Alexandru Ioan Cuza

(1820 - 1873)

Alexandru Ioan Cuza

domn al Moldovei, Munteniei
şi Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, în 1820. Şi-a făcut primele studii la un
pension din Iaşi, apoi şi-a luat diploma de bacalaureat la Paris.
Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan
Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în judeţul Fălciu, Moldova) şi al
Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote.
Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi
ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
A fost printre cei care au participat la revoluţia de la 1848 din Moldova, împărtăşind,
ca şi alţi colegi de generaţie, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu, idealul de creare al
unui stat românesc puternic.
A fost preşedinte al judecătoriei Covurlui, iar în 1856 devine pîrcălab de Galaţi,
funcţie din care îşi va da demisia în semn de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru
Divanul ad-hoc.
În timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al
Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi.
Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie unirea Moldovei şi Valahiei.
A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în
defavoarea unui prinţ străin. Cum marile puteri deciseseră să accepte unirea Moldovei cu
Ţara Românească, Alexandru Ioan Cuza va fi ales şi domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 şi
al Tării Româneşti, pe 24 ianuarie 1859, primul pas spre înfăptuirea României moderne.
Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru
recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea
unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care
s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptând
oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un
singur guvern.
 S-a creat armata națională prin contopirea forțelor militare ale celor două principate și
Statul Major General al acesteia este înființat în 1859. Universitatea "Alexandru Ioan Cuza"
din Iași, numită în cinstea domnitorului, a fost terminată în 1860 și este prima instituție de
învățământ superior din țară. În ciuda acestor reușite, Cuza a întâmpinat o rezistență acerbă
din partea boierilor, burgheziei, dar și din partea Bisericii în aplicarea altor măsuri mult mai
vitale.
În afara acestui lucru, trebuia să jongleze între cele două capitale, Iași și București, și,
desigur, între cele două parlamente și guverne. În cele din urmă, reușește să fixeze capitala la
București în 1862, dar și să creeze un singur parlament și un singur guvern.
Alexandru Ioan Cuza l-a avut alături pe Mihail Kogălniceanu, care, în funcția de prim-
ministru între 1863 și 1865, i-a permis domnitorului să pună în aplicare reformele foarte
necesare.
În 1863, are loc secularizarea averilor mănăstirești. Aproximativ un sfert din întreaga
suprafață a țării aparținea Bisericii și a fost confiscată de domnitor, pentru a servi reformei
agrare din 1864. Prin aceasta din urmă au fost împroprietărite 400.000 de familii și s-au
desființat cu totul orânduirile feudale. Tot in 1864 a fost terminată Universitatea din
București.
Se pun bazele unui cod civil și a Codului Penal, se instituie învățământul obligatoriu
de patru clase și încep să se aplice impozite pentru infrastructură.
Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au schimbat din temelii societatea românească,
domnitorul dorind o apropiere cat mai rapida de nivelul de dezvoltare al tarilor occidentale,
însă, împotriva domniei lui Cuza încep să se coalizeze liberalii radicali și conservatorii, ce
erau nemulțumiți de acțiunile domnului român.
Domnia sa, din 1859 si până în 1866 a reprezentat alţi pași spre modernizare prin
realizarea unirii depline, cu doar un domn, un Guvern şi o Adunare, dar şi prin realizarea unor
reforme importante, printre care cea agrară şi cea a învăţământului, dar şi adoptarea unei noi
legi fundamentale.
S-a remarcat prin calitățile sale morale , prin spiritul de dreptate și prin viziunea sa
înnoitoare cu privire la un stat modern.
După cum afirma, consulul francez la București, Leon Beclard „Colonelul Cuza are
una dintre calitățile cele mai rare și în consecință, cea mai prețioasă, sinceritatea. Am găsit la
el de asemenea, bunul simț și modestia. Ar fi omul pe care-l cere situația să vină, un om
cinstit, plin de dragoste pentru țara sa, foarte hotărât să pună în practică unirea și ideile sale de
reformă și progres.”
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost un mare patriot, o persoană bună la suflet,
abilă și prietenoasă. El este înfăţişat ca având aceeaşi pieptănătură, cu cărare pe partea dreaptă
ca şi cunoscuţii favoriţi ai ofiţerilor superiori de cavalerie. Vestimentaţia este însă una nouă.
Domnitorul poartă o ulancă, piesă vestimentară de inspiraţie franceză. Aceasta a fost adoptată
în Moldova la 1857, în timpul caimacamului Vogoride, întrând în dotarea ofiţerilor de lăncieri
(cavalerie). Ea era haină scurtă, îmblănită, destinată ofiţerilor de cavalerie, pentru anotimpul
rece, dolmanul de mai târziu. La ulancă nu se purtau epoleţi, gradele ofiţerilor superiori fiind
marcate cu un galon de fir, dispus ”în şevron”, la partea superioară manşetelor. Pe lângă
favoriţii obişnuiţi are şi bărbia acoperită de păr, conturându-se o ”barbă întreagă”. Un alt
detaliu interesant poate fi remarcat la garda sabie, care apare ca ajurată, prezentând numeroase
perforaţii.
Acesta apare în uniforma de lăncieri, de culoare bleumarin (civit), ţinuta zilnică, fără
plastron; colţul răsfrânt al tunicii şi manşetele sunt întunecate, doar paspoalate cu alb.
Pantalonii de culoare gri, cu lampas alb, indică ţinuta zilnică de călărie şi nu pe cea de
serviciu. Epoleţii şi nasturii aurii, lampasul şi paspoalele albe ale uniformei arată că
Alexandru Ioan Cuza este îmbrăcat în uniforma de general de cavalerie (lăncieri) a Ţării
Româneşti.
În toate portretele sale, Cuza apare în uniformă militară. Acest fapt nu se datorează
anilor petrecuţi ca ofiţer în Armata Moldovei, ci obiceiului stabilit după adoptarea
Regulamentul Organic (1831), ca principii domnitori să utilizeze uniforma militară ca ţinută
oficială, indiferent dacă erau sau nu militari de carieră. Această regulă a fost introdusă, în
aceeaşi perioadă, şi în ţările vecine, precum Grecia sau Serbia.
Părul domnitorului, ceva mai lung decât în portretele mai târzii, este pieptănat spre
spate, cu cărare spre stânga. Cuza este înfăţişat aici cu favoriţii de colonel de cavalerie.
Uniforma de ofiţer de lăncieri este cabrată pe trup şi are mânecile înguste. La gât, el are
înfăşurată obişnuita eşarfă de mătase neagră, ce cuprinde gulerul alb al cămăşii. Epoletul
vizibil, cu franjuri groase, atârnând liber, arată gradul de general. Pe umărul stâng o mantie cu
guler de hermină, arătând calitatea de principe a celui portretizat.
În 1866 Al. I. Cuza este forţat să abdice, statul român fiind acum gata de o nouă etapă,
cea a unui prinţ străin care să continue opera sa modernizatoare.
Plecat în exil ajunge la Viena, apoi la Paris, Florenţa şi Heidelberg, în Germania. Va
muri la doar 53 de ani. Va fi înmormântat iniţial la Biserica domnească de lângă Palatul de la
Ruginoasa, conform dorinței sale, pentru ca mai apoi trupul său să fie adus la Biserica Trei
Ierarhi din Iaşi.
Din cuvântarea lui Kogălniceanu la înmormântarea domnitorului reies calitățile
acestuia:
„Nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui cele mari. Ele sunt nepieritoare veşnica
lui amintire nu se va stinge din inimile noastre şi ale fiilor noştri: şi cât va avea țara aceasta o
istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan Cuza.”

Bibliografie :

1. Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1984.
2. Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura
Sport-Turism, 1985.
3. Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Iaşi, Editura
Junimea, 2001.