la Miami.
La patru ani de la că să torie, „Gigi” Ară mescu a început să picteze, iar prima sa expoziţie
personală s-a bucurat de un mare succes de public şi de critică . Au urmat multe alte expoziţii,
de la Miami la New York, dar şi câ teva zeci de premii. În 1962, expune, la West Palm Beach,
ală turi de fratele să u mai mic, sculptorul Ticu Ară mescu, stabilit şi el în SUA, în 1958. Georgeta
Ară mescu a revenit, expoziţional, în Româ nia în 1968, la Galaţi, Iaşi şi Cluj.
Creaţia Georgetei Ară mescu poate fi caracterizată drept o îmbinare originală între tradiţia
româ nească şi arta modernă americană . Picturile sale se gă sesc în Muzeul de Artă Modernă din
Miami, în numeroase colecţii private din Franţa, Italia, Spania, Austria, dar şi în muzeele
româ neşti care au beneficiat de donaţiile sale. Numai la Galaţi au ajuns peste 400 de lucră ri ale
celor doi fraţi Ară mescu, din colecţia respectivă fiind realizate, de-a lungul timpului, mai multe
expoziţii.
Georgeta Ară mescu a murit în vara lui 1994, în SUA. Ală turi de lucră ri, toate lucrurile personale
au fost lă sate prin testament Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Silviu Zavulovici

Scris de D.C. PredescuJoi, 25 Iulie 2013 12:00
Omul care a pus bazele Teatrului Muzical gă lă ţean, dirijorul şi compozitorul Silviu Zavulovici s-
a nă scut la Cernă uţi, pe 16 februarie 1922, într-o familie de muzicieni. Şi-a fă cut studiile în
oraşul natal, absolvind Liceul „Aron Pumnul” în 1940.
A pă truns de timpuriu în tainele artei interpretative, la numai opt ani urcâ nd pentru prima dată
pe scena teatrului din Cernă uţi, iar la 16 ani a susţinut primul să u concert de pian ca solist.
După începutul ră zboiului, a urmat Şcoala de ofiţeri de la Tâ rgovişte, iar anul 1944 l-a petrecut
pe frontul rusesc. A că zut prizonier şi a ră mas în URSS pâ nă în aprilie 1945.
La întoarcerea de pe front, a fost profesor la Iaşi şi la Focşani, în acest din urmă oraş înfiinţâ nd
filarmonica, pe care a condus-o din 1950 pâ nă în 1961. Între timp a urmat şi cursurile
Conservatorului din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1962.
Din 1961, câ nd s-a decis mutarea filarmonicii de la Focşani la Galaţi, s-a stabilit pe malul
Dună rii, unde a ră mas pâ nă la sfâ rşitul vieţii. A condus Teatrul Muzical din Galaţi în perioada
1961-1965, iar ulterior a fost prim-dirijor, reuşind să realizeze câ teva spectacole de excepţie,
care au impus instituţia gă lă ţeană în prim-planul vieţii muzicale româ neşti. Dintre acestea,
putem menţiona Freischutz, Rigoletto, Traviata, Faust sau Liliacul, unele aflâ ndu-se şi astă zi în
repertoriul gă lă ţenilor.
A întreprins, ală turi de colectivului Teatrului Muzical, numeroase turnee în ţară şi în
stră ină tate (Austria, Ungaria, URSS, Iugoslavia, Germania).
A compus lieduri, suite pentru orchestră simfonică , piese pentru voce şi orchestră . În 1997 a
primit Premiul „Mihail Jora”, pentru întreaga carieră artistică .
Un an mai tâ rziu, pe 16 octombrie 1998, s-a stins din viaţă , la Galaţi, lă sâ nd în urmă amintirea
unui dirijor dă ruit cu harul creaţiei şi cu dragoste pentru artă că reia i-a dedicat întreaga viaţă .
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ştefan Petică

Primul poet simbolist româ n declarat, Ştefan Petică s-a nă scut la Buceşti, pe 22 ianuarie 1877,
fiind fiul unui notar ce se tră gea dintr-o veche familie de ră zeşi. Şi-a fă cut studiile primare la
Lieşti, a urmat apoi gimnaziul la Tecuci şi liceul la Bră ila, în această ultimă perioadă începâ nd
să -şi manifeste atâ t talentul literar (a publicat primele articole în revista Munca, în 1894), câ t şi
orientarea politică social-democrată .
Intelectual autodidact cu o inteligenţă sclipitoare, Ştefan Petică era un veritabil poliglot,
realizâ nd traduceri din franceză , engleză , germană , italiană , spaniolă , rusă şi maghiară . Avea, în
acelaşi timp, preocupă ri în filosofie, sociologie, antropologie, astronomie, istoria artei, domenii
în care a publicat numeroase comentarii, studii, note sau recenzii.
După ce şi-a satisfă cut stagiul militar la Tecuci, a devenit ziarist acreditat, perioada 1896-1904
fiind caracterizată şi de o activitate publicistică susţinută în revistele bucureştene ale vremii. A
sprijinit revendică rile ţă ranilor şi înfiinţarea cluburilor socialiste la sate. S-a retras din politică
în anul 1900, în urma presiunilor autorită ţilor.
Apariţia volumului de poeme „Fecioara în alb”, în 1902, l-a consacrat drept primul poet
simbolist româ n şi, totodată , teoretician al acestui curent în ţară , precedâ ndu-i pe Macedonski,
Minulescu, Bacovia, precum şi pe gă lă ţenii Alfred Moşoiu şi Eugeniu Ştefă nescu-Est.
În 1902 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, ale că rei cursuri le va urma
timp de doi ani. Locuia într-o cameră mică şi umedă , unde citea şi scria non-stop, iar în 1903 s-
a îmbolnă vit de tuberculoză . Grav bolnav, a renunţat la postul de bibliotecar pe care-l ocupa şi
s-a întors în satul natal, iar pe 17 octombrie 1904 s-a stins din viaţă , fiind înmormâ ntat în
curtea bisericii din Buceşti. Avea numai 27 de ani…
Poet, prozator, dramaturg, economist, ziarist, Ştefan Petică a întruchipat în epocă modelul
intelectualului vizionar, permanent la curent cu tot ceea ce însemna cultură contemporană în
lume.
În Galaţi, numele să u este purtat de o stradă , iar în Tecuci de o stradă şi de biblioteca
municipală .
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Costache Conachi

Deţină tor al mai multor funcţii importante în prima parte a secolului al XIX-lea, Costache
Conachi a fost totodată şi unul dintre cei dintâ i scriitori româ ni - „primul poet al Moldovei”, în
opinia lui Garabet Ibră ileanu.
S-a nă scut la Ţigă neşti, pe 14 octombrie 1777, fiind descendent al unei familii fanariote,
conform celor mai multe surse ale epocii. Paul Pă ltă nea susţine însă că familia lui Conachi se
tră gea dintr-un neam de ră zeşi din secolul al XVI-lea.
Tâ nă rul Conachi a fost educat sub îndrumarea unui refugiat francez, studiind ingineria, limbile
clasice, greaca, turca şi franceza. Era considerat un erudit al epocii sale, un om care se pricepea
la toate, de la politică pâ nă la literatură şi… femei.
Şi-a început activitatea cu lucră ri de stabilire a proprietă ţilor de terenuri, fiind considerat cel
mai bun inginer hotarnic al timpului. După anul 1800 a fost numit în diverse funcţii, locale sau
centrale, printre care comis, ispravnic, staroste, agă , vornic, mare vornic, mare postelnic, mare
logofă t şi epitrop.
În perioada 1829-1830 a participat la redactarea Regulamentului Organic, constituţia acelei
perioade, în care anticipa unirea principatelor, fiind decorat pentru reuşita documentului de
că tre guvernatorul rus Pavel Kiselev.
Şi-a dorit să urce şi pe tronul Moldovei, dar înfrâ ngerea în faţa lui Mihail Sturdza, în 1834, l-a
determinat să se retragă din viaţa publică .
Opera sa literară n-a fost apreciată aproape deloc pâ nă la George Că linescu, mulţi critici
considerâ ndu-i poeziile drept dulcegă rii penibile. Versurile sale, care au circulat în mare parte
ca populare, unele ajungâ nd adevă rate „şlagă re” lă ută reşti, au fost reunite într-un volum de-
abia în 1856, la câ ţiva ani după moartea sa.
A militat pentru cultivarea limbii româ ne şi emanciparea culturală a ţă rii, pledâ nd pentru
„luminarea” poporului şi redactâ nd în acest sens un proiect de reformă a învă ţă mâ ntului în
Moldova.
Bolnav de astm, a murit pe 4 februarie 1849, la moşia sa de la Ţigă neşti.
În memoria sa, la Tecuci se organizează anual un festival de poezie care-i poartă numele.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Natalia Negru

Poetă , prozatoare şi traducă toare care nu lipseşte din nicio istorie a literaturii româ ne, Natalia
Negru este mult mai cunoscută publicului prin relaţiile amoroase tragice pe care le-a avut cu
doi mari scriitori, Şt.O.Iosif şi Dimitrie Anghel.
Natalia s-a nă scut la Buciumeni, pe 5 decembrie 1882, în casa unui învă ţă tor cu ră dă cini
ră zeşeşti. A urmat gimnaziul la Galaţi, iar studiile liceale şi le-a fă cut în Capitală . În 1907 şi-a
obţinut licenţa în Litere (secţia franceză - germană ) la Universitatea din Bucureşti.
În timpul studenţiei, l-a cunoscut pe Şt.O.Iosif, care i-a publicat poezia de debut în revista
„Semă nă torul”. Cei doi s-au că să torit la Galaţi, pe 25 iulie 1904. Nunta a avut loc la Tecucel,
printre invitaţi aflâ ndu-se Iorga, Sadoveanu şi Victor Ion Popa. În vara anului urmă tor, s-a
nă scut Corina, fiica celor doi poeţi.
Primul volum de versuri al Nataliei Negru, „O primă vară ”, a apă rut în 1909, în toamna aceluiaşi
an poeta aflâ ndu-se printre membrii fondatori ai Societă ţii Scriitorilor Româ ni.
În 1910, Natalia Negru şi Şt.O.Iosif s-au despă rţit, iar un an mai tâ rziu Natalia s-a că să torit cu
poetul Dimitrie Anghel, cel mai bun prieten al lui Şt.O.Iosif. Acesta din urmă a murit în vara lui
1913, în urma unei congestii cerebrale determinate de şocul emoţional al pierderii iubitei în
favoarea celui mai bun amic.
Că să toria cu Anghel n-a fost deloc comodă pentru Natalia, din cauza geloziei extreme a
poetului, care o ţinea încuiată în casă . Într-o astfel de criză de gelozie, pe 27 octombrie 1914,
Anghel a tras cu pistolul spre soţia sa, a ră nit-o uşor şi a fă cut-o să leşine, iar apoi, cuprins de
remuşcă ri, crezâ nd că a ucis-o, s-a împuşcat în piept. Dimitrie Anghel a murit două să ptă mâ ni
mai tâ rziu, din cauza ră nii pe care şi-o provocase.
Tragediile din viaţa Nataliei Negru nu s-au oprit, însă , aici. În toamna lui 1916, a murit şi
Corina, lovită de o schijă , în bombardamentul german asupra Bucureştiului.
După piederea tuturor celor dragi, Natalia Negru s-a retras definitiv la Tecucel şi a contiuat să
publice, în reviste sau în volume, poezii, memorii şi traduceri. A încetat din viaţă pe 2
septembrie 1962, la Tecuci, urmă rită încă de faima de „femeie fatală a literaturii româ ne”.
În semn de omagiu, şcoala gimnazială din Buciumeni poartă astă zi numele poetei.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Mircea Olteanu

Medic oftalmolog de renume internaţional, academicianul Mircea Olteanu s-a nă scut la Galaţi,
pe 15 decembrie 1926. A urmat studiile liceale la Tg.Mureş şi Timişoara, iar apoi pe cele
universitare la Bucureşti.
A devenit doctor în medicină în 1968, după care şi-a continuat specializarea la Paris, Lyon,
Odessa, Barcelona, Boston şi Baltimore.
Ctitor de şcoală medicală , Mircea Olteanu a fost profesor de oftalmologie şi şef de catedră la
Institutul de Medicină şi Farmacie, precum şi şef al Clinicii de Oftalmologie a Universită ţii de
Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti. A predat ca profesor invitat la Londra, Paris,
Cordoba şi Tokyo. În perioada 1970-1987 a fost şef de secţie la Spitalul Militar Central, trecâ nd
în rezervă cu gradul de general.
Şi-a câ ştigat consacrarea în chirurgie plastică , reparatorie şi estetică . A introdus în Româ nia
tehnica proteză rii ochiului cu "cornee" şi "cristalin" din plastic şi a creat primul centru naţional
de transplant de cornee, unde s-au realizat peste 3.500 de astfel de operaţii.
A scris 16 că rţi de specialitate (un atlas de oftalmochirurgie fiind distins cu Premiul Academiei)
şi peste 140 de lucră ri ştiinţifice (tratate, monografii, studii), a brevetat cinci invenţii şi a
realizat 50 de filme ştiinţifice.
În 1981, la Roma, a primit Premiul pentru chirurgie, ală turi de reputatul medic sud-african
Christian Barnard.
Mircea Olteanu a fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din Româ nia, al Academiei de
Ştiinţe din New York şi al altor prestigioase foruri ştiinţifice din întreaga lume. În 1992, a fost
ales membru de onoare al Academiei Româ ne.
A murit pe 4 octombrie 2011, la Spitalul Elias din Bucureşti.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Dumitru Dediu

Comandorul în rezervă Dumitru (Mitică ) Dediu, unul dintre cei doi aviatori selectaţi pentru
primul zbor româ nesc în cosmos, s-a nă scut pe 12 mai 1942, la Galaţi.
Pasionat de avioane încă din copilă rie, Mitică Dediu mergea foarte des „la aerodromul din
Galaţi, la mitingurile de aviaţie, care mă fascinau, de-a dreptul”. A studiat la Liceul „Vasile
Alecsandri”, după care a urmat cursurile Şcolii de ofiţeri de aviaţie şi pe cele ale Academiei
Tehnice Militare. După absolvire, a devenit ofiţer de aviaţie.
În mai 1977, câ nd a început în ţă rile socialiste programul de selecţie pentru zborurile cosmice,
Româ nia a avut 150 de candidaţi. Dintre aceştia, au ră mas iniţial 17, iar după alte câ teva teste
numă rul pretendenţilor s-a redus la cinci. În 1978, doar trei dintre ei au plecat la Moscova,
pentru o nouă serie de teste, unul dintre aceştia fiind Mitică Dediu. După selecţia din Rusia au
ră mas în cursă Dediu şi Dumitru Prunariu. Mai în vâ rstă cu zece ani, excelâ nd la toate capitolele
fizice şi medicale, gă lă ţeanul era considerat de toată lumea favorit la ocuparea locului de
cosmonaut rezervat Româ niei. A urmat un an de pregă tire în Româ nia, apoi încă aproape trei
ani, pâ nă în mai 1981, în Oraşul Stelar, din apropierea Moscovei. În această perioadă , lui Dediu
i s-a schimbat şi numele de Mitică , primit la naştere, în Dumitru.
În 1981, chiar de ziua lui, Dediu a fost anunţat că nu el este cel ales, iar două zile mai tâ rziu, pe
14 mai 1981, naveta Soiuz-40, cu Prunariu la bord, ajungea în cosmos.
Revenit în ţară , maiorul Dumitru Dediu a mai pilotat câ ţiva ani, după care a lucrat la
comandamentul Aviaţiei Militare. În 1984 a fă cut parte din colectivul care a redactat volumul
„Istoria aviaţiei româ ne”. După 1989, a fost inginer de zbor, pensionâ ndu-se în 1997, cu gradul
de comandor.
După retragere, cu „microbul” în sâ nge, a continuat să participe la toate manifestă rile aviatice,
fie ele mitinguri sau conferinţe. Ultima oară s-a aflat la Galaţi în februarie, la o întâ lnire a filialei
locale a Asociaţiei Româ ne pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Grigore Patrichi-Smulţi

Sculptor ale că rui lucră ri se află în colecţii muzeale sau particulare din Austria, Elveţia, Franţa,
Grecia, Italia sau Olanda, Grigore Patrichi s-a nă scut în comuna gă lă ţeană Smulţi, pe 3 august
1937.
În semn de dragoste şi respect pentru localitatea natală şi-a adă ugat la patronimul să u
toponimul Smulţi.
A absolvit Liceul de Artă din Iaşi şi, apoi, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din
Bucureşti, secţia sculptură , în 1966, la clasa lui Constantin Baraschi.
A debutat, în anul absolvirii, într-o bienală de sculptură -pictură . Din 1968 a devenit membru al
Uniunii Artiştilor Plastici, iar în 1970 şi-a vernisat prima expoziţie personală .
Considerat unul dintre cei mai importanţi sculptori româ ni contemporani, Grigore Patrichi-
Smulţi a avut o lungă carieră didactică , dublată de o activitate expoziţională prolifică . A expus la
Bucureşti, Bră ila, Galaţi (2001 şi 2005), Ploieşti, Tecuci (2003, 2010 şi 2011), Piteşti, Craiova,
dar şi în Germania sau fosta URSS. A participat la numeroase tabere de creaţie, printre care cele
de la Mă gura, Arcuş, Hobiţa, Oarba de Mureş sau Valea Doftanei. În 1970, a primit un premiu al
Uniunii Artiştilor Plastici, în urma participă rii la tabă ra de la Mă gura.
Registrul tematic al lucră rilor sale este extrem de bogat, de la mitologie şi motive biblice la
reprezentarea spaţială a zborului sau de la maternitate la transpunerea metaforică în piatră ,
marmură sau lemn a unor idei şi sentimente.
A donat peste 200 de lucră ri de sculptură şi grafică unor muzee din ţară , cele care au ajuns la
Tecuci fiind expuse pe holurile Colegiului „Calistrat Hogaş”.
În 2010, a primit titlul de cetă ţean de onoare al municipiului Tecuci.
Grigore Patrichi-Smulţi a încetat din viaţă pe 14 decembrie 2012, la Bucureşti, la vâ rsta de 75
de ani.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Temistocle Popa

Autor a numeroase şlagă re, printre care celebrele „Lalele” sau „Trecea fanfara militară ”,
compozitorul Temistocle Popa (Mistocli Popa, pe numele real) s-a nă scut la Galaţi, pe 26 iunie
1921.
A fă cut studii muzicale la Conservatorul din Bucureşti şi la Şcoala Militară de Muzică ,
specializâ ndu-se, ca instrumentist, în flaut şi saxofon. A câ ntat, peste un sfert de veac, ală turi de
orchestrele mai multor teatre de revistă din Capitală , pe scene din ţară şi din URSS, Polonia,
Cehoslovacia şi Bulgaria.
Prima piesă pe care a realizat-o a fost „Vâ ntule din zarea albastră ”, însă în compoziţie s-a impus
destul de tâ rziu, în 1961, prin şlagă rul „Lalele”, care i-a deschis calea spre muzica uşoară , de
revistă şi de film. Alte piese ale compozitorului gă lă ţean care au marcat muzica româ nească în
cea de-a doua jumă tate a secolului trecut au fost „În râ ndul patru banca de la geam”, „Astă -
seară m-am îndră gostit”, „Un petec de cer”, „Inimă ”, „Cu cine semeni dumneata” sau „Gioconda
se mă rită ”.
„Am compus tot timpul piese simple, fă ră probleme de intonaţie, care să poată fi interpretate
de oricine şi cred că de aceea aproape toate câ ntecele mele au devenit şlagă re”, spunea, spre
finalul carierei, Temistocle Popa.
În cinematografie a compus muzica unor pelicule de mare succes, precum „Veronica”, „Cu
mâ inile curate”, „Eu, tu şi... Ovidiu” sau „Secretul lui Bachus”.
A fost distins cu Premiul Uniunii Compozitorilor de 12 ori, între 1963 şi 1985, a obţinut şase
premii la Festivalul de la Mamaia, dar şi „Lira de aur” la concursul internaţional de la
Bratislava, în 1985. A fă cut parte de nenumă rate ori din juriile unor concursuri de muzică
uşoară , atâ t în ţară , câ t şi în stră ină tate.
A fost că să torit cu actriţa Cornelia Teodosiu şi au împreună un fiu, rezident în Canada.
În ultimele zile ale vieţii le-a povestit cunoscuţilor că aşteaptă ... trenul de Galaţi. A încetat din
viaţă pe 26 noiembrie 2013, la Bucureşti, fiind înmormâ ntat în Cimitirul Ghencea.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ioan Brezeanu

Scris de D.C. PredescuJoi, 20 Iunie 2013 12:00
Unul dintre întemeietorii învă ţă mâ ntului superior la Dună rea de Jos, prof. univ. dr. Ioan
Brezeanu s-a aflat la catedră în diverse şcoli gă lă ţene timp de peste 70 de ani.
S-a nă scut pe 27 februarie 1916, la Ludişor (judeţul Braşov), stabilindu-se la Galaţi încă de la
începutul carierei didactice. Fost elev al lui Nicolae Iorga, a absolvit „magna cum laude”
Facultatea de Litere a Universită ţii Bucureşti, în 1938, iar apoi şi-a obţinut doctoratul în ştiinţe
filologice la Cluj. A ajuns la Galaţi în 1940, ca profesor la Liceul Pedagogic, a trecut apoi la Liceul
„V.Alecsandri”, a fost director al Liceului „Al.I.Cuza” (1948-1959), după care a intrat în
învă ţă mâ ntul universitar, fiind pe râ nd decan al Facultă ţii de Filologie (1962-1973), rector al
Institutului Pedagogic (1973-1974) şi unul dintre primii prorectori ai Universită ţii (1974-
1981), la înfiinţarea că reia şi-a adus decisiv contribuţia.
Considerat un adevă rat patriarh al culturii gă lă ţene, Ioan Brezeanu a fost un om dedicat şcolii,
punâ nd pe primul plan educarea tinerelor generaţii, pe care le considera „garantul
supravieţuirii şi afirmă rii unui popor”. A activat ca profesor pâ nă la vâ rsta de 92 de ani.
În activitatea sa ştiinţifică , dominante au fost studiile de folclor, reuşind să pună la punct o
arhivă impresionantă , care cuprinde 68 de volume de manuscrise (peste 20.000 de pagini) şi
mii de metri de benzi magnetice. A publicat 23 de volume, în majoritate din domeniul
folclorului şi artei populare de la Dună rea de Jos.
Pentru cele şapte decenii de activitate didactică a primit 45 de decoraţii şi distincţii, printre
care mai multe titluri de Doctor Honoris Causa, fiind, în acelaşi timp, şi primul Cetă ţean de
Onoare al Galaţiului (1995).
În cel de-Al Doilea Ră zboi Mondial, între 1941 şi 1945, sublocotenentul Ioan Brezeanu şi-a
comandat compania la Cotul Donului, la Oarba de Mureş, dar şi în Munţii Tatra. A fost ră nit în
Rusia şi mai apoi în Cehoslovacia. A fost distins cu ordinele „Coroana Româ niei” şi „Steaua
Româ niei”, în ultimii ani ai vieţii fiind ridicat la gradul de general.
Ioan Brezeanu a murit pe 26 septembrie 2010, în oraşul că ruia i-a dă ruit întreaga viaţă .
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Aristide Serfioti

Medicul Aristide Serfioti nu s-a nă scut la Galaţi, însă a ră mas în istoria oraşului de pe malul
Dună rii, iar astă zi Spitalul Militar îi poartă numele.
A venit pe lume pe 20 iulie în 1828, la Hydra (Grecia), ca fiu al Mariei şi al lui Chiriac Serphiotis.
A urmat şcoala şi liceul în ţara natală , iar apoi a plecat în Germania, la Munchen, unde a absolvit
Medicina, în 1851.
A profesat mai întâ i la Viena, iar ulterior a ajuns în Moldova, din mai 1853 stabilindu-se la
Galaţi. În 1857 a fost numit şef al Spitalului Militar, cu grad de colonel, după ce, din 1854, fusese
medic de batalion, cu grad de locotenent, la Garnizoana Galaţi. A lucrat şi ca medic în spitalele
civile, pâ nă în 1901.
Aristide Serfioti este cel care i-a organizat, pentru prima dată , după un model bucureştean, pe
medicii gă lă ţeni în Societatea Medicală , fiind şi preşedintele acesteia între 1868 şi 1881.
S-a implicat, de asemenea, în activitatea de Cruce Roşie, avâ nd o contribuţie importantă în
timpul Ră zboiului de Independenţă . În urma activită ţii de pe front a fost decorat cu ordinul
„Coroana Româ niei” în grad de comandor, cu „Steaua Româ niei”, cu ordinul rus „Sf.Stanislav” şi
cu cel prusac „Coroana Prusiei”.
A locuit într-un imobil aflat pe strada Domnească la numă rul 52, acum într-o stare avansată de
degradare.
Imediat după ră zboi, a cumpă rat de la familia Ghica moşia Calica (actualul cartier Fileşti), unde
a restaurat biserica „Sf.Treime”.
Aristide Serfioti a murit pe 24 iulie 1905, în oraşul că ruia i-a dedicat aproape întreaga viaţă .
Este înmormâ ntat în cavoul pe care familia sa îl are la Fileşti, monument de patrimoniu aflat
astă zi în paragină .
A lă sat prin testament bani pentru îngrijirea bisericii, pentru acordarea unor burse studenţilor
medicinişti, pentru înzestrarea mai multor familii tinere din Fileşti şi pentru azilul de copii, iar
moşia Calica a revenit Spitalului „Elisabeta Doamna”. Că rţile sale au fost donate bibliotecii
Liceului „Vasile Alecsandri” şi Societă ţii Medicale din Galaţi.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ionel Fernic

E puţin probabil să existe cineva care să nu fi auzit „La umbra nucului bă trâ n” sau „Îţi mai aduci
aminte, doamnă ”, însă puţini ştiu cine este autorul lor. Practic, piesele lui Ionel Fernic au intrat
în folclor şi au fost câ ntate de zeci de interpreţi în cei 70-80 de ani de câ nd au fost compuse.
Nă scut la Tâ rgovişte, pe 19 mai 1901, Ionel Fernic a ajuns cu familia la Galaţi câ teva luni mai
tâ rziu, petrecâ ndu-şi copilă ria şi adolescenţa pe malul Dună rii. A urmat cursurile Liceului
„Vasile Alecsandri”, unde l-a întâ lnit pe profesorul de muzică Theodor Fuchs, de la care a luat
primele lecţii de chitară , pian, armonie şi compoziţie.
Pasionat de muzică şi de avioane, Ionel Fernic este sfă tuit de familie să urmeze o carieră
tehnică , însă alege Conservatorul din Bucureşti, unde a intrat cu cea mai bună medie la secţia
de artă dramatică . După finalizarea studiilor, a ajuns la Teatrul Naţional, dar a renunţat repede
la cariera de actor în favoarea celei muzicale.
Prima sa piesă , compusă în anii liceului pe strada Roşiori din Galaţi, unde locuia dască lul să u, a
fost „Cruce albă de mesteacă n”, repertoriul ulterior fiind caracterizat prin romanţe şi tangouri,
foarte la modă în epocă . În numai câ ţiva ani, Ionel Fernic a scris peste 400 de piese, cea mai
mare parte a lor devenind rapid şlagă re, iar unele fiind câ ntate şi astă zi. Amintim, dintre ele,
„Pe boltă câ nd apare luna”, „Iubesc femeia”, „Adio, doamnă ”, „Cea din urmă seară ”, „Aprinde o
ţigară ”, „Dă -mi mâ inile să le să rut”.
Şi-a încercat şi talentul scriitoricesc, publicâ nd un volum de schiţe, unul de poezii şi câ teva că rţi
pentru copii.
La începutul anilor '30 s-a mutat la Bucureşti şi a revenit la vechea dragoste pentru zbor,
luâ ndu-şi brevetul de pilot în 1935, iar apoi dedicâ ndu-se paraşutismului.
A murit la numai 37 de ani, pe 22 iulie 1938, într-un accident de avion, în care - culmea - era
pasager.
La Galaţi, Ionel Fernic dă astă zi numele unei stră zi din Micro 39.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ion Petrovici

Filosof, scriitor şi om politic, academician şi ministru, Ion Petrovici s-a nă scut la Tecuci, pe 14
iunie 1882. A urmat şcoala primară în oraşul natal, iar studiile medii la Colegiul Sf. Sava din
Bucureşti, după care s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, unde i-a avut ca profesori pe
Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. În 1904 a obţinut licenţa în filosofie, iar un an mai tâ rziu a
devenit primul doctor în filosofie al unei universită ţi româ neşti.
Din 1905, a frecventat cursuri la universită ţile din Leipzig şi Berlin, iar în noiembrie 1906 a
devenit conferenţiar la Universitatea din Iaşi, unde a fost numit profesor în 1912 şi a predat
timp de 34 de ani. În 1923 a fost ales decan al Facultă ţii de Litere, în 1932 a fost invitat să
conferenţieze la Sorbona, iar în 1935 a fost ales membru al Academiei Româ ne.
Cel mai cunoscut filosof româ n în stră ină tate din perioada interbelică , Ion Petrovici a avut
contribuţii originale prin cercetă rile sale de logică şi prin concepţia metafizică ce aşeza la un
loc credinţa şi raţiunea. A fost colaborator constant, decenii de-a râ ndul, al celor mai
prestigioase reviste de specialitate din Franţa şi Germania, fiind invitat în acelaşi timp să
conducă lucră rile mai multor congrese internaţionale.
A fost ministru al Lucră rilor Publice şi Instrucţiunii Publice în guvernele conduse de Alexandru
Averescu (1921, 1926-1927), ministru al Educaţiei sub Octavian Goga (1937-1938), funcţie din
care a înfiinţat la Cluj o catedră de filosofie pentru Lucian Blaga, iar ulterior a devenit ministru
al Culturii sub Ion Antonescu (1941-1944), înfiinţâ nd, în 1943, Rotonda scriitorilor din
Cişmigiu.
Din pă cate, în plină forţă creatoare, Ion Petrovici a că zut victimă epură rilor politice ale
regimului comunist şi a stat în închisoare pâ nă în 1958, fiind apoi deportat în Bă ră gan pâ nă în
1964, câ nd vâ rsta nu-i mai permitea revenirea în prim-plan. A murit pe 17 februarie 1972, la
Bucureşti.
O stradă şi o şcoală gimnazială din Tecuci îi poartă astă zi numele.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Victor Vâ lcovici

Considerat creatorul hidrodinamicii şi aerodinamicii teoretice româ neşti, Victor Vâ lcovici s-a
nă scut la Galaţi, pe 9/21 septembrie 1885.
În şcoala primară era un „abonat” al revistei „Gazeta matematică ”, unde a ajuns să colaboreze
cu probleme deşi era încă elev. Şi-a finalizat liceul la Bră ila, iar apoi a urmat Facultatea de
Ştiinţe din Bucureşti, avâ ndu-i ca profesori pe Spiru Haret şi Gheorghe Ţiţeica. Rezultatele
foarte bune obţinute la absolvirea din 1907 (primul în generaţia sa) i-au deschis calea că tre o
bursă la Universitatea din Gottingen. Teza sa de doctorat din 1913, susţinută în Germania, a
atras atenţia multor specialişti, fiind citată adesea în lucră ri din întreaga lume.
Revenit în ţară , Vâ lcovici a predat întâ i la Iaşi, iar din 1921 la Timişoara, unde a fost ales şi
rector al nou-înfiinţatei Şcoli Politehnice. Din 1930 s-a mutat la Universitatea Bucureşti, ca
profesor de mecanică , unde a activat pâ nă în 1962, câ nd a ieşit la pensie.
Este considerat primul mecanician de anvergură pe care l-a dat Româ nia, opera sa cuprinzâ nd
peste 150 de lucră ri în acest domeniu. A întreprins, de asemenea, cercetă ri fundamentale în
multe domenii înrudite, de la elasticitate şi mecanica fluidelor la astronomie şi cosmogonie.
Una dintre teoriile sale, cu aplicaţii încă actuale în propulsia rachetelor, este cunoscută şi astă zi
drept schema Vâ lcovici-Birkhoff, iar cercetă rile asupra teoremelor mecanicii au dus la apariţia
în literatura de specialitate a „suprafeţelor Bernoulli-Vâ lcovici”.
În afara carierei didactice şi a cercetă rilor ştiinţifice, Victor Vâ lcovici a fost deputat şi pentru
scurt timp chiar ministru al Lucră rilor Publice în guvernul condus de Nicolae Iorga (1931-
1932), elaborâ nd o lege a drumurilor, care a deschis asfaltarea şoselelor româ neşti.
În 1965 a devenit membru titular al Academiei Româ ne, al că rei membru corespondent era din
1936.
Victor Vâ lcovici a murit la Bucureşti, pe 21 iunie 1970.
La Galaţi, există o stradă care poartă numele savantului, iar Bră ila îl onorează cu un concurs
interjudeţean de matematică .
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ludovic Feldman

Violonist şi compozitor care a transpus într-o manieră modernă lucră ri de inspiraţie folclorică ,
Ludovic Feldman s-a nă scut la Galaţi pe 25 mai 1893.
A început să studieze vioara în localitatea natală , între 1903 şi 1909, apoi a continuat la
Conservatorul din Bucureşti, precum şi în cadrul unui curs de specializare la Viena (1911-
1913).
Şi-a început cariera profesională în 1925, la orchestra Operei din Zagreb, în calitate de concert-
maestru, anul urmă tor gă sindu-l la Opera Româ nă din Bucureşti, unde a fost prim-violonist
pâ nă în 1940. În paralel, a activat ca violonist şi concert-maestru la Filarmonica „George
Enescu”, pâ nă în 1953, câ nd a ieşit la pensie. În urmă torii zece ani a fost conducă tor al biroului
pentru muzică simfonică şi de cameră al Uniunii Compozitorilor.
De-a lungul carierei, a fost sfă tuit şi încurajat să compună de o serie de mari nume ale muzicii
româ neşti, printre care Mihail Jora sau George Enescu, cel din urmă sprijinindu-l pe Feldman şi
în momentele dificile prin care a trecut din cauza originii sale evreieşti.
Cariera sa componistică a început relativ tâ rziu, în jurul vâ rstei de 50 de ani, câ nd s-a decis să
dea curs celor care-l vedeau foarte dotat pentru acest lucru. Compoziţiile sale au acoperit mai
multe genuri muzicale - muzică simfonică , de cameră , concertantă , corală sau pentru pian.
Printre cele mai importante lucră ri ale sale se numă ră : Poem tragic, Şase schiţe simfonice, Cinci
piese pentru orchestră , In memoriam Anne Franck, Simfonie concertantă pentru orchestră de
coarde.
În afara concertelor şi a activită ţii componistice, a susţinut emisiuni la radio şi televiziune, a
publicat articole şi cronici muzicale. A primit numeroase distincţii şi premii, din partea Uniunii
Compozitorilor, Academiei Româ ne sau la festivalurile „George Enescu”.
Ludovic Feldman a murit pe 11 septembrie 1987, la Bucureşti.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ovid S. Crohmă lniceanu

Criticul şi istoricul literar Ovid S. Crohmă lniceanu s-a nă scut la Galaţi, pe 16 august 1921, într-o
familie de origine evreiască . Fiul lui Lază r Cohn şi al Esterei Leibovici, Moise Cohn (numele să u
real) a urmat şcoala primară şi liceul („Vasile Alecsandri”) în oraşul natal. Şi-a întrerupt studiile
în timpul ră zboiului, dar le-a reluat în 1944, la Politehnica din Bucureşti, unde a obţinut în
1947 diploma de inginer constructor.
Debutul literar şi l-a fă cut în 1944, sub pseudonimul Crohmă lniceanu, considerat de
contemporani ca derivat din moldovenescul crohmală (scrobeală ). A avut, într-o primă fază , o
abordare marxistă , criticâ nd curentele de avangardă , pe care le considera potrivnice
realismului socialist. Ulterior, însă , operele sale, printre care „Istoria literaturii româ ne între
cele două ră zboaie mondiale”, l-au plasat în râ ndul celor mai importanţi istorici literari româ ni.
După ce i-a impus în literatură pe Nina Cassian, Marin Preda şi Petru Dumitriu, în anii ‚50, a
avut o perioadă în care n-a mai avut voie să semneze, din cauza contradicţiilor cu ideologia
noului regim. A fost mai apoi reabilitat, i-a readus în prim-plan pe marginalizaţii Arghezi şi
Blaga, dar a continuat să facă diverse compromisuri impuse de politica oficială , pentru care
încă îi sunt contestate meritele literare.
În perioada 1947-1951 a fost editor al revistei „Contemporanul”, iar apoi a lucrat la „Viaţa
Româ nească ” şi Gazeta literară ”, pâ nă în 1966, câ nd a devenit profesor la Facultatea de Litere
din Bucureşti, unde a predat pâ nă la pensionare, în 1991. În acelaşi timp, a condus cenaclul
„Junimea” şi a lansat o serie de tineri prozatori postmodernişti.
În 1992, a emigrat în Germania, unde a predat la Facultatea de Limbi Romanice a Universită ţii
din Munchen şi a continuat să scrie, în limba româ nă , despre literatura româ nă .
Pe 27 aprilie 2000, a încetat din viaţă din cauza unui cancer, într-un spital din Berlin, în acelaşi
timp cu soţia sa, Ruth, internată într-un alt spital.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ion Bîrlă deanu

S-a nă scut în judeţul Galaţi, a cucerit titlul de campion mondial la kaiac în Germania, iar acum
este şeful federaţiei din sportul care i-a adus consacrarea.
Ion Bîrlă deanu a vă zut lumina zilei la Cosmeşti, pe 1 august 1958. A început kaiacul în capitala
de judeţ la o vâ rstă destul de înaintată pentru sport, 18 ani, fiind legitimat la Clubul Sportiv
Şcolar, sub îndrumarea antrenorului Gheorghe Gă lă ţanu.
A avansat extrem de rapid şi, în 1978, la numai doi ani de la urcarea în barcă , a cucerit două
medalii de argint la Campionatele Mondiale de la Belgrad, în probele de kaiac 2 - 500 metri şi
kaiac 4 - 1.000 metri. Anul urmă tor, la Mondialele de la Duisburg, fă câ nd pereche cu
bucureşteanul Nicuşor Eşanu, Bîrlă deanu a devenit campion mondial, adjudecâ ndu-şi medalia
de aur la kaiac 2 - 10.000 metri. În proba de kaiac 2 - 1.000 metri, cei doi româ ni au câ ştigat
argintul, completâ ndu-şi astfel un palmares care-i plasa printre cei mai redutabili din lume.
În 1980, Mondialele au lipsit, fă câ nd loc Olimpiadei de la Moscova, unde Bîrlă deanu a concurat
la simplu şi a intrat în posesia medaliei de bronz la kaiac 1 - 1.000 metri, într-o cursă în care a
ratat argintul pentru doar două zecimi de secundă . Performanţele mondiale ale gă lă ţeanului
aveau să continue şi în 1981, la concursul desfă şurat la Nottingham, unde Ion Bîrlă deanu, deşi
nu a mai obţinut niciun titlu, a urcat pe podium de trei ori: argint la kaiac 1 - 500 metri şi la
kaiac 1 - 1.000 metri, bronz la kaiac 2 - 10.000 metri. În urmă torii doi ani, Mondialele nu i-au
mai adus lauri sportivului din Cosmeşti, deşi la Tampere 1984 a fost la un vâ rf de barcă de
medalia de bronz în două dintre curse.
După retragerea din activitatea competiţională , Ion Bîrlă deanu a ră mas ală turi de sportul în
care a fă cut performanţă , iar din 2005 este preşedintele Federaţiei Româ ne de Kaiac-Canoe.
Trebuie spus şi faptul că Galaţiul a fost, de-a lungul vremii, un adevă rat izvor de performeri la
kaiac-canoe, printre medaliaţii mondiali plecaţi de la CSŞ, Dună rea şi Ancora numă râ nu-se,
ală turi de Bîrlă deanu, Antonel Borşan, Ion Geantă , Maria Nichiforov sau Petrică Dimofte.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ioan Neniţescu

Multă lume a auzit probabil versurile poeziilor patriotice „Ţara mea” (Acolo unde-s nalţi
stejari /Şi câ t stejarii nalţi îmi cresc / Flă că i cu piepturile tari, / Ce moartea-n faţă o privesc) şi
„Pui de lei” (Eroi au fost, eroi sunt încă / Şi-or fi în neamul româ nesc!...), însă destul de puţini
sunt cei care ştiu că Ioan Neniţescu, autorul lor, este gă lă ţean.
Ioan S. Vasiliu, pe numele să u real, s-a nă scut la Galaţi, pe 11 aprilie 1854, fiind al doilea copil al
soţilor Ştefan Vasiliu (negustor de pâ nzeturi) şi Elisabeta Zaharia. Numele Neniţescu l-a
împrumutat de la unchiul să u, pentru a fi în pas cu moda vremii, care impunea nume cu
reverberaţii latine.
A urmat cursurile Şcolii Comerciale „Alexandru Ioan I” din Galaţi şi apoi liceul la Iaşi, unde şi-a
dat şi bacalaureatul. Pasiunea pentru literatură l-a determinat să se înscrie la Facultatea de
Litere din Iaşi şi să frecventeze şedinţele societă ţii literare „Junimea”. Din această perioadă
datează şi primele sale versuri, pe care i le închină lui Vasile Alecsandri, pe care îl considera
mentorul să u spiritual. Debutul efectiv datează din 1874, câ nd a publicat în ziarul gă lă ţean
„Gardistul civic”. Primul volum, „Flori de primă vară ”, i-a apă rut în 1880.
În paralel, s-a înrolat voluntar în armată şi a participat la Ră zboiul de Independenţă din 1877. A
fă cut parte din Regimentul 13 Dorobanţi şi a fost ră nit în asaltul asupra redutei Griviţa. Pentru
faptele de vitejie de pe câ mpul de luptă a fost decorat cu mai multe medalii româ neşti şi
ruseşti, printre care „Steaua Româ niei”, „Virtutea Militară ” şi Crucea „Sf.Gheorghe”.
După ră zboi, în 1878, Ioan Neniţescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Arte de la Berlin, pe
care a finalizat-o cu un doctorat susţinut la Leipzig, în 1887. După revenirea în ţară , a fost
profesor la o şcoală din Bucureşti, revizor şcolar şi inspector şcolar al Bucureştiului.
În 1888 a fost ales deputat de Covurlui, fiind şi secretar la Camerei, iar mai apoi prefect de
Constanţa şi de Tulcea.
Deşi a scris şi poezii de altă factură , precum şi piese de teatru, fiind un colaborator frecvent al
revistelor vremii, Neniţescu a ră mas cunoscut datorită poeziilor patriotice. Meritele literare i-
au adus în 1896 şi titlul de academician.
S-a stins din viaţă , la Buză u, la numai 47 de ani, pe 23 februarie 1901.
În Galaţi, numele să u este purtat de o stradă şi de o gră diniţă .
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Melchisedec Ştefă nescu

Primul episcop al Dună rii de Jos, istoric şi academician, Melchisedec Ştefă nescu a fost unul
dintre cei mai mari că rturari ai epocii sale şi „bă rbatul cel mai cu ştiinţă dintre prelaţii
contemporani”, după cum îl caracteriza B.P.Hasdeu.
Mihai Ştefă nescu s-a nă scut, pe 15 februarie 1823 , în satul Gâ rcina, din judeţul Neamţ, fiind al
treilea din cei 15 copii ai unei familii preoţeşti. A studiat la Seminarul de la Socola între 1834 şi
1843, iar apoi la Academia duhovnicească din Kiev (1848-1851), unde a obţinut titlul de
„magistru în teologie şi litere”. A predat la Socola timp de zece ani, după care, cinci ani, a fost
profesor şi director la Seminarul din Huşi.
S-a că lugă rit cu numele de Melchisedec în anul 1843, parcurgâ nd râ nd pe râ nd toate treptele
ierarhiei bisericeşti. Pe 10 mai 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit episcop al
Dună rii de Jos. Cea dintâ i preocupare a sa în această funcţie a fost să zidească biserici în
majoritatea localită ţilor eparhiei, în Galaţi fiind sfinţite în perioada respectivă , printre altele,
bisericile „Sfinţii Împă raţi” şi „Izvorul Tă mă duirii”. A ră mas la Dună rea de Jos timp de 15 ani,
aceasta fiind cea mai îndelungată perioadă din viaţă petrecută într-un singur loc. În 1879 a fost
ales episcop al Romanului, unde a pă storit pâ nă la moarte.
Melchisedec Ştefă nescu a luptat pentru Unirea Principatelor, iar după înfă ptuirea acesteia a
sprijinit reformele lui Cuza şi, mai tâ rziu, Ră zboiul de Independenţă . Deşi nu era înregimentat
politic, a fost senator şi ministru al Cultelor (1860). A militat pentru recunoaşterea autocefaliei
bisericii din Româ nia.
A fost unul dintre istoricii de seamă ai epocii sale şi a publicat, pe lâ ngă manuale şi lucră ri
didactice, însemnă ri despre bisericile din Moldova, monografii de eparhii sau biografii de
ierarhi. A tradus din limbile slavonă , germană şi greacă .
În timpul vieţii, a trimis numeroşi tineri la studii în Rusia, iar prin testament a creat o fundaţie
ce acorda burse de studii la Academia din Kiev. Biblioteca de peste 2.500 de volume şi colecţia
numismatică le-a donat Academiei româ ne, al că rei membru titular a fost din anul 1870, câ nd a
devenit primul cleric academician.
„Cel mai învă ţat episcop al româ nilor” s-a stins din viaţă la Roman, pe 16 mai 1892.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Paul Bujor

Academicianul Paul Bujor a fost unul dintre cei mai importanţi biologi româ ni şi, în acelaşi
timp, un dască l de excepţie, care a pus formarea studenţilor să i mai presus de cariera sa
ştiinţifică , considerâ nd că acesta este singurul mod în care ţara poate progresa.
S-a nă scut pe 20 iulie 1862, la Bereşti, în familia lui Gavril Bujor, un modest funcţionar
comunal. A fă cut şcoala primară şi liceul la Bâ rlad, unde a fost coleg cu prozatorul Alexandru
Vlahuţă . Şi-a susţinut bacalaureatul la Bucureşti, unde a urmat apoi Facultatea de Ştiinţe. În
1887 a plecat la Paris, pentru a studia biologia, iar ulterior, la Geneva, s-a specializat în
morfologia animală . În Elveţia şi-a obţinut şi doctoratul în ştiinţe naturale, în 1931.
A revenit în ţară ca asistent la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, iar în 1896 a preluat catedra
de morfologie animală a Universită ţii din Iaşi, unde a predat pâ nă la pensionare, în 1936. Cea
mai mare parte a activită ţii sale din acea perioadă a fost consacrată cursurilor şi lucră rilor
practice cu studenţii, precum şi studiilor ştiinţifice, acestea fiind grupate pe trei direcţii
principale: morfologie descriptivă , hidrobiologie şi zoologie experimentală . Multe dintre
cercetă rile sale - formele de viaţă din lacurile să rate, formarea nă molului din lacul Techirghiol,
etc - sunt considerate premiere mondiale, fiind citate şi astă zi în literatura de specialitate.
A fost, pe parcursul mai multor legislaturi, senator şi deputat PNŢ de Iaşi, de orientare
socialistă , fiind chiar preşedinte al Senatului în perioada 1918-1920.
În plan cultural, a fondat sau condus mai multe reviste literare şi ştiinţifice, printre care „Viaţa
româ nească ” şi „Analele ştiinţifice ale Universită ţii din Iaşi”. În acelaşi timp, a fost şi un scriitor
remarcabil, cele mai importante opere ale sale - nuvele, povestiri, memorialistică - fiind
grupate, în 1951, într-un volum de „Scrieri alese”. A fost, de asemenea, un promotor al
sportului, fiind fondatorul primei societă ţi de sport şi muzică din Iaşi (1901).
Pentru meritele sale ştiinţifice şi didactice a fost ales, pe 12 august 1948, membru de onoare al
Academiei Româ ne.
Paul Bujor s-a stins din viaţă pe 17 mai 1952, la locuinţa sa din Bucureşti.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Marian Gheorghe

Marian Gheorghe a plecat din Galaţi ca înotă tor, a câ ştigat o mulţime de titluri naţionale, a
participat la Olimpiada de la Barcelona şi a ajuns antrenor coordonator al lotului de pentatlon
modern al Guatemalei.
Marian Viorel Gheorghe s-a nă scut la Galaţi pe 15 aprilie 1963 şi a început sportul la Liceul cu
Program Sportiv, în grupa de nataţie a profesoarei Rodica Hoştiuc. În anii junioratului şi-a
trecut în palmares câ teva titluri naţionale în probele de ştafetă 4x100 metri liber şi 4x100
metri mixt.
După absolvirea liceului, a plecat la Bucureşti, fiind admis la Institutul de Educaţie Fizică şi
Sport, pe care l-a absolvit în 1987. În perioada studenţiei a schimbat nataţia pe pentatlon
modern, sport în care avea să cunoască gloria. A practicat cel mai complet dintre sporturi
(pentatlonul modern cuprinde probe de că lă rie, înot, scrimă , tir şi atletism) peste un deceniu
(1982-1993), timp în care a câ ştigat nu mai puţin de 18 titluri naţionale (8 la individual şi 10
pe echipe). Pe plan internaţional, a fost medaliat cu bronz la echipe la Campionatul Mondial de
juniori din 1984, unde la individual s-a clasat pe locul 5. La seniori, trebuie remarcată
participarea meritorie la Olimpiada de la Barcelona, din 1992, unde s-a clasat în final pe locul 7,
după ce a câ ştigat proba de că lă rie şi s-a aflat în lupta pentru titlu pâ nă la final. A ratat însă
tirul, deşi excela de obicei în poligon, şi astfel a spus adio medaliei olimpice.
A primit titlul de maestru internaţional al sportului şi este considerat unul dintre cei mai mari
pentatlonişti româ ni, ală turi de Dumitru Spâ rlea, antrenorul să u.
În timpul Olimpiadei din 1992 i s-a oferit un contract în Guatemala pe care l-a acceptat şi a
antrenat acolo pâ nă în 1995, câ nd a dat curs unei oferte din Mexic. A revenit câ ţiva ani mai
tâ rziu în Guatemala, iar din anul 2000 s-a stabilit definitiv în această ţară din America Centrală .
Este că să torit cu fosta campioană de scrimă Maria Gheorghe-Stegă rescu, iar fiul să u îi calcă pe
urme. La 25 de ani, Andrei Dan Gheorghe reprezintă Guatemala în competiţii, este deja
vicecampion la Jocurile Panamericane, la Olimpiada de la Londra, de anul trecut, s-a clasat pe
locul 31, iar în 2016 promite că va depă şi performanţa tată lui să u de la Barcelona.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Iorgu Iordan

Vicepreşedinte al Academiei Româ ne şi, în acelaşi timp, unul dintre cei mai importanţi lingvişti
româ ni din toate timpurile, Iorgu Iordan s-a nă scut la Tecuci, pe 29 septembrie / 11 octombrie
1888, dintr-un tată bulgar şi o mamă româ ncă .
După ce a absolvit Gimnaziul Real de bă ieţi din oraşul natal, a plecat la Iaşi, unde a urmat
cursurile liceale (1908), iar apoi pe cele ale universită ţii locale (1911), obţinâ nd licenţe în
limba şi literatura germană şi în drept. Ulterior s-a specializat în filologie şi lingvistică la
universită ţile din Bonn, Berlin, Paris, Florenţa şi Roma. În 1919 şi-a susţinut doctoratul în
filologia modernă , sub îndrumarea lui Alexandru Philippide.
În 1926 a devenit profesor la universitatea ieşeană , unde a predat timp de 20 de ani. Din 1946
a preluat catedra de romanistică a Universită ţii Bucureşti (unde a ră mas pâ nă la pensionare, în
1962), după ce în anul anterior fusese primit ca membru titular al Academiei Româ ne.
Iorgu Iordan a scris numeroase tratate de lingvistică şi filologie, printre care „Toponimia
româ nească ”, „Stilistica limbii româ ne”, „Introducere în studiul limbilor romanice”, „Limba
româ nă actuală ”. A publicat ample studii de critică literară , despre Cervantes, Dante, Goethe,
Petrarca, Arghezi, Creangă , Caragiale, Eminescu, etc.
Pentru meritele ştiinţifice unanim recunoscute a fost recompensat cu titlul de Doctor Honoris
Causa al universită ţilor din Berlin, Montpellier, Gand şi Roma, fiind şi membru al academiilor
de ştiinţe din Leipzig, Berlin, Viena şi Munchen.
A întemeiat şi editat la Iaşi Buletinul Institutului de Filologie, a fost responsabil al Dicţionarului
limbii româ ne (DLR) şi al mai multor publicaţii de profil, a fost director al Institutului de
Lingvistică din Bucureşti, preşedinte al Societă ţii Româ ne de Lingvistică , dar şi ambasador al
Româ niei la Moscova (1945-1947), în perioada în care intelectualii reprezentau candidaţii
ideali pentru diplomaţie.
Iorgu Iordan s-a stins din viaţă la Bucureşti, pe 20 septembrie 1986, fiind înmormâ ntat în
Cimitirul Bellu. Institutul de Lingvistică al Academiei Româ ne şi Şcoala nr. 11 din Tecuci îi
poartă astă zi numele.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Adela Leonida-Paul

Medicul oftalmolog Adela Leonida-Paul este primul specialist româ n care a utilizat curentul
electric în tratamentul cataractei.
Adela Leonida s-a nă scut la Galaţi, pe 7 aprilie 1890, într-o familie de intelectuali, care a dat
ţă rii mai multe personalită ţi în diverse domenii. Tată l să u, Anastase Leonida, era ofiţer de
carieră , iar mama, Matilda Gill, era fiica unui inginer de origine franceză . Sora sa, Eliza Leonida
Zamfirescu, a fost prima femeie inginer din Europa, iar fratele să u, Dimitrie Leonida, a fost un
apreciat om de ştiinţă , numele să u fiind purtat astă zi de Muzeul Tehnic din Capitală .
Că lă torind ală turi de tată l să u din garnizoană în garnizoană , Adela a urmat cursurile Liceului
„Regina Maria” şi apoi pe cele ale Facultă ţii de Medicină din Bucureşti, pe care le-a absolvit în
1916. A început să lucreze încă din anul doi de facultate în clinica profesorului Stă nculescu.
A publicat în reviste de specialitate articole despre aplicaţiile curenţilor de înaltă frecvenţă în
medicină , devenind astfel primul specialist româ n care a utilizat curentul electric în
tratamentul cataractei.
În timpul Primului Ră zboi Mondial a fost repartizată la spitalul din Iaşi, unde l-a secondat pe
medicul francez Dantrelle şi s-a remarcat prin devotamentul pentru profesie, fiind unanim
recunoscută drept un specialist de excepţie. Tot la Iaşi şi-a susţinut şi doctoratul, cu teza
„Complicaţiile tifosului exantematic la ochi”.
După încheierea ră zboiului a revenit la Bucureşti, fiind numită directoare a orfelinatului de
orbi „Vatra Luminoasă ”. Pentru a-şi ajuta elevii, a înfiinţat în cadrul aşeză mâ ntului o tipografie
cu ajutorul că reia a reprodus în sistem Braille manualele pentru clasele primare şi de liceu. În
1920 se înfiinţează Spitalul de ochi „Vatra Luminoasă ”, iar Adela Leonida este primul să u
director.
Solicitată de Regina Maria pentru o operaţie de catacată , Adela Leonida-Paul a devenit medicul
oftalmolog al Casei Regale a Româ niei.
A efectuat de-a lungul carierei peste 8.000 de operaţii oftalmice, iar ironia sorţii a fă cut să
moară în 1928, în Capitală , în urma unei operaţii nereuşite la ficat.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Paul Pă ltă nea

Doctor în istorie şi membru al Academiei Internaţionale de Genealogie de la Paris, Paul

Pă ltă nea era o veritabilă enciclopedie a Galaţiului, cunoscâ nd practic totul despre familiile,
clă dirile, stră zile sau monumentele oraşului.
Nă scut la Bucureşti pe 25 iunie 1924, Paul Pă ltă nea şi-a petrecut copilă ria la Galaţi, unde
familia sa, lipsită de posibilită ţi materiale, se mutase. A urmat în oraş cursurile primare (1931-
1935) şi apoi pe cele ale Colegiului „Vasile Alecsandri” (1935-1943), deprinzâ nd, ală turi de
cunoştinţele şcolare, respectul pentru trecut şi dragostea de localitatea de adopţie.
În timpul ră zboiului a fost admis la specializarea istorie a Facultă ţii de Litere şi Filosofie din
cadrul Universită ţii bucureştene, audiind astfel cursuri ale marilor istorici româ ni ai vremii,
printre care Gheorghe Bră tianu sau Constantin C. Giurescu. După ră zboi, a fost condamnat ca
simpatizant legionar şi a petrecut circa un deceniu în închisorile comuniste (1948-1952 şi
1958-1964), ală turi de nume importante ale culturii româ neşti. În ultimii ani ai vieţii, Pă ltă nea
a fost preşedintele filialei gă lă ţene a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.
A fost profesor, muncitor, funcţionar, muzeograf, iar o vreme bibliotecar la „V.A.Urechia”,
instituţie că reia îi trecerea pragul zilnic şi după pensionare.
Paul Pă ltă nea a publicat, de-a lungul vremii, mai multe volume, dar opera sa de că pă tâ i ră mâ ne
„Istoria oraşului Galaţi de la origini pâ nă la 1918”, publicată în 1994, lucrare considerată una
dintre cele mai bune monografii scrise în Româ nia. De altfel, volumul a şi fost recompensat cu
premiul „A.D.Xenopol” al Academiei Româ ne. Cu o primă variantă a că rţii a primit, în 1993,
titlul de doctor în istorie, deşi îşi susţinuse teza cu 20 de ani mai înainte, câ nd autorită ţile
regimului comunist i-au refuzat distincţia.
„Patriarhul culturii gă lă ţene” s-a stins din viaţă în urmă cu cinci ani, pe 25 ianuarie 2008, în
oraşul care l-a adoptat şi pe care, la râ ndul să u, l-a adoptat.
Pentru meritele deosebite de a-şi face oraşul cunoscut în ţară şi în lume, Galaţiul l-a
recompensat cu titlul de Cetă ţean de Onoare, iar Muzeul de Istorie a primit recent numele să u.
Gă lă ţeni care au uimit lumea / Grigore Hagiu

Poet de marcă al generaţiei antiproletcultiste, Grigore Hagiu s-a nă scut la Tâ rgu Bujor pe 27
septembrie 1933. După ce a absolvit şcoala primară în localitatea natală , a urmat liceul la
Bucureşti, iar în 1952 s-a înscris la Institutul de Teatru din Capitală , de unde a fost exmatriculat
după doar un an. A urmat apoi, din 1955, Facultatea de Filologie din cadrul Universită ţii
bucureştene.
A fost redactor la diferite ziare ale vremii, printre care „Drum nou” din Galaţi, „Gazeta literară ”
şi „Luceafă rul” din Bucureşti. A debutat publicistic în revista „Tâ nă rul scriitor” încă din 1950,
cu poeme în spiritul epocii, iar primul volum - „Autoportret în august” - i-a apă rut în 1962.
Spirit boem, Hagiu a fost timp de trei decenii una dintre figurile pitoreşti ale Bucureştiului
artistic. A format un cuplu inedit cu poeta Vera Lungu, care i-a fost şi muză în prima tinereţe,
iar ulterior s-a că să torit cu Ana Mureşan, ală turi de care a ră mas pâ nă la moarte, timp de
aproape 20 de ani.
S-a detaşat ca lider al generaţiei sale odată cu „Sfera gâ nditoare”, din 1967, fiind considerat un
„boier al literelor româ neşti”. Era foarte bun prieten cu Nichita Stă nescu, îşi citeau versurile
unul altuia şi se „invidiau” reciproc: „Te invidiez, bă trâ ne! Ai scris un poem îngrozitor de
frumos! Mi-ar plă cea să scriu şi eu la fel de bine!”. Din cercul să u de prieteni mai fă ceau parte
nume importante ale literaturii româ ne, precum Cezar Baltag, Nicolae Breban şi Matei
Că linescu.
A publicat peste 20 de volume de versuri, fiind recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor
pentru volumul „Dragoste de ţară ” (1967) şi cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti
pentru „Sonete” (1978). A iubit arta în general şi a scris despre spectacole de teatru, vernisaje,
muzee, cronici reunite în volumul „Bucureştiul artistic”, apă rut în 1984.
Grigore Hagiu a murit în Bucureşti, pe 13 februarie 1985. Într-o noapte geroasă , poetul se
încă lzea la aragaz, dar gazele s-au oprit, apoi au pornit din nou, asfixiindu-l.
În amintirea sa, la Galaţi şi Tg.Bujor se organizează anual, în luna septembrie, Festivalul şi
Concursul naţional de poezie „Grigore Hagiu”.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Gheorghe Petraşcu

Gheorghe Petraşcu - Autoportret cu beretă roşie
Pictor de valoare europeană , fondator al unui curent artistic, Gheorghe Petraşcu s-a nă scut la
Tecuci, pe 20 noiembrie 1872, într-o familie cu tradiţii culturale. Şi-a manifestat din copilă rie
înclinaţiile artistice, astfel că după ce a absolvit gimnaziul în localitatea natală a fost trimis să
studieze la Academia de Belle-Arte din Bucureşti. La recomandarea lui Nicolae Grigorescu,
tâ nă rul Petraşcu a primit o bursă de specializare în stră ină tate. După o scurtă perioadă
petrecută la Munchen, a ajuns la Paris, unde s-a înscris la celebra Academie Julian, unde a
studiat între 1898 şi 1902.
În anul 1900 a deschis, la Ateneul Româ n, prima sa expoziţie personală , prilej pentru pentru
scriitorii Barbu Ştefă nescu Delavrancea (primar al Bucureştiului, la acea vreme) şi Alexandru
Vlahuţă să -l remarce şi să -i cumpere câ te o lucrare. A pus bazele societă ţii „Tinerimea
artistică ”, ală turi de alţi câ ţiva româ ni cu studii la Paris.
A continuat să picteze cu pasiune, atâ t în ţară (adesea pe malul Siretului, la Coasta Lupei,
comuna Nicoreşti, unde avea un atelier de vară ), câ t şi în stră ină tate (Franţa, Spania şi Italia),
peisajele sale veneţiene fiind extrem de apreciate şi reuşind să -l impună în galeria marilor
pictori europeni din perioada interbelică .
A avut numerose expoziţii personale, în special în Capială , de referinţă fiind cele două
retrospective gă zduite de Sala Dalles în 1936 şi 1940. A participat de mai multe ori la Bienala
de la Veneţia şi a fost recompensat cu marele premiu al Expoziţiilor Internaţionale de la
Barcelona (1929) şi Paris (1938).
În 1936 a fost ales membru al Academiei Româ ne, fiind primul pictor devenit academician. În
1940 s-a pensionat din funcţia de director al Pinacotecii Statului, pe care o ocupa din 1929,
după ce din 1914 fusese custode.
În 1942 s-a îmbolnă vit şi nu a mai reuşit să picteze, participâ nd la diverse expoziţii doar cu
lucră ri mai vechi. A murit la Bucureşti, pe 1 mai 1949.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Alexandru Cernat

Generalul Alexandru Cernat, comandantul oştilor româ ne în Ră zboiul de Independenţă , s-a
nă scut la Vâ rlezi, pe 17 ianuarie 1828.
Şi-a început de timpuriu cariera militară , la 24 de ani fiind sublocotenent în Regimentul 4
Infanterie. A avansat în ierarhie treaptă cu treaptă , iar în 1873 a fost înaintat la gradul de
general de brigadă şi a primit comanda Diviziei 3 Infanterie.
În preajma izbucnirii Ră zboiului de Independenţă , pe 2 aprilie 1877, generalul Cernat a fost
numit ministru de ră zboi. Câ teva zile mai tâ rziu, pe 6 aprilie, noul ministru a decretat
mobilizarea armatei şi a decis apă rarea frontierei de sud a ţă rii de atacurile otomane. Pe 26
aprilie, primele salve de tun trase la Calafat vesteau confruntarea ce stă tea să înceapă .
Numit comandant de operaţiuni al armatei pe 19 august, Alexandru Cernat decide patru zile
mai tâ rziu trecerea Dună rii şi pregă tirea luptelor pentru cucerirea redutelor din jurul Plevnei.
La 29 august, sub conducerea lui Cernat, armata româ nă cucereşte Griviţa 1, iar apoi una câ te
una toate fortificaţiile care protejau trupele turceşti, astfel că la 28 noiembrie armata lui
Osman-paşa a fost nevoită să capituleze. În urma acestui succes de ră sunet, Cernat este înaintat
la gradul de divizie şi decorat cu mai multe ordine şi medalii româ neşti şi ruseşti, în cadrul unei
ceremonii desfă şurate chiar pe câ mpul de luptă .
După încheierea Ră zboiului de Independenţă , generalul Cernat a fost şef al Statului Major
General (1881-1882) şi, din nou, ministru de ră zboi (1878). A trecut în rezervă în 1891, din
funcţia de comandant al Corpului 2 de Armată .
În plan politic, Alexandru Cernat a activat în cadrul Partidului Liberal, fiind ales deputat şi
senator în perioada 1864-1888. A fost şi vicepreşedinte al Senatului în mai multe sesiuni.
Luptele din Ră zboiul de Independenţă l-au determinat să scrie lucrarea „Memorii. Campania
1877-1878”.
A murit pe 8 decembrie 1893, la Nisa (Franţa), fiind înmormâ ntat în Cimitirul Bellu, din
Bucureşti.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Iosif Ivanovici

Legat aproape întreaga viaţă de Galaţi, Iosif Ivanovici este creatorul celebrului vals „Valurile
Dună rii”, lucrare care s-a bucurat pe plan mondial de un atâ t de mare succes încâ t a fost
atribuită unor monştri sacri ai muzicii, precum Johan Strauss-fiul.
Deşi s-a nă scut la Timişoara, în anul 1845, Iosif Ivanovici a ajuns, în 1858, copil de trupă în
Regimentul 6 Infanterie Galaţi. Învă ţase deja să câ nte la un flaut pe care-l primise în copilă rie,
aşa că trecerea spre clarinet a fost relativ uşoară , iar talentul să u i-a determinat pe superiorii
să i să -l îndrume să studieze muzica. Şcoala a fă cut-o la Iaşi, iar ulterior a fost numit dirijor al
mai multor formaţii de muzică militară . Întors la Galaţi, a urcat în grad, ajungâ nd ofiţer în
cadrul regimentului.
Cariera desfă şurată în ansamblurile militare i-a încurajat şi interesul pentru compoziţie,
Ivanovici abordâ nd genuri diverse, de la muzică militară (marşuri, piese pentru fanfară ) la
muzică uşoară (dansuri, precum vals, cadril sau polcă ). Clarinetist, dirijor şi compozitor, Iosif
Ivanovici a scris peste 350 de piese, unele dintre acestea figurâ nd şi astă zi în repertoriul
fanfarelor româ neşti.
În anul 1900 a fost numit inspector general al muzicilor militare din Româ nia, astfel că a fost
nevoit să pă ră sească Galaţiul şi să se mute la Bucureşti. A murit pe 16/28 septembrie 1902, în
Capitală .
În lume, Iosif Ivanovici a fost cunoscut în special datorită valsului „Valurile Dună rii”, compus în
1880 şi interpretat pentru prima dată la Expoziţia Mondială de la Paris, în 1889, unde s-a
bucurat de un succes fulminant. Versurile originale îi aparţin poetului Carol Scrob, dar în timp
acestea au fost modificate, cea mai folostă variantă aparţinâ ndu-i textierului Aurel Felea. În
SUA, piesa este cunoscută sub titlul „The Anniversary Song”, după adaptarea semnată de Al
Jolson. Valsul „Valurile Dună rii” a fost interpretat în filmul "Dezonorata", de personajul jucat de
Marlene Dietrich, dar este prezent şi în pelicula omonimă a lui Liviu Ciulei, precum şi în alte
câ teva filme mai recente, din anii '80-'90. Piesa este foarte cunoscută pâ nă în Extremul Orient,
fiind popularizată pâ nă în China şi Coreea.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Hortensia Papadat-Bengescu

Una dintre cele mai mari prozatoare din epoca interbelică , Hortensia Papadat-Bengescu s-a
nă scut la Iveşti, pe 8 decembrie 1876.
Fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe Ştefă nescu, Hortensia a studiat la
Bucureşti, iar la 20 de ani s-a mă ritat cu magistratul Nicolae Papadat. Din cauza numeroaselor
transferuri ale soţului, precum şi a celor patru copii pe care i-a crescut singură , cariera sa
literară a început relativ tâ rziu, debutul fiind consemnat în 1912, cu articole şi poezii în limba
franceză , apă rute în presa culturală a vremii. În timpul Primului Ră zboi Mondial a lucrat ca
infirmieră voluntară pentru Crucea Roşie.
A debutat editorial de-abia în 1919, cu volumul „Ape adâ nci”, care s-a bucurat de aprecierea lui
Garabet Ibră ileanu. Ulterior a început să colaboreze cu Eugen Lovinescu şi să publice în revista
acestuia, Sbură torul. Datorită meritelor sale în modernizarea romanului româ nesc şi
sincroniză rii sale cu cel european, a fost supranumită „Marea Europeană ”. A evoluat apoi spre
„proza obiectivă ”, aşa cum se poate vedea în ciclul familiei Hallipa („Fecioarele despletite”,
Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”, „Ră dă cini”). În 1946 a fost recompensată cu
Premiul Naţional pentru proză .
După ră zboi, a fost interzisă de regimul comunist, iar celelalte proiecte literare ale sale au
ră mas nefinalizate. Ră masă fă ră mijloace de subzistenţă , a murit uitată de colegi şi de critici, pe
5 martie 1955, la vâ rsta de 79 de ani.
Romanele sale, considerate primele realiză ri de marcă ale prozei psohologice româ neşti, au
fost reintegrate în circuitul literar, treptat, după anul 1965. A ră mas în istroria literarurii
româ ne drept singura femeie care a reuşit să se impună în perioada interbelică , într-o lume a
bă rbaţilor în care reprezentantele sexului frumos au avut foarte puţin succes. Operele sale au
fost traduse în toate limbile de circulaţie internaţională , de la germană la engleză şi spaniolă .
La Iveşti, liceul din localitate îi poartă numele, iar casa în care s-a nă scut a fost transformată în
muzeu.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Dimitrie Cuclin

Scris de D.C. PredescuJoi, 11 Octombrie 2012 12:00
Compozitor, muzicolog, filosof, scriitor şi traducă tor, Dimitrie Cuclin s-a nă scut la Galaţi, pe 24
martie 1885. Tată l să u, Constantin Cuclin, originar din comuna Cucleni de lâ ngă Ismail, a fost
profesor de muzică la Liceul „Vasile Alecsandri” timp de aproape două decenii.
După absolvirea şcolii primare, Dimitrie Cuclin a urmat cursurile LVA-ului între 1896 şi 1903,
din această perioadă datâ nd şi primele sale compoziţii. Încercarea de a studia vioara la
Bucureşti îi este respinsă , în 1903, pentru depă şirea limitei de vâ rstă , dar este admis la teorie şi
armonie. După trei ani la Şcoala de Muzică din Capitală , obţine o bursă în Franţa, unde a
studiat, pâ nă în 1914, la şcoala lui Vincent d’Indy.
Întors în ţară , devine în 1919 profesor la Academia Regală de Muzică . Trei ani mai tâ rziu a
plecat în America, unde pâ nă în 1930 a fost profesor de vioară şi teoria muzicii la două
prestigioase instituţii din New York.
Revenit la Conservatorul bucureştean, a predat pâ nă în 1948 armonia, contrapunctul şi
compoziţia, fiind unul dintre cei mai iubiţi dască li. A fost şi un prolific autor de manuale şi
tratate de teorie muzicală .
La 65 de ani a fost trimis timp de doi ani (1950-1952) la Canal, unde s-a îmbolnă vit de inimă .
După executarea pedepsei, s-a retras din viaţa publică şi s-a dedicat creaţiei, compunâ nd un
sistem simfonic alcă tuit din 20 de simfonii, dintre care unele de proporţii enorme (Simfonia a
XII-a, de exemplu, durează 6 ore). A mai compus şase opere, un balet şi numeroase alte lucră ri,
un catalog complet al pieselor sale nefiind încă realizat. Din pă cate, multe dintre creaţiile sale
n-au fost interpretate niciodată . Şi opera sa literară cuprinde foarte multe piese de teatru sau
poezii, în româ nă , engleză şi franceză , marea majoritate ră mase în manuscris.
La 90 de ani i se refuză primirea ca membru corespondent al Academiei, decizie care l-a marcat
serios, în condiţiile în care îşi scrisese deja discursul de recepţie.
A murit pe 7 februarie 1978, la cinci ani după soţia sa, pictoriţa Zoe Bucurencu-Damian, ală turi
de care a tră it 53 de ani.
Gă lă ţeni care au uimit lumea / Camil Ressu

Scris de D.C. PredescuJoi, 04 Octombrie 2012 12:00
Camil
Ressu - "Autoportret"
Una dintre personalită ţile marcante ale picturii româ neşti, Camil Ressu s-a nă scut la Galaţi, pe
28 ianuarie 1880. Tată l să u, Constantin Ressu, jurist cu studii la Bruxelles şi primar al
Galaţiului în mai multe mandate, picta în timpul liber şi şi-a îndrumat fiul spre artele plastice
încă din copilă rie.
Astfel, la numai şapte ani, Camil Ressu a fost înscris la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din
Bucureşti. După ce a studiat în Capitală şi ulterior la Iaşi, a plecat în stră ină tate, unde în 1902 s-
a înscris la Academia Julian din Paris, ală turi de Jean Steriade şi Nicolae Dă ră scu. În Franţa, a
pictat mai ales în Bretania şi, în acelaşi timp, a frecventat atelierul lui Constantin Brâ ncuşi.
În 1908 a revenit în ţară şi a început să publice desene satirice cu tematică socială în diverse
reviste, iar doi ani mai tâ rziu a participat la prima sa expoziţie colectivă , cu peisaje şi
compoziţii rustice. Prima expoziţie personală şi-a vernisat-o în 1914, la Bucureşti. Pe timpul
verii se retră gea la ţară , într-una din aceste perioade realizâ nd compoziţia „Cosaşi odihnindu-
se”, una dintre cele mai reprezentative lucră ri ale sale.
A înfiinţat în 1917, ală turi de un grup de sculptori şi pictori importanţi ai vremii, asociaţia „Arta
Româ nă ”, iar patru ani mai tâ rziu a pus bazele Sindicatului artiştilor plastici din Româ nia, al
că rui preşedinte a fost în primii doi ani.
Camil Ressu a fost în perioada interbelică profesor şi, din 1930, rector al Academiei de Belle
Arte din Bucureşti, funcţie din care a demisionat în 1941, ca semn de protest faţă de fascizarea
ţă rii.
După 1950 a fost ales preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici, în 1955 a devenit
Artist al Poporului, iar un an mai tâ rziu a fost acceptat ca membru al Academiei Româ ne.
A încetat din viaţă la 1 aprilie 1962, ră mâ nd în istoria artei contemporane ca un portretist şi un
peisagist desă vâ rşit şi un maestru al scenelor vieţii de la ţară .
Galaţiul îl omagiază dâ nd numele să u unei stră zi din Micro 38, iar Liceul de Artă organizează
anual concursul internaţional de pictură „Camil Ressu”.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Alec Nă stac

I se spunea „mister KO” cu trei decenii înainte de Lucian Bute şi a fost medaliat olimpic,
mondial şi european. A susţinut, doar la amatori, peste 300 de meciuri, din care mai bine de
200 le-a câ ştigat înainte de limită .
Alec Nă stac s-a nă scut la Cavdineşti, pe 2 aprilie 1949, fiind cel mai mic dintre cei trei copii ai
familiei. La 18 ani a venit la Galaţi şi s-a înscris la o şcoală profesională , la îndemnul mamei
(„Du-te, maică , acolo, că o să ai casă şi masă şi te alegi şi cu o meserie”). A ajuns în sala de box
de la Dună rea, dar antrenorii l-au refuzat, considerâ ndu-l prea bă trâ n pentru sport. A continuat
însă să vină la sală , ca spectator, iar câ nd unul dintre pugilişti a avut nevoie de un partener de
antrenament a urcat în ring. Uimiţi de stilul să u de a mişca, antrenorii l-au inclus pe loc în lot.
Peste două să ptă mâ ni, îl bă tea deja prin KO pe cel mai experimentat boxer din club, iar după
patru luni era campion naţional de juniori. În 1968 a fost luat în armată , la Steaua, de unde
peste ani, în 1999, va ieşi la pensie, cu gradul de colonel.
În 1969 a venit primul titlu naţional la seniori, după ce şi-a învins toţi adversarii prin KO. În
1971 a participat la Europene, unde s-a calificat în finală , după ce a realizat patru victorii
înainte de limită , deşi era bolnav şi a boxat pe semnă tură . A dominat clar şi finala, însă arbitrii
au fost singurii care au vă zut altceva şi l-au declarat învins, decizia stâ rnind revolta întregii să li.
Au urmat trei victorii consecutive la Centura de Aur şi altă ediţie a Europenelor, în 1973.
Situaţia s-a repetat, adversar în finală fiindu-i tot un boxer sovietic. Nă stac şi-a trimis
adversarul la podea, dar decizia nu i-a aparţinut nici de această dată , spre stupoarea publicului!
Şi anul urmă tor, la Mondialele de la Havana, scenariul fost identic. Gă lă ţeanul a pierdut finala în
faţa unui sovietic pe care l-a trimis la podea. Decizia a fost dezaprobată pâ nă şi de Fidel Castro,
care l-a invitat pe Nă stac, drept consolare, în loja sa şi apoi la un banchet la care a fost singurul
sportiv prezent.
Olimpiada de la Montreal a fost ultimul bal al româ nului, o arcadă zdrobită împiedicâ ndu-l să
mai urce în ring pentru semifinală , aşa că a trebuit să se mulţumească cu bronzul. Din cauza
arcadei a fost nevoit să se şi lase de box, în 1978, încheind o carieră scurtă , dar stră lucitoare.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Sebastian Reichmann

Publicat în cele mai importante antologii de poezie suprarealistă din lume, Sebastian
Reichmann s-a nă scut la Galaţi, în 1947. A debutat în 1966, în suplimentul revistei Ramuri,
bucurâ ndu-se de aprecierile lui Miron Radu Paraschivescu. Primul să u volum, Geraldina,
apă rut în 1969, a fost recenzat elogios de numele mari ale vremii, printre care şi
Ov.S.Crohmă lniceanu, însă a fost şi ţinta unor atacuri furibunde ale presei comuniste.
Doi ani mai tâ rziu, cel de-al doilea să u volum, Acceptarea iniţială , a fost retras din libră rii şi
topit. Drept urmare, „contele Sebastian” (cum îi spunea prietenul să u Gellu Naum) a decis să
pă ră sească Româ nia. A emigrat şi s-a stabilit în Franţa, iar din 1975 a scris, pentru multă
vreme, numai în franceză . În 1977 a debutat la Editura Minuit şi ulterior a publicat cinci că rţi:
Pour un complot mystique (1982), Audience captive (1988), Balayeur devant sa porte (2000),
Le Pont Charles de l’Apocalypse (2003), Cage centrifuge (2003). În Franţa a beneficiat de mai
multe burse literare, ca poet şi traducă tor.
După decembrie 1989, Sebastian Reichmann a reînceput să publice şi în limba româ nă , printre
volumele apă rute în ţară numă râ ndu-se Umbletul şopâ rlei (1992) sau Audienţă captivă (1999).
În vara lui 2008, şi-a lansat la Bucureşti volumul Mocheta lui Klimt, primul scris în limba
româ nă de la plecarea sa din ţară , în urmă cu peste trei decenii. „Prin 1992-93, am început să
visez că mă aflam din nou în Româ nia, fă ră să înţeleg cum sau de ce. Astfel, reîntoarcerea
poeziei mele la limba româ nă a început cu mult timp înainte de Mocheta lui Klimt”, spunea
Reichmann, la lansare. Luna trecută , a fost prezent din nou în Româ nia, pentru a-şi lansa, la
Bookfest 2012, volumul Opere, care cuprinde cele mai importante creaţii ale sale din perioada
franceză .
De-a lungul timpului, poeziile sale au fost traduse şi publicate în numeroase antologii şi reviste
din Anglia, Italia, Statele Unite, Grecia, Turcia sau Cehia.
Sebastian Reichmann continuă să scrie bilingv, atâ t în franceză câ t şi în româ nă , urmâ nd, în
acelaşi timp, calea suprarealistă pe care a îmbră ţişat-o încă de la debutul să u în literatură .
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Costache Negri

Considerat primul diplomat autentic al Româ niei, după ce a fost principalul trimis în misiunile
de peste hotare din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri s-a nă scut pe 14
mai 1812.
Fiu de boier înstă rit, cu proprietă ţi în ţinuturile Tecuci şi Covurlui, Costache Negri a studiat la
curtea domnească a vremii, apoi la Chişină u şi Odessa. La 22 de ani a plecat în Franţa şi Italia,
tot pentru a-şi desă vâ rşi studiile, revenind în Moldova în 1841.
Revoluţia de la 1848 l-a prins, însă , tot la Paris, unde s-a înscris în gă rzile revoluţionare, sub
culorile noului tricolor româ nesc. Ca urmare, i s-a interzis întoarcerea în ţară . A ajuns, însă ,
ală turi de un grup de exilaţi, pâ nă la Braşov şi apoi în Bucovina, de unde a coordonat comitetul
revoluţionar din Moldova. După revoluţie, noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, l-a numit în
diverse funcţii administrative, în 1851 devenind prefect de Covurlui. A militat permanent
pentru unire, iar după 1855 a realizat numeroase turnee diplomatice, în încercarea de a face
cunoscută în lume dorinţa unionistă a româ nilor.
A sprijinit dubla alegere a lui Cuza, deşi fusese el însuşi unul dintre cei propuşi să preia tronul
de domnitor. A refuzat, însă , să candideze, ră mâ nâ nd în umbra lui Cuza, dar câ ştigâ ndu-şi
unanime aprecieri şi fiind catalogat drept omul cu o integritate morală nemaiîntâ lnită în
politica româ nească . În context, merită amintită caracterizarea pe care i-a fă cut-o Mihai
Eminescu: „Unul dintre cei mai nobili bă rbaţi ai româ nilor, care reprezintă nu numai cel mai
curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate extraordinară , că reia-i
datoră m, în bună parte, toate actele mari sâ vă rşite în istoria modernă a româ nilor.”
După detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri a renunţat la viaţa politică şi s-a
retras la Tâ rgu Ocna, unde a şi decedat, pe 18 septembrie 1876.
Galaţiul îl cinsteşte printr-o casă memorială în oraş, o alta în comuna care-i poartă numele, mai
multe statui, dar şi cu unul dintre cele mai bune licee din municipiu.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Max Auschnitt

Unanim recunoscut drept cel mai mare industriaş româ n înainte de instaurarea regimului
comunist, Max Auschnitt s-a nă scut la Galaţi, pe 14 februarie 1888. Era fiul lui Osias Auschnitt,
care fondase o uzină pe malul Dună rii încă din 1875. A absolvit Academia de Înalte Studii
Comerciale din Viena, iar după ce a preluat afacerea tată lui să u, a înfiinţat la Galaţi fabrica de
cuie şi lanţuri, în 1910. Doi ani mai tâ rziu, în asociere cu o firmă londoneză , a pus bazele fabricii
de tablă zincată .
După Primul Ră zboi Mondial, Max Auschnitt a constituit grupul Titan-Nă dlac-Că lan, care avea
în componenţă , pe lâ ngă laminorul gă lă ţean, uzinele de la Oţelu Roşu, Nă drag şi Că lan. A
devenit vicepreşedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor din Româ nia şi senator al Camerei
de Comerţ şi Industrie Galaţi. A preluat apoi, ca administrator delegat, Uzinele şi Domeniile de
Fier Reşiţa, cea mai mare companie interbelică din Româ nia, cu peste 22.000 de salariaţi. În
acelaşi timp, a fă cut parte din conducerea a numeroase firme stră ine şi româ neşti (printre care
Societatea Româ nă de Telefoane şi Banca Chrissoveloni).
Jocurile politice din perioada premergă toare celui de-Al Doilea Ră zboi Mondial l-au sacrificat
pe Max Auschnitt, care a fost nevoit să -şi ră scumpere libertatea (a fost condamnat la şase ani
de închisoare, din care a executat doi) prin cedarea unui pachet important de acţiuni la firmele
pe care le agreau germanii.
După ră zboi, în 1946, a plecat în SUA, iar în 1948 toate proprietă ţile sale au fost confiscate de
regimul comunist. S-a stabilit la New York, unde a şi decedat în 1959.
În ultimii ani, fiul să u, Steven Auschnitt, în vâ rstă de 86 de ani, a revenit în Româ nia şi a primit,
în contul moştenirii industriale a tată lui să u, titluri la Fondul Proprietatea estimate la circa 35-
40 milioane de dolari, respectiv 2-3 la sută din acţiunile fondului. Zecile de imobile din Oţelul
Roşu care i-au fost retrocedate le-a donat chiriaşilor, iar palatul din Bucureşti i l-a vâ ndut lui
Gigi Becali. De menţionat şi faptul că Steven Auschnitt are o avere proprie de peste 2 miliarde
de dolari, după ce a brevetat în SUA peste 100 de invenţii.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Paul Că linescu

Unul dintre marii regizori româ ni din perioada timpurie a cinematografului, Paul Că linescu s-a
nă scut la Galaţi, pe 21 august 1902. A absolvit Academia Comercială din Bucureşti şi s-a angajat
ca funcţionar în Ministerul de Finanţe, însă atracţia pentru cinema a fost mai puternică , aşa că
după vâ rsta de 30 de ani a intrat în lumea filmului, un domeniu încă foarte puţin explorat la
vremea aceea.
A debutat cu filme documentare, că rora li s-a dedicat în prima parte a carierei. După „Româ nia”
(1934), a urmat „Colţuri de Româ nia” (1936), care a fost distins cu Premiul I la Expoziţia
Universală de la Paris din 1937. A continuat cu „Bucureşti, oraşul contrastelor” (1936) şi „Ţara
Moţilor” (1938), acesta din urmă obţinâ nd Premiul pentru film documentar la Festivalul de la
Veneţia, un an mai tâ rziu. În 1941, Paul Că linescu, considerat un adevă rat promotor al
documentarului româ nesc, a realizat „Româ nia în lupta contra bolşevismului”, peliculă pentru
care i-a fost decernat pentru a doua oară premiul celebrului festival veneţian.
Încercâ ndu-şi talentul şi în filme artistice, s-a bucurat de acelaşi succes, drama „Ră sună valea”
fiind încununată cu Diploma de onoare a nu mai puţin cunoscutului festival de la Karlovy Vary.
Ultimele două filme realizate în calitate de regizor, drama „Porto Franco” şi comedia „Titanic
Vals”, i-au adus, ală turi de aprecierile specialiştilor, şi consacrarea în râ ndul publicului larg.
Legendara ecranizare a piesei lui Tudor Muşatescu, avâ ndu-l în rolul principal pe Grigore
Vasiliu Birlic, este considerată , de altfel, una dintre capodoperele cinematografiei româ neşti.
Paul Că linescu a semnat în total regia a 18 filme, la cele mai multe fiind, de asemenea, scenarist
şi autor al imaginii şi montajului. A fost recompensat şi cu mai multe premii naţionale pentru
„merite excepţionale în dezvoltarea cinematografiei naţionale” sau pentru întreaga operă .
S-a stins din viaţă la aproape 98 de ani, pe 25 martie 2000.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Lola Schmierer Roth

Scris de D.C. PredescuMiercuri, 27 Iunie 2012 10:15
Ion Theodorescu-Sion - Portret Lola

Schmierer Roth (Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi)
Foarte apreciată în mediile culturale gă lă ţene, pictoriţa Dorothea (Lola) Schmierer Roth a
ră mas întreaga viaţă credincioasă oraşului de la Dună re, pe care l-a iubit nespus, deşi a avut
numeroase şanse de a-şi manifesta talentul în marile capitale ale Europei.
Descendentă a unor bogaţi negustori şi armatori evrei, Lola s-a nă scut, la Galaţi, pe 16
noiembrie 1893. Crescută în reşedinţa consulatului olandez, viitoarea artistă a beneficiat de o
educaţie solidă , inclusiv artistică , determinată şi de statutul social al familiei sale.
A început să deseneze de mică , iar primele lecţii de pictură le-a luat cu veneţianul Antonio
Zumino, între 1908 şi 1911, deprinzâ nd de la acesta tehnica acuarelei şi a desenului minuţios
după natură .
După 1911 a fă cut primele vizite în afara ţă rii, la Viena şi Berlin, unde se stabilise bunicul ei,
reputatul lingvist Haimann Tiktin. Ală turi de acesta, a fă cut un fel de că lă torie iniţiatică prin
marile centre culturale ale lumii, vizitâ nd, printre altele, Atena, Constantinopolul şi Roma.
Pâ nă în preajma celui de-Al Doilea Ră zboi Mondial, Lola Schmierer Roth a studiat şi a pictat în
stră ină tate, la academii sau în atelierele unor artişti celebri din Paris şi Berlin. Şi-a început
participarea la expoziţii în 1913, ală turi de mai mulţi elevi ai lui Zumino, după care a luat parte
la diverse manifestă ri, la Berlin şi Bucureşti. În 1933 a obţinut Premiul I la Salonul Oficial de
Pictură din Capitală , iar în 1935 şi-a deschis, la Bucureşti, prima expoziţie personală , cu lucră ri
realizate între anii 1924 şi 1935, printre care se află numeroase peisaje ce imortalizează lunca
Dună rii, gurile Siretului, Movileniul sau Ţiglina.
După ră zboi, marginalizată de regimul comunist, activitatea sa a fost aproape exclusiv
pedagogică , Lola Schmierer Roth încercâ nd să -şi gă sească echilibrul ală turi de elevii să i, al
că ror entuziasm îi dă dea curajul de a trece peste problemele traiului modest de profesor de
desen. De-abia după anii 70 a revenit în prim-planul vieţii culturale a oraşului, participâ nd la
două expoziţii retrospective şi devenind membră a Uniunii Artiştilor Plastici. S-a stins din viaţă
pe 3 aprilie 1981.
De menţionat faptul că , în 2003, fiica şi ginerele să u, Anne-Louise Roth şi Alexandru Cezar
Ionescu, stabiliţi în Germania, au donat Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi nu mai puţin de 74
de lucră ri ale artistei.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Edward Granville Theodore

Scris de D.C. PredescuMarți, 05 Iunie 2012 10:22
Puţin cunoscut în Galaţi şi în Româ nia, fiul unui emigrant gă lă ţean este considerat unul dintre
fondatorii Australiei moderne. Chiar dacă nu s-a nă scut în Galaţi, Edward Granville Theodore
şi-a recunoscut întotdeauna originile danubiene, iar la prima vizită în Europa, în calitate de
politician, a venit la Galaţi să -şi caute rudele.
La mijlocul secolului al XIX-lea, Vasile, fiul preotului gă lă ţean Gheorghe Teodorescu, a emigrat
în Australia, unde şi-a schimbat numele în Basile Theodore. Cel de-al doilea fiu al să u, Edward,
s-a nă scut pe 29 decembrie 1884, la Adelaide. Red Ted, aşa cum s-a fă cut cunoscut, a lucrat în
tinereţe ca miner, iar la 30 de ani a fost ales şef al sindicatelor din Queensland. Devenit
politician al Partidului Laburist, Theodore a fost ales în 1919, la nici 35 de ani, prim-ministru al
statului Queensland, al doilea ca mă rime din Australia, iniţiind o serie de reforme, prin care a
devenit cunoscut în întreaga ţară . Ascensiunea sa politică a culminat, în 1929, cu funcţiile de
trezorier federal şi vicepremier al Australiei. Din această poziţie, a gestionat problemele
economice ale ţă rii, fă câ ndu-i chiar pe adversarii să i politici să -l recunoască drept „omul cu cea
mai bună minte financiară din emisfera sudică ”. A fost adeptul politicii „fă ră doctrine”,
considerâ nd că singurul scop al aleşilor unei comunită ţi este să lupte pentru binele oamenilor
simpli. De altfel, prin sistemul creat de Theodore, oamenii de râ nd au putut să devină
proprietari de pă mâ nt şi de mine, iar muncitorii australieni au fost cel mai bine plă tiţi din lume
timp de zeci de ani. În 1931, după ce mai multe din soluţiile sale economice au fost respinse de
parlament, s-a retras din politică şi s-a dedicat afacerilor.
În 1921 (1924, după alte surse), câ nd era premier în Queensland, Theodore a profitat de o
că lă torie de afaceri la Londra şi a vizitat Galaţiul, în că utarea rudelor paterne.
Edward Granville Theodore a murit pe 9 februarie 1951, la Sydney, avâ nd parte de onoruri de
stat. Australienii au şi astă zi un adevă rat cult pentru Red Ted, româ nul care le-a modernizat
ţara, un cartier al capitalei Canberra şi un oraş din Queensland purtâ nd numele Theodore.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Că lin Popovici

Astronom, astrofizician şi geodez de renume, Că lin Popovici este cel care a iniţiat primele
colaboră ri internaţionale ale Observatorului Bucureşti şi a fundamentat cercetă rile de fizică
solară , de fotometrie a stelelor şi de geodezie spaţială din Româ nia.
S-a nă scut la Galaţi, pe 4 octombrie 1910, şi s-a îndră gostit de astronomie încă din copilă rie.
Câ nd tată l să u i-a cumpă rat o lunetă performantă pentru vremea aceea, a început să studieze
petele solare şi stelele variabile, iar observaţiile sale au fost apreciate în Franţa şi SUA, fiind şi
publicate în buletinul observatorului din Lyon. Împreună cu doi amici a fondat la Galaţi o
asociaţie a astronomilor româ ni şi a publicat un buletin al acesteia.
Deşi familia dorea să -l vadă inginer sau bancher, Că lin Popovici a ră mas fidel pasiunii din
copilă rie şi a urmat studii de astronomie. A participat la câ teva cursuri ale Universită ţii din
Lyon, dar nu s-a adaptat în Franţa şi s-a întors în ţară , înscriindu-se la Universitatea din
Bucureşti.
Şi-a început cariera de astronom profesionist în 1930, la Observatorul din Bucureşti, câ nd era
încă student. A parcurs toate treptele didactice, a predat la mai multe facultă ţi şi instituţii de
învă ţă mâ nt superior, iar în 1949 şi-a obţinut şi doctoratul.
După 1960, a reuşit să determine achiziţia unui telescop performant pentrui Observator,
punâ nd bazele secţiei de astrofizică , proiect la care visa încă din tinereţe. Şi-a adus contribuţii
recunoscute pe plan mondial în studiul sateliţilor, metodele sale fiind aplicate cu succes în
Franţa, Germania şi Rusia. Ultimul să u vis, construirea unui observator naţional de astrofizică ,
a ră mas în stadiul de proiect, deoarece autorită ţile vremii nu au aprobat investiţia.
Profesor erudit şi creator de şcoală , membru post-mortem al Academiei Româ ne, Că lin
Popovici a încetat din viaţă pe 16 ianuarie 1977. În memoria sa, astroclubul gă lă ţean, înfiinţat
în 2005, îi poartă numele.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Nae Leonard

A plecat din Bă dă lan şi a devenit „prinţul operetei”, câ ntâ nd cu mare succes în ţară şi în
stră ină tate, mai ales în Franţa, pe parcursul unei cariere nedrept de scurte.
Viitorul tenor s-a nă scut pe 13 decembrie 1886, în casa mecanicului de locomotivă Constantin
Nae (Naia). După moartea mamei sale, Carolina Schaffer, s-a mutat la Buză u, unde tată l să u s-a
recă să torit. Urmează şcoala primară în localitate, iar la 14 ani a ajuns la Bucureşti, împreună cu
tată l să u.
La 16 ani a început să câ nte ca tenor într-un cor din Focşani, ală turi de care face turnee în zonă .
Succesele sale din provincie atrag atenţia Bucureştiului, care îl solicită să facă parte din prima
companie permanentă de operetă din ţară .
Şi-a dat seama că talentul nativ nu-i este suficient şi a plecat la Paris, să ia lecţii de canto cu
celebrul profesor Jean de la Reszke, unde se întâ lneau Carusso, Şaliapin, Adelina Patti sau
compozitorii Puccini şi Mascagni.
Primul triumf real apare de-abia în 1916, în opera „Werther”. Face în continuare parte din
diverse trupe, cu existenţe mai mult sau mai puţin efemere. În 1924 i se oferă un angajament în
Franţa şi câ ntă pe scenele din Paris, Lyon şi Marsillia. Succesul este fulminant, Leonard fă câ nd
să li pline la fiecare spectacol, timp de aproape doi ani. Afişele din Franţa îl anunţau drept „Le
plus grand artiste d’operette du monde”.
Din pă cate, în aceeaşi perioadă se îmbolnă veşte. Viaţa boemă pe care a dus-o permanent şi
petrecerile pâ nă în zori de zi de-a lungul anilor tinereţii i-au mă cinat serios să nă tatea şi i-au
determinat, în final, moartea prematură , la numai 42 de ani (24 decembrie 1928).
A avut parte de o înmormâ ntare fastuoasă , mii de admiratori, corul operei, artiştii filarmoncii şi
toate tarafurile de lă utari din Capitală ţinâ nd să -l conducă pe ultimul drum.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Negoiţă Dă nă ilă

Membru de onoare al Academiei Române şi al unor prestigioase comunităţi ştiinţifice

din Paris, Berlin, Londra şi New York, chimistul Negoiţă Dănăilă s-a născut în satul
Buceşti, comuna Iveşti, pe 17 aprilie 1878.
Fiu de ţă rani plugari, urmaşi ai ră zeşilor lui Ştefan cel Mare, viitorul savant a fă cut şcoala
primară în satul natal, după care a absolvit liceul şi universitatea la Iaşi. A urmat, cu o bursă
publică , Şcoala Politehnică din Charlottenburg (Berlin), obţinâ nd în 1909 şi titlul de doctor al
instituţiei.
A revenit în ţară , iar între 1904 şi 1910 a fost profesor la Galaţi, la Şcoala Normală „C.Negri”,
Şcoala Superioară de Comerţ şi Liceul „Vasile Alecsandri”. S-a mutat ulterior la Bucureşti, unde
în 1919 a înfiinţat Institutul de Chimie Industrială , prima instituţie de învă ţă mâ nt superior de
chimie tehnologică din Româ nia. De-a lungul timpului a fost primul decan al Facultă ţii de
Chimie Industrială (din 1938 pâ nă la pensionare, în 1945), profesor la Academia de Înalte
Studii Comerciale şi Industriale şi preşedinte al Institutului Naţional de Cercetă ri Tehnologice.
Şi-a adus o contribuţie esenţială la organizarea industriei petrolului în Româ nia, semnalâ nd
potenţialul economic al acestei ramuri încă din anii de dinaintea celui de-Al Doilea Ră zboi
Mondial. S-a implicat şi în politică , fiind ales în 1931 senator de Tecuci.
După venirea la putere a comuniştilor, savantul gă lă ţean a fost eliminat din râ ndul membrilor
Academiei, fiind repus în drepturi abia în 1990.
Considerat unul dintre marii dască li ai Româ niei, Negoiţă Dă nă ilă a murit pe 5 februarie 1953,
după ce fusese arestat şi anchetat de Securitate timp de peste patru luni.
În 1998 a fost declarat cetă ţean de onoare al comunie Iveşti. O şcoală şi o stradă din satul natal
îi poartă numele, iar în 2010 şi o stradă gă lă ţeană din cartierul Traian Nord a primit numele
savantului.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - George Fernic

Nă scut la Galaţi, pe 5 august 1900, George Fernic s-a îndră gostit de aviaţie în anii Primului
Ră zboi Mondial. Profitâ nd de faptul că locuinţa pă rintească se afla în vecină tatea unui
aerodrom militar, tâ nă rul Fernic stă tea zile întregi în preajma avioanelor şi a aviatorilor. Mai
mult chiar, în 1916 a primit diploma de observator foto-aerian şi a fă cut parte, în perioada
1916-1917, din escadrila Grupului 3 Aeronautic.
După ce a absolvit şcoala şi liceul la Galaţi, a urmat cursurile Şcolii Politehnice din Bucureşti. În
1922 a plecat în Austria şi a obţinut brevetul de pilot. Doi ani mai tâ rziu şi-a finalizat cursurile
universitare, la Paris şi Berlin, obţinâ nd licenţa de inginer şi specializâ ndu-se în proiectarea şi
construcţia de avioane. În timpul studenţiei şi imediat după aceea, a colaborat cu mai multe
firme germane, care i-au pus în practică ideile şi astfel s-au nă scut cel puţin patru avioane
construite de tâ nă rul inginer gă lă ţean.
În 1927 a dorit să -şi mute fabrica în Ronâ nia, dar autorită ţile i-au respins solicitarea de a-i
atribui un teren necesar construcţiei. Proiectul lui Fernic reprezenta un avion, pentru liniile
civile, care să ofere siguranţă maximă pasagerilor, astfel fiind brevetat FT-9 (Fernic Tandem-9).
Cum ţara natală l-a refuzat, „Fernic Aircraft Corporation” a fost înregistrată în SUA.
FT-9 a fost construit de firma lui Fernic şi a efectuat primul zbor pe 9 septembrie 1929, la New
York. Succesul de care s-a bucurat prototipul a fost uriaş, iar un an mai tâ rziu a ieşit din fabrică
FT-10, un avion ceva mai mic, ideal pentru şcoală şi turism, dar şi pentru fabricarea de serie.
Din pă cate, la Chicago, în timpul unei demonstraţii prin care spera să atragă comenzile
necesare dezvoltă rii fabricilor din SUA, motorul avionului pilotat de George Fernic a explodat,
iar una dintre piese l-a lovit în cap pe inventator, provocâ ndu-i moartea. Era 22 octombrie (29
august, conform altor surse) 1930.
De-abia atunci, Româ nia şi-a dat seama de ceea ce pierduse şi a înfiinţat Ordinul „Virtutea
Aeronautică ”, pentru recompensarea celor cu merite deosebite în domeniu, iar brevetul cu
numă rul 1 i-a fost acordat, post-mortem, lui George Fernic.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ileana Cotrubaş

Deşi s-a retras de pe scenă de mai bine de 20 de ani, soprana Ileana Cotrubaş ră mâ ne un nume
de referinţă pentru opera mondială . A câ ntat, de-a lungul unei cariere de 30 de ani, pe toate
marile scene ale lumii, sub bagheta celor mai importanţi regizori şi ală turi de cei mai cunoscuţi
interpreţi ai genului liric. În acelaşi timp, a fost admirată şi apreciată pentru talentul actoricesc
şi pentru uşurinţa cu care câ nta în diverse limbi.
Ileana Cotrubaş s-a nă scut la Galaţi, pe 9 iunie 1939, într-o familie cu tradiţie muzicală , tată l
să u, Vasile, fiind tenor într-un cor de amatori. Şi-a început cariera la nouă ani, în corul de copii
al Radiodifuziunii Româ ne, unde doi ani mai tâ rziu era deja solistă . Din 1952 s-a mutat la
Bucureşti, pentru a studia la Şcoala Specială de Muzică .
A debutat pe scena Operei în 1964, iar după un singur an a început să câ ştige premii la cele mai
importante competiţii de gen din Europa. Aceste succese i-au adus apariţii la operele din Viena,
Hamburg, Salzburg, Berlin, Bruxelles sau Frankfurt. A urcat pe scena Covent Gardenului
londonez în 1971, în Evgheni Oneghin de Ceaikovski. În 1975, a fost solicitată , în ultimul
moment, de Scala din Milano, pentru a o înlocui pe celebra Mirella Freni, în Boema de Puccini.
Deşi a ajuns pe scenă cu doar un sfert de oră înainte de începerea spectacolului, interpretarea i-
a adus aplauzele publicului şi elogiile criticilor. A urmat Metropolitan Opera din New York,
unde a debutat, în 1977, ală turi de Jose Carreras. A câ ntat ulterior, pâ nă în 1996, de zeci de ori
pe faimoasa scenă newyorkeză .
Recunoscută pentru exigenţa profesională , Ileana Cotrubaş a pă ră sit de mai multe ori
producţiile în care nu reuşea să se înţeleagă cu regizorii sau colegii de scenă . S-a retras în 1990,
însă a continuat să predea şi să se implice în formarea talentelor operei româ neşti, printre
tinerii pe care i-a sfă tuit aflâ ndu-se şi Angela Gheorghiu, una dintre cele mai renumite soprane
din lume la ora actuală .
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Tudor Caranfil

Proiectul editorial „Vâ rstele peliculei” a fost inclus, încă înainte de a fi finalizat, în selecta listă a
celor mai bune 100 că rţi de film din lume, semn că valoarea sa este incontestabilă . Iar faptul că
autorul celor cinci volume - ultimul republicat, într-o ediţie revă zută , cu puţin timp în urmă -
este gă lă ţean ne-a determinat să -l selectă m pentru rubrica de faţă .
Tudor Caranfil, că ci despre el este vorba, s-a nă scut la Galaţi, pe 14 septembrie 1931.
Amintindu-şi despre debutul în cariera care l-a fă cut celebru, criticul povesteşte: „Eram la
Galaţi, iar filmul „Undeva în Europa” ajunsese în oraş. Cei de la ziarul local vroiau o cronică ,
pentru că se publicase aşa ceva şi în Bucureşti, iar Capitala era un model pentru presa de
provincie. Cum frecventam cenaclul literar al oraşului şi îi fă ceam praf pe toţi cei care-şi citeau
textele, redacţia mi-a cerut mie această cronică . Am avut noroc de un film foarte bun şi aşa mi-
am început cariera”.
Primul româ n admis în elita criticilor de film din lume a absolvit Facultatea de Filosofie din
Bucureşti în anul 1957, iar în anii 60 a iniţiat proiectul „Seara prietenilor filmului”, prima formă
a Cinematecii în Româ nia. S-a remarcat şi în calitate de critic şi istoric de film, dar şi ca
realizator de emisiuni TV. Începâ nd din 1966 a început să publice, primul să u volum - „7
capodopere ale filmului mut” - reprezentâ nd chiar punctul de pornire al seriei „Vâ rstele
peliculei”.
Ca recunoaştere a meritelor sale, Tudor Caranfil este invitat permanent al festivalurilor de la
Cannes şi Berlin, dar şi membru al juriilor criticilor de film la numeroase manifestă ri dedicate
celei de-a şapte arte, pe întreg mapamondul.
La vâ rsta de 80 de ani, Tudor Caranfil este încă extrem de activ, stră bate Bucureştiul pe
bicicletă de la un capă t la altul, iar cine nu-i cunoaşte vâ rsta îi dă cel puţin 20 de ani mai puţin.
Trebuie amintit şi faptul că fiul maestrului, Nae Caranfil, i-a moştenit pasiunea pentru
cinematografie şi este unul dintre cei mai apreciaţi regizori româ ni ai generaţiei anilor 80.
Gă lă ţeni care au uimit lumea / V.A. Urechia

Istoricul, scriitorul, publicistul şi omul politic Vasile Alexandrescu Urechia este una dintre
personalită ţile care au marcat decisiv viaţa Galaţiului din a doua jumă tate a secolului al XIX-lea.
S-a nă scut la Piatra Neamţ, pe 15 februarie 1834, într-o familie boierească , iar după moartea
tată lui să u a plecat la Paris, unde şi-a luat bacalaureatul şi a frecventat grupul exilaţilor româ ni.
A debutat literar în 1854, abordâ nd în timp majoritatea genurilor, de la poezie la roman. În
capitala Franţei, a militat pentru constituirea unui stat româ n, condus de un domnitor stră in de
gintă latină . Apă rarea latinită ţii a fost, de altfel, unul dintre idealurile pe care le-a promovat de-
a lungul întregii vieţi.
A revenit în ţară , iar din 1860 a fost profesor la nou-înfiinţata universitate din Iaşi. Din 1861 a
început să publice revista Atheneul Româ n, în jurul că reia s-a format o mişcare culturală care a
determinat fondarea Academiei Româ ne, în 1866.
Din 1864 s-a mutat la Bucureşti, unde a predat la Facultatea de Litere şi a fost şef de
departament în Ministerul Educaţiei. Recunoscut ca bibliograf şi colecţionar de că rţi, Urechia
nu şi-a întrerupt nici un moment pasiunea pentru literatură , continuâ nd să scrie poezii, teatru
sau critică literară .
În 1866 a fost ales deputat de Tutova, Ismail şi Galaţi, iar ulterior a devenit senator de Covurlui,
judeţ pe care l-a reprezentat în Parlament timp de 34 de ani. A contribuit, în 1875, la fondarea
Partidului Naţional Liberal. După 1880 a fost ministru al Educaţiei în două guverne, nereuşind
însă să -şi promoveze reforma sistemului de învă ţă mâ nt din cauza duratei reduse a mandatelor.
Spre sfâ rşitul secolului s-a concentrat pe cercetare istorică (a scris o istorie a româ nilor în 14
volume), militâ nd şi pentru unirea Transilvaniei cu Româ nia. Tot în această perioadă şi-a
transformat colecţia proprie de carte în biblioteca publică gă lă ţeană care-i poartă astă zi
numele.
A reprezentat Româ nia la numeroase congrese internaţionale, fiind în acelaşi timp membru
corespondent al mai multor academii europene de prestigiu, Cavaler al Legiunii de Onoare în
Franţa, dar şi consul al Ecuadorului în Româ nia. V.A.Urechia a fost şi primul româ n candidat la
Premiul Nobel, propus şi susţinut de o uniune interparlamentară europeană .
Unanim considerat drept o personalitate excepţională a culturii româ ne, V.A.Urechia a murit, la
Bucureşti, pe 21 noiembrie 1901.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Virgil Madgearu

Nă scut la Galaţi, pe 14 decembrie 1887, Virgil Madgearu a fost considerat economistul epocii
sale, dar şi cel care a fundamentat doctrina curentului politic ţă ră nism, ce milita pentru
bună starea societă ţii rurale.
Provenit dintr-o familie de negustori româ no-armeană , Virgil Traian N. Madgearu a absolvit
Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi (1907) şi apoi a fă cut studii economice la Universitatea din
Leipzig, unde şi-a luat şi doctoratul în filosofie, în 1911. Revenit în ţară după un scurt stagiu la o
bancă londoneză , s-a angajat la o companie de asigură ri, iar din 1916 a devenit profesor la
Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti (actualul ASE), pă strâ ndu-şi
catedra pâ nă la moarte.
După Primul Ră zboi Mondial, Madgearu a fost foarte activ în politică , din această perioadă
datâ nd şi teoriile sale doctrinare despre ţă ră nism, publicate în mai multe că rţi, care au
culminat cu volumul „Agrarianism, capitalism, imperialism”, apă rut în 1936. A deţinut funcţii
importante în mai multe guverne, fiind ministru de Finanţe de patru ori (în perioada 1929-
1933), ministru al Industriilor şi Comerţului, dar şi ministru al Agriculturii.
L-a sprijinit pe regele Carol al II-lea la instaurarea dictaturii acestuia şi a fost un adversar
înverşunat la Gă rzii de Fier, fă câ ndu-şi publice deseori ideile antifasciste. După moartea
liderului lor, Zelea Codreanu, legionarii au comis un val de asasinate drept represalii, Madgearu
fiind una dintre victimele de prim rang, ală turi de Nicolae Iorga, deşi nu se implicase efectiv în
acţiuni antilegionare. Pe 27 noiembrie 1940, el a fost atacat în casa sa din Bucureşti de un
comando gardist, ră pit şi dus în pă durea de la Snagov, unde a fost împuşcat cu mai multe rafale
de pistoale automate.
Economist, sociolog, politician, eseist şi jurnalist cu o mare influenţă internă şi internaţională în
perioada interbelică , Virgil Madgearu a fost ales, post-mortem, în 1990, membru al Academiei
Româ ne.
Colegiul Economic din Galaţi îi poartă numele, dar „Virgil Madgearu” se cheamă şi alte câ teva
licee de specialitate din mai multe oraşe mari ale ţă rii (Bucureşti, Ploieşti, Constanţa, Cluj, etc).
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Vasile M. Popov

Binecunoscut în SUA, pentru descoperirea unei metode de analiză a stabilită ţii sistemelor
dinamice neliniare (numită astă zi criteriul Popov), inginerul, profesorul şi academicianul Vasile
Mihai Popov s-a nă scut la Galaţi, pe 7 iulie 1928.
Şi-a obţinut licenţa în electronică la Bucureşti, în 1950, iar apoi a fost, timp de câ ţiva ani,
profesor la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic din Capitală . A fost membru al
Institutului pentru Energie al Academiei Româ ne de Ştiinţă , for în care, ulterior, a îndeplinit şi
funcţii de conducere. În 1963, a devenit membru corespondent al Academiei Româ ne.
Cercetă rile sale din această perioadă au vizat modulaţia de frecvenţă şi oscilaţiile parametrice.
La începutul anilor 60, a conceput noţiunea de hiperstabilitate, pe care a definit-o ca
generalizarea de stabilitate absolută . Şi-a publicat cercetă rile în mai multe că rţi, începâ nd din
1953, volumul „Hiperstabilitatea sistemelor automate”, apă rut în 1966, tradus în engleză şi
franceză , fiind cel care l-a fă cut cunoscut în întreaga lume.
A plecat din Româ nia în 1968, fiind la începuturile sale americane profesor-invitat la
univeristă ţile Berkeley şi Stanford. Ulterior a obţinut o catedră la Maryland College Park, iar
din 1975 s-a ală turat departamentul de matematică din Florida.
Termeni precum „Criteriul frecvenţial de stabilitate absolută al lui Popov”, „Lema Kalman-
Popov-Yakubovici-Anderson”, „Criteriul de controlabilitate Popov-Belevitch-Hautus” sau
„Sisteme hiperstabile în sens Popov” circulă frecvent în literatura dedicată teoriei matematice a
sistemelor, lucru ce demonstrează recunoaşterea contribuţiei remarcabile a savantului
gă lă ţean în acest domeniu.
În 1990, i-a fost redată calitatea de membru corespondent al Academiei, retrasă odată cu
plecarea din ţară .
Vasile M. Popov s-a retras din actrivitate în 1993 şi locuieşte în prezent la Gainesville (Florida).
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Vera Atkins
Unul dintre cei mai importanţi spioni din cel de-Al Doilea Ră zboi Mondial îşi are originile în
Galaţi. Chiar dacă a catalogat naşterea sa în oraşul nostru ca „un simplu accident al istoriei”,
dictat de interesele comerciale ale tată lui să u, în orice fişă biografică a Verei Atkins figurează
faptul că ea s-a nă scut pe malul Dună rii. Agent al Serviciului Secret englez, Vera Maria Atkins
(nă scută Vera-May Rosenberg) s-a nă scut la Galaţi pe 15 iunie 1908, fiind singura fiică a lui
Max Rosenberg, un evreu care-şi mutase, în 1904, afacerile din Africa de Sud în Româ nia,
profitâ nd de dezvoltarea comerţului cu grâ ne derulat prin portul gă lă ţean.
Succesul în afaceri al companiei sale, „Dună rea”, l-a propulsat pe Max Rosenberg în postura de
amfitrion al diplomaţilor stră ini aflaţi în Româ nia, aceste reuniuni permiţâ ndu-i Verei să intre
în contact cu protipendada europeană a vremii. Max Rosenberg a murit în 1933 în Româ nia, iar
Vera a adoptat numele de fată al mamei sale şi a plecat în Anglia, via Franţa. Înainte ca Franţa
să fie ocupată de germani, Vera s-a înscris ca student la limbi moderne la Sorbona, după care a
urmat un curs de un an la o şcoală din Lausanne. Ulterior, în Anglia, Vera a devenit ofiţer al
serviciilor secrete, poziţie din care a trimis 470 de agenţi, inclusiv 39 de femei, în spatele
liniilor inamice - teritoriile franceze ocupate de germani.
La peste patru decenii de la sfâ rşitul ră zboiului, în 1987, Vera Atkins a fost ră splă tită de Franţa,
pentru serviciile sale, cu titlul de Comandant al Legiunii de Onoare (Croix de Guerre,
Commandeur of the Légion d’Honneur). Vera Atkins i-a inspirat pe scenariştii filmelor cu
spioni, devenind model pentru personajul Miss Moneypenny într-un film din seria Bond.
Pentru Ian Fleming, „tată l” celebrului James Bond, „Vera Atkins was the boss in the world of
spies” (În lumea spionilor, Vera Atkins a fost şeful). Vera Atkins s-a stins din viaţă pe 24 iunie
2000, la vâ rsta de 92 de ani, în oraşul Hastings, din sudul Angliei.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Tudor Pamfile
Scriitor, etnolog şi folclorist de mare valoare, Tudor Pamfile s-a nă scut la Ţepu, pe 11 iunie
1883.
Şi-a început şcoala în comuna natală , a urmat la Tecuci cursurile ultimelor două clase primare
şi gimnaziul, după care a fă cut Liceul Militar la Iaşi şi Şcoala de ofiţeri de cavalerie şi infanterie
din Bucureşti.
În 1906, după finalizarea studiilor, a fost repartizat ca sublocotenent la Regimentul 3 Roşiori
din Bâ rlad, oraş în care a editat primele reviste - „Ion Creangă ” şi „Miron Costin”, iar ulterior a
publicat la Tecuci şi Bâ rlad revista „Freamă tul”. În 1915, ală turi de câ ţiva intelectuali din
Bâ rlad, a pus bazele societă ţii culturale „Academia Bâ rlă deană ”. Din anul 1918, Tudor Pamfile
s-a stabilit, ca şef al Serviciului de Propagandă Naţională , la Chişină u, unde a condus, timp ce
câ ţiva ani, publicaţia „Cuvâ ntul Moldovei”.
A scris sau a colaborat la peste 40 volume despre mitologia şi credinţele poporului româ n,
despre arta şi tehnica populară , unul dintre acestea („Industria casnică la româ ni. Trecutul și
starea ei de astă zi. Contribuțiuni de artă și tehnică populară ) primind, în 1909, un prestigios
premiu al Academiei. Culegerile şi studiile sale apă rute timp de 15 ani în diverse publicaţii, sub
egida Academiei Româ ne, însumează peste 4.200 de pagini.
A murit, la Chişină u, pe 31 octombrie 1921, la doar 38 de ani, în urma unei boli pe care o
contractase în ră zboiul din Bulgaria, din 1913. Ră mă şiţele sale pă mâ nteşti au fost stră mutate la
Tecuci în 1923.
La Tecuci există un monument care îi este dedicat, o casă memorială (în care a locuit în
perioada 1910-1919) şi o stradă care îi poartă numele, la fel ca şcoala din Ţepu şi un festival
folcloric organizat anual la Galaţi, înainte de Cră ciun. De asemenea, la Bâ rlad există o stradă şi o
şcoală „Tudor Pamfile”.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Nicolae Mantu

Reprezentant de marcă al artelor plastice româ neşti şi ctitor al mişcă rii artistice gă lă ţene,
pictorul şi graficianul Nicolae Mantu s-a nă scut pe 24 aprilie 1871, într-o casă situată astă zi pe
strada Al.I.Cuza. Provenea dintr-o familie de negustori, tată l să u fiind chiar unul dintre primarii
Galaţiului.
A urmat cursurile primare în oraşul natal şi apoi Şcoala Comercială Superioară „Alexandru Ioan
I”. Din 1890 a fost student al Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, pe care a absolvit-o, patru ani
mai tâ rziu, cu medalia „Honoris causa”. În perioada 1899-1912, în mai multe etape, s-a
perfecţionat la Academia de Arte Frumoase din Munchen, unde s-a specializat în pictură
animalieră , obţinâ nd numeroase distincţii şi diplome. A revenit în 1913 la Galaţi, oraş unde şi-a
petrecut, de altfel, aproape întreaga viaţă .
Desene sale satirice cu tentă socială au apă rut, începâ nd cu anul 1894, în majoritarea
publicaţiilor importante ale vremii, printre care „Adevă rul”, „Dimineaţa”, „Patriotul”, „Moftul
româ n”, „Moş Teacă ” sau „Furnica”. Din 1911 a participat la expoziţiile organizate de
„Tinerimea artistică ”, unde a fost o prezenţă constantă timp de mai multe decenii. În timpul
Primului Ră zboi Mondial s-a aflat pe front, desenele sale cu scene de luptă ilustrâ nd ziarul
„Româ nia”. A fost prezent, de asemenea, cu numeroase expoziţii personale sau de grup la Galaţi
sau Bucureşti, pâ nă după cel de-Al Doilea Ră zboi Mondial.
Implicat activ în viaţa oraşului Galaţi, Nicolae Mantu a fost membru în Consiliul Municipal,
vicepreşedinte al Societă ţii Culturale „V.A.Urechia” şi promotor al strâ ngerii de fonduri pentru
construirea bibliotecii municipale (clă direa de astă zi a Teatrului Dramatic). În 1951 a fondat
Cenaclul Artiştilor Plastici din Galaţi, nucleu din care s-a dezvoltat actuala filială locală a
Uniunii Artiştilor Plastici.
Nicolae Mantu a murit în oraşul natal, pe 8 septembrie 1957.
Galeriile de Artă din Galaţi îi poartă numele, ca şi o stradă din Micro 13 şi Şcoala Gimnazială
Nr.1 din Micro 19. De asemenea, în organizarea Centrului Cultural, se desfă şoară anual
concursul naţional de arte vizuale „Nicolae Mantu”.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Calistrat Hogaş

Unul dintre cei mai importanţi prozatori clasici al literaturii româ ne, Calistrat Hogaş s-a nă scut
la Tecuci, pe 19 aprilie 1847, în familia preotului Gheorghe Dimitriu.
A fost înscris în 1854 la Şcoala publică nr. 1 din Tecuci, sub numele de Hogaş, porecla bunicului
să u dinspre tată . În perioada 1860-1869 a urmat, cu bursă acordată la recomandarea
autorită ţilor tecucene, Academia Mihă ileană din Iaşi, iar apoi Facultatea de filozofie şi litere,
avâ ndu-i colegi, printre alţii, pe A.D.Xenopol sau Vasile Conta.
Imediat după finalizarea studiilor, a fost profesor la gimnaziul din Piatra Neamţ, unde la scurt
timp a fost numit şi director. Un conflict cu autorită ţile locale l-a determinat să se mute, în
1878, pentru doi ani, la Gimnaziul real de bă ieţi din Tecuci, unde a predat istoria şi geografia. A
revenit la Piatra Neamţ în 1881, iar cinci ani mai tâ rziu, în urma unei noi dispute cu
autorită ţile, a plecat, ca profesor şi director, la Alexandria. Din 1891 a ajuns la Roman, apoi la
Iaşi, unde a predat pâ nă la pensionare (1912), dar şi o vreme după aceea.
Calistrat Hogaş a fost că să torit, din 1871, cu fiica unui preot din Piatra Neamţ, ală turi de care a
avut opt copii.
Şi-a fă cut debutul literar în 1874, cu poezia „Legenda lă cră mioarei”, într-un ziar din Piatra
Neamţ, iar în 1882 a publicat primele fragmente de proză , din ciclul „Amintiri dintr-o
că lă torie”, într-o revistă locală . În 1907, la insistenţele lui Garabet Ibră ileanu, a început să
colaboreze la revista „Viaţa româ nească ”.
În 1912 a încercat editarea primei ediţii a volumului „Pe drumuri de munte”, însă din cauza
numeroaselor greşeli de tipar cartea a fost trimisă la topit. Volumul s-a tipă rit din nou doi ani
mai tâ rziu, însă întregul tiraj a ars într-un incendiu care a mistuit tipografia. „Soarta” a fost
înfrâ ntă abia în 1921, câ nd a apă rut prima ediţie accesibilă publicului, în două volume
(„Amintiri dintr-o că lă torie” şi „În Munţii Neamţului”), din pă cate după moartea scriitorului. În
1922, la propunerea lui Liviu Rebreanu, Hogaş a primit, postum, primul premiu al nou-
înfiinţatei Societă ţi a Scriitorilor Româ ni.
Calistrat Hogaş s-a stins din viaţă la Roman pe 28 august 1917, din cauza unui emfizem
pulmonar, fiind reînhumat o lună mai tâ rziu la Piatra Neamţ, conform dorinţei sale.
În localitatea natală , unul dintre cele mai mari licee din oraş poartă astă zi numele lui Calistrat
Hogaş.
Gă lă ţeni care au uimit lumea - Dumitru Moţoc

Unanim recunoscut ca fondator al învă ţă mâ ntului superior modern de industrie alimentară ,
Dumitru Moţoc a performat la Galaţi în partea a doua a carierei, după ce a preluat funcţia de
decan al nou-înfiinţatei Facultă ţi de Tehnologia Produselor Alimentare şi Tehnică Piscicolă .
Nă scut pe 10 martie 1898, la Dă eşti (Vâ lcea), Dumitru Moţoc a urmat în judeţul natal atâ t
şcoala primară câ t şi liceul. În perioada 1916-1918 s-a aflat la Şcoala de Ofiţeri în Rezervă de la
Piatra Neamţ, iar după terminarea ră zboiului s-a înscris la secţie de chimie a Facultă ţii de
Ştiinţe de la Universitatea Bucureşti. După finalizarea studiilor, a efectuat un stagiu de
specializare la Paris, lucrâ nd timp de doi ani la Institutul Pasteur.
Revenit în ţară , a urcat treptele carierei universitare la Institutul de Chimie Agricolă şi
Alimentară al Facultă ţii de Ştiinţe din Bucureşti. După cel de-Al Doilea Ră zboi Mondial a fost,
printre altele, conferenţiar la Facultatea de Agronomie, director la Institutul de Cercetă ri
Piscicole, profesor la Facultatea de Chimie Industrială şi la Facultatea de Horticultură şi
director la Institutul de Industrie Alimentară .
În 1955 a devenit primul decan al Facultă ţii de Tehnologia Produselor Alimentare şi Tehnică
Piscicolă din Galaţi, legâ ndu-şi astfel numele de oraşul nostru, unde a ră mas pâ nă la sfâ rşitul
vieţii. În oraşul de pe malul Dună rii a fost, în perioada 1964-1969, şi preşedinte al Comisiei
Teritoriale Galaţi pentru cercetare ştiinţifică .
Reputat om de ştiinţă , Dumitru Moţoc a pus bazele unor domenii de cercetare noi pentru
Româ nia, precum biochimia şi microbiologia produselor alimentare, pe care le-a dus la nivelul
unor ţă ri cu tradiţie ştiinţifică . Fiind şi un dască l de mare valoare, a scris numeroase că rţi de
specialitate şi a fost coautor şi coordonator al „Manualului inginerului din industria
alimentară ”, prima lucrare de acest gen elaborată în ţară .
A fost decorat cu Ordinul de Cavaler al Coroanei Româ niei (1945) şi cu Diploma de Onoare a
Consiliului Mondial al Pă cii (1959).
Dumitru Moţoc s-a pensionat în 1968 şi a murit, la Galaţi, pe 6 octombrie 1969.
Astă zi, Colegiul Tehnic de Alimentaţie şi Turism din Galaţi îi poartă numele.

Gălăţeni Care Au Uimit Lumea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gălăţeni Care Au Uimit Lumea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gălăţeni care au uimit lumea - Alexandru Ioan Cuza

Scris de D.C. PredescuJoi, 24 Ianuarie 2013 12:00

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Eremia Grigorescu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Smaranda Bră escu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Elena Caragiani

Gălăţeni care au uimit lumea - George Maksay

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Anghel Saligny

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Fani Tardini

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ion Paulat

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Mihai Berza

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Konrad Bercovici

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Constantin Radovici

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Petru Caraman

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Vasile Pâ rvan

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Dumitru Dă mă ceanu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Vasile Canarache

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ioan Cetă ţianu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Gheorghe Leonida

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ovid Caledoniu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Eugen Aburel

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Iordan Chimet

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Mihai Caraman

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Gheorghe Zane

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Dimitrie Iuraşcu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Reuven Rubin

Reuven Rubin - Autoportret

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Gheorghe Koslinski

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Vintilă Dongoroz

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Moise Pacu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Georgeta Ară mescu-Anderson

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Silviu Zavulovici

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ştefan Petică

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Costache Conachi

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Natalia Negru

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Mircea Olteanu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Dumitru Dediu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Grigore Patrichi-Smulţi

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Temistocle Popa

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ioan Brezeanu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Aristide Serfioti

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ionel Fernic

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ion Petrovici

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Victor Vâ lcovici

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ludovic Feldman

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ovid S. Crohmă lniceanu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ion Bîrlă deanu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Ioan Neniţescu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Melchisedec Ştefă nescu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Paul Bujor

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Marian Gheorghe

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Iorgu Iordan

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Adela Leonida-Paul

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Paul Pă ltă nea

Doctor în istorie şi membru al Academiei Internaţionale de Genealogie de la Paris, Paul

Gă lă ţeni care au uimit lumea / Grigore Hagiu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Gheorghe Petraşcu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Alexandru Cernat

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Iosif Ivanovici

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Hortensia Papadat-Bengescu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Dimitrie Cuclin

Gă lă ţeni care au uimit lumea / Camil Ressu

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Alec Nă stac

Gă lă ţeni care au uimit lumea - Sebastian Reichmann