Fiul risipitor sau neputința de a fi tu însuți

faptul că ne putem înfrigura auzind ciripitul păsărilor sau mai ales cum nu ne mai săturăm privind
strălucirea și curățenia duhovnicească a cerului după fiecare ploaie, darul lui Dumnezeu, nu-i așa că îți
vine să te iei în serios și să strălucești în trupul tău muritor ca un arhanghel de lumină... de multe ori mă
ascund în cuvinte sau mă rătăcesc printre ele ca între pereții casei părintești în zbaterea inutilă și ridicolă
de a deveni altceva decât sunt timp risipit Dumnezeu are mâinile ocupate cu creația cea de toate zilele și
nu-și mai pieptănă barba stă cu ea zbârlită și mai încâlcită decât lumea însăși și-n ea și-au făcut cuib un
cuc și-o rândunică alunecând din cer vine un înger să fure gutui anul ăsta sunt mari zemoase și gălbui
lasă-l să ia lasă-l îmi zici apoi îngerul ne lasă o pereche de aripi pe care repede ți le prinzi de umeri și
începi să te înalți până te pierzi și rămân singur și nu mai știu ce să fac

uite-te cum strălucim în noapte amândoi cu dorința și lumina adunată în memoria pielii dar și în trup după
care ne întoarcem acasă grăbiți fiii risipitori de dimineți și iubiri