I.

La început au fost poveştile pe care părinţii sau bunica mi le spuneau, ori de cîte ori îi
rugam. Mai tîrziu, după ce am învăţat să citesc, cea mai mare bucurie era să mă ascund într-un colţ,
cu o carte în mînă. Citeam pe nerăsuflate cărţi cu poze colorate, fascinată deopotrivă de text şi de
imagine, legînd în mintea mea de atunci ceea ce vedeam în pagina tipărită cu ceea ce ochii minţii
proiectau – peisaje fantastice, creaturi himerice, animale vorbitoare, ţări îndepărtate, piraţii de pe
mările şi fluviile lumii, peşteri pline de comori şi de pericole, Nautilus înaintînd pe fundul mării,
condus de singuraticul căpitan Nemo, personajul meu favorit multă vreme, pînă cînd a fost înlocuit
de enigmaticul Andrei Bolkonski. Citeam oriunde, în casă şi afară, în curtea noastră plină de pomi,
unde ai mei puseseră un leagăn în care obişnuiam să visez între două reprize de citit. Îmi amintesc de
o ediţie superb ilustrată cu Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul fermecat, pe care îmi plăcea
să o recitesc la fel de mult pe cît îmi plăcea să o privesc. Mai tîrziu, elevă fiind, am avut norocul ca în
drumul meu spre şcoală să se afle o librărie în care intram zilnic: o încăpere dreptunghiulară, cu
duşumea geluită, mirosind persistent a petrosin, cu rafturi de sus pînă jos, pe trei dintre cei patru
pereţi. Librăreasa mă cunoştea, iar eu ştiam deja unde se află cărţile pentru copii, învăţasem pe de
rost titlurile lor, iar colecţia de „Poveşti nemuritoare”, numărînd mai bine de treizeci de volume, era
pentru mine un punct de atracţie, tot aşa cum, ceva mai tîrziu, cărţile din colecţia Jules Verne aveau
să-mi creeze dependenţă.

( Carmen Mușat, Ce este literatura și de ce nu putem trăi fără ea? )

II. Un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală... de-acolea, până-n Popeștii-de-sus, o poștie: în
buiestru potrivit, un ceas și jumătate... Buiestrașu-i bun... dacă-i dau grăunțe la han și-l odihnesc trei
sferturi de ceas... merge. Care va să zică, un sfert și cu trei, un ceas, și până-n Popești unul și
jumătate, fac doua și jumătate... Acu sunt șapte trecute: ăl mai târziu până la zece, sunt la pocovnicu
Iordache... Am cam întârziat... trebuia să plec mai devreme... dar în sfârșit!... de așteptat, mă
așteaptă...
Așa socotind în gând, am și văzut de departe, ca la o bătaie bună de pușcă, lumină multă la
hanul lui Mânjoală, adică așa-i rămăsese numele; acum era hanul Mânjoloaii - omul murise de vreo
cinci ani... Zdravănă femeie! ce a făcut, ce a dres, de unde era cât p-aci să le vânză hanul când trăia
bărbatu-său, acum s-a plătit de datorii, a dres acaretul, a mai ridicat un grajd de piatră, și încă spun
toți că trebuie să aibă și parale bune. Unii o bănuiesc că o fi găsit vreo comoară... alții, că umblă cu
farmece. Odată au vrut s-o calce tâlharii... S-au apucat să-i spargă ușa. Unul dintre ei, ăl mai voinic,
un om cât un taur, a ridicat toporul și când a tras cu sete, a picat jos. L-au ridicat repede! era mort...
Frate-său a dat să vorbească, dar n-a putut - amuțise. Erau patru inși. L-au pus pe mort în spinarea
lui frate-său, și ceilalți doi l-au apucat de picioare, să-l îngroape undeva departe. Când să iasă din
curtea hanului, Mânjoloaia începu să strige pe fereastră: hoții! și-n față-le, iacă zapciul cu mai mulți
inși și cu patru dorobanți călări. Strigă pomojnicul: "Cine-i?" Hoții cei doi fugi care-ncotro! rămâne
mutul cu frate-său mort în cârcă. Acu, ce te faci la cercetare? Toată lumea știa că mutul vorbește; cui
putea să-i treacă prin cap că mutul nu se preface? L-au bătut până l-au smintit, ca să-i vie glasul la
loc - degeaba. De atunci li s-a tăiat pofta flăcăilor să mai calce hanul...
Până să-mi treacă toate astea prin minte, am sosit. O sumă de cară poposesc în curtea
hanului; unele duc la vale cherestea, altele porumb la deal. E o seară aspră de toamnă. Chirigiii
sencălzesc pe lângă focuri... de aceea se vedea atâta lumină de departe. Un argat îmi ia calul în
primire să-i dea grăunțe la grajd. Intru în cârciumă, unde fac refenea oameni mulți, pe când doi țigani
somnoroși, unul cu lăuta și altul cu cobza, țârlâie într-un colț oltenește. Mi-e foame și frig - m-a răzbit
umezeala.
– Unde-i cocoana? întreb pe băiatul de la tarabă.
– La cuptor.
– Trebuie să-i fie mai cald acolo, zic eu și trec, printr-o săliță, din cârciumă în bucătărie...
Foarte curat în bucătărie... și abur nu ca în cârciumă, de cojoace, de cizme și de opinci jilave -
abur de pâne caldă. Mânjoloaia privighea cuptorul...
(La hanul lui Mânjoală I.L. Caragiale)
 Scena 12

El şi ea, înainte cu un an de a se cunoaşte, în locuri diferite, comunică pe Messenger deja de

câteva luni.

EA: Ştiu.

EL: Ieri îţi spuneam că pentru mine…

EA: Nu e o simplă joacă.

EL: Nu este.

EA: Câte conversaţii mai ai deschise azi,

EL: Una, ca ieri, ca alaltăieri, ca în fiecare zi de câteva luni.

EA: Îmi eşti fidel virtual.

14

EL: Da.

EA: Şi eu… lucrez în Parcul Industrial.

EL: Glumeşti.

EA: În zona A.

EL: Ca mine. Ştii cafeneaua din zona A?

EA: Îmi beau zilnic cafeaua acolo.

EL: E un loc plăcut. Ospătarul a scris o carte.

EA: Mulţi scriu acum. O fac sec, la fel cum se iubesc. Transcriind tot ce vorbesc.

EL: Nu mă deranjează, eu citesc rar.

EA: Nici pe mine.

EL: Nu?... Atunci…

EA: Spun doar că omul s-a obişnuit să producă multe lucruri inutile.

EL: Ai vrea să ne-ntâlnim?

EA: Da.

EL: S-o facem ca şi cum ar fi din întâmplare.

EA: Eu deja sunt la o masă, tu intri…

EL: Este liber? întreb.

EA: Banal.
(Singuratatea pietrelor, de Flavius Lucacel)
II. Acasă l-am găsit pe D. stând pe divan şi citind. Socot însă că a luat cartea în mână numai
când mi-a auzit paşii in vestibul. M-a scos din sărite şi cred că in privire imi apăruse, ca un câine la
poarta ogrăzii, toată indignarea de care eram capabilă. Mi-a fost insă milă de el ... Era palid, mai urât
ca de obicei, cu ochii tulburi şi gura informă, uscată ca o smochină. Aş fi vrut să-i pun din nou in
vedere că nu trebuie să intre şi să rămână la mine când nu sunt acasă, dar mi s-a părut că mânia mea
i-ar sfărâma nervii, că l-ar deprima ca o insultă nemeritată. De aceea am zâmbit oportun şi i-am dat
mâna ... Mi-a sărutat-o intimidat şi a căutat să-mi definească parfumul. Intâia oară mă parfumasem
din nou – tot din superstitie – cu parfumul care făcea parte din vechea mea dragoste, ca mirosul
dintr-o grădină.

Pe urmă a intrebat stângaci şi penibil: „Te superi că te-am aşteptat ?” Intrebarea lui, care nu
avea decât un răspuns, m-a crispat din nou, m-a enervat mai mult decât aşteptarea insăşi şi n-am
răspuns. Fireşte că oricare altul ar fi plecat imediat, jignit, el ânsă a rămas umilit şi cu sufletul
ghemuit. Intr-o clipă mi-a părut rău de brutalitatea mea şi am căutat acum, după ce mi se părea că
pusesem lucrurile la punct şi stabilisem o intelegere tăcută intre noi, că nu trebuie să mai vie altă
dată – să repar putin din răul pe care-l făcusem acestui trup cu nervi roşi de suferintă ca un lemn de
cari – şi am chemat servitoarea, spunând să prepare ceai. Din nou tot corpul i s-a ridicat in privire o
strălucire, ca untdelemnul care se inaltă din fundul apei. Şi-am fost multumită de mine.

II.

C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi

în mine
mă-nchin luminii voastre, stelelor
şi flăcări de-adorare
îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.
Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută
cu buze reci de gheaţă trupul.
şi-nmărmurit vă-ntreb:
spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?

Pribeag cum sunt,

mă simt azi cel mai singuratic suflet,
şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu - unde.
Un singur rând mi-e rază şi putere:
o, stelelor nici voi n-aveţi
în drumul vostru nici o ţintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea.

(L.Blaga, Stelelor)