Petre Ioan Crețu

Versuri

Editura Neuma

2023
Această carte se dedică nepoților,

Olivia Maria Panciu

Andrei Ștefan Crețu

Grafică Petre Ioan Crețu

despre tristețe nu poți scrie decât din interiorul ei și din
ea nu ai nicio șansă să scapi ca s-o înțelegi trebuie mai
întâi să fii cuprins de ea dar în acel moment e deja prea
târziu

i-am scris de curând femeii pe care o iubesc: „cred că

voi pleca curând Liublia sunt foarte obosit uit prea
multe lucruri și am o tristețe grea cum nu am mai avut
și care mă copleșește cum nu am crezut și nici nu mi-
am închipuit că tristețea poate să ucidă și că e atât de
crudă dar mai ales că e cea mai perfidă stare care ți se
poate întâmpla mai întâi îți amorțește instinctele apoi
te sufocă lent ca un șarpe care te încolăcește și apoi te
strânge și te sufocă, ca poet am crezut că tristețea
înnobilează în special bărbatul, greșit! cel mai grav e că
nu te mai poți împotrivi că nimic nu te mai revoltă că
devii inert și vegetal ce este mai trist e că omul prins în
ghearele ei nu îngrijorează pe nimeni nici măcar pe cei
apropiați lui fiindcă el lasă impresia că este viu dar nu e
așa și timpul i se topește și picură ca țurțurii iernii și e
mereu prea târziu la un moment dat tristețea devine
flămândă și e tot ceea ce ne înconjoară nu mai există
spațiu nu mai existăm cei mai mulți cedăm definitiv și
plecăm din viață fără rămas bun fără păreri de rău acolo
unde focul tinereții tale se împletește cu fire din părul
meu alb în noaptea în care cerul și-a aprins toate stelele
noaptea în care îngerii călători poposesc înainte de rai
în cârciuma de la noi din sat cârciuma cumva îmbrâncită
de soartă în calea drumeților și unde alcoolul se hrănește
cu puținul de voință care mai pâlpâie în noi în timp ce
ne chircim temători în singurătățile noastre și ne
ascundem stânjeniți fiecare cum poate rănile vechi

în mintea mea rulează de fiecare dată păcatul ca pe un

ecran uriaș viața sângele și carnea îmi cară întrebări
nedeslușite încă de nimeni și mă înroșesc tot de vină
deși sunt mutat de ceva timp în inocența și inima ta
amândoi neputincioși și cu sufletele înspăimântate uite
cum plonjez în fiecare noapte în sângele tău ca picături
mari din mine să plouă peste sânii tăi poate că sunt doar
înfricoșat de dorință sufocat de lacrimi dar sunt și sub
greutatea condamnării acestei cărți de a preface în îngeri
cruci și flori moarte și așternută apoi peste pieptul meu
ca să mă definească”

se spune că în ultimul minut al vieții primim toate

răspunsurile și că e momentul în care conștientizăm cât
de puternici și speciali am fost și suntem ultimul minut
al vieții e ca o cascadă a transcendenței e acceptarea și
e înțelegerea a ceea ce ne-a fost menit să facem noi ca
fărâme de lut înfăptuiți după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu la ceasul crucial al Facerii lumii
______
(n.a.) pe bună dreptate că mă veți întreba despre bluesul și hidrantul
din titlu și de aceea e bine să știți că bluesul se aude continuu în
mintea și sufletul meu și e de fapt un plâns fără sfârșit și deloc
bărbătesc iar hidrantul e în barul din satul meu unde îmi ostoiesc
durerea în alcool și unde se vor întâmpla poemele din cartea aceasta
în același bar e și un tonomat vechi de unde ascult din când în când
blues... în fapt acest text este un fragment din Proiectul 510019
Liublia, ea zice Lușca, eu i-am zis Liușka, aceste trei nume toate
sunt corecte și până exact acum când am terminat cartea am crezut
că ea reprezintă cea mai mare năpastă, ca un blestem al lui
Dumnezeu când fără nicio îndoială Liublia este cea mai mare
bucurie care mi s-a întâmplat vreodată!
 Capitol dedicat poetei Iulia Nicolau –
Crețu, dragostea, viața și moartea mea
Motto: „Dacă se întâmplă ceva rău, bei ca să uiți; dacă
se întâmplă ceva bun, bei ca să sărbătorești; dacă nu se
întâmplă nimic, bei ca să se întâmple ceva.”

Charles
Bukowski
întuneric scrum bere
și eu decupând cu arătătorul siluete de femeie
din nimbusul cețos al încăperii
fumul de țigară
și toate femeile îmi ieșeau reci și străine
boite pe față cu verde și gri
îmi opresc degetul brusc
și mă ridic dintr-odată înalt
fac semn chelnerului și zic
încă o vodcă băiete și-o halbă cu bere

o, cum mai viermuiau printre mese

femeile din fum de țigară
și cum se roteau acum în jurul meu
așa cum mi-au ieșit reci și străine
blonde să fie se auzea o voce în mine
și să aibă și guler și barbă și mustăți

plictisit și trist plimbam cu mintea

printre mese lucruri stupide
cârduri de silabe și-un pumn de pastile
nici nu știu când și de ce
te-ai așezat lângă mine
când să mă uit mai atent tu deja dansai
și s-a făcut dint-odată liniște și nu înțelegeam
apoi ai plecat fluturând o eșarfă
parcă a păcat parcă a vină

fum scrum bere apoi eu decupând cu arătătorul

siluetele halbelor de bere
și luna cum plonja de ciudă în ele

mi-e milă deja de hidrantul din colț

acoperit neglijent cu hârtie roz
boțită și stropită cu rom
apoi gândul bețiv ochiul hulpav alcoolul ieftin
și pofta nebună să rup cumva
zidul tăcerii înălțat prostește
între mine și tine femeia misterioasă
apărută de nicăieri lângă mine
și toate aceste imagini
adunate în pântec cu trudă
și cu râvnă de bețiv vor dispărea
vor dispărea cum în ceață
se pierde puiul de om
de cum s-a făcut dimineață
m-am apucat să vărs
fluturi și alte chestii deștepte
îmi ieșeau pe gură aburi groși
și aburii se loveau apoi de oglinda murdară
tot încercând să pătrundă în rostul lumii
și în rostul luminii de afară
eram în același local
de data asta chiar lângă hidrant
adormisem cu mâna răsucită pe masă
și cu fruntea sprijinită de halba
în care mai era bere

azi noapte la bar a venit și moartea

și-a luat o bere și s-a așezat lângă mine
și nu-mi mai amintesc
cum de-am ținut-o de mână o oră întreagă
o oră de desfăț și de multă plăcere
am băut amândoi bere în pahare albăstrite
de zgomot și fum și priviri lascive
i-am șoptit toată noaptea la ureche
cuvinte porcești de bețiv
până când luminat am pus la tonomat
melodia Hell Broke Luce cântată de Tom Waits
era singurul cântec care se putea pune
și-am invitat-o la dans
mi-ar fi plăcut mai mult un blues languros
să dau moartea pe spate
s-o-ntind pe dușumea exact lângă hidrant
dar a fost bine și-așa
tonomatul era defect și repeta la nesfârșit
aceeași melodie
am tot smucit-o pe cobe mai bine de-un ceas
într-un fel de rock and roll nebunesc
săraca din neagră și slabă cum era
s-a făcut imediat verde albastru de tot
a fugit la baie apoi a plecat

de-atunci îmi beau timpul berea și vodca

la aceeași masă
masa de lângă tonomat
din când în când mai trece și moartea
bagă capul pe ușă aude Tom Waits
se îneacă și oftează
apoi pleacă rușinată și apăsată
de greul păcat
de cele mai multe ori stau singur la masă
cu sticla cu vodcă în față
fumez mult de obicei țigări rulate
cu privirea în gol și cu gândul rătăcind
prin lumi ciudate

la masa vecină beau rachiu

seară de seară trei tractoriști
și care de obicei vorbesc
despre Basho și alte nimicuri
e o încântare să-i asculți
în seara asta discutau aprins
despre alterarea sufletelor
și despre ritualul reînnoirii trupului și al spiritului
alergând desculți prin iarba proaspăt cosită
cel mai scund dintre ei a început să povestească
despre jertfele soțiilor de samurai
care linișteau poftele și trupurile obosite
ale călătorului primit cu drag
și omenit de stăpânul casei

câteodată îmi place să ies afară

în grădina din spatele barului
să stau culcat pe spate și să privesc stelele
sau cum luna beată se clătina pe cer
alteori priveam licuricii
cum luminau câmpurile cu pepeni
de la marginea satului
spre dimineață adunam boabele de rouă
în căușul palmelor
îmi răcoream cu ele fruntea tâmplele și ochii
apoi plecam acasă lălăind de zor Sleeping Sun
în fiecare seară de marți
Adam și Eva se furișau
prin gaura din gardul
care înconjura raiul de mii de ani
și se duceau la barul din sat
bere și vodcă cerea Adam
după care scotea un ceaslov
din buzunarul adânc al frunzei de viță
și începea să le citească
psalmii lui David celor din bar,
sărmanii, niște bețivi și ei
și care beau mai mult pe datorie
când la noi în sat se făcea marți

între timp Eva scotea

de fiecare dată
când ajungea la bar
un măr din cocul bălai
ascuns acolo cu grijă
ca nu cumva să afle de rătăcire
șefii din rai
apoi mușca cu poftă din el
în timp ce-l privea pe barman
cu ochii strălucind vicios și a vină
o cârciumă ca oricare alta aflată chiar la intrare în sat
și care văzută din-afară nu spune nimic trecătorului
oricât ar fi fost de însetat
în loc de firmă avea o bucată de tablă
pe care scria cu creta apăsat Cafe-bar

înăuntru din când în când se întâmplau lucruri ciudate

când scaunele când mesele o luau razna brusc
treceau vâjâind în zbor pe deasupra noastră
și se învârteau până amețeam
în sat se zvonea că barul e o casă posedată
cineva mai deștept decât noi
zicea ceva de un portal
între lumea de astăzi și lumea de altădată
și noi râdeam de el
totuși, de fiecare dată când ne dezmeticeam
aveam impresia că stăm cu susul în jos
doar vodca din pahare
știa drumul corect spre gâturile noastre

după fiecare zbor al lucrurilor din bar

intra Urmuz cu prietenul său Stamate
ținând amândoi câte-o pâlnie în brațe
și aveau capetele lăsate greu și nefiresc pe spate
de fiecare dată aceștia îl certau pe proprietar
că de ce uită deschisă ușa cea tainică
ușa care duce spre neant
și ei nu mai pot să se odihnească

au venit odată trei îngeri

târau cu greu după ei un hidrant
hidrantul era roz și legat cu niște lanțuri
au cerut ceva de băut erau cumplit de însetați
ne-au spus că vin tocmai din Apus și i-am crezut
sperând cumva că-i rost de vreun șfanț
proprietarul săracul avea doar vodcă
vodcă ieftină acră și rea
dar pentru îngerii n-a mai contat
au cerut să li se dea câte o halbă întreagă
atât de tare erau însetați
au băut tot ca apoi să cadă lați pe podeaua de piatră
când s-au trezit abia atunci au realizat
că n-au cu ce să plătească
așa că au lăsat zălog hidrantul
l-au pus ușor ușor într-un colț
ca nu cumva să se zădărnicească
tainicul drum al lumii către noi
și au plecat trântind după ei ușa năprasnic
curioși am ieșit și noi îngrămădiți cu toții
și-abia am mai apucat
să-i zărim cum se înălțau ca păsări iuți în cer
când ne-am întors am încremenit brusc toți
cârciuma înfrunzise așa dintr-odată
și tare ne-am minunat și-am și plâns
pentru că frunzele erau jumătate roz jumătate albastre
s-a făcut brusc frig
și ne-am luat înspăimântați cu toții în brațe

când a murit proprietarul

oamenii l-au văzut cum se înălța
purtând hidrantul prins de spate
cu o bretea
 (bestiarul de pe caisului doi)

sălbatic printre pruni

înfloresc primele flori de cireș
iar vrăbiile tinere visează
la feți frumoși înalți în blugi și bărboși
pe iarba cosită se-așază un fluture alb
vântul îi trece prin aripi
iar vara sună din greieri puternic
iar când se face toamnă aceștia obosesc
mai dau puțin din aripi
apoi se rostogolesc
direct în iarnă

încerc să pun în cuvinte bătăile inimii

în timp ce urc pe muntele sânilor tăi
mă cațăr pe sfârcuri apoi citesc
versurile abia scrise și mă rușinez:
un gând cu tine face cât
toate cărțile citite de mine până acum

privesc cum florile purtate de vânt printre stele

ca apoi obosite se-aștern peste hidrantul din bar
într-un strat gros și verde
se miră și păsările se miră și câinii
ne mirăm toți
iar în ferestre se aud tăcând asurzitor
câmpiile plutitoare
câmpii cu iarbă uscată pe la subsuoară
și bufnițe verzi și-o cață amară
și ulii cu monoclu, lumi de odinioară
te țin de mână și ne plimbăm în noapte:
ca un ecou cucul zboară spre nord
zboară cu el și-o barză șchioapă
apoi luna se mută într-un alt colț de cer
ne îmbrățișăm și de uimire
un licurici strănută prelung și zgomotos
apoi plouă ploaie de vară
și deodată picioarele tale se lungesc
neînchipuit de mult se lungesc
și-ți ajung până la subsuoară
(un poem despre un triunghi amoros cu moartea, Liușka și eu)

m-am tot străduit să scriu despre ziua de ieri

dar mai ales despre disperarea care m-a încercat
în timp ce mă pierdeam
despre gheara care îmi tăia respirația
și mă sufoca
despre spaima cumplită
apoi despre frigul și tot ce mi s-a întâmplat
și cum m-am agățat de o voce
o voce de înger îmi părea
o voce căprui sau doar ochii erau căprui
uite asta chiar nu mai știu
totul îmi e în ceață de atunci
poate a fost îngerul trimis de Dumnezeu
să mă aibă în pază
sau poate ai fost chiar tu
femeia primită într-un târziu
într-un ceas de taină
și iar nu mai știu

apoi am plecat la bar

știi deja refrenul iubito când intru în local
o sticlă de vodcă băiete și dă drumul la tonomat
de data asta am vrut Tennessee Whiskey
dată la maxim am țipat
apoi tonomatul ca un perete de apă
uite cum plouă muzica lui toată
peste sufletul meu peste rana mea roată
și de-atunci beau întruna
și-mi sting în batistă
amarul și soarta și luna
și nici nu mai știu dacă afară e zi
sau dacă e noapte dacă e târziu
poate că e prea devreme iar nu mai știu
și-mi cade brațul a lene
ca să se strângă apoi în pumn
încă o halbă cu bere barmanului îi spun
și tare mult aș fi vrut să-ți zic iartă-mă
odată și încă odată
la nesfârșit
e vineri e noapte și e zgomot
mult zgomot în cafe-barul
despre care îți spuneam
unde femeile își aruncau la intrare
aripile de înger peste hidrant
apoi își îmbrăcau chiloțeii roz
chiloțeii speciali pentru dans
luau și câte o vodcă o dădeau peste cap
după care plonjau periculos și mortal
în ringul de dans

deja eram beat când parcă din neant

ai apărut în fața mea erai ca o zână
o zână cu ochelarii pe nas
abia de te întrezăream prin ceața de fum
fum de țigară aburi de alcool
și multă muzică dată la maxim muzică deasă
te-am invitat degrabă la mine sub palton
era o iarnă friguroasă o, și noaptea asta
noaptea asta promitea să fie o noapte
foarte, foarte zgomotoasă

ca un făcut dorm din ce în ce mai multe

femei frumoase la mine sub coaste
și mă doare de mor ochiul și viața
și tot felul de oase o, cât de tare mă dor

azi-noapte ai uitat deschisă

fereastra de la dormitor
pe-acolo a intrat la noi câinele vecinului
un câine de rasă câine vorbitor
să facem dragoste să facem lătra el de zor
în timp ce tu stăteai chircită de spaimă
pe un petic vechi de covor
cânta Cranberries la televizor
și se izbeau de pereți gândurile noastre
pofta de amor dar și scaunul
cum se mai auzea scaunul trosnind din lemn
apoi cum scârțâia încercând să se târască
pe linoleumul din bucătărie
să meargă la baie să facă un duș
să-și spele cleiul din rumeguș
de pe față
femeie cu trupul mirosind a iarbă
femeie cu degetele umbră
înfășurată în giulgiul umed al ploii
ploua nesfârșit și ploaia
îmi spăla fața
și mâinile și umerii și buzele
și ochii de lacrimi

să-mi acoperi privirea te rog

cu bănuți de aramă
ca nu cumva să rătăcesc
așa fără de seamă
între lumea de aici și lumea ailaltă

focul s-a stins demult

deasupra mea cerul s-a deschis
și pășesc în lumină și pășesc în liniște
pășesc în bucurie
mâinile îmi sunt lungi
privirea scotocește senină
și se aud voci noi se aude și o drezină
care îmi mângâie trupul ostenit
și mă mântuie

vântul turbat îți sfâșie părul

îți sfâșie și pielea și bluza
și parcă simt și eu cum
ne îmbrățișează strâns întunericul
și vântul și ecluza
e miezul nopții iubito
aprinde-mi o țigară și hai să ascultăm
același și același blues cântat la trombon
până înflorim flori albe flori de crin

și din nou în cârciuma înfrunzită

jumătate roz jumătate cuminte
și-mi e tot mai clar
că ziua de mâine e deja mult prea înainte
și nu mă mai grăbesc
beau vodcă ascult Tom Waits
înghit cu pumnul tramadol
și xanax și stilnox sau pentoxi retard
să nu mai doară în creier oasele de aer
oasele de dar
și îți scriu continuu mereu și mereu
aceleași cuvinte și nu obosesc
și nici nu-mi dau seama cât sunt de ridicol

vodcă iubito, dans, mahmureală și blues

mereu același și același blues
ca un glonț de aer de nicăieri
să mă lovească în tâmpla fierbinte
și se înfige în cerul din fereastra deschisă
apoi mii de cuvinte mă părăsesc
în timp ce tu croșetezi de zor
spitale de nebuni și un avion
cineva mi-a furat numărul de la poartă
cineva a furat un număr
și a fugit cu poarta mea în spate
cineva mi-a furat moartea
și sunt necăjit
mai vine ea prin sat
și întreabă de un bătrân
iar lumea dă din umeri
e clar că nimeni nu mă știe
și-atunci moartea înșfacă la nimereală
și nu știu cum dar îmi revine mie
timpul celui dus

de câte ori îngerul meu

vine la mine și zboară prin cameră
mie îmi place să mă dau
în patru labe prin fereastra albăstrită
de ger sau de respirația inorogului chior
care mai mult doarme
ascuns în bibliotecă
în spatele cărților scrise de mine
și cum spuneam îmi place să mă dau
prin fereastră
de-a lungul și în latul ei
e un fel de joc stupid de-a lumina
și a trecerii ei în întunericul deplin
mai latră și un câine mai bate și vântul
apoi se aude brusc și puternic
un scâncet de copil
iar mâna mea dreaptă îmi picură de zor
venin în ureche

respiră îmi zici sau mai bine dormi

zădarnic, îți răspund și eu
apoi aud pe cineva bătându-mi în poartă
e doar postașul care mi-a adus un plic
e o scrisoare în care moartea mă întreabă de sănătate
parcă o și văd cum îmi ține pumnii
să nu mă prăpădesc

de când mă știu am avut viziunea

și intuiția întunericului
și a hăului căscat exact sub limbă
și mereu mi-a fost frică
să nu mă împiedic de dinți
sau de nerostitele cuvinte

mergi sau crapă

se aude cântând fostul legionar
din cafe-barul pitit în mintea mea
încă de la naștere de o ursită bălaie
și de soartă
înspre dimineață la masa mea
venea mai mereu bețivul satului
cu mirosul lui de acru de viu mort
îmi vorbea mereu despre locul unde făcuse armata
la graniță cu rușii undeva aproape de Iași
unde femeile aveau ovarele pline cu flori
iar noi soldații, îmi zicea entuziast
aveam burțile pline cu fluturi și rom
și gata să ne dăm viața pentru țară și sex
eroism inutil așa ne-a trecut definitiv tinerețea
acum pierduți într-un bar meschin
cu privirile sprijinite vremelnic de un hidrant ruginit

suntem amestecați de-a valma

curve și bețivi bolnavii timpului
abstracți și ratați
unii cu ștaif alții doar eșuați
ne expunem neputințele ca pe niște trofee
ca pe niște medalii de merit lucioase și de tinichea
poate doar Dumnezeu din milă să ne mai scrie
scrisori de mulțumire
în visele noastre zbuciumate și triste
cele mai multe dintre ele încă nedormite

de un timp amicul meu bețiv nu a mai apărut

l-am întrebat pe barman dacă știe de el
m-a privit bănuitor și mirat
apoi mi-a zis printre dinți
nimeni nu a băut vreodată cu dumneata la masă
patronul te iubește și ne-a zis
să nu te deranjăm niciodată
a venit la mine aseară un înger
să-i dau cu împrumut timp
timp de petrecut
să mai tragă o beție în barul știut
mai o cafteală o târfă cumva
și multe alte distracții și i-am dat
chiar dacă știam amândoi că nu are cum
să mi-l dea înapoi vreodată

până la urmă i-am dat tot timpul meu

doar azi mi-a rămas
e timp suficient
să-mi iau la revedere de la mine
că încă îmi mai e milă
de copilul care am fost
urmând ca să mă îmbăt la bar
c-apoi să adorm rezemat
de hidrantul din colț și să tac
vreme de-o moarte
acele îmbrățișări din care
ne hrănim zile întregi
ca apoi o ploaie să ne lovească
bestial peste mâini
și lumina din ochi să ni se spargă
ca să plutească apoi în jur
ca niște biluțe roz de săpun
și să se lipească de norii de fum
uneori de hidrant alteori de scrum

rămâne viu doar drumul care duce la bar

unde adevăratul spectacol acolo începe
și unde noapte de noapte
scriu și recit poezii
iar Tom Waits îmi cântă la ureche
din gramofonul hârjâit și stricat

uneori privesc pe dușumeaua veche

mii de furnici alergând nebunește
furnici cum nu am mai văzut
iar podeaua încă se mai vede
că a fost vopsită odată bleu

într-o gară pustie

iubita mea citește Bukowski
și scrie poezie
trec frunzele prin pomi deja îngălbenite
cum ca prin brie trece tăișul rău
și crengile lor ca niște aripi stau să se întâmple
martie înfrigurat și ager ca un hârău
cu brațele istovite, uscate de frig
mamă cu sânii sterpi primăvară năucă
și atâta tristețe s-a adunat încet
încet pe sub ușă

nu-i așa că-ți vine să te întrebi

despre sensul existenței
sau despre rostul tău de bețiv
cu timpul irosit de zbaterea pleoapelor
lovite de lumina rece violet
a neonului din crâșmă

martie trist și bolnav ca un bărbat bolnav

cu umerii coborâți cu colțurile gurii lăsate
până în bărbie
și un câine la picioare îi stă întins
jumătate adormit jumătate trist
ziua întreagă
apoi

ca un final de film secvența de pe urmă

cu mâinile mele adânci ca niște pântece
și cu palmele împreunate
într-o ultimă rugă
cum se tulbură piatra
pentru o clipă sub piciorul tău
și cum la ceas de taină
un curcubeu rănit
adoarme în poala ta liniștit

satul meu are cimitirul în flăcări

și fântânile roase de boli
coșmarul meu
apoi zeci de mâini virile
se strecoară încet și subtile
ca niște șerpi pe sub bluza ta
o bluză lălâie și liliachie
din oră în oră îi cer
barmanului încă o sticlă de rom
o sticlă subțire și portocalie

nu știu cum dar azi noapte am reușit

să păcălesc iar moartea
parcă îmi e frică și să mă bucur
și nu fac decât să plâng să strig
timpul mi se prelinge lichid
în paharul cu rom amestecat cu vodcă
mâinile îmi tremură
picioarele îmi tremură și ele la fel
dar mă ridic mândru până la cer
și recit o poezie despre noi
o poezie amar de tristă
dintre cei din bar
numai eu nu reușesc să zbor
umblu pe străzi vorbind singur
și omenii pe care-i întâlnesc își fac cruce
se dau trei pași înapoi își scuipă în sân
piei drace își spun cu năduf

cum se întunecă fug la bar

unde stau la aceeași masă
îmi beau sticla de vodcă sau rom
și încerc să scriu cel mai bun roman
care s-a scris vreodată
cum muza nu vine mă îmbăt crunt gospodărește
de fiecare dată
și capul îmi cade pe masă și-adorm
în timp ce ochii mi se tot micșorează
până când ajung ca doi sâmburi de măr
și lumina nu mai poate să-i încapă
n-am reușit niciodată
să le văd chipul celor doi îngeri
trimiși special de un responsabil din cer
să mă aducă acasă
doar îl auzeam pe unul dintre ei
cum se bâlbâia rău
și am început să mă joc cu el
colorându-i fața cu galben
și părul cu mov
și se făcea mereu dimineață

într-o noapte un liliac

a intrat pe fereastra deschisă
și de atunci a stat agățat
chiar deasupra mea
sătenii i-au zis șugubăț
la liliacul roz barului de noapte
până într-o zi când liliacul a murit
și a picat exact în halba mea cu bere
și de atunci când sunt întrebați unde se duc
la bar răspund sec sătenii mei
și tot de atunci m-am vindecat
să mai beau rom sau vodcă cu bere
dacă mi s-ar fi dat de ales
cel mai mult mi-aș dorit să fiu zeu
zeul luminii din ochiul ceresc
dar nu s-a putut și ca un făcut
tot zgomotul lumii mă lovește acum
violent în tâmplă mă lovește și în piept
apoi mii de păianjeni roz
îmi invadează privirea ochii căprui
iar mâinile mele au câte șase degete
știu că nu mă crezi deși așa m-am născut

cel mai mult când e cald îmi place să stau

la umbră sub pruni
să beau bere halbă după halbă
până când sticlele ochelarilor
se umflă și plesnesc
apoi să mă strecor printre pereți
ca în urma mea să se audă mereu
același gâlgâit de pâlnie însetată
și înlemnesc
sunt prea bătrân și obosit
să mă mai răzvrătesc

omul și câinii sălbatici uneori lupii albi

apoi universul paralel universul secret
terapie cu îngeri așa cum spunea cineva
sau conștiința mâinilor
conștiința umerilor conștiința tâmplelor
a sufletului mai ales sau a ochiului stâng
ochiul magic cu tainice puteri
îngropat adânc în amintirea copilului
încă nenăscut

de fiecare dată când apari ulița se umple

de zarva făcută de păsările flămânde
strânse toate în salcâmul știut
de tine și de cucii mei bătrâni
nimic eroic doar speranța de viață
a bătrânilor din sat apoi lumina tainică
care îmbracă cârciuma neîncetat
cârciuma înfrunzită brusc
jumătate în albastru jumătate nu
de multe ori simt gol în jurul meu
și aerul cum se subțiază în întunericul din hol
mai simt și că eu nu mai sunt eu
că cineva m-a rătăcit
undeva pe Calea Lactee
de-ai știi ce bine îți stă în tine cu tine femeie
ia-mă de mână aș vrea să-ți zic
pentru că deja a venit timpul
spre Calea Lactee să călătorim

un gând ciudat te tot mână aici

în cârciuma joasă
unde e un poet beat și înspăimântat
cu ochii strâns închiși
ca nimeni să nu-i vadă rana din suflet
și mai ales unde cântă continuu
Tom Waits

tot timpul meu te-am căutat

fără să te simt că ești lângă mine
cu o carte de poezie
ținută strâns la subraț
și asta se pare că
îmi dă mult curaj

și oricât de rănită ar fi
aripa mereu își va aminti zborul
zborul și cerul mai ales
îi simt prezența mamei
prin casă
din ce în ce mai des
parcă-i și văd trupul lăptos
ca de ceață
cum se prelinge lin
prin încăperi

îi zic sărut-mâna
când cred c-o întâlnesc
nu mi-a răspuns niciodată
în schimb
din când în când
îi aud oftatul
cum se lovește de pereți
apoi îmi zdruncină ochiul
și lumina pâlpâită de bec

și se face brusc frig

iar icoana cusută
de mână de mama cu acul
se aprinde
și arde cu flăcări verzi
abia de se înserase când în fața barului
a apărut un camion și o macara
cel mai mult mă fascina macaraua
cred că fusese cândva galbenă
acum era doar rugina de ea
și scârțâia groaznic ca în filmele rusești

de vreo două ori era să le scape lada

pe care tocmai o descărcau
când au reușit s-o așeze în dreptul ușii
am răsuflat cu toții ușurați
ne mai sâcâia doar întrebarea
că ce o fi în ladă
unde speram mai toți să fie o stripteuză
și s-o pipăim cu ochii
în lumina difuză

a sosit însoțit de patru vlăjgani

și fostul legionar într-o Dacia albă
toți erau înarmați cu răngi și feșe multicolore
și iar ne-am minunat deși eram speriat
am crezut că patronul i-a adus special
să mă întrebe de datorie de sănătate cumva
și dacă viața nu-mi este cumva
o curvă parșivă o curvă de bulevard

după vreo jumătate de oră enigma s-a deslușit

cârciumarul făcuse rost de un tonomat
din sticlă și cu multe butoane
albastre și roz
și s-a făcut liniște în bar
n-am mai avut curajul nici să ne minunăm
apoi încăperea s-a umplut deodată
de muzică și hărmălaie mare
care mai întâi s-au izbit violent de pereți
apoi ne-au plesnit pe fiecare
direct în frunte ca un ciocan
și dacă n-am fi fost deja beți
din nou ne-am fi îmbătat

pe sticla ferestrei de lângă mine

dansau demente niște insecte
insectele nopții în încercare lor
de-ajunge la becul atârnat
de un cui la perete
vrând să se afunde în lumină
ca-n zâmbetul lui Dumnezeu
brusc mi-am simțit furia
cum îmi zâmbește perfid
și n-am mai respirat
apoi am murit puțin
și-am căzut definitiv
sub masă
poate îți mai amintești povestea piciorului de lemn
care îmi înfrunzea de fiecare dată
când treceai pe lângă el
și cum din picior dădeau păsări ca mugurii de rod
și cum se făceau din el lungi ramuri
creșteau și porți tainice spre nicăieri
tot din el adunau țigăncile frunze verzi
pe care le scuturau de praf și le spălau
apoi le aduceau să le culce în umărul meu drept
și cum tot din el zburam zbor fără rost

sunt visul inorogului ți-am mai spus

visul inorogului bătrân
căutându-și în somn amintirea de mânz.

despre ultimul drum am uitat să-ți spun

și cum bate vântul aspru dinspre sud
dar că boncăiau în cer inorogi surzi n-o să crezi
sau cum mușcau lupii din lună hălci mari
și cum îmi picurau nopți din răni
îmi picurau și lacrimi
și blesteme de fete mari și blesteme de cuci
și să nu te mai văd și să nu mă mai auzi
și să nu mă mai crezi și să nu mă mai aștepți
și se face zi după zi
și se face un mâine asemănător cu ieri
un personaj ciudat era Costel
avea mâinile amândouă flendurite
cu degete lungi subțiate de vântul din Bărăgan
umbla toată ziua trăgând după el un cărucior
în care avea o pendulă veche din lemn
pe care încerca în zadar s-o vândă
se ducea din poartă în poartă
hai măi nea Vasile cumpăr-o bre
că uite e ca nouă și îi cântă și cucul
de cele mai multe ori sătenilor li se făcea milă de el
că e om blând și îi mai dădeau câte un leu

pe umăr avea tot timpul un papagal verde vorbitor

care înjura de Dumnezeu până și-n somn
și seară de seară Costel venea la bar
unde bea de toți banii strânși cu greu
dar mai întâi cumpăra o pâine de la brutăria din sat
și cum intra în cafe-barul comunal
cerea o vodcă o farfurioară și puțin vin
pe care cârciumarul îl strângea din resturi
și-l punea într-o sticlă special pentru el
omul se-așeza la masă punea vin în farfurioară
după care rupea câteva firimituri de pâine
și le înmuia în vin
în timp ce pasărea țopăia fericită pe masă
apoi se înfrupta lacom printre înjurături
după care cădea lată beată turtă
atunci Costel scotea din buzunar o batistă
și își învelea cu grijă de părinte papagalul vorbitor
pe care îl cheamă, cum altfel, Costică
cuvintele tale au săpat
peșteri adânci
în pietrele râului
iar eu mă ascundeam
în ele peste zi
să nu mă prindă din urmă
întâmplările rele venite târziu
ca niște câini turbați

cuvintele tale pot fi poeme

dar pot fi și ocară
sapă în mine răni
răni de bucurie
răni a durere
și nu mă mai știu
și mi se face dintr-odată
mi se face târziu
deși sunt ca o stâncă
înfiptă bine în drum
ca alții să nu cumva
să poată să ajungă
până la tine
hai bre că n-o să sărăcești
sunt doar șaizeci și doi de lei pe an
plus că e musai să-i plătești
că e lege votată-n parlament
pentru muzica de ambient

brusc fostul legionar a început să urle

la tipul cu o servietă jerpelită
ținută sub braț
despre care mai târziu am aflat
că era inspector venit de la București
pe o bicicletă neagră și bocanci muncitorești
bă, nu-ți dau niciun șfanț
chestia aia din colț e un hârb
n-are nici cablu n-are nici difuzoare
e doar așa cât să dea barului o notă de șic

nici nu a apucat să rostească ce a avut de spus

când minune cerească din cutia hodorogită
căreia îi ziceam toți cu mândrie tonomat
a țâșnit vocea lui Johnny Van Zant
solistul trupei Lynyrd Skynyrd –
trupă la modă acum mai mulți ani în sat la noi –
cântând dumnezeiește Free Bird
am încremenit toți brusc
apoi ne-am luat în brațe și am dansat
iar hidrantul roz îngenunchiat la perete
a oftat lung apoi a lăcrimat
o lacrimă tremurată lacrimă de hidrant
de cum se făcea primăvară
venea la mine cucii repartizați satului
de către vreun responsabil obștesc
responsabilul cucilor responsabil ceresc
și fiecare cuc îmi lăsa zălog
câte un ochi până la toamnă
după care se duceau veseli
până la barul din colț
de unde vegheau atenți
hidrantul roz

și cum se lăsa întunericul

umblam pe ulițe cu un ochi de cuc
pe care îl purtam cu grijă
în căușul palmei stângi
și ochiul strălucea puternic
și-n urma mea se făcea mereu
lumină ca de ziuă lumină blândă
se pare că am fost un fel de responsabil
cu iluminatul satului meu
și asta îmi dădea o stare de bine
și bani de băutură

în timp ce plimbam ochiul de cuc

ori de câte ori o întâlneam
rătăcind pe ulițele satului
moartea fugea îngrozită
și nu înțelegeam și nici nu am aflat
de ce îi era morții frică
nici nu am întrebat
ar fi trebuit să învăț de la pruni
să-mi mut din când în când soarta
mai ales din calea ta
până și pământul se sufoca subit
și-atunci își strângea fustele și se dădea peste cap
apoi se arunca cât e de mare într-o cișmea
și chiar se făcea bine

în schimb am învățat de la oameni să mint

dar asta-i cu totul și cu totul altceva
e o altă poveste
o poveste cu o iubire și cu o narghilea
primită într-o iarnă în dar

inorogul satului e orb

mai are sărmanul și o copită despicată
de obicei îl poartă îngerii de subsuori
și-l duc acasă
le plângi de milă dar e jobul lor
apoi îngerii se întorc la bar și se îmbată

de data asta tonomatul cântă

și altceva decât Tom Waits
cântă Calvin Russell soldatul
un vinil adus de unul dintre îngeri
care fusese în viața lumească și el mercenar
îmi place la nebunie cântecul ăsta
dar nu mă mai crezi

brusc am avut chef

să țin un discurs despre iubire celor din bar
m-am urcat pe scaun și am început să țip
cum că iubirea e cuvântul matrice
al binelui din noi și nu oricum
ci în sensul primordial al lucrurilor (sâc!)
al vieții însăși
despre care unii spun că e infinită
iar alții o confundă
când am zis sex s-a făcut liniște în bar
dar am început să vorbesc și despre Geneză
și s-a făcut hărmălaia la loc
apoi am vorbit despre noi doi
ca despre Adam și Eva
și despre cum se desfăcea întunericul în două
și nici acum nu înțeleg de ce
sau cum lumina din ochii mei s-a lovit puternic
de poarta sânilor tăi ca de un zid
și s-a stins și s-a făcut frig
și s-au făcut ochii mei strigoi
cât să ne bântuie viața rămasă și viața de apoi
și să ne pară rău de ce ar fi putut să fie
dar nu va mai fi niciodată
că așa este rostul lucrurilor pe aici
și la toate astea îi spunem Cunoaștere
nu-i așa că-ți vine să râzi?
de câte ori se însera în dormitor
cuvintele țâșneau
din pereți și se loveau
violent de urechi
apoi pocneau
iar tu tresăreai brusc
și te retrăgeai speriată sub gene
și ca să te liniștesc
îți mângâiam ușor
ușor sânii
sânii tăi ocrotiți de lege
din exces de zel
cineva de la ministerul nopții
i-a declarat monument
monument ai naturii
și de-atunci îi privesc
cu respect
și mai mult pe furiș
și de fiecare dată
sângele se răzvrătește în mine
fără folos

între timp mi-am făcut

o crescătorie de fluturi sub piele
și în fiecare dimineață
mă crestez în palmă
și-i las să-și ia zborul

o, sânii tăi grandioși

pe care câteodată îi îmbrac
ca pe o a doua piele
o, cum mă mai încânta
frumusețea florilor de salcâm
de pe caisului doi
și cum se luminau una pe alta
alb în alb până mi se împăiejena
privirea și orbeam
și cum strălucirea lor străbătea neputința mea
de care îmi agățam ochii
și aripile obosite și norii
în fiecare noapte în singurătatea mea
se mai făcea încă noapte și primăvară
în inima mea

apoi cum sânii tăi

ca niște ghemuri de nori
se revoltau
și se închideau în ei
ori de câte ori îi atingeam
cu degetele tremurânde de nerăbdare
ca apoi să treacă pufăind și fără rost
prin grădina din spate
mai treceau un ceas cu cuc dezmembrat
și drezina de șapte

în cinstea poetului sătenii aruncau

cu pietre în mine crezând că sunt flori
și mă întrebam dacă aș fi pictor
cu ce culori aș picta dorul și oftatul
poate în nuanțe de verde
poate în griuri de mov?

din păcate sunt doar poetul

rătăcit în lumea lui
ca într-o lume bolnavă
o lume de gri
unde cucul beteag
suspină și plânge și cântă
cum și pentru el nopțile sunt la fel de lungi
și la fel de triste

o, despre noapte și despre lună

ar fi trebuit să scriu
despre lumină și umbră
și cum se întrepătrund
dar și despre întuneric
ar fi trebuit să scriu
și despre victoria lui în final
și cum pentru amândoi
nu se va mai face niciodată
dar niciodată zi
despre noul proprietar al cârciumii din sat
știam că e un fost militar
că a fost lăsat la vatră acum doi ani
din Legiunea străină
un bărbat îmbătrânit de tânăr
mai și șchiopăta
ori de câte ori ieșea de după tejghea
bolborosea în barbă cuvinte grele
sau cânta mergi și crapă
ca orice fost legionar
care se respectă

vorbea la telefon aproape toată ziua

căuta un hidrant de preferat roz
și un tonomat Graceland
din sticlă și tablă roz
între timp a construit un ring de dans
și acum veneau la cafe-bar
tineri și din alte sate
îmbrăcați toți în salopete albastre

ne afundăm în beție
ca într-o promisiune
deși de fiecare dată ne lovim
și ne împleticim sau cădem lați
pentru vecie
ca s-o luam apoi iar și iar de la capăt
(poem cu un înger și doi nărozi)

plâng pentru că știu că și tu plângi

plângem amândoi ca nărozii
un înger tocmai și-a trecut aripa
ca un arc de cerc peste noi
ca o pasă măiastră de vrăjitor
apoi ca pe o punte a întins-o între noi
și s-a făcut bine în jur și bucurie
ți-ai înghițit lacrimile brusc
eu încă le mai țin în gură
ca pe niște cuvinte
și ele se lovesc puternic de dinți
ca de o redută

cum se face întuneric mă duc la bar

mângâi mai întâi hidrantul pe creștet
e chiar la intrare în colț
apoi îmi iau sticla cu vodcă
închid ochii și mă îmbăt

plâng pentru că știu că și tu plângi

plângem amândoi ca nărozii
un înger tocmai ne-a plesnit
cu aripa peste plâns peste lacrima nopții
și iar s-a făcut în noi întuneric
și iar o luăm de la început
cu aceeași îndârjire
tristă și cumplită
de câte ori veneam la tine
te găseam împletindu-ți părul
cu flori de câmp
și fir subțire de cânepă
ca apoi să ți-l despletești
atât cât să-mi faci în ciudă

ard drumurile unul câte unul

nu-i rost de revenire
nici de întors acasă
țipă în mine cu glas de cuc
singurătatea

îmi amintesc cum inventam amândoi

tot felul de jocuri în fiecare noapte
sau cum îți număram până oboseam
cu dinții alunițele de pe coapse
alteori îți scriam pe obraz
cuvinte obscene
cu creionul dermatograf
fumam Carpați
și beam vin pelin de Urlați

bătrân deja acum

doar bolborosesc în pat
dar trenul de noapte
încă mai trece la unul fix
prin ochiul meu stâng
oprește apoi își varsă
pasagerii clandestini
în casa de pe caisului doi
nu ți-a trebuit prea mult
să mă scoți din mine
unde hibernam de ceva timp
și-mi era bine îmbrăcat cu zăpadă
altfel umblam destul de mult prin mine
când eram prea bătrân
când eram prea tânăr
cum îți spuneam mi-a fost și bine

când se făcea lună plină mai ales

înotam în zăpadă
în zăpada adunată cu migală
în capul și în sufletul meu
și nu-mi era frig niciodată
– cineva mi-a zis că nu-mi e frig
pentru că sunt deja mort
și nu înțeleg de ce mai sunt încă trist
și de ce plâng și sufăr ca un câine.
ce bine ar fi fost dacă aș mai fi fost viu
așa doar te-am înstrăinat
și ai plâns și ai plâns și tu
până când ai plecat
și nu mi-a mai fost bine

știi, a fost o vreme când vedeam exact

ceea ce voiam să văd
și ochiul nu mi-a fost
și nici nu era Dumnezeu
mi-am zidit cu sânge
cu trudă mi-am zidit pereții
și-am zăvorât fereastra văzului
cu fier și șuruburi
și-am zidit cu foc cerul de deasupra
dar ai găsit nu știu cum o cheie franceză
și nu ți-a luat mult să meșterești
la capul meu până m-ai scos
la lumină dar și la frig
poate a fost prea târziu
a fost sigur frumos dar puțin
și acum s-a făcut iar
iarnă și frig
toată viața m-am chinuit să scriu
cel mai bun poem al meu despre iubire
și niciodată nu am fost mulțumit
de cum mi-a ieșit
cel mai mult mă împiedicam
de cuvinte ca de niște pietre
care-mi durea de fiecare dată
scrisul și mersul

mi se mai întâmpla să mă îmbăt

în barul de la marginea satului
barul care avea un hidrant roz
și un tonomat de tot hazul
și în nopțile acelea cu beții crunte
săvârșeam în minte știu sigur
cea mai frumoasă poezie
care ar fi putut vreodată
să fie scrisă
dar când mă trezeam
nu mi-o mai aduceam aminte
de obicei aveam o durere cumplită de cap
și vomam tot felul de cuvinte
pe care le adunam cu grijă
și le spălam încet să nu se strice
pe urmă încercam în zadar
să le aranjez doar, doar
voi nimeri frumosul poem
Motto:
„Prin şliţul descheiat al lui Dumnezeu –
soarele.” – Valentin Iacob

(Caisului doi)

Capitol dedicat poetei Iulia Nicolau – Crețu,

dragostea, viața și moartea mea laolaltă
Caisului doi, locul unde cade ghilotina
peste sufletul meu și-l desface în două
unde scaunul alb din plastic
se gudură și freacă de piciorul meu
și lătră furios spre poartă
eu am crezut că pe tine te ceartă
așa cum făcea câinele meu Bala
când era tânăr și-l părăseam

noapte de noapte dorm același vis

cu o femeie frumoasă care îți seamănă
și cu un bărbat cu părul cărunt
care s-au întâlnit ca din întâmplare
el i-a spus că în fiecare an vine aici
că are amintiri cu o femeie pe care a iubit-o
și că nici măcar nu știe de ce l-a părăsit
vine să-i caute mirosul printre ierburi în grădină
și când obosește se-așază pe scaunul alb
scaunul ei apoi încercă pe-o coală de hârtie
să-i deseneze chipul
îi întinde portretul abia început
uite-te și dumneata cum îți seamănă

apoi femeia îi spune că și ea vine

și stă în scaunul ei alb
ca să-și amintească cum privea
după cuci, prietenii tainici ai bărbatului ei
despre care acesta a scris în multe poeme
și eu am scris poezii a oftat bărbatul
care dintr-odată îmi seamănă mie
și nu știu cum poate așa a vrut Dumnezeu
mâinile lor s-au atins mâinile noastre s-au atins
și-o forță teribilă i-a împins
unul în brațele celuilalt
ce prost ești îi șoptea ea repetat
apoi au început să se facă mici, mici
până când așa îmbrățișați
s-au pierdut în țărână

ce vremuri, mai știi?

mâna ta îmi trecea prin ochi
ca să se așeze apoi cuminte
într-o cută de timp
strivită în vis
apoi dormeam unul în celălalt
restul morții noastre
și nu ne mai era frig
și ne țineam cu disperare de mână
să nu ne mai pierdem iar și iar
niciodată nu am reușit
să-ți povestesc despre lupii blonzi
cu bretoane și ochelari mov
încălțați cu bocanci uriași soldățești
și cum îmi bântuiau cu zgomot somnul
și cum inima de spaimă se desfăcea
în bucăți de lumină și întuneric

dar nici despre îngerul trist nu ți-am povestit

îngerul cu aripile târșâindu-le după el
lăsând în urmă o dâră lăptoasă de durere și ger
și nici despre sticla cu vin care fix la ora trei
se insinua lângă mine în pat cerșind sex

sau cum mă loveam de scaun ca de un zid

și mă împrăștiam pe covorul de iută
sau cum visam herghelii de fluturi
te mai visam și pe tine fără să te știu
învăluită misterios în fum de țigară
apoi picioarele tale arcuite a triumf
și lumina divină dintre ele
și cum nu înțelegeam că-i ultima mea înmugurire
și că flori negre îmi cresc pe sub unghii

se făcea că abia ne azvârlise în stradă

administratorul cu un singur ochi
ochiul bine ascuns la subsuoara treningului roz
și mai aflasem că Dumnezeu ne părăsise
deși noapte de noapte încerca să ne mântuiască
ca să ne ucidă în fiecare dimineață
înainte să ne trezim
tu mă întrebai cum și când să începi
și dădeam din umeri a nefiresc
sau îți vorbeam despre anotimpul sfârșiturilor
ca despre o bucurie nestăpânită
vara e și ea un timp uneori nesfârșit
alteori viața începea cu moartea
și ne bucuram
trupurile noastre ascundeau răni neostoite
fiul a ucis pasărea purpurie în zbor
fiul nostru cel rătăcit
și ziua începea aproape violent
cu râsul meu și nici măcar nu știu de ce obosesc
aproape incest urcă cenușa urcă nefiresc
și nopțile sunt lungi ca niște săbii de fier
de ce ne sunt cântecele somnoroase
și grele, mai întrebi

Dumnezeu începea Geneza cu propriul eșec

cu Adam cu izgonirea din rai și cu îngerii defecți
amândoi priveam cu groază
cum se răsuceau în noi lumânările
cu flacăra în jos
și cum se întorceau firesc înțelesurile lucrurilor cerești
spre alte rosturi atât de pământești
ia-mă de mână îți ziceam să prindem sens
apoi acoperă-mi privirea cu palma să nu mai văd
uluite brațele mele se redescopereau în aripi
și zbor neînțeles și nu mai credeam
îmi aruncam ochii și brațele să nu mai zbor
și mă lăsam în grija ta să mă porți
eu chiar iubesc două femei
pe Liușka și moartea
pe care o aud din când în când
cum tace în carnea și în rănile mele
atunci când le stârneau vântul
ori răstignite-n în pântec
aud și pașii târșiți de ea ca pe nisip
ca pe plajele acelea reci și pustii
bântuite de îngeri pierduți
chinuiți de setea sângelui
cu aripile grele strânse pe lângă trup
cu semnul copitei pe frunte
îngerii damnați îngeri sfioși

o mai aud și cum bâjbâie bezmetic

după un suflet
acela care ar trebui să fie
sufletul meu și nu înțeleg de ce
nici eu nici ea nu-l mai găsim

îmi vine să ies în piață

și să strig lumii, crucificați-mă
crucificați acest trup neputincios
trup de rece și de verde plăpând
țipă poetul în mine, uf

în adâncul meu de fluture năuc

de mă cauți vei vedea că sunt
că încă mai sunt
vei vedea și cum vântul netezește spațiile aspre
adunate între noi și cum e târziu
dar de cele mai multe ori e frig
și întuneric și spaimă și tot ce mai putea fi
cu toate acestea continuăm
continuăm să ne îndepărtăm unul de altul
stă în firea noastră
probabil că așa ne-a fost scris
să fim singuri de fiecare dată când
diminețile sunt prea frumoase
să ne aruncăm triști din viață
ca să ne zdrobim violent de caldarâm
ca pedeapsă
strigătul disperat al
păsării apărându-și cuibul
pare o simfonie neterminată
ca și vaietul prelung al lemnului
siluit de oțelul ascuțit al dălții
minunea și chinurile facerii
acesta e poemul pe care
nu reușesc să-l scriu
pot în schimb să-l urlu
și asta și fac
mai flutur și mâna înainte să tac

în drumul meu și era noapte grea

un bețiv mă oprește
și-mi cere o țigară și un leu
străfulgerat mă dezbrac brusc
îi las tot și în picioarele goale
mă reîntorc Adam acasă în rai
tu te îndepărtezi încet
încet egal și implacabil
cu strada mea în piept
și strada a încărunțit brusc
și nu mai am puterea să te strig
și nu mai am puterea să te întorc
și nu mai am puterea să te rog
și nu mai am nimic ce să te rog
și nu mai am nici ce să plâng
și nici nu mai pot să te plâng
nimic nu mai am
singur în propria-mi nemișcare
lipit de zid lipit și de uitare
și umbră mi se face în zare
și am muțit și am orbit
o, degetele mele reci și neclare
neputința mea se pare
e bănuțul de dat bănuțul de aramă
pentru a trece în partea cealaltă
a oglinzii de ger și a lumii de apoi

amintirile cu tine au devenit cuvinte

pe care din când în când
le amestec cu degetele mâinii stângi
cu degetele mele oarbe și plânse
și de fiecare dată
mă cuprinde o tristețe de mor
apoi mă preling și eu din trup
ca o umbră
și mă pierd cu fiecare clipă
și nu mă mai regăsesc
facerea lumii a început prost
gândurile lui Dumnezeu
adormite-n piatră
dorințele născute deja moarte
să se facă lumină a zis Dumnezeu
și nu știu cum s-a făcut brusc
noapte in sufletul meu
supraviețuiesc cumva
ca apoi întunericul
să mă împresoare
cu frigul și cu spaima lui
tam tam ram tam tam
bolborosea pustiul în șoaptă

nu-i bine i-a zis lui Ezra Dumnezeu

deja nu mai știu ce să fac
rupe papirusul
și hai s-o luăm de la cap
îngânătoare îmi sunt cuvintele
și ele se rostogolesc peste sânii tăi
cosmici lăptoși și grei
unduitoare îți sunt mișcările brațelor
și ce spectacol de lumină e trupul tău
e dans și e dorință
și timpul nostru abia a început

apoi lumina din ochii tăi

și zâmbetul cald
uite cum îți înflorește
osul tâmplei și fruntea
și brațele tale flămânde
apoi lacrimile mele
și peste toate ca o tainică
și străbună pecete
sărutul cu o mie de guri

un balansoar și un rândunel
închid povestea lecției de zbor
cu aripile înnodate strâns și frânte
de doi muncitori cu ziua
în cerul roz
Omul ca o pasăre
chipul lui Dumnezeu
cerul greu
străbătut cărare
cămașa morții
în bătaia sorții
jale
moartea ca bună vestire,
oare?

„Dar voi, preaiubiților,

zidiți-vă sufletește*”

* Iuda 1:20-21
de câte ori făceam dragoste
trupurile noastre miroseau frumos
a bărbat și a femeie mai ales

fiecare dintre noi purtam

oglinzi subțiri în ochi
prin care treceam
unul în mintea celuilalt
ca prin niște porți
și ne plăcea
nici nu mai era nevoie să ghicim
dorințele celuilalt
ne trezeam vorbind amândoi
cu aceeași gură aceleași cuvinte
din același gând
și înfloream

noaptea ne rostogoleam
amândoi frivoli dar luminoși
prin iarba cosită cu întuneric și foc
de un înger gălbui și tare vânjos

apoi dimineața sângele nostru

se îmbujora feciorelnic
și aveam mii de muguri la subsuori
și nici nu mai clipeam
de-atâta frumos
undeva pe autostradă
eu cu noaptea în piept
și trasă peste mine ca o cămașă
și cu luna grea și grasă
abia ținându-se de cer
undeva în dreapta

goneam cu mașina
tot a mirare tot a disperare
și înnebunit de-atâtea stele
îmi doream să prind luna de picioare
s-o scutur zdravăn și să-i cadă de la subsuoară
puii rotunzi așa, într-o doară

și eu lovindu-mă de zidul de întuneric

care alerga și el la fel
dar înspre mine
apoi o lovitură puternică
zgomot tunător
și o ploaie roz de stele
o libelulă mov pe pleoapele mele
apoi ambulanța care mă urca la cer
cu farurile stinse
în timp ce întunericul din stele
îmi căra trupul de colo-colo

luna m-a vrut la ea ca pe un trofeu

pitit după aceea duios la pieptul ei
unde fragilitatea noastră
în timp ce ne priveam pofticioși
cu ochii scânteind a fiare
apoi iasomia albastră a lui Woody Allen
se insinua în mintea noastră
deja nu mai era candoare
în ochii noștri adormiți căprui
mi-ai zis că doar ce a început
facerea noastră și nu te-am crezut

e doar dezvelirea voluptoasă a tainei

pulpa piciorului aburind
sau gestul unic al sacrificiului
mărului dospit mi-ai mai spus
dar tot nu te-am crezut
nu știu de ce
la bătrânețe am început să strâng
toate amintirile inutile
amintiri fără importanță
dar pe care într-un anumit fel
nu voiam să le știi
tot felul de nimicuri
unele de-a dreptul ciudate
și greu de crezut dar întâmplate
și pe care le-am îngrămădit
și îngropat adânc
chiar sub vișinul pe care îl știi
vișinul de lângă poartă
după care m-am așezat
pe scaunul alb de sub soartă
și te-am așteptat primenit
să te înfăptuiești în femeia promisă
de ursitoare la nașterea mea
promisă chiar și de moarte
într-o noapte la bar

era noapte când chiar ai apărut

străluceai toată
și în urma ta flăcări albastre dansau
te-ai uitat la mine cu reproș
cu ciudă chiar
ca la o arătare ciudată
m-ai chemat la fereastră să privim
și ne-am uitat amândoi în noapte
cum se derulau tot felul de întâmplări
și mă bucuram ca un copil
cum nu m-am mai bucurat vreodată
chiar dacă ușor ușor înțelegeam
că ceea ce ar fi putut să fie
nicicând n-o să se mai înfăptuiască
dar tot m-am întristat
într-un târziu am izbucnit în plâns
plânsul acela cu lacrimi în gât
am plâns cât pentru o viață
apoi am urlat așa cum
doar un lup orb mai poate
un lup rănit mortal și părăsit de haită
la marginea existenței lui de fost prădător
unul necruțător și sălbatic

după un timp, era deja întuneric

mult în fereastră
m-am întors spre tine voiam să te implor
să te implor să rămâi acasă
un gest inutil și făcut târziu
eram singur deja sprijinit de moarte
ca de un zid sau ca de o poartă
când a început povestea noastră
țin minte ca acum era într-o miercuri
în mijlocul lui decembrie anul trecut
și deși venea de peste tot iarnă
nu ne era frig
mergeam transfigurați pe străzile
anoste și aproape pustii
ale Bucureștiului ca niciodată
așa de cenușiu

atunci ți-am vorbit pentru prima dată

despre romanul pe care urma să-l scriu
un roman psihedelic faustic urmuzian și trist
despre problemele și stările unei poete premiate
ce coincidență sau poate predestinare
ție tocmai îți fusese premiată
prima ta carte

apoi am vrut să-l scriu ca pe un roman de dragoste

și pe ale căror cuvinte să le aștern cu buzele
pe sânii tăi pe coapse și pe tălpi
și chiar nu-mi dau seama cum de-am greșit
și romanul despre noi
nu l-am mai scris niciodată
cumva îl continui cu aceste poeme
pe care le citești
și de multe ori îmi spui că îți plac
deși nu le crezi
dacă în timpul execuției
pe călău îl îneacă plânsul
oare ce mai poate motiva
victima în drumul ei
spre moarte?

însetat am căutat în mine

o picătură de apă
și nu am găsit
dar nici pe tine
nu te-am mai găsit

locuiesc într-o casă

cu brațele deschise
așteptând zi și noapte
să vii
dar asta deja știi

cineva m-a închis

într-o cameră goală
simt nostalgie sub talpă
și nu mă mai mișc
apoi altcineva a venit
și mi te-a dezlipit
de pe soartă
fâlf, fâlf,
zboară inima mea
către tine
tocmai mi s-a smuls
din piept
și dând din sânge
ca din aripi –
rogu-te-aș Nichita
să mă ierți –
a pornit-o razna
peste câmpie
ca un pui de rândunică
întârziat
sau ca o zână de aprilie
și tare belalie
înstrăinarea ca fatalitate
ca durere care te mistuie
fără să o înțelegi

trebuie cumva măsurată

în sens invers ochiului
ochiul care se mărește
în timp ce tu te îndepărtezi
încercând să te cuprindă
și să nu te uite
și sapă adânc în suflet
să-l dezrădăcineze

dar și fatalitatea
asemănătoare trandafirului roșu
prins la butonieră de sinucigaș
înainte să se arunce

mai ales spaima

de întunericul
care te cuprinde încet și parșiv
ca o curvă
apoi plonjarea
în oceanul de alcool
drept scuză

țipătul aerului
ca un urlet prelung
apoi păsările cu ochii stinși
și mirarea din privirea ta
când răsare luna
de nicăieri
locul unde ard lumânările fără flacără
sunt sufletele noastre

din fereastră brusc

s-au desprins două bufnițe
albastre – păsări de fier
păsări de noapte

salcâmul a izbucnit în flori

ziua a plesnit și ea
ca un boboc în floare
diminețile sunt luminate firav
și pătate de brumă
amestecate cu întunericul rămas
din noaptea nedormită

într-un târziu
ținându-ne de mână
am pășit de-odată în viață
un nou început

P.S.
moartea e o domnișoară bătrână virgină cu baston cu riduri
și care ne stinge lumina cu un fâlfâit de aripă sau pur și
simplu suflă în lumânările aprinse de un înger la căpătâiul
nostru
atât am plâns unul în altul
și-am nins cât pentru o iarnă
tristeți lungi tristeți bolnave
tristeți de Bobotează

ca un șarpe vinețiu
strada ni se târăște aiuritoare
pe sub picioare
pe cerul căprui zboară un pește
cu aripi rozalii și solzi
se-aude încet din depărtare
apropiindu-se
haita de lupi
lupi cu ochi de foc
cu colți și gheare

viscolește în noi cu disperare

apoi pășim cu frică în somn
ca nu cumva nu ne rătăcim
unul în altul
– poezie cumva naivă și fără prea mari pretenții –

unde păsările își clocesc propriul ou

oul din care ele se vor naște

unde Dumnezeu îi hărăzește

pe cei mai păcătoși dintre noi„
cu nemurirea
pentru a fi veșnic chinuiți

unde cele mai frumoase lucruri

se pot vedea numai pe întuneric
uneori e de ajuns
doar să ne închidem ochii

unde omul de zăpadă

se topește ori de câte ori râde
sau doar îi zâmbește
fetița de la etajul trei

unde culeg scoici

și luna și stelele căzute din cer
și unde îți voi face cercei
doi câte doi

acolo unde m-ai uitat

nici vântul nu adie
și unde nu știu cine
ne rănește mortal
din an în an
ochii morții miros colorat
miros a uitare miros a iarnă
sunt cei mai căprui
dintre toți ochii căprui
care au existat vreodată

crinul bătrân
trecut deja prin ploaia toamnei
își pleacă fruntea
umil și bolnav de noapte

deja nu te mai știu

nici eu nu mai sunt
suntem umbre subțiri
purtate de vânt
și lovite de poartă

cineva împinge luna

cu un băț
înspre casa noastră
luna ca un bulz de piatră
pătează fereastra adormită
în timp ce buzele mele
se topesc în noapte
și brațele îmi încărunțesc
puțin pe la coate

privește cât de frumos

ar putea desena un sărut
pe sânii tăi
degetele mele înnodate
căutând să dea sens zilei de azi
un om și un înger zboară umăr la umăr
ca o singură făptură
chiar dacă fiecare în direcția lui

un bărbat și o femeie merg suflet lângă suflet

în sensul greșit
brațe și buze străine îmbracă femeia
eu îi adun urmele pașilor
și le-aduc acasă
le spăl frumos apoi le las
pe sârma de uscat rufe
să se albească

apoi noaptea rămâne

în lenjerie intimă de fată
de un roșu mortal

reconstruiesc în minte
moartea stricată de un înger
și încerc s-o recompun
într-o domnișoară sfioasă
și oricât m-am străduit
mereu mi-a ieșit
doar o târfă rujată
ne-a chemat Dumnezeu la el
și ne-a spus
că drumul nostru
se întâmplă deja

încercăm să ne ținem
drumul strâns sub tălpi
tu stai înfiptă dârz
la un capăt
eu mă insinuez cumva
la celălalt capăt
și așteptăm o viață
și ceva
ca drumul să înflorească

acum ne așteptăm
unul pe altul

fâl-fâl aripa morții

pasăre mută și rea
mersul acela puțin zăltat
ca și cum ar fi călcat
din piatră în piatră
dintr-o oglindă de har
într-o în altă oglindă
sau cum se rostogolesc
bilele de fier
pe treptele de piatră

apoi mersul tău furișat

pe la mine sub pleoape
pe sub pielea și carnea mea
sau prin sângele aruncat
din mâna stângă
în cea dreaptă

acolo unde vântul suflă vânt

furtuna numai furtună
iar ploile în ploi răsună
și unde frunza în frunze se îngână
albastrul de albastru
și verdele de verde se teme

rostogolește-te soartă
nebună
din cuvânt în alt cuvânt
uite cum mai întâi
spune mereu sufletul ei da
ca apoi să-mi împlânte
până la prăsele
pumnalul ochiului ei
apoi trece prin sângele meu
ca prin gară trenul de trei
trenul care nu oprește
niciodată nicăieri
doar nașul se vede din el
are în loc de chipiu
o bască albastră
și o cămașă înflorată
cămașa de doi lei

aceeași femeie plângându-mi în brațe

o, cum spune sufletul ei da
și eu mă usuc floare în glastră
apoi sânii tăi mari și lăptoși
ca o locomotivă cu abur
pufăie cu zgomot în spatele meu
și uit să mai ajung acasă
port în buzunarul de la spate
viața rămasă
un mărunțiș de numai doi lei

mă voi întoarce din moarte

noapte de noapte
cu fiecare rază de lună
care îți va bate în poartă
ca niște felinare de aer
tremură carnea în răni
tremură și viermii
colcăie în sânge luna
și frig ni se face întruna
apoi necuvintele
și casele lor
ni se revoltă în zbor
și huruie de zor
din acoperișuri

de-atâtea păsări sure

păsări rude lemne ude
brusc a împietrit
și a albit
biata pădure
mă bucur de mor
când mă trezesc dimineața
și văd lumina
a mai trecut o zi
îmi zic
un fluture a murit
un altul
stă acum să se nască
și lăstărim
nu știu cum s-a întâmplat
când am devenit brusc
cel mai trist om din sat
și toată tristețea mi se aduna
ghem în plexul solar

și lumea se făcea
mică deodată
cum nu cred
să se mai fi întâmplat
vreodată
era incredibil cum reușeam
s-o înghesui toată
în buzunarul spart
de la cămașă

pe când goleam
cerul de stele
ție din sâni
îți creștea beznă
iar pe când
te lovea mortal
lumina în ochi
eu eram doar
bietul bărbatul
care nu mai putea
nici măcar să plângă
și de fapt mâinile mele
au încetat să mai mângâie
și de fapt ochii mei
cândva flămânzi de lumină
s-au întunecat brusc
și de fapt gândul meu
nu îmi mai este prieten
și de fapt visul în somn
nu mă mai cuprinde
și de fapt nimic nu mai contează
și de fapt
și de fapt am murit deja
și nu ți-am înapoiat
îmbrățișările
uitate în mine

altfel despre mine

nu sunt multe de spus
stau și ascult
iarba cum crește
la umbra unei cruci
în cimitirul de la
marginea satului
unde m-am ascuns
este ceea ce se numește astral
transformarea completă a omului în lup
de câte ori poți mi-a spus un bătrân
aveam treisprezece ani
mă îmbătasem pentru prima oară
mi-a zis moșul că e extraordinar
să pot să-mi îmbrățișez umbra
și dacă voi reuși voi deveni
dintr-odată liber cu adevărat
și soarta mi se va modifica
din victimă în învingător
și sângele tot mi se va schimba
în sânge de zeu-lup
cu ochiul stâng în flăcări
cu ochiul drept de lut
și părul roșcat

în fiecare noapte cu lună plină

mă duc la marginea satului
în pădurea bătrână de salcâmi
mă răsucesc în mine
și-mi strâng umbra la piept
și simt de fiecare dată cum Dumnezeu
îmi transcende sufletul și trupul
prin orbita ochiului stâng
și mă transformă în lup
cât muntele cel mare de-nalt
în capcana cercului
desenat de Nichita cu bățul
și împărțit perfect
în două părți egale
a fost de ajuns
să fiu prins o singură dată
și de atunci sunt prizonierul
unei mulțimi de cercuri
sârmă ghimpată
năpaste și sorți
niciodată nu am să înțeleg
de ce mă rătăceam de mine

acolo doar mirosul tău

mai era viu
un miros de iasomie crudă

acolo unde
secundă cu secundă
mii de fluturi buimaci
se lovesc de lună

deja nu mai știm

câte focuri am stins
neîndurători
și nici nu am simțit
iarna târzie
cum deja troienește în noi
uitare amară și sălcie
nu-i așa că ori de câte ori
se destramă noaptea
și se face dimineață
întunericul rămâne singur
și luna rămâne și ea tot singură
și latră ca turbată
iar din frunzele de prun
se preling lungi
pumnale de verde?

mă uit în oglindă
mă uit și nu mă mai văd..
 Motto: „Ca un fum de țigară...”
Adrian Păunescu

când nu știi ce să faci

când nu știi ce să spui
când nu-ți poți liniști
tremurul mâinii
și dacă plângi și plângi
așa cum mama își plânge
pruncii morți nenăscuți
nu-i așa că atunci
îți vine să urli
să urli ca un animal rănit
și urli ciudat și urli cumplit
asemenea lupului
alb și bătrân
lupul părăsit de soartă

pe clanța porții
stau trei fluturi împietriți
te-așteaptă ca nu cumva
să ți se rănească palma
când ai să vii
la mine pe Caisului doi
acolo unde prunii ard de vii
și în locul lor rămân
doar cioturi albe
cioturi de fum
care stau atârnate
de umbra lor
ca spânzurații
acolo unde
de când ai plecat
cireșii sunt sterpi
și caișii și vișinii
și ochii mei la fel

degetele mâinii stângi

care te-au mângâiat
cu atâta dor în somn
și ele s-au uscat
și s-au făcut totuna
cu uitarea și țărâna

ca un fum de țigară dragostea ta

nu-i crede frunzei scrie-i morții
de rece de roșu de verde
brațele lungi pârghii
și sânii neîncepuți spectacolul lumii
cuvinte triste cuvinte de prisos

vin copii cu lămpașe

și-mi alungă nopțile
și-mi alungă spaimele
și-mi alungă orbul
și-mi alungă golul
din ochi și din priviri
și întuneric și lumină
și păsări au început să ningă
la mine pe uliță în nopțile vii

de când mă știu îmi cheltuiesc

timpul fără măsură
dar și plânsul și dorul și mă risipesc
fără de măsură
acum fac pauze tot mai lungi
rezemat de trupul meu tot mai firav
rezemat de copilul
de copilul speriat și adormit în mine
sau joaca de-a Dumnezeu
sau azilul prunilor șchiopi
și cu gușă sub scoarța aspră
asemănătoare cu scoarța de nuc

cu cele două colțuri ale gurii

prelingându-se încet
pe sub ramuri
așa cum se scurg ochii în plâns

încercăm un joc infantil de copii

cine reușește să nu numească
cele mai multe lucruri

ne întoarcem iar la pruni

de data aceasta încercăm
să le înghesuim rădăcinile în cer
și să le facem aripi
de fier și de vânt
ca ei să ni se pare a fi zei
înalți și drepți până la cer
în sufletul meu latră un câine
și totul se destramă în jur
trec curcubeie unul câte unul
apoi trece și-o drezină
pe cerul roșu ca tutunul

mai treci și tu
obosită și bolnavă
cerșind pe la porți limonadă
și se face liniște roată
și alb se face
la mine în soartă
acum mai bate
și moartea puternic în poartă

oare de ce zidul acesta

crescut înalt
e ultima mea vamă
de care mă lovesc
mereu cu teamă
și nu se mai destramă
și nu pot să trec

stop cadru prins în ramă

pereții se prăbușesc
pereții de piatră se prăbușesc
pereții din pământ și pleavă
se prăbușesc în mine
pereții se năruiau de-a valma cu zgomot
pereții oricum se năruiau
pereții oricum se năruiau în mine
odată cu bătrânețea
apoi confuzia tulburarea încordarea
dar mai ales neputința de a striga ceea ce simt
neputința de a pune în cuvinte povești
neputința de a mai scrie
pereții s-au prăbușit peste o amărâtă de siluetă
care se pierdea în întuneric
cu hainele pline de noroi și ude
pereții s-au prăbușit peste umbră
și cerul și soarele și luna și stelele
s-au prăbușit sfios și cu teamă de ridicol
în halba cu bere
apoi un bătrân trăindu-și
ultima fărâmă de timp
s-a împiedicat pe trepte și a căzut
un bătrân s-a împiedicat pe trepte
trupul meu bătrân s-a împiedicat
de trepte și am căzut

lunecă orbul Zahei prin lume

târât de un câine c-un singur picior
și dintr-odată se simte Mark Twain
sau doar un clovn oarecare
și nimeni nu vede și nimănui nu-i pasă
cât este el de trist pe interior
 Capitol dedicat poetei Iulia Nicolau –
Crețu, dragostea, viața și moartea mea
Motto: Ceea ce este mai departe de mine,
fiind mai aproape de mine,
“tu” se numește.

Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de

“tu” - Nichita Stănescu
ca o barcă în furtună sufletul meu așa cum și frica de
moarte care m-a cuprins când am încercat să înot până
la ultimul strop de putere apoi am încercat să mă las în
voia mării într-un ultim gest un gest nărod ce-i drept
atunci am văzut pentru prima oară pe fundul mării
stelele cerului dormind ca niște flori iar marea lumina
frenetic uneori până în măruntaiele pământului alteori
până la cer am tot plutit pe deasupra astrelor adormite
până mi s-a făcut frig și am început să plâng plânsul nu
doare să știi doar usucă un glas de nicăieri îmi susura în
ureche monoton dormi, hai ține-mă de mână și dormi și
pleoapele îmi atârnau grele ca de plumb, abia am reușit
să mă desprind și-am ajuns lângă tine pe cearceaful
întins pe nisip dârdâind de frică și de frig într-un târziu
am mai reușit să-ți șoptesc te iubesc de mor și nu mi-a
folosit la nimic

în noapte ai plecat să vezi unde își au cuib puii de

pescăruși care peste zi tocmai zburaseră pentru prima
oară eu încă tremuram de spaimă fără să știi
și despre care nu reușesc să scriu și nici nu sunt convins
că este vorba despre un liliac poate e doar un început de
vis într-un început de somn care pregătește o altă noapte
de nesomn și nu mi se pare a fi mult mai spectaculos
decât zborul inorogului noapte de noapte în garsoniera
ta sau bâzâitul asistentei blonde care plana pe deasupra
capetelor noastre în salonul unu de la etajul trei din
spital și mereu îmi vin în minte cucii morți de frig în
grădina mea în visul din somnul meu nesomn și mi se
face de fiecare dată frică poate ar trebui să scriu un poem
despre cum am supraviețuit nopții și despre un liliac
mititel care zboară prin cameră de fiecare dată când se
lasă întunericul cum nu am să înțeleg niciodată de ce
plângi la căpătâiul patului meu și de ce nu mai am
puterea să mă ridic și să te strâng în brațe o veșnicie și
asta doar pentru că atât îmi mai doresc

un liliac zboară noapte de noapte în mintea și pe

deasupra mea și tu nu mai ai lumină în ochi ca să-l vezi
felinare nebune și roșii uite cum merg ele ținându-se de
mână prin amintirile mele de copil și cum mă împiedic
de fiecare dată rușinat de pragul înalt sau de cuvântul
rostit cu sfială și atât de încet încât nu m-a auzit nimeni
o, cum îmi bătea inima în piept ca o locomotivă și cum
îmi tremurau picioarele subțiri apoi pântecul ei femeiesc
rotund ca o lună plină și cum m-a luat de mână protector
sau cum a început să mă dezbrace atât de încet de parcă
am fi avut la dispoziție o veșnicie

nu înțeleg de ce atât de multe cuvinte refuză să intre în

acest poem își pun fețele de domnișoare bătrâne și se tot
rățoiesc la mine de furie abia de mai pot să-mi stăpânesc
tremuratul mâinilor așa că, numai și numai pentru ele,
voi scrie un poem despre cum tractoriștii din sat au
depășit norma la discuit și arat țopăim inutil și ridicol
dintr-un an în altul dintr-o amintire în altă amintire ca la
un moment dat să ne îndreptăm spășiți fiecare către
steaua lui căzătoare din cer
nu știu cum dar la nașterea mea am auzit vocea unei
ursitoare cum că dragostea adevărată o voi cunoaște
abia la bătrânețe și că voi primi ceva care mă va ajuta
să-mi găsesc femeia visată

acum puțin timp probabil purtată de vânt o rochie din

stambă jumătate roz jumătate albastră a ajuns în mărul
uscat din spatele cuptorului pe lemne și pe care am
recunoscut-o ca dintr-un vis și tot ca din vis știam ce să
fac așa că am luat rochia și am început să caut femeia
căreia să i se potrivească într-un târziu te-am întâlnit la
o premiere de carte și când ai îmbrăcat rochia ți s-a lipit
de trup ca o piele de șarpe și a început să strălucească și
m-am bucurat cu mintea și inima deja te iubeam cum nu
am crezut că voi putea vreodată și buzele mele au
început să-ți desăvârșească cu săruturi fierbinți și uscate
chipul frumos apoi sânii tăi generoși și coapsele fierbinți
femeie minunată femeia mea cenușăreasă

nu înțeleg cum dar am reușit să ne îndepărtăm unul de

altul acum stau zi și noapte nemișcat cu privirea agățată
de zare în speranța că am să te văd cum vii îmbrăcată în
rochia de stambă jumătate roz jumătate albastră în ochii
triști și nemișcați mi-au înflorit deja flori mari flori de
gheață
faptul că ne putem emoționa auzind ciripitul păsărilor
sau mai ales cum nu ne mai săturăm privind curățenia
cerului după fiecare ploaie nu-i așa că îți vine să te iei
în serios și să luminezi în trupul tău muritor ca un
arhanghel, de multe ori mă ascund în cuvinte uneori mă
rătăcesc printre ele ca între pereții casei părintești în
zbaterea inutilă de a deveni altceva decât sunt timp
risipit iar Dumnezeu are mâinile ocupate cu creația și
nu-și mai pieptănă barba în ea și-au făcut cuib un cuc și-
o rândunică alunecând din cer vine un înger să fure gutui
anul ăsta sunt mari zemoase și gălbui lasă-l să ia lasă-l
te rog îmi zici apoi îngerul ne-a făcut cadou o pereche
de aripi pe care repede ți le-ai prins de umeri și te-ai
înălțat până te-ai pierdut și am rămas singur și nu mai
am știut cum să te uit

strălucim amândoi noapte de noapte cu dorința adunată

în memoria pielii după care ne întoarcem grăbiți acasă
fiii risipitori de dimineți și iubiri norocoase
mi-ai arătat puii de pescăruși cum alunecau pe cer sau
cum cădeau rostogolindu-se în mare încercând să învețe
să zboare apoi am vrut să zbor și eu și în loc să mă înalț
mă tot afundam în somn ca în năpastă visam aripi și
păsări în loc de ochi, visam ca să văd dincolo de noi apoi
bolboroseam captiv în oglinzi despre iubire și nu
reușeam să înțeleg ce spuneam deși eu vreau să vorbesc
numai despre puii de pescăruși poate și despre noi deși
știu că nu mai vrei și cum mă asemuiam acelor pui în
încercarea de a învăța, de-a învăța poate să mor și nu
neapărat demn vreau doar să mor fără să-mi pară rău și
viața să mi se stingă liniștit așa cum se împuținează
lumina în asfințit ca să răsară luna să aștept să se
deschidă cerul ca apoi să-mi pot trăi moartea cu mai
mult folos

la mesele lungi de praznic poeții nu mai au loc

într-o seară i-am povestit unui străin despre cum prunii
mei traversau în fiecare zi strada numai pe verde mie
chiar mi se pare a fi o mare realizare că niște vegetale
au cunoștința răului și a binelui apoi i-am mai povestit
cum umblam țanțoș cu buzunarele doldora de timp
nebun de tânăr cu sângele tulburat de vicii ca o jivină de
pradă la vânătoare și cum deveneam prietenul
întunericului de cum se făcea dimineață și îmi umpleam
sufletul cu luceferii de gheață în timp ce din cotloane
ieșeau șchiopătând șobolanii satului care se încolonau
după înălțime apoi mărșăluiau spre orașul cu luminile
stinse orașul necuvintelor sau a cuvintelor părăsite și
cum apăreau și învățătorii buboși fiecare cu câte o
stinghie în mână într-o vânătoare dementă și continuă
după elevi unul dintre ei a prins un copil eu nu vreau să
mor, eu nu vreau să mor scâncea băiețelul tremurând de
frică și cum se făcea brusc lumină și orașul dispărea
și nu înțeleg de ce mi-a venit să-i povestesc și despre
cum mi-a prezis o ursitoare că voi muri la miezul nopții
și cum mă ascund în moarte fix la miezul nopții că ea nu
mă mai găsește și că asta mă bucură de mor
aș vrea să-ți scriu despre vântul care îmi dă târcoale și
care suflă puternic și rece, poate e doar apropierea
morții, și cum nu mai am puterea să mă împotrivesc și
că am obosit și cum cred că între timp am renunțat să
mai lupt pentru mine să-ți spun despre cum oasele se
albesc de-atâta suferință dar asta știi deja și nici nu-ți
folosește sau cum mă simt abandonat în voia sorții mai
rău ca o frunză purtată de râu și cum pieptul îmi e plin
de răni și cum rămân fără aer și mă sufoc ca într-un
coșmar cu umbre drapate pe uși dar și cum ele îmi spală
răul lumii din ochi aș mai vrea să-ți scriu și despre
întunericul nopții din singurătatea mea nopțile fără harul
lunii și fără îmbrățișări și despre urletul de lup vreau să-
ți mai scriu cum izbucnește și se înalță din mine și cum
străbate întunericul ți-aș scrie după cum vezi dar se pare
că fata aceea despre care ți-am tot vorbit a renunțat și ea
și s-a dus de-ar știi cât mi-am dorit s-o mai întâlnesc și
să-i spun că suntem încă vii și că ne iubim, nepământesc
de mult ne iubim: ce prost ești mi-a zis ea într-o noapte
pe stradă și încă mai plâng

tot mai des îmi vine să mă întind în patul în care a murit

mama să mă desprind din vis să mă liniștesc și să plec
între timp cineva a aprins o lumânare la căpătâiul meu
și nu am apucat să văd cine e – aripi de fluturi cu miros
de tămâie smirnă și sulf
de un timp pești albi îmi bântuie somnul
țâșnesc cumva prin ochii mei
și se lovesc de lumină ca de un zid și mor

mă simt singur și abandonat

la masa din colț la intrare în bar
lângă hidrantul roz și tonomatul stricat
din când în când vine barmanul
mai trece grăbit și șeful de post
urmat de aproape de o bicicletă roz

bucăți din oasele timpului

pătrund prin tavan în tavernă
și ne înspăimântă
cum ți-am mai spus
pești albi îmi biciuie tâmpla
acum parcă dansează în lumina puțină
care vine dinspre bar
băiete încă o sticlă
strig cu putere după barman

și deodată mi-au năvălit în ureche

versuri nepereche din tonomatul bolnav
recit și eu în ciuda morții versuri cu unicorni bălai
sau despre primăvara care ar trebuie să vină
odată și odată și la mine în sat

se spune despre unii fluturi

că trăiesc doar o zi dar le este de ajuns
o singură bătaie de aripă pentru a se întâmpla
1. Un altfel de eseu despre tristețe, neprihănire, ură și bluesul
meu despre un hidrant roz

2. Hidrantul acoperit cu hârtie roz și-o halbă de bere

3. Blues pentru un hidrant roz
4. O seară obișnuită la barul din sat
5. Creștinarea bețivilor din barul din sat – pocăință
6. Cârciuma cu frunze jumătate roz jumătate albastre
7. Un poem bramburit despre feți frumoși bărboși și păsări
desculțe
8. Poate Tennessee Whiskey dar vine o vreme..
9. Vineri, noaptea dezastrelor și femeile înger
10. Blues întunecat și fărâma de aripă roz
11. Dans mahmureală blues și o herghelie nărăvașă
12. Amestecate fără niciun rost
13. Amintiri cu un bețiv și hidrantul meu roz
14. Timp dat cu împrumut, renunțarea
15. Prăbușeală licurici și furnici roz
16. Martie trist și un câine pe jumătate adormit
17. Tulburarea pietrei sau drumul durerii
18. La liliacul roz
19. Blues pentru câinii care îmi sfâșie urma
20. Un bar, un hidrant, tu și Calea Lactee
21. Casa părintească de pe caisului doi
22. Tulburare de depersonalizare, derealizare și un fetiș cu o
stripteuză
23. Cerșetorul de dimineți sau despre fluturii loviți de faruri în
nopțile albite de dor de aripi și inorogi
24. Costel, omul cu o pendulă și un papagal bețiv
25. Cuvintele ca niște câini turbați
26. Despre lăcrimare ca minune cerească
27. Despre ochiul de cuc și iluminatul magic al satului meu
28. Despre răsfățul pământului, Calvin Russell Cunoaștere și
inorogul orb
29. Despre sâni și o crescătorie de fluturi
30. Despre florile de salcâm singurătate sâni și așteptare
31. Despre un veteran din Legion etrangere și viața roz de
cârciumar și despre beție
32. Teribila repetare teribilă și fără sens
33. Joc la trecerea timpului
34. Distracție planetară și aniversară
35. Dormi și crapă, dormi
36. Poem fără chip

1. Caisului doi locul bucuriei și-al morții

2. Izgonirea din rai nopțile mele de coșmar
3. Zboruri lucrate cu mâna și întâmplate în cerc
4. Timid și cumva despre singurătate
5. Disperarea poetului noapte de noapte
6. Uluire apoi izgonirea din vis
7. Dedublare - Teama de întuneric sau neputința lui Dumnezeu
de a ne face fericiți
8. Balansoarul
9. Apocalipsă
10. Dimineața sângele nostru înflorea
11. Studiu de caz cu o libelulă și o ambulanță
12. Necurățare și gesturi, taina
13. În speranța ca tu să te fi întâmplat
14. Poveste de iarnă și o vară teribilă
15. Fotografii mișcate și casa cu brațe deschise
16. Inima ca un pui de rândunică întârziat
17. Înstrăinare
18. Interferențe sau scrisoare pentru noi de dincolo de moarte
19. Poem naiv scris într-o uimire de sinucigaș
20. Mobius strip – Banda lui Mobius
21. Ochii căprui ai morții și frigul dimineții
22. Un lup alb apoi drumul și trenul de noapte
23. Prelungirea drumului înspre nicăieri
24. Rostogoliri sau neputința de a fi
25. Mărunțiș de doi lei în buzunarul sorții
26. Necuvintele toate graba din noi păsări rude păsări sure
27. Un fluture a murit un altul stă acum să se nască
28. Prăbușiri repetate în neputință
29. Renunțare sau prima erezie
30. Îmbrățișarea umbrei, transcenderea orbitei ochiului stâng –
împlinire
31. În capcana cercului sau a cubului
32. Destrămare
33. Lumină rea
34. Ca un fum de țigară dragostea ta
35. Ninsori cu păsări triste
36. Despre azilul prunilor treziți din moarte ca din somn
37. Despre trecerea timpului despre tine despre moarte îngeri și
cucută
38. Zidul
39. Prăbușirea ca parte a mântuirii

1. Ciclul firesc al vieții sau vindecarea de frig

2. Despre un liliac care zboară la miezul nopții în camera mea
3. Doar despre niște felinare nebune din Amsterdam, primul vis
erotic
4. Despre tine și o rochie din stambă jumătate roz jumătate
albastră
5. Fiul risipitor sau neputința de a fi tu însuți
6. Ora de zbor
7. Mărturisiri sau despre rostul fiecăruia în lume
8. Sufletul meu zdrențuit sau maneaua electronică cântată nazal
9. Scrisoare de rămas bun și drumul eliberator spre lumea de
dincolo de noi
10. Poemul care închide cartea și trage oblonul