Elena Cuza

Născută la data de 17 iunie 1825, în Iași, Elena Cuza a fost Prima Doamna a României,
ca urmare a căsniciei sale cu Alexandru Ioan Cuza. Pe baza unui portret făcut la vârsta de 38 de
ani, realizat de Carol Szathmary (11 ianuarie 1812- 3 iunie 1887), văzut ca tatăl fotografiei în
România, aceasta este caracterizată ca având un chip sumbru, aproape masculin, ochii negri și
slabuță pentru standardele existente atunci. La început era văzută ca o femeie timidă, uneori chiar
asocială, iar cu toate acestea a rămas în istorie pentru sufletul bland și bun pe care îl avea, dar și
pentru determinarea si voința de care a dat dovadă.

Elena Cuza este fiica lui Iordache Rosetti-Solescu și a Ecaterinei Rosetti-Solescu

(Catinca), două personalități care proveneau din familii înstărite și influente la acea vreme. Ea și-
a petrecut prima parte a vieții în Solești, Vaslui, împreună cu cei trei frați (Constantin (1827-
1885), Dumitru (1830-1903) și Theodor (1837-1923) și sora sa Zoe (1833-1858). Parcursul său
educational a început din confortul casei sale. Aceasta a fost educată cu strictețe de către mama
sa până la vârsta de șapte ani când și-a schimbat reședința la moșia unchiului său de la Șcheia,
unde a învățat cu profesori particulari, alături de verișorii săi până când a împlinit 15 ani.

În anul 1840 aceasta pleacă și se stabilește în Iași. În scurt timp reușește să își asigure un
loc alături de înalta societate, unde îl cunoaste pe Alexandu Ioan Cuza, de care se îndrăgostește
imediat. La 18 ani, Elena Rosetti devine Elena Cuza, pe data de 30 aprilie 1844. Prima casă în
care au locuit aceștia a fost una modestă care aparținea părințiilor lui Cuza, Ion și Sultana, aflată
în Galați. Căsnicia lor a fost una foarte controversată, iar fraza “opusele se atrag” nu putea fi mai
greșită în cazul celor doi. Trecând peste discrepanțele dintre personalități, ea având un caracter
retras și calculat, el fiind extrovertit, regăsindu-se cel mai bine în prezența multor personae în
jurul său, nu putem să nu observam elefantul din cameră, în cazul de față, iubirea unilaterală care
venea doar din partea Elenei. Totodată, nu putem nega primii ani de iubire dintre aceștia, atunci
când Elena a dovedit pentru prima dată o altă valoare ascunsă pe care o avea. Este vorba despre
curaj, mai exact curajul pe care l-a avut să își ajute soțul în timpul revoluției din anul 1848.
Alexandu Cuza a ales să participle activ la mișcarea revoluționară, având ca scop unirea
Principatelor. Revoluția avea mai multe cauze sociale, politice, dar și naționale. În toate cele trei
principate existau probleme, ca urmare în Moldova, la Iași, s-a organizat o întâlnire cu peste
1000 de revoluționari, care au pus la cale un program pentru respectare drepturilor și libertăților
cetățenilor, în Țara Roamneasca s-a ținut o mare adunare populară care a rezultat în adoptarea
programului “Proclamația de la Islaz”, pe când Transilvania a fost puteric influențată de către
revoluția din Ungaria și avea ca cerințe unirea cu aceștia și alte teritorii pentru a forma Regatul
Ungariei Medievale. În toată această perioadă siguranța lui Alexandu Cuza a fost pusă în
primejdie, iar Elena a călătorit singură de la Solești spre Galați, unde i-a făcut o vizita consulului
britanic Cuninghan cu care a reușit să pună cap la cap un plan pentru evadarea soțului său, găsind
ascunzișul potrivit în Brăila. După ce și-au asigurat protecția, aceștia au fugit în Cernăuți și mai
departe în Viena și Paris. S-au reîntors după un an în Moldova când Grigore Ghica a fost numit
domn al Moldovei.

După venirea acestora Cuza a fost desemnat pârcălab (prefect de județ) al Galațiului, în
anul 1852. După marcarea acestui eveniment, simultan au început să apară nereguli mai serioase
în căsnicia celor doi, unul dintre factori fiind atenția pe care o primea Cuza din partea
domnișoarelor din înalta societate gălățeană și cea ieșeană, care în mod nesurprinzător conduce
la infidelitatea acestuia. Chiar dacă pe vremea aceea, acest comportament față de soție era unul
normal, bârfele despre viața de cuplu ale acestora au ajuns să îi destabilizeze viața socială a
Elenei, mai ales în prezența soțului său. Barfele au epuizat-o psihic, si fizic pe Elena, ajungând să
aibă probleme de sănătate. La recomandarea soțului său a plecat în Paris pentru a putea fi tratată,
însă exilarea subtila care i-a fost oferită nu a ținut-o prea mult timp departe de casa, iar în anul
1853 la cererea mamei sale, Elena se întoarce în țară, evitându-și soțul și alegând să locuiască în
majoritatea timpului în Solești în detrimentul șederii la Galați unde își avea reședința Alexandu
Cuza.

La data de 5 ianuarie 1859 Alexandu Ioan Cuza devine domn al Moldovei, mai apoi al
Țării Românești, la data de 24 ianuarie 1859. Titlurile au venit ca o surpriză pentru soți, iar Elena
i-a confesat mamei sale în mai multe scrisori că nu este pregătită, lipsindu-i experiența pentru o
astfel de schimbare. După Unirea Principatelor Române Elena Cuza devine Prima Doamnă a
României, însă soțul ei și-a spus încă o dată cuvântul, iar pentru siguranța sa a îndemnat-o să
plece în Paris, fapt care se și întâmplă în anul 1860. După plecarea sa, Elena i-a trimis numeroase
scrisori soțului său, dar acesta nu i-a dat de veste, lăsând-o de multe ori fără bani pentru a avea
un trai decent în Paris. Aceasta a trecut peste dezamagirile provocate de soțul sau și a început să
își schimbe statutul social. A pornit de la aparența pe care o avea, dezvoltând un simț al stilului,
în același timp lucrând la înbunătățirea cunoștințelor sale, lectura ocupandu-i mare parte din
rutina zilnică, ajungând să fie informată despre domenii vaste, dar în mod special politica. Intre
timp Cuza cedând viciilor a primit-o în viață sa pe Elena Măria Catargiu-Obrenović. După doi
ani Elena Cuza revine în țara sa natală pentru a putea să își îndeplinească îndatoririle publice pe
care le avea față de popor. Aceasta se angrenează în activități sociale pentru a ajuta comunitatea.
Ea a susținut țăranii, dar mai mult decât atât în iulie 1862 a început să ajute spitalele civile și
casele pentru copii orfani luptând pentru construirea unor clădiri în care copiii fară părinți sau
defavorizați să poată primi o educație și ajutor. În data de 29 iulie 1862 s-a desfășurat o
ceremonie în care a fost pusă prima piatră care avea să se transforme mai tărziu în “Azilul Elena
Doamna”. Evenimentul a fost notat în istorie ca primul mare act de caritate. Pentru restul vieții
sale Elena Cuza a continuat să contribuie în mod modest societății, ajungând infirmieră la
spitalul “Caritatea”. A fost o femeie influentă în societate care a găzduit numeroase baluri
caritabile, a sprijinit tinerele talente, iar în mod constant a vorbit despre convingerile sale privind
rolul femeii și cum ar trebui aceasta văzută și tratată.

Dacă lumea se uita la ea și vedeau o femeie în putere putem spune că nu a primit creditul
pe care îl merita. În cadrul familiei aceasta are o poveste tragică. În lipsa sa, soțul ei a avut doi
copii împreună cu amanta, Elena descoperind că încercările sale de ai oferi un urmaș lui Cuza
sunt în zadar, a adoptat acei copii și i-a crescut ca pe ai ei. După moartea surori sale a acceptat să
ia sub aripa sa și pe nepoții săi, orfani de mama fiind.

Viața sa avea o aparență fericită, trecând peste problemele personale, a fost foarte iubită
de către popor, dar nu putem spune același cuvinte și despre soțul sau care ajuns la putere a
început să abuzeze de aceasta. Regimul impus de Cuza a trezit nemulțumiri în rândul liberalilor
radicali care s-au aliat cu conservatorii, lăsând-ul pe domnitor într-o poziție de slăbiciune. Ca
urmare Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866, iar contrat dorinței oricărei femei, Alexandu
Ioan Cuza și-a luat familia și amanta și au fugit în Viena, dupa ce au petrecut câteva zile în
Brașov.

Elena Cuza și-a continuat viața cu demnitate, câștigându-i într-un fiinal respectul soțului
său în detrimentul iubirii. Elena știa că soțul ei a rămas infidel pe tot parcursul căsniciei. Cu toate
acestea a avut grijă de el în ultimii ani de viață când o răceală l-a răpus și a murit după ce au
apărut complicații din cauza unei boli mai vechi pe care o avea. Elena a stat la capul soțului sau
când a avut ultima suflare în timp ce amanta lui iubita era la un bal. În ciuda faptului că
Alexandru Cuza nu a iubit-o niciodată aceasta i-a păstrat memoria vie cu un mare devotament.
După moartea soțului, Elena Cuza s-a întors în țară și și-a continuat acțiunile caritabile,
bucurandu-se de simpatia împăratului Napoleon III şi a împărătesei Eugenia, a prietenilor
apropiaţi ai soţului ei, a lui Carol I, Ferdinand şi a Mariei.

La data de 2 aprilie 1909 aceasta s-a stins din viață, fiind înmormântată în Solești, locul
unde și-a petrecut copilăria. A vrut o înmormântare cu un singur preot, cât mai simplă, în așa fel
încât oamenii pe care i-a ajutat pe parcursul vieții să asiste și să își ia rămas bun de la ea.

În concluzie, Elena Cuza a fost o femie luptătoare, bună la suflet, modestă care a știut să
își gestioneze viață grea pe care a dus-o lângă un soț infidel și impulsiv. Niciodată nu i-a dispărut
speranța și a trăit cu capul sus, trecând peste zvonurile care existau despre ea, reușind să își
schimbe imaginea și să se detașeze de cea a soțului sau. Indiferent de evenimentele nefericite din
familia sa, a avut mereu grija de familii defavorizate, dar și de copilașii care nu aveau una. A
avut devotamentul, în ciuda circumstanțelor, să își respecte soțul și să îi onoreze memoria până la
final. Și-a tratat supușii cu respect și a spus mereu ceea ce credea despre respectful pe care ar
trebui ea ca femeie sau oricare alta să îl primească. A găsit plăcerea în viață ajutandu-i pe alții și
a trăit cât de bine și frumos a știut.