Cireașa de pe tort

Mă pregăteam pentru un concurs de pictură. Eram foarte fericită, dar și emoționată deoarece în
fiecare an încercam să ajung la etapa națională, dar mereu greșeam cate ceva minuscul, așa cred
eu. Oricum anul ăsta e șansa mea să le arăt profesoriilor că pictez excepțional. Jurații de anul
trecut mi-au spus că pictez foarte bine și că am talent, dar îmi lipsește sclipirea.
În fiecare seară înainte să mă culc mă întrebam:“Cum adică sclipirea?”, “Și cum o obțin?”. Nu
i-am spus mamei mele niciodată de comentariul jurațiilor deoarece știu ce îmi va spune, că
trebuie să muncesc mai mult ca să îmi găsesc sclipirea.
M-am îmbrăcat într-o fustiță neagră cu picățele albe și cu o bluză crem.
În timp ce îmi aranjam părul,am primit un mesaj,de la cine?De la mama care îmi spunea în
mod direct că nu v-a putea veni la concurs pentru că stă cu bunica mea la spital. Bunica mea avea
probleme la inimă și se pregătea pentru o operație. Înțelegeam de ce trebuie să stea mama cu ea,
dar tot durea știind că voi fi singură la concurs.
Deja mă pregăteam emoțional pentru când o să văd toți copiii insoțiți de părinți, de prieteni.
După ce mi-am aranjat părul, mi-am luat geanta, telefonul și am plecat.
Ajunsă acolo am intrat într-o clădire. M-a ghidat o fată, părea de douăzeci de ani, foarte
drăguță. Am intrat într-o cameră cu o scenă și cu multe scaune. Pe scenă erau câteva șevaleturi,
cu pânze albe așteptând să fie pictate. Îmi dau seama că sunt prima ajunsă acolo după ce pleacă
fata.
Primesc un mesaj, eram sigură că de la mama e. Îmi făceam speranțe că îmi va zice că poate
veni, dar când mă uit pe telefon, nu era mama,mă înșelasem, era cea mai bună prietenă a
mea ,Ana.”Hei! Am auzit că ai concurs azi de la verișorul tău, vin cu Mihnea.”
Eram uimită că Mihnea, verișorul meu știa,eram destul de sigură că nu i-am zis nimic, dar ce
mai contează? Mă bucuram că nu voi fi singură.
Peste treizeci de minute apare Ana și Mihnea. Le sar în brațe fericită, parcă nu îi mai vazusem
de atâta timp, dar eram atât de fericită.
Concursul începea, am pășit pe scenă, toate emoțiile mele s-au pierdut la îmbrățișarea aceea.
La început, a trebuit să desenăm peisaje, apoi portretele, mereu când concuram pierdeam la
portrete, dar anul acesta m-am axat mai mult pe conturarea portretelor.
Trec câteva etape și acum urmează ultima etapă. Asta era cireașa de pe tort. Trebuie să pictez
ceva atât de uimitor încăt toți să rămână cu gura căscată, dar problema era...ce trebuie să pictez?
Niciodată nu am ajuns în ultima etapă ca să mă pregătesc. Aici doar talentul mă ajuta.
Chiar și prezentatorul numește ultima etapă “Cireașa de pe tort”, de parcă mi-a citit gândurile.
Acum îmi dădeam seama de ce a început prezentatorul cu “Cireașa de pe tort”, așa se numea
concursul. Cum nu mi-am dat seama?Mă pregătesc de atâta timp pentru concursul ăsta și eu nici
nu știam cum se numește. Norocul meu că nu îmi auzise nimeni gândurile, că ar râde de mine.
 Prezentatorul ne anunță că trebuie să pictăm din inimă, doar atât? Deja știam că nu voi câștiga.
”Cum adică din inimă?” “Ce trebuie să desenez?”Începeam să mă panichez.
Am respirat adânc. ”Eu ce simt acum?”mă uit la Ana și la Mihnea,uitandu-se la mine,după
expresiile lor iți dai seama că erau curioși ce voi picta. Mi-am închis ochii…îi văd pe Mihnea,
Ana,pe părinții mei, pe bunica mea cum croșetează,animalele mele de companie.Ei erau ce simt,
simțeam bucurie.
Am început fără să mă mai gândesc,am înmuiat pensula în apă, apoi în culoare și am început să
mă joc cu culorile pe pânză. Am pictat casa mea,apoi pe părinții mei stând unul lângă altul, am
facut-o pe bunica mea croșetând într-un leagăn aproape de părinții mei. M-am făcut pe mine, pe
Mihnea și pe Ana stând in iarbă și jucându-ne cărți. L-am făcut pe motanul meu în poala lui
Mihnea, dormind.Pe Miky,al doilea cățel al meu stând lângă mine,uitându-se cum ne jucăm. Și
nu în ultimul rând, pe Bruno care apărea în față uitându-se la spectator. Corpul lui nu se vedea,
doar capul.
Mi-am dat seama că nu era atât de uimitor, dar acum îmi găsisem sclipirea, să pictez din inimă.
Toți copii au făcut ceva ce le place, de exemplu, marea, muntele. Arătau bine picturile, chiar
foarte bine.
Era rândul meu să prezint pictura, am luat-o de pe șevalet și am arătat-o publicului.
Toți nu au mai zis nimic, începeam să mă panichez, oare am ințeles eu greșit etapa?
M-am uitat la Ana și la Mihnea, erau într-un fel uimiți că apar în pictură, m-am uitat mai atent
la fețele lor, ochii lor sclipeau de încântare și aveau un zâmbet, dar nu era foarte vizibil.
Jurații au vorbit între ei, în timp ce ei vorbeau,am simțit că mă lasă picioarele la cât de
emoționată eram. M-am așezat pe scaun.
După vreo zece minute au terminat de vorbit si l-au chemat pe prezentator. Nu au vorbit mult
că prezentatorul se întoarce pe scenă.
Acesta a început cu locul trei, nu l-am luat eu, apoi al doilea premiu, nici pe ăla nu îl luasem,
deja îmi pierdusem speranțele, de ce? Pentru că ultimii copii aveau niște picturi mai reușite decât
a mea.
A început prezentatorul să zică cine e pe locul unu, a așteptat să ne pregătim,începuse să facă o
atmosferă prea sufocantă, abea ce mai puteam respira.
“Locul unu este… ”începea prezentatorul...., ”Amira”.
Gata a zis cine e locul unu, acum puteam să plec, dar stai puțin, a zis “Amira”, adică eu.
Am sărit de pe scaun și am urlat, eram extrem, extrem de fericită.
Am primit medalia de aur, m-au felicitat cu toții.
M-am dus lângă Mihnea și Ana îmbrățișându-i iar ,mai puțin că îmi dădeau lacrimile.