Binele si răul sunt relative...

alegerea ne aparține

Fragment extras din romanul „Cioburi sparte”

Rezumat: Vittoria este prințesa vânturilor, singura moștenitoare a regatului. Trăiește în Veltopia
alături de familia ei și de sora sa vitregă, Maggie. Duc o viață liniștită și frumoasă, plină de
reușite, până într-o zi când, din cauza unor neînțelegeri legate de descendența familiei mamei sale
Chaterine, regatul Solgrad le declară război. Sir Pablo Sol, moștenitorul regatului Solgrad, dar și
prieten din copilărie al domnișoarei Vittoria, o atrage într-o lume a cărei existență ea nu o
cunoaște, doar pentru a o proteja și a nu lua parte la războiul dintre regate.
Se pare că dintre rudele sale doar Chaterine ar fi fost în Lumea Sufletelor și s-ar fi luptat
cu Tamara, cea mai puternică vrăjitoare. Pe fundalul a două lumi în care oamenii se războiesc
pentru împărțirea unor teritorii, Vittoria trebuie să supraviețuiască în încercarea de a readuce
pacea în Veltopia și rezolvarea fostelor conflicte ale mamei sale.
Va reuși Vittoria ajutată de prietenii săi? Sau se vor întoarce toți împotriva ei?

CAPITOLUL ȘASE
Între trecut si prezent
           Leșinurile mele devin obișnuite și dese cu trecerea timpului, deși ceilalți ar spune că sunt un
semn al instabilității fizice din acest moment, eu consider ca acestea mă întăresc și vreau să cred că
nu sunt întâmplătoare. După ce îmi pierd conștiința mă trezesc în locuri diferite, deseori în Veltopia
sau Solgrad, locuri în care după cele petrecute nu mi-aș dori să mai trăiesc. Durerea de cap
provocată de transfer este insuportabilă, cel din urmă nefiind realizat brusc ca în restul zilelor,
pesemne că un somn profund este vinovatul care m-a adus aici. Nu-mi ia mult să realizez că mă aflu
pe un balot de fân, într-unul din grajdurile unei case vechi, din meleagurile Veltopiei, dar care încă
se ține în picioare în ciuda faptului că în jur miroase a carne arsă. Toate indiciile, chiar și pentru o
persoană mai puțin rațională decât mine, nu te fac să te gândești decât la varianta că războiul a
început și nu mai este nimic de făcut pentru a-i pune capăt. Gândul la oamenii nevinovați care au
murit, dar mai ales la prietenii mei de cândva, îmi îngreunează sufletul, deși nu sunt sigură că mai
am așa ceva. Poate că Pablo are dreptate, uneori mă gândesc doar la propria-mi persoană, în
momentul actual îmi doresc să mă întorc în Lumea Sufletelor, să retrăiesc viața fericită de care am
avut parte în copilărie și din care nu regret nici măcar o zi, ca să nu particip la război  și la toate
tragediile pe care acesta le provoacă. Sau aș prefera să fiu ținută în închisoare, departe de măcelul
din exterior și să fiu reținută într-o luptă interioară de această dată, să meditez la acțiunile care m-au
adus aici și la ce strategii aș putea folosi pentru câștigul celor nevinovați înaintea regatelor care se
luptă. Dorința de a susține oamenii nedreptățiti înaintea regatului meu este arzătoare, căci familia
mea, deși acum câteva zile putea să-i trimită pe toți la moarte, dacă ar fi vrut, acum ea este cea
atacată pe nedrept. În ciuda tuturor evenimentelor, nicio soluție nu exclude moartea unor persoane
și tocmai de aceea subconștientul îmi dictează să acționez cât mai repede pentru a nu avea pierderi,
indiferent de tabăra din care fac parte. Știu că sunt capabilă de acest lucru, chiar dacă acum o
încurajare, un gând bun ar fi fost bine venite, trebuie să mă adaptez circumstanțelor și să acționez pe
cont propriu. Până la această vârsta puterile mi-au devenit fidele, iar într-un final aș putea fi pionul
salvator al acestei partide de șah. 
Durerea de cap își face loc șerpuitor printre gândurile mele, moment în care încep să aud o
voce care cu trecerea timpului devine puternică și clară.
— Vittoria! Am reușit să stabilesc legătura de care ți-am vorbit de nenumerate ori, dar la
care până acum nu ai fost foarte atentă. Mă bucur că te-ai reîntors acasă, deși situația nu este una
plăcută, așa cum vezi și tu. Ghidează-te după vocea mea, sunt eu, Meg. Sper să rezolvăm totul și să
primesc explicațiile cuvenite în legătură cu plecarea ta când ne vedem, dar acum a venit momentul
să ai încredere în mine... așa cum am avut și eu în acea zi.
…
 Binele si răul sunt relative... alegerea ne aparține

  Poate că cei mai mulți au sentimentul că a scrie într-un jurnal nu este un lucru deloc greu,
așa cum aș fi afirmat și eu acum câteva secunde înainte de a ține călimara în mână. Foaia albă mă
sperie, gândurile nu-mi vin la îndemână ca de obicei. Impresia-mi e că nu reușesc să transmit ceea
ce vreau. Stau cufundată în gânduri până când se aude ușa camerei scârțâind, semn că cineva este
aici. Mă grăbesc să ascund în sertarul biroului carnețelul, conștientă că nu este cel mai sigur loc,
dar timpul nu-mi permite să găsesc alt spațiu.
— Bună, domnișoara Vi! Ce faci? Am venit la tine pentru a vorbi despre balul de aseară, nu-i așa
că a fost încântător? E primul bal la care particip și totul e datorită ție. Cred că am venit în primul
rând să-ți mulțumesc.
— Trebuie să le mulțumești părinților mei, Meg. Fără ei n-ai fi făcut parte din această familie. Într-
adevăr, a fost încântător, mai puțin ultima parte, dar așa se întămplă de când sunt mică.
— După ce ne-a trimis doamna Darrin la culcare, ce s-a întâmplat? Nu te-am văzut intrând în
odaia ta.
— Am simțit nevoia de aer și am ieșit în curte pentru a face puțini pași. Eram prinsă într-o reflecție
asupra averii părinților mei și a proprietății în care trăim, când Sir Pablo a apărut în spatele meu.
Am vorbit despre magie, literatură și scris. I-am spus despre cartea pe care tu ai scris-o când te
aflai la orfelinat, dar nimic mai mult. Mi-a mărturisit că și lui îi place să scrie și astfel ajungem la
punctul culminant când acesta mi-a dăruit un carnețel din piele pentru a-mi așterne gândurile într-
un loc sigur.
— Magnifico! Ai reușit să scrii ceva până acum? Crezi că-mi poți arăta?
— Nu pot. Adică nu vreau. Îmi doresc să scriu o carte precum a ta... dar nu-mi găsesc cuvintele
necesare. 
— De unde știi cum arată a mea dacă nu ai citit-o niciodată?
— Pot să-mi imaginez. 
— În loc să-ți imaginezi nu ai vrea s-o citești? Ca să vezi exact despre ce este vorba în ea. E doar o
propunere, să nu te ofensezi. 
— Eu? Să o citesc? Îmi oferi acest privilegiu? Chiar aș fi foarte încântată! Ai spus că până acum
nu a citit-o nimeni. 
— Așa este, cred că până acum nu am găsit o persoană în care să am suficientă încredere pentru a-
mi deschide viața în fața ei.
— Să înțeleg că în mine ai?
— Se poate spune și așa.        
                                                                            …
               — În ce direcție se află castelul? Meg, înainte de toate vreau să știu că te afli în siguranță și
că legătura pe care ai creat-o nu-ți va afecta sănătatea. Nu mă vor auzi și ceilalți când vorbesc cu
tine? 
— În realitate nu vorbim despre o comunicare verbală, suntem conectate prin gânduri. Va fi necesar
să te deghizezi și să ajungi la castel, aici unde mă aflu eu cu sufletul. Însă precizarea pe care
urmează s-o fac este importantă. Va trebui să acționezi prudent, căci magia Tamarei este cu mult
mai puternică decât a mea și în orice moment te poate localiza dacă găsește o fărâmă din tine de
cândva.
— Am norocul că, deși n-am ieșit de multe ori în societate, pot să-mi închipui unde mă aflu și
încotro este castelul. Speranța îmi este maximă că voi găsi orice fostă mercerie de unde să-mi pot
procura haine care să-mi schimbe identitatea.
— Te rog să nu te gândești că doar podoabele pe care le purtai ca prințesă sunt cele care te
constituie și te definesc ca fiind Vittoria, trebuie să-ți îndrepți gândurile într-o direcție diferită, fă-le
să semene cu cele ale unui om de rând și vei fi în siguranță. Folosește magia doar în momentul în
care viața îți este pusă în pericol.
Reușesc să ies din încăpere, iar mirosul devine din ce în ce mai puternic. Zidurile cetății sunt
dărâmate, făcute bucățele. Cândva credeam că nimic nu le va distruge, dar mă înșelam, nimic nu e
veșnic. Acesta e singurul moment în care chiar mi-aș dori să-mi reiau rolul de prințesă pentru a
 Binele si răul sunt relative... alegerea ne aparține

readuce pacea. Trebuie să-mi stăpânesc puterile, deși furia le stârnește. Găsesc o baracă, iar înainte
să intru îmi acopăr fața cu părul plin de paie, nespălat și neîngrijit. Reușesc să fur câteva haine fără
să mă las văzută. Din prințesă am devenit hoață, niciodată nu m-aș fi gândit câte aș îndura pentru
viitorul acestui regat, dar mai ales pentru vremuri de pace. Apoi fug. Alerg atât cât mă țin picioarele
către locul în care până acum două săptămâni zilele se derulau într-un mod firesc.
— Acum vino către Sala Tronului, ai grijă la gardienii care patrulează în exterior. În mare parte
ambele armate sunt rănite, nu ar trebui să ai probleme.
Aud din nou vocea lui Meg și fac întocmai cum îmi zice. Mergând pe aleea din spatele
castelului nostru mă cuprinde dorul de casă, dorul de cândva. Acum o lună eu și Meg eram prinse în
discuțiile noastre îndelungate despre subiecte imaginabile și inimaginabile în cadrul plimbărilor de
după-amiază, iar acum totul e cenușă.
Îmi este confirmat faptul că Vitoria nu este ușor de dobândit când zăresc în fața intrării un
gardian perfect sănătos cu o halebardă în mâna dreaptă, care pare pregătit de orice și sunt sigură că
inevitabil mă va ataca. Un chip lipsit de sclipire, conturat de firele de păr de un roșu închis, care îmi
amintesc de culoarea sângelui. Obrajii îi sunt reci, fără urmă de culoare, iar ochii puternici
scânteiază în lumină zărind parcă întreg destinul. Genele lungi seamănă mai mult cu gheare de
felină, parcă fiind din os. Ar fi trebuit să mă gândesc că cele două intrări sunt apărate. După o
analiză detaliată chipul persoanei îmi este familiar și uimirea-mi crește când îl văd pe Dustin. Alerg
către el pentru a-l îmbrățișa, dar acesta mă atacă. Realizez că nimeni nu îmi mai e prieten în lumea
aceasta și că-mi va fi piedică în loc de scut. Mă doare enorm de tare să mă lupt cu o persoană în
care am avut încredere, care mi-a fost aproape în anumite momente din viață. 
…
                     Când ies din castel trebuie mereu să fiu însoțită de către cineva, iar acest lucru devine
deranjant. Pot înțelege că  siguranța mea este pe primul loc, dar îmi doresc și eu, ca orice om,
momente de respiro. De această dată observ că nu mă așteaptă un paznic oarecare, ci un băiat
roșcat, probabil de vârsta mea sau mai mare. Mă opresc din mers în momentul în care se întoarce
și îmi face o plecăciune elegantă. Pot să-mi port singură de grijă, în loc s-o facă un alt copil.
Faptul că el poartă armură, iar eu rochie, nu înseamnă că există vreo diferență între noi. 
— Signorina, onorato di conoscerti!
— Bună, și eu mă bucur să te cunosc. Ai văzut cumva vreun gardian prin zonă? Părinții nu mă lasă
să ies singură în grădinile castelului, cel puțin la vârsta aceasta.
— Desigur că am văzut, este chiar în fața ta!
— Cred că a avut loc o greșeală, Sir. 
— Putem să facem o plimbare, îți voi explica totul.
—Dacă asta îți dorești... nu zic nu. 
Îmi întinde brațul ca un adevărat cavaler, eu îmi țin rochia cu o mână, iar pe cealaltă mi-o
sprijin de brațul său. După ce îmi trece prin minte că această zi s-ar putea să nu fie monotonă, ne
scufundăm în verdele grădinii.
…
               Schivez atacul început de către el cu halebarda. Nu pot să nu observ că toate armele pe
care le are au insigna dinastiei Sol. Tata ar numi toate acestea ca fiind înaltă trădare. Pentru moment
nu sunt nevoită să-mi folosesc magia și încerc să înaintez în ciuda atacurilor violente. Reușesc să
iau o sabie din castel și îi evit atacurile, mă simt ca într-unul din antrenamentele de la curte, dar cum
aș putea să-i fac rău unui prieten? Obiectivul meu este să-l pun la pământ fără a-l omorî, deși
situația este în favoarea lui, dată fiind diferența de masă corporală. Timpul galopează și duelul
devine precum un dans care nu se va termina decât dacă unul din noi cedează. Un singur moment
de neatenție ar fi putut să devină ucigaș, dar misiunea mea trebuia să continue și, deși lupta nu se
termina, eu trebuia să ajung în Sala Tronului. Îi aud pașii, cizmele care zăngăne apropiindu-se de
mine. Este singurul moment din viață când mă gândesc că s-ar putea să pierd prima mea luptă după
ani de antrenament. Nu pot lăsa ca povestea Vittoriei să se termine așa, omorâtă de inamicul care
cândva i-a fost prieten. Comunicarea este cea care lipsește în această situație, partea umană din
 Binele si răul sunt relative... alegerea ne aparține

mine vorbește mai puternic decât cea rațională și aceasta mă constrânge să vreau să vorbesc cu el
pentru a pune sfârșit duelului. Mă opresc și îmi pun sabia în teacă, singurul lucru pe care îl aud
acum sunt bătăile inimii mele, îl aștept pe Dustin și îi arăt că am intenții pașnice. Cu toate că am
încercat, cred că totul este fără folos, el dă de înțeles că nu dorește să purtăm o discuție. Sunt
conștientă că posibilitatea cea mai mare este să-mi reteze capul, fără să încerc să scot un cuvânt, așa
că apelez pentru prima dată la magie pentru a creea un scut care să mă protejeze pentru orice
eventualitate. 
— Ciao Dustin, cât timp a trecut de când n-am vorbit!
Cuvintele pe care le-am folosit sunt banale, iar el aproape că a ajuns în fața mea. Sunt
resemnată, nu-mi rămâne decât să mă apăr și să lupt mai departe. Magia iese din mâinile mele și nu
mai poate fi oprită, curentul de aer pe care l-am provocat când m-am ridicat  l-a îndepărtat de mine,
la o distanță rezonabilă de pământ. Rămân atât de surprinsă când îl văd scoțându-și din armură un
arc cu săgeți de foc, se știe că sunt cele mai greu de găsit, iar în mod normal ar trebui ținute doar în
camera cu arme ale fiecărui rege. Nu orice gardian ar avea dreptul să le folosească, dar, din păcate,
pe timp de război fiecare om joacă după propriile reguli. Apoi îmi amintesc de conversațiile cu
Dustin, despre ziua în care mi-a mărturisit că nu putea fi un bun gardian întrucât nu putea să atingă
obiectele de foc, din cauza mâinii din oțel. Mirarea-mi a fost imensă când am pus lucrurile cap la
cap realizând că oricine ar fi persoana cu care mă lupt pentru viață și moarte, aceasta nu este Dustin.
— Trebuie să ajungi aici cât mai curând, nu știu cât mai rezist!
Ca prin vis o aud pe Meg șoptindu-mi cuvinte, dar nu-mi dau seama despre ce vorbește. Înainte
vocea ei suna mult mai tare și limpede, acum abia dacă-mi dau seama când grăiește.
— Nu mai pot să țin conexiunea stabilă, trebuie să te grăbești!
Conexiunea! M-am prins cu lupta dintre mine și... acest om care cu siguranță nu e Dustin, deși are
chipul lui. Reușesc să nu fiu omorâtă de săgețile aruncate asupra mea, iar când se oprește pentru un
moment, urc pe un curent de vânt ajungând la primul etaj al castelului. Aici se afla camera mea, dar
pentru a ajunge în Sala Tronului trebuie să parcurg holul principal cu dușumeaua din plăci de
marmură albe și neagre ce seamănă cu o tablă de șah. Mereu am urât acest hol fiind foarte expus
privirilor indiscrete. Când eram mică mă ascundeam de Meg în momentele de joacă, dar mereu mă
găsea nefiind locuri „protejate”. Acum trebuie să mă ascund de oamenii care îmi vor răul, iar
misiunea pare aproape imposibilă. În spatele meu apare din nou omul acela al cărui nume nu-l știu,
așa că singura cale este să alerg pe hol în zig-zag, ca să diminuez șansele de a fi rănită de către una
din armele lui. Găsesc scările arătând dezastruos, iar de sus văd intrarea din față în care acum se află
un tun. Prea mult îmi ia să „admir” transformarea castelului, iar ca urmare văd moartea prin fața
ochilor, când simt în gamba stângă o săgeată care îmi pătrunde pielea, mușchii, iar într-un final
tibia. Nu știu dacă voi putea să mai merg vreodată și nici nu mă aștept să scap cu viață de aici, dar
se merită încercarea și mă prind de balustrada din metal, singura ce a rămas, treptele fiind
inexistente iar tencuiala căzută. Mă las să alunec și aproape reușesc să ajung la mijlocul scărilor,
când una din mâini îmi vine desprinsă de pe balustradă. 
— Chiar credeai că vei ajunge departe? Viața ta a fost menită să se sfârșească aici. Mi-ai răpit fiul,
iar eu îți voi lua viața. Nu am habar despre ce vorbește, dar afirmația mea a fost adevărată, acesta nu
este Dustin. Mă întreb unde se află el, din moment ce altcineva a intrat în posesia trupului său. Deși
distantă, am impresia să mai fi auzit această voce undeva, cândva. 
— Ai dreptul să-ți rostești ultimele cuvinte înainte să te sfârșesc. Facem cum spun eu, număr până la
trei, iar atunci râdem împreună și îți dau drumul la mână. Finalul oricărei persoane, chiar și al tău, ar
trebui să fie o moarte veselă fără remușcări pentru viața pe care ai trăit-o.
— Niciodată nu voi râde alături de tine, un monstru, și niciodată nu voi regreta decât că n-am reușit
să ajung mai departe în această misiune. Oricine ai fi, știu că mai demult ai trăit o viață pe care ai
regretat-o și din cauza aceasta ai ajuns aici.
— Te prefaci că nu mă cunoști, domnișoară, dar amândoi știm că vei muri de mâna unui prieten pe
care n-ai să ajungi să-l cunoști suficient. Știi bine că sunt Dustin!
 Binele si răul sunt relative... alegerea ne aparține

Mostrul conchide propoziția cu un râs sarcastic, nu pare deloc fascinat sau sensibilizat în vreun fel
de cuvintele mele, dar nici nu mă așteptam. Batjocura este la cele mai întinse limite, și dacă ar fi
ceva care mă poate supăra pe lumea aceasta în afară de război sunt cuvintele folosite cu răutate.
Prind curaj și rostesc cuvinte înșiruite fără înțeles, cel puțin pentru a câștiga timp. În cazul acesta
este incredibil cum timpul mă poate salva, dar și ruina, întrucât dacă voi scăpa cu viața trebuie să
ajung urgent la Maggie, iar dacă nu... sper ca ultimele clipe să fie cât mai îndepărtate.
— Așa cum niciodată nu m-au interesat cuvintele pe care le-ai avut de spus mie sau copilului meu
nici acum  nu este nevoie pentru prea multe forme de politețe. Știu că fiul meu nu ar vrea să suferi
atât de mult, mai ales că rana ta sângerează fără încetare, așa că voi începe să număr clipele până la
sfârșitul tău. UNU!
Nu credeam că voi fi atât de aproape de sfârșit la vârsta aceasta, mâine ar fi trebuit să
împlinesc șaptesprezece ani și să organizăm balul cel important după „Maturitate”. Se pare că vor
rămâne visuri și poate într-o altă viață voi avea ocazia de a câștiga această luptă. 
— Spune-ți mulțumirile pentru Zei. DOI!
Nici nu mai aud cele spuse de monstru, căci mă gândesc la părinții mei pentru prima dată de când
m-am întors în Veltopia, la Meg care mă așteaptă și sper să nu fie rănită și ea. Desigur că, dacă
există conexiunea pe care a creat-o poate încă să mă asculte, iar ultimele mele gânduri vor ajunge la
cei dragi prin intermediul ei, căci vreau doar să le spună că am făcut tot ce mi-a fost cu putință.
— Adio moștenitoarea tronului Veltopiei. TR…
Închid ochii, nu vreau să văd cum voi cădea de aici și tot ce am clădit până acum se va sfârși
dezastruos. Știu că voi simți suficient de multe încât se vor compensa toate.
 Binele si răul sunt relative... alegerea ne aparține

CAPITOLUL ȘAPTE
La rascruce de vânt si soare
— PATRU!
Pentru prima dată în viață auzul acestui număr îmi ridică o piatră de pe inimă fiind rostit de
o voce cunoscută mie, iar căderea îmi este oprită de persoana respectivă din zbor. Vreau să mă
întorc pentru a privi chipul salvatorului meu, deși mușchii opun rezistență. Nu este un străin, în
dreptul ochilor mei se conturează înfățișarea blândă a lui Pablo care mă întâmpină cu zâmbetul său
cald.
— Mulțumirile rămân pentru mai târziu. Pentru o clipă ești în siguranță. 
— Cum? Cum ai ajuns aici? 
Năucă de tot ceea ce s-a întâmplat și mai fericită ca niciodată că-l văd pe Pablo, vin sprijinită
de un perete de la primul etaj, cel de unde tocmai eram să fiu aruncată de deținătorul trupului lui
Dustin. Deși sângerarea mă face să nu mai gândesc limpede, mă intrigă ultimele cuvinte pe care mi
le-a adresat monstrul: „fiul meu nu ar vrea să suferi atât de mult” și încep să-mi activez sinapsele
pentru a-mi da răspunsuri de care nu voi fi sigură până când cineva mă va lămuri.
— Tu să mă aștepți  aici, eu va trebui să vorbesc cu persoana care te-ar fi omorât dacă nu aș fi ajuns
la momentul potrivit. Observ că rana este profundă, te rog să oprești sângerarea cu aceasta.
Îmi întinde o bucată din straiele sale deja murdare și-l văd cum se îndreaptă către ucigașul meu.
Simt disperata nevoie să aflu cine a vrut să mă omoare și de ce. 
Discuția celor doi nu poate avea loc într-un mod pașnic. După toate cele întâmplate monstrul
îl privește pe Pablo ca persoana care i-a stricat mărețul plan de a mă ucide astăzi. Nu aud clar
discuția celor doi. Fiind foarte curioasă mă târăsc așa cum îmi permite trupul să ajung la baza
scărilor, unde aproape mi-am găsit sfârșitul. Prin zgomotele produse de săbiile celor doi, reușeșc să
aud o discuție despre tată și fiu, misterul pe care mi l-a stârnit și monstrul înainte de tentativa de
omor. Realizez că fiul despre care se vorbește este foarte posibil să fie însuși Pablo, al cărui tată le-a
declarat război părinților săi. Nimic nu putea să fie mai clar, cine altcineva și-ar fi dorit să mă
omoare decât regele Sol? Nimic din ce bănuiesc nu poate fi sigur, acum pot doar să sper că după
sfârșirea acestei lupte Pablo, sau oricine altcineva, mă va lămuri. 
— Dovada cea mai clară ai văzut-o acum câteva minute, dacă încă aș fi supusul tău nu aș fi salvat-o
pe Vi, acum sunt un alt om. Ai încercat s-o omori, tată! Dacă mintea ta bolnavă crede că am venit
aici pentru tine... te înșeli.  
—Vino aici, impostorule!
Dialogul lor nu se poate îndrepta într-o direcție bună, la finalul zilei cineva va muri. Când
Pablo se întoarce la mine, chipul său era schimbat, puteam citi o urmă de emoție pe care nu a mai
arătat-o vreodată. Știam amândoi că aceasta era doar prima luptă din cele ce vor urma.
— Trebuie să plecăm de aici cât mai curând. Vreau să ai încredere că nu fac parte din planul tatei și
sunt aici pentru a te salva indiferent de mijloacele pe care le voi folosi. 
— Nu e momentul să plecăm, trebuie să ajung la Maggie în Sala Tronului, mă așteaptă de mult și
mă tem pentru sănătatea ei mai mult decât pentru a mea.  
— Nu vrei să ajungi nicăieri, trebuie să ți se trateze rana dacă nu vrei să rămâi fără picior, iar aici nu
e nimeni în stare să te ajute. Știi că rezolv lucrurile în felul meu și tu ești mai sus de Maggie pe lista
mea. Tamara va găsi o metodă de a te ajuta, chiar dacă nu ai încredere în ea, te rog să ai în mine.
— Știi foarte bine că nu aș părăsi-o pe Meg nici măcar pentru viața mea.
— Da, de aceea o voi face eu.
 Binele si răul sunt relative... alegerea ne aparține

Acestea fură ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat Pablo înainte de a-și face din nou
apariția silueta tatălui său, de această dată în trupul pe care cu toții îl cunoaștem. Vederea mi se
încețoșează, iar corpul lui devine o figură geometrică dezechilibrată. Are loc transferul dintre lumi. 
În întuneric vreau mai mult decât orice să vorbesc cu Meg și mă simt o persoană oribilă
pentru faptul că n-am reușit să-mi port de grijă. Poate că nu sunt atât de puternică pe cât credeam
sau poate că orice om are limitele sale și trebuie să accepte acest lucru.

***
Mă trezesc întinsă pe o canapea cunoscută, într-o încăpere decorată cu bun gust, în stil
baroc, astfel mi se confirmă că m-am întors în Lumea Sufletelor, loc în care mă aflam înainte de
vizita în Veltopia. Vreau să cred că întoarcerea nu a fost în zadar și am aflat informații care îmi
lămuresc o parte din semnele de întrebare. Dar răspunsurile aflate nasc alte întrebări.
— Bună, pot să intru?
Pablo, nu cel de dinainte cu hainele pătate de sânge și înarmat, ci acel băiețel pe care l-am cunoscut
pentru prima dată la balul aniversării mele de treisprezece ani, își face apariția în camera unde mă
aflu. Din politețe încerc să mă ridic, dar nu este cu putință, pare că nu doar piciorul a fost afectat de
lupta de odinioară. Nu-mi rămâne decât să-i răspund dând din cap, cu o față chinuită și obosită. 
— Medicul a zis că însănătoșirea gambei nu va fi la fel de rapidă pe cât ne-am dori.
          Mă uit la piciorul bandajat, iar durerea parcă trece din cauza amintirilor care îmi inundă
mintea. Pare ireal că acum puțin timp mă aflam în fața inamicului, urma să fiu ucisă și pentru prima
dată am realizat că viața mea atârnă de un fir subțire, și acesta nu este indestructibil. 
— Pablo, mulțumesc! 
Sunt singurele cuvinte pe care le pot rosti, deși multe altele îmi vin în minte. Adevărul e că
niciodată nu voi putea să-l răsplătesc pentru că mi-a salvat viața, chiar dacă există și o fărâmă de
supărare, căci nu știu ce s-a întâmplat cu Meg sau dacă mai trăiește.
— Te simți mai bine? Mă întreabă ca și cum aș fi un copil care își revine după ce a stat mult timp în
convalescență. 
— Să zicem că nu e unul din cele mai fericite momente, dar ar fi putut să fie cu mult mai rău. Ce
planuri are Tamara cu mine? 
— Nu-i voi spune de cele întâmplate, va trebui să rămână între noi. 
— Știam că nu vrei să plecăm de aici, dar nu e mereu despre ce vrei tu! De ce ne-ai adus înapoi?
Am fi putut opri războiul fiind acolo. 
— Nu e numai despre mine, Vittoria. E despre felul cum ai ajuns tu acolo. Mai mult decât atât, două
persoane, deși puternice, nu pot face față unei armate, ai crescut ascultând strategii militare în
fiecare zi puse cap la cap de către tatăl tău, trebuie să știi asta.
           Știam că minte, dar în momentul acesta trebuie să joc rolul personajului pozitiv. Sunt
conștientă că persoana din fața mea și-a sfidat tatăl și mi-a salvat viața. Poate că eu nu aș fi făcut-o,
dar cert este că acum respir datorită lui și măcar o perioadă va trebui să-l ascult. 
— Atunci, spune-mi, cum am ajuns acolo?
— Nu știu, aceasta este adevărata problemă. Cunosc bine puterile Tamarei și le cunosc și pe ale tale,
nici tu nici ea nu puteți să treceți dintr-o lume în cealaltă fără să vă folosiți de o cantitate mult mai
mare de magie. 
— Cum explici venirea mea aici? Ea m-a adus prin magia strămoșilor pe care a studiat-o ani la rând,
iar acum susții că nu ar fi putut să facă trecerea de la o lume la alta. 
— Așa e, ea te-a adus aici, dar n-ar fi putut să facă asta fără ajutorul meu.
— Cum ai îndrăznit să ajuți o vrăjitoare pentru a-mi face mie rău?
— Știam că dacă îți voi spune, răspunsul nu va fi unul plăcut. Cred că deja ai uitat de zilele pe care
le-ai petrecut în închisoarea din subsolul castelului. Eu zic că într-o zi îmi vei mulțumi, dar până
atunci te las să te gândești la cele spuse. Dacă ajunge o vorbă la Tamara, tu vei fi cea care va suferi.
Așa că vechiul tău prieten te sfătuiește să nu sufli o vorbă.
 Binele si răul sunt relative... alegerea ne aparține

           În momentul acesta aș fi vrut să-i spun să nu plece, sunt prea multe vorbe nerostite, dar starea
mea de sănătate nu este una deloc stabilă și am ales tăcerea în detrimentul liniștii mele sufletești.