Viata cu acorduri de chitara

Intotdeauna am simtit ca tot ceea ce urmeaza sa se intample este coordonat

cu grija de cineva puternic,sigur pe puterile sale.Pana acum cativa ani acel
cineva era tatal meu. Il vedeam mereu puternic si in stare sa ma apere de
orice si oricine. Insa intr-un moment de care nu sunt sigura,el a disparut.
Am invatat sa ma descurc singura, sa evit sentimentele profunde pentru a
nu putea fi folosite impotriva mea,asa ca de-a lungul anilor m-am retras in
sinea mea, iar cel mai important lucru pentru mine a devenit muzica. Printre
versuri si note ma simt cel mai bine,si cu ajutorul lor ma exprim cel mai
coerent.
-Ies cu prietenii in seara asta,i-am zis mamei in timp ce am aruncat geaca
pe mine,m-am incaltat si mi-am luat chitara.
- Unde pleci domnisoara la ora asta? zise mama pe un ton nu tocmai calm.
-Ti-am spus,ies cu prietenii… si e deabia ora 8 oricum,am zis eu fara chef
in timp ce ieseam pe usa.
In spatele meu am auzit proteste,dar m-am prefacut ca nu le aud,si mi-am
continuat drumul catre casa celui mai bun prieten al meu din copilarie.
Cand ma gandesc la el,imi vin in minte o gramada de amintiri frumoase si
amuzante, cum ar fi ziua cand am ramas singuri acasa si ne-am blocat
amandoi in debaraua bunicii in timp ce cautam compotul de struguri.
Am simtit cum un zambet mi se asterne pe fata la amintirea acelei
intamplari.
Mai aveam putin pana sa ajung la el acasa,cand o ambulanta a trecut pe
langa mine,si s-a oprit in fata casei lui.Am facut ochii mari,si am inceput sa
grabesc pasul.
O alta amintire mi-a aterizat in minte. La varsta de 5 ani,eu si amicul meu
ne-am rugat parintii sa ne lase sa luam cursuri de chitara.El a fost prima
persoana care mi-a auzit zdranganiturile fara sens si m-a felicitat. Un alt
zambet mi-a aparut pe fata.
Cand in cele din urma am ajuns in fata casei lui,am vazut doi paramedici
cum duc cu targa pe cineva in ambulanta.M-am grabit sa vad cine este. Nu
pot descrie ce soc am avut cand i-am vazut fata palida si buzele vinetii ale
prietenului meu,inconstient.Se pare ca inevitabilul se intamplase in cele din
urma,iar inima lui deja slalbita a cedat intr-un final.
In clipa aceea,am simtit pentru a doua oara in viata mea ca timpul se
opreste in loc.
Urmatoarele cateva zile au trecut ca prin vis,si chiar si dupa inmormantarea
amicului meu inca nu realizasem cu adevarat ce se intamplase.
 Dupa aproximativ doua saptamani,cand m-am intors de la scoala dupa o zi
grea,simteam nevoia sa ma relaxez. Stiam cum sa fac asta! Mi-am luat
telefonul si i-am trimis un mesaj prietenului meu:”Mergem in parc sa cantam
la chitara?”,dar raspunsul nu a mai venit… Si atunci am realiuzat.Am
realizat ca nu voi mai primi nici un raspuns. Dupa doua saptamani in care nu
varsasem nici macar o lacrima, o ploaie de lacrimi mi-a inundat obrajii,si un
val de sentimente ciudate parca m-a sufocat,.
Printre lacrimi,am privit catre chitara. Oare cum as mai fi putut eu sa cant
din nou? Dar,parca fara voia mea,am luat chitara si am inceput sa
zdranganesc fara sa definesc un cantec,exact asa cum faceam cu amicul meu
cand eram mici. In momentul acela am stiut ca muzica este si va fi
intotdeauna legatura catre amicul meu si catre propria mea inima.
Intr-o zi,in timp ce ma plimbam prin oras, am vazut un afis. Pe afis scria ca
in curand un concurs se va organiza,mai exact un concurs de muzica. Asta
fusese dorinta amicului meu din totdeauna,sa cante pe o scena deschisa,dar
eu nu l-am incurajat niciodata pentru ca vroia sa cantam amandoi iar eu am
avut mereu trac.
Si atunci m-am decis!
-Voi participa la concursul asta cu orice pret! mi-am zis eu mai hotarata ca
niciodata.
Pentru cateva zile m-am inchis in camera mea si am incercat sa creez o
melodie care sa defineasca toate sentimentele mele de frustrare,de tristete,de
dor fata de amicul meu…
In ziua concursului,mi-am luat chitara,am inghitit in sec si cu hotarare si
pasi apasati m-am indreptat catre cladirea unde stiam ca va avea loc intregul
eveniment.
O gramada de adolescenti care mai de care mai ciudat imbracati,cu
instrumente sau fara,isi asteptau randul catre scena.
Din spatele cortinei,am aruncat o privire catre sala. Era uriasa! Si plina de
oameni! Am simtit cum un nod mare mi se pune in gat,iar genunchii parca
nu imi apartineau si tremuau cat se poate de tare.
Inaintea mea au intrat o gramada de alti adolescenti de varsta mea,mai
mari,chiar si mai mici si au dat ce au avut mai bun din ei.
Urmam eu!
Cu pasi marunti,si parca in stare de soc,am urcat pe scena. Am privit
marea de oameni care se holbau la mine,si asteptau din clipa in clipa se
incep sau sa dau gres.In momentul acela,o alta amintire mi-a venit in minte.
Era o zi insorita,stateam intinsa pe spate pe iarba din fata casei bunicilor,iar
amicul meu a venit si mi-a zis:”De rupi o coarda de chitara,ea geme lung si
tremurand,o alta coarda ii ia locul,si-auzi chitara iar cantand…”.In
momentul acela nu mi-am dat seama ce vrea sa spuna,dar acum cred ca stiu.
Chitara reprezenta lumea in care traim,iar coarda care s-a rupt reprezenta
viata unui om care moare,si apoi e inlocuita de alta nou nouta,iar viata isi
contiuna “cantecul” ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Am respirat usurata,tracul meu de scena disparand cu totul,si atunci am
inceput sa cant: “Timpul tau a venit si nu stiu de ce/Ultima data cand am
verificat erai destul de bine.Pare ca ieri,radeam alaturi de tine/Jucandu-ne la
bunica acasa,tu si cu mine…Oare au radiouri in rai?Sper ca da,/Pentru ca la
radio e un cantec de-al meu/Ce l-am dedicat sufletului tau..”
Dupa ce am terminat,un ropot de aplauze a rasunat in sala,iar eu am zambit
fericita.
Premiul nu l-am castigat eu,nici macar nu vroiam sa castig,Insa eram
fericita! Am indeplinit cea mai mare dorinta a celui mai bun prieten al
meu,si asta e tot ce conteaza.