EROISMUL LUI GHEORGHE MAGHERU

Gheorghe Magheru s-a născut în anul 1803, în satul Bârzeiu de Gilort, din comuna
Albeni, judeţul Gorj. A fost unul dintre cei opt copii ai preotului Ion Magheru. A deprins
meşteşugul armelor şi se înrolează de la o vârstă fragedă în oastea lui Tudor Vladimirescu. A
ajuns, apoi, căpitan de panduri şi a luptat contra bandelor otomane care prădau ţara.
Pentru meritele în războiul ruso-turc din 1828-1829 a fost decorat de ţarul Rusiei cu
Ordinul Sf. Ana în grad de cavaler şi a primit în dar o sabie de onoare. În anul 1831, atunci
când s-a format armata, a refuzat să se înroleze pentru că a fost nemulţumit cu gradul de căpitan
pe care l-ar fi primit, în comparaţie cu fii boierilor care primeau grade mai mari, în ciuda lipsei
de experienţă. A intrat în magistratură şi a primit funcţia de judecător de pace şi apoi de
preşedinte al tribunalului. În anul 1846 a fost numit prefect al judeţului Romanaţi de către
domnul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu. Doi ani mai tâziu, acelaşi domnitor l-a numit
comandant-şef al tuturor dorobanţilor şi plăieşilor de peste Olt. A fost unul dintre principalii
lideri ai Revoluţiei de la 1848.
A fost membru al societăţii secrete Frăţia, iar Adunarea de la Islaz, din iunie 1848, care
a însemnat începutul Revoluţiei, s-a ţinut în judeţul Romanaţi, care se afla sub conducerea sa.
A refuzat să pună în aplicare ordinele represive ale domnului şi a făcut parte din al doilea
guvern provizoriu ca ministru de Finanţe. În plus a primit comanda generală a trupelor
neregulate şi funcţia de inspector al gărzilor naţionale. Astfel, a organizat rezistenţa armată şi
a organizat tabăra la Râureni. A refuzat să se predea turcilor şi, la sfatul consulului englez de
la Bucureşti, a dizolvat tabăra şi s-a refugiat la Viena la începutul anului 1849. S-a întors în
ţară în vara anului 1857 şi a devenit membru în Adunarea ad-hoc din Ţara Românească, după
care a făcut parte din Adunarea Electivă care l-a ales ca domn pe A.I. Cuza, la 24 ianuarie
1859. A continuat activitatea politică după abducarea lui Cuza şi a devenit membru al PNL,
deputat în mai multe rânduri şi preşedinte al Adunării Deputaţilor în anul 1876.
În bătălia de la Şişeşti, de lângă Târgu Jiu, generalul Gheorghe Magheru a reuşit să se
opună invaziei şi ocupării Olteniei de către trupele otomane cu doar 300 de panduri.
La începutul toamnei lui 1828, Gheorghe Magheru se afla într-o situaţie dificilă ca
urmare a contraofensivei otomane în Oltenia. În calitate de comandant de panduri al unei
importante zone din Oltenia, mai exact tot nordul acestei provincii, Gheorghe Magheru s-a
trezit în faţă cu câteva mii de turci pe care trebuia să îi înfrunte cu 300 de panduri. De asemenea,
de partea pandurilor se afla şi o mică oştire sârbească.
 Eroismul lui Gheorghe Magheru a fost determinant, după cum o să vedem. A fost o
întreagă dispută pentru identificarea locului bătăliei, deoarece mai există un sat Şişeşti şi în
judeţul Mehedinţi. Desfăşurată la începutul lunii septembrie 1828, bătălia de la Şişeşti va
marca începutul unei înfruntări de mai mulţi ani între Ion Solomon, căpitan de panduri căruia
i se va încredinţa comanda «ca unuia mai bâtrân», şi Gheorghe Magheru, cel care se va remarca
şi cu acest prilej. Ion Solomon a declanşat un atac frontal care nu avea nicio şansă ca urmare a
inegalităţii efectivelor dintre cele două armate. Mai mult, planul lui Gheorghe Magheru de a
da un atac prin surprindere era anulat. Fuga lui Ion Solomon de pe câmpul de luptă l-a pus într-
o serioasă dificultate pe căpitanul sârb care probabil ar fi fost răpus cu toată trupa sa dacă nu
ar fi intervenit Gheorghe Magheru şi pandurii săi.
Atacul prin surprindere al lui Gheorghe Magheru i-a despresurat pe sârbi şi ei s-au putut
retrage. Respingerea trupelor otomane în lupta de la Şişeşti a avut o mare importanţă în războiul
ruso-turc. Cea mai mare parte a luptelor s-au purtat în Oltenia pentru că armata otomană care
se afla în sudul Dunării a trecut fluviul şi a pornit ofensiva. În aceste condiţii, singura rezistenţă
era formată din panduri care luptau în armata rusă, alături de alte detaşamente de români, sârbi
şi bulgari. Bătălia de la Şişeşti le-a permis ruşilor să pornească o contraofensivă şi să câştige
războiul. În cazul în care lupta era pierdută, riscau ca să fie alungaţi din Oltenia şi din Ţara
Românească şi să piardă, astfel, războiul.
Prin bătălia de la Şişeşti ca şi cele ulterioare, Gheorghe Magheru a reuşit să se remarce
ca un ofiţer destoinic dar a salvat şi oraşele Târgu-Jiu şi Craiova de posibila ocupaţie otomană
cu toate problemele pe care le-ar fi putut ridica. Fără victoria lui Magheru de la Şişeşti, armata
rusă, de partea căreia au luptat în mod tradiţional pandurii gorjeni, ar fi putut pierde războiul
din 1828-1829 cu Imperiul Otoman. Ar trebui să reţinem şi eroismul românilor, faptul că
victoriile lor erau obţinute cu efective şi resurse reduse, animaţi de dorinţa de a-şi apăra ţara şi
propriile cămine pe care le aveau în zonă.
Între Gheorghe Magheru şi Ion Solomon a izbucnit un conflict care nu s-a terminat
decât prin moartea combatanţilor. Solomon a murit în anul 1865. Deşi eroismul lui Magheru a
fost răsplătit de ruşi cu Ordinul „Sf. Ana”, clasa a IV-a, în grad de cavaler şi cu o sabie de
onoare, felicitat de autorităţile române, va părăsi rândurile primei armate naţionale din epoca
modernă ce număra trei regimente de infanterie şi 6 escadroane de cavalerie. Gheorghe
Magheru ar fi trebuit să facă parte din regimentul cu sediul la Craiova condus de Ion Solomon.
Magheru a considerat total inacceptabilă situaţia de fi subordonat lui Ion Solomon şi va părăsi
armata până la momentul Revoluţiei paşoptiste.