De-a-ndoaselea cumva, ultimul tău cântec

nu aveam de unde să știu

că scăpătatul soarelui
chiar poate fi un sfârșit
și de-ai ști câtă liniște am simțit
când ultimele respirații roșii
al unui soare bun
îmi atingeau fața și ochii
și trupul demult îmbătrânit
parcă la nesfârșit... la nesfârșit...

și cumva am pierdut sentimentul de acum

trecutul prezentul și viitorul
întâmplându-se deodată
fără sfârșit
ca apoi să mă dezmeticești brusc
ca o pală rece de vânt
lovindu-mă în pântec
și rece am simțit
fiorul cărnii într-un spasm cumplit
atât de inutil totuși
înaintea neclintirii a veșniciei
și a nunții dintâi
adevărata nuntă, îmi spui
și amândoi ne sprijinim brusc
de aerul din jur

ține minte
acest acum îl vei trăi și tu
clipa aceea mereu bolnavă
plânsul uscat zborul frânt
și să mai știi că nicio aripă de înger
nu te va lovi
peste suflet sau peste mână
doar ultimul tău cântec
încă nescris îl vei auzi în tâmplă