Monitorul clasei — băiatul vechilului boieresc — Ştefănescu Ştefan, cu

care Doinaru împarte premiul cel mare în fiecare an, se ţine ca de obicei
răzleţ şi de iureşul cumplit din largul curţii, şi de răzleţii de sub vişin. Cu
hăinuţele lui negre, el pîndeşte ca un pui de corb acolo, pe banca aceea
şubredă, aruncată în umbra bucătăriei, mic şi neînduplecat tiran,
necontenit cu creionul şi cu hîrtioara lîngă el (teribilul „raport”, la cetitul
căruia vergile domnului cad cu nemiluita la palmă sau pe şezutul
delicvenţilor mititei). În mintea celor de dincolo de marginea tîrgului,
creionul se lungeşte în mîinile fiului, luînd proporţiile harapnicului
părintesc, care umple de vaier moşia; pentru tîrgoveţi, acest simbol al
nedreptăţilor acumulate an cu an şi abuzului în găoace nu trece mai mult
de dimensiunea vergii „domnului”…

De ieri, în mintea lui e necontenit prezentă figura posomorită a

vechilului, pătrunzînd cu călcătură rară şi apăsată pragul odăii…

— Hm… Mi se pare mie… păcătosu ăsta de dascăl a băgat în capu

boierului că loaza aia a tinichigiului e mai tare ca tine la arimetică. Bagă
de samă să nu mă faci mîne de rîs…

Apoi, plimbîndu-se cu paşii lui largi şi grei între patul cu macat galben,
cusut cu paseri colorate de arnici, şi vechiul scrin lăcuit, mormăind ca
pentru sine:

— He, afurisită cutră… Parcă-l aud mironosindu-se (imitînd un glas

străin şi piţigăiat): „Nu m-amestec eu între copii, nene aministratorule…
fiecare cu învăţătura lui…” (Revenind la vocea proprie.) Las’, că te
potrivesc eu la bănicior, boier Mladinescule…

Drept răspuns (şi scena asta familiară, care nu-i mai iese din minte şi-i
dă încredere şi curaj înzecit, Ştefănescu Ştefan o retrăieşte întreagă în
amănunt) se vede întinzînd Cetirea tatălui său:

— Deschide-o unde vrei…

— Zi la Tudor Vladimirescu…

Băiatul se repede fără nici cea mai mică şovăire: „Pe lîngă turcii care ne
împilau ţara şi ne jefuiau cu biruri grele, de la o vreme căzuseră şi grecii
pe biata moşie. Ajutaţi de domnii fanarioţi”…

Părintele urmărea uimit rîndurile rostite rar şi semeţ, şi la fiecare frază

nouă obrajii i se înroşeau de fericire.

— Ia vină-ncoa’, Lină, să auzi cum ştie băiatul nostru…

De dincolo, zgomotul maşinii de cusut, ce venea prin fereastra deschisă

dintre odăi ca ropotul ploii tinere de vară, încetă brusc…

— Ba l-am auzit şi eu, mînca-l-ar mama de flăcău…

Straşnic lucru! Cu toată scena aceasta necontenit prezentă în minte,

poeziile nu se frîng în bucăţi în capul dolofan al monitorului, ca-n bietul
cap al lui Ispăşoiu. Favoritul ăsta al norocului trece prin lecţiile din carte
cu gîndul aiurea, ca un cal învăţat pe-un întortocheat dram de noapte!

Acum, el nu vrea să piardă nici măcar jujnătatea de ceas care-a mai

rămas pînă la sunarea clopoţelului. Ochii devorează cu iuţeală pagini
peste pagini şi mintea-i simte lămurit cum fiecare foaie întoarsă i se
aşază sub frunte, aşa cum straturi-straturi stau aşezate hîrtiile vechi în
dulapul cu contabilităţi al tatălui său. Din cînd cînd în cînd, numai colţul
cîte unui ochi i se ridică de pe cartea ce, spre uimirea lui Ispăşoiu, îşi
păstrează şi acum, la examen, scoarţele tari, îmbrăcate în roşu, cu
etichetă mare, iscălită caligrafic; şi cînd vede pe Doinaru, cu obrajii
umflaţi şi aprinşi, cu capul gol, cu fruntea bombată sub părul blond,
scurt tăiat, tot un rîs, tot corpul într-un spasm de rîs, învîrtindu-se
înainte, ameţit de beţia jocului, ochii i se aruncă din nou cu sete hoţească
asupra cărţii, ca asupra unui lucru scump, de la care adevăratul stăpîn

şi-a întors nebăgător de samă privirile.

Era o zi frumoasa de vară.Eram cu prietenii mei de la școală.Toti eram la
cursuri de desen.Ne uitam la un anunț numit "Căutăm noi artiști la desen".
Ioana a spus să ne inscriem și noi la concursul de desen,Andrei era mai
timid,nehotarat,Remus tăcea din gura, nu știa ce s-a zica,eu eram hotărâtă ca
și Ioana.
A doua zi ne-am hotărât să ne inscriem,dar aveam o problemă, nu eram
suficienți,ne trebuiau 5 membrii în echipa.Andrei spunea să renuntam, avea
lacrimi in ochi. Remus supărat spunea să facem la fel, Ioana fu de acord să
renuntam,dar eu am spus că nu voi renunta niciodată.
Ei mi-au dat timp 4 zile să găsesc un membru bun la desen, am fost de acord,
nu vroiam să renunț, eram sigura ca nici ei nu vor.
Într-un colț de perete se afla un băiat mic, cam posomorat, trist și fără prieteni.
I-am întrebat dacă putem să-l luăm pe el, ei au refuzat fără mila. Imi era foarte
mila de saracutul băiețel.
Am mers la băiat, l-am întrebat dacă are prieteni, cum îl chema și câți ani are.
El a zis ca n-are prieteni, îl chema Sebi și avea 10 ani. I-am spus că pot fi eu
prietena lui, el a acceptat.Era foarte foarte fericit ca avea un prieten. Ceilalți
membri au zis să-l las în pace, el s-a supărat pe ei, eu am mers să-i spun să
nu-i bage în seamă, ca-s rai cu el ca nu îl cunosc, era din nou fericit.L-am
invitat la mine acasa, acolo am desenat, se pricepea de minune la desen,
atunci mi-am adus aminte de concurs.
 Era dimineata...La concursul de ortografie
Dar inainte ... Ma trezisem cu 10 minute inainte sa inceapa nu puteam rezista
sa nu spun ca chiar trebuia sa ma grabes. Cu hainele motolite cu parul intors
am pornit cu toate emotiile inghite catre scoala in care scoala in care se tinea
concursul. Am intrat pe usa ca o intarziata cum eram dar m-am asezat la
singurul lic liber din clasa.
Ma simteam putin mai bine. Priveam cum supraveghetoarea o doamna
batrana ca doar nu aveam sa mi-o pot imagina altfel cu parul carunt se uita cu
o privire atintita exact spre mine. Ai fi zis ca da se uita asa ca am intarziat dar
nu se uita cu ochii bulbucati la mine de mai avea umpic si ma manca...Mi-am
intors privea ridicand mana. Ei bine am facut-o degeaba caci m-a ignorat.

Cu o voce mai adormita decat ochii mei spuse cu voce joasa cum su ce
sa scriem.

O ascultam cu mare atentie dar ce sa aud parca vorbea intentionat asa

usor mai mai sa nu o auzim si sa picam concursul.
A si cand te gandesti ce repede dicta ei bine da era o cotoroanta in persoana.