Helene N.

Ultima zi

Constanța 2020

1
Copyright © Helene N.
2
 Pentru bunica mea, Elena Năuiu. Sper că de
acolo de unde mă privești ești mândră de mine.

3
 Îţi simt braţele puternice cum îmi ridică
trupul slăbit şi, deşi îmi doresc să îţi spun că nu sunt
capabilă să stau în picioare, tu continui să îmi susţii
greutatea, aşa că nu mai protestez.
Eşti aici, Jarryd. Nu ai plecat. Nu m-ai lăsat.
M-ai aşteptat și m-ai ajutat.
Laşi să-ţi scape o răsuflare lungă şi apoi mă
atingi. Ştiu că încerci să-mi ştergi lacrimile deja
uscate de pe obraji, dar, în acelaşi timp, simt cum
degetele tale îmi ating inima.
Când te opreşti, mă priveşti din nou şi mă
tragi şi mai aproape de tine. Ce faci, Jarryd?
De ce nu te îndepărtezi de mine? Sunt un
dezastru. Nu mai pot să te ajut. Și nu pentru că nu-
mi mai doresc să o fac, însă te-am trădat.
Pieptul continuă să îmi săgeteze dureros din
cauza apropierii noastre, însă îmi distrugi toată
raţiunea atunci când braţele tale aterizează în jurul
meu.
Te rog, nu îmi mai da drumul niciodată.
Suspin pentru ultima oară şi reuşesc să
vorbesc, cu toate că nici măcar eu nu îmi recunosc
vocea.
— Ai vreun secret pe care ţi-e greu să îl
spui? te întreb.
4
 Vreau să îţi povestesc totul, dar nu pot. Nu
sunt încă pregătită să accept realitatea.
— Am.
Mă retrag din braţele tale şi deşi nu îmi
doresc asta, trebuie să o fac. Am nevoie să te
privesc în ochi acum.
Îți laşi braţele să îţi cadă pe lângă corp şi le
privesc pentru câteva clipe, tânjind deja după
căldura pe care mi-au oferit-o.
— Şi te-ai gândit vreodată că nu mai poţi să
îl ţii doar pentru tine? Ţi-ai dorit să îl împarți cu
cineva?
Tu eşti alinarea gândurilor mele, Jarryd. Ştiu
că am spus că am înţeles rolul prezenţei tale în viaţa
mea, însă abia acum realizez motivul cel mai
adevărat şi important. Te-am întâlnit pentru a-mi
conecta sufletul cu al tău, atunci când totul se
prăbuşeşte în jurul meu.
— Da, îmi răspunzi şi, pentru prima oară,
reuşesc să zâmbesc din toată inima.
Vezi asta, Jarryd? Suntem la fel.
— Cu tine, continui şi mă priveşti ameţitor.
— Cu mine? te întreb surprinsă.
Nu mă aşteptam la răspunsul tău, recunosc.
Dar te înţeleg, pentru că şi eu simt acelaşi lucru. Şi
eu vreau să îţi împărtăşesc secretele mele. Ştiu că
unele dintre ele te-ar speria, dar îmi doresc să le ştii
pe toate.

5
 — La momentul potrivit, îmi spui, de parcă
ştiai că urma să gândesc asta.
Oare secretele tale sunt mai obscure şi
înfricoşătoare decât ale mele?
— Şi când va veni acel moment? te întreb
nesigură.
Nu intenţionez să te presez în niciun fel, dar
poate acum, ştiind că ducem aceleaşi lupte
interioare, îmi doresc doar un impuls din partea ta.
— În ultima zi, îmi răspunzi.

6
 Cu șapte luni înainte de prima zi

Ce este Raiul?
Îmi doresc ca cineva să îmi dea răspunsul
corect şi să mă convingă că J este acum acolo. Eu
nu pot decât să mă întreb dacă este oare acel loc
nesfârşit unde dorinţele, fericirea şi bunătatea
plutesc în jurul său. Pentru că dacă e aşa, atunci
sufletul meu nu s-ar mai răscoli neputincios până
la epuizare.
Dar oare eşti în Iad, J? Pentru că dacă eşti
acolo, îmi doresc ca eu să sufăr în foc şi în chinuri
veșnice.
Am atâtea întrebări, dar realitatea îmi urlă cu
disperare, încă o dată, că J nu mai este aici, iar asta
mă distruge la fiecare respiraţie pe care o am.
Insomniile îmi fac mintea să ardă la foc mocnit de
neputinţă. Amintirile mi-au devenit povara
sufletului şi le simt atât de crude, nemiloase şi
infinite. Timpul este acum doar o fiară ce mi-a
devorat raţiunea. Timpul înseamnă doar moarte
pentru mine, ceva putred şi complet lipsit de viaţă.
Rănile mi s-au transformat în cicatrici ce nu
mai au de gând să dispară vreodată, iar moartea lui
J va rămâne pentru o eternitate aievea.
— Jarryd?

7
 Ochii mi se deschid brusc şi fixează tavanul
alb ce mi-a devenit o pagină nesfârşită, pe care
ochii mei scriu şi rescriu amintiri şi regrete.
— N-am chef, mamă! încerc să ţip, dar
glasul meu nu mai are nicio vlagă.
Nu am nicio putere să mă ridic din pat pentru
a o împiedica să intre, aşa că, atunci când aud uşa
deschizându-se, îmi strâng ochii cu mai multă forţă
şi încerc să îmi păstrez calmul.
— Jarryd, e adevărat că nu ai mai mers la
doamna Ryan în ultimele două luni?
Şi iată cum o luăm de la capăt. Trebuie să
recunosc, sunt surprins că abia acum a aflat, dar am
sperat că dacă Ryan şi-a ţinut gura până acum,
probabil va continua să o facă.
— Nu începe, te rog, îi spun calm.
Furtuna din mine e pe cale să iasă afară, dar
mă chinui să o ţin captivă înăuntru, la adăpost,
pentru că, sub nicio formă, nu vreau ca mama să fie
victima ei.
— Jarryd...
— Vreau să fiu singur, bine? Lasă-mă acum.
Îmi întorc uşor capul spre ea şi o privesc. Îi
întâlnesc chipul îndurerat şi mă simt imediat
copleşit de prea multe emoţii.
— Nu ai nevoie să fii singur, dragul meu.
Lasă-ne să te ajutăm.
Cuvintele ei reuşesc să mă atingă, dar nu aşa
cum şi-ar dori ea. Doar mă aprind de nervi şi mă
8
ridic hotărât din pat, luând-o atât pe ea, cât şi pe
mine prin surprindere, când îi trântesc uşa în faţă şi
o încui în urma mea.
Mama renunţă din nou, iar acum este linişte.
Aceeaşi linişte de până acum.
Sunt deja obosit şi sătul de încercările
tuturor de a mă ajuta, însă, într-un moment scurt de
luciditate, mă gândesc serios la cuvintele ei. Oare
o avea dreptate? Poate că, într-adevăr, nu mai am
nevoie de singurătate sau de toată durerea şi
suferinţa. Poate că am nevoie de un singur lucru.
De răzbunare.
Şi nu îi găsesc vreun sens, însă ştiu că doar
ea îmi mai poate vindeca rănile adânci. Sunt
conştient că toate aceste gânduri mi-ar putea ucide
demnitatea, chiar şi personalitatea ce mi-a mai
rămas, însă vreau să simt gustul răzbunării ca pe o
iluzie a ameliorării durerii.
J merită ca răzbunarea să îmi curgă prin vene
în locul sângelui. Merită ca eu să încerc, deşi am
îndoieli în privinţa asta.
Dar oare chiar meriţi, J? Să îmi sacrific şi
ultima fărâmă de integritate pentru o simplă
amintire?
Merită efortul? Să mă răzbun pe singura
persoană care mi-a făgăduit să trăiesc fără tine?
Răzbunare.
Moarte.
Iad.
9
 Rai.
Nu merită. Sau da?
De ce aş alege durerea în locul nedurerii? De
ce nu aş alege să nu mai simt nimic?
De ce, J?

10
 Ultima zi de liceu şi prima zi dintr-o vacanţă
mult prea lungă şi agonizantă. Nu ştiu cum ar trebui
să mă simt acum, dar, sub nicio formă, nu sunt la
fel de entuziasmată ca şi prietena mea. Lilly, care
din secunda terminării ceremoniei mi-a ţipat cu
toată puterea plămânilor săi că abia aşteaptă să
mergem la petrecerea lui Travis. Nu e nimic
entuziasmant în asta, ţinând cont de faptul că
singurul lucru la care eu mă gândesc este cum să-
mi încep temele de vacanţă mai repede şi cum să
evit cele două persoane cu care locuiesc sub acelaşi
acoperiş.
Şi. în plus, cu ce ar putea schimba acea
petrecere râvnită starea mea de acum? Am
optsprezece ani, nu am fost niciodată sărutată, iar
asta oricum nu se va schimba prea curând şi, clar,
nu datorită petrecerii. Nu am avut nici măcar un
iubit pe care să-l las să mă sărute. De fapt, nu a
existat niciun băiat care să mă facă să-mi doresc
acel sărut.
Nu a existat nimic până acum. Nu de când
totul s-a schimbat, iar noua Everly i-a dat pe toţi
din jurul ei la o parte, cu toate că Lilly a fost singura
excepţie. Şi poate şi doamna Hanks.
11
 Am avut multe argumente să-i spun
prietenei mele, care a încercat din răsputeri să mă
convingă că aveam să-mi întâlnesc jumătatea la
acea petrecere, stând într-un colţ şi rezolvând
ecuaţii. Însă, într-un moment de pură nebunie, am
acceptat. Şi am făcut-o doar pentru ea, căci de data
asta nu mai aveam nicio scuză plauzibilă. Şi, în
plus, poate că îmi era permis să nu mă mai ascund
în spatele matematicii, cel puţin pentru o seară.
— Ce faci acum? o aud ţipând în spatele meu
şi mă întorc spre ea, dând simplu din umeri. Vin pe
la tine să ne pregătim? mă întreabă mult prea veselă
pentru starea mea de acum, dar oricum nu mă
așteptam ca Lilly să o lase baltă atât de ușor.
— Trebuie să merg la doamna Hank azi, îmi
amintesc şi îi răspund imediat.
— Atunci, după?
— Te aştept pe la șapte, ok?
Îi fac scurt cu mâna şi urc în maşină,
îngrozindu-mă de gândul că voi ajunge acasă şi nu
voi mai putea folosi scuza cu învăţatul pentru a
scăpa de toată drama. Îmi trântesc capul de volan
şi aproape urlu de durere în urma contactului. Mă
uit la Lilly cum dispare printre maşinile de pe
stradă şi oftez înainte să pornesc motorul şi să mă
îndrept spre acel loc numit acasă
După un sfert de oră, parchez şi mârâi
nervoasă când văd şi celelalte două maşini parcate,
semn că sunt amândoi acasă. Nici nu intru bine şi
12
sunt întâmpinată de zâmbetul ei fals și aproape fug
rupând pământul când îi văd braţele întinse cum se
apropie prea mult de mine. Îmi muşc limba până
aproape îmi dau lacrimile şi o las pe femeia din faţa
mea să mă strângă în braţele ei străine și reci.
— Felicitări, draga mea! îmi spune, în timp
ce mă blochează în strânsoarea ei.
— Felicitări, fata mea, îl aud şi pe tata şi îl
văd îndreptându-se spre noi.
— Am vrut să te felicităm după festivitate,
dar ai dispărut.
Dezamăgirea din glasul ei mă face să vreau
să vomit la propriu, dar, totuşi, reuşesc să îmi
păstrez calmul şi să îmi concentrez atenţia asupra
tatălui meu.
— Vă mulţumesc pentru că aţi venit, le spun
simplu şi mă îndrept spre camera mea, fără să le
mai dau ocazia să îmi mai spună altceva.
— Nu mănânci? mă întreabă tata şi
încremenesc când îl văd cum o sărută scurt pe
blonda falsă pe obraz.
— Nu mi-e foame, îi răspund dezgustată. Şi,
oricum, trebuie să plec la doamna Hank, îi spun şi
de data asta chiar nu mai aştept să îmi mai spună
niciun cuvânt.
Mă schimb de haine şi, fără să îmi mai pese
acum de duș, doar mă îmbrac în altele mai comode.
Ştiu că este prea devreme pentru a merge la ea, dar
prefer să stau pe acel hol rece şi pustiu aşteptând,
13
decât să le mai dau vreo ocazie să mă cheme să stau
cu ei.
Ies ca o furtună din camera mea şi le fac cu
mâna în timp ce ies pe uşă. Încerc să şterg cât mai
repede acea imagine în care tata o îmbrăţişează pe
scorpia pământului şi pornesc grăbită spre maşina
mea. Drumul scurt până la doamna Hank nu îmi
permite să mă destind prea mult, iar faptul că
trebuie să stau pe acel hol şi să fierb în suc propriu
mă înnebuneşte.
Intru în clădirea bine cunoscută şi întâlnesc
acei doi ochi calzi care mi-au fost liniştea de care
am avut nevoie în ultimii ani.
— Ever, ai venit mai devreme? mă întreabă
cu glasul ei fin şi mă calmez imediat.
— Bună ziua! Da, nu aveam ce să fac pe
acasă şi...
— Hai să intrăm, mă întrerupe şi casc ochii
la ea.
— Sunteţi liberă?
— Azi e ziua ta norocoasă, îmi răspunde şi
mă lasă să intru prima în biroul ei.
Ca de obicei, iau loc pe canapeaua
confortabilă şi încep să îmi frământ degetele, care
par mult mai interesante acum.
— Şi, ultima zi de liceu, nu?
Îmi ridic privirea şi îi întâlnesc ochii ce mă
privesc delicat şi totuşi îngrijoraţi. Îmi doresc, mai
mult ca niciodată, să încep să vorbesc fără oprire.
14
Probabil aş speria-o dacă aş începe să îmi dau
drumul la gură. Niciodată nu am spus ceva din
propria mea iniţiativă. A încercat de foarte multe
ori să mă facă pe mine să vorbesc şi să mă descarc.
Multe şedinţe am stat pur şi simplu şi ne-am uitat
una la cealaltă, fără să scoatem niciun sunet. În cele
din urmă, a înţeles şi a cedat, încercând să mă tragă
ea de limbă. Nu ştiu exact ce anume mi-a plăcut la
ea şi de ce am continuat să vin aici. Practic, nu am
reuşit niciodată să îmi descarc sufletul şi să îmi
expun pe tavă toate gândurile şi nemulţumirile.
Poate doar privirea ei caldă şi aerul familiar m-au
făcut să prind drag de ea. De fiecare dată reuşește
să mă calmeze, deşi nu i-am recunoscut asta
niciodată. Şi ce ador la ea este faptul că demult am
încetat să o mai consider psihologul meu. Chiar și
așa, în tăcerea mea totală, o consider o prietenă care
a reuşit, cât de cât, să mă facă să scot două vorbe
despre tot ce mă frământă.
— Cum eşti? mă întreabă calmă şi se aşază
pe fotoliul din faţa mea.
— Încă nu știu...
Simt gustul amar al cuvintelor pe limbă și îmi
conving inima să-și deschidă propriul ei suflet în
fața ei. Nu mai am nimic de pierdut, până la urmă.
— Nu prea bine, recunosc, iar ea pare la fel
de surprinsă ca și mine de sinceritatea mea. De fapt,
nu fac bine deloc, continuu fără să îi dau ocazia să
îmi mai pună alte întrebări. Nu prea mă bucură
15
ultima zi de liceu, ştiţi? Asta înseamnă că, în toată
vacanţă de vară, nu o să am nicio ocupaţie şi voi fi
nevoită să o văd în fiecare zi. O urăsc! O urăsc, așa
cum nu am urât pe nimeni. Îmi este aşa dor de
mama. Şi, de fiecare dată când tata o priveşte, mi
se întoarce stomacul pe dos. Ştiu că sunt o egoistă
şi că ar trebui să mă gândesc la el, dar parcă totul
s-a petrecut prea repede. Mă duc în fosta cameră a
părinţilor mei şi încă îi simt mirosul cum pluteşte
în aer, iar el... el deja are planuri mari cu acea
femeie. Şi sunt iritată, şi nervoasă, şi o urăsc pentru
că se comportă atât de frumos cu mine. Şi ştiu că e
falsă. Nu ştiu dacă urmăreşte doar banii tatălui meu
sau îl şi place, în felul ei, dar cum poate dormi
noaptea, ştiind că a intrat în viaţa noastră încercând
să o înlocuiască pe mama?
— Everly, dar...
— Şi diseară merg la o petrecere şi sunt
panicată rău! Lilly mi-a spus azi că sunt prea
obsedată de învăţat, iar într-un fel are dreptate. Şi
părea atât de încântată pentru că am acceptat, încât
mi-a spus că poate îmi voi găsi şi eu pe cineva
acolo. Iar asta mă sperie. Mă îngrozește, pentru că
ideea de a merge la acea petrecere îmi surâde.
Chiar îmi doresc să mă distrez şi să întâlnesc pe
cineva. Nici măcar nu am fost sărutată până acum.
Şi e frustrant. Am optsprezece ani şi nu ştiu cu ce
se mănâncă lucrurile astea. Dacă mă întrebaţi ce
ştiu despre iubire, ştiu doar să vă spun că, pentru
16
mine, iubirea înseamnă mama şi tata. Iubirea lor te
lăsa fără aer. Îi priveai şi te topeai instantaneu.
Modul în care tata se uita la mama era pur şi simplu
de nedescris. Modul în care mama îl mângâia de
fiecare dată pe obraz şi apoi îl săruta fin pe buze te
făcea să îţi doreşti să întâlneşti pe cineva exact aşa
cum erau ei doi. Şi mi-e aşa dor de ea. Au trecut
deja trei ani şi, poate, pentru unii înseamnă mult,
dar nu şi pentru mine. M-am ascuns în spatele
matematicii şi a cărţilor şi m-am izolat de toată
lumea, încercând să umplu golul ei. Dar adevărul
este că nu mi-a ieşit. Şi doare. Lipsa ei doare teribil.
Am răbufnit pentru prima oară în cei doi ani
de când o cunosc, iar şocul i se citeşte pe toată faţa.
Şi o înţeleg, pentru că, în acest moment, şi eu mi-
aş face cruce din cauza destăinuirii mele. Nu sunt
sigură dacă am reușit să fiu într-adevăr coerentă
sau am rostit toate aceste cuvinte doar în gândul
meu. Privirea ei îmi confirmă că le-am spus cu
voce tare, dar mă îndoiesc că a putut să înțeleagă
ceva. Nu am nicio idee de unde a venit răbufnirea
mea. Probabil amalgamul de sentimente a stat
adăpostit în sufletul meu, iar acum s-a dezlănțuit ca
o furtună. Ca să fiu sinceră, îmi pare rău pentru ea.
Sigur nu e ușor să asimilezi toatre frustrările unei
persoane acumulate în trei ani, dar rostite în doar
treizeci de secunde.

17
 — Draga mea, îmi şoptește atât de cald şi
abia îmi controlez lacrimile ce îmi inundă deja
ochii.
— Îmi pare rău, îi spun imediat şi mă ridic
de pe canapea, de parcă ar fi în flăcări și trebuie să
fug pentru a supraviețui. Vă supăraţi dacă plec?
Știu că acum sunt o lașă, după ce am avut
curajul să îi spun tot ce aveam pe suflet, însă nu mă
simt pregătită să ascult și răspunsurile ei.
— Aş fi vrut să mai stai, ca să putem vorbi,
dar bine, cum doreşti. Atât timp cât îmi promiţi că
ne vom vedea săptămâna viitoare, da?
— Promit, îi răspund şi ies pe uşă cu viteză.
Îmi şterg lacrimile de pe obraji şi mă îndrept
hotărâtă spre maşina mea. Știu că până şi mama
este dezamăgită de mine pentru că am fugit aşa,
însă este suficientă toată durerea pe care o simt
acum, ca să o mai pot asculta şi pe doamna Hank
cum încearcă să îmi spună că totul va fi bine. Ştiu
că asta e meseria ei şi deşi, uneori, nici ea nu mă
priveşte ca pe o simplă pacientă, nu sunt în stare să
o ascult. Nu şi de data asta.
Nici nu ştiu când ajung în faţa casei lui Lilly,
dar oricum e singura mea variantă. După acea
confesiune, să merg şi să îi văd pe cei doi ar fi mult
prea chinuitor. Iar Lilly este singura mea prietenă.
I-am mărturisit câteva lucruri de-a lungul timpului
şi ştiu că, în acest moment, doar ea mă mai poate
scoate din starea asta.
18
 — Nu pot să cred! o aud ţipând.
Aleargă ca o nebună spre mine. Nu pot să nu
zâmbesc şi o las să mă strângă, încă o dată, în
braţele ei mult prea puternice pentru o fată atât de
firavă. Mirosul dulce al părului ei lung și blond mă
învăluie cu totul și mă face să mă simt ca acasă. E
un sentiment atât de profund, pe care doar datorită
ei mai am ocazia să îl experimentez.
— Cine ar fi crezut că însăşi Everly Banks
va veni la mine, dornică să ne pregătim pentru o
petrecere? mă întreabă veselă și mă târăște spre
casă.
— Nu ăsta e motivul pentru care am...
— Doar taci şi lasă-mă să mă bucur de asta!
mi-o taie imediat şi mă pufnește râsul.
— Ce fac ai tăi? o întreb şi cercetez
încăperea.
— Au plecat amândoi. Îţi dai seama? Aş fi
putut să dau eu acea petrecere de sfârşit de liceu,
dar nemernicul de Travis mi-a luat-o înainte. Mă
urăsc pentru că niciodată nu ştiu când părinţii mei
sunt nevoiţi să plece cu afacerile lor. Slavă cerului
că au reuşit măcar să vină la festivitate.
— Slavă cerului, o imit amuzată, iar ea își dă
ochii peste cap.
Ne petrecem următoarele ore uitându-ne la
filme şi făcând ceea ce facem noi de obicei, mai
puţin învăţatul şi temele. Şi trebuie să recunosc că
se simte bine asta. În sfârşit, pot respira uşurată că
19
nu avem ceva de scris şi că nu suntem nevoite să
renunţăm la filme. Şi ce mă şochează şi mai tare
este faptul că nu m-aş fi aşteptat niciodată să şi
gândesc acest lucru.
Cu două ore înainte de a pleca de acasă, nu
scap de minunatul ritual al ei de a ne pregăti. Mă
simt mai rău ca la circ, dar, din fericire, nu
protestează atunci când refuz machiajul si hainele
ei sumare care expun prea multă piele.
Lilly nu este o fată extravagantă și ieșită cu
prea mult din comun. Îmi place să o numesc o fată
normală. Una căreia îi place machiajul și știe să își
pună ochii verzi în evidență cu ajutorul lui. Una
căreia îi plac petrecerile și nu bea niciodată peste
măsură. Una care a avut câțiva iubiți inofensivi și a
reușit performanța de a prezenta pe doi dintre ei
părinților săi. Lilly este o fată carismatică, cu o
energie pozitivă incredibilă. Este o fată inteligentă,
care ia note mari atunci când își propune. Este o
fată cu o familie incredibilă care m-a primit cu
brațele deschise în casa ei, ori de câte ori am avut
nevoie să fug din a mea.
Evident că nu scap de protestele ei, atunci
când plecăm cu ambele maşini. Aș putea paria că
va umple mâine dimineaţă un caiet întreg cu
înjurături ce îmi sunt adresate. Însă, nu o pot lăsa
să mergem cu o singură maşină. Vreau să mă simt
eu sigură că pot pleca oricând îmi doresc. Nu pot
să spun că este prima mea petrecere, pentru că, de
20
multe ori, mi-a fost imposibil să scap de
entuziasmul ei. Însă, din nefericire pentru mine,
toate s-au terminat în același mod. Am ajuns acasă
cu o durere îngrozitoare de cap și cu aceeași
concluzie. Petrecerile nu sunt pentru mine!
Nici de această dată nu am o părere prea
bună. Nu știu dacă problema este la mine sau la toți
acești adolescenți, dornici să dovedească faptul că
lumea știe să se distreze în Minnesota. Lilly este
coruptă imediat de două colege, iar eu refuz delicat
și politicos să mă alătur lor. Câteva secunde mai
târziu, alți colegi li se alătură și îi privesc cum încep
să se miște ușor pe ritmul unei melodii ritmate. O
văd pe Lilly cum își scoate telefonul din buzunarul
blugilor și tastează repede un mesaj. Ochii îi fug
pentru o secundă în direcția mea și mă holbez ca o
idioată la ecran, așteptându-i gândurile explozive.
„Ești ok? Vrei să bei ceva? Joe tocmai ce a
întrebat despre tine”
Ochii mei se măresc instantaneu și mă
crispez imediat. Știu că asta este încercarea ei de a
mă convinge să mă ridic de pe canapea, dar nu mă
tentează.
„Sunt bine. Distrează-te! Eu îmi caut
jumătatea prin colțuri”, îi scriu înapoi.
Privirile noastre se întâlnesc pentru o
secundă, iar ochii noștri comunică silențios. Îi
mulțumesc pentru că nu insistă și îmi văd în

21
continuare de analiza mea detaliată asupra fiecărui
obiect din jurul meu.
Totuși, exact cum mă aşteptam, după nici
jumătate de oră, Lilly e de negăsit. M-a lăsat
singură în mijlocul sălbăticiei şi doar ea ştie unde a
dispărut. Îmi este clar că nu a dispărut din casă și
că ar fi suficient să îi scriu un mesaj, dar nu aș vrea
să îi distrug seara. Până la urmă, nu o pot
învinovăţi. Eu sunt cea asocială, care are o singură
prietenă şi abia schimbă două vorbe cu alţi colegi.
Mă uit ca o fraieră prin încăpere, căutăndu-l
pe el, cel care stă pitit într-un colţ, rezolvând
ecuaţii. Încep să râd singură ca o fraieră, căci
pentru o secundă chiar am sperat că îl voi găsi.
Într-un final, cedez și îi trimit un mesaj lui
Lilly, în care o informez că am plecat şi îi urez
distracţie plăcută. Faptul că seara asta nu a ieşit aşa
cum credeam mă întristează puţin, dar oricum nu
mă aşteptam ca eu să fiu în stare să mă distrez. Nu
atunci când nu vorbesc cu nimeni şi nu îndrăznesc
oricum să o fac.
Îmi scot cheile maşinii din geantă şi dau să
ies pe uşă, dar fac câţiva paşi înapoi când ploaia
rece mă atacă imediat. Grozav! Ăsta este modul
cuiva de a-şi bate joc de mine? Tot ce vreau e să
plec de aici, nu trebuie să fiu şi udată din cauza
asta.
Renunț la fâstâceală şi, fără să îmi pese că
ploaia mă va uda în câteva secunde până la piele,
22
alerg spre maşină. Pornesc uşor la drum şi îmi
activez atenţia distributivă pentru a reuşi să ajung
întreagă acasă. Urăsc să conduc pe ploaie şi mă
îngrozește faptul că este întuneric afară.
Probabil şi un melc m-ar întrece în acest
moment, însă nu pot decât să înjur în gând faptul
că Travis locuieşte atât de departe. În acest
moment, chiar încep să regret că am plecat de la
petrecerea aia stupidă. Ar fi trebuit măcar să aştept
să se oprească ploaia, dar de unde era să ştiu că va
începe şi mai tare?
Pornesc radioul şi las muzica să mă relaxeze.
Ştergătoarele maşinii abia fac faţă, iar dacă drumul
nu ar fi luminat, aş lua-o la sănătoasa de pe podul
pe care mă aflu acum şi aş cădea direct în apă.
Atenţia îmi este atrasă de o persoană ce
merge hotărâtă prin potopul infernal. Îi transmit
mintal păreri de rău pentru faptul că este nevoită să
meargă pe jos prin acest uragan şi încerc să îmi văd
de drum, însă frânez brusc când văd cu proprii mei
ochi ce are de gând să facă. Nu reuşesc să văd prea
clar dacă persoana este un bărbat sau o femeie, dar,
faptul că tocmai ce a păşit pe partea cealaltă a
balustradei mă îngrozeşte. Din instinct, cobor din
maşină şi încep să alerg ca o nebună. Nu ştiu ce fac,
sau de unde am curajul să mă apropii de persoana
asta necunoscută, dar nu pot asista la aşa ceva şi
nici prin gând nu-mi trece să mai plec acum. Mă
opresc la câţiva metri în spate. Deşi ploaia abia îmi
23
permite să mai văd ceva, reușesc să îmi dau seama
că persoana este un băiat.
Ești tu!
Tu, care în acest moment stai agăţat de
balustradă şi ești la un singur pas de a sări.
Picioarele îmi înţepenesc. Nici măcar nu ştiu
ce ar trebui să fac acum. Cum te-aș putea opri?
Chiar nu vezi ce se află în jos? Nu cred că ești atât
de prost încât să îți testezi calităţile de înotător pe
furtuna asta. Apa agitată probabil ți-ar veni de hac
într-o fracţiune de secundă.
Prind curaj şi, cu o frică ce îmi face
picioarele să tremure, mă apropii de tine. Nu îmi
dau seama ce tot faci, stând aici şi privind în jos,
însă acum este mult prea terifiant să asist la o
posibilă tragedie. Fără să stau pe gânduri, mă
apropii şi mai mult şi îți ating mâna ce strânge cu
forţă balustrada de fier.
În ciuda ploii reci şi a frigului, simt
instantaneu căldura pielii tale, iar dacă nu aş sta pe
o suprafaţă mare pe pământ, mi-aş pierde cu
siguranţă echilibrul şi eu aș fi cea care ar cădea în
apa întunecată.
În secunda în care te întorci brusc spre mine
şi îți întâlnesc ochii negri şi fioroşi, înlemnesc. Îmi
înghit limba, iar în minte îmi vin câteva rugăciuni.
După privirea ta, sunt destul de sigură că, înainte
de a sări, ai cam vrea să mă arunci şi pe mine, doar
aşa, ca să testezi impactul căzăturii.
24
 Mă dau câţiva paşi în spate şi acum simt cum
tot corpul îmi este electrocutat de privirea ta mult
mai blândă. Nu m-am aşteptat totuşi la această
schimbare şi nu reuşesc să înţeleg ce faci. Te
întorci cu totul spre mine şi văd că abia reuşeşti să
te ţii de balustrada subţire, din cauza vântului
puternic. Tot ce pot să fac este mă uit pierdută la
chipul tău pe care nu reușesc să-l citesc. Sunt
vrăjită de ochii tăi întunecaţi și nu-mi dau seama
dacă este posibil să simți o astfel de conexiune cu
o persoană necunoscută. Îmi revin imediat, totuși,
pentru că văd cum buzele ți se mişcă şi încerci să
îmi spui ceva.
Nu reuşesc să înţeleg nimic din cauza
furtunii. Tunetele și fulgerele sunt împotriva mea,
pentru că toate sunetele se propagă în jurul nostru,
creând o atmosferă agitată și gălăgioasă.
Cu toate astea, îmi vine să îmi blestem
picioarele, pentru că în loc să fugă ele păşesc
hotărâte spre tine.
— Ce cauţi aici? reuşesc să îți înţeleg ţipătul
şi mă apropii şi mai mult, fără să știu ce fac sau de
ce fac asta.
— Aş putea să te întreb acelaşi lucru, țip spre
tine şi privirea ți se îmblânzeşte şi mai mult.
Respir oarecum uşurată, dar tot trebuie să mă
înjur, pentru că nu plec de aici. O persoană
instabilă, care ar fi în stare să facă un asemenea

25
lucru poate fi periculoasă, iar eu chiar mi-o caut cu
lumânarea.
— Eşti bine? mă întrebi mult mai încet
acum, însă distanţa foarte mică dintre noi îmi
permite să îți aud perfect vocea groasă.
Rămân uimită de întrebarea ta, iar câteva
momente nu sunt în stare să îți răspund. Tu tocmai
voiai să sari de pe un pod şi mă întrebi pe mine dacă
sunt bine?
Totuşi, nu sunt. Am luat-o razna, pentru că
am avut curajul să cobor din maşină şi să încerc să
fac pe salvatoarea.
— Nu eu stau atârnată de balustrada unui
pod şi naiba ştie ce urmează să fac, îți spun şi vocea
îmi tremură în ultimul hal, dar nici măcar eu nu ştiu
dacă de frig sau de spaimă.
— Ţi-e frig, constați imediat şi reușești să
mă uimești, încă o dată.
— Aia e maşina ta? mă întrebi, în timp ce
ochii îți fug spre ea.
Dau uşor din cap. Mii de scenarii mi se
formează în minte. Deja îmi imaginez că ăsta e
doar un truct de-al tău şi că mă voi trezi abandonată
şi cu maşina furată.
— Vrei să intrii în ea şi să pleci? Te rog.
Sunt la un pas de a o lua la sănătoasa, însă
ultimele tale cuvinte îmi blochează complet
picioarele şi probabil am înnebunit în acest
moment, dar mă apropii de tine și mai mult. Îmi
26
vine să îmi trag palme din cauza cuvintelor ce se
pregătesc să îmi iasă pe gură.
— Doar dacă vii cu mine, îți spun şi
încruntătura de pe fruntea ta mă sperie teribil.
Ce tocmai am spus? Cred că ție ar trebui
totuşi să îți fie frică de mine. O necunoscută care
apare de nicăieri, tocmai te-a invitat în maşina ei.
Cred că toţi îngerii s-au adunat acum şi discută
izgonirea mea.
Începi să râzi, iar acum chiar mă surprinde
reacţia ta. Un criminal în serie nu ar reacţiona aşa,
nu? Sau ba da?
— Sunt puţin cam ocupat acum, îmi spui, cu
un zâmbet frumos pe buze şi te întorci iar cu faţa
spre apă.
Fiorii de pe şira spinării mă fac să tremur,
însă nu ploaia sau frigul sunt de vină. Ci tu.
Cuvintele tale, privirea ta, vocea ta şi simplul fapt
că vrei să faci o nebunie curată.
— Nu o face! țip ca o disperată şi mă apropii
din nou.
Îmi pun mâna peste a ta. Încă o dată, mă
îngrozeşte căldura pe care o simt în tot interiorul
meu. Îți întorci doar capul spre mine şi rămân
complet fără aer în plămâni când faţa ta se apropie
atât de mult de a mea. Şi deşi par o nebună acum,
tot ce îmi doresc este să reuşesc să te conving pe
tine, străine, să nu sari. Îmi doresc să ştiu ce te-ar

27
putea împinge să faci aşa ceva şi, mai ales, îmi
doresc să simt în continuare căldura atingerii tale.
— De ce? şoptești, deasupra buzele mele.
Îmi pierd gândurile pentru câteva momente,
pentru că acum ești incredibil de aproape de mine
și nu găsesc nicio explicație pentru faptul că, pur și
simplu, nu o iau la goană. Pentru faptul că încă mai
sunt aici și nu am de gând să plec fără tine.
„De ce?"
Întrebarea îmi răsună neîncetat în minte şi,
după privirea ta, ar cam trebui să găsesc cât mai
repede un răspuns.
— Pentru că o să mori? îți răspund cu o altă
întrebare, pentru că, sinceră să fiu, și eu mi-aș dori
să știu de ce nu m-am întors încă la mașină.
Aș fi putut să fiu acasă la ora asta, dar acum
că mă gândesc la asta, poate prefer să îmi petrec
timpul în mijlocul nopții, într-o ploaie torențială,
încercând să conving un străin să nu facă o prostie.
Prefer un stăin în locul tatălui meu și a soției sale
false. Nu știu ce spune asta despre mine, însă, dacă
răspunsul este unul care m-ar deranja, nu vreau să
îl aflu. În schimb, zâmbetul care înflorește pe
jumătatea buzelor mă ameţeşte complet.
— Nu mi-e frică să mor, vine imediat
răspunsul tău pe care, cumva, nu m-am așteptat să
îl primesc.
Mă îngrozesc când te apleci şi mai mult
deasupra apei adânci. Îți muți privirea de la mine la
28
apă, în jos, spre golul care doar mă sperie și mai
tare atunci când mă gândesc la el. Pentru o
fracțiune de secundă, în fața ochilor, te văd sărind.
Un fior rece, de groază, pornește de pe șira spinării
și nu se oprește decât atunci când ajunge în vârful
degetelor de la picioare, iar eu aproape tremur.
Sper ca picioarele mele să nu mă trădeze și să îmi
susțină greutatea în continuare.
— Mie îmi este, îți răspund, încercând să îți
distrag atenţia.
— De ce? mă întrebi, cu uimire în glas.
Râd triumfător în sinea mea, pentru că
tocmai ce te-am făcut pe tine, străine ciudat, să te
întorci cu totul spre mine și să nu mai privești golul
întunecat.
Deşi îmi este teamă că ai putea aluneca
oricând din cauza apei ce îți curge pe mâini, sunt
mult mai liniştită acum că am reuşit să îți captez
atenţia, oricât de puţin.
— Mi-e frică de veşnicia ei. A morţii, îți
răspund, iar tu te încrunți uşor.
Pari că te gândești la răspunsul meu,
încercând să îl înțelegi.
— Câteodată, o aluzie la dispariţia noastră e
destinată să rectifice eroarea eternităţii, îmi
răspunzi serios.
Mă privești fix, iar modul în care te uiți la
mine este mult prea intimidant. Din locul în care
mă aflu nu pot să îți disting culoarea ochilor. Or fi
29
albaștri ca marea? De un verde crud? Întuncați
precum ciocolata amăruie?
Îmi vine să mai fac câțiva pași spre tine, doar
ca să te pot studia mai cu atenție, însă nu știu ce
impresie ți-am făcut până acum și nu vreau să crezi
că sunt complet sărită de pe fix. Poate nu ar trebui
să îmi fac prea multe griji, pentru că tu ești cel care
atârnă de balustrada podului, într-o seară cu ploaie
torențială, însă eu sunt cea care a oprit mașina și a
vorbit prima.
— Profund, dar doar asta încerci tu să faci?
Să dovedeşti că eternitatea are erori? te întreb
confuză, reununțând să mă mai întreb care este
culoarea ochilor tăi.
Oricare ar fi, sclipirea din ei mă intimidează
teribil de tare.
— Nu, doar citam pe cineva care a spus asta.
Nu încerc să dovedesc nimic. Acum, poţi să pleci,
te rog?
— Ţi-am spus care este condiţia mea, îți
răspund imediat şi sunt pornită să te conving să
încetezi cu toată prostia asta.
— Ar fi mai bine dacă ai pleca, pentru că nu
vrei să vezi asta. Apreciez că ai făcut această oprire
şi ai avut curajul să vorbești cu un străin care își
dorește să sară ca un nebun de pe un pod, dar nu
vei reuşi să mă convingi cu nimic. Serios că mai
bine ai pleca, nu mă cunoşti.

30
 Rămân pe poziţie şi nu ştiu dacă să iau
ultimele cuvinte ca pe o ameninţare. Au sunat ca
una, dacă e să mă iau după frustrarea din tonul tău
și faptul că aproape ai mârâit cuvintele. Într-
adevăr, nu te cunosc şi nici măcar eu nu ştiu de ce
am coborât din maşină, când puteam foarte bine să
îmi văd de drum şi probabil aş fi fost acasă. Însă,
acum e mult prea târziu ca să mai pot să plec. A
fost mult prea târziu din secunda în care te-ai întors
şi ți-am întâlnit privirea.
— Şi dacă pot? te întreb.
Începi să râzi și nu pot să neg faptul că
dezamagirea pune stăpânire pe mine. Şi, totuşi,
oricât de penibil aş arăta acum, trebuie să recunosc
că ai un râs colorat, profund, iar în aceste secunde
pari un simplu băiat cu care doar stau de vorbă,
nicidecum unul cu gânduri sinucigaşe. Te analizez
câteva secunde şi încerc prin ploaia torenţială şi
întuneric să îți ghicesc vârsta.
Acum câteva secunde încercam să îți
ghicesc culoarea ochilor, iar acum mă întreb câți
ani ai. Ceva sigur s-a stricat în mintea mea, dar nu
e ca și cum vreau să fac asta. Nu e ca și cum mi-am
propus de dimineață ca astăzi să împiedic pe cineva
să se sinucidă.
Totuși, nu cred că ai mai mult de douăzeci
de ani, însă ce nu înţeleg este cum de un om care
plănuieşte să se sinucidă, poate arăta atât de bine în
acest moment. Eu după moartea mamei mele abia
31
îmi făceam curaj să mă uit în oglindă. Îmi puteai
citi tristeţea din privire de pe un alt continent. Tu
poate că nu pari cea mai fericită persoană de pe
glob, însă, modul în care ai râs şi felul în care ți-au
strălucit ochii atunci când ți-am întâlnit privirea nu
mă fac deloc să mă gândesc că ai putea avea
probleme. Poate doar psihice, ceea ce înseamnă
multe probleme pentru mine, pentru că tocmai ce
stau de vorbă cu un instabil mintal și continuu să
mă joc cu focul
— Să poţi să ce? mă întrebi, aproape șoptit,
însă tot recunosc ironia în tonul tău. Să mă
convingi să nu sar? În primul rând, de ce ai vrea să
faci asta? continui, iar acum începi să râzi cu
adevărat.
Îmi ridic sprâncenele și caut un răspuns
plauzibil. E pierdere și tragere de timp, în același
timp, pentru că nu dețin răspunsul.
— Pentru că nu aş putea să văd aşa ceva cu
ochii mei şi nici nu vreau! îți răspund aproape
iritată, iar faţa îți devine serioasă dintr-odată.
— Te-am rugat să pleci, repeți ce ai mai spus
deja de câteva ori. De ce nu o faci şi tot stai aici pe
capul meu? mă întrebi în continuare.
Mi se pare că începi să te enervezi. Tonul ți-
a devenit din ce în ce mai greoi cu fiecare cuvânt
pe care mi l-ai adresat, însă ciudat este faptul că nu
mă sperii deloc. Nu înţeleg de ce, însă nu pot să
plec și să te las aici. În continuare cred că ar trebui
32
să fug rupând pământul, dar una gândeşte creierul
meu şi alta fac picioarele mele.
— De ce faci asta? reuşesc în sfârşit să
rostesc cu voce tare întrebarea care mă roade încă
de când te-am văzut.
Nici nu mai știu cât timp a trecut de atunci.
Poate câteva minute sau câteva ore bune. Poate nu
gândesc prea clar în preajma ta, însă un lucru mi-e
clar: ploaia nu are de gând să se oprească prea
curând, iar eu sunt deja udă până la piele. Și tremur,
însă nu știu dacă din cauza frigului sau din cauză
că știu că în orice moment tu poți sări.
— Ce fac? mă întrebi serios şi îți întorci din
nou capul spre mine, însă doar pentru câteva
secunde, apoi revii cu privirea în gol.
Dintr-odată, simt o nevoie ciudată să mă
aplec și eu peste balustradă și să mă uit la ceea ce
se pare că beneficiază de întreaga ta atenție. Ce
poate fi atât de fascinant acolo?
— Nimic rău! îți răspund ironic, alungând
din minte ideea neinspirată să mă apropii. Doar stai
agăţat de bara de fier a unui pod, pregătit să sari.
Ce vezi rău în asta?
Golul continuă să fie mult mai interesant
decât prezența mea.
— Nu văd nimic rău şi, practic, nu înţeleg de
ce eşti încă aici, îmi răspunzi, ignorând faptul că
întrebarea era retorică. De ce ai venit aici? Eram de
mult sărit – faci o pauză, apoi continui: în plus,
33
înainte să apari, eram al naibii de calm. Prezența ta
doar mă agită.
Zâmbesc de-a binelea, bucurându-mă de
faptul că nu mă poți vedea în acest moment. Pentru
asta ar trebui să mă privești, iar tu nu o faci. Devii
mai agitat? Ăsta ar trebui să fie un lucru bun, nu?
Poate începi să ai dubii în privinţa săritului. Aş
avea oare vreo şansă să te conving pe tine, străin
căpos şi surprinzător de enervant, să nu sari de pe
podul ăsta? Ce ar trebui să îți spun? Că viaţa merită
trăită? Că indiferent de ce ni s-a întâmplat, ar trebui
să ne bucurăm că suntem în viaţă? Cum aș putea să
îți spun toate lucrurile asta, când nici măcar eu nu
cred în ele?
Îmi masez tâmplele cu ambele mâini şi
încerc să mă gândesc cât mai repede la o soluţie.
Gândeşte, gândeşte. Ce ar putea convinge un om să
nu îşi ia viaţa? Ar fi mii de variante. Ar trebui întâi
să ştiu de ce te gândeşti să faci asta, ca să îți pot da
o soluţie. Nu îți pot spune că merită să trăieşti poate
pentru o altă persoană, ca în cazul meu cu tata.
Dacă nu mai ai pe nimeni? Numai gândul asta mă
îngrozeşte şi mă face să mă gândesc ce m-aş fi
făcut eu dacă mi-aş fi pierdut ambii părinţi. Ar
trebui serios să încerc să fiu mai înţelegătoare cu
tata. Până la urmă, este în continuare alături de
mine şi deşi a făcut nişte alegeri greşite şi poate nu
a ţinut cont de părerea mea, este tata. Singura
persoană care mai contează acum pentru mine şi
34
motivul pentru care am acceptat de la bun început
să merg la un psiholog şi să mă străduiesc să merg
mai departe.
Oare tu ai pe cineva? Nu pari că ai vrea să
îmi faci mie rău, dar aş risca dacă te-aș întreba?
Dacă, într-adevăr, ai probleme mintale, te-ai putea
enerva dacă îți pun şi alte întrebări. Şi atunci...
atunci chiar voi sfârşi şi eu pe fundul apei.
— Ai iubit vreodată? îmi scapă întrebarea,
fără ca măcar să o gândesc.
Îmi vine să îmi trag câteva palme şi nu pot
decât să mă rog doar ca tu să nu mă fi auzit. Cum
naiba să te întreb despre iubire, când tu tocmai vrei
să te omori? Şi ai atât de multă dreptate. Nici măcar
eu nu ştiu de ce continuu să stau pe capul tău. Ar
trebui să plec odată şi să te las să îți vezi de viaţa
ta. Sau, cel puţin, de ce a mai rămas din ea.
Şi cum am putut să te întreb aşa ceva? Poate
ăsta e şi motivul pentru care faci asta. Poate ai fost
rănit sau părăsit de o persoană pe care ai iubit-o
foarte mult. Știu că eu aş fi fost în stare să fac asta
atunci când am pierdut-o pe mama. Desigur că tata
mi-a rămas, însă nu a trecut nici măcar o zi în care
să nu mă gândesc la mama. Oricât aș încerca, nu
pot și asta mă distruge psihic în unele zile.
Trebuie să existe cineva şi pentru tine.
Trebuie să ai un motiv întemeiat sau o persoană
care te-ar convinge să nu sari de pe podul ăsta
nenorocit. În clipa asta, îmi promit mie însămi să
35
nu mai calc niciodată pe aici, chiar dacă voi fi
nevoită să înconjor kilometri întregi.
— Am iubit multe la viaţa mea, îmi răspunzi
amuzat.
Dinții îmi clănţăne în gură şi abia de îmi mai
simt tot corpul din cauza frigului. O să mă aştepte
răceala vieţii după seara asta, dar aş primi-o cu
braţele deschise dacă te-aș vedea de partea cealaltă
a balustradei.
— Dar acum? Acum iubeşti? îmi fac curaj şi
te întreb.
Reușesc să mă calmez, pentru că nu pari
deloc deranjat de întrebarea mea. Poate este un pas.
Un pas mic de a te convinge.
Poate ar trebui să mă fac psiholog. Și așa nu
m-am decis ce facultate vreau să urmez. Poate e un
semn. Îți zâmbesc aproape timid. Gestul meu nu îți
scapă, însă, dintr-un oarecare motiv pe care nu îl
înțeleg, te face să te încrunți.
— Tu iubeşti? mă întrebi serios şi mă
cutremur şi mai tare.
Şi nu e frigul de vină. Şi nici ploaia rece.
Poate e de vină tonul cu care mi-ai adresat
întrebarea. Sau poate privirea ta mult prea
pătrunzătoare şi intimidantă. Sau poate pur şi
simplu e prezența ta. Un necunoscut care m-a făcut
să ies din maşină, fără să mă gândesc deloc la
siguranţa mea şi care mă provoacă involuntar să îl
ajut.
36
 — Iubesc, şoptesc mai mult pentru mine, dar
zâmbetul tău din colţul gurii îmi arată că mi-ai auzit
răspunsul.
— Este un norocos atunci, îmi spui serios şi
casc ochii şocată la tine.
În ciuda frigului, îmi simt imediat obrajii
cum iau foc şi îmi las privirea în jos, pentru a nu
observa şi tu asta. Nici măcar nu ştiu de ce m-am
intimidat în halul ăsta şi, mai ales, nu înţeleg cum
de mă faci să mă simt în modul ăsta prin nişte
simple cuvinte. Nişte cuvinte false oricum, pentru
că nu există niciun norocos pe care să îl iubesc, dar
tu nu trebuie să știi asta. Eu sunt cea care îți
vorbește despre iubire, iar dacă asta te-ar putea
convinge să te răzgândești, nu vreau să știi că, de
fapt, nu am avut niciodată noroc la capitolul acesta.
Îmi aduc aminte de cuvintele prietenei mele, cum
că în seara asta urma să întâlnesc pe cineva.
Persoana potrivită pentru mine. Mă pufnește râsul,
însă reușesc să mă abțin. Pentru câteva secunde,
chiar am sperat să îl întâlnesc pe Făt-Frumos la
acea petrecere, stând într-un colț și rezvolvând
ecuații, însă nicidecum nu mi-am imaginat că așa
urma să îmi petrec seara. Cu un sinucigaș. Cu tine.
Nu încă un sinucigaș, îmi spun. Ești aici. În
fața mea. Respiri. Nu te-ai aruncat. Mai am o șansă
și aș face bine să nu o dau în bară.
— Norocoasa ta cine este? te întreb cu tupeu.

37
 — Va trebui să te arunc întâi pe tine şi apoi
să îţi spun, vorbeşti serios şi înghit în sec.
Îți zâmbesc fals şi deşi ar fi trebuit să fiu deja
panicată de mult, calmul meu are limite
nemăsurabile în acest moment. Probabil dacă aveai
gânduri criminale, mă aruncai de mult pe mine
prima, nu?
— Dacă ţi-aş spune că iubirea m-a ajutat pe
mine să stau departe de poduri, te-ai răzgândi? îți
pun într-un final întrebarea importantă şi aştept cu
sufletul la gură un răspuns pozitiv.
— Ce te face să crezi că ar funcţiona şi
pentru mine?
— Poate faţa ta, îți răspund ca o tâmpită ce
sunt, fără să îmi gândesc cuvintele.
Primesc de la tine exact reacţia la care mă
aştept.
— Faţa mea? mă întrebi, râzând.
Şi zâmbetul tău, adaug în minte, însă reuşesc
să îmi controlez gândurile și să le țin pentru mine
de data asta.
— Poate că ai iubit multe la viaţa ta, dar ai
fost vreodată îndrăgostit? te întreb, și încerc să par
indiferentă și detașată de toată discuția asta.
Sper să nu îți dai seama de încercarea mea
de a schimba subiectul. Nu îți pot spune că îmi pari
drăguţ, deși nu îmi vine să cred că mă gândesc la
asta. E ceva în neregulă cu mine de mă simt atrasă
de un tip care atârnă de balustrada unui pod și care,
38
în mod evident, nu mai vrea să trăiască. Poate dacă
aș fi ascultat-o pe Lilly și aș fi socializat mai mult,
renunțând să îmi ocup întreaga minte cu
matematica, acum aș fi fost plecată de mult,
considerând că situația asta nu mă privește. Poate
chiar aș fi avut până acum parte de un prim sărut și,
cine știe, poate aș fi avut și un iubit. Iar acum aș fi
putut fi cu el la petrecerea de la care am dat bir cu
fugiții ca ultima lașă.
— Tu ai fost? primesc răspunsul în cele din
urmă.
Îmi dau ochii peste cap, pentru că mi-ai
răspuns, încă o dată, cu o altă întrebare.
— Dacă îţi spun, va trebui să te împing chiar
eu de pe podul ăsta, îți răspund cu aceeaşi glumă.
Amuţesc imediat când faţa îți devine mult
prea serioasă şi îți întorci capul spre apă. Din nou.
Acum chiar sunt speriată şi aş vrea să urlu la tine,
pentru că încă te gândeşti serios la prostia de a sări,
dar mi-e teamă că te-aș putea enerva, iar atunci
toată încercarea mea ar deveni inutilă. Dacă nu
cumva este deja prea târziu. Am stat aici și am
pierdut timpul vorbind lucruri inutile cu tine,
prostii despre dragostea pe care nici măcar eu nu
am cunoscut-o, fără să îmi dau seama că tu,
probabil, te-ai gândit în fiecare secundă să te
arunci. Nu-mi vine să cred cât sunt de idioată.
Imaginea cu tine sărind îmi apare din nou în fața
ochilor. Clatin dezorientată din cap și fac doi pași
39
spre tine, chiar dacă risc să te sperii. Nu știu ce am
de gând să fac. N-am fost pusă niciodată într-o
situație de genul ăsta, iar la școală pur și simplu nu
am urmat un curs de „Ce să faci în cazul în care
cineva intenționază să se sinucidă în fața ta”.
În secunda asta, mi se pare că nu am învățat
absolut nimic la liceu. Exceptând matematica.
Mă pregătesc să îți ating brațul, însă mă lași
fără cuvinte când te întorci spre mine şi, cu mişcări
lente, sari peste bara de fier blestemată şi te apropii
de mine. Mă dau doi paşi înapoi din instinct şi
rugăciunile mi se întorc din nou în gând.
Te oprești la un metru de mine şi mă priveşti
în cel mai ciudat mod în care am fost vreodată
privită. Sunt frustrată de faptul că deși ești atât de
aproape de mine, e prea întuneric ca să pot distinge
culoarea ochilor tăi, iar ploaia care continuă să
curgă necontenit nu îmi ușurează efortul.
— Nu am fost, şopteşti, suficient de tare
încât să aud, dar totuși suficient de încet încât să
îmi dau seama că mai degrabă este o mărturisire pe
care o faci pentru tine.
— Ar trebui să încerci, îți spun.
Până şi eu aş râde în acest moment de
răspunsul meu.
— Te oferi? mă întrebi, făcând încă un pas
spre mine.
Încă puțin și sunt sigură că picioarele o să mă
trădeze. Deja îmi tremură.
40
 — Mă ofer să te ajut să găseşti pe cineva de
care să te îndrăgosteşti, îți răspund, aproape
răstindu-mă la tine, deși nu înțeleg exact ce am
spus.
Pari dezamăgit de răspunsul meu şi îmi cam
vine serios să te arunc eu de pe podul care acum a
rămas în urma ta.
Aș spune da, fără să mă gândesc nici măcar
o clipă. M-aș oferi voluntară pentru a te îndrăgosti,
dar îmi adun forțele și încerc să fiu cât mai
rațională.
— Atunci, mă tem că nu pot accepta oferta
ta, îmi vorbeşti degajat şi îți întâlnesc ochii care mă
analizează.
Buzele îți sunt întredeschise, iar ochii tăi par
provocatori, misterioşi şi interesanţi. Tu tocmai ai
flirtat cu mine sau sunt eu chiar atât de proastă încât
să nu gust o glumă? Şi cum am ajuns de la săritul
de pe pod, la flirtat?
Cât ai stat de partea cealaltă a balustradei, ai
fost în pericol, însă eu am fost în siguranță. Acum,
am impresia că situația s-a inversat, iar eu sunt cea
care are probleme.
— Te rog, pentru ultima oară, şi vorbesc
serios, să pleci. Plouă şi mă mir că încă nu ai leşinat
de frig sau ceva.
— Nu îmi este frig! îți spun hotărâtă şi simt
că pierd iar terenul.

41
 Aș putea să fiu cea mai bună mincinoasă din
lume, pentru că modul în care tremur tot m-ar da
de gol.
— Pleacă, te rog. Ultimul lucru pe care mi-l
doresc este să mai şi răceşti din cauza mea.
— O vei face? te întreb, cu vocea
tremurândă.
— Aş putea să îţi spun ceea ce vrei să auzi,
dar tot nu vei şti niciodată.
Amuțesc și acum chiar nu mai ştiu ce să îți
spun. Expresia ta nu îmi dă nimic de înţeles şi, până
la urmă, ai reuşit să mă convingi tu pe mine. Ştiam
eu că nu pot fi un bun psiholog, așa că fac singurul
lucru posibil rămas şi mă întorc spre maşina mea,
evitându-ți privirea şi fără să rostesc niciun alt
cuvânt în plus.
Mă simt ca şi cum tocmai am fost vrăjită să
plec şi deşi nu îmi doresc să las lucrurile aşa, poate
că este cel mai bine să îşi vadă fiecare de viața lui.
Nu ştiu dacă mai spui ceva, pentru că mă
îndepărtez şi mai mult de tine şi mi-ar fi imposibil
să te mai aud. Însă, ştiu doar că e nevoie de fiecare
firicel de putere pentru a pleca de lângă tine,
străine, şi de a te lăsa să îți duci până la capăt
gândurile.
Nu m-am mai rugat de mult, pentru că mi-
am pierdut credința. Odată cu moartea mamei
mele, a murit și orice urmă de speranță și credință

42
din interiorul meu, însă o fac acum și nu-mi vine
nici mie să cred.
Mă rog să nu te arunci în gol și sper ca cineva
să mă asculte măcar de data asta, pentru că în restul
timpului oricum știu că m-a abandonat.

43
 Tresar speriată și îmi îngust ochii mai ceva
ca un vampir atunci când lumina soarelui mă
orbește. Simt o nevoie acută să mă răsucesc pe
cealaltă parte a patului și să mai dorm puțin. Sau
mai mult. Oricum, simt că mai am nevoie de cel
puțin zece ore pentru a dormi.
— Aș fi putut să te strâng de gât în somn,
pentru că ai plecat de la petrecere, dar e și vina mea
că am dispărut așa, aud vocea lui Lilly.
Sar ca arsă din pat și o privesc dezorientată.
Nici măcar nu arată de parcă ar fi petrecut sau băut
întreaga seară și mă întreb cum reușește. Eu
probabil aș arăta ca un zombi dacă nu aș fi dormit
o noapte întreagă și aș fi făcut... nu, nu vreau să mă
gândesc la ce a făcut Lilly. Pentru binele meu, nu
vreau să fac asta.
— Frumos mod de a spiona oamenii când
dorm, îi spun.
Pe Lilly o pufnește râsul și nu face nici cel
mai mic efort ca să se abțină. Măcar una dintre noi
are o bună dispoziție.
— Doar ce am intrat. Apropo, scorpia părea
crispată. I s-a rupt o unghie?

44
 — Ce față ai, îi spun glumind, evitând să
răspund la întrebarea despre Keira.
— De ce ai plecat, totuși?
Bineînțeles că vrea ea să știe repede totul.
— Pentru că tu ai dispărut și muream de
plictiseală. Nu cunoșteam pe nimeni și nici nu
știam când aveai să te întorci tu, îi spun, deși mi se
pare că știe destul de bine de ce am plecat.
— Everly, erau toți colegii noștri acolo. Ești
culmea!
— Colegi cu care eu nu vorbesc, o corectez.
Își ridică mâinile deasupra capului
exasperată, ca și cum eu sunt cea care a făcut ceva
greșit și nu e vina ei că a dispărut imediat după ce
am ajuns acolo. Dar, din nou, Lilly nu are nicio
vină. Sunt eu o idioată pentru că tind să caut tot
felul de scuze pentru comportamentul meu bizar.
— Da, pentru că ești o încuiată.
Mă încrunt abia sesizabil, însă ea nu
observă, ceea ce e bine. Nu vreau să creadă că m-a
supărat, doar că mă deranjează remarca ei. Încerc
să o ignor, însă nu e chiar prima dată când îmi
spune așa ceva.
— Lasă că te-ai distrat tu și pentru mine,
glumesc, ca să nu se lase liniștea între noi.
— Oh, și ce m-am distrat! Iar tu, bine măcar
că ai ajuns întreagă acasă. Nu îmi amintesc eu prea
multe, dar știu că ploua cu găleata la un moment

45
dat. Data viitoare, măcar așteaptă să se oprească
furtuna, bine?
Mă amuză sinceritatea ei despre faptul că a
exagerat cu băutura. Știe că nu sunt de acord, dar,
având în vedere că nu avem un test la prima ora a
zilei, se acceptă o excepție.
— Promit, șefa, îi răspund și cad imediat pe
gânduri.
Ar trebui să îi spun de întâmplarea de
aseară? La cum o ştiu, cred că ar fi în stare să mă
omoare pentru că nu ți-am dat numărul meu, tu,
străine, care ai vrut să îți pui capăt zilelor. Nu pot
să nu mă întreb dacă ea ar fi făcut asta. Însă, de fapt,
ar trebui să mă întreb dacă Lilly ar fi oprit în primul
rând și ar fi coborât din mașină.
Într-un fel, este şocan chiar şi pentru mine.
Merg de doi ani de zile la psiholog şi, abia când am
ajuns în culmea disperării, am reuşit să explodez,
deși nu am avut curaj să fac faţă şi răspunsurilor
doamnei Hank. Sunt de trei ani în acest liceu şi
singura persoană cu care vorbesc este Lilly, iar asta
pentru că suntem prietene de-o viață. Probabil nu
aş fi avut-o nici măcar pe ea în altă situaţie. Şi,
totuşi, aseară am avut curaj nu doar ca să vorbesc
cu tine, un băiat necunoscut, ci să cobor din maşină
în mijlocul ploii torenţiale, într-o pustietate
îngrozitoare, la o oră târzie şi să mai şi încerc să te
conving că viaţa merită trăită, când nici măcar eu
nu cred asta.
46
 Probabil am părut atât de penibilă. Nu ştiu
dacă şi tu m-ai văzut aşa, sau dacă m-ai considerat
doar o ciudată care nu lasă omul să moară liniştit,
însă eu aşa mă văd. Penibilă, pentru că, după
moartea mamei, nu mi-am dorit nicio secundă să
mai trăiesc această viaţă nenorocită. Penibilă şi
jalnică, pentru că nu am avut niciodată un iubit şi
am avut tupeul să îți spun ție că merită să trăieşti
pentru dragoste. Şi nu pot să nu mă gândesc la acea
întrebare. „Te oferi?". Ce ai vrut să spui de fapt?
Era o glumă? Pentru că aş fi fost în stare să mă ofer,
doar ca să nu te văd sărind de pe podul ăla
nenorocit. Clar o să mă feresc cât pot de mult de
poduri de acum înainte. De băieți nu trebuie să îmi
fac prea mari griji, pentru că se pare că am făcut o
treabă destul de minunată în a sta departe de ei până
în acest moment.
— Hai să mergem să beau o sută de cafele,
te rog! îmi spune Lilly pe un ton pisicit,
întrerupându-mi șirul gândurilor care deja
începeau să o ia razna.
— O sută? Ai nevoie de o mie la faţa ta, îmi
bat joc de ea.
Mă trage de o şuviţă de păr și încep să țip ca
o nebună. Îi scot limba şi, fără să îi mai ascult
glumele proaste, mă îndrept direct spre baie. Mă
spăl pe dinţi şi mă uit la imaginea din oglindă a
mâinilor mele. Tot ce îmi vine în minte este acea
mână caldă pe care am simţit-o cu câteva ore în
47
urmă. Ce naiba se întâmplă cu mine? Probabil tu
deja te aflii pe fundul apei şi ar fi culmea ca soarta
să îşi bată joc de mine şi să mai fiu şi acuzată de
crimă. Nu există vreo cameră de supraveghere prin
zona aia sau ceva, nu? Și ar trebui să raportez
întâmplarea la poliție?
Totuşi, ar fi atât de trist ca tu să fi sărit de pe
acel pod. Nu îmi pot imagina ce ar fi putut să ți se
întâmple atât de rău. Ştiu că şi eu mi-am dorit
moartea de atâtea ori, dar am fost nevoită să mă
gândesc la tata. Şi am făcut-o. Am luptat pentru el
şi am încercat să îi fiu alături. Nu doar eu mi-am
pierdut mama, ci şi el şi-a pierdut iubirea vieţii lui.
Şi ştiu că încă o iubeşte şi încă se gândeşte la ea,
iar acea scorpie blondă nu are ce să caute în familia
noastră. Trebuia să fim doar noi doi şi atât. El o are
pe ea acum. Eu pe cine am? În unele zile, mă
gândesc că nu e corect din partea mea să cred asta.
În unele momente, mă întreb dacă nu cumva sunt
prea egoistă și ar trebui să mă bucur pentru el,
pentru că nu mai este singur. Dar apoi, imaginea
mamei îmi apare în minte și uit de toate regretele.
— Te-ai înecat sau ceva? o aud pe Lilly
ţipând.
Ies imediat din baie şi ascund acei doi ochi
negri adânc în mintea mea. Nu îi pot spune lui Lilly
despre tine. Nici nu cred că m-ar crede că am fost
în stare să fac aşa ceva. Am momente în care nici
eu nu sunt sigură că totul a fost real şi nu mi-a jucat
48
imaginaţia feste. Totuşi, acea senzaţie când ți-am
atins mâna, refuz să cred că a fost doar un vis. Un
vis mult prea frumos, în ciuda circumstanţelor
neplăcute.
— Hai să mergem, îi spun şi încerc să ascund
proasta dispoziţie.
Drumul până la cafeneaua din cartier este
mult prea tăcut şi nu pot decât să îi mulţumesc în
gând prietenei mele, pentru că nu mă distrage de la
gândurile mele haotice. Gânduri ce zboară la tine,
străin ciudat şi frumos. Şi întrebarea dacă tu ești
bine mă arde acum pe interior. O să mă condamn
probabil toată viaţa pentru că am plecat aşa şi nu
am insistat mai mult. Trebuia să fiu mai
convingătoare și să îți mai fi adus o mulțime de
argumente pentru care viața merită trăită, chiar
dacă eu nu cred în ele. Trebuia să insist să îmi spui
ce te-a determinat să ajungi pe marginea aia
blestemat[, chiar dacă m-ai fi crezut nebună – mai
nebună decât ți-am lăsat impresia – până ce mi-ai
fi spus. Aș fi putut să fac o mulțime de lucruri.
Trebuia să fac mult mai mult.
Nici nu realizez când Lilly opreşte maşina.
Cobor liniştită, mergând încet în spatele ei. Îi admir
silueta perfectă şi nu pot să nu mă gândesc că poate
ar fi trebuit să îți arăt o poză cu ea. Dacă ai fi văzut-
o, probabil ai fi acceptat propunerea mea imediat.
Ai nevoie doar de cinci secunde ca să te
îndrăgosteşti de Lilly şi de farmecul ei.
49
 — Ca de obicei? mă întreabă.
Dau pierdută din cap, întrebându-mă de ce
continuu să mă gândesc la ochii tăi.
O las pe ea la coada imensă să comande. Mă
aşez la o masă liberă, adâncindu-mă şi mai mult în
gândurile mele. Ar trebui să încetez să mă gândesc
la tine, probabil mort acum. Chiar ar trebui să
încetez să fac asta.
— Tipul ăla se holbează prea mult la tine!
aud vocea lui Lilly în urechea mea şi mă uit cruciş
la ea.
Nici nu mă mai gândesc să îi răspund şi îmi
mut imediat privirea în direcţia unde se uită și ea.
Mă aşteptam să văd până şi Diavolul în persoană,
însă niciodată nu aş fi crezut că voi revedea acei
ochi. Ochii tăi. Acei ochi negri şi calzi care mă
privesc atât de insistent încât îmi înghit limba şi nu
sunt în stare nici măcar să îmi mişc vreun milimetru
capul.
În secunda următoare, zâmbetul ți se
lărgește. Rămân şocată, ignorând-o total pe Lilly
care vorbește fără oprire. Deşi nu reuşesc să
reacţionez în niciun fel, în sinea mea se dă cea mai
mare petrecere, pentru că te văd în viaţă. Și pentru
că pari cu totul altă persoană. De parcă seara
trecută nu ar fi existat niciodată, iar tu nu ai fost la
un pas de a te omorî.
Înghit în sec când te ridici de la masă și
încerc să îndepărtez uscăciunea bruscă a gâtului.
50
Cu paşi mari şi hotărâţi, te apropii de masa noastră.
Întorc imediat capul și simt cum panica se joacă cu
mine și nu știu ce să fac.
M-am gândit atât de mult la tine. Mi-am
dorit să fi rămas acolo ca să te împiedic să sari, iar
acum te văd în fața ochilor mei și nu știu ce să fac.
Nu știu cum să reacționez.
Acum îmi doresc ca totul să fi fost doar un
vis. Nu știu dacă poți să visezi persoane pe care nu
le-ai văzut niciodată, însă sper că asta mi s-a
întâmplat și mie. Sper că tu vii acum spre Lilly,
pentru că poate o găsești frumoasă și vrei să ieși cu
ea în oraș.
Sper orice, doar să nu vorbești cu mine. Te
rog, doar nu vorbi cu mine.
— De ce vine spre noi? Şi de ce naiba pare
că ar sări pe tine în acest moment? Şi, stai, tu îl
cunoşti pe tipul ăsta?
Rânjetul tău îmi confirmă că ai auzit toate
întrebările prietenei mele şi îmi vine să intru în
pământ de ruşine. Nu știu de ce vii spre noi. Nu, nu
arăți de parcă ai sări pe mine. Imaginația prietenei
mele e prea bogată și mereu în alertă. Dar da, te
cunosc, însă ea nu trebuie să știe asta. Sau, e fapt...
te știu din vedere. Nu te cunosc. Nu poți spune că
știi pe cineva doar pentru că ai vorbit cu acea
persoană câteva minute, nu? Pe un pod. Când acea
persoană voia să se arunce de pe el.

51
 Nici nu știu dacă mai are vreun rost să mă
rog să nu vii spre noi, când e mai mult decât evident
în ce direcție te îndrepți. Îmi vine să mă ridic și să
o iau la fugă, însă picioarele îmi sunt amorțite și nu
vor să se miște nici măcar un singur centimetru. În
plus, Lilly probabil ar veni după mine și m-ar
întreba dacă am sărit de pe fix din senin.
— Bună! vorbești imediat ce ajungi în faţa
mea.
Ai lăsat-o pe Lilly cu gura deschisă. Iar eu
sunt complet şocată şi nu ştiu dacă să mă prefac că
nu te cunosc sau să îți spun direct că mă bucur să
te văd încă o dată. Aș vrea să știu cum să
reacționez, dar nu am citit pe nicăieri ce să faci în
cazul în care băiatul care credeai că s-a sinucis cu
o seară în urmă apare pe nepregătite în fața ta.
— Hei, îți răspund pe un ton reţinut.
— Îmi păreai cunoscută de la depărtare şi
voiam să mă asigur dacă eşti cine cred. Dar te-am
confundat, scuze.
Mă blochez şi nu reuşesc să înţeleg dacă joci
teatru sau chiar vorbeşti serios. Lilly mă privește
amuzată şi, totuşi, curioasă în același timp. Dacă nu
te-aș fi întâlnit înainte, eu una aș crede ce spui. Pari
credibil și nimic nu te trădează, dar oare ai reușit să
o păcălești și pe ea?
— Şi cine credeai că e? te întreabă Lilly
imediat.

52
 — O cunoștință, îi răspunzi degajat şi
continui să îmi zâmbești ameţitor.
Tăcem toți trei și încep să mă simt şi mai
inconfortabil. Trebuie să îmi ţin gura închisă, altfel
aş părea penibilă. Şi nici nu vreau să mă gândesc
cum ar reacţiona Lilly dacă îi spun că eu chiar te
cunosc. Deşi, e mult spus faptul că te cunosc. Mă
lupt cu senzația de bucurie pe care o am acum. Nu
e nimic de genul fluturilor în stomac. Cred. Sper. E
doar ușurarea că te văd în viață.
— Doamne, au venit ai mei! Mergem? mă
întreabă Lilly entuziasmată, dar ochii mei te
privesc doar pe tine acum.
— Pământul către Ever!
Pocnește din degete în faţa mea, iar eu cu
greu fac un efort să îmi rotesc privirea spre ea.
— Ah, da. Am nevoie la baie şi vreau să îmi
beau aici cafeaua. Mergi şi stai cu ai tăi, nu îţi face
griji.
După expresia șocată pe care o are prietena
mea în clipa asta, cu siguranță se aștepta la alt
răspuns din partea mea. Zâmbește discret şi noroc
că tu, sinucigaşule, ești prea ocupat să te holbezi
la mine ca să o vezi pe Lilly cum îmi tot face semne
din cap. Şi cred că citesc pe buzele ei cuvântul cu
S. Tușesc teatral pentru a-mi ascunde roşeaţa din
obraji. Clatin nemulțumită din cap, cât mai discret.
Simt privirea ta fixată pe mine și nu înțeleg de ce
continui să stai aici.
53
 — Sună-mă mai târziu atunci, îmi spune
Lilly.
Îmi aruncă cele mai ciudate priviri înainte să
iasă pe uşa cafenelei.
Mă întorc spre tine şi te văd analizându-mă
în continuare. Doamne, de parcă eu am vrut să mă
arunc de pe un pod şi acum stau în faţa ta vie şi
nevătămată. Sincer, nu știu sigur dacă eu te
analizez pe tine sau tu pe mine, dar modul în care
îmi susții privirea de parcă ar fi cel mai natural
lucru mă incomodează și simt nevoia să privesc în
altă parte. Poate ar fi trebuit să plec cu Lilly. Nu
înțeleg ce a fost în mintea mea când i-am spus că
rămân și, după modul în care s-a uitat la mine, nici
ea nu m-a înțeles.
— Numele tău este Ever?
— Everly, completez.
Chiar regret că nu am plecat cu Lilly.
— Everly, şoptești.
Pari că te gândeşti profund la ceva.
— Al tău? întreb pe un ton calm, încercând
să nu par interesată de numele tău.
— Jarryd, răspunzi direct. Cine ar fi crezut
că ne vom întâlni din nou?
Eu am sperat, dar nu am crezut că aveam să
te revăd. Jarryd. Ai un nume frumos. La fel ca și
ochii tăi.
— Cine ar fi crezut că nu o să sari de pe
podul ăla?
54
 Imediat ce spun asta, vreau să îmi retrag
cuvintele, dar pe tine nu pare să te deranjeze
întrebarea mea.
— Tu, îmi răspunzi calm şi continui să mă
privești mult prea insistent.
Cum jocul ăsta se joacă de obicei în doi, mă
holbez şi eu la tine, deşi aş fi vrut să îmi pun mâna
pe faţă şi să mă asigur că nu sunt murdară sau ceva.
Mă tem totuși că dacă îmi ating obrajii, o să
realizez cât sunt de fierbinţi. Simt cum tot sângele
mi se îndreaptă spre ei.
— Pot să îmi beau cafeaua cu tine? mă
întrebi şi privirile ni se întâlnesc din nou.
Ochii tai mă sfredelesc şi simt că timpul se
opreşte în loc. Nu pentru asta am rămas aici. Nu
pentru a-mi bea cafeaua cu tine, deși poate asta am
dat de înțeles.
— Parcă m-ai confundat cu altcineva, îți
răspund.
Cazi pe gânduri, de parcă îmi evaluezi cu
grijă răspunsul.
— Preferai să spun, de faţă cu prietena ta, că
mă bucur să te văd din nou? mă întrebi amuzat.
Amuţesc imediat şi acum eu îți analizez
întrebarea. Preferam asta? Nu, normal că nu. Însă
acum nu pot decât să mă gândesc dacă este doar o
coincidenţă că te aflii în cafeneaua asta.
— Nu mai râde, îți spun ofticată când
rânjetul ți se lărgeşte.
55
 — Nu râd, îmi răspunzi serios.
— Citesc pe faţa ta şi sunt sigură că râzi pe
dinăuntru.
— Eşti ceva, Everly! îmi spui şi te aşezi la
masa mea.
— Adică? te întreb, confuză.
— Deci...
— Deci, te imit şi îmi împletesc mâinile pe
sub masă, încercând să le controlez tremuratul.
Ce naiba se întâmplă cu mine?
— Nu mă întrebi de ce nu am sărit?
Ar avea vreun rost să fac asta? Adică, te-ai
deranja să îmi răspunzi?
— Ar trebui?
— Eu asta aş face în locul tău, îmi răspunzi
şi din nou pari prea serios pentru a reuşi să mai
înţeleg ceva.
Nici cu câteva ore în urmă nu am reușit să te
citesc. Nu că aş fi prea bună la asta, dar, totuşi, pari
mult prea diferit acum.
— E drăguţă prietena ta, continui şi simt
cum îmi cade cerul în cap.
— Este, îți răspund, încercând să nu îți arăt
că sunt mult prea dezamăgită de cuvintele tale.
Normal că dintre noi două, pe ea o consideri
drăguţă. Oricum, nu prea m-a deranjat asta până
acum. Nu e ca şi cum mi-am dorit vreodată să fiu
plăcută de vreun băiat. Şi serios că nu îmi doresc
ca tu să mă placi pe mine.
56
 — M-am gândit la tine, îmi spui şi tragi aer
adânc în piept.
Îmi doresc să îți spun că şi eu m-am gândit
toată noaptea şi dimineaţa la tine, dar răspunsul tău
mă face să îmi ţin cuvintele ascunse bine în mintea
mea. Tocmai ai spus că prietena mea e drăguță și
acum îmi spui că te-ai gândit la mine. Încerc să nu
mă las afectată de niciuna dintre afirmațiile tale. Nu
ești prea hotărât. Ești doar mult prea serios.
— La propunerea ta mai exact, completezi şi
rânjeşti de parcă ai făcut acea pauză intenţionat.
O pauză suficient de mare încât să îmi dai
timp să îmi pun o mulțime de întrebări în ceea ce te
privește.
— Zău? te întreb şi încep să bat din picior pe
sub masă.
Sunt mult prea şocată ca să sar în sus de
fericire. Şi, cel mai probabil, m-ai crede o nebună.
Dacă nu m-am gândit nicio secundă că nu ai sări de
pe acel pod, ei bine, cu siguranţă nu aş fi crezut că
tu chiar te-ai gândit la propunerea mea. Ar trebui
să mă bucur şi să mă simt mândră, dar totuşi nu o
fac. Poate pentru că tocmai ce mi-ai spus că Lilly e
drăguţă şi, mai ales, pentru că nu ştiu ce urmăreşti
de fapt.
— Mi-ai spus că iubirea te-a ajutat să stai
departe de poduri.
— Aşa am spus, îți răspund.

57
 Inexplicabil, îmi simt obrajii arzând. Nu știu
sigur despre ce tip de iubire vorbești tu, însă am o
vagă bănuială. Iar acel tip de iubire, eu nu l-am
cunoscut încă.
— Accept! îmi spui hotărât.
Tonul pe care rostești acest cuvânt simplu
îmi face picioarele mi se înmoaie instantaneu.
Sunt prinsă între curente de confuzie ce se
ciocnesc între ele şi faptul că mi-ai spus că accepți
mă face să intru în panică. Ştiu că am vorbit serios
în acel moment în care ți-am spus că poate te pot
ajuta, dar acum, când sunt pusă în faţa faptului, nu
ştiu cum să reacționez. Cum ar trebui să te ajut pe
tine să cunoști iubirea, când nici măcar eu nu am
cunoscut-o? Nu pe pielea mea, cel puţin.
— De ce? te întreb, curioasă.
— Păreai destul de sigură pe ceea ce spuneai
şi m-ai convins. Vreau să mă îndrăgostesc şi, dacă
tot te-ai oferit, de ce să nu încerc?
— Stai, ce? Nu m-am oferit! mă răstesc la
tine şi simt nevoia disperată să fug de aici.
— Nu am avut nicio iubită până acum, îmi
spui şi rămân complet surprinsă. Şi mă refer că te-
ai oferit să mă ajuţi, nu să fii tu acea persoană de
care mă îndrăgostesc. Mi-ai spus că iubeşti, deci
probabil ştii ceva despre lucrurile astea.
— Ce lucruri? te întreb, confuză.
Cred ca acestea sunt cele mai multe cuvinte
pe care mi le-ai adresat. Încerc să le ordonez. Vrei
58
să te îndrăgostești. Nu ai avut nicio iubită. Evident,
nu vrei să fiu eu acea persoană de care să te
îndrăgostești. Ai impresia că sunt expertă în
domeniul ăsta.
Cu greu mă abțin să nu izbucnesc în râs.
— Nu ştiu. Cum trebuie să se comporte un
băiat cu o fată şi cum să o cucerească, îmi răspunzi.
Pari stânjenit de discuţia asta, dar nu eu sunt
cea care a început-o.
— Nu ştii cum să cucereşti o fată? te întreb,
ușor amuzată.
Îți cobori privirea, iar eu te găsesc și mai
drăguț.
— Sincer, nu. Fetele au reprezentat pentru
mine doar nişte...
Aştept cu sufletul la gură să continui, dar nu
pari să vrei să mai adaugi ceva.
— Nişte? te întreb, îndemnându-te să îți duci
propoziția la capăt.
— Distracţii, să spun aşa.
Probabil că am o expresie înmărmurită,
pentru că te aud râzând uşor. Nici nu știu ce să
înțeleg din asta. Lilly ar ști, iar dacă ea ar fi aici, ori
m-ar avertiza în legătură cu tine, ori mi-ar șopti din
nou cuvântul cu S. Și, crede-mă, numai gândul că
tu m-ai săruta vreodată mă amețește complet.
Te apleci deasupra mesei. Te apleci prea
mult și mult prea aproape de mine.
— Mă ajuţi?
59
 Nu înţeleg cum de am ajuns în această
situaţie atât de repede. Şi m-aş fi aşteptat la orice,
dar nu la asta. Ar trebui să îți spun că nu iubesc pe
nimeni şi nu am avut nici eu un iubit vreodată? Ai
pleca rupând pământul probabil şi deşi sună ciudat
chiar şi pentru mine, nu îmi doresc asta. Nu te
cunosc și nu știu nimic despre tine, dar nu vreau să
pleci. Am deviat discuția și nici măcar nu te-am
întrebat ce motive te-au făcut să ajungi aseară pe
acel pod. Pot doar să sper că nu o să te sperii și nu
o vei lua la fugă.
— Da, îți şoptesc şi încerc să îmi controlez
ameţeala din cauza zâmbetului ce îți apare pe buze.
Dacă Lilly ar fi aici, probabil s-ar amuza pe
seama mea, dar nu e ca și cum îmi pot controla
reacțiile.
În ce m-am băgat? De ce am impresia că
ajutându-te pe tine, mă voi pierde pe mine?
Rămân la fel de surprinsă ca şi tine de
răspunsul meu hotărât şi încerc să îți ascund, cât
mai mult, faptul că sunt extrem de speriată. Nu ştiu
dacă zâmbetul tău m-a făcut să accept sau pur şi
simplu faptul că eu ți-am propus asta de la bun
început. Ar trebui să fiu uşurată că ești acum în faţa
mea şi să fiu mândră că am reuşit să te conving să
nu sari de pe acel pod. Dar ce înseamnă să iubeşti
cu adevărat pe cineva? Cum aş putea eu să te fac
pe tine, străin misterios şi ciudat, să te
îndrăgostești? Cum ar putea iubirea să te ţină
60
departe de toate gândurile tale sinucigaşe? Nici
măcar nu ştiu motivul pentru care le-ai avut şi mi-
e şi teamă să îl aflu.
— Nu aveai nevoie la baie? mă întrebi,
făcându-mă să revin brusc din gândurile mele.
— Preferai să spun de faţă cu prietena mea
că eu, de fapt, te cunosc şi voiam să mă asigur că
eşti viu şi nu vreo fantomă care mă bântuie?
— După privirea ei, aş fi preferat să spui
asta.
— Îţi place de Lilly? te întreb.
O urmă mică de invidie pune stăpânire pe
mine și cu greu mă concentrez să o ascund. Şi nu
invidie pe prietena mea, ci pentru faptul că, pentru
prima oară, îmi doresc să fiu eu considerată cea
drăguţă, nu ea.
— E frumoasă, dar nu e genul meu.
Comentariul tău mă ia pe nepregătite şi simt
sinceritate în cuvintele tale. Cu ocazia asta se
risipește și acea invidie pe care am simțit-o acum
câteva secunde și pentru care mă simt vinovată. Nu
te cunosc deloc. Nu am niciun motiv să vreau ca tu
să mă găsești drăguță.
— Care e genul tău atunci?
— Nu îţi răspund la asta, îmi spui cu un
zâmbet în colțul drept al buzelor tale.
Mă întreb ce gust au acele buze și cum s-ar
simți dacă te-aș săruta. Mă urăsc pentru gândurile
mele atât de nepotrivite. Genul tău? Întrebarea mă
61
sâcâie puțin. Nu știu de ce, dar am impresia că tu
ești genul tuturor.
— Va trebui, dacă tot te ajut să te
îndrăgosteşti, nu?
— O cheamă Vyella, îmi spui şi privirea mă
trădează, căci îți observ imediat rânjetul.
Gelozia mă roade pe interior. Vyella este
genul tău. De ea te-ai putea îndrăgosti și doar ea te-
ar ține departe de poduri.
— De ce ai vrut să sari de pe acel pod? te
întreb, schimbând subiectul.
Nu îmi place modul în care mă privești, de
parcă știi exact fiecare gând care îmi trece prin
minte.
— De ce vrei să ştii?
— Mi-ai spus să te întreb de ce nu ai sărit.
Nu ar trebui să te întreb şi de ce voiai să o faci, în
primul rând?
— Îţi voi răspunde altă dată la întrebarea
asta, îmi spui cu o urmă de tristeţe în glas.
— Când?
— Nu am sărit. Asta e tot ce contează, nu?
Nu am sărit, datorită ţie. Restul nu are importanță.
— Totuşi, nu pot să înţeleg cum am reuşit eu
să te conving, îți spun uimită.
Nu am făcut nimic altceva decât să vorbesc
mult și fără rost. Ți-am spus o mulțime de prostii,
fără să mă gândesc înainte. Iar prostiile alea m-au

62
adus acum față în față cu tine, în aceeași cafenea,
și nu știu cum o s-o scot la capăt.
— Adică mi-ai vândut numai vrăjeli până
acum? Că merită să trăieşti pentru iubire şi chestii?
— Nu, dar...
— Atunci, ajută-mă, mă întrerupi şi sunt la
un pas de a urla în gura mare că vreau să te ajut.
— Cine e Vyella? îmi fac curaj şi te întreb.
Simt zeci de ace în piept, pentru că intuiesc
care e răspunsul tău.
— Fata pe care o plac, îmi răspunzi şi totul
se spulberă.
Trebuia să îmi dau seama că un băiat ca tine
place deja o fată. Şi nici măcar nu ştiu ce naiba tot
fac aici. Nu sunt pregătită să intru în asta. Nu cu
tine. Sunt liniştită că nu o placi pe Lilly, dar faptul
că o Vyella îi ia locul nu mă face deloc să fiu mai
mulţumită.
— Şi ce vrei să fac eu mai exact? te întreb,
cu teamă.
— Nu ştiu. Orice. Să îmi spui cum ar trebui
să mă bag în seama cu ea, să mă comport cu ea.
Chestii care le plac fetelor.
— Nici măcar nu te cunoaşte? te întreb,
amuzată.
— Probabil m-a observat când mi-a adus
cafeaua, dar nu, nu cred că mă cunoaşte.
Am nevoie de câteva secunde bune ca să
înţeleg ce tocmai mi-ai spus. Privirea îmi fuge la
63
fata care serveşte oamenii din cafenea şi ecusonul
din pieptul său îmi sare imediat în ochi. Vyella.
Dezamăgirea apare imediat când observ o copie
identică a lui Lilly. O fată de care până şi un orb s-
ar îndrăgosti. O fată care nu sunt eu.
— E frumoasă, şoptesc mai mult pentru
mine, încercând să maschez dezamăgirea pe care o
simt.
— Nu sunt obişnuit să fac chestii de genul,
ştii, îmi spui serios şi mă priveşti din nou mult prea
insistent.
— Păi, şi până acum ce făceai? Adică, în ce
fel abordai tu o fată?
— Bună, eu sunt Jarryd şi patul meu vrea să
te cunoască, îmi spui sigur pe tine.
Mă pufneşte râsul.
— Glumeşti, nu? te întreb.
Aerul e o necesitate, dar mi-e din ce în ce
mai greu să respir.
— Era ceva de genul, oricum, îmi răspunzi
amuzat.
Nu pari mulţumit că râd cu atâta poftă, dar
mi se pare de-a dreptul incredibil.
— Şi chestia aia funcţiona de fiecare dată?
Îți dai ochii peste cap. Poate ar trebui să te
întreb dacă a funcționat măcar o dată, pentru că
dacă un tip ar intra așa în vorbă cu mine, probabil
aș începe să râd și i-aș arunca cu ceva în față.

64
 — Cam de fiecare dată. Aveam nevoie de
câteva minute, uneori, pentru a le convinge.
Ochii mi se măresc de surprindere. Nu îmi
vine să cred că replica aia ieftină chiar funcționează
la unele fete.
— Wow, asta sună chiar... wow.
— Acum înţelegi de ce am nevoie de
ajutorul tău? Nu pot să mă duc la ea şi să îi spun
tâmpenii din astea. Nu pare genul şi m-ar da naibii
în trei secunde şi trei mişcări. Vreau să mă schimb
şi am nevoie de asta. Şi o plac de ceva timp, dar nu
am vrut să îmi folosesc farmecul pe ea şi apoi să
îmi bat joc.
Pentru o secundă, doar te privesc cu puțină
compasiune. Oare faptul că nu te-ai mai sinucis te-
a făcut acum să vrei să te schimbi? Oare eu te-am
ajutat în acele clipe să nu mai fi slab?
— Să îţi foloseşti farmecul?
Burta începe să mă doară de la atâta râs şi tu
doar continui să te încrunți la mine. Nu ştiu cum de
nu îți dai seama cât de penibil sună toate chestiile
astea. Însă sunt bucuroasă că nu ți-ai folosit acel
farmec de care tot spui pe mine. Probabil m-aș fi
aflat sub masă după primele două secunde şi aş fi
acceptat orice mi-ai fi propus imediat. Şi acum
chiar îmi vine să îmi trag câteva palme serioase.
— Aş putea să îţi demonstrez, îmi spui,
folosind un ton jucăuş.

65
 Înghit în sec. Nu, nu am nevoie de nicio
demonstrație. O să te cred pur și simplu pe cuvânt.
— Să revenim la treburi mai serioase, totuşi!
Cam la ce te-ai gândit până acum?
— În ceea ce priveşte ce?
Îmi dau ochii peste cap. Tu pari a fi mai
confuz decât mine.
— Să îţi faci cunoscută prezenţa, îți spun,
oftând.
— Îi cer numărul de telefon? Nu? Îi spun că
e frumoasă şi apoi îi cer numărul de telefon?
— Doamne, câţi ani ai?
— Douăzeci și doi, de ce? mă întrebi confuz
şi o altă serie de râs mă lasă fără aer.
Devin serioasă câteva secunde și te analizez.
Pari mult mai matur. Poate cu o seară în urmă nu
păreai, însă acum, trăsăturile feței tale te fac să pari
mult mai matur. Nu îți face griji, îmi place asta.
— Mă gândeam că ai vreo zece şi descoperi
şi tu pentru prima oară o fată în adevăratul sens al
cuvântului.
— Nu văd ce-i aşa amuzant! Şi, ca să ştii şi
tu, jumătate din fetele de aici şi-ar dori probabil să
le cer numărul de telefon, îmi răspunzi iritat şi
începe să mă cam enerveze latura asta a ta.
Până acum păreai tipul neajutorat care nu a
avut nicio iubită şi nu a fost niciodată îndrăgostit.
Dacă mă temeam de asta, aroganţa ta şi încrederea
ta de sine mă dau complet peste cap.
66
 — Ei bine, cealaltă jumătate nu îţi vor
numărul de telefon, aşa că trebuie să încerci mai
tare, îți spun şi îmi muşc limba pentru a nu râde din
nou.
— Everly, îmi şopteşti numele.
Tonul jos cu care mi-ai vorbit mă face să te
privesc surprinsă.
Te ridici de la masă şi te privesc cum îți muți
scaunul mai aproape de mine şi te aşezi din nou.
Îmi iei una dintre mâini între ale tale şi privirile ni
se întâlnesc. Încerc să nu dau atenţie degetelor tale
care urcă lent şi chinuitor pe braţul meu, însă nu
pot decât să mă gândesc că atingerea asta se simte
mult mai diferit faţă de prima oară când te-am atins
eu. Am emoţii şi, pentru prima dată, simt că inima
îmi bate mult prea puternic. Şi poate că mi-aş da
seama că doar te joci cu mine acum, însă privirea
ta mă face să uit complet de tot ce se petrece în jurul
meu şi pur şi simplu îmi las mintea să zboare. Nici
măcar nu mă gândesc la ce faci, ci îmi permit, chiar
dacă doar pentru câteva fracțiuni de secundă, să
simt.
— Eşti atât de frumoasă, şopteşti mult prea
aproape de buzele mele şi îmi cobor privirea asupra
lor.
Mă pomenesc întrebându-mă din nou cum ar
fi ca acele buze să mă sărute, însă zâmbetul tău mă
readuce cu picioarele pe pământ. Ce naiba faci cu
mine?
67
 — Îmi dai numărul tău de telefon? mă
întrebi, serios.
Te împing dezgustată. Mă simt de parcă
tocmai am făcut un duș cu apă rece. Recunosc,
farmecul tău a funcționat pentru câteva secunde,
dar nu sunt chiar atât de naivă. Nu a fost nimic
altceva decât o demonstrație. Una destul de
penibilă, aș putea spune.
— Dacă asta e tot ce poţi, ei bine, prietene,
mai bine săreai de pe podul ăla, îți spun ofticată.
— Chiar eşti ceva, Everly, îmi spui râzând şi
te muți la locul tău.
— De ce tot spui asta? Şi, ce înseamnă, de
fapt?
— Întrebarea mea este, în cât timp crezi că
mă voi îndrăgosti eu cu adevărat?
Aproape îmi înghit limba de surprindere.
Cum se face că tot uit care este subiectul principal
al conversației noastre? Poate tu nu realizezi, însă
cred că farmecul tău funcționează când nici măcar
nu te străduiești.
— Nu ştiu, sincer, îți răspund.
Probabil un minut, pentru că doar atât mi-ar
lua mie, adaug în mintea mea.
— Zi-mi un număr! Oricât. O zi, o lună, un
an, doar zi-mi un număr.
— Treizeci de zile? te întreb, nesigură.
În timp ce zâmbetul apare pe buzele tale, al
meu tocmai dispare. Ce am făcut? Ce am spus? De
68
ce nu gândesc în preajma ta înainte de a vorbi?
Continui să zâmbești, iar eu mă întreb cum faci și
ce faci, de fapt, cu mine. Prin minte îmi trec o
mulțime de gânduri nepotrivite de când suntem
aici. Am trecut prin o mulțime de stări diferite, de
la dezamăgire la invidie, iar eu nu sunt așa de
obicei.
Treizeci de zile.
Treizeci de zile, ca să ce? Să te ajut să te
îndrăgostești sau să te ajut să o faci pe Vyella să se
îndrăgostească de tine? Sunt confuză, iar tu nici
măcar nu mi-ai explicat prea bine ce vrei de la
mine. Ești deja îndrăgostit de ea sau vrei să te
îndrăgostești?
Oftez și mă întreb serios dacă n-ar fi fost mai
bine să nu fi oprit mașina pe ploaia aia nenorocită.
Începi să devii cam arogant și nu îmi place. La
lumina zilei nu mai pari deloc atât de neajutorat
cum păreai aseară și nici măcar nu știu dacă nu
cumva totul s-a petrecut doar în mintea mea.
Dar acum tu doar stai pe scaunul din fața
mea și zâmbești. Nu, nu s-a petrecut doar în mintea
mea, însă tu, străin necunoscut cu gânduri
sinucigașe ești diferit. Și îmi place asta.
— Treizeci de zile? repeţi întrebarea şi
zâmbetul îţi dispare imediat. Chiar crezi că e
suficient?
Rămân blocată câteva momente şi încep să
mă gândesc dacă într-adevăr este suficient. A fost
69
primul număr care mi-a venit în minte şi cred că
pentru a te îndrăgosti nici măcar nu ai nevoie de
atâtea zile. Cel puţin nu când găseşti acea dragoste
la care încă visez eu. O dragoste la prima vedere ca
a părinţilor mei.
— Nu ştiu, sincer. Bănuiesc că da, îţi spun
hotărâtă, deşi nu sunt atât de sigură de asta. Ideea e
să se îndrăgostească şi ea de tine, continuu confuză.
— Asta nu va fi o problema, îmi răspunzi
încrezut şi acel rânjet îţi apare miraculos pe buze.
— Ce te face să crezi că nu va fi asta o
problemă? te întreb şi încerc să îmi ascund iritarea.
— Te-ai uitat la mine? Şi, evident, am parte
de ajutorul tău, deci nici nu îmi fac griji.
Îţi zâmbesc fals şi îmi scot telefonul din
buzunarul pantalonilor. Nici măcar nu ştiu cum ar
trebui să încep toată treaba asta. Mă faci să mă simt
inconfortabil şi uneori privirea ta mă intimidează
mult prea tare. Trebuie să recunosc că pentru un tip
cu gânduri sinucigaşe arăţi mult prea drăguţ şi deşi
acum îţi arăți o altă latură în care ești arogant şi
sigur pe tine, nu mă faci deloc să fiu mai liniştită.
Din contră, mă faci să fiu oarecum indivioasă pe
acea fată pe care tu o placi şi nici măcar nu înţeleg
de unde vin toate gândurile şi sentimentele astea
ale mele. Dar, într-un fel, merit să mă simt astfel.
Am sperat şi m-am rugat ca tu să nu sari de pe acel
pod şi, în sfârşit, am fost ascultată. Rugăciunile mi-
au fost ascultate, iar tu eşti aici, acceptând ajutorul
70
meu. Poate că ăsta a fost scopul meu. Nu doar să te
conving să nu sari. Poate că Dumnezeu mi-a dat în
sfârşit un scop în viaţă şi nu neapărat acela de a-mi
găsi eu dragostea adevărată, ci acela de a te ajuta
pe tine să o găseşti.
Totuşi, nu pot să nu mă întreb cum ar trebui
te învăţ pe tine să te comporți cu o fată, când eu nu
am fost niciodată băgată în seama de vreun băiat.
Cel puţin nu în sensul de mai mult decât prieteni.
Înainte de începerea liceului eram mult prea mică
pentru a-mi păsa de partea masculină din jurul meu,
iar apoi a fost mult prea târziu ca să îmi mai pot
salva reputaţia de tocilară şi introvertită.
Însă, nu înţeleg cum, într-un timp atât de
scurt, am început să mă gândesc serios la alte
lucruri. La tine. La băiatul drăguţ din faţa mea, care
ştiu sigur că îmi ascunde multe. Lucruri pe care îmi
doresc să mi le spui. Să le devorez şi să te ajut. Să
mă las purtată de valul pe care l-am simţit de când
te-am văzut prima oară.
Telefonul îmi vibrează în mâini şi mă
concentrez să citesc mesajul primit de la tata,
ignorându-te total. Nu faci mare lucru oricum. Stai
pur şi simplu şi aştepţi o reacţie de la mine.
„Stai mult plecată? Poţi să te întorci acasă?”
Şi, bineînțeles, mă întorc cu picioarele pe
pământ şi toată imaginea ta din mintea mea este
înlocuită de vechile imagini cu minunata mea viaţă.
Cu intrusa de Keira şi braţele tatălui meu în jurul
71
ei. Nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să mă obişnuiesc
cu ea, însă, încă aştept să îşi scoată ghearele şi să
facă un pas greşit. Încă sper ca tata să realizeze că
ea nu are ce căuta în vieţile noastre.
— Trebuie să plec, îţi spun şi mă ridic
imediat de la masă.
— De ce? mă întrebi panicat şi ajungi
imediat în dreptul meu.
Mult prea aproape de mine dacă mă întrebi.
— Trebuie să merg acasă.
Îmi doresc să mai rămân, dar vreau să şi
plec. Nu ştiu cum să îmi înţeleg toate aceste
sentimente contradictorii.
— E totul ok? S-a întâmplat ceva?
— Nu s-a întâmplat nimic, cred. Doar
trebuie să plec, îţi spun şi încerc să mă îndepărtez
de tine, dar mă prinzi imediat de încheietura mâinii
şi mă întorci cu faţa spre tine.
— Chiar trebuie să pleci? mă întrebi şi simt
cum pământul se învârte cu mine.
Dau simplu din cap şi privirea îmi rămâne
blocată pe mâna ta ce îmi strânge acum braţul, iar
vocea ta îmi stârneşte furnicături peste tot.
— Mi-ai spus că în treizeci de zile mă ajuţi
să mă îndrăgostesc. Nu vreau să irosesc nicio zi. Te
mai întorci?
Mă străduiesc să nu par tulburată de
cuvintele tale şi de apropierea ta mult prea greu de
îndurat.
72
 — Practic, mai sunt doar douăzeci şi nouă,
îţi spun şi ochii ţi se măresc.
— Şi, mă rog, de ce?
— Pentru că în prima zi ai vrut să sari de pe
un pod, îţi spun cu mult curaj.
— Ziua de ieri nu se pune. Nu acceptasem
încă! îmi răspunzi ofticat şi îmi eliberezi braţul.
— Ai acceptat din momentul în care nu ai
sărit de pe acel pod.
Îţi evit privirea în timp ce îţi vorbesc.
Trebuie neapărat să mă stăpânesc în preajma ta,
dacă tot mă bag în asta cu tine. Trebuie să mă
conving că eşti doar un băiat, încă străin, pe care l-
am convins să nu sară de pe un pod în mijlocul
furtunii şi pe care plănuiesc doar să îl ajut să se
îndrăgostească. Atât. Nimic mai mult. Nimic ce are
legătură cu buzele tale, cu ochii tăi pătrunzători sau
cu prezenţa ta în sine.
— Nu-i corect, să ştii.
— Nimic nu-i corect în viaţă, îţi spun şi
privirea ţi se întristează. Asta meriţi pentru că ai
vrut în primul rând să sari, continuu şi mă simt
puțin vinovată că nu mi-am ţinut gura.
Îţi ridici imediat privirea şi pot să jur că văd
ceva în acei ochi negri. Îţi pot citi tristeţea şi
durerea din ei şi, sunt mai mult ca sigură, că la bază
stă şi motivul pentru care ai reacţionat aşa în acea
seară. Dar nici nu mă gândesc să aflu. Abia îmi
vine să cred că eu chiar am de gând să te ajut. Eu,
73
care nu am avut niciodată un iubit, iar tu probabil
eşti un expert în ceea ce priveşte capitolul fete. Şi,
în plus, cu cât ştiu mai puţine despre tine, cu atât
mai bine.
Cât de greu poate fi să faci un băiat să se
îndrăgostească? Un băiat misterios, provocator şi
mult prea drăguţ pentru a fi în stare să mai respiri
atunci când îl priveşti? Şi totuşi, cât de greu pot
trece douăzeci şi nouă de zile?
— Dacă pleci, înseamnă că mai am doar
douăzeci şi opt de zile. Am nevoie de ajutorul tău!
— Jarryd, cred că te descurci să te bagi în
seamă cu o fată. Doar nu deschide prea mult gura
şi nu rosti tâmpeniile tale. Îi mai poţi cere o cafea
şi nu ştiu, să faci un compliment localului sau
cafelei. Nu fi grăbit să o complimentezi pe ea. Şi
încearcă să nu îţi etalezi acel zâmbet prea des. Îţi
strică toată acea înfăţişare de băiat cuminte şi
sincer. Întreab-o dacă lucrează şi mâine aici şi
spune-i că îţi face plăcere să te servească ea. Sau îi
mai poţi spune că ea este motivul pentru care îţi bei
cafeaua aici. Doar nu întrece măsura cu prea multe
complimente. Nici eu nu o cunosc, deci nu prea te
pot ajuta foarte mult. Totul depinde doar de acel
farmec al tău cu care te tot lauzi. Însă nu îl folosi
prea mult. Nu din prima. Dacă faci totul cum
trebuie, restul vor decurge de la sine.
— Atât? mă întrebi şi mâna ta mă opreşte din
nou.
74
 Îmi vine să te lovesc. Eu chiar fac eforturi
mari aici, iar tu consideri sfatul meu o nimica toată.
Ţi-aş urla în faţă că nu ştiu nimic despre ce vorbesc,
dar mă gândesc doar cum aş putea fi eu cucerită,
sau, cel puţin, cum mi-ar plăcea mie să mă bage un
băiat în seamă.
— Ţi se pare atât? Ce vrei mai mult pentru
început? Să mă duc şi să îi spun că ţie îţi place de
ea şi să îţi dea numărul ei? te întreb deja nervoasă
şi te retragi câţiva paşi în spate.
Nu îţi mai aştept răspunsul şi mă îndrept
hotărâtă spre ieşire.
— Everly! mă strigi şi oftez uşor înainte să
mă întorc spre tine.
— Da?
Mă enervezi. Îmi faci plecarea să fie şi mai
grea. Vreau să stau aici cu tine, dar nu îmi doresc
să te văd cum pui sfaturile mele în aplicare.
Momentan doar mă mulţumesc să ţi le dau şi atât.
— Îmi dai numărul tău de telefon? mă întrebi
în şoaptă şi abia reuşesc să înţeleg.
Mă blochez pentru câteva secunde şi nu ştiu
ce ar trebui să fac. Să îţi dau numărul meu? Nu, clar
nu. Încă e prea devreme pentru psihicul meu. E
suficient că mă voi gândi la tine din secunda în care
ies pe uşa asta şi până când te voi revedea din nou.
Nu am nevoie să ştiu şi că numărul tău se află în
agenda telefonului meu şi să fiu tentată să îţi scriu
sau să îţi răspund la mesaje în caz că îmi scrii.
75
 — Nicio şansă, îţi răspund.
— Am nevoie de el în caz că am întrebări să
îţi mai pun. Sau să îţi povestesc cum a mers azi. Şi,
apoi, ce fac mâine? Cum dau de tine?
Are sens interesul tău pentru a avea numărul
meu, dar tocmai la asta mă refeream.
Nu. Vreau. Naibii. Să. Am. Numărul. Tău.
De. Telefon.
— Mă găseşti aici, la aceeaşi oră! îți răspund
şi de data asta chiar plec, lăsându-te cu vorbele în
aer.
Mă grăbesc să ajung spre casă şi deja încep
să îmi fac mii de scenarii în minte. Nu cred că tata
mi-ar da un aşa mesaj dacă într-adevăr ceva nu ar
fi urgent. Şi ştiu că sunt o idioată pentru că mă
gândesc la asta, dar îmi doresc doar să îmi spună că
acea blondă falsă o să dispară definitiv din viaţa
noastră.
Intru ca o furtună pe uşă şi picioarele
aproape îmi cedează când îi găsesc pe amândoi în
faţa uşii. Şi după privirile lor, toate speranţele mele
îmi sunt spulberate.
— Everly, chiar ai fost rapidă! vorbeşte
scorpia, dar îmi privesc tatăl şi încerc să o ignor.
Nu ştiu cum de încă nu s-a prins că nu o
suport sau cum de continuă să îmi vorbească atât
de frumos, când eu mă comport în ultimul hal cu
ea. Deşi nu i-am vorbit urât sau nu i-am făcut ceva
personal până acum, de cele mai multe ori o ignor
76
şi nici măcar nu sunt atentă când îmi vorbeşte. Asta
ar trebui să calce pe nervi o persoană, nu?
— Draga mea, nu era chiar atât de urgent.
Dar dacă tot ai venit, avem ceva să îţi spunem.
Rămân împietrită în dreptul uşii şi sunt mai
mult decât îngrijorată. Pare mult prea calm şi puţin
cam fericit pentru a fi ceva grav. Şi nu îmi place
asta deloc.
Se îndreaptă amândoi spre living şi se aşază
pe canapea. Nu îmi rămâne decât să îi urmez şi mă
pun în faţa lor în picioare, aşteptând cu sufletul la
gură să aud ce urmează să îmi spună.
— Everly…
— Lasă-mă pe mine, iubitule!
Îmi dau ochii peste cap şi deşi observă şi ea
asta, continuă să îmi zâmbească mult prea
prietenos. Şi mă scoate din minţi, pe lângă faptul
că aproape vomit din cauza alintului pe care l-a
folosit cu tatăl meu.
— Draga mea, vreau să ştii că te iubesc ca
pe copilul meu şi ştiu că poate sunt momente când
nu prea mă placi.
Se opreşte din vorbit şi probabil aşteaptă ca
eu să îi diger toate cuvintele. Momente? Care
momente? Nu o plac în niciun moment. Îmi doresc
să îi spun toate lucrurile astea, dar îmi muşc
obrazul şi mă abţin. Şi nu pentru ea. Ci pentru tatăl
meu.

77
 — Să ştii că nu am intenţionat niciodată să îi
iau locul mamei tale. Ea a fost şi va rămâne mereu
în inima ta şi a tatălui tău şi accept asta. Mi-aş dori
doar să am şi eu locuşorul meu mic în sufletul tău
şi să mă consideri, poate, o prietenă foarte bună a
ta.
Mă abţin să nu îmi dau iar ochii peste cap şi
acum chiar sunt total băgată în ceaţă. Este prima
oară când îmi spune astfel de cuvinte şi o urăsc şi
mai tare. Nu are niciun drept să o pomenească pe
mama. Nu îmi vine să cred că are nesimţirea de a-
mi spune toate aceste lucruri.
— Trecând la subiect, vrem să te anunţăm că
vei avea un frăţior sau o surioară şi am fi foarte
fericiţi dacă te-ai bucura alături de noi.

78
 În dimineaţa asta m-am trezit în camera
părinţilor mei. Fosta lor camera şi actualul meu colț
de linişte. Nu îmi mai amintesc nimic după orele
chinuitoare în care doar am plâns şi am ignorat
toate bătăile din uşă. Ştiu doar că, în acest moment,
nu o urăsc doar pe Keira, ci şi pe el. Pe tatăl meu,
pentru că mi-a răpit şi ultima speranţă ca viaţa
noastră să fie ca înainte de apariţia ei. Îl urăsc
pentru că i-a permis unei femei afurisite să îi fure
minţile şi să uite complet de amintirea mamei mele,
a soţiei lui pe care se presupunea că o iubea ca un
nebun. Îl urăsc pentru că ştergând amintirea ei, îşi
face altele cu ea. Fără mine. Fără noi doi.
Nu am chef să mă dau jos din pat. Nu am de
gând să mai părăsesc camera asta, cel puţin în
următoarele ore. Tot corpul mă doare şi îmi simt
sufletul trădat şi mânjit de ultimele ei cuvinte. Ştiu
că acel copil este nevinovat, dar nu pot să nu îmi
învinovăţesc tatăl pentru că a permis să se ajungă
aici.
Îmi doresc să pot uita totul. Îmi doresc
vechea mea viaţă înapoi. Îmi doresc să mă trezesc
şi să simt mirosul delicios al clătitelor făcute de

79
mama mea. Să ies adormită din cameră şi să fiu
întâmpinată de braţele ei calde şi liniştitoare. Să îmi
privesc părinții şi să mă bucur de fericirea lor.
Îmi doresc ca această cameră să îi mai poarte
mirosul. Să îi mai simt încă prezenţa. Ştiu că dacă
îmi închid ochii, pot simţi toate aceste lucururi. O
pot simţi pe ea, însă sunt conştientă că de-a lungul
anilor, totul a devenit mult mai vag.
Toate aceste gânduri mă consumă. Vreau să
plâng din nou, dar nu mai am putere. Am consumat
toate lacrimile aseară. Încă mă doare pieptul de la
toate contracţiile sfâşietoare, iar ochii mă ustură de
parcă mi-a aruncat cineva cu acid sulfuric în ei.
Tot ce mai pot acum să fac este să privesc
tavanul alb şi să aştept. Să aştept ca timpul să treacă
şi să las durerea să se diminueze, suficient cât să
ies din cameră şi să mă confrunt cu adevărata mea
viaţă de acum.
Dar, într-un moment de slăbiciune, gândul
îmi fuge în altă parte. Îmi fuge la tine. La privirea
ta. La ochii tăi întunecaţi din mijlocul furtunii. La
pielea ta caldă care mi-a răscolit toate simţurile.
Amintirea ta îmi înlocuieşte toate celelalte
imagini din minte. Tu mă faci să sar din pat şi să
îmi caut înnebunită telefonul aruncat pe jos din
cauza nervilor turbaţi pe care i-am avut cu o seară
în urmă.
Îl găsesc în celălalt capăt al camerei şi, cu
mâinile tremurânde, îl apuc și aprind ecranul,
80
uitându-mă la ceas, iar inima nu îmi mai bate
pentru câteva momente.
Am întârziat. Trebuia să fiu la cafenea acum
două ore. Trebuia să fiu acolo şi să te ajut, aşa cum
ți-am promis. Am lăsat-o pe Keira să îmi fure până
şi asta. Să mi te fure pe tine şi toate momentele pe
care aş fi putut să le petrec în prezenţa ta.
Poate că e o nebunie să cred asta, dar,
cumva, raţiunea îmi spune că întâlnirea noastră nu
a fost o coincidență. Poate că nu am fost sortită să
opresc maşina şi să te împiedic să sari de pe acel
pod. Poate că tu mi-ai fost sortit mie să îmi dai un
scop în viaţă. O ocupaţie. O distragere. O alinare.
Orice, numai să nu mă mai gândesc la toate
amărăciunile care îmi mănâncă sufletul şi mintea.
Nimic nu se întâmplă cu un scop, iar apariția ta fix
acum în viața mea nu poate fi doar o coincidență
banală a destinului.
Mă las condusă de toate senzaţiile pe care le
am datorită ţie şi ies ca o furtună din cameră.
Aproape alerg până la uşă şi tot ce îmi doresc în
acest moment este să mă teleportez până la tine şi
să sper, printr-o minune, că încă eşti acolo.
Când vreau să deschid uşa, dau nas în nas cu
tata care tocmai se pregătește să intre în casă. Îmi
las imediat privirea în jos şi nu îi spun nimic. Tace
şi el. Ştiu că îi pare rău. Mă iubeşte, aşa cum şi eu
îl iubesc pe el. Ştiu că ar vrea să îmi spună mult mai
multe, dar el ştie şi mai bine faptul că eu am nevoie
81
de linişte în astfel de momente. Mereu am fost o
persoană care nu prea comunică. Mi-a plăcut să mă
închid, să mă izolez şi să diger singură totul. Să
discut anumite probleme abia în momentul în care
sunt sigură că le pot face faţă. Tata ştie asta. A ales
să îmi spună despre copilul lor, iar acum îmi oferă
timp şi spaţiu să diger totul.
Nu îl privesc deloc. Doar trec pe lângă el şi
pornesc hotărâtă spre maşina mea fără să privesc
înapoi. Nu îmi pasă de Keira şi copilul ei. Nu îmi
pasă de tot ce las în urmă, de toate energiile
negative pe care le simt în casa asta, mai puţin în
dormitorul mamei. Tot ce vreau în acest moment
este să te văd pe tine. Să văd rodul curajului meu
din acea seară. Să te văd viu şi nevătămat în faţa
ochilor mei, dornic să te îndrăgosteşti, fericit
pentru că datorită mie ai găsit un motiv de a-i mai
da vieţii o şansă.
Mă rog să fii la cafenea. Să mă fi aşteptat
două ore. Sper doar ca Vyella să fie acolo şi să te
ţină ocupat. Conduc haotic fără să îmi mai pese nici
măcar despre asta, în ciuda regulilor mele stupide.
Opresc maşina în faţa localului şi cobor, iar
atunci te văd. Stai la aceeaşi masă, cu ochii în
telefon. Îmi doresc să mă aştepţi pe mine, să fiu eu
motivul pentru care încă te afli aici. Îmi conving
picioarele să se mişte şi doar te privesc pe tine în
timp ce intru. Abia când ajung în dreptul tău,

82
realizez că nu am respirat deloc în ultimele şaizeci
de secunde.
Îmi simţi prezenţa şi îţi ridici uşor capul,
plictisit. E ceva ciudat în privirea ta. Rămân
încremenită şi doar mă holbez la tine, aşteptând o
reacţie, ceva care să îmi confirme faptul că te
bucuri să mă vezi. Te analizez din nou. Eşti
îmbrăcat lejer. Blugi şi un tricou alb. Părul
dezordonat te face să pari atât de copilăros. Eşti
drăguţ. Dar drăguţ doar în sensul de "te ajut să te
îndrăgosteşti şi nimic mai mult".
Zâmbeşti discret când observi că îmi ia prea
mult timp să te privesc şi să îţi spun ceva. Îmi dai
impresia că nu eşti supărat de întârzierea mea, dar
cumva cred că eşti, mai ales că oftezi lung şi te laşi
pe spătarul scaunului, privindu-mă încruntat.
Nu îmi găsesc cuvintele. Îţi jur că efectiv nu
ştiu ce să îţi spun. Nu mă pricep să îmi cer scuze şi,
în plus, e deja ceva extrem de mult pentru mine
faptul că mă aflu aici.
— Ai întârziat două ore, Everly, îmi spui
calm.
Felul în care îmi pronunţi numele mă tulbură
al naibii de tare.
— Am vrut să îţi dau timp să faci câteva
mişcări, îţi spun prima minciună care îmi trece prin
minte şi privesc în direcţia barului unde o zăresc pe
Vyella.

83
 Stomacul mi se strânge atunci când şi tu
priveşti spre ea. E frumoasă, dar îmi spun doar mie
în gând, pentru că nu am curajul să îţi recunosc asta
cu voce tare.
— Eşti conştientă că mai am doar douăzeci
și șapte de zile, nu?
Vocea ta e fermă, dar cuvintele tale mă
sperie. Vreau să te ajut să te îndrăgosteşti în aceste
zile rămase şi nu mă mai îndoiesc că nu aş reuşi,
dar mă tem că aducându-ţi ţie inima la viaţă, o voi
omorî pentru totdeauna pe a mea.
Simt o nevoie disperată să te plesnesc. Nu
îmi place deloc atitudinea asta a ta arogantă, iar în
acest moment, văzându-te aşa, nu dau doi bani pe
cele două ore în care m-ai aşteptat tu. Să ştii că unii
chiar au probleme serioase, în comparaţie cu
îndrăgosteala ta. Cum ar fi, o intrusă în viaţă cuiva
care anunţă cu zâmbetul pe buze că va avea un plod
ce o va uni pentru totdeauna cu un bărbat şi fiica
lui. Ştiu, probabil dacă ţi-aş spune acum, mi-ai
scoate ochii. Ştiu că până şi mama mea, de acolo
de unde este ea se uită la mine cu privirea ei
impunătoare. Dar nu mă pot abţine să nu cred asta.
E o prefăcută. O femeie care a urmărit doar banii
tatălui meu şi a făcut tot posibilul să îl ţină lângă
ea. Şi mai ştiu şi că este doar o chestiune de timp
până va încerca să scape de mine, iar acum doar îşi
etalează acea mască falsă în faţa mea.

84
 Dar tu nu trebuie să ştii toate astea. Nu îţi pot
povesti nimic. De ce? Pentru că nu am încredere în
tine. Sau poate nu am încredere în mine ca să mă
apropii de tine, dezvăluindu-ţi problemele mele.
Te privesc şi, pentru o fracţiune de secundă,
vreau să plec. Să mă întorc în dormitorul mamei
mele şi să nu mai ies niciodată din el. Acolo mă
simt în siguranţă, să ştii. Acolo o simt. Înainte o
simţeam peste tot. O vedeam atunci când priveam
florile din grădina pe care o iubea atât de mult. O
vedeam atunci când treceam pe lângă magazinele
pe care le adora. O simţeam atunci când îi
îmbrăcam hainele ce încă îi purtau mirosul. Însă,
florile s-au ofilit. Hainele i-au pierdut mirosul. Anii
au trecut, iar memoria ei s-a şters încetul cu încetul.
Însă nu şi în acea cameră. Acolo nu. Mama mea
încă este acolo.
Nu vreau să par prea transparentă, aşa că îmi
alung repede orice gând. Mă uit din nou la tine şi
nu mai spun nimic. Sunt prea nervoasă. Pe tine,
pentru că ai vrut să sari în primul rând de pe acel
pod, iar acum mă aflu aici încercând să fac pe
Cupidon. Sunt nervoasă pe tata, pentru că şi-a
refăcut viaţa şi a acceptat-o pe acea scorpie în viaţa
noastră fără să mă întrebe şi pe mine dacă am vreo
problemă cu asta. Sunt nervoasă pe ea, pentru că în
curând va avea familia fericită alături de copilul ei
şi tatăl meu. Sunt nervoasă pe Lilly, pentru că viaţa
ei pare atât de uşoară. Sunt nervoasă pe mine,
85
pentru că m-am pierdut după moartea mamei şi nu
mai reuşesc să revin pe drumul cel bun. Sunt
nervoasă pe toată lumea. Pe viaţă. Pe tot.
Dar cel mai mult pe tine, pentru că eşti acum
în faţa mea şi îmi pot vărsa nervii pe tine. Însă, mă
priveşti cu acei ochi calzi şi toată furia mea se
evaporă imediat. Asta chiar nu îmi place la tine.
— Eşti bine? mă întrebi şi fiecare celulă din
fiinţa mea se lichefiază la picioarele mele.
Vocea ta e slabă şi sinceră. Pari îngrijorat,
dar până la urmă eu ar trebui să te întreb pe tine
dacă eşti bine. Ştiu, am problemele mele, dar poate
ale tale sunt mult mai grave, iar tot ce mai poţi
acum să faci este să speri că, îndrăgostindu-te de
fata care serveşte băuturile într-o cafenea de cartier
te va ajuta să scapi de ele.
— Scuze că am întârziat, îţi spun stângace şi
mă aşez pe scaunul din faţa ta, evitând să îţi
răspund, de fapt, la acea întrebare.
Încerc să opresc toate sentimentele care mă
cuprind în preajma ta. Nu am voie să îmi permit
nimic mai mult.
— Ai meritat aşteptarea, îmi spui cu
lejeritate.
Pari serios, dar nu ştiu ce vrei de fapt să spui
cu asta. Cred că încep să te descopăr, Jarryd, şi încă
nu sunt sigură dacă îmi place ceea ce văd.
— Am vorbit cu ea, continui şi mă bucur că
nu ai insistat să afli dacă eu sunt bine sau nu.
86
 Totuşi, cuvintele tale nu îmi plac, aşa că nu,
nu sunt bine deloc. O parte din mine se bucură şi e
mândră că ai făcut asta, însă cealaltă se răscoleşte
şi vrea să te strângă de gât pentru că o placi pe ea.
— Serios? te întreb şi încerc să par degajată.
Eşti vesel. Un zâmbet îţi răsare în colţul gurii
şi toată faţa ta se înseninează. Îmi place asta. Îmi
place faţa ta. E colorată şi pentru mine are efectul
unui curcubeu după o ploaie torenţială.
— Am făcut exact cum mi-ai spus. Fără prea
multe complimente. Fără să zâmbesc prea mult.
Fără să mă folosesc de farmec prea mult.
Aş vrea să te felicit, dar, încă o dată, dorinţa
să te plesnesc e prea puternică. Îmi frământ mâinile
pe sub masă şi mă abţin de la nişte comentarii
nepotrivite.
— Şi? Cum a fost?
Nu ştiu dacă ceea ce simt este invidie sau
gelozie. Poate că amândouă, însă, dacă mi-aş putea
trage trei pumni singură, aş face-o.
— Bine, cred, îmi spui serios.
Îţi întorci din nou capul spre bar şi o cauţi
din priviri pe Vyella. E chiar lângă noi, însă stă cu
spatele la tine, aşa că nu îi poţi vedea faţa. Ea nu te
poate vedea, iar curiozitatea mă roade dureros de
tare pe interior. Vreau să văd reacţiile ei. Să văd
modul în care te priveşte ea pe tine.
— Bine? te întreb pe un ton sarcastic.

87
 — Mi-a vorbit frumos. Ba chiar a şi zâmbit
la un moment dat.
Gelozie, clar. Asta simt.
— I-ai cerut şi numărul de telefon? te întreb
serioasă.
— Trebuia să o fac?
— Nu neapărat, îţi răspund.
Ochii tăi mari şi expresivi mă amuză. Ai
privirea unui om disperat. Chiar eşti disperat. Îmi
place până şi asta. Mă faci să mă simt utilă. Vreau
să îţi spun tot ce ştiu, sau cel puţin tot ce mi-ar
plăcea să ştiu cu privire la dragoste. Entuziasmul
îmi umple pieptul de fericire şi sunt pregătită să îţi
spun că ar fi cazul să îi ceri numărul de telefon, însă
un val furios plin cu dezamăgire îmi loveşte
puternic tot interiorul atunci când o văd cu
zâmbetul pe buze lângă masa noastră.
— Bună. Vrei ceva de băut? întreabă şi se
uită întâi la mine cu un aer serios, dar totuşi
prietenos.
În secunda următoare, te priveşte pe tine, iar
eu simt cum îmi fuge pământul de sub picioare.
Acum înţeleg, Jarryd. Înţeleg de ce o placi pe fata
asta blondă şi drăguţă. Înţeleg de ce ai vrea să te
îndrăgosteşti de ea. Ar fi imposibil să nu o faci şi
viceversa. Te priveşte de parcă deja este
îndrăgostită de tine.

88
 Îţi zâmbeşte atât de inocent, încât până şi eu
m-aş topi sub acel zâmbet şi acei ochi dulci ca
mierea.
— O cafea cu lapte, te rog, îi spun şi încerc
să par cât mai normală.
Mă simt vinovată, pentru că am simţit acea
urmă de gelozie în privinţa ei. Îmi place de ea. Ei îi
place de tine. Ţie îţi place de ea. Eu o să te ajut să
o cucereşti şi apoi să te îndrăgosteşti de ea. Tu o să
mă ţii ocupată pentru încă douăzeci și șapte de zile
şi toată lumea va fi fericită. Cel puţin până într-un
anumit punct, dar nu prea vreau să mă gândesc la
asta acum.
— Voi doi chiar semănaţi, o aud vorbind şi
mă încrunt vizibil.
— Nu-i aşa? Mulţi cred că suntem fraţi, nu
verişori, la prima vedere, îi răspunzi şi mă uit
prostită la tine.
Ce naiba?
— Imediat îţi aduc cafeaua. Tu mai vrei
ceva?
Îi faci un semn scurt din cap şi apoi îi
zâmbeşti. Sunt din nou nervoasă şi deja am parte
de prea multe zâmbete în jurul meu.
Aştept să plece de lângă noi şi apoi mă aplec
spre masă pentru a-ţi vorbi. Sunt al naibii de
furioasă acum pe tine, Jarryd.
— I-ai spus că sunt verişoara ta? te întreb.

89
 Am vorbit mult prea tare şi răspicat. Faci o
faţă de om nevinovat şi te apleci şi tu spre mine.
— Ce puteam să îi spun? Că aştept de două
ore o fată care probabil îmi va trage țeapă?
— Ă, nu ţi-am tras nicio…
— Sau preferai să îi spun că aştept o fată care
m-a oprit din a sări de pe un pod şi urmează să îmi
dea lecţii despre cum să mă îndrăgostesc de ea, mă
întrerupi.
Mă blochez şi mă retrag la locul meu. Nu ești
nervos, ba chiar mă privești amuzat. Sună
plauzibil, dar din nu ştiu ce motiv, mă irită că i-ai
spus asta. Chiar nu ştiu de ce, deşi poate că aşa e
cel mai bine. Măcar ştiu de acum, de la bun început,
că eu nu o să fiu nimic mai mult decât verişoara ta
falsă pentru încă douăzeci și șapte de zile.
Sunt calmă. Acum chiar sunt calmă. Faptul
că mi-ai oferit câteva clipe de linişte şi doar m-ai
privit tăcut m-a ajutat. Nu mă gândesc la nimic în
mod special. Toate gândurile îmi sunt amestecate,
aşa că prefer să nu le mai răscolesc.
— Şi, ce faci? Cum ai dormit? mă întrebi şi
rupi liniştea dintre noi.
Întrebarea ta mă ia prin surprindere.
— Ăă, bine. Tu?
Te mint şi sper să nu îţi dai seama. Adevărul
e că nu am dormit bine deloc. Mi-ar plăcea să cred
că seara trecută a fost doar un coşmar urât, însă

90
realitatea mă loveşte violent în fiecare secundă
nenorocită.
Zâmbeşti scurt şi faţa ţi se luminează. În
acest moment nici nu mai pot să te asociez cu
băiatul care a vrut să se sinucidă. Pari atât de
normal, însă e ceva ciudat în ochii tăi. Nu mai sunt
atât de întunecaţi şi nu pot să îmi dau seama dacă
îmi plac mai mult aşa sau nu.
— Minunat, îmi răspunzi vesel.
Vreau să îţi împart fericirea, dar prezenţa
Vyellei lângă masa noastră îmi aminteşte care este
de fapt singurul meu rol aici. Îmi ridic privirea spre
ea şi accept cafeaua cu zâmbetul pe buze. Aş putea
încerca să fiu falsă, însă reacţiile mele sunt
naturale. Chiar nu pot fi altfel decât drăguţă cu ea,
din moment ce îmi oferă acelaşi tratament.
— Îţi mulţumesc, îi spun.
Îmi răspunde cu acelaşi zâmbet prietenos şi
apoi te priveşte pe tine. Aerul mi se opreşte în
plămâni şi inima parcă se luptă să îmi iasă din
piept. Se uită la tine de parcă deja este vrăjită de
acel farmec al tău, însă la ce mă puteam aştepta?
Ne lasă din nou singuri şi acum încep să mă
simt chiar ridicol.
— Ok, acum chiar trebuie neapărat să îmi
spui ce să fac.
Rămân blocată câteva secunde.
— Fă rost de numărul ei, îţi spun şi încerc să
ignor junghiul care îmi apasă pieptul.
91
 — Deja? mă întrebi nedumerit.
— După privirea ei, aş putea spune că e
timpul.
Vocea mea e slabă şi încerc să accept
adevărul. Vyella te place, asta e clar. Tu o placi, iar
ajutorul meu nu este în zadar, deşi nu prea aş putea
numi ajutor ceea ce fac eu. Sunt conştientă că ai
putea să o cucereşti şi fără ajutorul meu, dar începe
să îmi placă acest rol pe care îl joc.
— Şi cum îi cer numărul? Aşa pur şi simplu?
Ochii tăi sunt cei care mă răvăşesc acum şi
sunt nevoită să privesc în altă parte pentru a nu mă
pierde.
— Nu ştiu, Jarryd. Nu pot să îţi spun chiar
toate replicile. Doar evită să fii idiot. Fii politicos
şi drăguţ. Spune-i că ai vrea să păstraţi legătura
atunci când nu vii pe la cafenea.
Mă iau singură prin surprindere de lejeritatea
cu care îţi spun toate lucrurile astea.
— Hm.
Cazi pe gânduri şi faţa ta încruntată mă
amuză.
— Ce?
— Şi dacă nu mi-l dă? întrebi nemulţumit de
cuvintele mele.
— Spune-i că te arunci de pe un pod dacă nu
vrea să ţi-l dea, glumesc şi mă trezesc râzând
singură.
— Nu eşti amuzantă deloc, îmi spui serios.
92
 — Nici tu, îţi spun înapoi.
Pentru o secundă, am impresia că ceea ce ţi-
am spus te-a lovit ca un trăsnet. Poate că nu am
intenţionat să îţi reamintesc despre pod, însă nu mă
pot abţine.
Mă uit la ceas şi constat că deja am stat prea
mult. Poate că aceste minute pentru tine nu
reprezintă nimic, însă pentru mine deja e mai mult
decât îmi pot permite.
Mă gândesc dacă să spun o altă minciună
sau, pur şi simplu, adevărul.
— Trebuie să plec.
Clar aleg minciuna. Nu îţi pot spune că vreau
să plec de aici pentru că deja mi-am îndeplinit rolul
pe ziua de azi. Poate că nu există de fapt un rol, în
condiţiile în care nu m-am gândit deloc până acum
la modul în care să te ajut sau la strategiile pe care
le poţi folosi. Ştiu doar că pentru mine sunt
suficiente aceste minute în preajma ta.
— De ce? mă întrebi serios.
— Am treabă, Jarryd. Nu pot să stau lângă
tine în fiecare minut. Eşti băiat mare. Te poţi
descurca şi singur.
Cuvintele îmi ies pe un ton mult prea alert,
iar asta te deranjează.
— Dar ai spus că o să mă ajuţi!
— Asta şi fac, nu crezi? Sunt aici şi îţi dau
sfaturi. Le asculţi şi ţii cont de ele. Trebuie să fii şi
pe cont propriu.
93
 Privirea tulbure ţi s-a mai domolit. Începe să
îmi placă efectul pe care îl au cuvintele mele asupra
ta.
— Te aştept mâine aici, la aceeaşi oră? mă
întrebi.
Nu, Jarryd. Nu, pentru că nu mai vreau să fiu
în preajma ta, dându-ţi sfaturi despre ceva ce eu
habar nu am. Nu poţi pur şi simplu să te descurci
singur de acum?
Mintea mea o ia razna. Gândesc un lucru, dar
îmi doresc altceva cu adevărat. Vreau să te ajut.
Am nevoie de asta.
— Mâine am treabă, îţi spun şi eşti iar serios.
Din nou te mint, dar de data asta chiar nu pot
spune adevărul. Nu pot să îţi spun că mâine la ora
asta trebuie să fiu în biroul doamnei Hank. Singura
persoană, în afară de tata şi scorpia blondă care ştie
despre ea este Lilly. Încă nu am încredere în tine ca
să îţi spun că de doi ani merg la psiholog pentru că
mi-am văzut mama murind, iar de atunci mă simt
un om cu un suflet putrezit. Ca să fiu sinceră, nu
cred că voi avea vreodată încredere în tine să îţi
spun asta.
Vreau să inventez o scuză plauzibilă, însă nu
găsesc niciuna. Aş putea să îţi spun că am treabă cu
iubitul meu, pentru că în acea seară pe pod ţi-am
dat de înţeles că aş avea unul. Însă tu nu ai pomenit
nimic despre el încă, aşa că nu vreau să fiu nevoită
să mint şi mai mult.
94
 Pur şi simplu te las aşa, fără să îţi mai dau
nicio explicaţie. Îmi conving picioarele să se mişte
şi mă ridic hotărâtă de la masă. Îmi iau cafeaua pe
care nici măcar nu am gustat-o şi te privesc. Încerc
să te citesc. Încerc să îmi dau seama la ce te poţi
gândi, dar eşti prea indescifrabil. Ăsta e primul
lucru care nu îmi place deloc la tine. Probabil şi
singurul.
— Îmi dai numărul tău de telefon? mă întrebi
cu o ezitare în glas.
Nici nu ştiu dacă să râd sau efectiv să fug şi
să mă prefac că nu am auzit nimic. Încă nu mi-am
schimbat părerea în legătură cu numărul tău de
telefon, Jarryd, dar este amuzant cum pur şi simplu
mi l-ai cerut. Probabil dacă aş fi fost Vyella, ţi l-aş
fi dat fără să mai stau pe gânduri, ba chiar şi fără să
mi-l ceri. Dar nu sunt ea. Tu nu mă placi pe mine,
aşa că eu chiar nu vreau să vorbim mai mult decât
o facem deja.
— De ce? te întreb, nedumerită.
Ştiu deja de ce, stai liniştit. Cumva, prin nu
ştiu ce minune ciudată, tu chiar vrei ca eu să te ajut,
aşa că vrei să ştii că mă poţi contacta oricând,
pentru orice alt sfat sau ajutor. Dar trebuie să
înţelegi, Jarryd, că nu pot mai mult de atât. Îmi pare
rău.
— Pentru că mâine nu eşti aici. Cum dau de
tine? Dacă ceva merge prost?

95
 Ceva din privirea ta îmi înmoaie picioarele.
Ceva ce pentru mine înseamnă doar probleme. Mă
simt vinovată, Jarryd, pentru că tu eşti cel care are
cu adevărat probleme, iar eu dramatizez pentru un
număr de telefon. Ştiu că nimic nu poate merge
prost, e imposibil, însă chiar şi aşa, m-ai convins.
Până la urmă am fost de acord să mă bag în asta, să
te ajut.
Îmi dau uşor ochii peste cap, doar ca să nu
îţi dai seama că ceea ce urmează să fac reprezintă
ceva destul de important pentru mine. Păşesc spre
tine şi îţi apuc cu încredere telefonul de pe masă.
Evident ai o parolă, aşa că ţi-l înmânez şi apoi îl
recuperez grăbită din mâinile tale, fără să îţi mai
dau vreo ocazie să reacţionezi. Îmi notez numărul
în telefonul tău şi ştiu că, odată cu el, ţi-am dat şi o
parte din mine.
— Ne auzim mâine, Everly! îmi spui şi
încântarea ţi se citeşte pe faţă.
Eu nu ştiu cum ar trebui să mă simt.
Momentan nu prea vreau să mă gândesc la asta.
— Da, îţi spun.
Nu cred că mai am altceva de spus. Nu îmi
place sfârşitul acestei întâlniri. Nu îmi place că va
trebui "să ne auzim". Mi-ar plăcea să îţi spun că
avem nevoie de un orar al întâlnirilor noastre, dar
cumva m-aş minţi singură. Vreau să te văd în
fiecare zi, din cele douăzeci și șapte rămase. Vreau

96
în continuare să te ajut, dar trebuie neapărat să îmi
găsesc un echilibru între minte şi inimă.
— Vreun alt sfat înainte să pleci? mă întrebi
după ce accepţi tăcerea mea şi înţelegi că eu chiar
trebuie să plec.
Mă priveşti lung şi aştepţi un răspuns din
partea mea.
— Ţi-am zis. Nu fi idiot. Cam atât.
Îmi zâmbeşti timid.
— Ok. Să nu fiu idiot atunci.
Îndrăznesc să te privesc direct în ochi şi simt
cum sângele mi se scurge din obraji. Nu ai fost
deloc un idiot până acum, exceptând acel moment
când ai vrut să sari de pe pod. Ai fost şi eşti în
continuare chiar drăguţ. Vorbeşti elegant, politicos
şi te comporţi exact aşa cum ar trebui.
Trag uşor aer în piept, cât să nu vezi şi tu
asta, iar apoi mă întorc cu spatele la tine şi ţintesc
uşa.
— Auzi? mă întrebi şi picioarele mi se
blochează imediat.
Nu mă ajuţi deloc să îmi găsesc acel
echilibru dintre minte şi inimă. Absolut deloc.
— Da? te întreb şi îmi întorc puţin capul, cât
să te văd.
Îmi dispare tot aerul din plămâni atunci când
te ridici de la masă şi te îndrepţi spre mine.
— Sigur eşti bine? mă întrebi şi pari că te
grăbeşti să ajungi lângă mine.
97
 — O să fiu, îţi răspund.
Îţi evit privirea şi nu fac altceva decât cel
mai stupid lucru din ultima vreme. Plec. Pur şi
simplu, te las acolo, cu o nedumerire pe chip şi
plec.
Merg pe jos până acasă şi reuşesc să îmi
eliberez mintea. Nu îmi pasă că mașina rămâne
parcată în fața cafenelei, pot să mă întorc oricând
să o iau. Mă conving că trebuie să te ascund, cel
puţin până mâine, foarte bine în spatele tuturor
gândurilor care mă torturează.
Îmi evit tatăl atunci când intru în casă şi mă
îndrept direct spre camera mea. Încă am nevoie de
timp, mi-ar plăcea să îi spun, dar ştie şi singur asta.
Încă nu vreau să îl privesc în ochi şi să îi spun că
sunt dezamăgită de el.

***

— Trebuie să recunosc că apelul tău chiar m-

a luat prin surprindere, îmi spune doamna Hank în
timp ce mă aşez la locul meu.
M-am luat chiar şi eu prin surprindere. Este
pentru prima oară când o sun şi o întreb dacă mă
poate primi fără nicio programare, într-o zi în care
nu aveam nimic stabilit şi în condiţiile în care ştiam
foarte bine că următoarea programare era mâine.
Gândurile mele au rătăcit aiurea şi nu am putut să
mai aştept o nenorocită de zi. Nu după ce i-am spus
98
toate acele lucruri despre tata, despre Keira, despre
mama şi despre mine, iar apoi am fugit.
Între noi două se lasă o tăcere confortabilă.
Doamna Hank aşteaptă ca eu să fac primul pas. Să
vorbesc eu prima. Să îi spun toate gândurile care
mă chinuie. Să îi spun că toţi din jurul meu îmi
frâng inima.
Prezenţa ei mă relaxează, aşa că trag aer
adânc în piept şi încep să vorbesc.
— Este însărcinată. Keira este însărcinată cu
tatăl meu.
Cuvintele au efectul unui venin imediat ce
îmi ies pe gură şi îmi doresc să nu le fi rostit cu
voce tare niciodată. Mă simt de parcă abia acum
recunosc şi accept adevărul. Adevăr care îmi
blochează toate simţurile şi îi permite durerii să îmi
străbată tot trupul. O durere cumplită care porneşte
din piept şi se răspândeşte în sus şi în jos cu o viteză
nemăsurabilă. O durere care îmi este deja mult prea
familiară.
— Ai vorbit cu tatăl tău?
Pentru prima oară, chiar nu am chef să îi
ascult întrebările. Întrebări la care oricum eu
niciodată nu îi răspund.
— Nu am vorbit cu el şi nici nu am de gând
să o fac, îi spun.
Dezamăgirea i se citeşte pe chip. Doamna
Hank m-a învăţat încă de la primele şedinţe să îmi
înfrunt problemele. Să mă lupt cu ele şi să nu mă
99
dau bătută. Însă, niciodată nu am făcut asta. Nici
măcar înainte de moartea mamei, cu toate că atunci
nu eram atât de introvertită. Mi-ar plăcea ca toată
lumea să îmi înţeleagă starea de confort, să
înţeleagă faptul că atunci când am o problemă,
construiesc un zid mare în jurul ei şi o las acolo să
clocotească singură până când sunt eu pregătită.
Mama înţelegea asta. Întotdeaua a făcut-o. Şi îmi
lipseşte, al naibii de mult.
— Te-ai gândit vreodată să îl înţelegi?
Vreau să îi spun că da, m-am gândit, dar
orgoliul nu mă lasă. El s-a gândit la mine atunci
când a adus acea femeie în viaţa noastră şi a mai
făcut şi un copil cu ea? Mă îndoiesc.
— Am cunoscut un băiat, îi răspund în
schimb şi amuţim amândouă.
Ochii ei mari cât cepele îmi dau de înţeles că
tocmai i-am spus bomba anului. Un zâmbet fin îi
traversează chipul şi ştiu că aşteaptă ca eu să
continuu.
Vreau să îi spun tot adevărul despre tine, dar
simt că te-aş trăda. Tu ai avut încredere în mine să
te ajut, aşa că secretul tău este în siguranţă cu mine,
însă trebuie să vorbesc cu ea. Am nevoie să îmi
eliberez măcar puţin sufletul şi gândurile. Şi o fac
cu ea, pentru că e singura persoană care mă face să
o simt pe mama.
Mama întotdeauna îmi dădea cele mai bune
sfaturi. Îmi doresc să îi spun ei despre tine. Să o
100
întreb cum te-aş putea ajuta cu adevărat, însă o am
doar pe doamna Hank, aşa că iartă-mă pentru că
îmi permit să îi povestesc.
— Îl cheamă Jarryd, continuu şi chipul ei se
luminează şi mai mult. L-am cunoscut la... o
petrecere.
Un nod dureros îmi loveşte stomacul, pentru
că am minţit-o, dar dispare imediat ce realizez că
am făcut un lucru bun. Şi, în plus, chiar te-am
cunoscut la o petrecere. Sau, mă rog, după ce am
plecat de la ea.
— Îţi place de el? mă întreabă direct şi simt
cum tavanul parcă îmi cade în cap.
Îmi place de tine? Da, Jarryd, îmi place. Dar
nu pot să îmi dau seama în ce fel.
— Doar îl ajut, îi spun şi o urmă de
nedumerire i se citeşte în privire. Să se
îndrăgostească, ştiţi. Îi place de o fată, Vyella, care
serveşte cafeaua în localul de lângă casa mea. Se
vede că o place, dar nu are curajul şi nici cunoştinţe
de cum să o cucerească. Aşa că eu doar îl ajut.
Ar trebui să mă simt mai bine, însă nu o fac.
Nu doar că o pun pe doamna Hank pe gânduri, dar
acum până şi eu am o mie de întrebări în privinţa
ta.
— Oh, înţeleg, e tot ce îmi spune şi apoi cade
iar pe gânduri.
Mă simt de parcă rolurile s-au inversat şi eu
sunt psihologul, iar ea pacientul. Am vorbit mult
101
prea mult, iar ea ştie doar să tacă acum şi să mă
privească.
— Credeţi că ar trebui să o fac? Să îl ajut,
adică?
Mi-e frică de răspunsul ei, însă trebuia să
pun cuiva această întrebare care îmi macină
raţiunea încă de când te-am cunoscut.
— Cred că ar trebui să faci ceea ce simţi,
Everly. Nimic nu este o coincidenţă. Poate că
apariţia lui în viaţa ta are un scop şi…
— De unde ştiu ce simt? o întrerup.
Cade din nou pe gânduri, dar de data asta nu
pentru mult timp.
— Dacă de mâine nu l-ai mai vedea, dacă nu
ai mai auzi nimic despre el, cum te-ai simţi? mă
întreabă şi mă îngrozeşte teribil de tare întrebarea
ei.
Cum m-aş simţi, Jarryd? Nici nu vreau să mă
gândesc. M-ai făcut să fiu în mod inconştient
dependentă de prezenţa ta, în doar trei zile. M-ai
convins să te ajut, aşa cum şi eu te-am convins să
nu mai sari de pe acel pod. Există o legătură între
noi doi acum, deşi dacă ţi-aş spune despre asta mi-
ai râde în faţă.
— Nu foarte bine, îi răspund şi pare
mulţumită de răspunsul meu.
— Atunci, ajută-l. Te vei simţi foarte bine la
sfârşit, ştiind că l-ai ajutat. Să ajuţi oamenii este cel
mai important dar, Everly. Să ajuţi necesită o listă
102
întreagă de calităţi şi ştiu că tu le ai pe toate. Ai un
suflet frumos, draga mea, ce răspândește doar
fericire, iubire și armonie în jurul său.
În ultimii trei ani, nu am simţit decât
amărăciune în sufletul meu, însă acum, auzind-o
spunându-mi aceste lucruri şi gândindu-mă la tine,
încep să o cred. Mă cred capabilă să îţi împart
fericire, iubire şi armonie din sufletul meu şi ştiu
că mama ar fi mândră de mine, pentru că în sfârşit
încerc. Încerc să îmi vindec inima şi sufletul,
ajutându-te pe tine.
— Poţi să pleci dacă vrei, îmi spune şi îmi
privesc instinctiv ceasul de la mână.
Au trecut doar zece minute. Cu siguranţă
asta este o premieră, faptul că nu mai fug din
propria iniţiativă şi am acordul ei să plec.
— Vă mulţumesc, îi spun şi mă ridic de pe
canapea.
— Ne vedem mâine, da? mă întreabă şi îmi
dau seama din privirea ei că se aşteaptă ca mâine
să fiu şi mai vorbăreaţă.
— Da, îi răspund şi mă îndrept spre uşă.
Părăsesc biroul ei încrezătoare. Niciodată nu
am făcut asta. Am ştiut doar să fug până acum sau
să plec într-o stare deplorabilă ce nu m-a ajutat
deloc. Însă astăzi, simt că pentru prima oară
doamna Hank chiar m-a ajutat. Mi-a spus să fac
ceea ce simt, iar eu simt că trebuie să te ajut, Jarryd.

103
 Când ajung acasă îmi evit iar tatăl. Stomacul
meu protestează şi încearcă să mă convingă să
merg în bucătărie, dar nu pot. Amândoi sunt acolo
şi mă aşteaptă, aşa că pot amâna încă puţin.
Vreau să cred că nu iau decizii pripite în
privinţa lor, de aceea trebuie să mai las puţin timp
acel zid în jurul problemei. Încă nu sunt pregătită
să îi confrunt.
Mă duc direct în camera mea şi mă trântesc
în pat. În seara asta nu vreau să dorm în dormitorul
mamei. Nu vreau ca toate energiile mele să încarce
negativ acea cameră. Într-adevăr, doamna Hank
mi-a oferit speranţă, m-a motivat să fac ceva bun,
dar toată starea mea s-a diminuat atunci când am
intrat în casă şi m-am lovit de realitate.
Amân până şi duşul şi doar îmi scot căştile
şi dau drumul la muzica care mă ajută de fiecare
dată să mă liniştesc. Însă, nu apuc să mă relaxez,
pentru că telefonul îmi vibrează şi tot corpul îmi
este străbătut de un fior de adrenalină. Vocea lui
Daughtry se aude vag în urechile mele şi este
înlocuită de pulsul haotic care pulsează peste tot.
Ştiu că doar Lilly îmi poate scrie, dar ţi-am
zis deja despre acea legătură dintre noi doi. Altfel
nu îmi pot explica de ce mâinile îmi tremură şi nu
am curaj să mă uit la ecranul telefonului.
Realizez că nu am respirat deloc în ultimele
secunde, aşa că trag aer în piept şi mă uit la ecran.

104
Inima mea parcă se luptă iar să îmi iasă din piept.
Nu cred că a bătut niciodată atât de tare.
"Am făcut rost de numărul ei.”, citesc şi
bătăile inimii se opresc.
Nici nu ştiu cum să mă simt sau ce să îţi
răspund înapoi.
„Am invitat-o mâine la plimbare. A acceptat.
Crezi că am făcut bine? Trebuie să o duc în altă
parte? O cină, film? Ce zici?”
Mă amuzi şi mă enervezi. Eşti ca un copil
care trebuie ghidat şi îmi ceri mie sfaturi, dar, în
acelaşi timp, te interesează doar asta. Îmi dai
mesaje şi nici nu te deranjezi să mă întrebi ce fac.
Nici măcar nu te deranjezi să te prezinţi, deşi ştiam
deja că tu eşti, dar totuşi, intenția contează.
Îmi dispare tot aerul din plămâni. Acum
aştepţi mesajul meu, dar nu ştiu ce să îţi spun. Mă
gândesc că ar fi mai bine să ignor şi să îţi răspund
mâine, dar junghiul din stomac nu mă lasă să o fac.
„Plimbarea sună perfect. Lasă cina şi filmul
pentru mai încolo. Paşi de bebeluş. Foarte bine,
Jarryd.”, îţi scriu înapoi.
Cobor din pat şi îmi simt capul pulsând. Nu
ştiu ce altceva îţi pot spune. Dacă mă întrebi pe
mine, plimbarea chiar este o alegere perfectă. Mi-
aş dori să ies la o plimbare cu un băiat, să îl cunosc
suficient de bine şi apoi să ies cu el la cină sau la
film. Aşa că da, Jarryd, ai făcut bine.

105
 „Ce faci mâine dimineaţă?”, îmi scrii înapoi
şi rămân cu degetele suspendate în aer.
„Am treabă. Ţi-am spus deja.”, tastez înapoi.
Am treabă să îi povestesc despre tine
doamnei Hank, îmi răspund singură în gând.
„Voiam să îţi mai pun câteva întrebări
despre cum să îi vorbesc mâine. După treaba ta,
crezi că ne putem întâlni?”
Vreau să îţi spun că nu, dar apoi îmi
amintesc că eu sigură m-am băgat în asta.
„Aş putea pe la unu.”, îţi scriu şi inima îmi
bate din nou cu putere.
„Ne vedem atunci!”, primesc răspunsul tău
imediat.
Şi nimic altceva. Nu îmi mai scrii nimic.
Mâine este a patra zi, Jarryd. De mâine, mai
am doar douăzeci și șase de zile şi simt că aflându-
mă în preajma ta în zilele ce urmează, va face ca
totul să fie şi mai dificil. Dar, bănuiesc că meriţi
riscul.

106
 Mă trezesc cu gândul la tine, Jarryd, şi este
pentru prima oară când nu mă gândesc la nimic
altceva atunci când îmi deschid ochii dimineaţa.
Mă ridic din pat şi mă îndrept spre oglinda
pe care, de regulă, încerc să o evit. Mă uit la faţa
reflectată şi efectiv nu mă recunosc. Nu ştiu ce s-a
schimbat la mine. Poate ceva în privire, poate e
doar ceva în interior care mă face să privesc totul
cu alţi ochi.
Ştiu doar că singurul lucru la care mă
gândesc este să treacă mai repede timpul pentru a
te revedea din nou. Nu ştiu ce s-a schimbat din
momentul în care tot ce îmi doream era să fug de
tine şi până în acest moment, în care abia aştept să
se facă ora unu şi să vin la cafenea.
Telefon îmi sună şi inima îmi tresare. Mă uit
la numele de pe ecran dezamăgită şi, totuşi, mă
simt mult prea vinovată. Din ziua în care te-am
revăzut la cafenea, iar Lilly a plecat acasă, nu m-
am mai întâlnit cu ea. Nici măcar nu am mai vorbit,
iar asta mă face să fiu cea mai idioată prietenă din
lume. Ştiu că nu am nicio scuză, dar nu mă simt
încă pregătită să îi spun despre tine. Nu ştiu de ce.

107
Încă te vreau doar pentru mine. Iar faptul că am
discutat cu doamna Hank, nu înseamnă că te împart
cu ea. Însă, povestindu-i ei totul, mă simt aproape
de mama. Pentru că și eu am nevoie de sfaturi,
Jarryd, şi cred că ea e singura care mă poate ajuta.
Şi eu am nevoie de îndrumare, aşa cum şi tu ai,
poate, nevoie de ajutorul meu.
Îi răspund lui Lilly şi toţi muşchii mi se
relaxează atunci când ea nu îmi reproşează nimic.
Nici nu mă întreabă despre tine, dar ştiu că o va
face atunci când ne vom întâlni. Stabilim să ne
vedem la locul nostru abia în după-amiaza asta şi
deşi i se pare destul de târziu, tot nu comentează. I-
am spus că azi merg la Hank, însă nu i-am spus şi
despre întâlnirea noastră. Nu încă. Mai am câteva
ore la dispoziţie să găsesc nişte explicaţii credibile
pentru ea sau măcar un mod de a-i spune adevărul.
Nu fac nimic toată dimineaţa. Ascult
muzică, ies din camera mea doar ca să mănânc şi
am grijă să nu fie nimeni altcineva prin preajmă şi
apoi mă întorc iar la Daughtry şi la versurile lui
care mă distrag şi mă ajută să mă gândesc şi la
altceva, în afară de tine sau de problemele pe care
le am.
Când vine timpul să plec, mă pregătesc rapid
şi, pentru prima oară, din nou, chiar dau importanță
aspectului meu. Ştiu că ţie nu o să îţi pese de cum
arăt eu, însă simt nevoia să port o rochie primită

108
de la mama. Simt că ea îmi poate oferi curajul de
care am nevoie.
Atunci când ating materialul fin, fiecare
celulă din corpul meu se transformă în gelatină.
Am purtat rochia o singură dată după ce mi-a
dăruit-o. În ziua în care mama a murit. În ziua în
care mi-am găsit mama fără răsuflare în baia din
dormitorul părinţilor.
Îmi dispare tot aerul din plămâni şi blochez
toate amintirile. Îmbrac rochia, iar atunci când
materialul face contact cu pielea mea, o simt pe
mama. Probabil ar trebui să îţi mulţumesc ţie,
pentru că în sfârşit, după trei ani, am curajul de a
face asta. Îmi pieptăn părul lung şi deşi mi-ar
plăcea să îl îndrept, ştiu că nu mai am timp. Mama
mereu îmi spunea că o să îmi arunce placa de păr,
atunci când mă vedea folosind-o în fiecare zi.
Ştiam că uneori chiar nu aveam nevoie de ea, din
moment ce am moştenit părul mamei lung, drept şi
şaten, dar era doar o obsesie de a-l şti mereu
aranjat. Nu a mai fost nevoie să o arunce, pentru că
am abandonat-o singură, în urmă cu trei ani. La fel
cum am făcut cu toate rochiile, cu toate hainele în
care nu mă mai simţeam eu însămi, cu toate
fardurile şi cu toate accesoriile pe care le-am şi dat
uitării deja.
Ştiu că Lilly mereu îşi lasă o trusă de
machiaj de rezervă în sertarul meu, aşa că îl
deschid şi caut grăbită prin ea. Nu mai sunt
109
pricepută la asta, aşa că doar folosesc un creion
albastru şi îmi trasez o dungă subţire, abia vizibilă,
în locul tuşului şi folosesc puţin rimel.
Momentan e suficient, ba chiar prea mult,
dar contrar gândurilor mele, mă simt bine. Îmi iau
telefonul, geanta şi ies grăbită pe uşă. Ştiu că tata e
la muncă, aşa că, încă o dată, pot evita orice
discuţie cu el, însă Keira este mereu acasă şi tot ce
pot să sper este să nu mă întâlnesc cu ea. Uneori
chiar mă enervează asta. "Pasiunea" ei pentru artă
şi scuzele că mereu trebuie să muncească de acasă.
Nu-i ca şi cum o văd atunci când nu sunt plecată,
pentru că reuşesc de minune să o evit ascunzându-
mă fie în camera mea, fie în camera mamei, însă
simpla ei prezenţa sub acelaşi acoperiş mă scoate
din minţi.
Nu apuc să fac nici doi paşi spre uşa de la
intrare, că o şi aud. Îmi dau ochii peste cap, dar nu
mă poate vedea.
— Everly, putem vorbi?
Rămân blocată, dar nu mă întorc spre ea.
Ştiu că dacă o fac, va vedea schimbarea şi nu vreau.
E deja suficient că mă vede îmbrăcată pentru prima
oară diferit, nu vreau să îmi vadă şi chipul. Nu
vreau să îmi împart starea de bine cu ea.
— Nu pot acum, îi răspund pe un ton rece.
Trebuie să fiu la doamna Hank şi deja am întârziat,
continuu şi pornesc spre uşă.

110
 O aud doar oftând, dar puţin îmi pasă. Nu
vreau să o aud vorbind. Nu vreau să aud scuze sau
vorbe despre acel copil. Nu vreau să aud nimic
ieşind din gura ei.
Închid uşa în urma mea şi mă îndrept cu
viteză spre maşină. O ascund până şi pe Keira în
spatele zidului şi doar las entuziasmul să mi se
răspândească prin tot corpul. Nu ştiu de ce mă simt
aşa. Sunt nerăbdătoare să ajung la doamna Hank şi
nu pot să îmi dau seama ce s-a schimbat. Într-
adevăr, nu o mai privesc de foarte mult timp ca pe
un ghimpe şi doar mă gândesc că cele patru şedinţe
pe săptămână sunt doar orele mele de relaxare.
Dar acum, nu pot să înţeleg ce m-a adus în
starea asta. Poate nerăbdarea de a ajunge la ea şi de
a-i povesti despre tine, sau poate, pur şi simplu,
chiar aştept cu sufletul la gură să treacă timpul mai
repede.
Conduc normal, fără să mă grăbesc deloc şi
totuşi ajung la timp în fața clădirii. Jasmine mă
salută de la recepţie şi îi întorc zâmbetul prietenos.
Îmi face semn spre birou şi mă îndeamnă să intru.
O găsesc pe doamna Hank la biroul ei şi,
imediat ce ochii noştri se întâlnesc, se ridică şi mă
întâmpină cu acelaşi zâmbet cald pe buze. Aerul
cald din cameră mi se răspândeşte prin tot corpul şi
scap de toată tensiunea acumulată în piept.
— Arăţi foarte bine azi, îmi spune.

111
 Ştiu ce gândeşte. Acelaşi lucru pe care l-am
gândit şi eu înainte să mă strofoc să mă aranjez.
Arăt în sfârşit uman, dar ea nu îmi spune asta, deşi
îi citesc în privire. Complimentul ei îmi aduce o
satisfacţie pe care chiar nu o pot explica.
Mă aşez la locul meu pe canapea, iar doamna
Hank se pune ca de obicei în faţa mea şi mă
priveşte liniştită. Până şi ea îmi pare schimbată şi
mă întreb dacă aspectul meu îi aduce această
strălucire în ochi.
Din nou, nu spune nimic şi doar aşteaptă.
Decid să vorbesc într-un final.
— Astăzi mă întâlnesc cu Jarryd, îi spun.
Sunt cuprinsă de o bucurie prostească atunci
când îţi rostesc numele. Ochii ei par şi mai veseli
acum şi mă privesc pătrunzător.
— Serios? mă întreabă. Şi cum te simţi?
Mă simt ca naiba, îmi răspund în gând, dar,
totuşi, şi bine, în acelaşi timp. Sunt nerăbdătoare să
te văd, dar şi agitată.
— Bănuiesc că ok, îi spun în schimb. Am
acceptat să îl ajut, continuu. Dar eu nu ştiu nimic
despre dragoste, recunosc dezamăgită. Nu prea ştiu
ce sfaturi să îi dau.
— Şi ce vei face în cazul acesta?
— Bănuiesc că doar îmi voi imagina cum
mi-ar plăcea mie să fiu cucerită, aşa că îl sfătuiesc
bazându-mă pe asta.
— Crezi că va funcţiona?
112
 — Nu ştiu, recunosc. Deşi... ar fi aproape
imposibil să nu.
— De ce? mă întreabă.
Aş vrea să îi spun că ar trebui să te cunoască
şi s-ar lămuri singură. Ştiu, Jarryd, că este
imposibil ca Vyella să nu se îndrăgostească. Ştiu
asta, pentru că eu chiar mă pot îndrăgosti de tine.
Rău de tot. Dar e un gând pe care refuz să îl
analizez şi îl alung imediat din minte.
— Se plac unul pe celălalt, îi spun şi simt din
nou junghiul dureros din stomac.
— Dar tu? Tu îl placi? mă întreabă şi mă
cutremur la auzul întrebării.
Nu îmi plac întrebările ei. Nu vreau să discut
cu ea mai mult decât fac deja. Nu vreau să îi spun
că te plac şi că m-aş putea îndrăgosti de tine. Vreau
doar să mă ajute şi să îmi ofere încrederea
suficientă să te ajut la rândul meu, nimic mai mult.
Nu am nevoie să îmi sporească gândurile nebuneşti
pe care le am în ceea ce te priveşte.
— Îmi place ideea că îl pot ajuta, îi spun.
Probabil îşi dă seama că nu vreau să am parte
şi de alte întrebări stânjenitoare, aşa că încheie
chiar ea subiectul. Ne petrecem următoarele
patruzezi de minute vorbind despre mine. Nu prea
o pot numi chiar o conversaţie normală, din
moment ce ea doar îmi pune întrebări, iar eu
răspund, însă e un pas destul de mare pentru mine.
Vorbim despre prietenia mea cu Lilly, despre
113
şcoală, despre vacanţă, despre facultate. Despre tot
ce nu am apucat să vorbim în toți acești ani. Pare
încântată de dorința mea de a împărți totul cu ea și
o văd cum absoarde toate informațiile cu plăcere.
Evită subiectul legat de tata, Keira şi copil şi cred
că ştie şi singură că trebuie să mă aştepte pe mine
să fiu pregătită pentru a vorbi despre asta. Pe tine
nu te mai aduce în discuţie deloc, deşi ştie că
urmează să te văd.
Mă uit la ceasul de la mână din minut în
minut şi îmi doresc doar ca timpul să zboare mai
repede. Atunci când ora noastră se încheie, îi
mulţumesc şi îmi iau rămas bun. Îi promit că voi fi
aici la următoarea noastră şedinţă şi apoi părăsesc
biroul ei mult prea grăbită.
Mă simt bine. Mult prea bine. Dar toată
starea mea este afectată de distanţa care se
micşorează până la tine. Conduc până acasă şi
decid să las maşină pe alee. Nu ştiu de ce fac asta.
Poate pentru că mi-ar plăcea ca cele cinci minute
de mers pe jos până la cafeneaua din capătul străzii
să mă ajute cumva. Sper ca în acele minute să pot
găsi răspunsuri la întrebările pe care ştiu sigur că
mi le vei pune.
Însă totul e inutil. Nu mă pot gândi la nimic,
în afară de tine. Mă gândesc doar că te voi vedea
din nou şi toate terminaţiile mele nervoase voi fi la
un pas de a exploda. Vântul îmi flutură uşor rochia

114
în timp ce merg alene spre cafenea şi simt cum
genunchii îmi amorţesc cu fiecare pas pe care îl fac.
Îmi ţin privirea ţintită pe picioare în timp ce
merg, iar atunci când ajung în dreptul cafenelei
vreau să trag aer în piept şi să mă pregătesc psihic
pentru întâlnirea cu tine, dar nu mai apuc. Te văd
afară, aşteptând, şi tot sângele îmi năvăleşte în
obraji.
Eşti îmbrăcat în blugi şi un tricou negru.
Nimic deosebit dacă ar fi să mă întrebi pe mine,
însă modul în care tricoul ţi se mulează pe corp şi
felul în care blugii îţi evidenţiază muşchii
picioarelor efectiv mă paralizează pentru câteva
secunde.
Sunt atât de aproape de tine şi te privesc fără
să spun nimic. Pari surprins şi nu înţeleg de ce. Mi-
ar plăcea să cred că poate din cauza mea. Doamna
Hank a observat schimbarea mea de astăzi şi mă
întreb dacă şi tu o observi acum. Totuşi, nu îmi spui
nimic despre asta, aşa că doar las dezamăgirea să
se evapore, încetul cu încetul, în adâncul meu.
— Chiar pe tine te aşteptam, îmi spui cu o
voce profundă care îmi taie respiraţia.
Îmi zâmbeşti scurt şi te apropii de mine. Mă
zgâiesc la tine din nou. Ai nevoie de o tunsoare,
Jarryd. Îmi place părul tău răvăşit de astăzi, dar o
tunsoare ţi-ar prinde mai bine. Nu am curajul să îţi
spun toate astea în schimb.

115
 — De data asta chiar nu am întârziat, îţi
răspund.
— Ştiu. Haide!
Rămân absorbită de tine şi simt nevoia să mă
plesnesc. Continui să mergi spre mine şi nu înţeleg
ce faci. Cafeneaua este în sensul opus.
— Unde mergem? te întreb, nedumerită.
— E cald afară. Mă gândeam să ne plimbăm
puţin. Să schimbăm decorul. Şi, în plus, chiar am
nevoie urgent de sfaturile alea. Simt că o iau razna.
În ochii tăi zăresc o disperare intensă pe care
nu o înţeleg. Abia când întinzi o mâna spre mine,
observ că ai două cafele cu tine. Accept paharul de
plastic şi îţi mulţumesc. Nu comentez nimic de
schimbarea de planuri. Fie că stau la o masă în
cafenea şi te privesc, fie că merg cu tine pe stradă
la câţiva centimetri distanţă, e aceeaşi tortură
psihică şi fizică pentru mine.
— În câteva ore mă întâlnesc cu ea, după ce
îşi termină tura la cafenea.
După câteva clipe în care doar am mers
tăcută pe lângă tine, decizi să treci direct la subiect.
Nu ştiu încotro ne îndreptăm, dar nu spun nimic.
— Ai vorbit cu ea astăzi? te întreb.
— Da, înainte să ies afară şi să te aştept pe
tine. Era cam nebunie la ora asta acolo, dar mi-a
spus că abia aşteaptă să ne vedem. Aseară am mai
vorbit puţin prin mesaje şi părea destul de ok.
— Asta sună bine, îţi spun, dezamăgită.
116
 Nu vreau să îţi arăt cum mă simt de fapt, aşa
că mă forţez să îţi zâmbesc.
— Nu sună bine deloc, Everly. Ce naiba fac
la întâlnire? Nu crezi că e cam pueril că o scot doar
la o plimbare?
— Sincer, nu.
Mă amuzi puţin, Jarryd. Mi-ai spus atunci
când ne-am văzut prima oară la cafenea că fetele
au însemnat pentru tine doar nişte distracţii. Nu mi-
e greu să cred asta, însă dacă tot eşti înzestrat cu
acel farmec de care mi-ai spus, mi-e aproape
imposibil să cred că tu chiar nu ştii cum să te
comporţi cu ea.
— Şi ce o să facem? Doar ne plimbăm şi
atât? mă întrebi şi îndrăznesc să te privesc.
Îţi muşti nervos buza de jos, iar asta mă
tulbură rău de tot.
— Exact. Vă plimbaţi. Du-o într-un parc.
Mergeţi, discutaţi. Vă cunoaşteţi.
— Atât?
— Atât, îţi răspund.
— Şi cum fac toate astea?
— Ce întrebare mai e şi asta, Jarryd?
— Cum naiba pot eu să mă gândesc la vreo
discuţie cu ea, când tot ce îmi doresc este să o
sărut? Să o iau în braţe, să o sărut, să o sui în maşina
mea, să o sărut, să o duc acasă şi apoi...
— Să o prezinţi patului tău, continuu eu
fraza. Da, da, am auzit despre time.
117
 Mă cutremur din toate încheieturile, dar ai
reuşit să mă amuzi. E timpul să mă resemnez,
Jarryd. Văd în ochii tăi cât de implicat eşti şi cât de
mult îţi doreşti să încerci să fii altfel. Să găseşti
acea dragoste despre care ţi-am spus. Cu ea, totuși,
nu cu mine.
— Vei ajunge şi la alea, continuu şi mă
priveşti încruntat. Dar trebuie să o iei încet.
— Încet, repeţi după mine. Ok, şi despre ce
am putea noi discuta? Dacă aduc vreun subiect
neplăcut în discuţie?
— Doamne, parcă ai avea cinci ani. Nu
trebuie să discutaţi nimic în mod special. Încearcă
doar să o cunoşti, dar încă nu trupesc, aşa cum îţi
place ţie. Cunoaşte-i sufletul întâi, ca să îi poţi
cuceri şi corpul.
Aproape mă pufnește râsul sau poate
plânsul, după ce îți spun porcăria asta pe care am
citit-o naiba știe pe unde, acum ceva timp.
— Să îi cunosc sufletul, repeţi din nou, exact
ca un robot.
— Pune-i întrebări despre ea. Ce îi place să
facă. Ce muzică ascultă. Ce pasiuni are. Chestii de
genul. Restul vin de la sine, îți spun sigură pe mine,
de parcă aș fi un expert sau un consilier.
— Da, nu sună rău. Tu ce muzică asculţi?
Întrebarea ta îmi pătrunde până în stomac,
dar îmi dau imediat seama că încerci întâi pe mine.

118
Că doar exersezi. Şi să fii tu al naibii, Jarryd, pentru
că îţi iese de minune.
— Daughtry, îţi răspund şi intru în joc.
— Marfă! Care e melodia ta preferată?
— Home, îţi răspund.
— De ce?
— Pentru că aici simt că aparţin, oriunde m-
aş afla în lumea asta. Aici mă voi întoarce mereu,
indiferent de orice. Exact cum o spune chiar şi el în
melodie. A ta care este?
— Life after you, îmi răspunzi.
Nici măcar nu mă aşteptam să asculţi
melodiile lui, dar să şi ai o preferată.
— De ce? te întreb şi eu.
— Pentru că fiecare vers mă reprezintă, îmi
spui.
Răspunsul tău e total opusul a tot ceea ce mi-
ai spus tu până acum. Dacă nu aş fi ştiut la perfecţie
versurile, te-aş fi crezut, dar acum chiar nu pot.
Însă îmi amintesc cu durere în piept de modul în
care noi ne-am cunoscut. Îmi amintesc de pod. De
faptul că ai vrut să te sinucizi. Poate melodia chiar
te reprezintă. Îmi doresc al naibii de mult să ştiu şi
de ce.
— Vezi? Te descurci de minute, te felicit şi
îmi zâmbeşti strâmb.
— Şi apoi ce fac? După toate întrebările
astea? Unde o duc?

119
 — Nicăieri, îţi spun amuzată. O conduci
acasă şi pleci.
— Ce? De ce naiba aş face asta? Ştii, pentru
o fată care se presupune că ar şti ce înseamnă
dragostea, nu prea mă ajuţi. Am şi eu nevoi, eşti
conştientă, nu?
Mă uit prostită la tine. Iar eşti acel încrezut
arogant şi enervant. Nici măcar nu ştiu ce să îţi
spun.
— Glumesc! îmi spui şi râzi. Ok, o duc
acasă. Şi apoi?
Cad pe gânduri şi încerc să îţi dau cel mai
bun răspuns. Să știi că nu ți-am gustat gluma deloc.
— O întrebi ce face a doua zi.
— Şi apoi? mă întrebi repede.
— Apoi, o întrebi dacă vrea să mergeţi la un
film, îţi spun şi mă priveşti nedumerit.
— Deci să înţeleg că e momentul să trec la
pasul următor?
— Depinde ce înţelegi prin asta, îţi răspund
amuzată.
— Mă rog...
Reuşesc să îmi iau ochii de la tine şi privesc
în faţă. Suntem în dreptul casei mele. Picioarele mi
se opresc brusc şi la fel faci şi tu. Te uiţi confuz la
mine şi nu înţelegi ce fac.
— Aici stau eu, îţi spun şi îţi fac semn spre
casă.

120
 Aş vrea să mai continuăm această plimbare,
dar, din nou, este suficient pentru mine. Trebuie să
îmi amintesc că doar atât îmi pot permite să îţi ofer.
Nu comentezi nimic şi înţelegi din privirea
mea că aici se încheie ziua noastră.
— Şi... tu ce faci mâine? mă întrebi.
Mereu reuşeşti să mă iei prin surprindere cu
aceste întrebări. Aleg din nou minciuna, pentru că,
aparent, funcţionează pentru mine atunci când este
vorba despre tine.
— Mâine ies cu prietena mea, Lilly.
Nu îți pot spune că, cel mai probabil, voi sta
în camera mea, întrebându-mă ce faci tu.
— Bănuiesc că ne auzim atunci.
Corpul meu mă trădează şi simt cum obrajii
mi se încălzesc dintr-o dată. Afurisiţi să fie!
— Bănuiesc că da, îţi spun şi încep să fac
paşi pe aleea din faţa casei.
— Mulţumesc, Everly! strigi în urma mea.
Mă întorc spre tine şi îţi zâmbesc. De data
asta e natural, pentru că eu chiar sunt încântată că
te-am putut ajuta.
— Baftă! îţi spun.
Chiar şi de la depărtare, intensitatea privirii
tale mă tulbură.
Nu îţi mai spun nimic. Doar merg grăbită şi
hotărâtă spre uşă şi abia când mă aflu înăuntru, în
siguranţă, las tot aerul să îmi iasă din plămâni.

121
 De ce îmi este teamă că am să revin la cine
am fost înainte să te cunosc, atunci când cele
douăzeci și cinci de zile rămase se vor termina? Mă
sperie gândul ăsta, pentru că ştiu că, indiferent cum
şi unde se va sfârşi ceea ce facem noi, îţi vei lăsa o
amprentă definitivă în viaţa mea.

122
 Amintirile sunt atât de clare şi reale. Văd
bucuria din ochii strălucitori ai mamei şi îi simt
mâna caldă cum îmi mângâie părul. Vreau să îi
vorbesc, să îi spun că sunt atât de fericită să o văd
din nou, însă realitatea mă lovește şi mă aduce cu
picioarele pe pământ, transformându-mi lumea
ireală a viselor într-o lume fără niciun sens.
Telefonul meu sună din nou şi realizez că el
este motivul pentru care m-am trezit. În acest
moment, aş face orice ca să mă pot întoarce acolo.
Visele cu mama sunt destul de rare şi deşi niciodată
nu o aud vorbind, nimic nu se compară cu toate
sentimentele pe care le am atunci când o văd, chiar
dacă pentru o fracţiune de secundă nu conştientizez
că visez şi am impresia că totul este real.
Vreau să ignor mesajele pe care le tot
primesc fără încetare, dar o forţă inexplicabilă mă
împinge să îmi caut telefonul prin pat. Inima îmi
bate atât de tare şi deja ştiu. Nu îmi pot explica în
ce fel, cum şi de ce, dar ştiu că eşti tu. Inima mea
simte asta şi îmi confirmă, încă o dată, că acea
legătură între noi doi este verosimilă.
„Plimbarea de ieri a fost un succes. Încep să
îţi dau dreptate, Everly. Nu aş fi acordat atât de
123
multă atenţie lucrurilor mici. Cum ar fi, îmi place
zâmbetul ei. Îmi place cum mă priveşte atunci când
îi vorbesc. Are un mers înnebunitor şi m-am simţit
al naibii de norocos, pentru că eram eu cel care
mergea alături de ea pe stradă. Apropo, am invitat-
o la film şi a acceptat. Crezi că am făcut bine?"
Tresar la fiecare cuvânt pe care mi l-ai scris.
Simt că pereţii se prăbuşesc peste mine şi gelozia
care mă roade în stomac mă face să mă simt foarte
vinovată. Nu vreau să mă mai simt aşa, Jarryd.
Vreau să fiu fericită cum trebuie pentru tine. Să nu
zâmbesc amar atunci când îmi spui că îţi place
zâmbetul ei. Vreau să pot să îmi petrec următoarele
douăzeci și cinci de zile în preajma ta fără să mă
mai gândesc atât de mult la tine. Fără să îmi mai
pese că eşti atât de drăguţ şi fără să mă mai gândesc
obsesiv că mi-ar plăcea ca eu să fiu fata pe care o
placi cu adevărat.
Încerc să îmi impun un ritm al respiraţiei şi
îţi scriu înapoi.
„Felicitări! Vezi? Deja lucrurile curg de la
sine. Ai făcut foarte bine până acum. Continuă tot
aşa."
E nevoie de fiecare gram de putere din
corpul meu pentru a-ţi scrie acest mesaj. Mă simt
foarte vinovată şi doar mi-am promis să accept
adevărul, dar inima mea nu încetează să îmi
trezească fiecare terminaţie nervoasă din corp
atunci când îţi aude numele rostit în mintea mea.
124
 Nu îmi mai răspunzi la mesaj, iar asta mă
bucură. Nu ştiu cum voi reuşi să îmi păstrez inima
întreagă atunci când aranjamentul nostru se va
încheia. Nu ştiu cum voi putea să te văd în fiecare
zi, ştiind că în, timp ce eu te plac şi mai mult, tu te
îndrăgosteşti nebuneşte de Vyella.
Mă simt iar vinovată. Tu ai găsit speranţă în
acea fată şi ai văzut ajutor la mine, aşa cum şi eu
am văzut în tine bunătate şi speranţă că voi reuşi să
trec peste moartea mamei. Ajutându-te pe tine, este
cel mai bun lucru pe care l-aş fi putut face vreodată.
Nu îţi mai scriu nici eu nimic. Astăzi nu am
stabilit să ne vedem şi nu ştiu dacă asta mă încântă
sau nu. Ar trebui să fiu mai liniştită, dar din nu ştiu
care motiv nu sunt şi, cumva, sper că poate te voi
vedea azi chiar şi pentru acele câteva minute pe
care mi le permit.
Am nevoie de o distragere, aşa că o sun pe
Lilly şi o întreb dacă vrea să vină la cafenea, dar
după ce închid apelul, realizez că am acţionat chiar
mişeleşte. Ştiu că ăla era locul nostru încă din
prima zi de liceu, dar acum mă simt şi mai legată
de acea cafenea de când te-am cunoscut pe tine. Nu
mai este doar cafeneaua din cartier unde mă
întâlnesc zilnic cu cea mai bună prietenă a mea care
stă la trei străzi distanţă de mine, este şi locul de
care simt că aparţin acum. Sună ciudat, dar e
adevărat, Jarryd. Te asociez cu acel loc şi, brusc, a
devenit locul meu preferat.
125
 Lilly acceptă imediat propunerea mea şi
stabilim să ne vedem în zece minute. Nu mă
grăbesc deloc, din moment ce sunt deja îmbrăcată
şi fac pe jos doar şase minute jumate. Şi ştiu atât de
precis, pentru că, în urmă cu ceva timp, m-am
contrazis la sânge cu prietena mea. Mereu s-a
lăudat că face doar trei minute de la mine până la
cafenea, iar eu mă mişc ca un melc. Apoi, îmi
spunea că deşi stăm la câteva străzi distanţă, timpul
e acelaşi, dar din nou am contrazis-o. I-am
demonstrat într-o zi că nu are dreptate şi de atunci
nu a mai comentat nimic. Şi, totuşi, uneori aveam
impresia că mă provoca intenţionat, doar ca să
capete nişte reacţii de la mine. Pentru că în fond, să
ai o discuție contradictorie pe un asemenea subiect
e chiar penibil.
Totuși, Lilly a fost singura care mi-a fost
alături din prima zi. Pe umărul ei am plâns. În patul
ei am dormit şi mi-am dorit moartea. În camera ei
am dus cea mai cruntă luptă cu realitatea. Eram
deja cele mai bune prietene, însă, oricât de ciudat
ar suna, drama prin care treceam eu atunci ne-a unit
şi mai mult. Ea m-a făcut să realizez că, deşi îmi
doream să fiu doar singură, aveam nevoie de
prezenţa unei persoane. Nu îl puteam accepta pe
tata, pentru că în nebunia mea de atunci, îl
condamnam. Nu voiam să văd pe nimeni altcineva.
Doar pe Lilly, care a dat dovată de multă răbdare,
înţelegere şi iubire. Ea m-a convins după două
126
săptămâni să mă ridic din pat. Tot ea m-a făcut să
rostesc primele cuvinte, în afară de toate suspinele
şi urletele. Tot ea m-a împins de la spate să merg
acasă şi să fiu alături de tatăl meu. Şi a făcut toate
astea, fără să îmi ceară nimic în schimb. Doar mi-a
fost alături.
Mă simt din nou vinovată, dar de data asta
pentru că mi-am minţit prietena. Poate că e mult
spus, însă ea chiar merită să ştie despre tine. Am
stabilit de ieri să ne vedem, însă, după întâlnirea cu
tine mi-a scris că are treabă cu părinţii ei, aşa că a
trebuit să anulăm ieşirea noastră. Nu eram încă
pregătită să îi spun despre tine, dar acum sunt.
Aşa că ies hotărâtă din camera mea şi
pornesc spre uşa de la intrate. Traversez holul lung
şi îmi arunc câte un ochi în stânga şi în dreapta,
sperând să nu mă întâlnesc cu nimeni. Dar ştiu că
tata e la muncă, aşa că atunci când realizez că nici
Keira nu este acasă, nu pot decât să fiu fericită.
Mersul pe jos mă ajută din nou. În schimb,
soarele care îmi încălzeşte pielea parcă îmi fierbe
tot interiorul. Încerc să respir profund atunci când
intru în cafenea şi o văd pe Lilly la masa noastră.
Ochii mei scanează fugitiv încăperea şi nu găsesc
ceea ce caută. Vyella nu e aici şi nici tu. Gelozia
care îmi loveşte stomacul mă ia din nou prin
surprindere. Ar trebui să mă bucur că nu sunteţi aici
şi că poate petreceţi timp împreună, dar ceva mă
opreşte să o fac.
127
 Te ascund momentan printre toate gândurile
mele şi mă îndrept spre prietena mea. Zâmbetul
cald pe care şi-l etalează mă calmează imediat, dar
privirea dubioasă mă face să îmi înghit la propriu
limba.
— Domnişoară, nu te mai vede omul la cât
de ocupată eşti! îmi spune, zâmbind.
Mă aşez pe scaunul din faţa ei şi accept
bucuroasă cafeaua. Stomacul meu protestează de
foame, dar îl ignor. Nervozitatea îmi taie complet
pofta de mâncare, iar nerăbdarea din ochii lui Lilly
mă agită.
— Îmi pare rău, îi spun.
— Hei, nu ai de ce. Doar că ai nişte explicaţii
serioase de dat. Aşa că începe să vorbeşti, Ever!
Cuvintele ei mă prind pe picior greşit, deşi
ştiam că aşa va reacţiona. Simt cum mi se strânge
inima, dar trag aer adânc în piept şi îmi fac curaj.
— L-am cunoscut când am plecat de la
petrecere, vorbesc pe un ton slab, iar ea mă priveşte
cu sprâncenele ridicate.
— Adică îl cunoşteai deja? mă întreabă
nedumerită.
— Îl cheamă Jarryd, îi răspund şi evit
întrebarea.
E prea mult de povestit, aşa că ar trebui să
încep să îmi dau drumul la gură. Lilly trebuie
neapărat să ştie tot adevărul.

128
 — Când mă întorceam acasă, l-am văzut pe
pod. Ploua foarte tare în seara aia.
— Tocmai de-aia nu am vrut să pleci
singură! mă întrerupe.
Îi arunc o privire dură şi îşi închide imediat
gura.
— Mi-aş fi văzut în continuare de drum,
doar că... era pe partea cealaltă a podului.
— Ce?
— Nu ştiam cine e atunci. Nici măcar nu
ştiam dacă este femeie sau bărbat. Singurul lucru
pe care mi-l amintesc este că, în secunda următoare
am oprit maşina, am coborât şi m-am dus spre el.
Am ţipat să nu o facă. Să nu sară de pe pod.
— Voia să sară?
— Da...
— De ce? continuă să mă întrerupă.
— Nu ştiu, Lilly. Nu a vrut să îmi spună. Eu
nu am insistant. Îmi era frică să nu fie vreun nebun.
Am încercat doar să îi spun că sunt lucruri care îl
pot ţine departe de poduri.
— Şi este? mă întreabă.
— Ce anume? o întreb confuză.
— Ştii tu, şopteşte şi se apleacă deasupra
mesei ca să o aud doar eu. Nebun?
Întrebarea ei îmi zguduie tot corpul. Eşti
oare nebun, Jarryd?
— Până acum, nu, îi răspund prietenei mele
ahtiată după şi mai multe detalii.
129
 — Cum l-ai convins?
Inima mi-e cuprinsă de o palpitaţie ciudată.
Nu ştiu să îi răspund la întrebarea asta. Nu ştiu cum
am reuşit să te conving. Numai tu ştii ce am putut
să îţi spun în acea seară de te-ai răzgândit.
— I-am spus că dragostea m-a ţinut departe
de poduri.
— Ce? ţipă Lilly şi mă priveşte şocată.
— Aşa e, Lilly. Dragostea pentru tatăl meu
m-a salvat. El...
— Everly! mă întrerupe din nou.
Nu ştiu de ce a reacţionat aşa. Poate pentru
că niciodată nu i-am spus că m-am gândit de atâtea
ori la ce te-ai gândit şi tu în timp ce stăteai pe acel
pod.
— Ideea e că am plecat la scurt timp. Îmi era
frică şi nu îmi era, în acelaşi timp. Am crezut că va
sări, sincer. Înainte să plec, i-am spus doar că l-aş
putea ajuta să găsească dragostea, ştii. Ca să nu mai
fie tentat vreodată să se gândească măcar la o
asemenea grozăvie.
— Şi?
— Şi atât, Lilly. Am plecat apoi.
— Ai plecat? De ce?
— Pentru că am simţit că nu mai am nicio
putere. Ţi-am zis, îmi era frică şi nu îmi era. M-am
gândit că poate fi într-adevăr vreun nebun, aşa că
nu am vrut să insist. Şi în plus, nu a sărit...

130
 — Văd! Doamne, Ever! De ce nu mi-ai spus
până acum?
— Nu ştiu. Îmi pare rău.
— Mai spune-mi! Cum v-aţi reîntâlnit? De
ce nu a sărit?
Schimbarea ei de atitudine mă ameţeşte.
Subiectul e destul de inconfortabil pentru mine. Şi
deşi i-am spus tot adevărul, încă nu am curaj să îi
spun şi despre ce simt faţă de tine, cu toate că nu
ştiu exact ce simt.
— Când a venit la noi, acum două zile, am
fost surprinsă. Nu mă aşteptam ca el să fie încă în
viaţă. După ce ai plecat, mi-a spus doar că acceptă.
— Ce acceptă? mă întreabă, cu ochi mari.
— Să îl ajut să găsească dragostea. Mi-a
spus că îi place de o fată şi că vrea să se
îndrăgostească.
— Nu cred! Ce fată?
— Vyella. Lucrează aici, ne serveşte cafeaua
de cele mai multe ori.
Junghiul din piept mă doare, dar accept încă
o dată realitatea. Lilly cade pe gânduri şi nu îmi mai
spune nimic. Rup într-un final tăcerea şi îi pun
întrebarea care mă macină încă de când am început
să îi povestesc despre tine.
— Nu îmi spui să stau departe de el? o
întreb.
Îmi aruncă un zâmbet șiret şi nu mai înţeleg
nimic.
131
 — Tu ai văzut cum arată, nu? mă întreabă şi
mă ia complet prin surprindere.
— Lilly, el deja o place pe ea.
Răspunsul meu ne şochează pe amândouă.
Eu tocmai i-am confirmat prietenei mele că îmi
place de tine.
— Iar tu eşti chiar fraieră ca să îl laşi să îţi
scape!
Vreau să îi spun şi alte lucruri. Să îi aduc
nişte argumente pentru faptul că vreau să te ajut,
dar telefonul ce l-am pus pe masă lângă mine
vibrează.
Singurul gând care mi se rostogoleşte prin
minte este că, din nou, acea conexiune dintre noi
parcă devine şi mai puternică. Inima mi-o
confirmă, din moment ce bate şi mai tare acum.
— El este, nu? mă întreabă Lilly,
entuziasmată.
Verific ecranul telefonului, deşi ştiu deja că
tu eşti. Şi oricum, Lilly este aici. Nimeni altcineva
nu mă caută la ora asta.
Văd sclipirea din ochii prietenei mele şi mă
reped la telefon înainte să o facă ea.
"Vyella e răcită...", citesc şi tot corpul îmi
este străbătut de un amalgam de senzaţii ciudate.
Nu ştiu ce să îţi scriu. Nu ştiu nici cum să
reacţionez. Lilly tace şi aşteaptă să îi spun despre
mesaj, dar primesc un altul şi ochii mei coboară din
nou spre ecranul telefonului.
132
 "Am cumpărat deja biletele la film. Chiar
îmi doream să văd filmul ăsta. Vrei să vii cu mine?
Te rog?"
Rămân la propriu cu gura căscată şi inima mi
se izbeşte violent de coaste. Mai bate o singură dată
şi apoi se opreşte brusc. Aerul îmi părăseşte
plămânii şi nu mai sunt capabilă să respir.
— Mă invită la film, îi spun şocată prietenei
mele, şoptind fiecare cuvânt de teamă să nu mă
audă nimeni.
De ce faci asta, Jarryd? De ce mă inviţi pe
mine la film? Aş putea spune că îmi pare rău pentru
Vyella, dar, ca să fiu sinceră, sunt atât de egoistă
încât mă bucură puţin situaţia. Însă întorsătura asta
nu îmi convine, deşi îmi tresaltă pieptul numai când
mă gândesc că m-ai invitat pe mine.
Îmi simt telefonul smuls din mâini şi revin
brusc la realitate. Lilly are un rânjet diabolic întins
pe toată faţa şi o văd tastant pe telefonul meu.
Oh, Doamne! Nu îmi vine să cred că face
asta. Vreau să protestez, dar nu apuc. Pune
telefonul pe masă şi expresia de pe faţa ei mă
înfurie teribil de tare. Cum a reușit să scrie atât de
repede?
— Ce ai făcut, Lilly?
— Am acceptat. Sau mai bine zis, ai
acceptat, îmi răspunde calmă.
— De ce naiba ai făcut asta? o întreb
nervoasă.
133
 Încep să tremur de nervi. Starea de anxietate
îmi blochează gândirea. Sunt atât de nervoasă pe
Lilly, dar în acelaşi timp şi pe tine.
— Calmează-te, Ever! Şi, în plus, nu mi-ai
spus cum plănuieşti tu să îl ajuţi.
Furia mea este înlocuită de panică. Dacă i-aş
spune adevărul, mi-ar râde în faţă, dar nu o mai pot
minţi acum.
— Îi dau sfaturi cum să o cucerească, îi spun
cu teamă.
Bineînţeles că ea doar izbucneşte în râs.
— Şi de unde ştii tu asta?
— Nu ştiu. Doar m-am gândit cum mi-ar
plăcea mie să fiu cucerită, aşa că îi spun toate
prostiile alea lui, iar el face acele lucruri cu ea.
— Adică, ideea cu filmul a fost a ta? Şi, stai,
tipul nu ştie să cucerească o fată?
— Nu ştiu, Lilly. Nu ştiu ce să fac şi cum. Ai
o idee mai bună?
— De fapt, ideea ta e chiar bună. Dar el ştie
că primeşte sfaturi de la o fată care nici măcar nu a
fost sărutată? mă întreabă amuzată.
Mă crispez imediat. Chiar trebuia să îmi
reamintească de asta?
— Nu ştie, pentru că în seara aia pe pod, i-
am spus că iubesc. Probabil a înţeles că am un iubit.
Lilly râde din nou, cu mai multă putere.
— Nu cred, Doamne. Asta o să fie bună rău!

134
 Cuvintele ei mă îngrozesc. Nu vreau ca tu să
afli vreodată că te-am minţit.
— Putem să mergem? Mi-e foame rău, îi
spun şi sper să nu mai continue pe acelaşi subiect.
Din fericire nu o face, aşa că ne ridicăm de
la masă şi ne îndreptăm spre ieşire. Discuţia cu
Lilly nu a decurs chiar aşa cum m-am aşteptat. A
ieşit chiar un dezastru, din moment ce sunt nevoită
să merg la film cu tine. Dar stau şi mă întreb ce ţi-
aş fi spus dacă nu era Lilly? Oare aş fi acceptat sau
aş fi inventat o minciună doar ca să evit să merg cu
tine?
Gândurile astea mă bântuie şi mă rod pe
interior. Lilly nu mai spune nimic. Nici măcar când
îi spun că trebuie să ne întoarcem la mine cu
mașina pe care am lăsat-o intenționat cu o zi în
urmă în fața cafenelei. Singura întrebare pe care
mi-o pune atunci când intrăm e cum merge treaba
cu Keira. Şi, dacă am crezut că subiectul "tu" mă
incomodează, ei bine, întrebarea ei mă dă complet
peste cap. De data asta chiar o mint, oricât de mult
mi-aş fi dorit să nu o fac. Însă nu îi pot spune despre
copil. Încă e un subiect indiscutabil şi, în plus,
tocmai de-aia te ajut pe tine, ca să am o distragere
de la realitatea care continuă să mă lovească
violent. Îi spun doar că încă o evit pe blonda
nesuferită şi ea încheie subiectul.
Nu facem nimic restul zilei. Mâncăm
liniştite pizza pe care o găsim în frigider. Ne uităm
135
la două filme şi vorbim lucruri aiurea despre şcoală
şi temele de vacanţă.
Tata şi Keira încă nu au venit acasă şi, la un
moment dat, chiar m-am îngrijorat, dar dacă aşa
stau lucrurile, atunci nici eu nu mai am de gând să
îi anunţ vreodată când plec şi când vin.
— Mă laşi să îţi fac părul? mă întreabă Lilly,
dintr-o dată.
Îmi mut atenţia de la film către ea şi o
privesc nedumerită.
— De ce? o întreb.
— Ai o întâlnire într-o oră. Doar nu vrei să
ieşi cu părul ăsta.
Inima mi se împiedică în bătăile ei şi rămân
fără cuvinte.
— Nu e o întâlnire, și ce-i în neregulă cu
părul meu?
Dar Lilly nu înţelege, iar asta mă face să îmi
pară puţin rău că i-am spus despre tine.
— E o întâlnire între prieteni, îmi spune
amuzată.
Oare noi suntem prieteni, Jarrdy? Am reuşit
să ajungem aici, după doar cinci zile de când ne
cunoaştem?
— Nu cred că suntem prieteni, continuu.
— Din moment ce îl ajuți să se
îndrăgostească, eu cred că sunteţi cel puţin prieteni.
— Cel puţin? întreb încurcată.

136
 — Treci aici! se răsteşte la mine şi îmi face
semn spre scaunul de la biroul meu.
Abia acum observ placa de păr din mâna ei.
Picioarele mi se înmoaie imediat ce mă ridic din
pat, iar privirea ei nu îmi îmbunătăţeşte deloc starea
deplorabilă pe care o am. Mă aşez pe scaun şi mă
simt ca un copil mic şi pedepsit.
Nu ştiu de ce, dar dorinţa de a plânge devine
din ce în ce mai puternică. Poate pentru că Lilly
avea dreptate, iar eu chiar nu sunt în măsură să îţi
dau ţie sfaturi. Poate pentru că am acceptat în
primul rând să te ajut, sperând că mă voi ajuta pe
mine.
Încerc să îmi regăsesc luciditatea, dar cu
fiecare şuviţă de păr pe care Lilly mi-o buclează,
simt că lacrimile îmi ameninţă obrajii.
— Ştii, chiar mă bucur că în sfârşit nu mai
sunt singura persoană cu care îţi petreci timpul şi ai
şi alţi prieteni, îmi spune Lilly după un moment
lung de linişte.
Stomacul mi răscolește de durere şi las
prima lacrimă să mi se rostogolească pe obraz. Mi-
o şterg repede cu dosul palmei şi mă bucur că Lilly
nu mă poate vedea acum din cauza părului pe care
îl am peste faţă. Acum ştiu de ce plâng. O fac
pentru că dintre toate lucrurile pe care i le-am spus
despre tine, l-am uitat pe cel mai important. Noi nu
suntem prieteni şi nici nu vom fi vreodată, pentru

137
că totul se va termina peste trei săptămâni și
jumătate.
— I-am spus că în treizeci de zile se va
îndrăgosti, Lilly. Au mai rămas doar douăzeci și
cinci. După, totul se va termina, îi spun cu durere
în piept.
Încerc să ascund cum mă simt de fapt, dar
mi-e greu să o fac, pentru că Lilly mă cunoaşte atât
de bine.
— Nu şi dacă nu se îndrăgosteşte de ea.
Scânteile de groază îmi aprind tot interiorul
stomacului şi senzaţia de vomă mă blochează
pentru o clipă. Nu ştiu ce gânduri are prietena mea,
dar nu îmi plac deloc.
— Ar fi imposibil, Lilly.
— Ever, dragostea nu e ca în cărţile alea pe
care le citeşti tu mereu în pauze sau duminca.
Nicidecum nu e cum o ştii tu. E posibil ca doi
oameni să nu se potrivească deloc, oricât de mult
ar încerca.
Aş vrea să îi spun că dragostea e ca cea a
părinţilor mei, dar probabil aş izbucni în plâns, aşa
că mă abţin. Doar mă încrunt şi nu îi mai spun
nimic, pentru că oricum e imposibil, Jarryd, să nu
te îndrăgosteşti de Vyella.
— Am terminat! îmi spune entuziasmată.
Mai petrece câteva minute aranjându-mi
buclele, iar eu doar privesc pierdută reflexia străină
din faţa mea. O văd că deschide sertarul şi deja ştiu
138
ce are de gând să facă. Oare ar trebui să îi spun că
m-am machiat deja singură? Vreau să o fac, dar
expresia de pe faţa ei mă opreşte. E prea încântată,
pentru că eu nu îi spun nimic în timp ce ea scoate
fardurile pe birou în faţa mea.
— Pot să îţi aleg eu rochia? mă întreabă după
câteva minute, în timp ce îmi aplică un fard pe
pleoape.
Împietresc şi, pentru o fracţiune de secundă,
vreau să spun da, însă simt că deja am ajuns la
limită. Nu îmi pot permite mai mult, momentan.
— Aş vrea să rămân în blugi, îi spun calmă.
Lilly acceptă răspunsul meu şi deşi o aud
înjurând uşor în barbă, nu mai insistă. Câteva
minute mai târziu, doar îmi schimb bluza şi, în
ciuda prostestelor prietenei mele, rămân în blugii
de pe mine şi doar îmi pun o cămaşă neagră.
— Care-i diferenţa între bluza aia şi cămaşa
asta? mă întreabă Lilly revoltată.
— Bluza aia era simplă. Cămaşa asta are
litere imprimate pe ea, îi răspund ofticată.
— Moda s-a mai schimbat, draga mea. Ok,
ia cămaşa asta hidoasă pe tine şi mâine mergem la
cumpărături.
Încuviinţez scurt din cap şi, spre
surprinderea mea, cuvintele ei chiar mă încântă.
Dar, toată liniştea mea este zdruncinată de sunetul
unui claxon şi simt cum fiecare celulă îmi este
scurtcircuitată.
139
 Inima îmi bate haotic de spaimă şi nu îmi
vine să cred că mă faci să mă simt ca un copil mic
în ziua de Crăciun. O văd pe Lilly că se apropie de
fereastră şi, cu teamă, o fac şi eu.
Nu pot descrie exact intensitatea
sentimentelor pe care le simt în acest moment, în
timp ce te privesc sprijinit de capota unei maşini şi
mă priveşti de la distanţă de parcă ai fi la doar
câţiva centimetri de mine. Ochii tăi îmi ard obrajii
şi sunt mai mult decât sigură că m-am înroşit.
Oh, Doamne! Asta e o întâlnire, Jarryd?
Pentru că dacă e aşa, nu am curaj să vin acolo la
tine. Nu vreau să trec graniţa dintre orice avem noi
şi mai mult. Nu îmi permit asta cu tine.
Mă întorc zbuciumată spre pat şi mă trântesc
în el fără să îmi mai pese de păr sau de machiaj.
— Ce faci? mă întreabă Lilly nedumerită.
— Nu mai merg! mă răstesc, deşi nu sunt
nervoasă pe ea, ci pe tine.
— De ce?
— M-am răzgândit, îi răspund.
— Mişcă-ţi fundul ăla la film, acum! Ce
naiba ai? L-ai văzut şi tu doar. A ieşit până şi din
maşină, nu a stat ca un dobitoc înăuntru. Şi, în plus,
sunteţi doi amici care merg la un film. Mare lucru.
Poate vrea să îi dai mai multe sfaturi, cine ştie. Ce
eşti aşa panicată?
Nu îi pot spune prietenei mele că, poate, te
plac deja. Prea mult. Nu am curaj să îi spun că
140
gelozia mă roade pe interior de fiecare dată când
mă gândesc că toate sfaturile pe care ţi le dau eu, tu
le aplici cu Vyella.
Dar, cumva, Lilly are dreptate. Deşi nu ştiu
exact ce suntem, ne putem considera doi amici care
ies la film. Şi, îu plus, chiar nu m-am gândit şi la
varianta în care tu poate ai nevoie de alte sfaturi.
Mă enervezi atât de tare, Jarryd, pentru că
îmi răvăşeşti tot interiorul și gândurile. Uneori am
impresia că eşti exact ca o furtună în mijlocul
deşertului. Nu ai ce daune să faci, pentru că
pustietatea oricum nu ar duce lipsă de nimic. Însă
nisipul de pe fundul pustietăţii pe care îl răvăşeşti
ar putea omorî şi ultima fărâmă de viaţă de acolo.
Nu mai comentez nimic şi, din nou, accept
realitatea. O urmez pe Lilly tăcută în spatele ei, iar
atunci când realizez că suntem deja lângă tine, îmi
doresc să mă evapor.
Lilly se întoarce uşor spre mine, îmi face cu
ochiul şi în timp ce îţi face ţie cu mâna, se
îndepărtează şi mai mult de noi.
Respiraţia mi se precipită atunci când te
privesc. Tu doar mă fixezi cu privirea şi rămâi cu
ea încremenită pe mine până când simt că
temperatura de afară a urcat cu vreo patruzeci de
grade.
Sper din suflet să nu îţi dai seama de
gândurile mele, Jarryd. Nu aş vrea să te sperii.

141
 Văd că nu ai de gând să spui nimic, aşa că
fac eu primul pas. Păşesc timidă şi mă simt ca şi
cum urmează să îţi dau tot sufletul meu în secunda
în care voi ajunge lângă tine.
Inima îmi bate într-un ritm prea alarmant şi
mă sperie. Însă ce mă îngrozeşte cu adevărat este
maşina tatălui meu ce parchează acum fix lângă
noi.
Fără să îmi mai pese de nimic şi cu
mecanismele mele de apărare activate, încep să
alerg spre tine şi mă opresc abia atunci când sunt
deja intrată în maşină.
Tu mai rămâi blocat pentru câteva clipe, fix
în acelaşi loc, până când înţelegi că eu încerc să îi
evit pe cei doi oameni care ies acum din maşina
cealaltă.
Te rog, doar urcă-te odată în maşină!
— Nu ştiam că eşti atât de nerăbdătoare, îmi
spui cu un zâmbet șiret pe buze.
— Putem pleca mai repede? te întreb iritată
de privirile celor doi care ne privesc şocaţi.
Te conformezi şi porneşti imediat maşina,
lăsându-l pe tatăl meu cu gura căscată şi ochii mari
cât cepele. Îl privesc doar puţin în oglindă şi apoi
îmi întorc privirea la drum.
Mă străduiesc din răsputeri să scap de toate
senzaţiile neplăcute care mă fac să fiu nervoasă şi
agitată. Nu ştiu de ce am reacţionat aşa, din
moment ce mi-am spus că nu mai am de gând să îi
142
comunic nimic tatălui meu. Nu-i ca şi cum el îmi
spune mie vreodată ceva sau ţine cont de părerea
mea.
— O să îmi spui ce a fost aia? mă întrebi şi
îţi întorci uşor capul spre mine.
Reuşeşti prin acea privire să îmi străpungi
toate gândurile, iar simpla ta prezenţa umple tot
aerul din maşina asta, iar mie îmi este din nou greu
să respir.
— Nimic, îţi spun simplu.
— Everly...
Vocea ta, rostindu-mi numele vibrează până
în străfundurile mele.
— Vyella e ok? te întreb şi măreşti ochii.
Nu vreau acum să vorbesc despre tatăl meu,
dar nici despre Vyella. Însă alt mod de a schimba
subiectul chiar nu am găsit, pentru că, aparent, ea
este singurul lucru pe care noi doi îl avem în
comun.
— Da. Am vorbit până acum la telefon. M-a
invitat la ea.
Ochii tăi îmi cercetează faţa curios, iar
cuvintele tale îmi lasă un gust acru.
— Oh. Şi? te întreb.
— Şi nu m-am dus, îmi răspunzi serios.
Casc ochii şi toată gelozia mea este înlocuită
de un val de încântare. Urăsc să mă simt aşa din
cauza ta.
— De ce? te întreb.
143
 Credeam că asta îţi doreşti, dar nu am curaj
să rostesc cu voce tare cuvintele. Nu mă surprinde
invitaţia ei, deşi chiar e din scurt, însă tu chiar mă
laşi fără cuvinte.
— Eşti naibii serioasă acum? Tu mi-ai spus
să o scot la film şi apoi să o duc acasă. Să îi cunosc
sufletul şi apoi trupul. Nu ştiam că aveam voie să
intru în casa ei.
Surprinzător, nu eşti nervos şi doar îţi etalezi
zâmbetul tău năucitor şi dezarmant.
— Da, aşa e, îţi spun.
— Serios? mă întrebi, nedumerit.
— Mă gândesc doar că...
Încerc să îţi spun că sunt surprinsă, dar tot nu
îmi găsesc cuvintele.
— Că?
— Nu ştiu, Jarryd. Dar, da, ai procedat
corect.
Zâmbetul îţi moare pe buze şi mă priveşti
încruntat.
— Tu ce crezi despre ea?
Cum reuşeşti de fiecare dată să mă iei prin
surprindere? Aşa mult mi-aş dori să îţi pot citi
gândurile. Să aflu motivul pentru care te aflai în
acea seară pe pod. Să ştiu totul despre tine.
— Adică? te întreb, pentru că sincer chiar nu
ştiu ce vrei să ştii de la mine.
— Îţi place de ea?

144
 Mă lupt crunt cu dorinţa interioară de a-ţi
spune că îmi place de tine, nu de ea. Inima îmi bate
frenetic şi ceva din adâncul fiinţei mele mă opreşte
să fiu egoistă.
— E frumoasă. Şi te priveşte de parcă e deja
îndrăgostită de tine.
— Serios? Chiar crezi că mă place?
Te mai îndoieşti încă? Oare chiar nu eşti
conştient de efectul pe care îl ai asupra tuturor?
Inima mă doare numai când mă gândesc că poate
din cauza unei fete ai ajuns pe acel pod.
— Da. Tu nu o placi?
— Al naibii de mult. Dar spune-mi tu mie,
Ever. Eu când mă voi îndrăgosti?
Îmi zâmbeşti blând şi încerc să ignor privirea
ta intensă. Pari aşa un prostănac, punându-mi
această întrebare.
— În ultima zi, îţi răspund şi junghiul din
piept se întoarce.
— Chiar crezi că voi reuşi?
Da, Jarryd. Chiar cred. Voi doi sunteţi făcuţi
unul pentru celălalt, oricât de mult refuz să accept
asta.
— Nu îmi bat gura degeaba cu tine. Şi ar fi
imposibil oricum, îţi spun.
— Dar cum îmi dau seama că sunt
îndrăgostit de ea?

145
 Mirosul parfumului tău îmi gâdilă nările şi
cred că deja ştiu răspunsul la întrebarea ta, dar îl
îngrop adânc în mintea mea.
— Pur şi simplu, ştii, îţi spun.
Nu pari prea mulţumit de răspunsul meu, dar
opreşti maşina în faţă cinema-ului şi nu mai spui
nimic. Parcarea nu e deloc aglomerată, aşa că
parchezi aproape şi ajungem imediat în faţa uşii de
la intrare.
Următoarele două ore îmi par o eternitate.
Nu prea ştiu la ce film m-ai dus, deşi sunt sigură
că, după sunetele scoase de oamenii din sală, este
unul destul de bun. Nu am reuşit să fiu deloc atentă,
nici măcar un minut. Mintea mea a zburat prea
departe. M-am gândit la tine, la viaţa ta. La toate
secretele pe care ştiu sigur că le ai. M-am gândit la
mine şi am încercat să mă imaginez cum aş arăta
după cele douăzeci și zinci de zile rămase. Şi, ştii
ce, Jarryd? Nu reuşesc să văd nimic.
Urăsc faptul că nu m-am putut concentra
deloc la film, însă prezenţa ta m-a înnebunit. Ai
fost la câţiva centimetri de mine şi fiecare respiraţie
de-a ta mi-a fulgerat pieptul de un milion de ori.
— Ce ar trebui să fac acum? O invit la un alt
film? mă întrebi în drum spre casă.
Apreciez că nu ai vrut să comentezi prea
mult asupra filmului, pentru că ţi-ai fi dat seama că
nu m-am uitat deloc, deşi ochii mei erau aţintiţi pe
ecranul imens din faţa noastră.
146
 — Invit-o la cină, îţi spun şi continuu să
privesc pe fereastră.
— Deja?
Opreşti din nou maşina, iar de data asta
suntem în faţa casei mele. Realizez abia acum că,
în toate aceste cinci zile, am stat cel mai mult în
preajma ta în ultimele două ore. Nu a fost atât de
rău pe cât mă aşteptam.
Nu îţi răspund la întrebare, dar aprob din cap
şi îmi zâmbeşti la sfârşit.
Of, Jarryd. De ce ai zâmbetul ăla atât de
fermecător?
— Îmi pare rău că a trebuit să mergi la filmul
ăsta cu mine, îţi spun şi deschid portiera.
Îţi evit privirea, ca să îţi ascund faptul că eu
totuşi mă bucur pentru că ai mers cu mine şi nu cu
ea. Însă sunt şi terifiată de tot acest timp pe care l-
am petrecut împreună.
— Mie nu, îmi spui şi cobori în acelaşi timp
cu mine din maşină.
Nu te întreb ce faci, pentru că îmi dau seama
că mă conduci până în faţa casei.
— Sper că nu ţi-am cauzat probleme, îmi
spui şi priveşti spre fereastră.
Îţi urmăresc privirea şi încremenesc atunci
când îl văd pe tata în spatele draperiei. Dar, stai
liniştit, nu mi-ai cauzat nicio problemă, ba chiar m-
ai salvat de multe.
— E ok. Baftă mâine!
147
 Îmi întorc corpul spre tine şi încerc să îţi
zâmbesc strâmb, dar devin conştientă de
apropierea noastră şi tot rânjetul îmi dispare.
— Mulţumesc, Everly. Ne auzim mâine?
Simt cum mi se strânge din nou inima, dar
reuşesc să încuviinţez din cap. Te las acolo şi intru
în casă, închizând delicat uşa în urma mea. Mă
sprijin cu spatele de ea şi îmi închid ochii pentru o
clipă, răsuflând adânc.
Îţi mulţumesc pentru seara asta, îţi spun în
mintea mea. Momentul meu este întrerupt de vocea
tatălui meu care tuşeşte pentru a-şi face simţită
prezenţa. Însă chiar şi cu privirea lui mustrătoare,
nu îi spun nimic. Doar trec pe lângă el şi, cu tot
sângele pulsându-mi în timpane, mă îndrept spre
camera mamei mele.
Mulţumesc şi pentru asta, Jarryd.

148
 Nu ştiu cum am reuşit să trec peste seara
asta, Jarryd, dar îţi jur că a fost cea mai lungă
noapte din viaţa mea. Ştii, uneori creierul meu mă
face să cred că a căzut într-un somn adânc, însă
atunci când mă gândesc la tine parcă e mai treaz ca
niciodată.
Şi asta am şi făcut, Jarryd. M-am gândit toată
noaptea. Am încercat să înţeleg prezenţa ta în viaţa
mea. M-am chinuit să îmi dau seama care-i
povestea ta, dar am ajuns la concluzia că nu mi-ai
dat nici măcar un indiciu până acum.
Am început noaptea cu prima noastră
întâlnire, dacă o poţi numi aşa. Ştiu că sunt deja
mult prea implicată şi nu mai pot renunţa la a te
ajuta, dar nu mă pot opri deloc din a mă întreba care
este motivul pentru care te aflai pe acel pod. Care
este secretul tău, Jarryd? Pentru că ştiu că există
unul, iar toate gândurile pe care le am mă consumă
până la epuizare.
Mi-ai spus că nu ai fost niciodată îndrăgostit,
iar asta m-a făcut să mă gândesc că poate nu
dragostea pentru o fată te-a împins să faci acea
nebunie. Pentru o secundă, m-am simţit bine, însă

149
mi-am dat imediat seama cât de stupidă puteam să
fiu. Apoi m-am gândit la familia ta, despre care nu
mi-ai povestit nimic şi efectiv am simţit cum tot
sufletul meu era invadat de amintiri şi toate rănile
mele ieşeau din nou la suprafaţă.
Mă îngrozeşte gândul ăsta, Jarryd. Că poate
din cauza familiei tale ai fost la un pas de a te
sinucide. Dar jur că te înţeleg, pentru că la fel am
simţit şi eu. Mi-am văzut viaţa prăbuşindu-se în
faţa ochilor mei, dar eu am avut o ancoră care să
mă tragă la suprafaţă. L-am avut pe tata. Tu oare
mai ai pe cineva? Pentru că aş putea să îţi spun că
mă ai pe mine, chiar şi pentru puţin timp. Sau poate
pentru totdeauna, dacă tu îţi doreşti. Îmi doresc să
fiu ancora de care să te agăți. Îmi doresc să fiu eu
cea care te ajută să rămâi la suprafață. Îmi doresc
să îți dorești să mă ai.
Pentru că sunt sigură de asta acum. M-ai
avut din prima secundă şi o să mă ai până la ultima
zi din viaţa mea, indiferent când se va termina
înţelegerea noastră.
M-am gândit toată noaptea la viaţa ta şi am
ajuns la o a doua concluzie. Aceea că îmi doresc
tare mult să te cunosc cu adevărat, dar, în acelaşi
timp, mă sperie şi ideea asta. Nu vreau să mă
apropii şi mai mult de tine, pentru că ştiu că îţi voi
simţi lipsa la sfârşit. Aşa că, într-un final, am
considerat că era o prostie să mă gândesc la toate
acele lucruri.
150
 Când m-am uitat într-un final la ceas, era
abia ora patru. Ca să fiu sinceră, te-am înjurat puţin
în gând, pentru că nu voiai să dispari deloc din
mintea mea. Îmi distrugeai toate gândurile pe care
le aveam şi prindeai rădăcini adânci şi dureroase în
locul lor.
Nu ştiu cât era ceasul când am adormit, deşi
mai bine spus, doar am aţipit.
Astăzi este sâmbătă şi, în mod normal, ar
trebui să fie o zi obişnuită pentru mine. O zi în care
mă trezesc şi zâmbesc fals în timp ce iau micul
dejun cu tata şi Keira. Însă astăzi nu pot să fac asta,
iar acum chiar nu mai e vina mea. Este numai vina
lor.
Încerc să adorm la loc şi să evit masa cu ei,
dar stomacul meu îmi reaminteşte că nu l-am hrănit
deloc în ultima perioadă. Mă simt slăbită şi ştiu că
trebuie să mănânc, cu riscul de a mă chinui să
înghit nodurile care îmi vor rămâne blocate în gât,
însă am nevoie de puţină putere pentru a mai putea
să mă ridic măcar din pat.
Atunci când ajung în bucătărie, nici nu mă
mai strofoc să îmi etalez zâmbetul fals. Partea bună
e că nici nu trebuie, pentru că la masă stă doar tata.
Îmi dau imediat seama că suntem singuri, pentru că
privesc farfurille de pe masă şi văd doar o omletă
cu bacon. Mă amuz în sinea mea, pentru că ştiu că
el doar atât poate prepara, însă nu îi arăt şi lui

151
amuzamentul meu. Încă sunt supărată pe el. La
naiba, sunt furioasă pe el.
Nu mă priveşte şi ştiu că nu o face pentru că
nu are curajul să se confrunte cu furtuna din
privirea mea.
— Keira e la doctor, îmi spune atunci când
mă așez la masă.
E o informaţie care nu mă interesează deloc,
aşa că o ignor. Nu îi spun nimic şi doar îmi văd
liniştită de omleta din farfuria mea.
— E doar un control de rutină, continuă de
parcă m-ar interesa.
Gândul îmi fuge la tine, Jarryd, şi mă
gândesc ce ai crede tu în acest moment despre
mine. Oare crezi că sunt o egoistă idioată care se
gândeşte doar la ea? Îmi doresc să cred că nu te-ai
gândi la asta, dar cumva mă înşel. Doamna Hank
m-a întrebat dacă am încercat să îmi înţeleg tatăl,
iar dacă ea a făcut asta, cu siguranţă tu mi-ai spune
ceva ce chiar nu îmi doresc să aud.
— În curând vom afla dacă e fetiţă sau băiat,
continuă tata într-o încercare deplorabilă de a vorbi
cu mine.
Aş fi preferat să îmi spună despre vreme sau
despre orice alt lucru stupid, aşa că atunci când îi
aud ultimele cuvinte, pur şi simplu îmi pierd orice
control şi explodez, exact ca un vulcan gata să
distrugă tot din jurul său pe o rază de sute de mile.

152
 — Ai putea să nu te mai prefaci că viaţa asta
nu-i atât de nenorocită? ţip nervoasă la el şi trântesc
furculiţa cu putere în farfurie.
Pentru o clipă, mă priveşte şocat, iar apoi îi
apare acea privire compătimitoare.
Urăsc să fiu privită aşa.
— Everly...
— Doar opreşte-te! Nici măcar nu vreau să
vorbesc despre asta, îi spun mai calmă, cu speranţa
să încheiem discuţia.
Vreau doar să termin de mâncat şi apoi să
plec. Fie că în camera mea sau a mamei. Sau
oriunde. Numai nu lângă el.
— Şi, atunci, când vrei să vorbim? Te-am
lăsat în pace. Nu te-am forţat cu nimic. Dar trebuie
să vorbim despre asta.
— Te urăsc, tată. Asta voiai să auzi? Urăsc
ce mi-ai făcut! Urăsc că ai înlocuit-o pe mama atât
de repede. Urăsc faptul că acum îţi doreşti o familie
cu ea. Nu mă interesează că e la un control de
rutină, aşa cum nici nu mă interesează absolut
nimic ce are legătură cu acel copil, cu ea sau cu
tine!
Las toate cuvintele să îmi iasă pe gură şi le
regret imediat, dar e prea târziu ca să le mai iau
înapoi. Privirea tatei este sfâşietoare şi ştiu că am
fost prea dură cu el. Dar am gândit toate acele
lucruri care m-au măcinat până în străfunduri, aşa

153
că a trebuit să le rostesc. Poate că nu sub acea
formă, dar nu am ştiut să o fac altfel.
Tata nu îmi spune nimic. Efectiv şi-a lăsat
privirea în jos şi ştiu că nu mai are de gând să
rostească vreun cuvânt după răbufnirea mea. Mă
simt vinovată, dar în acelaşi timp şi eliberată,
pentru că în sfârşit m-am descărcat.
Renunţ din nou la mâncare şi mă ridic de la
masă. Nu vreau să îl mai provoc, aşa că e cel mai
bine pentru amândoi ca eu să plec. Dar, de data
asta, nu mă mai întorc în camera mea. Simpla
prezenţă a lui şi a Keirei în casa asta mă sufocă la
propriu.
Urc până în camera doar pentru a-mi lua
telefonul şi pentru a mă schimba de hainele de casă,
iar apoi ies ca un uragan pe uşă fără să mai privesc
înapoi.
Sunt atât de nervoasă şi de revoltată. Dar
toate aceste senzaţii se luptă cu cealaltă parte
rațională din mine. Acea parte care urlă cu
disperare că e total greşit ceea ce fac şi cum mă
comport. Ştiu asta, dar refuz să o şi accept. Şi doar
pentru că e singurul lucru la care sunt bună în
ultimii ani. Să îndepărtez oamenii de mine şi să îi
dezamăgesc.
Dar şi eu sunt rănită şi dezamăgită, iar toată
furia mea este alimentată de felul lor de a trata totul
de parcă viaţa noastră a fost cea mai perfectă sau
de parcă mama nici nu a existat vreodată.
154
 Aproape alerg până la Lilly, iar în timpul
scurt de mers pe jos, încerc să mă calmez. Ea e
singura care mă cunoaşte şi nu vreau să îşi dea
seama că e ceva în neregulă cu mine. Încă nu îi pot
spune despre tata, copil sau Keira. De fapt, o să îi
numesc doar trioul familiei perfecte. Aşa că, da, nu
sunt capabilă încă să îi spun prietenei mele despre
trioul perfect. Poate pentru că ştiu că mă va judeca
aspru, aşa cum presupun că a-i face-o şi tu.
Aşa că decid să nu spun încă nimic şi mă
străduiesc din răsputeri să par cât mai normală
atunci când doamna Porter îmi deschide uşa şi mă
întâmpină cu cel mai sincer şi călduros zâmbet.
Niciodată nu am fost invidioasă pe Lilly, în
primul rând pentru că nu mi-ar sta în caracter să o
fac, dar şi pentru că prietenia noastră este deja la un
nivel destul de înalt. Ea întotdeauna a încercat să
mă facă să mă simt ca acasă şi, într-adevăr, am
ajuns să îi consider a doua mea familie. Singurul
impediment a fost atunci când „acasă" a devenit
pentru mine un loc străin şi nu mi-am mai găsit
locul nici măcar aici, în casa familiei Porter.
Cu toate astea, mama lui Lilly nu a încetat
niciodată să mă trateze diferit. Doar eu am fost cea
care s-a îndepărtat, rugând-o pe Lilly să vină de
cele mai multe ori la mine.
Doamna Porter îmi spune doar că se bucură
să mă vadă şi că pot merge liniştită în camera lui
Lilly. Îi răspund cu acelaşi zâmbet, deşi este uşor
155
forţat şi apoi mă grăbesc să ajung în camera
prietenei mele.
Ştii de ce evitam uneori, Jarryd, să intru în
casa lui Lilly? Pentru că acest loc a fost primul loc
în care am jelit moartea mamei. În camera lui Lilly
mi-am dorit moartea, aşa cum probabil ţi-ai dorit-o
şi tu. În patul ei mi-am scurs lacrimile şi mi-am
dorit cu disperare să mă trezesc din acel coşmar, ce
ulterior s-a dovedit a fi realitate.
Nu am avut curajul să îi spun nici măcar asta
prietenei mele, iar uneori chiar mă consider o
prietenă îngrozitoare.
O găsesc pe Lilly tolănită în pat, cu o cană
de cafea lângă ea şi cu laptopul în braţe. Prima
reacţie pe care o are atunci când mă vede este doar
de şoc în primele secunde, însă faţa i se luminează
imediat.
— Ce Dumnezeu cauţi aici? Şi ce-i cu faţa
asta?
Ştiam deja că nu mă pot preface în faţa ei.
Pot să omit anumite gânduri, dar ea întotdeauna îşi
va da seama când ceva nu e în regulă cu mine.
— M-am certat cu tata, recunosc.
Durerea din piept este şi mai amplificată
acum de privirea tristă a prietenei mele.
— Ce s-a întâmplat?
Lasă laptopul din braţe şi îmi face semn să
mă aşez lângă ea pe pat. Cântăresc variantele în
minte şi decid să mai amân încă puţin adevărul.
156
 — Pur şi simplu m-am săturat de toată
situaţia asta, îi spun şi mă trântesc lângă ea.
— Te referi la Keira?
Nu apuc să îi răspund, pentru că telefonul
îmi vibrează în buzunar. Ştii că tot vorbeam despre
acea conexiune dintre noi atunci când tu îmi scrii,
însă nici prin cap nu mi-ar fi trecut, Jarryd, că ai
putea fi tu.
Ştiu că telefonul sună, pentru că vibraţiile nu
se opresc şi, abia când reuşesc să îmi scot telefonul
din buzunarul blugilor, simt cum tot aerul mi se
blochează în plămâni.
Pentru prima oară, nu am simţit că eşti tu,
însă nu îmi vine să cred, Jarryd, că tu chiar mă suni.
Nu mi-ai scris nimic. Niciun cuvânt. Iar la cât de
aeriană am fost până acum, nici măcar nu m-am
gândit la asta.
Dar, fir-ar să fie, tu acum chiar mă suni!
Mâinile încep să îmi tremure, însă până să
apuc să reacţionez, Lilly deja duce telefonul la
ureche şi îţi vorbeşte.
— Everly este indisponibilă acum, îţi spune
şi mă uit prostită la ea.
În gând îi mulţumesc, pentru că şi-a dat
seama că nu pot vorbi cu tine la telefon în acest
moment, însă următoarele ei cuvinte aproape că mă
ucid.
— E cu iubitul ei pe aici pe undeva, dar se
simte bine. Îi voi spune că ai sunat.
157
 Şi îţi închide. La naiba, Lilly!
Mă priveşte amuzată, dar faţa i se întunecă
imediat când vede că eu nu am nicio reacţie.
— De ce naiba i-ai spus asta? o întreb
nervoasă.
Oare există ceva în ziua asta care să îmi
meargă bine?
— Crede că ai un iubit, nu?
Oare chiar crezi asta, Jarry? Uneori îmi dai
impresia că da, dar niciodată nu ai pomenit de el.
Poate că nici nu îţi pasă, iar singura ta preocupare
este Vyella, nu dacă eu am un iubit sau nu.
— Aşa, şi? o întreb şi mai nervoasă.
— Eu zic să-l testăm puţin, îmi spune
relaxată şi se ridică din pat.
Cade pe gânduri şi la fel fac şi eu. Să te
testăm? Nici măcar nu vreau să ştiu la ce se referă.
— Lilly...
— Ascultă, Ever. Tu trebuie să fii cu el! Nu
Vyella, nu nimeni altcineva. Lasă-mă să te ajut.
Fiecare cuvânt îmi loveşte dureros pieptul şi
toate terminaţiile mele nervoase sunt moarte pentru
câteva clipe. Ştiam că Lilly mă citeşte ma bine ca
oricine altcineva, dar nu m-am gândit deloc că şi-
ar putea da seama de posibilele mele sentimente în
ceea ce te priveşte pe tine. Și cred că e puțin
exagerat să includ niște sentimente inofensive la
mijloc, dar nici nu pot minți că îmi ești indiferent.

158
 Nu vreau ca ea să mă încurajeze sau să îmi
spună că e normal să îmi placă de tine. Am nevoie
ca prietena mea să fie cea raţională pentru mine şi
să îmi spună să îmi văd de treaba mea. Să te ajut şi
nimic mai mult.
— Să mă ajuţi cu ce? o întreb cu teamă.
— Să îl joci pe degete, îmi răspunde cu un
rânjet superior.
Nu îmi vine să cred că ea se gândeşte la asta,
dar nici nu o pot condamna. Eu doar nu am avut
curajul să mă gândesc astfel la tine, însă ar fi stupid
să neg acum adevărul rostit de ea cu voce tare.
— Adică? o întreb în continuare și putin
curioasă.
Cu siguranţă are ceva în cap, cu toate că nu
o să îmi surâdă nicio idee. Uneori Lilly şi ideile ei
mă sperie.
— Adică îţi vom găsi un iubit.
— Ce? Nu vreau să am un iubit!
Oficial, prietena mea este nebună.
— Doar ca să-l faci gelos, Ever.
Discuţia noastră a luat o întorsătură
îngrozitoare. Nu îmi vine să cred că vorbim despre
tine. Despre posibilitatea ca eu şi cu tine... oh,
Doamne, nici nu vreau să mă gândesc la asta.
— Nu cred că e cazul, Lilly. El e deja
înnebunit după Vyella.
— Eu nu prea cred asta, îmi spune cu multă
convingere.
159
 Aproape că o cred, Jarryd, dar mă gândesc la
tine şi îmi reamintesc că nu-i aşa. Lilly se înşală.
Tu chiar o placi pe Vyella. O văd în ochii tăi şi simt
asta atunci când îmi ceri sfaturi cu disperare. Dacă
m-ai fi plăcut măcar puţin pe mine, Vyella nu ar fi
existat în niciun context.
— Ce vrei să spui?
— Am iubitul perfect pentru tine. Tu doar
sună-l pe Jarryd înapoi şi spune-i că nu ai auzit
telefonul. Apoi spui "nu, iubitule" şi te scuzi că
trebuie să închizi.
— Dar...
— Niciun dar, mă întrerupe. Sună-l acum!
E cea mai mare prostie pe care Lilly mi-a
spus-o vreodată. Nu am timp deloc să digerez
ultimele minute, pentru că privirea ei încruntată şi
impunătoare mă face să iau telefonul şi să te sun.
Dumnezeule, eu chiar te sun!
Mâinile îmi tremură din nou şi îmi aud inima
cum strigă după ajutor. Aş putea să nu îţi spun ceea
ce practic m-a obligat Lilly, dar, cumva, nu îmi
doresc să o provoc.
— Hei, îmi spui după doar zece secunde de
când am dus telefonul la ureche.
Simt un fior de gheaţă pe şira spinării cum
îmi traversează, încetul cu încetul, fiecare
milimetru de piele.
— Hei, scuze, mă bâlbâi ca o idioată. Nu am
auzit telefonul.
160
 Îţi jur, Jarryd, că mi se face rău. Te mint cu
neruşinare şi nu îmi vine să cred că eu chiar am de
gând să o ascult pe Lilly.
— Nu-i nimic, îmi spui. Prietena ta mi-a
spus că eşti ocupată.
Cuvintele mi se blochează în gât şi nu mai
ştiu ce să îţi spun. O văd pe Lilly făcându-mi semne
şi, într-un moment de slăbiciune, las cuvintele să
îmi părăsească buzele.
— Nu, iubitule.
Mă simt atât de vinovată...
— Poftim? mă întrebi.
Îmi dau seama că nu e vocea ta normală,
Jarryd. Pari reţinut încă de când ai răspuns şi e ceva
ciudat în glasul tău. Ba chiar şi în respiraţie, acum
că o ascult mai cu atenţie.
Mă urăsc atât de tare în acest moment.
— Vin imediat! îmi continuu minciuna şi
strig către iubitul meu invizibil.
Nu îmi vine să cred că te pot minţi cu atâta
lejeritate. În mod surprinzător, zâmbetul de pe faţa
prietenei mele mă îndeamnă să merg mai departe
cu această înșelăciune.
— Scuze, Jarryd, vorbesc cu mai mult curaj.
Trebuie să plec. Ne auzim, da? Scrie-mi dacă te pot
ajuta cu ceva.
Abia când termin de rotit cuvintele pe care
le simt amare, las tot aerul să îmi iasă din plămâni,
iar tu vorbeşti după o pauză dureros de lungă.
161
 — Sigur, îmi spui şi apoi efectiv îmi închizi
telefonul în nas.
Nu mai am deloc control asupra
sentimentelor şi gândurilor mele. Sunt la un pas de
a izbucni în plâns, copleşită din cauza tuturor
senzaţiile care îmi atacă pieptul, însă telefonul îmi
vibrează în mână şi simt cum inima mea revine la
viaţă.
„Ce faci diseară?"
Te întreb din nou, cum reuşeşti să faci asta,
Jarryd? Să mă faci să mă simt de parcă plutesc
deasupra norilor cu o simplă întrebare?
— Ce ţi-a scris? mă întreabă Lilly
nerăbdătoare.
Nu mai am puterea necesară ca să vorbesc cu
ea, aşa că doar întorc telefonul spre ea şi o las să
citească mesajul de la tine. Lilly mă ia prin
surprindere și îmi smulge telefonul din mână, iar
apoi, fără ca eu să apuc să protestez, îți răspunde la
mesaj.
„La ce te-ai gândit?"
— Se va prinde că nu îi scriu eu! sar ca arsă,
dar Lilly nici nu mă bagă în seamă.
„La opt iau cina cu Vyella. Am emoţii. Crezi
că ne putem întâlni mai devreme?"
Inima mi se prăbuşeşte pe podea şi apoi se
ridică, plutind deasupra mea. Vreau să mă întâlnesc
cu tine, să te ajut, să te văd. Dar prietena mea este
acum implicată, iar eu am pierdut terenul. Ştiu că
162
pot oricând să îi spun să mă lase să fac ce cred eu
că e mai bine, dar poate că şi eu am nevoie de
îndrumare, aşa cum şi tu ai nevoie de mine ca să te
ajut cu Vyella. E ironic, nu-i aşa, Jarryd? Cum ne
învârtim cu toţii într-un cerc fără scăpare.
Ştiu că gândurile prietenei mele nu
corespund cu ale mele, însă nu îi pot spune să se
oprească. Iar asta chiar nu ştiu de ce.
„E un restaurant lângă cafenea. Se numeşte
Gardenia. Ne vedem acolo la șapte?"
Îmi vine să o strâng de gât pe Lilly.
„Perfect!", îi răspunzi imediat.
Nu e deloc perfect, Jarryd. Nimic nu e
perfect.
Îi arunc lui Lilly o privire ucigătoare şi sunt
pregătită să țip la ea, dar îmi face semn să tac şi o
văd cum acum îşi butonează telefonul, iar apoi îl
pune la ureche.
— Michael! Ce faci?
Michael? El cine mai este!
— Ora șapte la Gardenia, ok?
Rămân efectiv cu gura căscată.
— Ce ai făcut, Lilly?
— Îl mai ştii pe Jordan?
Numele lui îmi sună cunoscut, dar nu mă
strofoc să îmi amintesc în ce perioadă o fi ieşit Lilly
cu el.
— Michael e fratele lui şi, ei bine, noul tău
iubit.
163
 Sunt sigură că voi urî absolut tot ce va urma
să se întâmple, dar îmi ofer pe tavă toată încrederea
în Lilly.

***

Între vis şi realitate. Aşa mă simt, Jarryd.

Aşa m-am simţit încă de când Lilly mi-a spus cea
mai stupidă idee din viaţa ei. Nu prea pot descrie în
cuvinte ce am făcut în ultimele ore, pentru că nici
eu nu ştiu. Am fost exact ca un robot, care a lăsat-
o pe Lilly să facă ce vrea. Am lăsat-o să îmi
aranjeze părul, să mă machieze şi, în cele din urmă,
am acceptat să port o rochie din garderoba ei.
Rochie care, crede-mă când îţi spun, nu aş fi
cumpărat-o niciodată în viaţa asta.
Dar nu am avut de ales. Nu m-am putut
mişca, riposta, comenta, absolut nimic. Am vorbit
doar mecanic şi deşi corpul meu se afla în acea
cameră, sufletul meu era departe. Ştii unde, Jarryd?
La tine. Sufletul meu era la tine, împreună cu
gândurile mele.
Lilly nu m-a ajutat deloc în ultimele ore. O
auzeam vag cum vorbea despre noul băiat cu care
iese în oraş, un anume Jordan şi abia când am auzit
şi numele de Michael, am reuşit să reacţionez. Dar
nu aşa cum ar fi trebuit, pentru că nu am avut
puterea să vorbesc. Doar i-am comunicat din priviri
să nu meargă prea departe cu planul ei nebunesc.
164
 Ce-i drept, nu prea am înţeles exact ce îmi
tot spunea despre Michael, pentru că, sincer, nici
măcar nu îmi păsa. Ştiu doar că acum trebuie să
ieşim din casă, iar eu prefer până şi prezenţa Keirei
sau a tatălui meu, mai mult decât orice. Din
nefericire, nu am nicio şansă să fug.
În cele două minute de mers până în faţa
casei unde se presupune că ne aşteaptă Michael,
prin minte îmi trece un singur cuvânt.
Emoţii.
Să îţi spun şi de ce, Jarryd. Pentru că eu
zilnic simt zeci de sentimente. Unele dintre ele te-
ar îngrozi dacă le-ai afla, însă îţi pot spune că toate
mă copleşesc cu intensitatea lor. Însă acum, pentru
prima oară după foarte mult timp, am emoţii. Aşa
că, spune-mi tu, ce înseamnă ele mai exact? Pentru
că eu le văd ca pe o necesitate acum şi mi-am
pierdut autocontrolul asupra lor.
Emoţiile pe care le am în acest moment mă
fac să mă simt vie. Mă fac să fiu conştientă de
realitatea pe care o trăiesc. De tine, Jarryd. Şi ştiu
că adevărul este undeva la mijloc, dar tu... tu eşti
motivul pentru care eu mă simt aşa acum.
Atunci când ajungem afară şi îl văd pe
Michael, toate sentimentele mele declanşează un
ciclul nesfârşit de emoţii.
— L-am sunat acum o oră şi i-am spus în
mare despre ce-i vorba, îmi spune Lilly înainte să
ajungem lângă el.
165
 Vreau să vorbesc, dar nu mai am grai. Mă
simt ameţită, iar prezenţa acestui băiat mă agită. Îl
analizez fugitiv şi deşi mintea mea umblă haotic
prin altă parte, nu pot să rămân indiferentă la
întreaga imagine din fața. E un tip masiv, cu
muşchii braţelor foarte conturaţi şi primul gând pe
care îl am este că băiatul ăsta merge la sală, ceea ce
e chiar o prostie din partea mea, pentru că e chiar
ultima mea problemă.
El nu schiţează niciun gest şi deşi expresia
lui pare indescifrabilă, trăsăturile feţei îi sunt
drăguţe. Pentru o secundă, îl compar cu tine, dar
realizez că sunteţi foarte diferiţi, începând cu părul
lui blond, până la ochii albaştri şi expresivi.
Îmi dau imediat seama că acest Michael este
mult mai mare ca şi vârstă, însă sunt nevoită să îmi
închei holbatul insistent, pentru că mă ia prin
surprindere şi îmi zâmbeşte cu gura până la urechi.
Pieptul mi se umflă de surprindere. E drăguţ.
Ok, poate că e chiar frumos, dar cu siguranţă nu voi
recunoaşte asta niciodată şi nimănui.
— Michael, ea este prietena mea Everly.
Ever, el este fratele iubitului meu.
El continuă să zâmbească şi serios că îmi
vine să mă dau cu capul de ceva, pentru că eu chiar
mă gândesc că nu a fost o idee atât de rea să îl
cunosc. Deși rațiunea îmi urlă că sunt o idioată care
cominte greșeală după greșeală, o ignor pentru

166
câteva clipe și reușesc să îi zâmbesc băiatului din
fața mea.
— Îmi pare bine, îmi spune şi își întinde o
mână spre mine.
În clipa în care îi aud vocea caldă, paralizez.
Iar atunci când îi cuprind mâna, ritmul inimii mele
se accelerează alarmant de rapid.
Dumnezeule, ce se întâmplă cu mine?
— Bun, acum că am trecut şi peste asta, să
vă spun la ce m-am gândit.
Ne retragem amândoi mâinile stânjeniţi şi o
privim nedumeriţi pe Lilly. Mă bucur că nu sunt
singura care nu mai ințelege nimic. Oare cum a
reuşit prietena mea să îl convingă să mă ajute? Şi
ce naiba i-o fi spus?
— V-aţi cunoscut acum un an. Eu am adus-
o pe Ever, iar fratele tău pe tine. Am luat toţi patru
cina în oraş şi aşa v-aţi cunoscut, iar de atunci
sunteţi împreună. Michael, las-o pe Everly să
răspundă la celelalte posibile întrebări, ca să evităm
două răspunsuri diferite. Nu e foarte greu oricum.
Vă descurcaţi voi.
Pulsul îmi zvâcneşte în timpane. Nu ştiu cum
de ei i se pare totul atât de uşor, însă ştiu sigur că
eu nu mă voi descurca deloc. Poate că băiatul ăsta
din faţa mea pare drăguţ la prima vedere şi are toate
şansele să sucească minţile oricui, însă vorbim aici
despre tine, Jarryd. Tu eşti cel pe care va trebui să

167
îl mint. Tu îmi faci inima să-mi stea în loc atunci
când mă priveşti.
Cu siguranţă o voi da în bară.
— Am ințeles, spune Michael după un
moment lung de linişte.
Eu doar încuviinţez din cap şi pornesc spre
maşina lui. Îmi simt picioarele gata să îmi cedeze,
dar nu pentru că mă urc practic în maşina unui
străin, ci pentru că urmează să fac o mare nebunie.
Aş fi preferat să mergem pe jos, din moment
ce sunt doar cinci minute de la casa lui Lilly, însă
nu comentez nimic şi doar mă urc în maşină.
Michael nu scoate niciun cuvânt în cele două
minute şi nici măcar nu ştiu cum să interpretez
toată situaţia asta. Oare mă ajută pentru că Lilly l-
a obligat? Pentru că dacă e aşa, totul va fi un
dezastru. Nu că nu ar fi deja, însă va fi unul
catastrofal.
Şi, în plus, chiar îmi este teamă de cum vei
reacţiona tu. Ştiu că nu te aştepţi să vin cu
presupusul meu iubit, aşa că asta mă sperie şi mai
tare. Îmi pare rău, Jarryd, dar cred că până la urmă
nu e o idee atât de rea. Poate că te mint, dar cel
puţin eu îmi voi lua gândul de la tine. Da, mă voi
minţi chiar şi pe mine cu acest iubit fals al meu, dar
îmi voi proteja sentimentele. Îmi voi proteja
sufletul împotriva ta.
Maşina se opreşte şi la fel face şi inima mea,
atunci când te văd aşteptându-mă în faţa
168
restaurantului. De ce ai obiceiul ăsta, Jarryd? Nu că
ar fi fost vreo diferenţă, însă aş fi preferat să mă
aştepţi înăuntru. Poate aşa aş fi avut curajul să fug
de aici.
Priveşti în direcția noastră şi te uiţi fix la
Michael care coboară primul. Vreau să îi spun că
nu am de gând să mai părăsesc maşina, dar nu mai
apuc. Mă ia complet prin surprindere atunci când
ocoleşte până la mine şi îmi deschide portiera.
Ochii mei fug spre tine, deşi ar fi trebuit măcar să
îi mulţumesc acestui băiat pentru gestul drăguţ.
Nu îţi voi putea explica niciodată, Jarryd, ce
simt în momentul în care ochii noştri se întâlnesc.
O senzaţie de căldură îmi radiază din piept, dar
dispare imediat ce îmi zâmbeşti forţat şi mă saluţi
cu o înclinare scurtă din cap.
Ajungem în dreptul tău şi fiind atât de
aproape, realizez că strălucirea din ochi ţi-a
dispărut. Dar de ce, Jarryd? De ce mă dai peste cap
cu această atitudine nouă şi rece?
— Scuze, stabilisem să ne petrecem ziua
împreună. Sper că nu te deranjează că am venit cu
iubitul meu.
Nu ştiu unde am găsit puterea necesară ca să
îţi vorbesc, cert e că am pierdut-o la scurt timp,
pentru că ochii ţi s-au întunecat. Mă priveşti fără
nicio expresie şi acum ştiu că am făcut o greşeală
imensă venind cu Michael.
— Nu, îmi răspunzi.
169
 Doar atât? Serios, Jarryd?
— Îmi pare bine, Michael Cross!
Michael întinde o mână spre tine şi abia după
câteva momente în care i-ai privit mâna, te gândeşti
să i-o strângi uşor şi rapid. Sincer, în acest moment
îl plac mai mult pe el, decât pe tine.
— Jarryd, spui simplu şi îţi retragi mâna.
Îţi simt privirea precum o atingere, însă una
îngrozitor de dureroasă. Nici măcar nu te recunoc
acum.
— Intrăm? vorbeşte Michael într-un final.
Tensiunea pluteşte în aer, dar tu continui să
fii serios şi inexpresiv. Eu rămân ca şi hipnotizată
şi îl las pe Michael să intre primul în restaurant.
Of, Jarryd, ce mult mi-ar plăcea să îmi citeşti
gândurile şi să înţelegi ce luptă duc în tot interiorul
meu. Toată situaţia asta mă depăşeşte şi mă tem că
nu o să îi fac faţă.
Încerc să trec pe lângă tine, dar mă prinzi de
încheietura mâinii şi, fără să mă întorci măcar cu
faţa spre tine, te apropii de urechea mea. Tot corpul
îmi îngheaţă atunci când îţi simt respiraţia caldă şi
agitată în urechea mea, iar tot interiorul îmi arde
acum în flăcări. Cum reuşeşti, Jarryd?
— Nu pot să îţi vorbesc de faţă cu el despre
Vyella, îmi şopteşti.
Vocea ta are un impact prea mare asupra
mea şi mă face să tremur. Să nu mai spun despre

170
mâna ta care îmi atinge din nou pielea. Ai acelaşi
efect ca în prima zi, Jarryd.
Inima îmi bate din nou panicată şi reuşesc să
mă întorc spre tine, eliberându-mi încheietura
mâinii.
— Nu îi pot spune să plece. E iubitul meu.
— La naiba, Everly!
Vocea ta e aspră şi clar eşti nervos. Nu îmi
mai spui nimic şi doar intri în restaurant, lăsându-
mă singură şi debusolată. Ştiam că te-ar putea
deranja prezenţa lui, dar nu mă aşteptam să
reacţionezi chiar aşa. De ce? De ce te deranjează?
De ce nu îmi poţi povesti despre Vyella de faţă cu
el? De ce eşti atât de rece?
Gândurile îmi zboară haotic şi, pentru o
secundă, mă gândesc din nou să plec pur şi simplu,
dar mă uit spre uşă şi te văd acolo, aşteptându-mă.
Mă priveşti cu un amestec de furie şi căldură. Te
întreb din nou, de ce, Jarryd?
Mă hotărăsc să adopt aceeaşi atitudine
recalcitrantă şi trec pe lângă tine fără să te mai
privesc. Următoarele minute care se scurg nici
măcar nu le pot simţi, pentru că mintea mea e prea
îngheţată şi mă comport din nou exact ca un robot.
Pierd prea mult timpul studiind meniul şi mă
rog în gând ca întâlnirea asta stânjenitoare să se
termine mai repede.
— Şi, cum v-aţi cunoscut?

171
 Îmi ridic privirea spre tine, crezând că ai
vorbit, însă tu îl priveşti încruntat pe Michael.
Oh, la naiba. Mă aşteptam ca tu să îmi pui
mie întrebări, nu iubitul meu fals. Mă uit panicată
la tine şi limba mi se încurcă. Efectiv nu ştiu ce să
răspund. Oare Lilly i-a spus adevărul lui Mihael?
Zii ceva, Jarryd. Dintr-o dată eşti mut?
— Pe un pod, spui tu.
— La o petrecere, răspund şi eu în acelaşi
timp.
La naiba, Jarryd! Mai bine tăceai din gură.
— Pe un pod după o petrecere, continuu
bâlbâindu-mă.
Un gol se adânceşte în stomacul meu, iar
atunci când te privesc, nu pot înţelege nimic din
expresia feţei tale.
— Petrecerea la care nu am putut veni eu,
iubito?
Mă uit blocată la Michael şi doar aprob din
cap. Ce naiba încearcă să facă? Îmi pune întrebări
stupide şi stânjenitoare şi apoi mă numeşte
"iubito"? De ce? De ce continuu să stau la masa
asta şi să mă prefac?
— Dar voi cum v-aţi cunoscut?
Sunt hiperconștientă de întrebarea ta, dar pur
şi simplu am uitat care era răspunsul.
— A fost dragoste la prima vedere, răspunde
Michael înaintea mea.

172
 Slavă cerului că a vorbit el, altfel ţi-ai fi dat
seama că sunt cea mai mare mincinoasă.
— Cel puţin pentru mine, continuă şi mă
fixează cu privirea. Am văzut-o ieşind pe uşa casei
şi am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
Am ştiut în acel moment că am nevoie de ea în
viaţa mea.
Când Michael termină de vorbit, îmi caută
mâna şi mi-o atinge delicat, dar suficient cât să vezi
şi tu asta. Ce naiba se întâmplă? De ce acest iubit
fals al meu nu a rămas la povestea deja stabilită? Şi
de ce privirea ta îmi dă fiori?
— Da, am auzit că dragostea face asta, spui
într-un final. Fură minţile oamenilor.
Ce vrea să însemne asta, Jarryd?
Dumnezeule, mă simt atât de ameţită şi de
neputincioasă. Gândurile mele sunt un ghem de
contradicţii. Oare te-ai referit la Vyella? Ea ţi-a
furat minţile, nu-i aşa?
— Everly mi-a furat inima, nu doar minţile.
Am nevoie de aer. Clar am nevoie de mult
aer. Vreau să fug. Acum sunt sigură de asta, dar nu
apuc să îmi mai mişc niciun muşchi, pentru că
Michael se apropie şi mai mult de mine şi mă simt
încolţită. Pentru prima oară în viaţa mea, simt cu
adevărat că cedez nervos. Mai ales în secunda în
care buzele lui îmi ating obrazul.

173
 Pielea feţei îmi arde, însă privesc cu teamă
spre tine şi simt cum o durere ascuţită îmi loveşte
pieptul.
Nu îmi vine să cred ce mi se întâmplă.
— Everly mi-a spus că te ajută.
Şi brusc, tot cerul îmi cade în cap, iar
lucrurile scapă de sub control.
— I-ai spus? mă întrebi revoltat.
— Eu...
Nu îmi mai găsesc cuvintele.
— Sunt iubitul ei. Nu ne ascundem nimic,
continuă Michael.
Nu ştiu exact care este planul lui, dar totul s-
a dus deja naibii. Tu încerci să îţi ascunzi
sentimentele dezgustătoare faţă de mine, dar ochii
tăi vorbesc, Jarryd. Văd asta şi o simt. Dar partea
cea mai rea e că nici măcar nu am făcut-o. Nu i-am
spus eu nimic lui Michael. Nici măcar nu ştiu dacă
Lilly i-a povestit totul despre tine. Dar sunt
conştientă că am dat-o în bară.
Încerc să nu mă cutremur sub privirea ta
ucigătoare, dar e imposibil. Te uiţi atât de urât la
mine, încât sunt sigură că regreţi faptul că mi-ai
cerut ajutorul. Gândul ăsta mă răneşte, Jarryd, iar
tot sufletul mă doare.
— Mă scuzaţi. Trebuie să plec, spui şi te
ridici imediat de la masă.
Nu mai spui nimic altceva. Nu mai zâmbeşti
cum doar tu ştii. Nici măcar nu mă priveşti. Doar
174
pleci şi atât, iar eu... rămân împietrită şi îmi reţin
cu greu lacrimile subite care îmi ameninţă ochii.
Inima îmi trimite valuri de sânge prin vene.
Sunt atât de dezamăgită de mine, Jarryd, încât nici
nu vreau să ştiu ce gândeşti tu în acest moment.
Ştiu că nu ai niciun drept să fii furios pe mine
pentru că am venit cu acest băiat pe care îl crezi
iubitul meu, însă merit să fii supărat pentru ce ţi-
am făcut. Deşi vina nu îmi aparţine în totalitate, din
cauza mea s-a produs dezastrul. Eu am cauzat totul.
Eu te-am îndepărtat. Eu te-am minţit. Eu te-am
pierdut.
De ce continuu să cred că tu însemni mult
mai mult pentru mine, când e clar ce sunt eu de
fapt? Nu ştiu, Jarryd. Uneori mă gândesc că în tot
acest timp scurt, mi-am distras gândurile. Iar atunci
când sunt în prezenţa ta, nu doar că sunt distrasă,
însă uit efectiv de restul problemelor mele.
Dar nu se va mai întâmpla asta de acum.
Pentru că pe lângă tot ce se întâmplă în viaţa mea,
acum te-am pierdut şi pe tine.
— Ce vrei să mănânci?
Îmi amintesc de prezenţa lui Michael şi îmi
măresc ochii la el.
— Îţi baţi joc de mine? Ce ţi-a spus Lilly? Şi
de ce naiba nu ai putut să taci din gură?
Reacţionez exact ca un animal sălbatic ce se
simte încolţit şi se pregăteşte de un atac mortal.

175
Michael este însă victima, iar ochii lui se fac atât
de mici încât am impresia că nici nu mă mai vede.
— Nu am ştiut că...
— Ştii ceva? Las-o baltă. Am plecat!
Mă ridic furioasă de la masă, dar el îmi
anticipează deja mişcările şi îmi blochează calea.
— Am vorbit serios, Everly. Chiar te plac
şi...
— Oh, Doamne! exclam şi se opreşte din
vorbit.
Am aşa multe de spus, însă nu el este
persoana potrivită. Cu tine vreau să vorbesc. Vreau
să îţi spun tot adevărul. Sau cel puţin să încerc să
ţi-l spun.
Vreau doar să ştii că îmi pare tare rău.
Mi-am învățat greșeala. Îți jur. Poate că va fi
prea târziu pentru noi, dar în acest moment închei
toată această falsitate.
În ochii lui Michael văd disperare, dar ce
naiba, până la urmă doar ne-am prefăcut. Nu îi mai
ofer nicio ocazie să vorbească, pentru că mă ridic
de la masă și plec fără să mai privesc în urmă. Nu
îmi pasă ce va crede despre mine sau ce va spune.
Mie îmi pasă doar de tine, Jarryd.
Și știi, chiar reușești să mă iei mereu prin
surprindere. Fix când credeam că nu vei mai vrea
vreodată să vorbești cu mine, telefonul îmi
vibrează în buzunar. Nu e nevoie să ghicesc, pentru
că deja simt.
176
 Ești tu. Tu mi-ai scris.
„Anunță-mă când nu e iubitul tău prin
preajmă. Chiar am nevoie de ajutorul tău."
Și, uite așa, realizez că fluturii din stomacul
meu sunt prea drogați și dependenți de tine, Jarryd.

177
 Respir precipitat şi încerc să îmi dozez aerul.
Nu ştiu exact ce am visat, însă broboanele de
transpiraţie de pe frunte şi ritmul accelerat al inimii
mele înseamnă un singur lucru. Categoric a fost un
coşmar, dar sunt sigură că nu a fost unul la fel de
îngrozitor ca şi ziua de ieri. Şi aia a fost realitatea,
Jarryd.
Nu am avut curaj să îţi răspund la mesajul de
ieri. Ca să fiu sinceră cu tine, mi-a fost ruşine şi,
poate, şi teamă că nu aş putea să te mint în
continuare. Nici tu nu mi-ai mai spus nimic, aşa că
am lăsat ziua să treacă, în speranţa că voi avea
astăzi parte de o zi normală.
Însă normalul înseamnă anormal pentru
mine, iar atunci când mă dezmeticesc, ţin totuşi
cont să îmi verific întâi telefonul. Inima mi se
strânge când privesc ecranul gol.
Niciun mesaj de la tine. Niciun apel. Nimic.
Singurele mesaje pe care le am sunt de la Lilly, însă
sunt atât de nervoasă pe ea, încât nici nu vreau să
le citesc. Ştiu că nu a făcut nimic cu răutate, dar
risc să te pierd pe tine din cauza ideilor ei nebune.

178
 Mă întreb, oare eşti supărat pe mine, iar dacă
da, pe care dintre motive? Pentru că nu ţi-am mai
răspuns aseară la mesaj sau pentru apariţia bruscă
a iubitului meu? Dacă ar fi primul, chiar nu îmi
pare rău, Jarryd. Nu aş fi fost în stare după acea
întâlnire jalnică să îţi dau sfaturi, când motivul
principal al acelei întâlniri a fost chiar cel din urmă.
Şi ştii ce mi se pare cel mai amuzant? Toată
situaţia asta m-a făcut să mă gândesc la celelalte
probleme pe care le am. Nu ştiu dacă e o decizie
pripită fără discernământ şi una chiar bună, însă
astăzi îmi doresc să vorbesc cu tatăl meu.
Nu ştiu ce alte lucruri noi aş mai avea de
spus, în condiţiile în care îmi susţin părerea, însă
mi-ar plăcea să avem în sfârşit o conversaţie
normală şi matură, fără ca niciunul dintre noi să se
mai enerveze sau să ţipe. Nu-i ca şi cum este cazul
tatălui meu, pentru că el mereu reuşeşte să îşi
păstreze calmul, însă vreau ca astăzi să îi urmez
exemplul.
Cobor alene în bucătărie şi rămân
dezamăgiră de liniştea profundă din cameră. Azi nu
este ziua noastră, din moment ce m-am trezit prea
târziu şi nu l-am prins înainte să plece la muncă.
Zâmbesc zeflemitor atunci când mă întorc
spre camera mea şi trec pe lângă Keira.
Ţi-am spus vreodată cum a apărut această
femeie în viaţa mea? O să crezi că te mint, Jarryd,
dar îţi jur că îţi spun adevărul.
179
 Exact la un an şi jumătate după moartea
mamei, Lilly m-a convins să organizez o petrecere
surpriză pentru tatăl meu. Era pentru prima oară
când am fi sărbătorit aniversarea unuia dintre noi,
cel puţin de când mama murise. Dureros era faptul
că, de ziua tatălui meu, ei sărbătoreau şi
aniversarea lor ca şi cuplu, aşa că în acel an se
făceau douăzeci de ani de la prima lor întâlnire.
Asta doar m-a făcut să accept, cu greu totuşi,
propunerea prietenei mele. Dar cel puţin
acceptasem şi chiar mă simţeam bine.
Într-un moment de luciditate, m-am gândit la
tatăl meu şi la binele familiei care mai rămăsese.
Era prima oară când făceam asta, aşa că nu prea
ştiam exact cu ce să încep. Am ales cea mai uşoară
metodă şi am căutat pe internet servicii care
ofereau ceea ce căutam eu. Nu voiam să o dau în
bară, mai ales că plănuiam ca petrecerea să fie, de
fapt, confirmarea noastră pentru toată lumea că
încercăm să mergem mai departe. Voiam să îi
demonstrez tatălui meu că îl iubesc şi sunt dispusă
să fac orice pentru noi şi, mai ales, îmi doream să
trecem împreună prin toate greutăţile.
Într-un final, m-am oprit la un nume. Am
intrat pe site-ul ei, intitulat pe atunci „Arta
pasiunii" şi am rămas efectiv fascinată de pozele şi
postările ei. Nu am mai stat pe gânduri şi, fără nicio
ezitate, i-am format numărul şi am sunat-o.

180
 Eram atât de naivă atunci, Jarryd, încât nu
mi-am dat seama de intenţiile ei, decât atunci când
era deja prea târziu. Keira nu doar făcuse o treabă
grozavă cu organizarea petrecerii tatălui meu, dar
îl şi fermecase pe el.
Dacă aş fi ştiu, Jarryd. Doar dacă aş fi ştiut...
Aşa că, spune-mi tu, te gândeşti acum la ce
mă gândesc şi eu încă de când a apărut această
femeie în viaţa mea? Pentru că nu există o
nenorocită de zi în care să nu mă învinovăţesc
pentru fatpul că, din cauza acţiunilor mele, ce-i doi
s-au cunoscut.
O privesc acum cu coada ochiului în timp ce
trec pe lângă ea şi o văd cum se pregăteşte să
deschidă gură pentru a vorbi. N-are nicio şansă cu
mine. Nu am de gând să îi spun niciun cuvânt, aşa
că doar măresc pasul spre scări şi distanţa parcă
mai mult se măreşte.
— Mama mea a murit când aveam douăzeci
de ani.
Pentru prima oară de când o cunosc, vocea
ei efectiv mă paralizează şi mă face să mă opresc.
Şi nu doar cuvintele ei mă blochează, ci toată
durerea pe care o emană atunci când le rosteşte.
Nu am curaj să mă întorc spre ea, dar încerc
să îi dau de înţeles că am auzit-o. Nu ştiu de ce mi-
ar spune aşa ceva şi nici ce ar trebui să îi răspund
eu, însă tot ce pot să fac este să o ascult, în cazul în
care acea frază are şi o continuare.
181
 — Era centrul universului meu. Eram
dependentă de ea. Nu am avut un tată puternic, din
păcate. La scurt timp după moartea mamei, s-a
apucat de băut. Alcoolul i-a furat minţile şi,
împreună cu ele, integritatea. Nu există cuvinte să
descriu cum este să fii lovit de propriul părinte,
însă, după câteva încercări de a-i accepta loviturile,
am cedat psihic şi fizic. Am fugit de acasă la
douăzeci şi unu de ani. M-am angajat la un hotel pe
post de recepţioneră, mulţumită unei prietene. Am
încercat doar să rămân pe linia de plutire câţiva ani.
Din păcate, aşchia nu sare departe de trunchi, aşa
că am căzut pradă unor vicii ce mi-au distrus
întreaga fiinţă. Când mi-am pierdut iubitul din
cauza unui accident fatal, viaţa m-a pocnit din nou
peste faţă. Atunci m-am trezit cu adevărat. Am
descoperit arta din viaţă, după luni întregi de
recuperări mintale şi fizice, aşa că abia atunci m-
am concentrat doar pe carieră. Ajunsesem să cred
că voi rămâne singură pentru totdeauna, dar mă
aveam pe mine şi nimic altceva nu mai conta. Însă
viaţa mi-a mai dat o şansă, ultima tind să cred,
atunci când l-am cunoscut pe tatăl tău.
Keira se opreşte în sfârşit. Tot nu am curaj
să o privesc. Discursul ei are efectul unei tornade
care îmi răvășete temeliile întregii existențe. Nu
ştiu de ce nu continuă. Probabil îmi oferă timp să
asimilez şi să îi digerez toate cuvintele.

182
 Am auzit tot, dar sunt atât de bulversată încât
nu mai pot nici măcar respira. Sunt conştientă doar
de lacrimile care îmi cad lacome şi disperate pe
obraji.
Nu ştiu ce să îi spun. Nici nu cred că mai ştiu
să vorbesc în acest moment. Tot ce fac este să
aştept că ea să continue sau să spună ceva.
Însă nu o face. Aşa că mă rotesc uşor spre ea
şi o văd că îşi şterge lacrimile de pe obraji cu dosul
palmelor, iar apoi se întoarce cu spatele la mine.
Dezamăgirea mă loveşte până în străfunduri,
dar încerc să rămân lucidă. Cu toate astea, mă ia
din nou prin surprindere atunci când îşi roteşte doar
capul spre mine şi, cu aceeaşi voce plină de durere,
vorbeşte.
— Ştiu că tu crezi că vreau să iau locul
mamei tale. Nu o fac. Vreau să îi dau viaţă acestui
copil şi să te fac să vezi că, uneori, Dumnezeu ne
răpeşte cele mai dragi persoane, pentru a ne da
altele în schimb. Şi, crede-mă, Everly, dacă aş
putea să o aduc pe mama ta înapoi, aş face-o, într-
o clipită. În schimb, doar atât pot să fac. Să îţi ofer
un frate sau o soră. Un suflet pur și nevinotat pe
care să îl iubeşti.
Iar de data asta chiar pleacă, lăsându-mă să
zac într-o agonie sufocantă. Lacrimile mi se
transformă în flăcări ce îmi ard ochii şi obrajii.
Durerea de nedescris din piept mă lasă complet fără
aer, iar mintea îmi este atât de înceţoşată încât nici
183
nu mai pot gândi rațional. Încerc să îmi calmez
corpul din tremurat, însă lacrimile îmi curg
neîncetat şi mă fac să tremur şi mai tare.
Dumnezeule, sunt fără cuvinte. Nu ştiu ce să
fac. Sunt blocată psihic, iar toată starea asta nu se
diminuează deloc cu trecerea minutelor în care
doar stau nemişcată.
Singurul gând care mă distrage eşti tu.
Gândurile îmi zboară din nou la tine şi realizez că
muşchii mei încep să se relaxeze. Nici măcar nu
eşti aici şi reuşeşti să faci asta, Jarryd.
Mâinile mele se reped hotărâte spre telefonul
din buzunarul pantalonilor, iar degetele mele
agitate te sună. Inima îmi tresaltă în feluri pe care
nici nu le pot descrie, Jarryd, dar se prăbuşeşte
imediat la picioarele mele, atunci când tu nu îmi
răspunzi.
Am nevoie de tine, Jarryd. Unde eşti? De ce
nu îmi răspunzi?

***

Mama mea era o femeie atât de frumoasă.

Avea cel mai delicat şi călduros suflet. În mintea
mea, era cel mai minunat om, pe care îl priveam cu
adoraţie. Însă globul de cristal pe care îl formasem
în jurul imaginii sale s-a spart atunci când mama
ne-a abandonat. Cu toate că mi-a promis
dintotdeauna că îmi va fi mereu alături, şi-a
184
încălcat promisiunea atunci când ne-a părăsit. A
făcut asta fără niciun preaviz, lăsând în urma ei
două suflete moarte.
Am fost furioasă pe ea, dar mai ales pe tatăl
meu, pentru că el era singurul pe care îmi mai
puteam vărsa frustrările. Moartea subită a mamei
mi-a zdruncinat existenţa, dar cel mai mult m-a
distrus faptul că ştia. A ştiut timp de doi ani că este
bolnavă, însă a fost atât de iraţională şi egoistă
încât nu ne-a permis să fim alături de ea. A decis
că e cel mai bine pentru ea şi pentru noi să sufere
în singurătate. Eu şi tata am aflat mult prea târziu.
Atunci când ea deja a simţit că sfârşitul ei se
apropie şi nu mai are nicio putere. Abia atunci ne-
a cerul ajutorul, dar nu pentru că şi-a dorit, ci
pentru că a fost nevoită. Aşa că, doar două luni am
reuşit să mai petrec alături de mama mea ce e afla
pe moarte şi deja imobilizată la pat.
Ştii ce am învăţat în perioada aia, Jarryd? Că
oamenii pot fi atât de fragili, deşi vor să pară cei
mai puternici. Am învăţat că nu te poţi pune în
calea Lui Dumnezeu. Am învăţat că dragostea este
cea mai preţuită comoară. Am învăţat că moartea
nu distruge doar pe cel care o gustă, ci şi pe toţi
ceilalţi din jurul său. Eu şi tata am fost două victime
colaterale care s-au trezit peste noapte fără niciun
scop în viaţă.
Ziua în care mi-am găsit mama fără nicio
răsuflare în baia dormitorului său, m-a marcat
185
pentru totdeauna. Nu ştiu dacă este o imagine
potrivită pentru un copil de cincisprezece ani, însă
ştiu doar că nu voi reuşi niciodată să mi-o şterg din
minte. Şi, oricât de mult aş încerca să îi păstrez
amintirile vii, acea imagine se întoarce
întotdeauna. Chiar şi acum, în timp ce îi privesc
mormântul.
Să îţi spun un secret, Jarryd. De obicei vin
aici atunci când sunt chiar disperată. Aşa cum am
mai spus, mereu m-am ascuns în spatele
matematicii la fiecare greutate întâmpinată. Şi
şcoala chiar m-a ajutat la un moment dat să îmi
ascund gândurile întunecate. Iar atunci când nu mă
ajuta, apelam la doamna Hank.
Astăzi, pentru prima oară, te-am dorit pe tine
în locul lor, dar tu nu mi-ai răspuns, aşa că nici eu
nu am mai insistat. Înainte de a veni aici, am mers
la Hank, dar cum programarea mea este abia peste
două zile, ea nu a fost disponibilă. Nu m-am putut
întoarce acasă şi nici nu am avut curaj să te sun din
nou. Aşa că singura modalitate de a mă calma a fost
să vin aici, la mama.
Simt că acest loc sacru nu merită ca eu să îl
murdăresc cu toată amărăciunea din sufletul meu,
dar chiar nu am ştiut ce altceva să fac. Confesiunea
Kierei m-a druncinat. A fost ca o baie lungă cu apă
rece. Nu ştiu cum să reacţionez şi nici ce să mai
cred. Sunt conştientă doar de faptul că i-am crezut
fiecare cuvânt, iar într-un final am realizat că am
186
fost atât de egoistă. M-am afundat până acum doar
în problemele mele şi am văzut numai partea rea a
prezenţei sale. Am judecat un om doar pentru a-mi
fi mie bine. Şi sunt sinceră când spun asta, Jarryd,
dar chiar am judecat-o mult prea aspru.
Toată suferinţa ei mi-a adus aminte de mama
şi am realizat că şi Keira a făcut acelaşi lucru. Şi-a
ascuns durerea şi secretele, pentru a nu provoca şi
mai multă suferinţă oamenilor din jurul ei.
Mă simt atât de vinovată acum, iar regretele
mă copleşesc.
— Ce fac acum, mamă?
Am nevoie de ajutor. Vreau ca toate
sentimentele din sufletul meu să nu le mai simt ca
nişte poveri.
Las lacrimile să îmi cadă din nou lacome pe
obraji şi doar plâng în tihnă, lăsându-mi creierul să
paralizeze şi să nu se mai gândească la nimic
altceva.
— Mi s-a părut mie că aud pe cineva
plângând!
Tresar speriată şi mă ridic cu viteză de pe
iarba rece. Ochii mei îi întâlnesc pe ai săi şi, pentru
o clipă, niciunul nu spune nimic. Sunt surprinsă că
Michael se află aici, iar având în vedere prima şi
ultima noastră întâlnire, mi se pare chiar ciudată
apariţia lui.
— Ce cauţi aici? îl întreb precaută şi fac un
pas în spate.
187
 Michael are un aer vinovat, iar asta mă face
să mă simt prost, pentru că am fost prea dură până
și cu el. Până la urmă nu ne cunoaştem, iar el chiar
a încercat să mă ajute, chiar dacă la final a dat-o în
bară şi din cauza asta tu nu mai vorbeşti cu mine.
— Îmi vizitez tatăl, îmi răspunde cu tristeţe
în glas. Tu?
Vorbele lui îmi răsună ca un ecou în minte.
În acest moment, văd atâtea asemănări între noi
doi. Amândoi am pierdut pe cineva important.
— Mama, îi răspund şi eu.
— Te conduc până acasă? mă întreabă.
— Am venit cu maşina mea, dar îţi
mulţumesc.
Nu plănuiam să plec atât de repede, însă, cu
el aici, nu mă mai simt în largul meu, dar nu pentru
că prezenţa lui nu-i agreabilă, ci pentru că eu am
nevoie de singurătate şi linişte în acest moment.
— Atunci conduc eu până la tine şi de acolo
mă descurc eu.
— Dar...
— Haide, Everly, mă întrerupe înainte să
protestez. Nu te pot lăsa să conduci aşa până acasă.
Promit că nici nu o să mă simţi.
Cu toate că nu îmi doresc să îl deranjez şi
chiar mă simt capabilă să conduc până acasă, nu îl
pot refuza. Poate pentru că vreau să îi arăt că nu
mai sunt nervoasă pe el şi putem încerca în

188
continuare să fim prieteni, chiar dacă niciunul
dintre noi nu a pomenit până acum despre asta.
Şi, în plus, chiar are dreptate, pentru că nu îl
simt prezent deloc. Reuşesc să mă deconectez de la
toate gândurile şi doar îmi lipsesc capul uşor de
geam, lăsându-l pe Michael să mă conducă acasă.
El nu scoate nicio vorbă, aşa că păstrez şi eu
aceeaşi linişte.
La scurt timp, maşina se opreşte şi îmi
deschid ochii. Nu apuc să îi mulţumesc, pentru că
el coboară imediat şi îl văd că se îndreaptă hotărât
spre portiera mea, la fel ca seara trecută. Rămân
nemişcată şi îi ofer din nou ocazia de a-mi arăta că
este un băiat cu bun simț. Doar că, de data asta, mă
prinde pe picior greşit şi mă ia complet prin
surprindere atunci când îşi pune delicat braţele în
jurul trupului meu speriat.
Simt frică în puţinele secunde în care îl las
să mă îmbrăţişeze, pentru că se simte atât de bine.
Nu ştiu să descriu senzaţiile care plutesc în
stomacul meu, dar îmi plac.
— O să fie bine, îmi şopteşte la ureche atunci
când se retrage.
Modul în care rosteşte acele cuvinte îmi face
inima să tresalte de o senzație ciudată și dureroasă.
Mă simt de parcă el tocmai ce mi-a citit gândurile,
a intrat în mintea mea şi apoi le-a smuls de acolo.
Mă simt goală, însă de toate frustrările care mă
înjunghiau.
189
 Vreau să îi mulţumesc, dar nu apuc, din nou.
Se întoarce cu spatele la mine şi pleacă, de parcă o
singură secundă în prezenţa mea l-ar fi ucis.
Mă gândesc doar că e un băiat ciudat şi
încerc să îl înţeleg, dar, în acelaşi timp, mă întorc
spre casă şi toată liniştea mea interioară se
transformă într-o furtună.
Şi, din nou, doar din cauza ta, Jarryd. Pentru
că eşti aici, în faţa casei mele. După ce te-am sunat
şi nu mi-ai răspuns o zi întreagă. Aşa că nu te
supăra şi mai tare pe mine, dar chiar nu vreau să te
văd şi să îţi vorbesc. Nu acum, când îmi doresc
doar să intru în casă, să mă încui în camera mea şi
să nu mă mai gândesc la nimic altceva.
Privirea ta încearcă să pătrundă în adâncul
meu, dar nu te las. Eşti prea periculos şi nu vreau
să mă lupt acum cu vorbele grele pe care sigur mi
le-ai pregătit.
Trec pe lângă tine şi chiar fac eforturi
supraomeneşti ca să nu îţi vorbesc, însă mă ajută
faptul că şi tu eşti mut.
Sunt aşa nervoasă pe tine, pentru că flăcările
pe care le aprinzi în interiorul meu ard la foc
mocnit şi mă distrug. E prea mult, Jarryd.
Probabil nu te aştepţi să intru în casă şi să te
ignor, dar, ei bine, există o premieră pentru toate.
Cumva, ştiu că e vina mea şi ai avut tot dreptul să
fii supărat şi să nu-mi răspunzi, dar motivul pentru
care mă comport astfel este altul. Mă sperii, Jarryd.
190
Ceea ce simt atunci când te văd mă sperie şi mă
înnebuneşte.
Tu mă înnebuneşti!
Mă simt imediat vinovată atunci când închid
uşa în urma mea. Îmi lipesc spatele de ea şi sper ca
tu să nu îmi auzi inima care îmi bubuie în piept,
chiar dacă eşti de partea cealaltă a lemnului masiv.
Mă aflu la răscruce de drumuri acum. Un
drum mă duce spre tine şi parcă l-aş evita cu
desăvârşire, însă celălalt mă conduce spre tata şi
Keira. Pe care să-l aleg, Jarryd?
— Everly!
Din păcate nu mai apuc să aleg, pentru că
tata o face în locul meu. Îmi ridic privirea spre el şi
mă gândesc în acele fracţiuni de secundă să fiu
calmă şi să îi spun că îmi doresc să discutăm, însă
îi întâlnesc ochii tulburi şi furioşi, iar eu efectiv îmi
înghit limba.
— Eşti atât de inconştientă, Everly? mă
întreabă nervos.
— Ce am făcut? îl întreb nedumerită şi
speriată.
Chiar nu am nicio idee despre ce vorbeşte.
Nu are cum să ştie despre tine, aşa că nu mă poate
numi inconştientă pentru că încerc să te ajut. Apoi,
niciodată nu l-a deranjat că am mers la mormântul
mamei şi am lipsit o zi întreagă de acasă. Poate a
fost îngrijorat şi ar trebui să îi spun unde am fost
toată ziua.
191
 — Ce i-ai spus? E însărcinată, în numele Lui
Dumnezeu! Chiar atât de egoistă poţi fi? Am
încercat pe toate părţile cu tine, dar tu pur şi simplu
nu mă laşi să pătrund în bula ta. Nu te pot ajuta,
dacă nu mă laşi. Te iubesc mai mult decât orice pe
lumea asta, dar e cazul să te maturizezi, Everly!
Furia lui s-a mai stins, însă când realizez că
el vorbeşte despre Keira, sunt eu cea care turbează.
Cum am putut să fiu atât de fraieră şi să o
cred? M-a păcălit că e fragilă şi bună, doar pentru
a-i spune minciuni tatălui meu. Nu îmi vine să cred.
— Nu i-am spus nimic prinţesei tale sfinte.
Şi nu încerca să faci pe nevinovatul cu mine, tată.
E numai vina ta pentru că eu sunt aşa. Este vina ei.
Noi ne jeleam mama şi soţia ce a murit din cauza
cancerului, iar ea ce făcea? Ce a făcut, tată?
— Nu cancerul a omorât-o pe mama ta! Ci
ea, Everly. A fost atât de egoistă încât nu m-a lăsat
să îi fiu alături în cele mai grele momente. Nu ne-a
permis să mai petrecem puţin timp cu ea. A ales să
termine...
Tata nu îşi continuă discursul şi izbucneşte
în plâns, în timp ce toată viaţa mea se prăbuşeşte în
faţa ochilor mei.
Încerc să respir profund, dar tot corpul îmi
cedează. Vreau să mor în acest moment, pentru că
ştiu că absolut nimic nu m-ar mai putea ţine în
viaţă.

192
 Pentru o clipă, îmi doresc cu disperare ca
tatăl meu să mintă, însă felul în care plânge,
împreună cu expresia lui răvăşitoare şi îndurerată
mă distruge în continuare.
Refuz să cred aşa ceva. Refuz să îl cred pe
el. Mama mea nu s-a sinucis. Nu, nu ar fi putut face
aşa. Nu mie, nu tatălui meu, nu familiei noastre.
În dimineaţa în care am găsit-o în baie...
Dumnezeule! Nu se poate aşa ceva!
— Everly...
Deşi vederea îmi este înceţoşată din cauza
lacrimilor, mă încumet să-mi privesc din nou tatăl.
Privirea lui agonizantă îmi sfâşie tot sufletul.
— Îmi pare rău că nu ţi-am spus până acum.
Nu am vrut să îţi schimbi părerea despre ea. De-a
lungul celor trei ani, am încercat să o înţeleg şi deşi
nu am reuşit să fac asta până acum, nu vreau ca
imaginea ei să fie pătată. Și m-a luat gura pe
dinainte. Mama ta nu a fost egoistă, pur și simplu...
Nu mai este capabil să își ducă gândul mai
departe.
Fiecare cuvânt ieşit din gura lui mă doare.
Toată durerea pe care o simt este prea mult de
suportat. Nu mai pot. Am ajuns la capătul puterilor.
Acum chiar am murit cu adevărat.
Nu mai pot sta aici, ascultându-l. Mi-a
distrus şi ultima speranţă că viaţa mea ar putea să
se mai vindece vreodată după moartea mamei.

193
 Îmi înghit lacrimile şi îmi folosesc ultimul
gram de energie pentru a-mi mişca picioarele. Dar
de data asta nu mă mai duc în camera mea sau în
dormitorul mamei. Nu mai pot să stau sub
acoperişul asta nici măcar o nenorocită de secundă.
Îl las pe tata în urma mea şi ies afară.
Reuşesc doar să închid uşa după mine, iar apoi mă
prăbuşesc la pământ.
— Everly?
Îţi aud vocea şi, pentru un moment, am
impresia că visez. Sau poate că deja am murit şi am
ajuns în Rai. Tu ai putea fi Raiul meu, Jarryd.
Reuşesc să găsesc forţa necesară pentru a-mi
ridica privirea şi chiar te văd. Eşti exact ca o
privelişte dezarmantă care îmi taie răsuflarea,
Jarryd. Mă urăsc aşa de tare în acest moment.
Îţi simt braţele puternice cum îmi ridică
trupul slăbit şi deşi îmi doresc să îţi spun că nu sunt
capabilă să stau în picioare, tu continui să îmi susţii
greutatea, aşa că nu mai protestez.
Eşti aici, Jarryd. Nu ai plecat. Nu m-ai lăsat.
M-ai aşteptat. M-ai ajutat.
Laşi să-ţi scape o răsuflare lungă şi apoi mă
atingi. Ştiu că încerci să-mi ştergi lacrimile deja
uscate de pe obraji, dar, în acelaşi timp, simt cum
degetele tale îmi ating inima.
Când te opreşti, mă priveşti din nou şi mă
tragi şi mai aproape de tine. Ce faci, Jarryd?

194
 De ce nu te îndepărtezi de mine? Sunt un
dezastru. Nu mai pot să te ajut şi nu pentru că nu-
mi mai doresc, însă te-am trădat. Ţi-am promis că
te voi ajuta să te îndrăgosteşti de Vyella, însă nu
mai vreau să fac asta. Dar acum e deja prea târziu
ca să mă mai gândesc la mine, la noi doi.
Pieptul continuă să îmi săgeteze dureros din
cauza apropierii noastre, însă îmi distrugi toată
raţiunea atunci când braţele tale aterizează în jurul
meu.
Îţi jur, Jarryd, că nu am simţit niciodată aşa
ceva. Mă strângi la pieptul tău atât de tare, încât nu
cred că aş mai putea scăpa vreodată din braţele tale.
Dar nici că îmi doresc.
Îmbrăţişarea ta nu se compară deloc cu cea a
lui Michael, aşa că renunţ imediat la toate
comparaţiile care încearcă să se furişeze în mintea
mea. Îmbrăţişarea ta este ca o mângâiere pentru
sufletul meu. O mângâiere care încearcă să mă
vindece.
Suspinele mi se diminuează, însă tu nu îţi
slăbeşti deloc braţele.
— Ce s-a întâmplat? mă întrebi într-un final.
Respiri sacadat şi îţi menţii acelaşi ritm cu
respiraţia mea haotică.
Te rog nu îmi da drumul, Jarryd.
Suspin pentru ultima oară şi reuşesc să
vorbesc, cu toate că nici măcar eu nu îmi recunosc
vocea.
195
 — Ai vreun secret pe care ţi-e greu să îl
spui? te întreb.
Vreau să îţi povestesc totul, dar nu pot. Nu
sunt încă pregătită să accept realitatea.
— Am, îmi răspunzi, luându-mă prin
surprindere.
Mă retrag din braţele tale şi deşi nu îmi
doresc asta, trebuie să o fac. Am nevoie să te
privesc în ochi acum.
Îşi laşi braţele să îţi cadă pe lângă corp şi le
privesc pentru câteva clipe, tânjind deja după
căldura pe care mi-au oferit-o.
Este atât de ironic cum am ajuns aici, Jarryd,
de la o simplă întâlnire pe un pod.
— Şi te-ai gândit vreodată că nu mai poţi să
îl ţii doar pentru tine? Ţi-ai dorit să îl împarți cu
cineva?
Tu eşti alinarea gândurilor mele, Jarryd. Ştiu
că am spus că am înţeles rolul prezenţei tale în viaţa
mea, însă abia acum realizez motivul cel mai
adevărat şi important. Te-am întâlnit pentru a-mi
conecta sufletul cu al tău, atunci când totul se
prăbuşeşte în jurul meu.
— Da, îmi răspunzi şi, pentru prima oară,
reuşesc să zâmbesc din toată inima.
Vezi asta, Jarryd? Suntem la fel.
— Cu tine, continui şi mă priveşti ameţitor.
— Cu mine? te întreb surprinsă.

196
 Nu mă aşteptam la răspunsul tău, recunosc.
Dar te înţeleg, pentru că şi eu simt acelaşi lucru. Şi
eu vreau să îţi împărtăşesc secretele mele. Ştiu că
unele dintre ele te-ar speria, dar îmi doresc să le ştii
pe toate.
— La momentul potrivit, îmi spui de parcă
ştiai că urma să gândesc asta.
Oare secretele tale sunt mai obscure şi
înfricoşătoare decât ale mele?
— Şi când va veni acel moment? te întreb
nesigură.
Nu intenţionez să te presez în niciun fel, dar
poate acum, ştiind că ducem aceleaşi lupte
interioare, îmi doresc doar un impuls din partea ta.
— În ultima zi, îmi răspunzi serios, dar
observ urma de amuzament din privirea ta.
Nu ştiu dacă să mă amuz şi eu, mai ales că
fiorul rece care îmi străbate şira spinării mă face să
mă cutremur.
— Ne tot lovim de ziua asta, îţi spun şi devii
iar serios.
Astăzi este a şaptea zi, Jarryd. Deşi pare că a
trecut o eternitate, simt cum sfârşitul nostru se
apropie, iar asta mă sperie cel mai tare.
— Ce se va întâmpla când cele douăzeci și
trei de zile se vor termina?
Regret imediat că am dat frâu liber
gândurilor mele, dar nu mai pot face nimic.
— Nu ştiu, îmi răspunzi.
197
 Eu ştiu, Jarryd. Vei fi îndrăgostit de Vyella,
iar eu voi rămâne din nou singură. Sau poate voi
continua să fiu verişoara ta falsă, ceea ce-i şi mai
îngrozitor decât a fi nimic.
Aşa îmi doresc ca lucrurile să fi stat altfel, ca
noi să ne fi cunoscut într-un alt mod. Şi, oricât de
mult încerc să îmi fac tot felul de scenarii
imaginare, mereu ajung la aceeaşi problemă. Prima
nostra întâlnire. Frigul. Ploaia. Podul. Tu.
Toate astea mă fac să rostesc întrebarea care
deja îmi arde raţiunea.
— Secretul tău are legătură cu motivul
pentru care te aflai pe acel pod?
— Da, aproape şopteşti.
Cu toate astea, vocea ta răsună în toată
liniştea din jurul nostru. Mă temeam de răspunsul
tău.
Mă tem că acele gânduri pe care le-ai avut în
acea seară şi-au lăsat amprente adânci în mintea ta.
Vreau să găseşti un refugiu în mine, Jarryd.
Vreau să îmi spui secretele tale şi să te ajut, pentru
că şi tu faci la fel pentru mine, chiar dacă nu îţi dai
seama.
— Mi-ar plăcea să îţi spun şi eu secretul
meu.
Vreau să ştii că şi eu sunt dornică să îmi
împart gândurile cu tine.
Gândurile, sufletul, emoţiile. Totul.

198
 În loc de răspuns, îţi etalezi acel zâmbet
halucinant şi îţi jur, Jarryd, când îmi zâmbeşti aşa,
tot pieptul mi se umflă şi mi-e aproape imposibil să
mai respir.
Mă studiezi un moment şi apoi vorbeşti din
nou.
— Oricând eşti pregătită, sunt aici pentru
tine.
Şi eu, Jarryd. Şi eu sunt aici pentru tine.
Vreau să îţi mulţumesc, dar toate gândurile
îmi sunt răvăşite atunci când mă iei din nou în
braţe. Şi poate că te-am înţeles prima oară, în care
ai simţit compasiune pentru versiunea mea
plângăcioasă ce nu era capabilă să se ţină pe
picioare, însă acum?
Ce îmi faci acum, Jarryd? De ce mă
îmbrăţişezi în modul ăsta? De ce îmi dai speranţe
şi libertate la toate gândurile nebuneşti? De ce îmi
plac îmbrăţişările tale mai mult decât orice?
Şi din nou te întreb asta, dar cum reuşeşti?
Cum poţi să îmi răpeşti gândurile şi să mă faci să
mă gândesc doar la tine şi nimic altceva?
Te retragi după doar câteva clipe şi mă
priveşti de parcă ştii că ai întrecut o limită. Trag aer
adânc în piept şi îţi miros parfumul ameţitor, care
deja s-a impregnat pe hainele mele.
Sunt atât de lașă, Jarryd. Şi nu voi avea
niciodată curajul să îţi spun ce încep să simt pentru
tine, atât timp cât va exista Vyella în peisaj.
199
 — Mi-e frică, îmi spui şi îţi fereşti privirea.
Vorbele tale chiar mă iau prin surprindere şi
nu reuşesc să le înţeleg.
— Frică? De ce?
— De ultima zi, răspunzi cu o umbră de
tristeţe în glas.
Tot corpul îmi îngheaţă. Crede-mă, eu sunt
terifiată de acea zi, dar ştiu că motivele tale sunt
diferite.
— Crezi că nu te vei îndrăgosti până atunci?
Ochii aproape mi se umplu de lacrimi în
timp ce rostesc întrebarea, dar reuşesc să mă
stăpânesc.
— Nu. Cred că voi fi prea îndrăgostit şi nu o
să ştiu ce să fac.
Răspunsul tău îmi zguduie tot corpul, iar
inima mi se izbeşte de coaste.
Sper din suflet să găseşti ceea ce îţi doreşti,
Jarryd. Indiferent de cum mă voi simţi eu, vreau să
fii fericit. Însă trebuie să ştii un lucru. În ziua în
care te vei îndrăgosti de ea, îmi vei sfâşia inima.
Liniştea care se lasă între noi îmi face trupul
să se simtă greoi. Chiar nu ştiu ce să mai spun şi
probabil tu gândeşti acelaşi lucru.
Aerul rece de afară îmi pătrunde până la oase
şi nu îmi vine să cred că nici măcar nu am părăsit
faţa casei mele. Abia acum, în aceste clipe de
linişte, realizez că în urmă cu doar câteva minute
tatăl meu mi-a distrus tot ce am reuşit să
200
construiesc după pierderea mamei. Chiar dacă
fusese doar un zid înalt şi impenetrabil, dar cel
puţin am încercat de-a lungul timpului să evadez
din acea bulă imaginară.
Îndrăznesc să îţi caut din nou ochii, pentru a
încerca, măcar, să citesc ceva în ei, dar observ cu
stupoare că îţi sunt fixaţi pe buzele mele. Şi poate
că sunt eu nebună, Jarryd, dar tu chiar la ele te uiţi.
Pulsul meu o ia razna şi îl simt cum bubuie
în timpane. De ce mă faci să gândesc nişte lucruri
total nefireşti?
Mă simt vulnerabilă când mă priveşti aşa,
Jarryd. Am senzaţia că pătrunzi în interiorul meu şi
plănuieşti să faci ravagii acolo.
— Am nevoie de ajutorul tău.
Mă străduiesc din răsputeri să vorbesc, dar
tu continui să îmi priveşti buzele, iar gestul tău mă
dă complet peste cap. Crezi că ele te vor ajuta? De
ce nu îţi muţi privirea?
Vreau să te înţeleg, dar nu găsesc niciun
nenorocit de motiv pentru care tu te-ai holba la
buzele mele de parcă mă implori să te las să le
devorezi.
Oare la fel îi faci şi ei? I le priveşti în mod
insistent în timp ce niciunul nu spune nimic? Oare
eşti conştient de efectul pe care îl au ochii tăi?
Deşi ştiu că vocea îmi va tremura, reuşesc să
articulez nişte cuvinte.
— Cum?
201
 Poate doar un cuvânt, care nici măcar nu are
vreo legătură cu ce mi-ai spus tu.
— Am sărutat-o.
Ochii tăi îmi cercetează acum întreaga faţă,
în timp ce inima mea se opreşte din bătăi. Focul
geloziei care se aprinde în stomacul meu îmi
provoacă greaţă.
Sunt atât de penibilă, Jarryd. În urmă cu doar
câteva secunde mă gândeam că îmi priveşti buzele
pentru că există vreo posibilitate ca tu să îţi doreşti
să le săruţi.
— În seara asta, am sărutat-o pe Vyella,
continui, de parcă o faci intenţionat ca să mă
torturezi.
Te-am auzit de prima dată, dar nu pot să
reacţionez. Singurul gând care îmi zboară prin
minte este acela că, în timp ce eu mă gândeam la
tine tu o sărutai pe ea.
— Şi de ce ai faţa asta? reuşesc să vorbesc,
punându-ţi o întrebare chiar prostească.
— Dacă nu i-a plăcut?
Raţiunea mea nu mai funcţionează normal,
însă aproape izbucnesc în râs.
— Mă îndoiesc, îţi spun.
— De ce?
De ce vorbim despre asta? Oare nu îţi poţi da
seama cât de mult mă doare ce îmi spui?

202
 Deja întrec nişte limite pe care nu ştiam că le
am şi nici că mă vor deranja atât de tare, însă
sărutul vostru chiar mă afectează.
— E puţin probabil ca unei persoane să nu îi
placă să fie sărutată.
De tine, completez în gând.
Inima îmi bate frenetic, pentru că acum mă
tem de faptul că ţi-ai putea da seama că sunt o mare
mincinoasă. Nu ştiu cum e să fii sărutat, Jarryd,
însă, în acest moment, aş da orice pentru a şti,
pentru că nu vreau să par atât de stânjenită în faţa
ta.
Ochii tăi negri mă măsoară din cap până în
picioare, dându-mi un milion de fiori.
— Ţi-a răspuns?
Îmi simt obrajii luând foc, dar nu din cauza
întrebării pe care ţi-am pus-o, ci pentru că imaginea
din mintea mea porneşte un adevărat incendiu în tot
corpul meu.
— Da, dar apoi a plecat fără să îmi spună
nimic. Dacă am speriat-o?
Eşti atât de naiv, Jarryd. Serios. Şi eu care
credeam că sunt cea neexperimentată la capitolul
asta, dar tu mă întreci.
Cu siguranţă ai speriat-o, dar nu pentru că nu
i-a plăcut sărutul tău. Eu cred că s-a speriat pentru
că şi-a dat seama că a însemnat ceva mult mai mult.
Eu cred că ea este îndrăgostită de tine şi nu a avut
curaj să ţi-o spună încă.
203
 Nu ştiu dacă am complet dreptate, însă ştiu
că eu aş fi reacţionat la fel.
— Crezi? te întreb.
Zâmbetul tău discret îmi stârneşte o senzaţie
ciudată în piept, însă îmi înghit cu adevărat limba
atunci când te apropii şi mai mult de mine.
— Poate am fost prea... poate trebuia să
aştept.
Încerc să adopt un aer nonşalant, dar sunt pe
cale să leşin. Eşti prea aproape, Jarryd. Simt că îmi
furi tot aerul care mă mai ajută acum să respir.
— Nu cred că a fost chiar atât de rău. Eşti tu
prea panicat. Cum poţi speria pe cineva doar
sărutându-l?
Sunt pregătită să accept din nou realitatea,
dar secundele, minutele, orele, zilele, lunile, anii,
vieţile care urmează mă ridică la cer şi mă fac să
simt cum plutesc deasupra tuturor.
— Aşa! este tot ce îmi spui, iar în secunda
următoare îţi lipeşti buzele de ale mele.
Sunt paralizată.
Moartă şi vie în acelaşi timp.
Iar timpul... el se opreşte în loc, în acelaşi
moment în care tu îţi zdrobeşti buzele de ale mele.
Mă săruţi cu tandreţe şi îmi răpeşti fiecare
respiraţie. Fiecare celulă din corp. Fiecare
terminaţie nervoasă.
Şi cel mai rău este faptul că te las să o faci,
iar ca să fie totul şi mai îngrozitor, îţi răspund la
204
sărut. Nu ştiu ce şi cum fac, dar buzele mele
neexperimentate şi fragile se mişcă în acelaşi ritm
cu ale tale.
Îţi simt o mână pe talia mea şi tresar, dar
valurile de căldură care îmi atacă raţiunea mă fac
să uit de tot ce se află în jurul nostru.
Suntem doar noi doi acum. Noi doi,
împreună cu cerul înstelat care este martor
păcatului nostru. Noi doi şi vântul care încearcă să
ne despartă, însă sărutul nostru este mult prea
puternic şi indistructibil.
Ai buzele moi, Jarryd. Şi calde. Cu un gust
dulce. Încerc să le compar cu ceva divin, dar te
opreşti brusc.
Ce mi-ai făcut, Jarryd?
Mă simt sleită de puteri, însă buzele îmi
zvâcnesc de parcă le-ai zdrobit cu un ciocan, în loc
să le săruţi.
Ce mi-ai făcut, Jarryd?
Mă simt fără demnitate, iar o durere ascuţită
îmi imobilizează tot trupul. Nodul din stomac se
dilată până când îl simt explodând.
Ce mi-ai făcut?
Nu pot să te privesc. Nu pot să vorbesc. Nu
pot să respir.
Furia îmi traversează pentru o clipă tot
interiorul şi îmi trezeşte la viaţă discernământul.
Din nou sunt o lașă, dar nu îmi rămâne
altceva de făcut, aşa că, fără să te privesc, mă întorc
205
cu spatele la tine şi alerg până la uşă. O încui în
urma mea şi las toată durerea să îmi distrugă
existenţa, în timp ce picioarele îmi cedează şi mă
prăbuşesc pe podea.
Te urăsc în acest moment.
Ce mi-ai făcut, Jarryd?

206
 Aşa ar trebui să fie viaţa, nu? Azi eşti fericit,
iar mâine eşti distrus. Acum zâmbeşti, în secunda
următoare plângi de durere. Mă întreb însă, există
un echilibru? Cum poţi merge mai departe atunci
când oamenii te rănesc? Pentru că o fac, mai ales
atunci când te aştepţi mai puţin. Şi mai dureros este
faptul că tot acei oameni care te fac fericiţi îţi
distrug fericirea. Acei oameni pe care îi iubeşti cu
toată fiinţa ta sfârşesc prin a-şi distruge propria lor
imagine pe care le-ai creat-o.
Viaţa merge mai departe, mi-a spus doamna
Hank acum ceva timp. Dar când? Când? Eu încă
aştept, dar, în loc să fac progrese, mai mult mă
afund în obscuritatea ei. Mă simt rănită, nefericită
şi sleită de toate puterile. Am crezut că am o şansă
la fericire. Am sperat că toate amărăciunile
sufleteşti au un rost. Voiam să cred că toată
perioada în care doar am supravieţuit avea să se
termine, atunci când te-am cunoscut pe tine. Mi-am
dorit să încep să trăiesc, bazându-mă pe teorii
infantile, cum că ajutându-te pe tine, mă voi ajuta
pe mine.
Am dat greş, Jarryd.

207
 Ştiu că nimeni nu îmi aude acum gândurile,
dar le simt atât de puternice în mintea mea încât,
dacă tu le-ai putea auzi, ar fi ultimul lucru pe care
l-ai mai face. Şi poate că tu nu o faci, însă mama
sigur mă aude şi îmi pare atât de rău. Îmi pare rău
pentru că o dezamăgesc, aşa cum şi ea m-a
dezamăgit pe mine.
Este prea târziu acum ca să mai judec. Este
prea târziu ca să mai fiu furioasă pe ea. Moartea ei
mi-a atins sufletul, iar adevărul mi-a redeschis
cicatricile, însă iubirea pe care i-o port este mai
puternică decât toate prejudecăţile. Dragostea mea
este mai presus de actul său lipsit de curaj.
Dorul este asurzitor şi trece greu. Şi nu
există nicio afurisită de secundă în care să nu-mi
fie dor. Dor de ea. De noi. De familia noastră. De
mine. De viaţa mea. De tot ce aveam înainte.
Însă vreau să las iubirea să îmi vindece acel
gol. Vreau să fiu capabilă să iert şi să merg mai
departe. Mai ştii când îţi spuneam că oamenii deşi
par puternici, ei sunt slabi? Eu nu vreau să fiu aşa,
Jarryd. Mă simt slăbită acum, dar vreau să fiu
puternică.
Vreau să învăţ să fiu fericită. Şi cel mai
important, vreau să învăţ să uit. Să te uit pe tine. Să
uit acel sărut. Îmi doresc cu ardoare să ucid toate
sentimentele care îmi umbresc fericirea.
Ştii, sărutul nostru a fost doar o atingere
delicată a buzelor, o întâlnire a două suflete ce
208
păreau că s-au regăsit, însă, în acelaşi timp, a
declanşat o furtună cu tunete şi fulgere. Vreau să
uit asta, Jarryd.
Gândurile mele goale parcă încearcă să
umple camera. Tensiunea care pluteşte în aer îmi
apasă pieptul şi îmi este greu să respir. Telefonul
care se află doar la câţiva centimetri de mâna mea
parcă îmi urlă să îl ating. Ştiu că mi-ai scris, că m-
ai sunat. Nu am închis un ochi din cauza ta toată
noaptea. Dar am fost o lașă. Nu am putut să îţi fac
faţă. Mi-a fost şi îmi este frică de tine. Ştiu că
pentru tine a fost doar un joc, dar am sfârşit prin a
cădea singură în capcana ta. Şi nu a fost o capcană
conştientă, Jarryd. M-am convins de asta. Însă mi-
ar fi plăcut să nu fi fost atât de ademenitor, pentru
a reuşit să îmi păstrez luciditatea.
Nu e vina ta. Ştiu. Aşa cum nici nu este vina
tatălui meu pentru că a ales să îmi ascundă
adevărul. Îl înţeleg, serios. Poate că în urmă cu doar
câteva ore nu aveam aceeaşi părere, însă noaptea a
fost a naibii de lungă. Lungă şi rece, Jarryd, dar cel
puţin am avut timp pentru a reflecta asupra vieţii
mele.
Nimic nu este perfect, deşi încercăm să
găsim perfecţiunea în toate imperfecţiunile vieţii
sau a unei persoane. Mama nu a fost perfectă. Tata
nu este perfect. Keira nu este perfectă. Eu nu sunt
perfectă. Tu nu eşti perfect, Jarryd.

209
 Viaţa mea nu este perfectă şi nici nu va fi
vreodată. Aşa că nu îmi rămâne altceva de făcut
decât să încetez să îi mai fiu umbră. Nu mai vreau
să am aşteptări. Vreau să îmi fie dor, dar un dor
dulce. Vreau să iubesc, dar să şterg toate amintirile
neplăcute şi să iubesc numai frumosul. Vreau să
iert, pentru a putea fi iertată. Vreau să demonstrez
că, deşi am fost rănită, mă pot ridica de jos şi merge
mai departe.
Şi poate că felul în care fac toate astea nu-i
unul tocmai potrivit, dar încerc. Ieri te-am pus pe
primul loc, la fel cum am făcut în cele opt zile de
când te-am cunoscut. Te-am lăsat să îmi intri pe
sub piele, în gânduri şi în sentimente şi nu mi-a mai
păsat de nimic altceva.
Însă astăzi este o nouă zi. Astăzi te pun pe
locul doi. Nu îţi citesc mesajele. Nici măcar nu
privesc spre telefon, pentru a nu fi tentată să văd ce
mi-ai spus. Ştii de ce? Pentru că sunt conştientă
deja de ceea ce vrei să îmi spui. Sau cel puţin aşa
sper, Jarryd, pentru că refuz să cred că ai putea fi
în stare să îmi zdrobeşti inima. Aşa că, momentan,
voi rămâne doar cu impresia că îţi ceri scuze, cel
mai probabil, în acele mesaje.
Îmi pare rău, dar nici măcar nu mă simt
vinovată. Poate am avut nevoie de o palmă
zdravănă, pentru a-mi da seama de priorităţile
mele. Am multe alte probleme care necesită atenţia
mea. Dar să îţi spun un secret. De fapt, poţi să faci
210
ceva pentru mine? Atinge-ţi pieptul, Jarryd. Simţi
asta? Îţi simţi inima cum îţi bate? Imaginează-ţi că
a mea bate de un milion de ori mai tare şi că se află
la un pas de a-mi sări din piept, numai gândindu-
mă la tine.
Te ascund departe de tot discernământul
meu şi ies din camera mea, în speranţa de a rezolva
cea mai mare problemă. Vreau să tratez totul cu
maturitate. Tata avea dreptate atunci când mi-a
spus că m-am ascuns în acea bulă a mea imaginară.
Doamna Hank avea dreptate atunci când îmi
spunea că zidul pe care l-am tot construit merită,
din când în când, câte o fereastră.
— Nu poţi face asta, Dean!
Picioarele mi se blochează în spatele uşii de
la bucătărie atunci când aud vocea Keirei.
— Iubito, trebuie, îi răspunde imediat tata,
ușor nervos.
Nu încep cu dreptul, stând aici şi ascultându-
i, dar nu mă mai pot mişca. Trebuie să îi aud. Vreau
să aflu adevărul despre Keira, pentru că oricât de
mult am urât-o până acum, după tot ce mi-a spus
ieri, sufletul meu are nevoie de o confirmare că a
fost sinceră cu mine.
— Greşeşti. Everly are nevoie de noi. Ţi-am
spus deja că nu a avut nicio vină pentru starea mea
de ieri. I-am spus adevărul, Dean. Am simţit nevoia
să o fac. Şi poate că nu a dat doi bani pe mine, dar
privirea pe care a avut-o la sfârşit... crede-mă,
211
sufletul ei încă este acolo, pur şi neatins. Doar
suferă acum, aşa cum am făcut-o toţi. Ei îi ia mai
mult timp, însă ştiu că îşi va reveni. Se va regăsi
undeva pe drum, ai încrede în mine.
— Dar...
— Faci o mare greşeală. Nu o poţi trimite o
vară întreagă la bunici la sute de kilometri
depărtare. Vei înrăutăţi lucrurile.
— Nici măcar nu vrea să vorbească cu mine!
— Oferă-i timp, Dean. Da, i-ai tot oferit
până acum, dar mai oferă puţin timp acelui timp.
Tata amuţeşte, Keira nu mai spune nimic, iar
eu devin conştientă doar de lacrimile care îmi curg
pe obraji.
Keira nu m-a minţit. Nu mi-a vrut răul. Ea
chiar şi-a deschis sufletul în faţa mea şi m-a lăsat
să îl privesc. M-a zdruncinat pe de-a-ntregul, dar
doar pentru a-mi arăta că noi două suntem la fel.
Îmi şterg imediat lacrimile cu dosul
palmelor şi deschid uşa, intrând în bucătărie.
Amândoi îşi întorc capul spre mine şi mă privesc
cu teamă. Cum de nu am putut să văd până acum
adevărul din spatele acelor priviri?
— Ce faceţi? îi întreb şi îmi dreg puţin
vocea, pentru ca nodul din gât să îmi dispară.
Amândoi mă privesc nedumeriţi câteva
clipe, iar când realizează că eu chiar vorbesc cu ei,
le observ umerii cum li se relaxează. Tata îşi
schimbă radical privirea şi face câţiva paşi spre
212
mine. Îmi dau seama că îi este teamă să îmi
vorbească şi că habar n-are cum ar trebui să mă
trateze.
— Bună dimineaţa, îmi spune calm. Keira a
făcut clătite, continuă şi îmi face semn spre farfuria
de pe masă.
Abia acum las mirosul să îmi învăluie nările
şi stomacul meu se trezeşte imediat la viaţă.
— Noi trebuie să plecăm acum, continuă. Ne
vedem mai încolo? mă întreabă cu speranţă în glas.
Mă doare întregul suflet să îl văd aşa. Oare
în ce moment am ajuns să îmi tratez în halul ăsta
tatăl?
— Unde plecaţi? îl întreb şi îşi măreşte ochii.
— La doctor, îmi răspunde Keira în locul lui.
Îmi îndrept ochii spre ea şi îi întâlnesc
privirea confuză. Nici ea nu ştie cum să îmi
vorbească.
— Ce s-a întâmplat? îi întreb.
Gândul îmi fuge la sarcină şi mă simt şi mai
vinovată.
— Totul e în regulă, îmi răspunde ea mult
mai relaxată. Doar un control obişnuit.
— Pot să merg eu cu tine? întreb şi realizez
că dorinţa mea chiar vine din sufletul pe care nu
știam că îl mai am.
— Vrei? mă întreabă şocată şi se uită câteva
secunde cu subînţeles la tatăl meu.
— Doar dacă vrei şi tu, îi spun.
213
 — Mi-ar face plăcere, Everly.
O privesc şi parcă îi văd sufletul înflorind ca
un trandafir. Tata pare lipsit de cuvinte, iar eu mă
simt din nou vinovată.
— Vrei să mănânci mai întâi?
Atitudinea ei s-a schimbat la o sută optzeci
de grade, deşi mintea mea este conştientă că
niciodată nu a fost altfel. Ea doar a renunţat să mai
încerce să ajungă la mine.
— E ok dacă mănânc pe drum? o întreb şi
ochii îi sclipesc de fericire.
— Sigur, îmi răspunde.
Bucuria de pe chipul ei îmi face stomacul să
leviteze. O privesc cum se îndreaptă spre farfuria
de clătite şi aştept cât timp ea împachetează câteva
într-un şerveţel. Când se întoarce spre mine, mă
analizează câteva clipe din cap până în picioare.
Ştiu că probabil îşi dă seama că port aceleaşi haine
ca ieri, dar totuşi nu mă întreabă nimic.
— Mergem? mă întreabă, iar eu doar aprob
scurt din cap.
Tata are trăsături blânde, dar încă nu ştie
cum să reacţioneze. Ştiu că nu se aştepta ca eu să
fac asta, însă sper să nu se gândească că încerc să
acţionez mişeleşte. Pentru că nu o fac. Astăzi este
totul diferit. O nouă zi, dintr-o nouă viaţă. Vreau să
le ofer o şansă. Vreau să fiu altfel. Vreau să am
încredere în ei.

214
 O las pe Keira să o ia înainte şi doar o urmez
tăcută. Se urcă la volan şi accept cu zâmbetul pe
buze şerveţelul împachetat. Încerc să mă fac
confortabilă în scaun şi realizez că este pentru
prima oară când noi două plecăm undeva. Este
prima oară când ne aflăm singure în maşină şi totul
cu voia mea.
Spitalul este doar la câţiva kilometri de casa
noastră, însă ea conduce lejer şi foarte prudent, aşa
că timpul până acolo este puţin mai lung, însă, chiar
şi aşa, prezenţa ei nu mă deranjează. Pe la
jumătatea drumului, îmi fac curaj şi despachetez
şerveţelul. Mâinile îmi tremură şi mă simt de parcă
fac ceva greşit, dar alung imediat orice gând. Muşc
prima gură din clătita cu gem de prune şi aroma
delicioasă îmi relaxează tot corpul.
— Sunt grozave, îi spun şi zâmbetul ei mă
îndeamnă să mănânc în continuare cu poftă.
— Mă bucur că îţi plac, îmi spune încântată.
Amintirile îmi atacă dureros pieptul şi
vederea. Poate că nu sunt clătitele perfecte ale
mamei mele, însă au un gust grozav. Pot să trăiesc
toată viaţa cu gândul ăsta.
Atunci când ajungem la spital, Keira îmi
spune să o urmez, iar eu doar asta fac. Pare
neliniştită, însă nu îndrăznesc să o întreb nimic. Mă
ţin după ea până când ajungem în faţa unui cabinet,
unde pe uşă văd numele Miller, iar ea se opreşte.

215
Se aşează pe un scaun, iar la scurt timp o asistentă
o anunţă că doctorul o va primi imediat.
Mă aşez lângă ea şi păstrez în continuare
liniştea. Nervozitatea îmi roade stomacul, iar faptul
că am mâncat acele clătite nu a fost tocmai bine
pentru mine. Nu am intenţionat cu nicio răutate să
vin aici, însă acum realizez că, de la moartea
mamei, este prima oară când mă aflu într-un spital.
Nu ştiu cum să gestionez toate stările care mă
cuprind. Mirosul care mă înconjoară îmi
declanşează şi mai multe amintiri şi sunt la un pas
de a mă ridica de pe scaun şi de a fugi de aici, însă
aud vocea asistentei cum o strigă pe Keira şi
înlemnesc. O văd cum mă întreabă din priviri dacă
voi mai fi aici când se va întoarce, aşa că îi zâmbesc
şi pare mulţumită.
— Vrei să vii cu mine? mă ia prin
surprindere.
— Te superi dacă te aştept aici?
— Vei fi bine?
Expresia de pe chipul ei îmi sfâşie inima. De
ce am fost atât de oarbă până acum? Asistenta
tuşeşte şi reuşesc să reacţionez. Aprob din cap şi,
din nou, pare mulţumită de răspunsul meu.
Oare ar mai trebui să caut motive, Jarryd?
Nu cred, pentru că ştiu exact unde se află. În
sufletul meu, bine ascunse. Am multe regrete în
suflet, dar în acelaşi timp şi multe motive pentru
care ar trebui o iert pe această femeie, deşi nu mi-a
216
făcut niciodată nimic rău. Dar ştii cum suntem noi
oamenii, mereu căutăm o victimă pe care să dăm
vina. Mereu ne amăgim că alte persoane sunt
responsabile pentru nefericirea noastră.
Nu mai vreau să fac asta, Jarryd. Vreau să îi
ofer o şansă, aşa cum şi ea a făcut cu mine. Vreau
să mă pot bucura cu adevărat de sufletul acelui
copil care trăieşte acum datorită ei.
Însă, cel mai mult vreau să îi iert pe toţi cei
care m-au rănit, pentru a fi capabilă să las cu
adevărat fericirea să îmi umple sufletul. Voi începe
cu mama şi voi termina cu tine, Jarryd.
Holul rece al spitalului parcă se transformă
într-o cuşcă din care nu mai am scăpare, iar mirosul
său specific îmi blochează toate simţurile.
Nu am făcut nimic în mod special cât timp
am aşteptat-o pe Keira. În toate acele minute mult
prea lungi, am încercat să îmi păstrez calmul şi să
nu dau bir cu fugiţii. Îi datoram asta. Mi-o datoram
mie.
Nu îmi părea rău pentru ceea ce făceam şi
gândeam, ba chiar mă simţeam vinovată, pentru că
până acum nu am reuşit să văd dincolo de aparenţe
şi de acel zid din jurul meu care mă forţa, practic,
să păstrez o distanţă colosală faţă de toată lumea.
Minutele au trecut, iar eu mi-am dorit cu
disperare să ies la aer, însă, într-un final, atenţia mi-
a fost captată de cele două persoane din faţa mea.

217
 Ştiu că probabil sunt prea evidentă, dar încă
şi acum le privesc pe cele două ca o adevărată
obsedată. O mamă şi fiica ei, ce nu pare a avea mai
mult de şase ani, duc o luptă crâncenă asupra unui
fluture care s-a trezit blocat în acest spital. Copila
este atât de agitată, însă mama ei continuă să îşi
păstreze calmul, deşi pare la un pas de a exploda.
Ceva o frământă, asta e clar, şi nu cred că fetiţa are
vreo legătură. Însă văd în ochii ei disperare, iar
vocea pe care o aud atunci când încearcă să îşi
potolească fata este lipsită de vlagă.
Oare urmează să afle ceva ce le va schimba
viaţa pentru totdeauna? Oare a venit la spital cu cea
mică, pentru că nu avea cu cine să o lase? Oare îi
este frică? Pentru că mie îmi e. Gândul că o mama
este nevoită să îşi abandoneze copilul fără voia ei
mă ucide pe interior.
Vreau să îi spun că totul va fi bine, că
indiferent de ce i se va întâmpla, fetiţa ei va fi
puternică şi îşi va reveni cu timpul. Vreau să îi spun
că va avea ocazia să vegheze asupra ei din Rai, că
o va vedea transformându-se într-o femeie
minunată, dar nu mai apuc să îmi fac curaj pentru
toate aceste vorbe, pentru că uşa cabinetului se
deschide şi o văd pe Keira ieşind.
Nu o cunosc atât de bine, de fapt nu o cunosc
deloc, însă îmi dau seama imediat că ceva nu este
în regulă.

218
 E atât de ironic, Jarryd, cum reuşesc să citesc
pe toată lumea, numai pe tine nu.
— E totul ok? o întreb şi mă ridic de pe
scaun.
Picioarele mă dor, iar genunchii îmi sunt
blocaţi. Aparent am stat mai încordată decât mă
aşteptam.
— Nimic îngrijorător, îmi răspunde şi se
luminează la faţă. Mi-a fost puţin rău în ultima
perioadă, dar astăzi au venit analizele şi am aflat şi
motivul. Doar o lipsă mică de fier şi calciu,
continuă şi îmi ridică o foaie de reţete la nivelul
ochilor.
Din păcate, nu înţeleg nimic, iar la capitolul
sarcină şi lipsă de vitamine stau destul de prost.
— Vei fi bine?
Îmi zâmbeşte în colţul buzelor, iar eu mă
trezesc zâmbindu-i înapoi.
— După ce voi lua câteva suplimente, voi fi
ca nouă.
Respir uşurată şi îmi dau seama că plămânii
mei nu au funcţionat din secunda în care am văzut-
o ieşind pe uşă şi până acum.
— Super, îi spun şi îmi vine să intru în
pământ de ruşine, pentru că efectiv nu găsesc alte
cuvinte.
Nu ştiu în ce moment am încetat să mai fiu o
ipocrită. Poate că noaptea trecută chiar a fost
exagerat de lungă sau poate că puţinele minute pe
219
care le-am petrecut aşteptând-o m-au făcut să
reflectez asupra situaţiei. Cert e că nu-mi pare rău,
nici măcar o secundă. Sunt dispusă de a-i oferi
Keirei o şansă, aşa cum vreau să îi ofer una şi
tatălui meu, însă mai presus de ei doi, eu am nevoie
de o ultimă şansă.
— Mergem?
Vocea blândă a Keirei mă readuce cu mintea
la discuţia noastră, însă, brusc, gândurile mă lovesc
din nou, destul de violent, dar într-un mod plăcut.
Ştiu ce trebuie să fac.
— Vrei să mergem deja acasă? o întreb.
Ezită câteva momente şi îşi cântăreşte
răspunsul în minte.
— Tu nu vrei? mă întreabă, cu o privire
senină.
— Mă gândeam să îţi fac cunoştinţă cu
cineva, îi spun şi inima mi se strânge imediat.
Vreau să mă las condusă de instincte, aşa că
înlătur orice voce din capul meu care îmi spune că
s-ar putea să fac o greşeală.
— Da? mă întreabă mirată.
Primul gând este să îmi retrag cuvintele, dar
simt că nu ar trebui. Am nevoie de asta, altfel nu
ştiu cum ar trebui să încep să îndrept lucrurile cu
ea.
— Ştii unde-i cimitirul Highgate? o întreb şi
zâmbetul îi dispare instantaneu.

220
 La fel şi culoarea din obraji îi păleşte, în timp
ce ochii îi sunt inundaţi de lacrimi. Ştiu că nu se
aştepta la asta. La naiba, nici măcar eu nu mă
aşteptam, însă aşa îi voi demonstra că îmi doresc să
încerc.
— Eşti sigură? mă întreabă, cu un tremurat
în voce.
Expresia de pe chipul ei îmi sfâşie inima.
— Poţi să conduci tu de data asta? Mă simt
puţin ameţită.
— Putem merge acasă dacă...
— Everly, mă întrerupe şi îi văd o lacrimă
cum îi atinge obrazul lipsit de culoare. Îmi doresc
din suflet să o cunosc pe mama ta.
Inima îmi bate din nou la auzul cuvintelor
sale şi, fără să mai pierd timpul, îi fac semn spre
ieşire. Înainte de a părăsi holul, mai arunc o ultimă
privire spre cele două suflete care aşteaptă în
continuare să fie primite de către un doctor.
Cuvintele sunt de prisos, la fel şi toate gândurile pe
care le am, însă nu pot decât să mă rog pentru ele,
în timp ce paşii mă conduc până la maşina Keirei
parcată în faţa spitalului.
Mâinile îmi tremură atunci când ating
volanul. Probabil Keira îşi dă seama că sunt agitată,
pentru că nu scoate nicio vorbă tot drumul. Ştiu că
îi este şi teamă să îmi vorbească, dar sper ca după
acest moment, să se convingă că intenţiile mele
sunt paşnice.
221
 Atunci când opresc maşina în faţa
cimitirului, îmi dau seama de ce am adus-o tocmai
pe ea aici. Mama m-a chemat şi sper că a făcut-o
pentru că în sfârşit este mulţumită de mine. Mama
mi-a călăuzit noaptea şi mi-a dat puterea de a
încerca.
— Eşti sigură că vrei să faci asta, Everly?
Vocea ei este reţinută, dar mă priveşte
înduioşător. Sunt mai sigură ca niciodată că vreau
să fac asta, aşa că scot cheia din contact şi cobor
din maşină.
Keira mă urmează tăcută până când ajungem
la mormântul mamei, iar atunci când mă opresc şi
o privesc, o văd cum se apleacă în genunchi şi rupe
un mac rătăcit care a crescut printre florile plantate
de mine şi de tata acum câteva luni în urmă.
Pielea mă furnică atunci când floarea din
mâna ei este pusă cu delicateţe lângă lumânările
care nu mai ard. Mă aşez şi eu lângă ea, în aceeaşi
poziţie, şi doar privim tăcute cum vântul şi liniştea
ocrotesc asupra mamei mele.
Nu îmi găsesc cuvintele ca să mai şi spun
ceva, dar, prin tăcerea ei, Keira îmi transmite un
sentiment plăcut de linişte.
— Mamă, ea este Keira, rostesc atât de încet
încât sunt sigură că nici măcar ea nu m-a auzit.
Dar o face. Mă aude. Îi simt palma cum o
atinge pe a mea şi apoi o strânge uşor, făcându-mă
să mă cutremur. Îmi închid ochii şi o văd pe mama.
222
O simt pe ea. Îi simt atingerea caldă şi mă
transform în cea mai fericită fiinţă din întreaga
lume.
Lacrimile mi se abţin să nu îmi cadă pe
obraji, însă aud ca din vis vocea Keirei, iar atunci
chiar nu mă mai pot abţine.
— Ely, şopteşte numele de alint pe care
numai tata îl folosea, vreau să îţi fac cunoştinţă cu
Elysia.
Simt cum îmi fuge pământul de sub picioare
şi deşi vederea îmi este blocată de lacrimile
fierbinţi, o privesc cu durere şi adoraţie în acelaşi
timp.
— Elysia? reuşesc să o întreb.
— Dacă e fetiţă, va avea numele mamei tale,
iar dacă e băiat, mă gândeam să îi alegi tu numele.
Dacă vrei, bineînţeles.
Oare este real ce aud? Dar ceea ce simt? Căci
se simte atât de bine, dar îmi este teamă că mă voi
trezi din acest vis şi voi realiza că am adormit în
timpul nopţii lungi şi reci.
Simt că mă sufoc, iar realitatea de care sunt
acum conştientă se transformă în praf şi pulbere.
Căldura atingerii Keirei mă trezeşte la viaţă,
iar singurul lucru de care mai sunt capabilă este să-
mi arunc braţele în jurul trupului său şi să plângem
tăcute, una lângă cealaltă.
Ai auzit, mamă? Keira mi te va aduce înapoi.
Vei reveni la viaţă, datorită ei.
223
 — Eu simt că va fi fetiţă, îmi şopteşte şi mă
strânge la pieptul său cu putere.
— Vreau, îi spun printre suspine.
Nu mai sunt capabilă să articulez şi alte
cuvinte, dar ştie la ce mă refer. Vreau ca fetiţa ei să
poarte numele mamei mele. Vreau ca băiatului ei
să îi aleg eu numele. Vreau să îi iubesc copilul.
Îmi doresc cu o disperare turbată să ucid
pentru totdeauna toate frustrările din interiorul meu
şi să îi permit iubirii să îmi inunde fiecare ţesut.
— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău!
Dintre toate lucrurile pe care mi le doream,
acesta era prioritar. Îmi doresc ca ea să mă ierte,
împreună cu tatăl meu. Vreau să îmi fac mama
fericită şi mândră.
— Şi mie îmi pare rău, Everly.
Simt că în sfârşit mă ridic din gaura neagră
în care m-am tot prăbuşit atât timp.
Mă retrag din braţele sale şi o privesc.
Presiunea insuportabilă din piept dispare imediat
ce îi întâlnesc ochii. De ce am fost atât de oarbă
până acum? Cum de i-am văzut numai umbra din
spatele acelor ochi calzi? A fost totul fix în faţa
mea, de la bun început, dar am ales să mă comport
ca o nemernică.
Te iert, mamă. Te iert pentru că nu ai ales să
îţi petreci ultimul timp rămas cu noi. Te iert pentru
faptul că ne-ai părăsit. Te iert pentru tot acest timp

224
în care am refuzat să trăiesc, deoarece credeam că
nu merit să o fac în lipsa ta.
Keira se ridică prima şi, cu aceeaşi linişte
plăcută, îmi oferă mâna sa pentru a mă ridica. Îi
zâmbesc şi, în timp ce îi accept ajutorul, îmi promit
că acesta va fi ultimul moment în care îmi permit
să mai cad.
Nu ştiu cum se simte viaţa sau să fii fericit
cu adevărat, dar sunt dispusă să încerc. Alături de
Keira, de tatăl meu şi de copilul nostru.
— Ţi s-a făcut foame? mă întreabă în timp
ce mergem uşor spre maşină.
— Puţin, recunosc şi o văd zâmbind.
Mi s-a făcut poftă şi foame de viaţă, mi-ar
plăcea să îi spun, dar las cuvintele să rămână un
simplu gând.
— Everly?
Îmi înalț ochii spre ea înainte să pornesc
motorul şi aştept să continue.
— Mă vei mai aduce aici? mă întreabă cu o
strălucire sublimă în ochi.
— Oricând doreşti. Mi-ar plăcea să vă
împrieteniţi, îi spun.
Zâmbetul fericit de pe chipul ei îmi
încălzeşte inima, iar senzaţia euforică pe care o am
face ca nimic altceva să mai conteze.
Tata ne priveşte sceptic atunci când
amândouă intrăm în casă. Expresia lui aproape mă
amuză, pentru că pare ca şi cum a stat până acum
225
pe un scaun plin de ghimpi. Keira nu îi spune nimic
despre ieşirea noastră. Doar îi comunică din priviri
şi îi atinge uşor braţul, în timp ce pleacă şi ne lasă
singuri pe holul ce ne-a fost câmp de război cu o
seară în urmă.
Vreau să vorbesc cu tatăl meu, dar ştiu că un
milion de cuvinte nu s-ar ridica la nivelul unei
atingeri, aşa că aproape alerg până la el şi îi sar în
braţe.
— Te iubesc, tată, îi spun cu emoţie în glas,
în timp ce mă bucur de braţele sale care mi-au lipsit
enorm de mult. Vreau doar să fii fericit, continuu
şi îi simt trupul cum i se relaxează.
Sper ca acea povară pe care a purtat-o singur
până acum să dispară. Am fost oarbă şi egoistă, dar
am nevoie de tatăl meu mai mult decât orice.
— Dacă tu eşti fericită, nu mai am nevoie de
nimic altceva.
Îi simt cuvintele până în măduva oaselor şi,
deşi totul încă îmi pare ireal, îmi permit, pentru o
clipă, să fiu cu adevărat fericită.
Totuşi, valurile de emoţii se întorc şi îmi
reamintesc de tine.
— Mă duc în camera mea, îi spun tatălui
meu care mă priveşte de parcă nu îi vine să creadă
că sunt reală.
— Ne vedem mai încolo? mă întreabă, cu
speranţă în glas.

226
 — Sigur, îi spun în timp ce deja mă îndrept
spre scările care duc la etaj.
— Everly?
Mă opresc pe prima treaptă şi mă întorc spre
el.
— O să vrei să mai vorbim?
Picioarele mi se înmoaie când îi aud vocea
îndurerată.
— Da, tată, îl asigur.
— Chiar şi despre băiatul care a bătut la uşa
noastră timp de o oră şi nu voia să înţeleagă că nu
eşti acasă?
Îngheţ instantaneu.
— Ce?
— Este acelaşi băiat cu care ai plecat acum
trei zile, nu?
Tata mă priveşte uşor amuzat, dar eu simt
cum sunt pe cale să mă prăbuşesc pe podea. Ai
venit la uşa mea, Jarryd? Ai vorbit cu tatăl meu?
— Vom vorbi şi despre asta, îi spun la
repezeală şi urc grăbită, fără să mai aştept vreun
răspuns din partea lui.
Inima îmi bubuie în piept atunci când intru
în camera mea şi mâinile îmi tremură de parcă aş
suferi de Parkinson în ultimul stadiu. Nici măcar nu
ştiu cum să reacţionez, Jarryd. Nu îmi vine să cred
că ai venit aici. Ar trebui să fiu furioasă? Fericită?
Vibraţiile telefonului se aud prin pat şi
înlemnesc. Tu mă suni, Jarryd? Ştiu că tu eşti,
227
pentru că efectiv te aud cum mă strigi să răspund la
telefon. Şi îţi jur că vreau să o fac, însă atunci când
îmi fac curaj să mă mişc şi apuc telefonul între
mâini, vibraţiile se opresc.
Fiecare celulă din organismul meu îşi
doreşte să îţi audă vocea, dar tu nu suni înapoi, aşa
că nici eu nu o fac. Mă poţi numi din nou o lașă,
Jarryd, dar nu îmi pasă.
Ochii îmi cad din nou asupra ecranului şi
aproape izbucnesc în râs, atunci când văd explozia
de apeluri şi mesaje. Două sunt de la Lilly, însă alte
nouă mesaje şi şase apeluri, sunt de la tine.
Dumnezeule, Jarryd!
Încerc să îmi domolesc bătăile inimii şi
deschid primul mesaj, primit ieri seară, fix la două
ore după ce mi-ai dăruit primul meu sărut. Sau mi
l-ai furat, Jarryd? Pentru că nici nu ştiu ce să mai
cred despre asta.
„Everly?"
Aşa mă cheamă, Jarryd. Tu chiar ai irosit
primul mesaj doar pentru a-mi spune numele?
Dacă aş fi răspuns la momentul respectiv, ce te
aşteptai să îţi spun?
Degetele mele deschid al doilea mesaj.
„Te-am speriat? Îmi pare rău, nu trebuia să
fac asta."
Şi, din nou, am avut dreptate, Jarryd. Însă eu
nu mai am nevoie de scuze acum. Tot ce îmi doresc

228
este să găsesc o modalitate de a te scoate din mintea
mea şi din suflet.
„Îţi jur că nu am avut nicio intenţie. Am vrut
doar să îţi arăt cum am... Sunt un idiot. Am crezut
că vei lua totul ca pe o glumă."
Glumă, Jarryd? Serios?
„Îmi pare rău. Te rog, vorbeşte cu mine!"
Mi-ai trimis al patrulea mesaj la trei noaptea.
Oare şi tu erai treaz pentru că te gândeai la sărutul
nostru sau doar te simţeai vinovat?
„Am nevoie de tine, Everly! Îmi pare rău..."
Doar despre asta-i vorba, nu-i aşa, Jarryd?
„Iartă-mă! Îţi promit că nu voi mai aduce
vorba despre asta niciodată. Poţi uita ce am făcut.
Doar vorbeşte cu mine!"
Tocmai asta e problema mea, chiar nu
înţelegi? A fost primul meu sărut, Jarryd. Nu pot să
îl uit. Nici măcar nu vreau să o fac.
„Vin la tine!"
Mi-ai scris asta la scurt timp după ce am
plecat cu Keira.
„Tatăl tău mi-a spus că nu eşti acasă. Pare
sincer, Everly, dar îmi fac griji. Eşti bine? Aseară
erai atât de supărată. Ai plâns. Îmi pare rău că am
dat-o în bară. Te rog, te rog mult, vorbeşte cu
mine."
Vreau asta, dar cum o mai pot face?
Respiraţia mi se precipită numai gândindu-mă la
sărutul nostru. Şi poate că am încercat să te evit, să
229
evit toate aceste gânduri, dar pe cine încerc să
păcălesc?
„Te aştept la Gail's", îmi spui în ultimul
mesaj, trimis acum o oră.
Oare eşti încă acolo, aşteptându-mă? Vyella
ar trebui să fie şi ea cu tine, aşa că nu ştiu ce încerci
să îmi demonstrezi. Şi, pe lângă toate acestea, m-ai
sunat fix acum trei minute, Jarryd. De ce?
Îmi acord o clipă pentru a respira profund şi
de a încerca să iau o decizie. Creierul îmi spune să
îţi răspund la mesaje şi să mă comport de parcă
nimic nu s-a întâmplat, pentru că aşa ar fi cel mai
bine, însă instinctul îmi cere cu disperare să vin la
tine.
Nu îmi pasă că Vyella ar putea fi acolo, deşi
îmi doresc să nu fie. Cu toate astea, îmi ascult
inima şi plec.
Plămânii mi se zbat pentru oxigen cât timp
alerg până la cafenea, iar adrenalina care îmi curge
haotic prin vene îmi dă o senzaţie de plutire.
Nu ştiu ce sper să găsesc, Jarryd. Poate că
nici măcar nu mai eşti acolo. Poate că nici măcar
nu o să fiu în stare să vorbesc, pentru că buzele tale
mă vor lăsa fără răsuflare, însă, în ciuda gândurilor
contradictorii pe care le am, vreau să te văd.
Din păcate, tristeţea pe care o simt atunci
când ajung în faţa cafenelei şi te văd cu ea este
zdrobitoare.

230
 Nu am avut dubii că nu o placi cu adevărat,
însă o parte egoistă din mine şi-a dorit ca Lilly să
aibă dreptate. Am crezut că ar putea exista vreo
şansă ca tu să nu te îndrăgosteşti de Vyella, deşi, în
acelaşi timp, chiar îmi doream să te ajut să
descoperi dragostea alături de ea.
Acum, în timp ce vă privesc, realizez că nici
măcar nu ai avut nevoie de mine de la bun început.
O priveşti zâmbind, iar cu degetul mare îi mângâi
palma ce i se află între mâinile tale. Cu cealaltă
mână, Vyella îşi răsuceşte o şuviţă de păr între
degete şi te priveşte de parcă tocmai ai devenit
întreagă ei existenţă.
Înţeleg din nou, Jarryd. Vyella este o fată
atât de frumoasă, perfectă din toate punctele de
vedere, începând cu părul lung şi auriu, până la
ochii de culoarea caramelului.
Deşi doar privesc de afară, dintr-un unghi în
care voi nu mă puteţi vedea, îmi dau seama că râsul
ei acoperă întreaga gălăgie din local, în timp ce tu
probabil îi povesteşti ceva amuzant. Nu ai făcut
niciodată asta cu mine, însă până la urmă, eu am
fost doar fata care te-a ajutat, deşi puteai foarte bine
să te lipseşti de ajutorul meu.
De ce a trebuit să te afli fix în cafeneaua mea
în acea zi? De ce a trebuit să vii la mine şi să mă
convingi să te ajut? De ce am oprit maşina aia
nenorocită şi nu mi-am văzut de drumul meu?
De ce, Jarryd?
231
 Cred că cel mai frumos sentiment este să nu
pierzi niciodată oamenii pe care îi iubeşti. Nu ştiu
ce simt pentru tine, Jarryd, însă sunt conştientă că
te-am pierdut. Ironic e că nici măcar nu sunt sigură
că te-am avut.
Din prima zi şi până acum, ţi-am permis să
pătrunzi în adâncul meu, unde doar ai aprins cele
mai terifiante flăcări, iar apoi ai dispărut.
Sunt acasă acum, în patul meu, privind
acelaşi tavan alb şi încercând să aflu motivul pentru
care ai apărut în viaţa mea. Oare există într-adevăr
un motiv?
A trecut o zi şi nimic. Nimic, Jarryd. Niciun
alt semn de la tine. Niciun mesaj. Niciun apel.
Te întrebi de ce nu te-am sunat eu până
acum? Cum aş putea să o fac, când tot ce îmi doresc
este să dispar în neant? Am vrut să fiu sprijinul de
care aveai nevoie, însă tu ai găsit alinare în ea. Oare
o să mă simţi pe mine atunci când o vei săruta? Mă
înşel, Jarryd.
Sunt tentată să te sun, să îţi scriu, însă mă
simt neputincioasă.
Dar doar ca să ştii, eu încă sunt aici.
Exist şi te aştept.

232
 Închide ochii şi lasă-ţi mintea să se relaxeze,
astfel încât să nu te gândeşti la ceva deosebit şi
concentrează-te, în primul rând, asupra vocii mele.
Poţi auzi fundalul muzical şi vei constata, în
curând, că zgomotele obişnuite te deranjează din
ce în ce mai puţin, până când nu îţi vor mai atrage
atenţia deloc.
Inspiră profund şi lent.
Reţine aerul, iar la expiraţie simţi cum,
odată cu aerul care iese din plămâni sub forma
unui nor cenuşiu, te părăsesc toate sentimentele
apăsătoare.
De teamă, vinovăţie, remuşcare, neputinţă,
frustrare.
Continuă să respiri ritmic şi vizualizează
cum toate sentimentele amare, ale eşecurilor tale
reale sau închipuite se transformă în ceaţă. Iar la
expiraţie, elimină această ceaţă cenuşie şi las-o să
plutească departe de tine.
Inspiră din nou, profund. Reţine aerul şi
vizualizează iar cum toate probleme tale sunt
eliminate prin expiraţie.

233
 Te-ai eliberat de ele. Acum toată fiinţa ta se
simte uşurată şi liberă, iar respiraţia devine
fluentă.
Inspiră din nou, reţine aerul, iar la expiraţie
simţi cum se relaxează capul, ceafa, gâtul în
interior şi exterior, umerii. Toată încordarea a
încetat în această parte a corpului. Simţi cum toată
încordarea din corpul tău se topeşte ca o bucată de
unt care a fost pusă pe marginea cuptorului
fierbinte. Toată tensiunea se topeşte, lăsând
muşchii netezi şi moi, destinşi într-o plăcută
senzaţie de căldură şi calm, profund, inspiră încă
o dată. Reţine respiraţia, iar la expiraţie, simte
cum se topeşte toată încordarea din braţe, spate,
piept, abdomen, partea de jos a stomacului.
Toate tensiunile au dispărut din această
parte a corpului tău.
Capul, ceafa, gâtul şi umerii, braţele,
spatele, pieptul, abdomenul sunt acum complet
relaxate.
Inspiră profund fără forţare, reţine aerul,
iar la expiraţie, lasă să iasă orice tensiune din
picioare. Simţi cum se relaxează genunchii şi
gambele. Prin tălpile picioarele, orice tensiune
părăseşte corpul tău. Întregul tău trup este cuprins
de o destindere plăcută şi confortabilă.
Acum te simţi profund relaxată. Te simţi bine
când eşti atât de relaxată. Te simţi mult mai bine
ca înainte şi pe măsură ce continui să stai
234
conforabil, lasă-ţi mintea să se întoarcă spre un
anume loc. Imaginează-ţi că te afli undeva, pe o
mică plajă şi îţi permiţi să mergi în acest loc chiar
acum, în plan imaginar. Te simţi acolo, poţi vedea
cu ochii minţii, imaginile acestui loc. Eşti departe
de toate grijile şi preocupările de până acum.
Imaginează-ţi că te afli pe această mică
plajă pe care nu pare să fie cineva şi totuşi, tu te
simţi binevenită. Poţi chiar să auzi sunetul apei
izbindu-se de ţărm, poţi să simţi pietrele şi nisipul
cald sub tălpi.
Te plimbi de-a lungul plajei, iar la un
moment dat, descoperi că plaja s-a sfârşit, iar în
locul ei a răsărit o stâncă imensă. Plaja a devenit
acum doar o panglică îngustă la picioarele stâncii.
Îţi continui călătoria, punându-ţi mâinile pe
stâncă pentru a te sprijini şi imediat vei deveni
conştientă de un sentiment destul de ciudat, ca şi
cum un fel de putere ar veni prin mâinile tale de la
stâncă. Iar când ai ajuns în partea cealaltă,
observi o poartă mare tăiată în piatră, puţin
întredeschisă. Aşa că intri înăuntru şi descoperi că
te afli într-o sală imensă, unde, din nou, se pare că
nu mai este nimeni altcineva acolo. Dar tu, te simţi
binevenită.
Este un spaţiu foarte frumos şi unul dintre
primele lucruri pe care le observi lipit pe un peret,
este un imens seif, şi cumva tu ştii că el este acolo
pentru tine.
235
 Acum, am să te rog să îţi imaginezi că îţi
depozitezi în acest sei, toate îngrijorările, poverile,
grijile, suferinţele, pe care le-ai dus cu tine în orice
parte a vieţii tale.
Aşa că faci asta, folosind atât de multe
sertare ale seifului, de câte ai nevoie. Cu fiecare
greutate pe care o iei din interiorul minţii tale şi o
pui în interiorul seifului, te simţi mult mai liberă,
pentru că ai scăpat de greutatea acestor poveri.
Şi după ce le vei lăsa pe toate în seif, vei
avea senzaţia că undeva, adânc în eul tău interior,
ceva s-a schimbat acum. Un anume proces
progresează şi îţi va aduce în timp rezolvarea.
Este timpul acum să părăseşti această
încăpere, dar să ştii că oricând te poţi întoarce.
Poţi să mai priveşti încă o dată seiful şi să ştii că
sertarele lui sunt sigure. Şi apoi, ieşi pe poartă,
lăsând-o puţin întredeschisă, iar când vei dori să
te întorci, să revii pe panglica de plajă de la baza
stâncii, din nou punând mâinile pe piatră pentru a
te sprijini şi, încă o dată, să ai sentimentul că
puterea, suportul, stabilitatea şi securitatea vin din
interior. Şi apoi, te întorci de-a lungul plajei şi îţi
continui călătoria.
Te simţi foarte calmă şi încrezătoare în
posibilitatea de a-ţi controla corpul şi mintea,
ştiind că te poţi relaxa şi controla oricând, că te
poţi elibera de probleme şi griji.
Eşti relaxată. Calmă şi relaxată.
236
 Iar această relaxare te face să te simţi tot
mai puternică, tot mai eficientă şi tot mai stăpână
pe tine. Te face să te simţi foarte calmă şi
încrezătoare, iar aceste sentimente se pot întoarce
oricând, chiar şi când vei ieşi din starea de
relaxare.
Acum voi începe să număr de la cinci la unu,
şi cu fiecare număr vei reveni tot mai mult la starea
ta obişnuită. Când voi ajunge cu numărătoarea la
unu, te vei simţi vioaie şi plină de energie. Te vei
simţi mult mai bine decât la început.
Cinci...
Toate senzaţiile experimentate se scurg în
podea. Dispar.
Patru...
Greutatea, toropeala, amorţeala şi orice
altă senzaţie dispar.
Trei...
Muşchii îşi revin la starea lor obişnuită.
Doi...
Te pregăteşti să revii şi auzi iar zgomotele
din jur.
Unu...
Acum ţi-ai revenit complet.
— Deschide ochii, Everly.

237
 — Ever? Trezeşte-te!
Îi aud vocea prietenei mele, însă o forţă
inexplicabilă mă obligă să îmi închid ochii. Îmi
simt tot trupul sleit de puteri, în ciuda faptului că
m-am simţit bine cu o seară în urmă.
— Mi-ai spus că te simţi mai bine după
şedinţa cu doamna Hank. Uită-te la tine, Ever.
Nu mă pot uita la mine, aşa că nu îmi pot da
seama ce vede Lilly, însă sunt sigură că doar
exagerează.
— Doar vreau să mai dorm puţin, mormăi şi
îmi afund faţa şi mai mult în perna moale care
miroase a liliac.
— Ai dormit treisprezece ore. Eu cred că e
suficient. Şi în plus, avem treabă azi.
— Treabă? o întreb iritată.
Simt cum somnul se scurge încet, încet, însă
tot nu îmi pot deschide ochii.
— Nu vreau să mai văd cum patul meu se
transformă în locul unde te ascunzi de toată lumea.
O parte din mine ştie că are dreptate, dar
cealaltă parte refuză cu desăvârşire să accepte
adevărul.

238
 — Nu mă ascund de nimeni, Lilly.
O aud cum pufneşte uşor şi se trânteşte pe
pat lângă mine, făcându-mă să tresar uşor.
— Serios? mă întreabă şi simt ironia din
tonul său.
Reuşesc să îmi deschid un ochi, însă lumina
puternică din cameră îmi înceţoşează vederea, aşa
că îl închid la loc.
— Sunt pe drumul cel bun cu tata, iar
Keira...
— Te ascunzi de Jarryd, mincinoaso!
Inima îmi bate, brusc, cu putere în spatele
coastelor, iar prietena mea tocmai ce a reuşit să mă
scoată din sărite, însă ce mă copleşeşte este faptul
că are dreptate.
— Nu m-a căutat de trei zile. De ce m-aş
ascunde tocmai de el?
Acum chiar mi-am deschis larg ambii ochi
şi, deşi mă chiorăsc la ea, îi arunc cea mai dură
privire a mea.
— Te-a căutat, iar tu nu i-ai răspuns. Ce
voiai să facă? Să vină în genunchi, implorându-te
să îl ierţi pentru că te-a sărutat?
Nu îmi vine să cred cu ce lejeritate îmi
aruncă acum asta în faţă. Nu vreau să cred că am
făcut o greşeală povestindu-i despre tine, însă nu
am starea necesară acum să vorbesc despre asta.
Şi nu, Jarryd, nu o să vreau niciodată să faci
asta, însă doamna Hank m-a făcut să realizez că,
239
atunci când nu eşti în preajma mea, îmi lipseşte
ceva important. Îmi lipseşti tu, pentru că ai devenit
deja o parte din mine, cu toate că te-am cunoscut
acum unsprezece zile. Indiferent de timpul scurt,
nimeni nu va putea înțelege ceea ce simt cu
adevărat.
Nervii îmi cedează, iar oboseala amestecată
cu frustrare mă face să explodez.
— Dumnezeule, nu mai spune asta cu voce
tare. Nu m-a sărutat, doar mi-a arătat cum a sărutat-
o pe Vyella.
Deşi sunt nervoasă, vocea îmi cedează, iar
tot interiorul meu se sfărâmă într-un milion de
cioburi care mă zdrobesc până în străfunduri.
— De unde ştii asta? mă întreabă mult prea
calmă.
De unde ştiu asta, Jarryd? Pentru că ceea ce
simt doar îmi apasă pieptul şi îmi întunecă
gândirea. Nu mai sunt lucidă. Nu mai ştiu ce să
cred şi ce să fac.
— Mi-a spus-o chiar el, ai uitat? vorbesc
într-un final, ignorând junghiul din piept. Şi nu, nu
vreau să vină la mine, implorându-mă să îl iert. Nu
am de ce să o fac, pentru că nu mi-a făcut nimic.
Un suspin îmi iese printre buze şi toate
junghiurile îmi părăsesc corpul ca nişte cuţite
ascuţite.
— Continuă, îmi spune cu un zâmbet ciudat
pe buze.
240
 — Ce? Nu mai e nimic de spus.
— Continuă să te minţi, Everly.
Fierbinţeala îmi aleargă prin vene la auzul
cuvintelor sale. Oare chiar asta fac, Jarryd? Pentru
că eu chiar nu îmi mai dau seama. Ştiu doar că te-
am ascuns într-un sertar al seifului, împreună cu
toate problemele mele.
— Lilly, i-am promis că în treizeci de zile îl
voi ajuta să se îndrăgostească de ea sau ea de el,
nici nu ştiu exact ce a vrut de la bun început. Însă,
cumva, mi-a ieşit. Şi mult mai repede, aşa că aia e.
Iar apoi, relaţia cu tatăl meu este din ce în ce mai
bună. Am început să vorbesc cu Keira şi chiar
încep să o plac. Şedinţele cu doamna Hank mă
ajută în sfârşit şi am fost de acord cu hipnoza, care
aparent chiar funcţionează. Ce îmi pot dori mai
mult?
Nu ştiu dacă acest discurs este pentru a o
convinge pe Lilly sau pe mine, cert e că simt cum
toate măruntaiele din interiorul meu sunt tocate şi
nimicite în timp ce rostesc fiecare cuvânt.
— Aşa că aia e? Serios?
— Ce? întreb şi încerc să par nevinovată.
— Nu îmi place când eşti atât de indiferentă.
Dar ştiu că doar încerci să pari. Poate că hipnoza
te-a păcălit să îţi ascunzi gândurile şi sentimentele
pe care le ai în privinţa lui Jarryd, dar ochii tăi îmi
vorbesc. Sunt cea mai bună prietenă a ta şi vreau să
te ajut.
241
 Poate că i-am povestit despre tine, despre
acel sărut care mi-a distrus discernământul, însă
tocmai din cauza asta nu îi pot spune mai mult. Nu
îi pot recunoaşte că gelozia îmi macină sufletul
atunci când mă gândesc că doar m-ai folosit şi nu
ţi-ai dorit să mă săruţi cu adevărat. Nu îi pot spune
cum, în fiecare secundă în care ştiu că eşti cu ea,
îmi doresc doar să te uit pentru totdeauna.
Aşa că prefer să mint. Poate că pe ea, poate
că pe mine, însă este tot ce mai pot face.
— Dar sunt foarte bine, Lilly. După atât
timp, sunt chiar bine.
Ochii i se înseninează brusc şi se ridică
vioaie din pat.
— Atunci hai la cafenea. Aseară mi-ai
promis că mergem.
Nu i-am promis, dar i-am spus că merg, doar
pentru că îmi doream să se oprească din vorbit. În
ultimele două săptămâni, mi-a lipsit prezenţa ei.
Mi-a fost dor să facem totul şi nimic împreună, aşa
că, după şedinţa cu Hank, am venit la ea dintr-o
răsuflare. Cu o seară în urmă, chiar mă simţeam
bine şi am reuşit să mă detaşez de anumite stări şi
senzaţii povestindu-i despre tine, despre sărut,
despre întâlnirea ta cu Vyella. Însă acum întoarce
totul împotriva mea şi nu îmi place asta.
— Mergem, dar în altă zi, îi spun şi zâmbetul
îi dispare imediat.

242
 — Vezi? Ţi-e frică! Nu ai curaj să mergi
acolo, pentru că există toate şansele ca ei doi să fie
împreună.
Urăsc sentimentul ăsta, Jarryd, de neputință.
— Nu îmi este frică să merg acolo, nu
exagera, mint din nou cu neruşinare.
— Şi atunci? Obişnuia să fie locul nostru,
Ever. Şi în plus, dacă eşti bine cu ei doi, ar trebui
să fii fericită. Să mergi acolo, să îi feliciţi, să te
bucuri pentru ei. Ar trebui să fii mândră de tine,
pentru că ai reuşit în câteva zile să ajuţi un băiat să
se îndrăgostească.
Ar trebui, Jarryd. Ar trebui...
— Şi chiar sunt fericită, dar...
— Nu îmi pasă, Ever, mă întrerupe. Mişcă-
ţi fundul leneş din pat, îmbracă-te şi hai să mergem.
Mă priveşte cu nişte ochi atât de limpezi, dar
totuşi impunători, încât efectiv nu mai pot să
comentez. Ştiu că orice i-aş spune nu ar putea să o
convingă, însă, poate doar pentru că deşi o mint, şi
ea simte că fac asta.
Mă ridic alene din pat, iar când vede că fac
asta, privirea i se îndulceşte şi îmi zâmbeşte discret.
O privesc cum iese din cameră, iar eu doar îmi pun
rapid pe mine hainele de ieri. Nu mă obosesc să mă
privesc în oglindă, pentru că oricât de mult mi-ar
plăcea să cred că arăt totuşi uman, ştiu că ochii mă
trădează. Lilly are dreptate, Jarryd. Chiar mă
ascund. Mă ascund în spatele problemelor şi încerc
243
să mă prefac că sunt bine, deşi nu pot spune că sunt
în totalitate distrusă. Poate că mi-ar fi plăcut să nu
te fi cunoscut niciodată, iar acum aş fi avut toate
motivele să fiu fericită, dar vocea din capul meu
îmi urlă că mă înşel, pentru că în subconştient ştiu
că tu eşti motivul pentru care am încercat să îmi
rezolv problemele. Toate gândurile îmi sunt în
contradictoriu, lovindu-se între ele şi declanşând o
avalanșă de sentimente care mă copleşesc.
Însă, pentru un moment, mă resemnez şi ies
din camera lui Lilly. O găsesc în dreptul uşii de la
intrare, cu un zâmbet orbitor pe buze şi gata de
plecare. În mod normal, buna ei dispoziţie m-ar
înveseli, însă nodul din stomac îmi blochează tot
corpul de a se bucura de ieşirea asta.
Mergem tăcute una lângă cealaltă până la
cafenea şi, în timp ce eu îmi fac o sută de scenarii,
sunt sigură că Lilly este mult prea entuziasmată.
Au trecut trei zile de când te-am văzut ultima
oară, iar ochii mei au fost martori unei scene pe
care nu mi-o doresc să o mai experimentez
vreodată. Da, mi-e teamă, Jarryd. Îmi este al naibii
de frică de cum mă voi simţi dacă tu te vei afla în
acea cafenea cu Vyella.
Seiful meu se prăbuşeşte şi toate sertarele lui
îmi atacă acum gândirea. Pulsul mi se accelerează
atunci când intru şi încerc să mă ascund în spatele
prietenei mele, devenindu-i aproape o umbră, însă

244
ochii mei scanează rapid încăperea şi tot aerul îmi
părăseşte în sfârşit plămânii.
Nu eşti aici, iar asta se simte ca o eliberare,
însă devin conştientă că nici ea nu se află aici şi
totul se dezbină în jurul meu.
De ce nu pot fi fericită, Jarryd? Lilly are
dreptate şi în privința asta. Ar trebui să fiu mândră
că am reuşit să te ajut. Ar trebui să am curajul să te
privesc în ochi şi să te felicit.
Toată lumea din cafenea îşi vede de treaba
ei, iar Lilly deja se îndreaptă spre mine cu două
cafele mari şi două brioşe cu ciocolată, în timp ce
eu mă aşez robotic la o masă.
Tăcerea dintre mine şi prietena mea îmi dă
fiori. Probabil nu se aştepta ca niciunul dintre voi
să nu fie aici. Oare şi ea se gândeşte la ce mă
gândesc eu? Pentru că deşi îmi doresc ca tu să fii în
camera ta, făcând orice faci tu de obicei, creierul
meu se gândeşte la cum tu eşti cu ea, arătându-i cât
de minunat eşti.
Pentru că eşti minunat, Jarryd. Nu îmi mai
pasă de prima noastră zi, de acel moment în care ai
vrut să te sinucizi, deşi niciodată nu mi-ai spus
adevăratul motiv pentru care ai face asta. În doar
unsprezece zile am realizat că eşti un băiat care mi-
a furat toate fricile şi care şi-a făcut apoi loc, încetul
cu încetul, în întreaga mea fiinţă.
Gustul dulce, dar uşor amar al cafelei nu mă
mai ajută deloc. Ştii, sunt atât de idioată şi de
245
egoistă, pentru că te condamn pe tine, când ar
trebui să mă simt singura vinovată. Tu m-ai căutat,
mi-ai scris că îţi pare rău, în acele mesaje pe care
eu le-am ignorat. M-ai sunat şi mi-ai spus că mă
aştepţi la cafenea, înainte de a te întâlni cu Vyella.
Eu sunt singura lașă dintre noi doi, pentru că nu am
curajul să te caut. Îmi pare rău pentru asta, Jarryd.
— Vezi? Nu a fost atât de greu, șoptește la
un moment dat prietena mea.
Nu îmi ridic privirea spre ea, însă aprob
pierdută din cap.
Ba a fost greu şi încă este. Toată situaţia asta
în care mă aflu mă stoarce de energie şi de viaţă.
Îmi doresc atât de mult să ştiu ce să fac, cum să mi
te scot din minte şi cum să mă bucur pentru tine.
Dar, cel mai mult mi-aş dori să pot da timpul
înapoi, deşi nu sunt încă sigură ce aş schimba.
Poate că aş fi acceptat atunci când m-ai întrebat
dacă mă ofer sau poate că doar aş fi încercat să fiu
mai detaşată de tine.
— Îmi pare rău, Everly, vorbeşte din nou şi
picioarele mi se înmoaie.
Îndrăznesc să mă uit la ea, iar când o fac,
realizez că Lilly mă citeşte atât de bine. Nu avem
nevoie de cuvinte pentru a continua discuţia.
Privirile noastre comunică şi este suficient.
— Ne vedem mâine? mă întreabă, în timp ce
se ridică de la masă.
— Ne vedem, îi răspund.
246
 Simt cum povara de pe umeri este şi mai
grea atunci când mă ridic de pe scaun, dar mă forţez
să îmi păstrez luciditatea şi o îmbrăţişez strâns pe
Lilly.
Ieşim împreună din cafenea şi fiecare
porneşte spre casa ei. Dezamăgirea mocneşte în
adâncul meu, pentru că deşi mi-a fost teamă,
cumva am sperat că aveam să te văd. Însă probabil
că asta merit pentru lipsa mea de curaj.
Aş putea să îţi scriu sau să te sun chiar acum,
în timp ce deja intru în casă şi mă îndrept spre
camera mea, însă vocea Keirei mă opreşte şi sunt
nevoită să amân orice alt gând.
— Cum eşti? mă întreabă, iar ochii îi
sclipesc de fericire.
Am dezamăgit mulţi oameni, Jarryd, aşa că
pur şi simplu nu îmi mai permit să o dezamăgesc şi
pe ea. Contrar a tot ce am spus până acum şi în
urma ultimelor zile, chiar încep să o plac.
— Foarte bine, mulţumesc. Voi? îi spun şi
ochii mei se opresc pe burta ei aproape vizibilă.
— Minunat. Tocmai pregăteam o prăjitură
cu vanilie şi caise. Vrei să stai cu noi?
Faptul că a folosit plurarul îmi umple
sufletul de încântare, aşa că nici nu ezit să accept.
— Pot să te ajut?
— Cu o condiţie, îmi răspunde amuzată. Tu
poţi tăia caisele, pentru că eu urăsc de moarte să fac
asta.
247
 — S-a făcut, îi răspund şi pornim spre
bucătărie.

248
 Este a doisprezecea zi de când te cunosc,
Jarryd, iar noi nu am mai vorbit de cinci zile, aşa
că, pentru prima oară, îmi fac curaj şi te sun.
Privesc lung telefonul din mâinile mele, iar
degetele încep să îmi tremure, în timp ce fluturii
din stomacul meu se revoltă. Ştii de ce mi-a fost
teamă să te sun până acum, Jarryd? Mi-a fost teamă
că urma să am parte de acelaşi tratament în care eu
te sun, iar tu pur şi simplu nu răspunzi, la fel ca
ultima oară când am avut nevoie de tine. Am fost
egoistă ştiu, însă acum sunt doar îngrijorată. Şi cel
mai tare doare faptul că ştiu că mă poţi răni atât de
uşor. Atât de uşor, Jarryd, încât nici măcar nu ştiu
ce să fac.
Toate temeliile îmi sunt zguduite atunci
când, în locul acelui sunet ce mă anunţă că apelul
este în curs, primesc în schimb vocea unui robot ce
îmi spune că nu poţi fi contactat. Terminaţiile
nervoase îmi explodează şi dezlănţuie o întreagă
panică în tot interiorul meu. Ar trebui să fiu şi mai
îngrijorată, Jarryd? Unde eşti? De ce nu mă cauţi?
De ce ai telefonul închis?
Toată fiinţa mea îmi spune că ar trebui să fac
ceva, dar nu ştiu ce. Nu te cunosc deloc. Nu ştiu de
249
unde să încep. Nu vreau să cred că ai făcut ceea ce
m-a speriat de la bun început. Nu ai cum, Jarryd.
Te-am văzut cu Vyella. Erai fericit. Lucrurile se
îndreptau spre bine.
Îngrozită de acest gând, ies din cameră şi
pornesc grăbită şi hotărâtă spre maşina mea. Văd
negru în faţa ochilor cu fiecare pas pe care îl fac şi
aproape că mă ciocnesc brutal de Keira atunci când
încerc să ajung la uşă.
— Uşor, draga mea, îmi spune calmă şi
reuşeşte să evite impactul trupurilor noastre.
Rămân blocată şi deşi sunt tentată să o iau la
fugă, îmi păstrez calmul şi încerc să îmi cer scuze
din priviri.
— Bună, Keira! Ne vedem mai încolo.
Şi cam atât a durat răbdarea mea. Keira mă
priveşte amuzată, însă eu nu mai aştept şi doar o
zbughesc pe uşă. Ajung imediat la maşina parcată
pe alee şi, fără să ştiu încotro merg, doar pornesc
motorul şi conduc în neştire.
Ar fi trebuit să aud vocea ta, Jarryd, nu vocea
acelui robot blestemat. Ar fi trebuit să nu fiu atât
de lașă şi să îţi răspund la mesaje. Ar fi trebuit să
mă prefac că acel sărut nu a însemnat nimic şi doar
să mă bucur de braţele tale ce m-au încălzit în acea
seară. M-am simţit atât de puternică în îmbrăţişarea
ta. Ţi-am dat de înţeles în acea seară că sunt dispusă
să te las să mă cunoşti, pentru că astfel îmi permit
şi mie să încerc să te cunosc, câtuşi de puţin.
250
 Abia când opresc maşina şi realizez unde am
ajuns, confuzia îmi amestecă gândurile.
Podul. Prima noastră întâlnire. Sunt aici,
Jarryd. Acum, în acest moment, între noi se naşte o
energie puternică, dar străină. Aici te-am cunoscut,
Jarryd. Aici te-am atins, în timp ce tu mi-ai atins
sufletul, pe care acum îl simt ca un deşert infinit ce
moare de sete. După tine.
Aici te-am salvat, în timp ce tu m-ai salvat
pe mine, fără ca niciunul dintre noi să îşi dea seama
de asta.
Îmi doresc ca tot acest suspans şi mister să
se termine. Ştiu că te-am minţit, că ţi-am ascuns
multe lucruri, dar sunt sigură că ştii cum suntem
noi oamenii. Alegem să fim slabi, să minţim, să ne
prefacem, să ne ascundem rănile şi cicatricile. Nu
te judec pentru asta, pentru că ar însemna, ca întâi
de toate, să mă trag pe mine la răspundere.
Cu tine vreau să fiu altfel, Jarryd.
Viaţa mea a părut lipsită de sens, până când
te-am întâlnit pe acest pod. M-am pierdut lent şi
dureros de-a lungul anilor, până când ţi-am permis
să mă aduni prin acea atingere caldă. Ploaia a fost
martoră întâlnirii şi regăsirii noastre. Mama a fost
martoră noului meu început. Totuşi, de ce trebuie
să mă simt aşa acum?
Ştii, iubirea m-a făcut să mă schimb, Jarryd.
Iubirea pentru mama, pentru tata, pentru Keira şi
bebeluşul ei. Iubirea mă face acum să trăiesc prin
251
ei, să mă simt plină de viaţă şi să îmi doresc să trec
prin toate aceste stări alături de tine.
Aici ne-am unit sufletele, în acel minunat
moment în care ne-am întâlnit, Jarryd, şi simt cum
fiecare clipă din absenţa ta îmi zdrobeşte tot
interiorul.
Vreau să ştii că, cel puţin, nu mi-e ruşine sau
frică să îmi recunosc mie însămi asta, însă îmi este
dor de tine, Jarryd. Iar toate aceste senzaţii se
amplifică în fiecare secundă în care sunt şi mai
îngrijorată.
Te sun din nou, în speranţa că poate prima
oară am avut ghinion. Nici nu mă aştept să îmi
răspunzi, însă tot ce îmi doresc este să aud acel ton
de apel care mă anunţă că tu îmi primeşti strigătul
disperat. În loc de asta, aceeaşi voce robotică îmi
vorbeşte şi simt cum pământul îmi fuge se sub
picioare, iar balustrada de fier ce îmi desparte
trupul de golul înfricoşător devine invizibilă.
Îmi completezi fiecare gând, Jarryd. Mă
completezi pe mine. Îmi domini toate sentimentele
şi ai pus stăpânire pe toată inima mea.
Oare asta înseamnă iubirea? Să simţi că nu
mai poţi de dor? Să simţi cum acea persoană arde
în tine? Să simţi cum cel ales este viu în fiecare
celulă şi răsuflare de-a ta? Oare asta înseamă
iubirea, Jarryd?
Mă simt atât de vinovată. Atât de egoistă şi
de pustiită. Podul nu are nicio semnificaţie fără
252
tine, aşa că, după ce privesc apa liniştită minute
întregi şi sperând că tu eşti bine, plec.
Nu ştiu unde să te caut, aşa că a doua
speranţă şi ultima este acea cafenea în care ne-am
reîntâlnit. Cu o durere apăsătoare, las podul în
urmă şi conduc hotărâtă spre acel loc unde am
reînviat pentru a două oară, atunci când fantoma ta
ce m-a bântuit o noapte întreagă mi-a arătat că
există viaţă şi speranţă dincolo de orice întuneric.
Ar trebui să mă simt bine în secunda în care
ochii mei o văd pe Vyella servind oamenii de la
masă, însă dezamăgirea mă loveşte pentru a sută
oară atunci când observ că tu nu eşti de găsit.
Nu eşti aici, Jarryd. De data asta nu eşti nici
cu ea, însă asta doar îmi sporeşte grijile şi fricile.
Nu vreau să te forţez cu nimic. În acest moment
doar îmi doresc să ştiu că eşti bine, iar apoi îţi poţi
continua ziua aşa cum vrei tu.
Vreau să ştii că te-am acceptat de la bun
început aşa cum eşti tu. Cu toate defectele tale, cu
toate secretele. Nu ştiu ce şi cum te doare, dar sunt
dispusă să aştept. Nu îţi cer nimic măreţ, însă îmi
doresc să te întorci la mine şi să mă ajuţi să înfrunt
acest infinit care ne înconjoară.
Sunt tentată să intru, să îmi calc pe orgoliu şi
să merg la ea pentru a o întreba de tine, însă frica
este prea puternică şi dominantă. Teama îmi
pătrunde în fiecare celulă vie din organismul meu

253
şi îmi blochează raţiunea, aşa că tot ce mai pot să
fac este să plec.
Emoţiile şi sentimentele pe care le-am
ascuns în străfundul meu nu le voi mai putea
schimba niciodată, Jarryd, dar tot plec, pentru că nu
îmi rămâne nimic altceva de făcut.
Timpul meu se va opri, până în clipa în care
te vei reîntoarce, deşi zilele se scurg şi, împreună
cu ele, pierd o parte din mine.
Ajung din nou acasă, realizând că totul a fost
în zadar. Am sperat degeaba. Am crezut că te voi
găsi, însă acum îmi dau seama că o faci intenţionat.
Tu nu vrei să îmi mai vorbeşti. Nu vrei să fii găsit.
Tot ce îmi doresc este să nu fiu eu motivul
frustrărilor tale, pentru că ar durea totul şi mai tare.
— Eşti bine? aud vocea Keirei în spatele
meu în timp ce mă apropii de scări.
— Da, îi răspund şi mă opresc brusc,
întorcându-mă spre ea.
Îşi măreşte ochii surprinsă, citind parcă prin
mine faptul că mint. Privirea sa mă dezarmează,
aşa că dau frâu liber gândurilor şi, înainte de a
regreta, îi spun adevărul.
— De fapt, nu, nu sunt bine deloc.
Ar trebui să fie o greşeală, însă mă simt bine
să recunosc asta cu voce tare.
— Ce s-a întâmplat? Te pot ajuta cu ceva?
Oricât de puternică încerc acum să fiu, mă
simt prea copleşită de toate aceste gânduri care nu
254
mă lasă efectiv să respir. Încerc să mă gândesc dacă
fac ceea ce trebuie, spunându-i adevărul aceastei
femei pe care o plac de câteva zile, însă nu găsesc
niciun motiv pentru care nu ar trebui să am
încredere în ea. Ştii, Jarryd, aşa cum ţi-am mai
spus, mama era cea care mă ajuta de cele mai multe
ori când mă aflam într-un impas, dar acum sunt
conştientă că mormântul ei nu m-ar ajuta mai mult
decât spiritual.
Am nevoie de sfaturi. Am nevoie de o
părere, de cineva care să îmi spună dacă e bine sau
rău ceea ce fac. Mă simt singură din nou, dar
împiedic acest sentiment să îşi facă de cap, pentru
că trag aer adânc în piept şi încep să mă destăinui
Keirei.
— Acum o săptămână și jumate, am
cunoscut un băiat.
Frica are ceva viu în ea, tocmai de aceea simt
că parcă trăiesc şi mai intens, acum că i-am spus
Keirei despre tine.
— Tatăl tău mi-a spus ceva despre asta, îmi
spune în schimb şi mă ia prin surprindere.
— Serios? o întreb mirată.
— Rămânând între noi, nu l-am băgat în
seamă. I-am spus să aştepte ca tu să îi povesteşti
despre el şi să nu te streseze cu asta. Mă bucur că
vrei să vorbeşti cu mine.
Sunt confuză şi nu înţeleg nimic.
— Tata a înţeles greşit, îi spun.
255
 Mă priveşte calmă şi uşor amuzată.
— Sunt sigură, îmi spune.
— Nu e iubitul meu sau ceva. E doar un
băiat pe care îl ajut, continuu, iar zâmbetul i se
lărgeşte şi mai mult.
— Oh. Are... probleme?
Oare ai probleme, Jarryd?
— Nu chiar. Doar l-am ajutat cu o fată.
Discuţia noastră a luat o întorsătură mult
prea neaşteptată.
— Acea fată nu eşti tu?
— Nu, răspund imediat şi simt cum obrajii
îmi iau foc.
— Scuze, continuă, îmi spune.
Mă blochez pentru o fracţiune de secundă şi
nu mai ştiu ce să spun. Nu aveam un discurs în
minte atunci când m-am hotărât să vorbesc cu ea,
însă toate cuvintele sale m-au luat pe nepregătite.
— Ideea e că de cinci zile nu reuşesc să dau
de el. Ce crezi că ar trebui că fac?
Inima îmi bate haotic în piept în timp ce
aştept un răspuns de la ea.
— Cât de bine îl cunoşti pe acest băiat?
Cât de bine te cunosc, Jarryd? De fapt, ce
ştiu despre tine? Ştiu doar că în urmă cu
doisprezece zile ai vrut să te sinucizi. Ştiu că eşti
îndrăgostit de Vyella şi că te agăţi de acest
sentiment pentru a te elibera de orice gând
întunecat. Ştiu că ai un secret care îţi devorează
256
sufletul şi că încă nu eşti pregătit să mi-l spui. Şi
cam atât...
— Nu foarte bine, recunosc dezamăgită.
— Ce aţi vorbit ultima oară?
Ultima oară sună de parcă a trecut o
eternitate de atunci, Jarryd.
— Ăhm, mi-a spus că a sărutat-o, iar apoi...
— Apoi?
Apoi simt cum sunt lovită de realitate şi nu
mai pot continua vorbind despre tine.
— Nimic. Poate doar are treabă. Sunt sigură
că e ok, îi răspund şi încerc să par cât mai degajată.
— L-ai sunat?
— E ok, Keira. Serios. Nu mai vreau să
vorbesc despre asta.
Ameţeala pune stăpânire pe toată mintea
mea şi tot ce îmi doresc este să te ascund din nou
în acele sertare ale seifului meu.
— Nu-i nimic, draga mea. Când vrei, poţi
oricând să îmi spui. Te voi ajuta, dacă pot.
— Mulţumesc, îi răspund pierdută, în timp
ce îmi continuu drumul pe scări fără să mai spun
nimic altceva.

257
 Au trecut şase zile de când ţi-am auzit vocea
ultima oară, Jarryd. Amintirea acelui moment face
ca toată fiinţa mea să se zbată de durere şi de dor.
Îmi simt sufletul foarte greu, de parcă întregul trup
îmi este supus unei anestezii totale.
M-am condamnat în tot acest timp şi m-am
simţit vinovată, pentru că te-am îndepărtat fără să
vreau. Ba chiar te-am acuzat că ai dispărut din viaţa
mea în mod conştient.
Dar ştii, Jarryd, atunci când îi povesteam
Keirei despre tine, am realizat ceva esenţial. În tot
acest timp, ai fost un suflet rătăcit, care doar a
suferit din cauza rănilor din trecut. Tu nu ai
încercat să te joci cu mine, sărutându-mă în acea zi
aşa cum ai sărutat-o pe ea. Nu ai vrut să-mi
demonstrezi că mă poţi avea într-o singură clipă.
Eu cred că tu ai vrut doar să simţi că cineva îţi este
alături şi nu te îndepărtează la prima greşeală.
E greu de crezut că ea te-ar fi putut respinge,
însă nici nu am apucat să aflu, pentru că am fost o
lașă şi am făcut exact ce nu îţi doreai. M-am
speriat, Jarryd, dar acum te înţeleg. Tu eşti mult
mai speriat decât mine. Tu eşti mult mai sensibil şi
mai rănit.
258
 Nu mai am nicio putere. Nu îţi ştiu numele
complet, nu ai vorbit niciodată despre familia ta, de
unde eşti, unde stai, ce prieteni ai. Nu ştiu nimic
altceva despre tine, în afară de nişte simple lucruri
care nu mă ajută cu nimic. Nu ai telefonul deschis,
nu m-ai căutat, nu vrei ca eu să te caut, nu vrei
nimic. Toate astea mă sperie şi mă fac să cred că
nici măcar nu ai existat.
Îţi jur, Jarryd, uneori chiar simt că e ca şi
cum nu ai fi existat niciodată. Dar e stupid, nu? Ar
fi stupid, pentru că nu e posibil să mă trezesc în
fiecare dimineaţă şi să constat că toate aceste
sentimente fac parte dintr-un vis.
Ştiu că eşti real, aşa cum şi tot ceea ce simt
deja pentru tine este, însă e al naibii de greu să îmi
permit mai mult până când nu ştiu că trăiesc doar
în adevăr.
— Everly? Cobori puţin?
Vocea tatălui meu mă face să sar ca arsă din
pat. Ies din cameră şi alerg până la parter, unde îl
găsesc pe tata ajutând-o pe Keira să se ridice de jos.
Panica pune stăpânire pe fiecare celulă vie
din organismul meu şi nu ştiu cum să reacţionez.
— Ce s-a întâmplat? întreb, în timp ce vocea
îmi tremură şi frica îmi atacă violent pieptul.
Keira abia se poate ţine pe picioare, însă tata
reuşeşte să-i susţină trupul şi să o conducă spre
canapeaua din sufragerie.

259
 — Sunt stări normale ale sarcinii în primul
trimestru, draga mea. Nu îţi face griji, îmi răspunde
ea în locul tatălui meu.
— Poţi să mergi să cumperi câteva lămâi?
mă întreabă disperat tata.
Keira încearcă să-l convingă că se simte
bine, însă el nu pare deloc convins.
— Te va ajuta cu greaţa, iubito, îi şopteşte
calm, iar ea cedează.
Picioarele mi se înmoaie atunci când îi văd
cum comunică doar din priviri şi, pentru prima
oară, stomacul meu nu se mai întoarce pe dos.
Tata îmi aruncă o ultimă privire, iar eu nu
mai stau pe gânduri şi o tai direct spre uşă. Alerg
din nou, până la magazinul din capătul străzii şi
simt cum tot sângele îmi clocoteşte în vene de
panică. Nu vreau să se întâmple nimic cu acel copil
sau cu ea. Nu acum când tot ce îmi doresc este să-
mi văd tatăl fericit şi să învăţ alături de ei să îmi
trăiesc viaţa.
Ajung imediat la magazin şi aleg la
întâmplare o plasă cu lămâi şi îi promit doamnei
Rita că-i voi aduce banii mai târziu. Îi mulţumesc
atunci când îmi spune că nu-i nicio problemă şi mă
întorc spre uşă, pregătită să alerg până acasă în
timp record, însă o siluetă masivă îmi blochează
calea şi, abia după ce îl recunosc, creierul meu
reuşeşte să-şi intre din nou în funcţiune.

260
 În doar câteva fracţiuni de secundă, mă simt
ca și cum fac parte dintr-un film de acţiune,
amestecat cu prea multă dramă.
În mod normal aş fi fugit şi mi-aş fi văzut de
drum, însă deşi nu-l cunosc atât de bine, am
impresia că ar avea nevoie de puţin ajutor. Sau
poate doar de sprijin moral, mai ales când celălalt
tip, nu la fel de înalt ca el, dar mult mai musculos,
îl pune la pământ din trei pumni. Scena de groază
din faţa ochilor mei mă îngrozeşte şi vreau să țip
după ajutor, dar glasul îmi dispare. Nu îmi vine să
cred că sunt martoră unei lupte cum doar în filme
am văzut şi nu sunt în stare să fac nimic, în
condiţiile în care tipul pe care îl cunosc şi-o ia
destul de rău.
Totuşi, situaţia se schimbă, iar rolurile se
inversează imediat, atunci când Michael se ridică
de jos şi, în timp ce cu o mâna îşi şterge sângele de
la gură, cu cealaltă îl loveşte pe tipul turbat.
Îl loveşte o dată, de două ori, de trei ori, cu o
forţă şi o furie inexplicabilă, până când trupul
leşinat de pe asfalt al necunoscutului nu mai
reacţionează la loviturile sale.
Abia acum pot să spun că simt o frică nebună
ce îmi blochează respiraţia. Din fericire sunt
capabilă să reacţionez într-un final şi sper totuşi că
nu-i prea târziu.
— Michael! țip la el, iar ecoul vocii mele
răsună pe strada goală.
261
 Pumnul îi rămâne suspendat în aer şi îşi
întoarce imediat capul spre mine, făcându-mă să-
mi înghit limba sub acea privire fioroasă.
— Everly? mă întreabă surprins şi cu
respiraţia agitată, de parcă ar fi alergat la un
maraton.
Se ridică de pe tipul inconştient, dar totuşi
viu, pentru că îl aud cum mormăie şi se vaită de
durere, şi începe să facă precaut câţiva paşi spre
mine.
Sunt prea speriată ca să fug, dar în acelaşi
timp şi îngrijorată, pentru că sângele îi curge fără
oprire din buza spartă şi din obrajii umflaţi.
— Drăguţ echipament, îmi spune amuzat şi
se opreşte la o distanţă acceptabilă de mine.
Ochii mei îi urmăresc privirea care mă
scanează din cap până în picioare şi într-un final
îmi dau seama ce îl amuză atât de tare. Poate că
pijamalele mele mult prea scurte cu Superman şi
papucii mei roz de casă ar putea amuza pe cineva,
însă nu şi în situaţia asta.
— Drăguţă faţă, îi spun ironică.
Tipul de pe jos îi mormăie numele şi îl
privim amândoi cum încearcă să se ridice de jos.
Ca să fiu sinceră, îmi este şi mai frică să mă
gândesc la motivul pentru care cei doi aproape s-au
omorât din bătaie.
— Îmi pare rău că ai văzut asta, îmi spune
calm şi încearcă să treacă pe lângă mine.
262
 — Unde pleci? îl întreb şi îi blochez calea.
— Acasă, răspunde surprins, cu un zâmbet
ştrengar în colţul buzelor.
— Nu poţi să pleci aşa. Ori mergem la spital,
ori vii cu mine să îţi tratez faţa aia, îi spun indignată
de atitudinea sa indiferentă şi ne luăm pe amândoi
prin surprindere. Doar așteaptă-mă puțin, trebuie să
duc ceva acasă. Şi cum rămâne cu el? continuu şi îi
arunc o privire compătimitoare.
Nu ştiu de ce îmi pasă, dar nu îl pot lăsa să
plece în starea asta şi, cu siguranţă, nu pot pleca de
aici până când nu vine o ambulanţă sau cineva care
să îl ajute pe celălalt băiat. Subconștientul îmi
spune că altruismul meu mereu mă bagă în
probleme, dar îl ignor și de data aceasta.
— Sunt ok, Everly, iar el o să
supravieţuiască şi în plus nu sunt...
— Tu alegi, îl întrerup hotărâtă. Ori spital,
ori faci un efort să mai mergi câteva minute până
la mine.
Tăcerea se lasă între noi, iar înainte ca
picioarele să mi se mişte, îl aud oftând. Nu îi mai
spun nici eu nimic şi doar merg spre casă,
ascultându-i paşii apăsaţi din spatele meu. Îl forţez
pe drum să sune la o ambulanţă, dar refuză
categoric. În schimb, mă asigură că îşi sună un
prieten care îl poate ajuta, aşa că nu mai comentez
şi îmi văd de drum.

263
 Încerc să grăbesc pasul şi strâng la piept
plasa cu lămâi, rugându-mă în gând să o ajute cu
ceva pe Keira.
Ajungem în faţa casei în acelaşi timp în care
tata se pregătea să închidă uşa pe care eu am uitat-
o deschisă. Rămânem toţi trei nemişcaţi şi muţi, iar
mie îmi vine să intru în pământ de ruşine.
Faţa crispată a tatălui meu mă atenţionează
că e cazul să explic de ce m-am întors acasă cu un
băiat plin de vânătăi şi sânge pe toată faţa, însă mi-
o ia înainte şi ne prinde pe amândoi pe picior greşit.
— Ăă, tu eşti nou, îi spune şi îl fixează cu o
privire dură.
— Michael Cross, domnule, vorbeşte băiatul
plin de sânge din spatele meu.
Aparent, doar eu mă simt prinsă cu garda jos,
pentru că Michael pare atât de calm şi stăpân pe
situaţie.
— Poţi să-mi spui Dean, vorbeşte tata, însă
îmi dau seama că în continuare stă în defensivă.
Auzi, ai de gând să-mi baţi la uşă ca un disperat?
De data asta sunt sigură că pe mine încearcă
să mă atace, mai ales că mă priveşte cu subînţeles
pe sub gene şi aşteaptă mai degrabă un răspuns din
partea mea.
— Tată!
— Poftim?
Eu şi Michael vorbim în acelaşi timp, iar tata
pare amuzat, lucru care doar mă scoate din sărite.
264
 — Am doar nevoie de trusa de prim ajutor,
vorbesc şi intru în casă, ignorându-i pe amândoi.
Sper că e mai bine Keira, continuu şi ştiu că mă
aude, pentru că îl simt în spatele meu exact ca o
umbră.
Mă întorc brusc cu faţa spre el atunci când
ajung la dulap şi deşi pare surprins de schimbarea
mea de comportament, acceptă mulţumit plasa cu
lămâi. Mă aplec şi iau trusa, reuşind să ascund
furtuna care se dezlănţuie în mine.
Observ că Michael a rămas în dreptul uşii,
dar nu a îndrăznit să facă niciun pas înăuntru.
— Celălalt părea mai angelic, îmi şopteşte
cu un rânjet pe toată fața atunci când trec pe lângă
el.
Junghiul din piept revine la viaţă şi mă
loveşte din plin.
— Suntem doar prieteni, mă răstesc
revoltată în şoaptă.
— Cu care dintre? mă întreabă şi mai
amuzat.
— Cu amândoi!
— Ok, tac, îmi spune şi îşi ridică mâinile în
aer de parcă s-ar preda. Doar nu-l lasă pe bătăuşul
ăla în camera ta.
— Încetează, tată!
Nu mai spune nimic şi nici eu nu-l mai bag
în seamă. Ies afară, închid uşa în urma mea şi îi fac

265
un semn lui Michael să se aşeze lângă mine pe
ultima treaptă a scărilor.
Se conformează liniştit şi aşteaptă cu prea
mult calm să deschid trusa. Mâinile îmi tremură
atunci când pansamentul umezit în spirt îi atinge
rănile. Tresar odată cu el la fiecare contact şi slavă
cerului că are ochii închişi, altfel l-aş fi pus să facă
asta singur.
Rănile nu sunt atât de grave pe cât credeam,
deşi buza de jos este spartă şi umflată, iar mâine
probabil va avea toată faţa vânătă.
Vreau să îl întreb ce s-a întâmplat, dar atunci
când îmi fac curaj, Michael deschide ochii şi mă
ameţeşte cu privirea sa prea blândă ce îmi
mulţumeşte că am grijă de el.
Cade adânc pe gânduri, iar în acea clipă îi
analizez chipul şi realizez că, în ciuda rănilor,
trăsăturile lui sunt atât de perfecte.
— Ce faci mâine? mă întreabă reţinut, iar
plasturele pe care intenţionam să-l lipesc deasupra
sprâncenei rămâne suspendat în aer.
— Vrei să ieşim? continuă şi nu îmi dă deloc
răgaz să îmi revin şocului.
Creierul îmi este scurtcircuitat de întrebarea
sa ce mă ia complet prin surprindere.
— Bănuiesc că da, răspund înainte să-mi dau
seama de ceea ce fac.

266
 Aş vrea să spun că regret imediat răspunsul,
însă zâmbetul său mă convinge că nu am fost chiar
atât de nebună atunci când am acceptat.
— Ar trebui să cer întâi acordul tatălui tău?
Mă pufneşte râsul şi deşi el este mult prea
încruntat şi nedumerit, zâmbeşte într-un final după
ce îi lipesc plasturele de pielea rănită.
— Suntem în secolul douăzeci şi unu,
Michael, glumesc şi ne ridicăm amândoi în
picioare.
— Ştiu, dar părea cam... crispat, când m-a
văzut.
— El e crispat mereu, îi spun şi îi observ
umerii cum i se relaxează.
— Bănuiesc că ne vedem mâine atunci? Pe
la şase?
Modul în care reacţionez în preajma lui este
atât de natural, încât nici mie nu-mi vine a crede.
— Bănuiesc că da, îi răspund.
Îmi mai zâmbeşte o singură dată şi apoi se
îndepărtează de mine. Îl aud strigându-mă atunci
când vreau să închid ușa şi mă opresc.
— Mulţumesc, pentru... faţa mea. Se simte
mult mai bine acum, îmi spune aproape ruşinat şi
pleacă, în timp ce inima mea face o tumbă de o
emoţie ciudată.
Vezi ce-mi face lipsa ta, Jarryd?

267
 Ultimul lucru pe care mi-l doream era să
izbucnesc în plâns, aşa că toată ziua am încercat să-
mi ocup timpul cu tot felul de lucruri mai mult sau
mai puţin prosteşti şi inutile.
Am început prin a o suna pe doamna Hank,
pentru a anula întâlnirea de astăzi. Nu ştiu dacă m-
a crezut atunci când i-am spus că nu mă simt prea
bine pentru a mă da jos din pat, dar am reuşit la
final să îi mai înlătur din suspiciuni, când am tuşit
forţat. Adevărul era că pur şi simplu nu aveam chef
să vorbesc astăzi, cu nimeni şi despre nimeni.
Primul gând pe care l-am avut atunci când
mi-am deschis ochii a fost numărul zilei de când nu
am auzit nimic de tine, însă, ca să fiu sinceră, chiar
m-am săturat şi de asta. E inutil să stau şi să număr
nişte zile care pentru tine nu valorează nimic. Am
obosit să tot sper că te vei întoarce şi că îmi vei
oferi o explicaţie pentru tot misterul din jurul tău.
Mă simt deja sătulă de toate scenariile pe care am
încercat să mi le fac în ceea ce te priveşte. Mă
învârt doar în jurul acelei zile, de pe pod, fără să
găsesc un motiv pentru care tu ţi-ai fi dorit să te
sinuzici. Nimic nu te-a trădat până acum. Ai avut

268
grijă să mă laşi pe dinafară, să nu ştiu absolut
nimic. Ai fost precaut, distant, seducător şi apoi ai
plecat.
Te-am ascuns din nou în sertarele seifului,
iar treaba asta chiar a funcţionat pentru câteva ore.
Până când, după ce am încercat să-mi distrag
mintea, citind o carte pe care profesorul de
psihologie ne-a recomandat-o, într-un final mi s-a
făcut foame. Poate găseşti asta amuzant, dar nu, nu
te-am asociat cu foamea turbată care îmi rodea
stomacul, ci m-am gândit la tine imediat ce, din
instinct, am verificat ecranul telefonului.
Am sărit ca arsă din pat în secunda
următoare şi m-am certat singură în gând, pentru că
din nou dădeam dovadă de naivitate şi slăbiciune.
Dar era adevărat, Jarryd. Aşteptam un semn de la
tine. Unul atât de mic, care să mă liniştească şi să
ştiu că eşti bine, sau măcar să mă conving că ai fost
real în tot acest timp. Şi am tot aşteptat în ultimele
şapte zile, iar deja am ajuns la capătul răbdării. Nu
ştiu dacă încerci să demonstrezi ceva cuiva, tot ce
sper este ca Dumnezeu să fie cu tine, Jarryd.
După ce am reuşit să-mi calmez stomacul,
m-am trezit din nou la răscruce de drumuri. Pur şi
simplu, nu voiam să fiu fata aia care suferă în secret
şi în singurătate după un băiat care nu dă doi bani
pe ea, însă nici nu voiam să fiu acea fată care, doar
din cauza acelui băiat, recurge la acţiuni nesăbuite.
Aşa că, efectiv nu ştiam ce să fac. Cititul nu mă mai
269
încânta, muzica nu mă mai ajuta, filmele nu
beneficiau deloc de răbdarea mea, iar Lilly... ei
bine, ea chiar nu era o persoană în jurul căreia
trebuia să mă aflu.
Eram deja pierdută printre gânduri, în timp
ce mă îndreptam înfrântă spre camera mea. Totuşi,
o mică speranţă mi-a încălzit pieptul, atunci când
am văzut-o pe Keira cum traversa holul pentru a
ajunge în bucătărie. Am rămas puţin nedumerită,
pentru că efectiv a trecut pe lângă mine şi părea că
nici nu ştia ce se petrecea în lumea asta. Am strigat-
o uşor şi s-a întors spre mine, privindu-mă cu o
disperare în ochi care mi-a fulgerat tot trupul.
Fără să mai stau pe gânduri, m-am repezit
până la ea şi i-am cuprins corpul firav între braţele
mele. Toate gândurile mele prosteşti au fost
înlocuite cu altele teribil de îngrijorătoare pentru
femeia din braţele mele şi copilul pe care îl aştepta.
— O să-mi spui adevărul? am întrebat-o, în
timp ce o ajutam să se aşeze pe un scaun.
Îmi doream din suflet ca ea să nu îmi
ascundă nimic şi, în primul rând, nu voiam să
păţească ceva, nici ea, dar nici copilul.
— Despre ce vorbeşti? m-a întrebat, cu o
voce nedumerită şi slăbită.
— Despre cum eşti şi cum arăţi. Este ceva în
neregulă?
Ştiam că am sunat prea disperată, însă, cu
toate astea, ea mă privea calm şi uşor amuzată.
270
 — Draga mea, te pot asigura că totul este în
regulă. Nu aş ascunde niciodată dacă nu ar fi.
Stările de vomă, greţurile, ameţelile şi tot ce simt,
sunt simptome normale în primul trimestru al
sarcinii.
— Nici măcar nu ştiu ce înseamnă primul
trimestru, i-am spus, iar ea a râs cu poftă.
— Înseamnă primele trei luni, a continuat
imediat. Apoi avem al doilea trimestru, până în
luna a şasea şi...
— Al treilea trimestru, am continuat eu şi am
râs împreună. Cred că m-am prins acum.
Probabil am reuşit să o distrag pentru câteva
momente, pentru că am văzut cum liniştea din ochii
ei a înlocuit acea disperare de mai devreme. Îmi
părea rău că se simţea aşa şi îmi doream să pot face
orice pentru a o ajuta. Dar nu eram expertă în a
ajuta o femeie însărcinată. Nu ştiam absolut nimic
despre asta, deşi puteam totuşi să fiu bună la ceva.
La distragere. O puteam face să se gândească
la alte lucruri, pentru că deşi nu aveam cunoştinţe
în materie de biologie, îmi plăcea psihologia.
Învăţasem asta chiar de la doamna Hank şi poate că
nu funcţiona de fiecare dată, dar, de cele mai multe
ori, atunci când mintea îmi era ocupată cu diverse
lucruri, trupul meu se simţea mai bine.
Acela a fost momentul în care m-am decis să
îi povestesc despre Michael. Am încercat să nu te
pomenesc, însă oricum nu aveam prea multe şanse,
271
în condiţiile în care deja îi spusesem despre tine
Kierei.
— Azi ies în oraş cu un băiat, îi spun.
În acest moment, inima mi se strânge, iar
stomacul parcă efectiv îmi levitează. Nu ştiu exact
ce trebuie să înţeleg din reacţiile corpului meu, aşa
cum nici nu ştiu ce naiba fac cu Michael. Am fost
clară atunci când l-am repezit, după ce a stricat tot
planul stabilit înainte de întâlnirea cu tine. Nu
vreau să am nicio treabă cu el, şi totuşi, în mai puţin
de patru ore, urmează să ieşim.
— Cu băiatul pe care îl ajuţi?
Cumva, ştiam că asta urma să mă întrebe, aşa
că nu am nicio reacţie.
— Nu, îi răspund, neştiind cum să mă simt
în legătură cu tine.
Totuşi, realizez ceva în această clipă, Jarryd.
Îmi dau seama că uneori, noi oamenii, preferăm să
fim minţiţi, decât să aflăm nişte adevăruri care ne-
ar da toată lumea peste cap. În această fracţiune de
secundă îmi doresc să mă minţi în continuare sau
poate chiar şi mai mult, numai să ştiu ceva de tine.
— Oh, a fost tot ce Keira îmi spune şi pare
lipsită de cuvinte.
Ştii care-i cel mai oribil lucru într-o
despărţire, Jarryd? Indiferent de situaţie, că e vorba
de un prieten, o rudă sau un iubit, e cel mai dureros
să fii tu cel care este părăsit. Nu ştiu dacă eu aş fi
fost vreodată capabilă să te las, aşa cum ai făcut-o
272
tu, însă acum tare mi-aş dori să-ţi spun că te
părăsesc pentru totdeauna, că indiferent de ce
explicaţie ai avea, nu vreau să îţi mai fiu prietenă.
— Şi, ai emoţii?
Am emoţii? Probabil că da, asta în cazul în
care şterg cu buretele modul în care ne-am
cunoscut şi păstrez doar ultimele sale cuvinte din
acea seară. Însă, cu toate că mi-a spus că el chiar
mă place, după ce a distrus toată întâlnirea, nu a
forţat nimic atunci când i-am spus destul de clar
care este locul său. Ca să fiu sinceră, nici măcar
acum nu ştiu care este locul lui Michael. Am trecut
de pragul străinilor, în condiţiile în care l-am
reîntâlnit la cimitir şi la magazinul din cartier, însă
e o cale lungă până la pragul de amici.
Cu toate astea, uite-mă aici, Jarryd, stând
acum pe treptele din faţa casei mele, aşteptându-l
pe Michael. Nu ştiu dacă am emoţii, până când
opreşte maşina în faţa casei şi sunt nevoită să
închid ochii pentru o clipă şi să răsuflu adânc.
Faptul că nu coboară imediat mă linişteşte şi mă
agită în acelaşi timp, pentru că efectiv îi simt
privirea cum iese prin parbrizul maşinii şi îmi
scanează tot corpul.
Zâmbetul său ameţitor mă face să tresar
atunci când îmi deschide portiera şi rămâne câteva
secunde aplecat spre locul meu, în timp ce continuă
să mă privească insistent.

273
 — Acelaşi efect, mormăie amuzat şi se
retrage la locul său.
Îşi mută privirea şi îi analizez profilul
încruntat, dar totuşi perfect, iar asta mă face să uit
pur şi simplu de ceea mi-a spus.
Mă urc într-un final şi, fără să-mi mai spună
nimic, porneşte motorul şi se îndreaptă spre
direcţia opusă în care am crezut că vom merge. Nu
mi-a spus oricum ce vom face, dar m-am gândit că,
cel mai probabil, ne vom opri la Gail's sau la
Gardenia. Totuşi, continuă să meargă spre un loc
necunoscut, iar mie îmi este teamă să-l întreb
încotro ne îndreptăm, însă nu pentru că mi-ar fi
frică de el, căci mi-a demonstrat că-i un băiat în
regulă – cu excepţia acelei bătăi – ci pentru că nici
el nu a rostit niciun cuvânt până acum şi nu vreau
să fiu eu cea care sparge gheaţa. Deşi ar trebui să
fiu mai sigură pe mine şi mai îndrăzneaţă, însă
privirea lui fixată la drum şi mâinile ce strâng cu
putere volanul îmi spun să mai păstrez liniştea
pentru încă puțin timp.
Timpul meu se transformă în minute, iar
Michael opreşte maşina în faţa unui local străin mie
şi coboară înainte să mai apuc să spun ceva. Abia
când ies, îmi dau seama că picioarele îmi tremură
şi nu îndrăznesc să-l privesc. Nu îmi vine să cred
că fac asta.

274
 — Sunt multe localuri pe strada asta, poţi
alege orice îţi doreşti, îmi spune şi reuşesc să-mi
ridic privirea din pământ.
— Îmi este indiferent, îi spun şi regret
imediat că i-am răspuns aşa.
Totuşi, el nu pare deranjat de atitudinea mea
indiferentă pe care vreau să o afişez.
— Atunci, sper că îţi place mâncarea
italienească, vorbeşte entuziasmat şi îmi face semn
spre intrarea restaurantului.
În momentul în care ne aşezăm amândoi la
masă, unul în faţa celuilalt, realizez cât de serioasă
este situaţia de faţă. Eu chiar am ieşit la o întâlnire
cu Michael şi, în loc să fiu disperată după o ieşire
de urgenţă, încerc să-mi stăpânesc bătăile agitate
ale inimii.
Un ospătar ne aduce meniurile, iar după ce
le studiem amândoi în linişte prea mult timp, mă
hotărăsc la un moment dat să aleg nişte paste la
întâmplare. Nu sunt deloc atentă la ce-şi comandă
el, asta pentru că marea mea problemă este cum să-
mi controlez tremuratul mâinilor şi al picioarelor.
Liniştea devine şi mai jenantă, iar eu profit
de ea pentru a-l studia şi mai bine. Aceiaşi ochi
albaştri mă privesc curioşi şi parcă într-un mod
prea provocator. Încă o dată nu-mi vine să cred că
mintea mea nu poate fi indiferentă la trăsăturile
frumoase ale chipului său şi, brusc, continuu să mă

275
întreb întruna unde se afla băiatul ăsta în urmă cu
două săptămâni.
— Îmi pare rău pentru ce am făcut, rupe în
sfârşit liniştea şi mă ia complet prin surprindere.
— E ok, sincer. A trecut mult timp de atunci,
îi spun şi încerc să ignor junghiul din stomac.
Nu vreau ca Michael să-mi pună întrebări
despre acea ieşire, pentru că, sinceră să fiu, nu ştiu
ce aş putea să îi spun. Cert e că m-am săturat să
mint oamenii din cauza ta, Jarryd.
— Despre ce vorbeşti? mă întreabă
nedumerit.
— Dar tu despre ce vorbeşti? îl întreb, iar
nodul din stomac îmi urcă până în gât.
— Eu vorbeam despre faptul că ai fost
nevoită să mă vezi bătându-l pe idiotul ăla.
Mă blochez pentru o clipă şi nu ştiu ce să-i
spun, deşi simt că apăsarea din piept a dispărut.
— De ce l-ai bătut, oricum? îl întreb şi sper
să nu-şi dea seama că încerc să schimb subiectul,
în ciuda faptului că răspunsul lui chiar mă
interesează.
— Asta ştiu să fac, îmi răspunde serios.
— Adică?
— Îi bat pe toţi care mă calcă pe nervi.
Sper că glumeşte, altfel s-ar putea să-mi
doresc să fug de aici cât mai repede.

276
 — Doar pe cei care sunt idioţi, Everly,
continuă, probabil pentru că, după expresia mea,
ştie că sunt la un pas de a fugi.
— Băiatul ăla era un idiot?
— La fel de idiot ca tipul din acea seară în
care te-am cunoscut. Cât mi-aş dori să-l fi bătut
atunci.
Dumnezeule, el nu glumeşte. Michael chiar
este un bătăuş căruia nu îi pasă de nimic.
— De ce? întreb şocată.
— Nu sunt prost, Everly. Chiar crezi că am
înghiţit orice rahat mi-a spus Lilly?
— Ce ţi-a spus?
Nu îmi vine să cred în ce direcţie a luat-o
tăcerea noastră de până acum.
— Ştiu că ai încercat să-l faci gelos, îmi
spune serios şi mă cutremur sub privirea lui.
Tocmai ăsta a fost şi motivul pentru care n-am
forţat nimic. Dar apoi te văd la cimitirul pe care îl
vizitez aproape zilnic şi niciodată nu eşti acolo, iar
la scurt timp apari fix pe strada mea, lângă
magazinul bunicii mele. Iartă-mă dacă m-am
gândit că poate idiotul ăla nu te interesează aşa
mult, din moment ce nu-l mai văd prin peisaj.
Sângele îmi zvâcneşte în urechi după ce
termină de vorbit, iar nervii mei se trezesc imediat
la viaţă. Sunt nervoasă pe tine, Jarryd, pentru că,
aparent, toată lumea îţi observă absența, în timp ce
eu mă strofoc să îmi dau seama dacă ai fost real sau
277
nu. Îmi vine să strig din toţi rărunchii că te urăsc,
dar cea mai slabă parte din mine ştie că aş spune-o
doar la nervi.
— Eu şi Jarryd suntem doar prieteni, îi spun
şi ignor toate celelalte cuvinte ale sale.
Este evident, probabil, pentru oricine ar auzi
asta, că ceva e la mijloc. Până şi inima îmi tresare
din piept, pentru că este conştientă de minciuna
mea.
Noi nu suntem prieteni, Jarryd. Nu am fost
şi nu vom fi niciodată. Ştii de ce? Pentru că
prietenii nu îşi fac rău unul altuia.
— Iar tu şi Michael ce sunteţi? mă întreabă
amuzat, schimbând el de data asta subiectul.
— Cunoştinţe? îl întreb.
— Aţi putea fi mai mult?
Nu sunt capabilă să-i răspund, în primul rând
pentru că întrebarea lui mă lasă fără cuvinte, iar în
al doilea rând, chiar nu ştiu.
— De unde o cunoşti pe Lilly? schimbă din
nou subiectul.
— E cea mai bună prietenă a mea. Tu?
— Iese cu fratele meu, îmi răspunde imediat.
Dacă ai putea avea orice animal, care ar fi acela?
De data asta izbucnesc în râs, însă el îşi
păstrează atitudinea serioasă.
— Probabil un câine, răspund amuzată.
— De ce?

278
 — Pentru că este singurul animal din lume
care te poate iubi mai mult decât se iubeşte pe el
însuşi. Dar tu?
— Probabil un peşte, răspunde la fel de
serios.
— De ce?
— Pentru că abia am grijă de mine, răspunde
şi un zâmbet fin îi apare în sfârşit pe buze.
Ospătarul ne aduce farfuriile cu mâncare şi
abia acum realizez cât de repede s-au scurs ultimele
minute. Pastele arată grozav, dar cum nu-mi este
aşa foame, nu mă grăbesc să mănânc.
— Câţi ani ai? îl întreb şi îşi ridică surprins
ochii din farfurie.
— Douăzeci şi trei. Tu?
— Optsprezece.
— Mov sau galben? întreabă în continuare,
parcă lansând un joc al întrebărilor.
Pot să jur că ochii îi sclipesc într-un mod
ciudat, pe care nu-l înţeleg.
— Niciuna, îi răspund râzând.
— Ai o culoare preferată?
— Nu am, îi spun serioasă.
— Dar anotimp preferat?
— Nu.
Poate că aveam înainte, dar timpul din
ultimii trei ani a fost doar timp pentru mine. Lung,
agonizant şi la fel.
— O băutură preferată?
279
 — Nu, spun din nou.
— Un loc preferat?
— Nu.
Sunt pe punctul de a mă corecta, dar îmi dau
seama că acea cafenea nu mai este locul meu
preferat.
— Oh, haide! Un film preferat? întreabă, cu
speranţă în glas.
— Alien? spun primul film care îmi vine în
minte.
Nu m-am gândit niciodată să-mi fac o listă
cu preferinţe. Nu ştiam că se practică lucrul ăsta.
— Tocmai ai irosit toate filmele pentru ăsta?
Mă tem că m-am înşelat în privinţa ta.
— Al tău care este?
— Nu-mi vine să cred că mă întrebi asta.
Evident, „The Godfather"!
— De ce ai părul așa lung? e rândul meu să-
l întreb.
Mă simt penibil pentru că mi-am irosit toate
întrebările pentru a-l întreba despre părul lui.
Contrar a ceea ce ar putea înțelege el, nu îmi
displace, chiar dacă aproape îi atinge umerii, iar
urechile îi sunt ascunse.
— Pentru că nicio fată nu m-a întrebat asta
până acum.
Râdem împreună şi conştientizez că
prezenţa lui îmi face bine. Modul său de a-mi pune
întrebări, încercând să mă cunoască, mă amuză şi
280
mă încântă în acelaşi timp. E o senzaţie ciudată pe
care, nici dacă aş vrea, nu o pot explica în cuvinte.
— Cărţi sau reviste? continuă cu întrebările.
— Cărţi, evident. Tu?
— Nu citesc, mulţumesc.
— Dar ce faci? îl întreb.
Vreau ca întrebarea mea să sune la modul
general, dar privirea lui îmi transmite că nu s-a
prins deloc de înţelesul său.
— Mă gândesc că ai cele mai irezistibile
buze pe care le-am văzut vreodată.
Sunt conştientă că obrajii îmi iau pe loc foc,
la fel cum şi el este conştient că a spus ceva mult
prea deplasat. Aş vrea să îi spun că nu sunt
deranjată de cuvintele sale, dar nu mai am
grai. Toată existenţa mea se pierde în acele cuvinte
pe care mintea mea le repetă la nesfârşit.
„Ai cele mai irezistibile buze"
Ai
Cele
Mai
Irezistibile
Buze
Pe care
Le-am văzut
Vreodată.

— Îţi place mâncarea? mă întreabă.

281
 Dezamăgirea pe care o simt mă ia prin
surprindere, dar îmi revin imediat.
— Da, mulţumesc. Ţie?
Dă paharul de apă peste gât, în timp ce îmi
răspunde printr-o simplă înclinare a capului că da.
Nu vreau ca mintea mea să-l compare cu
tine, dar nu se poate abţine, aşa că, reuşesc să
găsesc o diferenţă foarte mare între voi doi. În timp
ce tu eşti un enigmatic tăcut pe care nu-l pot citi
deloc, Michael este exact ca o carte de citit. Nici nu
cred că încearcă măcar să îşi ascundă emoţiile, însă
dacă o face, eşuează lamentabil.
E ciudat să văd un băiat reacţionând aşa din
cauza mea, începând de la privirea stânjenită, până
la momentul în care varsă întregul pahar cu apă, iar
apoi îşi pune tot restul de mâncare în braţe.
Toate momentele care urmează se
desfăşoară într-o atmosferă detensionată şi cu
multe crize de râs. Într-un final renunţă şi cu
întrebările, dar continuă cu privirile arzătoare, ceea
ce mă face să mă simt fericită atunci când mă
întreabă dacă putem pleca.
Totuşi, faptul că îmi doresc ca seara să nu se
termine mă dă complet peste cap. Nu neg că a fost
o ieşire grozavă. Nu ştiu exact ce fel de întâlnire a
fost, dar nu m-am simţit niciodată atât de relaxată
şi de bine.
Michael revine la jocul cu întrebări în drum
spre casă, vrând să afle mult prea multe alte lucruri
282
despre mine, începând cu materia preferată, până la
partea de pat pe care-mi place să dorm.
E amuzant şi drăguţ, contrar tuturor
gândurilor pe care le-am avut până acum.
— Mulţumesc pentru seara asta, îi spun, în
timp ce îl las să mă conducă până în faţa casei.
— Nu-i aşa că îţi pare rău că sunt doar un
iubit fals?
Ştiu că glumeşte, dar întrebarea lui mi se
izbeşte brutal de piept. Rânjetul mi se şterge de pe
buze şi trebuie să recunosc că m-a prins cu garda
jos.
Nu ştiu cum să reacţionez în preajma lui, mai
ales când se comportă astfel. Nimeni nu m-a privit
până acum aşa cum o face el şi, cu siguranţă,
nimeni nu mi-a vorbit aşa cum îmi vorbeşte el.
— Îmi pare rău că te-am pus în situaţia aia
penibilă, încerc să dreg momentul stânjenitor,
cerându-mi scuze pentru prima oară faţă de el cu
privire la acea seară. Poate că nu ştii, dar Lilly
poate fi foarte insistentă.
Brusc mă opresc şi simt cum îmi fuge
pământul de sub picioare, de parcă tocmai sunt
martoră celui mai mare cutremur din istoria lumii.
Nu mai aud nimic din cauza sângelui care îmi
bubuie în urechi. Nu mai văd nimic din cauza
întunericului care mi-a învăluit întregul trup.
Realitatea devine un moment mult prea ireal
şi mai sunt conştientă doar de buzele moi ale lui
283
Michael care îmi întrerup discursul. Îi simt braţele
cum mă trag cu forţă şi, totuşi, delicat, la pieptul
său, în timp ce gura lui o mângâie pe a mea. La
început pare o simplă atingere nevinovată, dar pe
parcurs ce observă că nu-l resping, tachinarea lui se
transformă într-un sărut adevărat.
Senzaţia ce îmi curge prin vene îmi dă fiori,
dar, în acelaşi timp, simt zeci de valuri de căldură
cum îmi ard interiorul.
Nu există grad de comparaţie, oricât de
vinovată mă simt pentru că găsesc sărutul său atât
de răvăşitor. Am un milion de ace în stomac atunci
când mă gândesc că Michael mă sărută în acelaşi
loc în care m-ai sărutat şi tu. Aceeaşi bucată de
pământ este acum martoră trădării mele. Ştiu că e
prostesc, Jarryd, dar acum sunt şi mai vinovată.
Cum nu sunt capabilă să-l resping sau să-l
opresc, pentru că funcţiile mele motorii sunt
moarte, lui Michael îi ia câteva secunde bune să
înţeleagă că buzele mele nu se mai mişcă odată cu
ale lui.
Se opreşte într-un final, în acelaşi timp cu
inima mea. Încă îi simt respiraţia deasupra buzelor
mele, deşi nu mă mai atinge în niciun fel.
— Mereu o dau în bară, şopteşte.
Nu am curaj să-l privesc. Nu sunt pregătită
să-i întâlnesc privirea, aşa cum nici nu sunt
pregătită să mă gândesc şi să accept ce s-a
întâmplat.
284
 — Îmi pare rău, vorbeşte pe un ton mult mai
aspru şi pare că se ceartă singur.
Îmi deschid ochii abia când aud motorul
maşinii şi îl privesc cum se îndepărtează ca un
disperat, cât mai departe de mine.
Astăzi am avut parte de al doilea sărut din
viaţa mea, Jarryd, iar dacă ar fi să fac o listă de
preferințe, al tău ar fi pe primul loc. Nimic nu poate
întrece acel prim sărut. Al tău.
Spune-mi tu, te rog, ce drum să aleg eu
acum? Cel al disperării sau al ignoranţei? Care
crezi că mă va ajuta să depăşesc această obscuritate
în care mă afund?

285
 Nu am intrat în casă după ce Michael m-a
sărutat. Cumva, nu găseam niciun loc în care să mă
pot refugia. Ştiam că aveam să mă întâlnesc cu tata
sau Keira, iar ea, în special, mi-ar fi pus întrebări la
care nu aş fi ştiut ce să răspund.
Mă simţeam sfâşiată în mii de bucăți de toate
sentimentele care mă copleşeau. Nu am vrut să fiu
singură în acele momente de disperare, aşa că, în
ciuda supărării, în loc să intru pe uşa casei mele, m-
am întors şi am început să alerg spre a lui Lilly.
Atunci când prietena mea a deschis uşa, m-a
privit confuză şi încruntată. Vocea îmi tremura, în
încercarea de a spune ceva, dar nu puteam să
articulez niciun cuvânt, iar în acea fracţiune de
secundă un ocean de disperare i-a apărut în ochi. I-
am lăsat braţele să îmi cuprindă trupul asaltat de
consulvii şi ne-am îndreptat tăcute spre camera ei.
Am adormit în braţele sale şi am lăsat toate
frustrările să mi le evapore pentru câteva ore.

***

286
 Când mă trezesc, Lilly îmi aduce un ceai
cald şi aşteaptă liniştită lângă mine, până când sunt
capabilă să vorbesc, iar odată ce îmi dau drumul la
gură nu mă mai pot opri.
— Jarryd m-a sărutat, îi spun şi îmi este greu
să mă lupt împotriva flăcărilor care mă consumă,
aşa că pur şi simplu vorbesc, exact ca o moară
stricată. Asta se întâmpla în urmă cu opt zile,
continuu. A doua zi, a încercat să îmi vorbească, să
îmi explice, dar eu eram prea bulversată. Mi-a furat
primul sărut, aşa că nu am ştiut cum să-l confrunt.
Nu am știu ce simt şi ce ar trebui să fac. Au trecut
şapte zile de când nu am mai primit niciun semn de
la el. Telefonul i-a fost închis de fiecare dată când
l-am sunat, aşa că doar am renunţat să mai aştept.
Am fost îngrijorată. Încă sunt, dar am realizat că
pentru el nu a însemnat nimic.
Mă opresc, las aerul să îmi părăsească
plămânii şi mă uit spre Lilly. A rămas cu mâna în
aer şi nu spune nimic, aşa că vorbesc mai departe.
— Ştiu că ar fi trebuit să-ţi spun de la
început, dar nu am putut. Mi-a fost frică de ceea ce
simţeam şi gândeam. L-am plăcut, Lilly. Din prima
clipă în care l-am văzut pe acel pod şi până acum.
Am tot sperat că, ajutându-l pe el, aveam să mă ajut
pe mine. Mă simţeam utilă şi vie, după foarte mult
timp. Dar nu am realizat că am intrat pe un teren
periculos. Pe el îl ajutam să se îndrăgostească de
ea, în timp ce eu mă îndrăgosteam de el.
287
 Lilly îngheaţă. Tot corpul meu îngheaţă.
Cuvintele mele ne lovesc pe amândouă ca un
trăsnet. Nu se compară deloc durerea cu ceea ce
simt eu, dar îmi amplifică totul de un infinit de ori.
— Everly...
Atât este capabilă să-mi spună. O înţeleg.
Ştii, sunt curioasă cum ai reacţiona tu, dacă ţi-aş
spune că m-am îndrăgostit de tine.
Mă ridic din pat într-un mod mecanic şi îmi
ţin lacrimile în frâu.
— Nici nu ştiu dacă să râd sau să plâng,
continuu, iar Lilly se încruntă. Până acum două
săptămâni, îmi spuneai că nu am fost sărutată
niciodată, iar astăzi realizez că am avut parte de al
doilea prim sărut din viaţa mea. Totul s-a schimbat
la o sută optzeci de grade, ca şi cum ai derula la
viteză maximă cel mai melodramic film.
— Nu înţeleg, îmi spune şi mai nedumerită.
— Michael, e tot ce spun.
— Nu cred!
Sare şi ea din pat şi rămâne în faţa mea cu
gura deschisă şi o expresie şocată.
— Ne-am tot întâlnit întâmplător, iar aseară
am ieşit împreună.
— Împreună, împreună? Doar voi doi?
— Doar noi doi, îi răspund şi îşi astupă gura
cu ambele mâini.
— S-a comportat normal. Cred. Nu ştiu. Dar
m-am simţit super. Mai puţin la sfârşit, când m-a
288
sărutat pe nepusă masă şi m-a dat complet peste
cap.
— Nu-mi vine să cred că a făcut asta. Ever,
îmi pare rău. Este numai vina mea.
Chipul său schimonosit de regret mă face să-
mi fie şi mai rău.
— Nu e vina ta, Lilly. Nu cred că e vina
nimănui. Şi, în plus, nu a fost chiar atât de rău.
Îşi măreşte ochii surprinsă.
— Ce anume?
— Sărutul, şoptesc.
Ştiu că în acest moment probabil gândeşte că
am înnebunit. Eu una asta cred, pentru că nu găsesc
o altă explicaţie.
— Ai încercat să-l mai suni? mă întreabă.
Ştiu că se referă la tine, iar asta îmi face
inima să îmi tresară. Cuvintele îmi înoată prin cap
şi nu sunt în stare să-i răspund, aşa că doar dau din
cap în semn că nu.
— Sună-l acum!
Mi se taie imediat respiraţia.
— De ce?
— Pentru că nu poţi sta aşa, Ever.
Mă aflu pe marginea unei prăpăstii, gata să
cad oricând.
— Am încetat să mai aştept. Lilly. Uneori
îmi place să cred că nici măcar nu a fost real. Iar
atunci, poate că aş putea să mă bucur de momentele
cu Michael.
289
 Lilly cade pe gânduri, dar pentru puţin timp.
Ochii îi sclipesc de furie şi e toată roşie în obraji,
dar o înţeleg din nou. Spun numai prostii.
— Tu te auzi? Everly, Jarryd este real. La fel
şi Michael. Nu te poţi ascunde în spatele unor
aberaţii. Ai nevoie de răspunsuri. Dacă sărutul lui
Michael nu a fost atât de rău, atunci trebuie să-ţi
rezolvi treburile cu Jarryd.
— Nu am nicio treabă cu el, îi spun
revoltată.
— Tocmai ai recunoscut că eşti îndrăgostit
de el.
— Dar...
Asta am făcut, nu-i aşa, Jarryd? Tu ce crezi
despre asta? Oare aşa se simte dragostea? La fel ai
simţit şi tu cu Vyella?
— Sună-l, Everly!
Ştiu că e inutil, dar o fac mai mult pentru că
îmi doresc ca Lilly să nu mai insiste. Eu m-am
împăcat cu ideea că ai dispărut din viaţa mea.
Robotul îmi vorbeşte din nou, iar junghiul
din piept este mai puternic ca niciodată. Până şi
privirea prietenei mele este plină cu aceeaşi
dezamăgire pe care o simt şi eu.
— Gata, mergem acolo!
— Unde? întreb panicată.
— La cafenea. Dacă el nu are de gând să
apară, atunci vom vorbi cu ea.

290
 Simt cum panica începe să îmi blocheze
respiraţia.
— Ai înnebunit?
— Gândeşte-te puţin, Ever. Mergem acolo,
îi punem câteva întrebări şi poate aflăm care-i
treaba cu ciudatul tău.
Junghiul din piept mă ucide.
— Nu e ciudatul meu. Şi, cu siguranţă, nu
vom merge la ea pentru răspunsuri.
Lilly se încruntă şi mă priveşte pe sub gene.
Ştiu ce vrea să îmi spună, deşi nu rosteşte cuvintele
cu voce tare. Poate că într-adevăr sunt prea
orgolioasă pentru a merge la ea sau poate prea
geloasă, dar, orice ar fi, este cea mai proastă idee.
— Atunci o să îţi plângi amarul ca o tristă ce
eşti şi îți vei bate joc de Michael.
Cuvintele ei mă dezgustă, deşi sunt
conştientă că le spune doar pentru a mă provoca.
— Ştii foarte bine că nu fac asta, îi spun,
deranjată.
— Nu asta văd eu. E simplu. Ori faci ceva,
ori nu.
Mă îndrept nervoasă spre uşă şi îi ignor
protestele.
— Mă duc acasă, Lilly. Probabil tata e
îngrijorat.
— I-am scris aseară că rămâi la mine. I-am
trimis chiar şi o poză cu tine dormind.

291
 Stomacul mi se strânge din nou într-un ghem
dureros şi cad pe gânduri. Poate că Lilly are
dreptate. Dacă nu încerc să fac ceva, voi rămâne
probabil numai cu frustrări şi zeci de întrebări şi
totul numai din cauza ta, Jarryd.
Știu că o să regret asta, dar e tot ce mai pot
să fac, așa că, zece minute mai târziu, ne aflăm în
faţa cafenelei. O durere acută îmi inundă inima şi
sunt conştientă că nu pot intra. Ar trebui să o fac,
pentru că îi dau din nou dreptate prietenei mele.
Amândouă ştim asta, însă e ca şi cum o forţă
supranaturală mă împinge cât mai departe de un
adevăr care m-ar putea zdruncina pentru totdeauna.
Ce nu ştii nu te afectează, mi-am repetat de
multe ori în gând, dar acum nu mai sunt atât de
sigură de semnificaţia acestor cuvinte. Simt mâna
lui Lilly cum o strânge uşor pe a mea şi am
impresia că, în loc să mă calmeze, ea vrea să se
asigure că nu am de gând să dau bir cu fugiţii.
Vyella ne vede din secunda în care suntem
în faţa intrării, iar eu o văd pe ea. Are o privire
vigilentă şi precaută, ori sunt eu prea alarmată şi
am impresia că îmi citeşte gândurile. Cât mi-aş dori
să fii aici, Jarryd. Nu aş mai fi supusă unei astfel de
torturi emoţionale şi psihice.
Durerea este din ce în ce mai sufocantă, cu
fiecare pas pe care îl facem spre masa ce odată a
fost a mea şi a lui Lilly. Prietena mea încearcă să-
mi transmită prin ochii săi că totul este sub control,
292
dar eu nu am nicio şansă de a o crede. Nu în timp
ce totul se destramă în mintea mea.
Vyella se apropie de noi şi încep să cred cu
tărie că ceva nu este în regulă. Poate că şi ea este
îngrijorată şi ar fi trebuit să vin mai devreme aici
pentru a vorbi cu ea. Mă agăţ de acest gând până
când se opreşte în faţa mea şi mă priveşte de parcă
şi-ar dori să mă ucidă cu acei ochi ce până acum îi
credeam inocenţi. Ştiu că eşti îndrăgostit de ea,
Jarryd, însă sper că ştie asta, pentru că nu îmi place
deloc cum se uită la mine.
Nu ne întreabă dacă dorim ceva de băut, nu
ne salută, nu face nimic. Vyella pe care am văzut-
o în prezenţa ta a dispărut. De fapt, e ca şi cum nici
nu a existat vreodată.
Am impresia că trec minute sau ore întregi,
cât timp ne privim şi nimic mai mult. Într-un final,
Lilly sparge liniştea, dezlănţuind în acelaşi timp un
întreg haos.
— Vrei să iei puţin loc?
Blonda din faţa noastră nu pare deloc
surprinsă de întrebarea prietenei mele, de parcă
abia aştepta un semn de la noi. Se aşază fără niciun
comentariu, iar jocul privirilor mă mai chinuie
pentru încă puţin timp.
— Everly vrea să-ţi pună câteva întrebări.
Pentru o secundă, am impresia că gândurile
mele au ieşit cu forţa din mintea mea, dar realizez
imediat că Lilly este cea care a vorbit din nou.
293
 Sunt blocată şi efectiv nu ştiu ce să fac. Din
fericire, toată această incertitudine nu durează
mult. Pentru prima dată, într-un timp foarte scurt,
inima mea îşi doreşte răspunsuri. Vrea să ştie ce s-
a întâmplat cu tine, cu noi, cu noua Vyella care mă
priveşte în continuare ciudat.
Ştiu că e deplasat şi acţionez mişeleşte, dar
o fac doar pentru tine, Jarryd. Aşa că, fără să-mi
ofer niciun răgaz de a mă răzgândi, îmi fac curaj şi
vorbesc.
— Ştii ceva de Jarryd?
În momentul în care îţi rostesc numele cu
voce tare, întregul meu corp reacţionează, începând
cu inima care-mi tresare în piept, până la plămânii
care abia mai funcţionează.
Vyella nu are nicio reacţie la auzul numelui
tău. Întâi se uită încruntată la mine, după care cade
pe gânduri. Reacţionează imediat însă, deşi pare
foarte nedumerită.
— Cine? mă întreabă.
— Jarryd? o întreb din nou.
Vreau să cred că o face intenţionat, dar orice
urmă de frustrare a dispărut acum de pe faţa ei,
fiind înlocuită de multă confuzie.
— Care Jarryd?
— Verişorul meu? întreb.
Abia acum reacţionează şi îşi măreşte ochii
surprinsă.
— Te referi la James?
294
 Întrebarea ei se propagă în fiecare nerv pe
care îl mai am în corp, însă, în primă fază, mi-e
greu să îmi dau seama ce a spus de fapt.
— Nu, la Jarryd, îi spun calmă, în timp ce
totul începe să se învârtă cu mine. Nu cunosc
niciun James.
— Iar eu nu cunosc niciun Jarryd, îmi spune.
Simt că mă sufoc şi creierul meu abia acum
îi procesează cuvintele.
— Dar...
— Singurul tău verişor pe care îl cunosc eu,
este James, iubitul meu, mă întrerupe cu o
satisfacţie în glas atunci când accentuează ultimele
două cuvinte.
Deja e prea târziu pentru mine ca să mai pot
mişca sau spune vreun cuvânt.
— Ce ai spus? a întrebat Lilly, în locul meu.
Corpul începe să îmi tremure şi mai tare.
— Uite, nu ştiu ce are de gând James, dar nu
aşa îmi demonstrează că îi pare rău.
Glasul ei parcă îl aud de la depărtare. Am
impresia că sufletul mi-a ieşit din corp, lăsând în
faţa Vyellei doar un recipient gol.
Mă priveşte devastată acum, cu o tristeţe pe
care nu am văzut-o niciodată în ochii săi.
— De ce să-i pară rău? aud vag vocea
prietenei mele.
— Pentru că m-a părăsit, îi răspunde, în timp
ce îşi şterge o lacrimă de pe obraz.
295
 Durerea mea este inimaginabilă.
— Adică?
Vreau să îi spun lui Lilly să înceteze cu
întrebările, dar vocea mi-a dispărut. Vyella nu îi
mai răspunde şi îşi îndreaptă privirea din nou spre
mine. Nu mai e fata veselă şi cu zâmbetul pe buze,
dar nici nu mă mai priveşte de parcă mi-ar dori
moartea. În schimb, văd disperare în ochii ei,
amestecată cu multă tristeţe.
— A fost cu tine zilele astea, nu? mă
întreabă.
Sunt imobilizată, iar durerea îmi radiază în
tot corpul.
— Nu, este tot ce reuşesc să articulez.
— Nu minţi!
Aparent, nu eu sunt cea care minte.
Vreau să fug de aici. Vreau să dispar. Nu
înţeleg nimic din ce se petrece, dar ştiu că dacă aş
face-o, adevărul m-ar sfâşia.
— Ai vorbit cu el? o întreabă Lilly.
— Normal că vorbesc cu el. Este iubitul
meu. Vorbim în fiecare zi, iar de data asta mi-a
spus că trebuie să plece puţin din oraş, pentru că
mătuşa lui se simte rău. Bănuiesc că nu e vorba de
mama ta, nu? mă întreabă cu o privire îndurerată.
Durerea nu mai are loc de toate celelalte
senzaţii care mă ucid pe interior.
— Când ai vorbit ultima oară cu el?
continuă Lilly.
296
 — Aseară, iar de dimineaţă m-a anunţat
printr-un mesaj de plecarea lui. E schimbat, simt
asta. Credeţi că m-a părăsit din nou?
Aseară.
Aseară.
Adică acum câteva ore ai vorbit cu ea.
Eu nu ţi-am auzit vocea de opt zile. O sută
nouăzeci şi două de ore. Crede-mă, Jarryd, asta e
matematică rapidă, probabil creierul meu este prea
afectat în acest moment dacă a reușit să facă un
calcul atât de rapid.
Iar Vyella... Vyella este iubita ta.
Iar numele tău... numele tău care este,
Jarryd?
Dezamăgirea pe care o simt este profundă,
carnală, crudă şi fără milă. Iubirea mea arde
împreună cu absolut tot ce am construit în jurul tău.
Vreau să mă agăţ de un firicel de speranţă că
Vyella ar juca teatru şi m-ar minţi, dar arată
devastată, exact ca un copil rănit şi abandonat.
Ştii ce simt în acest moment, Jarryd?
Mă simt ca şi cum m-aş îneca pe interior
într-o mare de înşelăciune, fără nicio gură de aer,
în timp ce restul trupului meu arde în minciuni.
Realitatea se simte ca şi cum aş muri de un milion
de ori în acelaşi timp, în cele mai teribile chinuri.
Nu mai pot să fiu părtaşă acestui moment.
Nu sunt suficient de curajoasă ca să cer explicaţii,
deşi ar trebui.
297
 Nu mai pot. Am auzit prea mult. Am
suportat prea mult.
A fost prea mult din secunda în care te-am
cunoscut.
Aşa că mă ridic şi fug cât mai departe.
Alerg.
Alerg până când picioarele mă părăsesc pe
treptele din faţa casei. O aud pe Lilly strigându-mă,
o văd pe Keira stând în pragul uşii nedumerită, însă
simt că în acest moment nu mai fac parte din lumea
lor.
Ştii, în viaţă, tot ce are un început are şi un
sfârşit.
Ăsta este sfârşitul nostru, Jarryd.

298
 Simt că aparţin unei alte realităţii, iar
absurditatea acestui gând mă chinuie până la
epuizare. Ştii, există o diferenţă atât de mare între
a înţelege şi a accepta realitatea, iar eu mi-am dat
seama mult prea târziu de acest aspect.
Cred că aş alege să fiu supusă unei torturi
fizice crunte, decât să-mi las sufletul să se
autodistrugă. Aş prefera să am răni adevărate în
carne, ca să pot ameliora durerea interioară. Aş da
orice ca să o pot opri. Absolut orice.
Tu ce ai face dacă ai putea da timpul înapoi,
Jarryd? Ce aş face eu? Vrei să ştii? Mă îndoiesc că
ţi-ar păsa, dar, cu toate astea, îţi voi spune. Nu aş
face absolut nimc. Nu aş schimba nicio secundă din
ultimele cincisprezece zile. Nu aş şterge amintirea
primului meu sărut, pătat de minciuni şi secrete.
Nu te-aş uita, Jarryd, pentru că ar însemna să
refuz să trăiesc. Ar însemna să îmi contrazic inima,
care deşi abia mai bate, încă mai are o bătaie pentru
tine. Ar însemna să-mi trădez sentimentele care, în
ciuda trădării tale, mă fac să mă simt vie.
Ştii, ţi-am spus că există o diferenţă foarte
mare între a înţelege şi a accepta realitatea. Eu mi-

299
am acceptat-o, Jarryd, iar tu nu mai ai ce căuta în
ea.
Am multe întrebări de pus, dar nu cred că
mai vreau să le aflu şi răspunsurile.
De ce ne îndrăgostim?
De ce murim?
De ce mama m-a părăsit?
De ce tu m-ai minţit?
De ce nu pot să nu mai simt absolut nimic?
De ce ai vrut să sari de pe pod?
Sunt multe, ţi-am spus.
Nu o să înţeleg niciodată ce ai urmărit de
fapt. Dacă Vyella a fost iubita ta, în tot acest timp,
ce ai vrut de la mine? Ce am fost, Jarryd? Pentru că
este peste puterile mele de înţelegere. Sau poate că
ai reuşit să o cucereşti din prima secundă, aşa cum
ai făcut cu mine, însă ai continuat un joc al
minciunilor, din care nu a ieşit nimic bun. Cel puţin
nu pentru mine, însă mă îndoiesc că tu ai putea
câştiga ceva.
Acum înţeleg ce te-ar fi putut convinge în
acea seară să sari de pe podul ăsta, pe care mă aflu
eu acum.
Dragostea, Jarryd. Ea te poate convinge să
faci sau să spui cele mai nebuneşti lucruri.
Eu nu am curajul tău. Nu îndrăznesc să sar
balustrada de fier. Tot ce fac este să o ating şi să
mă gândesc că iubirea sfârşeşte prin a-ţi frânge
inima.
300
 Este vina mea, ştiu. Sau poate nu doar a mea.
Nici nu ştiu. Nu mi-ai dat speranţe, mi le-am făcut
eu singură, în mod inconştient. Mi-am dat seama
că dragostea mea pentru tine a început abia când
am pierdut-o. Gândul ăsta mă sufocă şi mă face să
mă simt vinovată. Însă tu nu ai nicio scuză. Nu cred
că ai putea avea una bună.
Jarryd sau James, ce ai simţit tu atunci când
ai fost la un pas de a sări? Ai simţit panică,
frustrare, frică sau, pur şi simplu, nimic?
— Nu o face!
Acela a fost momentul în care mi-am jurat
cu toată fiinţa mea că voi face tot posibilul să te
conving să nu sari de pe acest pod. Atunci când ţi-
am strigat cu disperare aceleaşi cuvinte. Este ironic
cum am ajuns în aceeaşi situaţie, cu toate că există
o diferenţă între noi doi.
Vocea ta profundă mă face să tresar şi, deşi
nu te privesc încă, am senzaţia că pătrunzi în corpul
meu şi îmi zmulgi inima care mi se zbate ca o
nebună în piept.
De ce te-ai întors? De ce eşti aici? De ce m-
ai minţit?
Vreau să îţi pun toate aceste întrebări. Vreau
să îţi spun multe şi nimic. Nici măcar nu ştiu cu ce
să încep.
Mă întorc uşor spre tine şi am impresia că
retrăiesc acea seară, cu excepţia că eu mă aflu în
pielea ta acum. Dar e imposibil, Jarryd. Nu voi
301
reuşi niciodată să îmi dau seama ce se află în
spatele acelui chip frumos.
Nu am sperat că asta avea să fie ziua în care
te voi revedea. Nu am crezut că aveam să te mai
văd vreodată şi nici nu cred că îmi mai doream.
Însă, eşti aici. În faţa mea, urlând să nu sar de pe
pod, când tot ce îmi doresc, de fapt, este să te arunc
pe tine.
Dacă aş fi ştiut că urma să fii aici, nu aş fi
părăsit camera mamei. Nu aş fi sperat că o alergare
m-ar fi ajutat să trec peste o zi în care doar
încercam să uit.
Dar viaţa e ironică din nou, nu?
Te privesc. Îţi privesc ochii ce acum s-au
transformat într-un univers plin cu durere şi
tristeţe. Ar trebui ca acum să îmi fie cu adevărat
frică de tine, Jarryd? Am refuzat încă din acea seară
că cred că eşti nebun, însă acum nu ştiu ce să mai
cred. Ştii, mi-am făcut o listă cu lucruri preferate,
însă acum am una şi cu lucruri pe care le urăsc. Iar
eu asta urăsc acum la tine. Faptul că eşti un
mincinos nenorocit.
Am senzaţia că îmi atingi sufletul atunci
când mă priveşti atât de pătrunzător. Faci un pas
spre mine şi vreau să fac unul înapoi, însă spatele
meu atinge bara de fier, iar singura mea şansă de
scăpare este apa adâncă de jos.
În acest moment, mă simt ca şi cum te văd
pentru prima oară şi încă sunt surprinsă de
302
intensitatea ochilor tăi şi de frumuseţea ta
exterioară. Însă cam atât, Jarryd. Sunt atrasă doar
de ambalaj, pentru că acum ştiu ce se află în acel
trup ispititor.
— Şi dacă o fac? te întreb, serioasă.
Legătura dintre noi se rupe, Jarrryd, lăsând
în locul ei doar un gol. Simt cum ne pierdem.
— Va trebui să sar după tine, îmi răspunzi şi
mai faci un pas.
Îţi cobori vocea şi privirea şi te îndrepţi spre
mine, încet şi precaut, exact ca un animal de pradă.
Poate că te voi surprinde din nou, exact ca atunci
când te-am lăsat în faţa casei mele şi am plecat, însă
îţi jur, Jarryd, prezenţa ta mă tulbură aproape la fel
de mult ca acel sărut pe care mi l-ai furat. Dacă aş
fi ştiut atunci... dacă aş fi ştiut că urma să faci asta,
nu m-aş mai fi întors niciodată. Nu mi-aş mai fi
permis să fiu vulnerabilă în faţa ta.
Inima îmi urlă să rămân, însă creierul câştigă
lupta, iar picioarele sunt de partea lui. Încep să
alerg, însă mintea mea pierde în faţa inimii şi, în
loc să mă întorc şi să o iau în direcţia opusă, trec
exact pe lângă tine. Îţi simt căldura pe care corpul
tău o emană în fiecare milimetru de piele atunci
când trupurile noastre sunt la o distanţă mică.
Arăţi devastat atunci când vezi că fug şi
observ asta, pentru că îndrăznesc să mai arunc o
ultimă privire spre chipul tău. Tot ce sper este să
rămâi acolo şi să îmi pot imagina că ai fost doar o
303
proiecţie a minţii mele, însă nu o faci. Alergi după
mine şi ştiu că, dacă ai vrea, ai putea să mă ajungi
din urmă într-o secundă, dar păstrezi o distanţă cât
să te aud cum îmi strigi numele.
Nu vreau să te aud. Nu vreau să te mai văd.
Nu vreau să mă opresc.
— Îmi pare rău! strigi, probabil cu toată forţa
plămânilor tăi, iar picioarele mele îngheaţă.
O mare de întuneric se năpusteşte în mintea
mea. Sunt nevoită să mă concentrez asupra
respiraţiei pentru câteva secunde, iar apoi mă întorc
nervoasă spre tine.
— Pentru ce, Jarryd? Pentru ce ţi-ar putea
părea rău?
Vocea mea e calmă, dar ştiu că vezi furia din
ochii mei. Ai tăi sunt roşii ca focul şi descopăr în
ei nişte valuri mult prea agitate care mă sperie.
— Pentru că am dispărut nouă zile, îmi
răspunzi şi te forţezi şi tu să îţi recapeţi aerul din
plămâni.
Sunt dezamăgită de răspunsul tău. Nu asta
voiam să aud. Nu dispariţia ta este lucrul care mă
răneşte cel mai mult acum, ci faptul că am avut
încredere în inocenţa pe care am văzut-o în tine la
început. Nu ştiu dacă ştii asta, dar sunt şanse ca
încrederea cuiva să nu o mai recâştigi niciodată,
odată ce ai pierdut-o, Jarryd. Poate te va ajuta asta
în viitor.

304
 — Şi pentru că am dat-o în bară, continui
agitat.
Magnitudinea adevărului mă loveşte din plin
şi mă doare cumplit. Tot ce spui mă răneşte şi îmi
vine să urlu de nervi și de frustrare. Nici măcar nu
mai suport să te privesc, însă voi face exact ca tine,
Jarryd, pentru că am învăţat de la cel mai bun. Voi
juca teatru până la capăt, oricât de mult rău îmi va
face prezenţa ta.
— E ok, Jarryd. Tu ai pierdut nouă zile, nu
eu, îţi spun calmă.
Nu sunt calmă deloc, dar şi eu pot fi o actriţă
bună.
— Pot să îţi explic, vorbești ușor disperat.
Privirea ta pătrunde până în străfundurile
mele, acolo unde dezastrul este ascuns şi aşteaptă
să izbucnească.
E prea târziu, Jarryd. Nu mă mai interesează.
— E ok, sincer.
— Nu vrei să...
— Nu, te întrerup şi îţi închizi gura şocat.
Te-am lăsat fără cuvinte, aşa-i? Ce te
aşteptai? Să-ţi cer o explicaţie? Să îmi doresc cu
ardoare să îmi spui secretul tău? Vremurile alea au
apus.
Nu are rost să îţi mai pun întrebări. Au mai
rămas doar paisprezece zile, iar apoi totul se va
termina. Şi, în plus, eu nu îmi încalc promisiunile,
în ciuda circumstanţelor şi a faptului că ştiu că nu
305
te ajut de fapt cu nimic. Însă, nu te mai ajut pe tine,
ci pe mine. Aşa îmi voi dovedi că sunt puternică,
iertând sau, cel puţin, încercând să fac asta.
— Mai avem paisprezece zile la dispoziţie.
Pregătit pentru ele?
Pari surprins de întrebarea mea, dar şi de
atitudinea mea distantă şi indiferentă.
— Încă vrei să mă ajuţi?
Doamna Hank mi-a spus că nimic nu este o
coincidenţă. Aşa o fi, Jarryd? A fost sau nu o
întâmplare întâlnirea noastră pe acel pod?
— Eu nu dau înapoi de la nicio promisiune.
Şi nici nu mint. Nu îţi pot da cele nouă zile pierdute
înapoi, dar am de gând să te ajut în continuare, în
cele paisprezece rămase.
— Dar...
— Acum merg acasă, te întrerup. Mă duc să
fac un duş şi apoi te aştept la restaurantul de lângă
cafenea. Crezi că poţi să ajungi acolo în două ore?
Nu vreau să mă întâlnesc cu tine la cafenea,
în primul rând pentru că urăsc acel loc acum, iar în
al doilea rând, nu vreau să risc ca Vyella să fie
acolo. Nu îmi dau seama dacă ştii despre întâlnirea
noastră de ieri, dar în acest moment nu îmi pasă.
Vreau doar să plec de aici. Am nevoie să respir cu
adevărat, pentru că, de când te-am văzut, am cam
uitat cum să o fac.
— O să fiu acolo.

306
 Nu mai eşti deloc în apele tale şi pari mult
prea absent. Am impresia că vrei să mai spui ceva,
însă prind momentul tău de ezitare şi ţi-o tai din
scurt.
— Ok. Ne vedem, îţi spun şi mă întorc cu
spatele la tine.
Am tânjit atât de mult după această revedere
încât am avut impresia că o să îmi recapăt aripile.
M-am înşelat.
Încep să alerg şi, din fericire, nu mă mai
urmezi. Îmi ia mult mai mult să ajung acasă, din
moment ce am luat-o în direcţia opusă, însă nu pot
să mă plâng. Faptul că trupul îmi este sleit de puteri
atunci când mă trântesc în patul mamei îmi ajută
creierul să intre într-o stare de amorţeală.
Tata bate din nou la uşă, pentru a patra oară.
O aud pe Keira cum încearcă să îl calmeze, iar
bătăile încetează într-un final. Ştiu că i-am promis
o discuţie, pe care o tot amân de ceva timp, însă
acum s-au adunat atâtea încât nici nu ştiu când voi
putea să vorbesc cu el.
Lilly mă sună şi îmi vine să urlu de frustrare,
pentru că nimeni nu îmi dă pace în acest moment.
Vreau să fiu singură. Vreau să nu aud nimic. Să nu
gândesc nimic. Nu am chef nici măcar să intru la
duş, deşi hainele îmi sunt ude de la alergat.
Gândul că ţi-am propus să ne întâlnim mă
sufocă, aşa că pun mâna pe telefon şi îţi scriu.

307
 "Îmi pare rău, dar am uitat că am planuri cu
iubitul meu. Totuşi, eu zic să mergi la cafenea şi să
o scoţi în oraş pe Vyella. Trebuie să o săruţi din
nou. Ajunge cu paşii de bebeluş."
Sunt evazivă în mesaj. Vreau să crezi că nu
sunt deranjată de dispariţia ta şi, cel mai important,
că nu ştiu absolut nimic. De ce? Pentru că aşa e cel
mai bine, pentru toată lumea.
Nu ştiu dacă îmi răspunzi, însă nici nu vreau
să aflu. Îmi închid telefonul şi la fel cum am făcut
cu toată lumea, fac şi cu tine. Te ignor şi îmi accept
singurătatea.
Eu o să îmi revin, Jarryd, pe când tu, vei
rămâne pentru totdeauna un mincinos sinucigaş.

308
 De ce oamenii au secrete şi ce înseamnă ele
de fapt? Sunt echivalentul minciunii? Ce a făcut
tata de fapt? M-a minţit sau a ascuns secretul, în
legătură cu decizia mamei de a-şi încheia singură
viaţă? Ce ai făcut tu, atunci când te-ai întors după
nouă zile şi, cu prea multă neruşinare, nu mi-ai spus
adevărul?
E minciună sau secret, Jarryd?
Aud bătaia uşoară din uşă şi îmi fac curaj să
mă ridic din pat. Nu îi pot spune tatălui meu ce vrea
să audă, însă trebuie să îi ofer ceva. Aşa că descui
uşa şi îl las să intre. Ştiu că e îngrijorat, în primul
rând pentru că este deja a doua zi de când stau
închisă în dormitorul mamei.
— Ştiu că vrei spaţiu şi sunt dispus să aştept
oricât, însă astăzi m-a sunat doamna Hank.
Încremenesc imediat ce îl aud şi mă fac mică
sub privirea lui îngrijorată. Ăsta era ultimul lucru
pe care mă aşteptam să mi-l spună, mai ales că nici
prin gând nu-mi treceau şedinţele de la care am
lipsit. Parcă a trecut o eternitate de când am fost
ultima oară în acel birou.

309
 — Era îngrijorată pentru că ai lipsit de la
ultimele trei şedinţe, fără să o anunţi. Ar trebui să-
mi fac griji?
Probabil că da, dar asta doar pentru că am
fost atât de abătută în ultima perioadă încât n-am
avut chef nici măcar de Hank. Totuşi, dacă i-aş
spune asta, probabil ar lua-o razna, aşa că încerc să
zâmbesc forţat şi să îl liniştesc.
— Nu, tată. Totul este bine.
Îşi dă seama imediat de încercarea mea
deplorabilă de a scăpa basma curată din discuţie.
— Ba nu este, fata mea. Dacă tu simţi că e
timpul să ne oprim cu şedinţele, te susţin. Dar dacă
doar fugi de ele, atunci lasă-mă, te rog, să te ajut.
Cred că l-am speriat destul de tare, dacă a
ajuns la astfel de concluzii. Îi citesc disperarea în
ochi şi mă sperii şi eu. Mă sperie gândul să ştiu că
Hank nu ar mai putea fi o opţiune.
— Nu vreau să le opresc, îi spun şi oftează
împăcat. Doamna Hank este prietena mea. O voi
anunţa că merg săptămâna viitoare. Îmi pare rău,
tată.
Probabil nu o voi anunţa chiar acum, însă el
pare încântat de răspunsul meu.
— Nu ai de ce, îmi spune şi îmi zâmbeşte
mulţumit.
Dă să plece şi abia acum observ că nici
măcar nu a intrat cu totul în cameră, de parcă voia
să se asigure că nu mă voi simţi ameninţată de o
310
altă prezenţă în ascunzătoarea mea. Îşi întoarce
doar capul spre mine şi ezită puţin, înainte să
vorbească.
— Everly, ce ţi-am spus despre mama ta...
— Tată, e în regulă, îl întrerup. Înţeleg. Ai
vrut să ne protejezi. Vom vorbi despre asta, bine?
Pare mai mult decât împăcat, iar asta îmi
face ca junghiul de vinovăţie din piept să se
intensifice. Merită să îi ofer mai mult, însă sunt
prea egoistă. Mă gândesc întâi la mine, la faptul că
eu sunt cea care preferă să ignore problema, să o
digere şi abia apoi să o discute.
— Oricând vrei tu, îmi spune şi pleacă,
închizând uşa în urma lui.
În mod normal, ar trebui să mă simt mai
bine, însă ultimele sale cuvinte răscolesc o amintire
dureroasă. Acelaşi lucru mi l-ai spus şi tu, când m-
am hotărât că-mi doresc să-mi împart secretele cu
tine. Să-mi împart întregul suflet. Şi am fost la un
pas atât de mic să cad în capcana ta şi să-ţi confesez
totul.
Arunc o privire spre telefonul închis şi nu
ştiu cum e posibil, dar ceva mă împinge să-l
deschid. Probabil o fac pentru că, într-un moment
de raţionament, îmi doresc să nu mai fiu atât de lașă
şi să-mi înfrunt problemele.
Curajul dispare imediat ce mesajul tău îmi
apare pe ecran, însă revine repede, aşa că îl
deschid, deși mâinile îmi tremură.
311
 „Ne putem întâlni mâine la restaurant, la
12?"
Şi atât. Nimic mai mult. Mi-ai citit măcar
mesajul?
Oare ai vorbit cu Vyella? Deja ştii că eu ştiu?
Ar mai avea rost să vin? Pentru că indiferent de ce
aleg acum, sunt profund dezamăgită de tine. Şi
doare. Aparent, dezamăgirea doare cumplit.
Mă uit la ceas şi mă pufneşte râsul, dar e un
râs amar, nu-ți face griji. Au trecut zece minute de
la ora spusă de tine. Probabil o să râzi şi tu acum,
dar eu chiar sunt curioasă ce îmi mai poţi spune.
Sunt curioasă dacă tu consideri că merit adevărul
sau minciuna.
Nu fac niciun efort ca să mă grăbesc, pentru
că oricum am întârziat, dar şi pentru că nu-mi pasă.
Mă duc întâi în bucătărie şi îmi iau o banană, pe
care o mănânc pe drum. Am impresia că mă îndrept
spre un cinema, unde urmează să văd o comedie
interpretată de cei mai buni actori.
Ştii, e puţin cam ironic cum de abia acum
văd cum arată de fapt toată situaţia asta. Eu
învârtindu-mă în jurul tău, încercând să fiu
disponibilă la orice oră ai tu chef de nişte sfaturi.
Sfaturi pentru a cuceri o fată. Pardon, Jarryd,
sfaturi pentru a-ţi cuceri iubita. E aiurea, nu? În
acest moment, nici nu-mi vine să cred cum de nu
mi-am dat seama de absurditatea acestui aspect de
la bun început.
312
 Totuşi, atunci când intru în restaurant şi te
văd aşteptându-mă, trebuie să recunosc că
picioarele mi se înmoaie instantaneu. Bănuiesc că
ăsta e farmecul asupra căruia nu am reuşit să rămân
indiferentă şi, doar ca să ştii, chiar te urăsc pentru
asta.
Aerul parcă se încarcă cu electricitate atunci
când ne privim. Te uiţi fugitiv la ceasul de la mână
şi zâmbeşti uşor, dar nu-mi spui nimic.
Mi-a lipsit acel zâmbet.
Ai o salată în faţă, de care nu pare că te-ai fi
atins, iar eu mă gândesc neîntrerupt dacă să mă
aşez sau să rămân în picioare.
Probabil ar fi ciudat, nu? Aş intra la bănuieli,
sau îmi fac griji degeaba?
Decid să mă aşez. E mai uşor să comunicăm
aşa, deşi mult mai greu, pentru că ochii noştri sunt
acum la acelaşi nivel.
Eşti tăcut. Al naibii de tăcut pentru tine. Nu
te mişti nici măcar un milimetru şi am impresia că
nici nu mai clipeşti. Oare încerci să mă citeşti
acum?
— Ce s-a întâmplat? îmi fac curaj şi te
întreb.
Îţi ia ceva timp până realizezi că ţi-am pus o
întrebare. Pentru o secundă şi uit de ce sunt atât de
nervoasă, supărată şi dezamăgită din cauza ta. Şi
asta doar pentru că emani numai frumuseţe prin toţi
porii, sinucigaş mincinos.
313
 Ignorând ziua de ieri, au trecut nouă zile de
când mi-ai vorbit ultima oară, iar atunci mi-ai spus
că îţi pare rău. Ai crezut că voi lua gestul tău ca pe
o glumă şi că ar trebui să nu mai vorbim niciodată
despre asta, spunându-mi apoi că ai nevoie de
mine.
Era ceva adevărat, Jarryd? A însemnat ceva
pentru tine acel moment sau, într-adevăr, a fost
doar o glumă?
Ţi-ai dorit să vorbesc cu tine, iar atunci când
am vrut să o fac, ai dispărut, lăsând în urma ta un
suflet pierdut. M-am condamnat pentru lipsa mea
de curaj. M-am simţit vinovată pentru că nu am fost
alături de tine atunci când a trebuit. Te-am crezut,
Jarryd. Am crezut că aveai nevoie de ajutor, însă ce
ai vrut de fapt doar tu ştii.
Mă aflu acum în faţa ta şi o parte din mine
suferă la gândul că suntem atât de aproape, în timp
ce toată legătura noastră e distrusă.
Întrebarea mea are un subînţeles şi tot ce îmi
doresc este să o înţelegi. Nu vreau să ştiu ce s-a
întâmplat, vreau să îţi mai ofer o şansă. Una de a-
mi spune adevărul şi de a încerca să înţeleg ce se
întâmplă în spatele acelui chip perfect.
Evaluezi întrebarea, dar, într-un final, tragi
aer adânc în piept şi răspunzi.
— Vyella e supărată, îmi spui.
Ar fi trebuit să ştiu de la bun început.

314
 Îţi văd teama din ochi, Jarryd. Pentru prima
oară, reuşesc să citesc ceva în ei. Te îndoieşti de
cuvintele tale, dar le susţii. Nu retragi ce ai spus.
Nu ai de gând să îmi spui că totul e o minciună.
Încă o dată mă dezamăgeşti, iar de data asta
nu mai am nicio şansă pe care pot să ţi-o mai ofer.
S-a terminat, Jarryd.
— De ce? te întreb, încercând să par
nedumerită.
Am crezut că ai atâtea de oferit acestei lumi,
dar, în schimb, alegi să îţi ascunzi identitatea şi tot
ce se află în spatele ei. Preferi să îţi duci secretele
cu tine până la capătul vieţii, în loc să îmi permiţi,
să încerc măcar, să desluşesc tot misterul care te
înconjoară.
— După ce am sărutat-o în acea seară, am
dispărut.
Ba nu, Jarryd. Nu ai dispărut. Cel puţin nu
pentru ea.
Cuvintele tale mă dezgustă şi nu îmi vine să
cred cu câtă lejeritate poţi să minţi. Încerc să îmi
păstrez mintea limpede şi calmul într-o zonă
sigură.
— Cumpără-i flori, îţi spun.
Mă aştept să te amuzi, însă pari că nu îţi mai
găseşti cuvintele, în timp ce chipul îţi este străbătut
de confuzie.
— Flori?
— Da, flori. O vei îndulci puţin.
315
 Trebuia să mă gândesc din prima secundă în
ce mă bag. Trebuia să ştiu că nu avea să îmi fie uşor
şi, mai ales, trebuie să fiu conştientă că un om
întreg la minte nu mi-ar fi cerut tocmai mie
ajutorul.
— Ce flori? întrebi.
— Nu contează, îţi spun.
Expresia ta se întunecă şi îţi fereşti ochii.
— Ţie ce flori îţi plac?
Respiraţia mi se accelerează, dar doar pentru
o secundă. Dezgustul este şi mai puternic acum.
— Cele albastre, răspund sincer.
Ochii îţi sunt plini de nesiguranţă acum, iar
eu îmi doresc ca tot acest moment fals să se încheie.
Gândurile îmi rătăcesc aiurea şi nu mai ştiu ce să
mai spun. Aparent nici tu, căci continui să priveşti
parcă prin mine, fără să scoţi niciun sunet.
— Nu mă întrebi unde am dispărut?
Vocea ta profundă mai că mă face să tresar,
iar întrebarea mă lasă ca şi paralizată. Ăsta e doar
un joc pentru tine, Jarryd? Pentru că aş cam avea
nevoie de nişte reguli aici, din moment ce sunt de
acord să intru în el.
— De ce ai vrut să sari de pe podul ăla? te
întreb.
Citesc avertismetul din ochii tăi, dar îl ignor.
Muşchii maxilarului îţi zvâcnesc şi sunt sigură că,
din nou, am atins un punct sensibil. Oare totul se
rezumă la acea seară, Jarryd?
316
 — Nu asta era întrebarea, îmi spui şi observ
cum pumnii îţi sunt încleştaţi pe masă.
— Şi, totuşi, nu poţi să răspunzi la ea? te
provoc.
— Nu.
Privirea ta mă sfredeleşte până în măduva
oaselor.
— De ce nu?
— Mai am doar treisprezece zile şi apoi îţi
pot răspunde.
Mă străduiesc din răsputeri să nu explodez.
Răspunsul tău nu are acelaşi efect ca şi data trecută,
când ne-am lovit de ultima zi. Eşti absurd şi ipocrit,
Jarryd, şi mi-ar plăcea să îţi spun toate aceste
lucruri în faţă, însă vreau să îţi demonstrez că sunt
o actriţă mult mai bună decât tine.
Ştiu deja ce îmi vei spune în ultima zi, mai
mult sau mai puţin, însă totul se va rezuma la cum
am fost minţită şi luată de fraieră.
— Nu cred că mai ai nevoie de ajutorul meu,
îţi spun şi mă ridic de la masă.
— Ba da, am!
Vocea ta disperată vibrează în tot corpul
meu.
— Am vorbit cu ea zilele trecute, Jarryd.
Este înnebunită după tine.
Filtrul dintre creier şi gură mi s-a stricat, însă
e prea târziu ca să mai dau înapoi.

317
 — Ai vorbit cu ea? întrebi, puţin cam prea
şocat pentru rolul tău.
Te surprinde asta? Cu ce îţi dă planurile
peste cap?
Ocoleşti masa care se află între noi şi te
opreşti în dreptul meu, continuând să îmi cercetezi
faţa după răspunsuri.
Ei bine, de data asta, nu mai reuşeşti să mă
intimidezi.
— Când mi-a adus cafeaua. Nu am vorbit
practic despre tine, dar părea atât de fericită şi ochii
îi sclipeau de fericire.
Sunt conştientă că mă joc cu focul, dar îmi
asum orice risc. Raţiunea mea nu mai funcţionează
normal, însă nu mai este vorba doar despre mine în
jocul tău bolnav. Este vorba şi despre iubita ta, pe
care o minţi cu şi mai multă neruşinare.
Din fericire, nu bănuieşti nimic. Cazi pe
gânduri, însă, atunci când mă priveşti din nou, fiind
atât de aproape, îmi dispare orice urmă de
destindere din muşchi.
— Problema e că nu ştiu dacă eu sunt
îndrăgostit de ea, îmi spui, privindu-mă fix în ochi.
E o sinceritate aparte în cuvintele tale, dar
refuz să mă las din nou păcălită.
— Eu cred că eşti, îţi spun.
Eşti sau nu eşti, nu îmi mai pasă, Jarryd. De
acum încolo este problema ta. Motivul pentru care
încă mai sunt aici, în faţa ta este pentru că nu vreau
318
să ai nicio suspiciune în ceea ce mă priveşte. Ia-o
ca pe o provocare pe care mi-o asum, împreună cu
toate celelalte riscuri.
— Crezi?
Încerc să adopt un aer cât mai nonşalant
înainte să îţi răspund.
— Sunt sigură. Adică, uită-te la tine. Eşti
aici, cerându-mi sfaturi şi au trecut şaptesprezece
zile, Jarryd. Cred că amândoi sunteţi înnebuniţi
unul după celălalt.
Fiecare cuvânt pe care îl rostesc mă tulbură.
Nervii mei se află în contradicţii, pentru că oricât
de mult m-aş strădui, o urmă de afecţiune încă
există. Şi asta pentru că măcar unul dintre noi doi
dă dovadă de umanitate.
— Şi ce ar trebui să fac acum? mă întrebi,
serios.
Nu pot să-mi reţin zâmbetul. În adâncul
meu, este unul amar, dar tot sunt amuzată. Eşti atât
de ridicol cum continui cu toată această şarlatanie.
— Acum? Cred că e timpul să-i spui. Şi
poate să-ţi foloseşti acel farmec cu care te-ai tot
lăudat.
Amintirile îmi sunt atât de limpezi. Parcă a
trecut o singură zi de când te-am reîntâlnit în acea
cafenea şi am acceptat să te ajut.
— Cum îi spun? continui să mă întrebi.
Ar trebui deja să fiu enervată de întrebările
tale tâmpite, însă, în adâncul meu, îmi este milă de
319
tine. Încep să cred, cu fiecare întrebare, că tu poate
chiar ai avea probleme. Şi mă refer la probleme
mintale, Jarryd.
— E foarte simplu, îţi răspund, exact ca unui
copil mic. Îi spui că o placi şi vrei să fie iubita ta.
Te încrunţi şi îmi pari chiar drăguţ când faci
asta, dar alung repede acest gând.
— Mi-e frică să am o iubită, îmi spui şi mă
laşi efectiv cu gura deschisă.
Păcat că ai deja una, idiotule!
— Nu ar trebui, îţi spun şi zâmbesc fals.
Timpul se scurge, Jarryd. Mă tem că până
aici îmi pot duce rolul.
— Michael a făcut la fel?
Privirea ta iscoditoare vrea să pătrundă până
în străfundurile mele, însă nu o las. Și nu îmi vine
să cred că ți-ai amintit numele lui.
— Adică? te întreb, confuză.
— Ţi-a spus că te place şi apoi te-a întrebat
dacă vrei să fii iubita lui?
Reuşesc să rămân la fel de calmă și să nu îmi
pierd firea.
— Ceva de genul, îţi spun.
— Tu chiar îl iubeşti?
Simt că pereţii restaurantului se prăbuşesc
peste mine. Îmi arunci o privire indescifrabilă şi
abia acum observ că distanţa dintre noi doi este şi
mai mică.

320
 Vreau să îţi răspund și îmi adun ultimele
forţe pentru a reuşi să mint, însă mi-o iei înainte.
— Crezi că iubirea este adevărată? De unde
ştiu că ceea ce simt acum pentru ea este adevărat?
De unde ştiu dacă voi simţi asta pentru totdeauna?
Îmi pui nişte întrebări care mă lasă fără
cuvinte. Iubirea este adevărată, Jarryd, însă tu nu
eşti demn de ea.
— Cred că, pur şi simplu, o ştii. Dragostea
nu are nevoie de cuvinte, de gânduri sau de
îndoieli. Ea doar se simte, Jarryd.
Nodul din stomac mă răscoleşte cu totul şi
mă simt captivă propriilor mele cuvinte.
— Ea doar se simte, repeţi şi dai să faci un
pas spre mine, dar reacţionez imediat.
— Trebuie să plec, îţi spun repezită.
Înainte să protestezi, deja sunt cu spatele la
tine, îndreptându-mă spre ieşire.
— Te conduc! te aud din urmă.
— Nu e nevoie. Nu merg acasă.
E ultima minciună pe care mai sunt capabilă
să o spun. Am terminat-o cu tine, Jarryd.

321
 În mod ciudat, soneria uşii de la intrare mă
trezeşte, deşi distanţa până la camera mea este mult
prea mare. Ştiu că nu-i nimeni acasă ca să
răspundă, din moment ce Keira este la cumpărături
împreună cu tata. Puteam să fiu şi eu cu ei, însă am
fost nevoită să îi refuz politicos aseară atunci când
m-au invitat. Şi nu pentru că ceva s-a schimbat şi
nu vreau să petrec timpul cu ei, însă am ştiut că nu
aveam să mă trezesc cu noaptea în cap pentru
cumpărături.
Vreau să ignor insistenţele persoanei care
sună cu atâta hotărâre, însă Keira m-a rugat, dacă
tot rămân acasă, să fiu atentă la sonerie atunci când
nişte colete îi vor ajune. Aşa că sunt nevoită să mă
dau jos din pat şi să mă târăsc exact ca un melc până
la uşă. Singura problemă de care mă lovesc atunci
când o deschid este aceea că, în locul unei posibile
cutii, tipul din faţa mea are nişte flori în braţe.
Nu ştiu cum să reacţionez, în primul rând
pentru că sunt prea adormită, iar în al doilea rând,
el chiar pare că a nimerit uşa care trebuie. Vreau să
îi spun că a greşit adresa şi că nu era nevoie să mă

322
trezească, însă mi-o ia înainte şi îmi întinde plictisit
florile.
— Everly Banks? mă întreabă, iritat.
Nu am timp să protestez. Practic mă obligă
să le iau, după care doar este concentrat la tableta
din mâinile sale. Probabil faţa mea îi confirmă
întrebarea, pentru că nu mai spune nimic şi pleacă,
lăsându-mă singură, debusolată şi cu un buchet
imens de flori albastre în braţe.
O ameţeală puternică îmi izbeşte capul,
atunci când mă uit prostită la plantele din faţa mea
şi realizez că eşti mai parşiv decât credeam.
Trag aer în piept, expir lent şi mă forţez să-
mi păstrez calmul. Arunc florile la gunoiul din faţa
casei şi apoi mă îndrept nervoasă spre camera mea.
Adrenalina îmi curge prin vene, în timp ce apuc
telefonul. Sar peste cele două apeluri de la Lilly şi
mă opresc la cele două mesaje ale tale.
Mesaje pe care mi le-ai trimis în urmă cu
două ore, în timp ce un om întreg la mine doarme,
nu trimite flori.
„În seara asta o scot în oraş şi îi spun
adevărul."
„Florile sunt în semn de mulţumire, pentru
sfaturile de ieri."
Cu siguranţă o să vărs, pentru că altfel nu-mi
pot explica reacţia stomacului. De ce trebuie să te
joci cu mine, Jarryd? De ce a trebuit să fiu atât de
naivă şi să îmi fac nişte speranţe pe care niciodată
323
nu mi le-ai oferit? De ce te-ai dovedit a fi un ipocrit
mincinos?
Şi de ce a trebuit să mă îndrăgostesc de tine?
Simt că nervii îmi dau pe dinafară şi parcă
îmi pierd controlul gândurilor. Degetele mele
apelează numărul lui Lilly, iar după câteva secunde
îi aud vocea îngrijorată.
— Am crezut că nu o să-mi mai răspunzi
niciodată, îmi spune, cu o urmă de reproş în voce.
— Vreau numărul lui Michael, spun imediat,
înainte să mă răzgândesc.
— Stai, ce? De ce? Ever, eşti bine?
— Da, Lilly. O să-ţi explic altă dată.
— Am ceva foarte important să îţi spun. Am
încercat să te sun, dar nu ai răspuns.
Ar fi multe de discutat acum şi probabil aş
începe prin a o lămuri să nu mai pomenească
niciodată de tine.
— Vreau numărul lui Michael şi vorbim mai
târziu despre asta.
Cedează şi nu mai insistă. Îmi dictează
numărul şi am grijă să-l notez corect în agenda
telefonului meu. Îi mulţumesc imediat şi se
resemnează atunci când îi spun că ne vom auzi mai
târziu. Ştiu că acel târziu nu va fi astăzi, însă am
alte planuri acum care îmi ocupă mintea.
Mă uit la numărul nou şi simt cum o piatră
de pe inimă îmi dispare, în timp ce alte o sută mă
lovesc fără milă. Aş putea să încerc să-l sun, în
324
fond, nu am nimic de pierdut. Dar asta ar însemna
să fiu mult prea indiferentă cu privire la ultima
noastră întâlnire. Şi cred că amândoi ştim că tot ce
s-a întâmplat în acea zi a schimbat lucrurile pentru
totdeauna.
Ştiu că trebuie să fiu cinstită faţă de el însă,
mai ales, faţă de mine însămi. Şi nu pot să ignor
senzaţiile ciudate din piept atunci când mă gândesc
la Michael. De altfel, nu pot nici să uit acele
secunde în care buzele tale s-au impregant pentru
totdeauna într-ale mele.
E greu să cred că raţiunea mea ar accepta o
posibilă situaţie în care mi-ar plăcea de amândoi.
Şi, în plus, până acum optsprezece zile, niciunul
dintre ei nu exista în viaţa mea.
Petrec multe ore gândindu-mă la asta. O fac
în timpul duşului, în timp ce mănânc, în timp ce
petrec ziua cu tata şi Keira, în timp ce pur şi simplu
respir.
Opt ore mai târziu, îmi încalc toate
principiile şi îl sun. Ştiu că nu are numărul meu şi
am toate şansele ca Michael nici să nu-mi
răspundă, însă, după doar câteva secunde, îi aud
vocea nedumerită.
— Da?
Mă blochez şi sunt la un pas de a închide
telefonul, dar nu o fac.
— Bună, îi spun.

325
 Inima îmi bate nebuneşte şi mă simt atât de
ciudat.
— Everly?
Pare şocat, dar şi încântat, în acelaşi timp.
— Vrei să ieşim? îl întreb direct.
Îmi dau seama de cât de penibilă sunt abia
după ce rostesc întrebarea şi îl aud chicotind uşor.
Însă a trebuit să fii directă, altfel nu aş fi reuşit să o
fac.
— Când? mă întreabă, cu o urmă de
amuzament în glas.
— Mă gândeam acum, îi răspund.
— Acum, acum?
— Dacă poţi.
Oftează şi de data asta nu știu dacă este
încântat sau nu. Este oare greşit ceea ce fac? Nu îmi
pot da seama nici măcar de motivul pentru care fac
asta.
— Ajung în zece minute.
— Ok, e tot ce îi mai spun şi închid.
Privesc telefonul şi zâmbesc. Probabil ca o
idioată, însă nu-mi pot reţine sentimentul de
încântare care îmi străfulgeră întregul interior.
Nu îmi bat capul prea mult ca să mă
pregătesc. Rămân la blugii mei şi aleg totuşi un
tricou simplu alb, în locul celui negru. Vreau să
cred că ceea ce simt acum e de bine. Că, poate, în
sfârşit, inima mea va face o alegere.

326
 Câteva minute mai târziu, aud soneria de la
uşă şi încep să alerg până la ea, însă tata mi-o ia
înainte şi aproape că mă plesnesc singură.
— Bătăuşul e aici! strigă intenţionat, cât să
îl aud din capătul scărilor.
Ajung în sfârşit jos şi îi văd pe amândoi. Tata
stă pironit în dreptul uşii, parcă gata de luptă, iar
Michael mai are puţin şi strigă că se predă. Par
amuzanţi, dar în acest context chiar nu pot râde. Nu
când tata se întoarce spre mine şi îmi aruncă o
privire cu subînţeles.
— Aveţi planuri? mă întreabă.
— Ieşim în oraş, îi răspund şi îl ameninţ şi
eu din priviri să înceteze.
E ciudat să îmi văd tatăl atât de alertat, însă,
într-adevăr, nici nu prea i-am dat motive până
acum. Cel puţin nu în privinţa băieţilor. Şi totuşi, e
atât de ironic cum mi-a dat de înțeles că el te
preferă mai mult pe tine.
Păcat că acum nu mai e valabil şi în cazul
meu.
— Ar trebui să îmi fac griji? continuă.
— Nu, tată, mârâi printre dinţi.
— Ok, ok! Să aveţi grijă.
Privirea mea dură reuşeşte să-i spargă zidul
de gheaţă şi, într-un final, cedează. Nu mai spune
nimic, deşi ştiu că îl frământă multe gânduri.
Probabil se abţine să nu treacă la ameninţări

327
verbale sau să îi închidă direct uşa în nas lui
Michael.
Mă simt prost faţă de amândoi. În primul
rând pentru că tata simte o ameninţare venind din
partea lui Michael şi presupune că se întâmplă ceva
între noi, iar în al doilea rând, pentru că efectiv
chiar nu ştiu ce se petrece între noi doi.
În ciuda momentului stânjenitor, reuşim să
plecăm şi ne îndreptăm spre maşina lui. Ştiu că tata
încă stă în pragul uşii, pentru că îi simt ochii cum
îmi sfredelesc ceafa. Până şi Michael ştie asta,
pentru că nu se uită deloc înapoi şi nici spre mine.
Păstrează o distanţă cât mai mare şi nici măcar cu
coada ochiului nu îndrăzneşte să mă privească.
Totuşi, atunci când pornim la drum, iar casa
mea dispare din raza noastră vizuală, îşi întoarce
capul spre mine în timp ce aşteptăm la semafor şi
îmi zâmbeşte.
— Unde vrei să mergem? mă întreabă.
Pare uşor entuziasmat, însă eu sunt prea
bulversată ca să procedez ce se întâmplă. Oare ar
trebui să pomenesc despre sărut? Sau mai bine
aştept să o facă el primul?
Dar dacă nu va spune nimic? Ar trebui să mă
prefac că nu s-a întâmplat, aşa cum ţi-ai dorit şi tu?
Căci în acest caz, nu prevăd un sfârşit prea fericit.
Nu pot să zic că îmi doresc cu ardoare să discutăm
despre sărut, însă mi-ar plăcea să nu fiu

328
considerată, încă o dată, fata aceea pe care o poate
săruta oricine, oricând şi apoi gata, poveste uitată.
— Te las pe tine să alegi, îi răspund cu
întârziere, dar nu pare deranjat de asta.
— Vrei să mergem tot în centru?
Ideea îmi surâde, aşa că aprob cu o înclinare
uşoară a capului şi primesc un al doilea zâmbet.
Recunosc imediat strada şi văd şi restaurantul
italienesc în care am fost data trecută.
Încep să mă simt şi mai ciudat, pentru că
Michael nu spune nimic, dar apoi mă gândesc că
poate şi el se simte la fel. Amândoi avem aşteptări
unul de la celălalt şi deşi totul pare atât de uşor,
reuşim să complicăm şi mai mult situaţia în care ne
aflăm. Cu toate astea, nu îmi pare rău că sunt aici
cu el, nici măcar pentru o clipă, deşi încă nu sunt
pregătită să mă gândesc dacă totul ţi se datorează
ţie sau nu. Poate că dacă nu aş fi aflat că în jurul
tău pluteşte doar minciuna, acum aş fi fost în
continuare doar o altă victimă a ta, stând în camera
mea și așteptând ca o fraieră un semn de la tine.
Michael îmi face semn spre un restaurant
tailandez şi, imediat ce intrăm, nările mele sunt
întâmpinate de aromele puternice, iar stomacul
meu se trezeşte la viaţă. Însă, două secunde mai
târziu, bătăile inimii mele se opresc, iar stomacul
mi se prăbuşeşte pe podea.
Am impresia că totul este doar o proiecţie a
minţii mele, însă realizez că tu chiar eşti aici. Şi îmi
329
dau seama de asta pentru că sub nicio formă
creierul meu nu ar fi creat o asemenea imagine.
Mă silesc să privesc în altă parte, dar nu pot.
Nu când sunt martoră unei asemenea scene şi, încă
o dată, mă conving că eşti cel mai mare mincinos.
Vyella stă lângă tine sau pe tine, în timp ce,
în locul mâncării, devorează acele buze care mi-au
dat mie lumea peste cap, în urmă cu unsprezece
zile.
Vreau să fug. Vreau doar să dispar. Sau să
uit tot. Să nu mai simt nimic, pentru că în loc să fie
mai bine, e suficient să te văd şi să cad pradă
aceleiaşi dureri şi amăgiri.
Fac un singur pas înapoi, în speranţa că îmi
voi recăpăta măcar aerul din plămâni, însă mă
lovesc de pieptul lui Michael şi picioarele îmi sunt
la un pas de a ceda.
— Înţeleg, Ever. Însă, dacă pleci acum, nu
rezolvi nimic.
Îi aud vocea de la depărtare, deşi buzele
aproape îi sunt lipite de urechea mea. Tresar uşor,
însă îi simt mâna pe umărul meu şi mă las condusă
spre o masă liberă, exact în dreptul vostru. Îmi
doresc să mă controlez şi să perseverez în toată
această minciună pe care ai creat-o. O durere
ascuţită îmi răscoleşte pieptul atunci când ne
aşezăm şi deşi Vyella stă cu spatele şi nu ne poate
vedea, totuşi, tu o faci, după ce vă hotărâţi să faceţi
o pauză de la săruturile pătimaşe.
330
 Atunci când ochii tăi îi întâlnesc pe ai mei,
întregul Univers parcă stă în loc. Nici nu ştiu ce
răscolești mai mult în mine, pentru că nu sunt
capabilă să fac o diferenţă între dezgustul pe care îl
simt şi toate sentimentele care par acum fade. Simt
că sunt la un pas de a vomita, mai ales când îmi faci
scurt cu mâna, în aşa fel încât ea să nu observe. Nu
îţi răspund înapoi. Nici măcar nu mă forţez să
zâmbesc, pentru că dacă aş reacţiona în vreun fel,
probabil m-aş ridica de la masă şi aş urla cât m-ar
ţine plămânii că eşti cel mai oribil om pe care l-am
cunoscut în viaţa mea.
Mă uit doar la Michael acum şi mă aştept să
întâlnesc o privire rece, însă ochii săi mai mult mă
privesc cu compasiune.
— Vrei să vorbim despre asta?
Numai faptul că îmi pune această întrebare
mă face să mă simt atât de vinovată că mă aflu aici
acum şi am avut o asemenea reacţie.
— Sincer, nu e nimic de vorbit, îi răspund.
Amândoi ştim că nu e adevărat, dar nu
insistă.
— Eşti bine? mă întreabă îngrijorat.
Mi-ar plăcea să îi spun că nu, nu sunt bine,
dar, cumva, prezenţa lui în acest moment îmi face
bine. Simt cum pulsul mi se domoleşte şi reuşesc
în sfârşit să îl privesc doar pe el.
— Te-ai tuns, remarc şi îi ignor totuşi
întrebarea.
331
 — Da.
— De ce? îl întreb.
— Pentru că o fată m-a întrebat de ce am
părul aşa lung. M-am gândit că poate pletele mele
o împiedică să vadă cât sunt de fermecător.
Rămân perplexă la răspunsul său şi, pentru o
secundă, doar mă fixează serios cu privirea, dar
apoi izbucneşte în râs şi reuşesc să mă detensionez,
râzând împreună cu el.
— Îmi plăcea părul tău înainte, îi spun şi îmi
simt obrajii dogorind.
Nu e o minciună, dar nici nu-mi displace
noua lui tunsoare. Poate că înainte avea un stil
aparte și era unic, însă ochii albaștri îi ies acum și
mai mult în evidență.
— Serios? Ei bine, nu-l prea mai pot pune la
loc acum.
Mă priveşte amuzant şi sunt cuprinsă de un
sentiment de uşurare, pentru că este atât de simplu
să reacţionez în preajma lui.
Telefonul îmi vibrează în buzunar, iar eu
înlemnesc, pentru că ştiu deja că tu mi-ai scris. Nu
mă întreba cum şi de unde ştiu, pur şi simplu o fac,
deşi nu m-am mai uitat deloc în direcţia ta.
Pulsul îmi zvâcneşte în urechi şi vreau să te
ignor, însă simt telefonul cum se transformă într-o
bombă, gata să explodeze oricând în buzunarul
pantalonilor mei. Mă uit precaută la Michael, însă

332
el îşi îndreaptă ochii spre meniu şi îl studiază cu
atenţie.
Închid ochii pentru o clipă şi răsuflu adânc,
în timp ce mâna mea scoate bomba nucleară din
buzunar. Simt cum mi se strânge inima, pentru a
mia oară din cauza ta, dar reuşesc să îmi adun un
strop de curaj şi îți citesc mesajul.
„Şi ea mă place."
Durerea şi gelozia pălesc în faţa cuvintelor
tale. Nici nu ştiu ce mai simt acum.
„Serios? Mă bucur să aud asta."
Nu îndrăznesc să te privesc, pentru că ţi-ai
putea da seama că nu mă bucur deloc să aud asta,
deşi ar trebui.
„Crezi că e prea devreme să o duc la mine?"
Mă simt ca şi cum aş fi sfâşiată în două, dar,
poate că în nebunia aia a ta, ţi-am făcut un bine,
Jarryd. Şi ar trebui să mă bucur pentru tine.
„Cred că ar trebui să o faci", îţi scriu imediat
înapoi.
„Eşti sigură?"
Fără să vreau, mă uit spre tine. Mă scufund
în frumuseţea chipului tău frumos şi, pentru ultima
oară, îmi iau rămas bun, răspunzându-ţi la întrebare
printr-o înclinare uşoară a capului.
Da, Jarryd, sunt sigură că ar trebui să o faci
şi să dispari pentru totdeauna din viaţa mea.
Ne fixăm reciproc cu privirile pentru încă
puțin timp, iar apoi te urmăresc cum îi spui ceva
333
Vyellei şi vă ridicaţi de la masă. Mă silesc să nu
schiţez nicio reacţie şi respir uşurată atunci când
treceţi pe lângă noi şi vă îndreptăţi spre ieşire. Din
fericire, ai grijă ca Vyella să nu mă vadă, însă ştiu
că o faci pentru că nu vrei să te dai de gol. Dar e
ok, Jarryd. Poate că nu o să te înţeleg niciodată, dar
îmi voi da seama la un moment dat care a fost
motivul apariţiei tale în viaţa mea.
Trebuie să recunosc că restul serii sunt ca şi
ameţită. Ştiu că Michael își dă seama de
schimbarea de comportament, oricât de mult încerc
să par normală. Nu îmi mai pune întrebări despre
nimic. Vorbim în mare parte despre vreme, despre
şcoală şi multe alte lucruri fără sens. E distant, dar
îl înţeleg. Sunt singura vinovată pentru seara asta
eşuată.
Imediat ce terminăm amândoi de mâncat, mă
întreabă dacă este ok să plecăm. Nu mai pot face
nimic oricum, aşa că accept şi îl las să mă conducă.
Acum, în timp ce mă priveşte stăruitor şi
aşteaptă să mă îndrept spre uşa casei mele, încerc
să îmi dau seama ce ar trebui să fac. Mi-ar fi plăcut
să ne fi cunoscut în alte împrejurări. Mi-ar fi plăcut
să îl fi cunoscut înaintea ta.
Face câţiva paşi spre mine şi se opreşte
suficient cât să îmi atingă obrazul cu palma sa ce
se află acum în aer, însă ceva îl reţine. Îşi retrage
mâna şi pare că îşi găseşte cu greu cuvintele.

334
 — Nu o să te sărut în seara asta, deşi îmi
doresc să o fac. Rău de tot. Însă, pot să îmi dau
seama...
— Ce anume? întreb nedumerită.
— Ai grijă de tine, Everly. Sunt aici, dacă ai
nevoie vreodată de ceva.
Şi cu asta pleacă, lăsându-mă bulversată, la
fel cum m-ai lăsat şi tu, atunci când ai dispărut.

335
 Tot ce simt în această dimineaţă este o
durere de cap cumplită. Dacă telefonul nu ar fi
sunat, poate că nu m-aş fi trezit, iar durerea de cap
ar fi fost mai suportabilă. Însă Lilly nu îmi dă pace.
Nu aşteaptă nicio secundă în plus între apeluri, iar
telefonul meu sună efectiv fără oprire.
Îi răspund totuşi, doar pentru că i-am promis
că voi vorbi cu ea, dar şi pentru că ştiu că nu se va
opri din sunat.
— Te aştept la cafenea, îmi spune, imediat
ce duc telefonul la ureche.
— Ce?
— Vyella nu e aici, iar eu chiar trebuie să
vorbesc cu tine ceva foarte important.
Simt cum capul îmi cântăreşte o tonă şi nu
îmi vine să cred ce îmi spune. Mă aştept să îşi dea
seama că acea cafenea este ultimul loc din lume în
care aş vrea să mă aflu. Şi oricum, puţin îmi pasă
că Vyella nu este acolo.
— Nu poţi veni la mine? o întreb şi încerc să
mă calmez.
— Tu nu înţelegi. Trebuie să vii aici şi
încetează să te mai comporţi copilăreşte, Everly!

336
 Tonul său răstit şi faptul că mi-a închis
telefonul în nas mă lasă fără cuvinte. Lilly
niciodată nu ar reacţiona aşa decât dacă, într-
adevăr, ar exista o problemă gravă. Totuşi, nu
înţeleg de ce nu îmi poate spune la telefon sau de
ce nu poate veni la mine.
Îmi simt mintea anesteziată, iar ziua de ieri
parcă a fost doar un coşmar, aşa că nici nu
îndrăznesc să mă mai gândesc la ce s-a întâmplat.
Oricum e deja prea târziu. Mi-am impus să te scot
complet din viaţa mea şi poate că nu o voi putea
face brusc, însă, încercând să nu mă mai gândesc la
tine este un pas destul de bun.
Telefonul îmi sună din nou şi de data asta nu
îi mai răspund lui Lilly. Doar mă ridic înfrântă din
pat şi mă schimb de pijamale. Stomacul meu urlă
după mâncare din nou, dar îl ignor încă o dată şi ies
din casă. Drumul de câteva minute până la cafenea
durează aproape dublu, din cauza picioarelor
amorţite şi a întregului corp care nu mai are niciun
strop de energie.
Îmi doresc ca Lilly să aibă ceva extrem de
important de spus şi, mai ales, ceva ce nu are
legătură de tine. Telefonul vibrează din nou în
buzunar şi îl ignor complet, pentru că intru în
cafenea şi o zăresc pe Lilly la masa noastră
obişnuită. Sau, mă rog, masa care obişnuia să fie a
noastră cândva. Îşi dă ochii cap atunci când mă
vede şi îmi face semn să mă grăbesc.
337
 Ştiu că nu îi voi putea explica ce simt şi cum
mă simt, însă este cea mai bună prietenă a mea şi
singura de altfel, aşa că îmi pun mari speranţe să
mă înţeleagă.
— Ar fi cazul să încercăm un nou local, îi
spun, în timp ce mă aşez în faţa ei.
Nici nu bagă de seamă ce îi spun. Mă
priveşte încruntată şi se apleacă deasupra mesei, de
parcă urmează să îmi spună un mare secret.
— Ceva se întâmplă, Everly.
Râd uşor şi mă uit la ea amuzată.
— Da, te comporţi ciudat, îi spun.
— Ascultă-mă. După discuţia cu Vyella, eu
m-am întors la cafenea.
Plămânii încep să mi se zbată după oxigen,
iar stomacul parcă îmi levitează. Trebuia să mă
aştept că doar despre asta voia să vorbească. Se
comportă de parcă tu tocmai ce ai devenit noua ei
obsesie.
— Lilly, chiar nu vreau să...
— Lasă-mă să continui! se răsteşte şi
amuţesc. Vyella nu mai era aici, continuă. Aşa că
am întrebat-o pe...
Se opreşte brusc şi scântei de groază i se
aprind în ochi.
— La naiba, vorbeşte mai mult pentru ea şi
se uită insistent undeva în spatele meu.
Mă întorc de curiozitate spre direcţia în care
priveşte ea şi simt cum panica mea explodează.
338
 — Ai plănuit asta? o întreb nervoasă.
— Trebuie să plecăm, vorbeşte grăbită şi se
ridică de la masă.
Vreau să îi spun că în sfârşit sunt de acord
cu ea, însă e prea târziu. Tu deja eşti lângă noi, iar
ochii tăi mă răvăşesc atât de tare încât îmi este al
naibii de greu să te mai privesc.
— Putem vorbi? mă întrebi, cu o tonalitate
în voce pe care nu am mai auzit-o niciodată.
— Suntem ocupate acum, răspunde Lilly.
— Te rog?
Mă priveşti numai pe mine în timp ce rosteşti
ultima întrebare, iar eu, pur şi simplu, nu ştiu unde
mi-a dispărut vocea. Şi nu înţeleg ce se întâmplă.
De ce Lilly este atât de hotărâtă să plecăm şi de ce
tu apari acum aici, dispus să vorbim.
— Acum? e tot ce reuşesc să rostesc.
— Nu merge cu el, o aud pe Lilly.
Mă uit confuză spre ea şi încerc să îmi dau
seama ce vrea să îmi comunice, de fapt. E posibil
ca totul să aibă legătură cu tine?
— Te rog, Everly. E ultima oară când am
nevoie de ajutorul tău.
Simt cum toată frustrarea acumulată în tot
interiorul meu se înmoaie la auzul cuvintelor tale.
— Te sun în jumătate de oră, bine? mă întorc
spre Lilly şi nu îi vine să creadă că eu chiar am de
gând să te aleg pe tine, în locul ei.

339
 Sunt conştientă că e posibil să fac o altă
greşeală, dar ceva îmi spune că asta nu va fi o
discuţie la fel ca toate celelalte, în care eu doar îţi
dau nişte sfaturi banale. Ceva din privirea ta mă
face să cred că nici măcar nu are legătură cu
înţelegerea noastră.
Toate emoţiile îţi dispar de pe chip şi îmi faci
semn să te urmez. Realizez, în timp ce merg uşor
în spatele tău, că eu doar asta am ştiut să fac, încă
de când te-am cunoscut. Te-am urmat orbeşte şi am
sperat că aveam să ajung la o destinaţie frumoasă.
— Unde mergem? te întreb când suntem în
dreptul maşinii tale.
Mă priveşti adânc în ochi şi nu îmi spui
nimic. Doar te urci în ea, iar mie nu îmi rămâne de
făcut decât să te urmez. Un zâmbet trist îţi
traversează chipul atunci când porneşti motorul.
Liniştea ta mă omoară. Mă face să vreau să
ţip. Să urlu cu putere. Vreau să înţeleg ce se
întâmplă. Vreau să ştiu ce se află acum în mintea
ta. Însă, cel mai mult, am nevoie să aflu motivul
pentru care opreşti maşina în acelaşi loc în care am
oprit-o eu acum nouăsprezece zile. Mă priveşti atât
de stăruitor încât îmi paralizează tot sufletul.
Cobori fără să spui nimic, iar eu am nevoie
de câteva secunde ca să reacţionez. Ar trebui să ştii
că îmi este foarte greu să păstrez aceeaşi tăcere ca
şi tine, pentru că gândurile mele sunt mai profunde
şi asurzitoare ca niciodată.
340
 Imaginile din acea seară mă lovesc fără milă
şi totul pare atât de ireal. Mă întreb, oare, nu cumva
totul se află în mintea mea? Acea zi. Acest pod. Tu.
Noi. Tot. Este ceva real, Jarryd?
Frica pe care o simt acum pare reală, mai
ales că eşti hotărât să te apropii cât mai mult de
balustrada de fier. Din nou.
Totul se derulează cu viteză şi disperarea mă
face să îmi dau seama că tu eşti real, însă, contrar
reacţiilor mele, de data asta chiar nu mai pot să
reacţionez. E ca şi cum acea Everly îndrăzneaţă
care a oprit maşina în mijlocul nopţii, pe o ploaie
torenţială, pentru a opri un străin sinucigaş să sară
de pe un pod a dispărut.
Efectiv nu îmi găsesc cuvintele acum şi nu
îţi pot spune să te opreşti să mai înaintezi. Totuşi,
respiraţia îmi devine mai uşoară, pentru că te
răzgândeşti şi te întorci brusc spre mine,
continuând să faci paşi mici, până când distanţa
dintre noi se micşorează.
— Nu mi-ai răspuns la o întrebare, îmi spui
hotărât şi te opreşti în faţa mea.
Sunetul vocii tale îmi vibrează în tot pieptul.
— Care? te întreb, nedumerită.
Mai faci încă un pas spre mine.
— Îl iubeşti pe Michael?
Întrebarea ta îmi scoate efectiv inima din
trup şi mă lasă să vibrez într-o goliciune dureroasă.

341
 — Nici tu nu îmi răspunzi la multe întrebări,
îţi spun.
— Spune-mi, Everly.
Eşti atât de serios încât mă sperii. Dar, toată
această frică pe care o simt este amestecată cu toată
adrenalina care îmi curge acum prin vene,
activându-mi toţi nervii.
— Nu ştiu mai nimic despre tine, continuu.
Nu ştiu unde stai, de unde eşti, unde ai dispărut
atâtea zile, de ce ai vrut să te sinucizi. Nu ştiu
nimic.
Tresari la fiecare cuvânt pe care îl spun, dar
nu eşti dispus să îmi oferi încă nimic.
— Îl iubeşti? întrebi din nou.
Cât de absurdă este întrebarea ta? Atât de
absurdă încât nici nu pot găsi vreun motiv pentru
care tu să mi-o adresezi.
— Nu cred că ai vreun drept să mă întrebi
asta.
Ochii tăi au acum o expresie atât de
distinctă. Îi închizi pentru o clipă şi răsufli adânc.
— Îl iubeşti, Everly?
— De ce ai vrut să sari, Jarryd?
Stomacul mi se strânge, pentru că am
impresia că tu chiar vrei să îmi răspunzi la
întrebare, însă furia preia controlul asupra ta şi totul
se năruie în jurul meu.
— Ţi-am spus că nu pot să-ţi răspund la
întrebarea asta! ţipi nervos.
342
 La naiba cu asta, Jarryd. La naiba cu tot ce
se petrece. Şi la naiba cu momentul în care te-am
cunoscut.
— Nu e iubitul meu! ţip şi mai nervoasă.
Simt cum mă transform într-un lichid cald şi
mă scurg pe asfaltul rece. Se simte atât de bine să
îmi rostesc minciuna cu voce tare. Mă simt liberă
în sfârşit. Poate că asta şi era problema mea, Jarryd.
Nu puteam încheia nimic până când nu ţi-aş fi spus
adevărul.
— Poftim? mă întrebi mult mai calm, cu o
expresie şocată.
— Michael nu a fost niciodată iubitul meu.
Mulţumit?
— Adică...
— Am minţit? Da, ei bine, am făcut-o.
Mă simt goală pe interior acum. Nu a mai
rămas efectiv nimic. Sunt furioasă, dar şi extrem de
vulnerabilă. Nu m-aş fi aşteptat ca o posibilă
discuţie să aibă această întorsătură. Şi probabil nici
tu nu te-ai fi aşteptat ca tocmai eu să fi minţit, însă
ghici ce, Jarryd. Nici eu nu te-am crezut capabil de
aşa ceva.
— Nu îmi vine să cred că ai făcut asta.
Nici mie, Jarryd. Cred că ar fi fost mult mai
uşor dacă nu minţeam de la bun început. Ar fi fost
mai bine pentru tine, pentru mine, dar şi pentru
Michael.
— Dacă aş fi ştiut...
343
 Nu îţi continui fraza. Te îndrepţi din nou
spre balustradă, dar aparent nici tu nu ştii ce vrei de
fapt să faci, pentru că te întorci din nou spre mine.
— Cum ai putut? mă întrebi iar nervos.
Întrebarea ta mă dezgustă. Totul mă
dezgustă la tine. Începând cu toate minciunile pe
care mi le-ai spus, până la teatrul pe care îl joci atât
de bine.
— Să nu îndrăzneşti! mă răstesc.
Fac o pauză, timp în care tu te pregăteşti să
explodezi, însă mă decid că nu mai pot să mă
prefac. Dacă tu o poţi face în continuare, atunci va
fi doar problema ta.
— Cum ai putut tu, James?
Şocul de pe faţa ta îmi pătrunde până în
măduva oaselor.
— De unde...
— De unde îţi ştiu numele? te întrerup. Bună
întrebare. Totuşi, pe cine ai minţit mai mult? Pe
mine sau pe ea? Şi e James sau Jarryd? Cine eşti cu
adevărat?
Expresia de pe chipul tău îmi cam sfâşie
inima, dar joci teatru. Ştiu asta. Mă priveşti
disperat, doar pentru că ştiu adevărul şi ţi-am dat
planurile necunoscute peste cap.
— Eşti cel mai nemernic, mitocan, mârşav şi
mincinos om pe care l-am cunoscut vreodată!
În timp ce tu ai rămas fără limbă, a mea a
prins grai. Mă las condusă de toţi nervii acumulaţi
344
până acum, de toate frustrările care m-au
consumat. Mă las purtată de toată dezamăgirea pe
care mi-ai adus-o în suflet.
— Eu...
— Nici măcar nu vreau să aud, te întrerup
din nou. Nu mă mai interesează.
Poate că aş fi cerut o explicaţie, dacă ai fi
început cu adevărul, nu cu o întrebare prostească
despre Michael. Poate că am fost din nou slabă şi
ţi-am oferit o ultimă şansă de a-mi spune ce se
petrece, însă, de data asta, chiar s-a terminat. Nu
mai am nimic să îți ofer.
— Trebuie să mă asculţi, Everly.
Ba chiar nu mai trebuie să fac asta. Te-am
ascultat destul.
— Pe tine sau minciunile? Ştii, cred că ai
probleme, James, Jarryd, oricine ai fi. Şi uneori
chiar mă întreb dacă nu cumva am făcut o greşeală
în acea seară. Poate că trebuia să îmi văd de drumul
meu.
Vocea îmi tremură şi fiecare cuvânt articulat
mă răneşte. Dar, cel puţin pentru mine, este
adevărul acum.
Nici nu te mai pot privi, pentru că oricum nu
îmi dau seama ce se află în spatele acelor ochi
întunecaţi. Cel mai probabil nu se află nimic. Un
gol infinit. Nici măcar un suflet.
Chiar arăţi devastat, dar nu mă mai păcăleşti.
— Vreau să stai cât mai departe de mine.
345
 Este ultimul lucru pe care ţi-l mai spun,
înainte să mă întorc şi să plec. Însă, eşti mai rapid
decât credeam, pentru că, în secunda următoare,
îmi prinzi încheietura mâinii şi mă întorci cu faţa
spre tine.
— Lasă-mă!
Corpul meu o ia razna, iar atingerea ta mă
doare. Inima îmi bate frenetic, iar tu mă strângi şi
mai tare.
— Dă-mi drumul! ţip şi îmi închid ochii,
pentru că eşti prea aproape şi nu am curaj să te
privesc.
Încep să mă zbat atunci când mă tragi cu
forţa în braţele tale şi efectiv simt că mor, pentru că
o mână mă strânge cu putere şi încearcă să mă
calmeze, iar cealaltă îmi mângâie spatele.
Nu îmi pasă că mă comport ca o sălbatică.
Îmi este frică de tine acum. Nu vreau să mă iei în
braţe. Nu vreau să mă mai atingi. Nu vreau să te
mai văd vreodată.
Îmi doresc ca cineva să mă ajute şi să mă
elibereze din strânsoarea ta, dar eu nu mai am grai
ca să ţip. Însă trupul meu ripostează şi se zbate în
continuare, deşi sunt la un pas de a mă prăbuşi.
— Nu am vrut să sar, îmi şopteşti disperat la
ureche, iar spasmele corpului meu se opresc. Nu
am vrut să sar de pe podul ăsta.
Cuvintele nu dispar niciodată, Jarryd. Ele
rămân însemnate în suflet, mereu eterne. Nu cred
346
că eşti conştient de acest aspect. Nu ştiu nici măcar
dacă vorbeşti serios sau chiar ai fi în stare să îmi
spui orice minciună, numai să fiu prinsă în capcana
ta încă puţin.
— Nu am vrut să sar, îmi spui din nou.
Te aud, Jarryd, dar sub nicio formă nu pot
reacţiona. Inima mea refuză să te creadă, deşi
durerea din glasul tău este convingătoare.
— Am vrut... continui cu răsuflarea tăiată
lângă urechea mea şi apoi faci o pauză. Am vrut
doar să aflu cum se simte. Mi-am dorit să văd dacă
pot simţi ceva.
Din sufletul meu mai rămân doar nişte
rămăşiţe şi abia acum devin conştientă că trupul
meu încă este prizonier braţelor tale. Cuvintele tale
mă invadează. Vocea ta mă face să fiu slabă, din
nou.
— A funcţionat? te întreb, în timp ce încerc,
cu grijă, să mă retrag din strânsoarea ta.
E ceva diferit în privirea ta, iar ochii îţi sunt
mai negri ca niciodată. Cu toate astea, încerc să îţi
fac jocul, dar sunt învăluită numai de minciunile
tale păcătoase.
— Ai apărut tu, îmi răspunzi şi îţi cobori
privirea.
Am crezut că furtuna din interiorul meu mă
va întări, însă îmi este al naibii de greu să te văd în
starea asta. Şi ştii de ce? Pentru că mai există o
parte din mine, una pe care am reuşit să o feresc de
347
tine, care încă te crede şi se agaţă cu dinţii de tot ce
îmi spui acum. Acea parte mă face să fiu lucidă şi
să îmi dau seama că poate, în sfârşit, eşti dispus să
îmi oferi şi tu o bucățică din tine. Chiar dacă e prea
târziu, dar simt că, pentru prima oară, îmi spui
adevărul.
— Am simţit prea multe în acelaşi timp,
continui, cu o durere fizică ce ţi-o pot citi pe chip.
— Nu pot să înţeleg ce se află în mintea ta,
dacă nu îmi spui mai mult.
Faptul că încă sunt capabilă să îţi vorbesc mă
surprinde chiar şi pe mine.
— Am simţit că mor şi revin la viaţă, atunci
când fata pe care o plăceam, de mai bine de-o lună,
a oprit în mijlocul furtunii şi m-a rugat să nu sar.
Acum sunt înfricoşată de ceea ce îmi spui.
— Poftim? te întreb, aproape bâlbâindu-mă.
Regret că am vorbit. Nu vreau să aud o
continuare. Nu vreau ca inima mea să fie complet
distrusă. Te rog, Jarryd, nu îmi mai spune şi alte
minciuni.
— Am crezut că am căzut, atunci când m-am
întors şi te-am văzut. Te-am recunoscut din prima
clipă. Erai fata de la cafeneaua din cartier, care
venea în fiecare zi cu prietena ei. Erai fata care nu
dădea doi bani pe lumea din jurul ei. Erai aceeaşi
fată pe lângă care treceam zilnic, intenţionat, dar
niciodată nu ţi-ai ridicat privirea spre mine. Totuşi,
cumva, în acea seară, erai acolo. Erai reală.
348
 Ochii tăi urcă spre ai mei, iar atunci când se
privesc, timpul se opreşte în loc.
— Îţi pot explica multe, însă nu totul. Nu îţi
pot spune adevărul încă. Avem o înţelegere.
Disperarea mea umple liniştea dintre noi. Nu
mi-ai oferit nimic până acum şi, brusc, eşti dispus
să îmi oferi mai mult decât pot suporta şi înţelege.
— Despre ce vorbeşti?
Noi doi nu am avut nicio înţelegere, Jarryd.
Cel puţin nu una în care să fiu minţită, iar acum să
îmi dai totul peste cap cu toate secretele tale. Am
avut nevoie de mai mult de atât.
— Mai am unsprezece zile, ai uitat? Promit
că-ţi voi spune totul, însă nu-mi mai pune întrebări
până atunci.
Sunt profund dezamăgită şi nici nu ştiu ce
mă deranjează cel mai tare. Faptul că mi-ai
confirmat că m-ai minţit în tot acest timp sau că
nici măcar nu te oboseşti să îmi oferi nişte
explicaţii? Îmi pare rău că m-am deschis în faţa ta
şi te-am lăsat înăuntru. Sufletul meu nu este un loc
în care tu să te odihneşti, atunci când toate
minciunile te epuizează.
— Nu înţeleg nimic, îţi spun, obosită de
toată această realitate.
— Poţi aştepta încă unsprezece zile?
Respiraţia ţi se accelerează şi privirea ta
disperată cerșește un răspuns din partea mea. Tot
ce vreau acum e să mă întorc cu doar câteva minute
349
în urmă, înainte de a-mi spune că nu ţi-ai dorit să
sari de pe acest pot. Vreau să mă întorc la acele
momente în care eram furioasă şi te voiam cât mai
departe de mine.
— Ce aştept mai exact?
E o întrebare pe care trebuia să mi-o pun mie
însămi de la bun început. Ce am tot aşteptat de la
tine, Jarryd?
Respiri uşurat de întrebarea mea şi încerci să
te apropii din nou de mine, ceea ce îţi iese de
minune, pentru că muşchii mei sunt paralizaţi de
mult şi, doar datorită gravitaţiei, reuşesc să îmi
păstrez picioarele pe pământ.
— Pe mine. Cu totul. Toată viaţa mea,
secretele mele, trecutul meu şi viitorul, îmi
răspunzi şi îţi las palmele să îmi cuprindă obrajii.
Nu sunt capabilă să te resping, dar nici nu
vreau. Atingerea ta îmi răscoleşte durerea dar, în
acelaşi timp, o şi vindecă.
— Sună stupid, Jarryd, iar mie îmi este greu
să mai cred ce spui.
Respiraţia mi se precipită în timp ce îţi
cobori capul şi mai mult spre mine şi tot aerul îmi
rămâne blocat în plămâni atunci când îţi lipeşti
fruntea de a mea. Sunt încolţită de toată prezenţa
ta, de respiraţia ce ţi-o simt pe toată faţa. Sunt pur
şi simplu copleşită de tot ce îmi faci.
Totul are legătură cu tine, Jarryd. Tot ce sunt
eu acum, după aceste nouăsprezece zile sunt
350
datorită ţie. Respiratile noastre se contopesc, iar
odată cu ele, amintirea acelui sărut îmi blochează
raţiunea.
— Nu te mint. Îţi jur că acum nu te mint.
Deşi nu mi-ar sta în fire să fiu atât de
impulsivă, nu vreau să mă risc în preajma ta, aşa că
mă dau un pas înapoi.
— Şi, totuşi, de ce ai făcut-o până acum? A
fost ceva adevărat?
Te uiţi la mine cu ochii plini de regret. Nu
mai vreau să ştiu răspunsul la acea întrebare, pentru
că bănuiesc deja ce îmi vei spune.
— Da, e tot ce îmi spui.
Urăsc când eşti aşa şi îţi jur că nu cer deloc
prea mult, însă am tot dreptul să ştiu de ce m-ai
minţit.
— Ce anume? te întreb, iritată.
— Înţelegerea noastră, îmi răspunzi, de
parcă era deja evident și pentru mine.
Pufnesc iritată. Sunt mai nedumerită ca
niciodată. Aş vrea să cred tot ce îmi spui. Să te cred
atunci când recunoşti că mă placi, ceea ce este o
nebunie totală. Îmi doresc cu disperare să cred că
nu ai vrut să te sinucizi, dar toate aceste lucruri mă
duc spre altele şi mai confuze. Toate mă duc într-
un singur punct. La Vyella şi la rolul ei în toată
această ecuaţie. La tot acel adevăr pe care refuzi să
mi-l spui şi îl ascunzi cu atâta desăvârşire.

351
 — Da, ei bine, asta ţi-a ieşit. Aseară chiar m-
am convins când v-am văzut.
Nu o să îţi permit să mă minţi şi de data asta,
Jarryd, pentru că ştiu foarte bine ce am văzut.
Râzi uşor şi amar înainte să îmi răspunzi, iar
eu doar mă încrunt şi mai tare.
— Tu chiar nu înţelegi, nu-i aşa?
O să îţi fac o recapitulare, iar dacă tu vei
înţelege ceva din ea, ei bine, o să te rog să mă
lămureşti şi pe mine. În primul rând, nu ai vrut să
sari de pe acest pod, pentru că, printr-un mod
ciudat, fata pe care o plăceai, adică eu, a oprit în
acea seară şi te-a rugat să nu sari. Cu toate astea,
tot nu ştiu motivul pentru care te aflai acolo, în
afară de nişte simple vorbe cum că îţi doreai să
simţi ceva. Apoi, te-ai decis să mă minţi, aburindu-
mă cu lipsa ta de experienţă în ceea ce priveşte o
fată. M-ai convins să te ajut, în condiţiile în care nu
aveai nevoie de ajutorul meu. Nu ai luat niciodată
în calcul şi varianta în care eu aş putea vorbi cu
prietena ta sau non-prietena ta, orice ar fi ea şi aş
putea afla adevărul. Un adevăr pe care îţi doreşti să
mi-l spui, însă numai după ce toate acele treizeci de
zile se vor termina. Şi uite aşa, cumva, ajungem la
acea înţelegere a noastră, care aparent nu este o
înţelegere. Are ceva sens, Jarryd? Pentru că eu sunt
depăşită.

352
 Sunt conştientă că am căzut prea mult pe
gânduri, aşa că într-un final îţi răspund la întrebare,
mai nervoasă decât credeam.
— Nu, nu înţeleg nimic. Pentru că nu îmi
spui nimic!
Vreau să cred că poate am pierdut esenţa pe
undeva pe drum, dar ştiu că ar fi inutil să mă strofoc
să te înţeleg. E imposibil să îmi dau seama cine eşti,
ce eşti şi ce vrei cu adevărat.
— Dacă aş fi ştiut că pletosul nu este iubitul
tău, aş fi... îmi spui şi te opreşti, în timp ce îmi
cuprinzi din nou obrajii.
Totul se spulberă în jurul meu. Vreau să ştiu
continuarea, deşi sunt speriată de ceea ce văd în
ochii tăi.
— Aş fi făcut asta mai des, răspunzi singur
întrebării din gândul meu.
Inima nu îmi mai aparţine acum şi nici
buzele, pentru că în timp ce mi-o smulgi din piept,
îmi acoperi gura cu a ta, sufocându-mă cu un sărut
lung, adânc şi uşor disperat. Nu ştiam că săruturile
au senzaţii diferite şi deşi nu există grad de
comparaţie cu cel de acum doisprezece zile, cel de
acum este plin de dorinţă şi pasiune, întrecând orice
limită a aşteptărilor.
Poate că nu am fost conştientă de
intensitatea sentimentelor mele sau poate m-am
lăsat orbită de lucrurile din jurul meu, însă
indiferent de ce se va întâmpla, voi şti că, datorită
353
acestui sărut, m-am convins că sunt îndrăgostită de
tine.
E dureros să ştiu asta şi să o şi accept, dar,
cel puţin eu, nu sunt lașă să îmi recunosc
sentimentele. Nu sunt atât de lașă încât să mint, să
mă ascund şi să mă prefac. Sunt doar eu, Jarryd.
Nu am fost niciodată sărutată aşa, nici măcar
de tine prima oară. Însă nici nu m-am simţit
vreodată atât de vulnerabilă, disperată, distrusă şi
vinovată după ce buzele noastre se despart.
— Trebuie să plec, şopteşti.
Ţi-am simţit aceste cuvinte în sărut, înainte
să le rosteşti, așa că nu prea sunt șocată de ele.
— Mă voi întoarce, continui imediat.
Degeaba o vei mai face, Jarryd.
— De ce pleci? te întreb dezamăgită.
— Pentru că doar aşa mai pot veni înapoi.
Încerc să îmi recapăt respiraţia, însă mi-ai
răpit-o pe toată cu acel sărut.
— Atunci de ce te mai întorci?
Vreau să plâng, dar o să mai aştept încă puţin
pentru asta. Vreau să te mai privesc o singură dată,
înainte să îmi iau rămas bun.
— Pentru că m-ai convins.
E o suferinţă inimaginabilă în jurul tău, în
buzele tale, în ochii tăi, în toată existenţa ta. E o
durere ce mi-am dorit de la bun început să ţi-o
vindec, dar niciodată nu mi-ai dat voie.
— Cu ce? şoptesc.
354
 — Dragostea chiar de ţine departe de poduri,
îmi răspunzi şi îmi mângâi uşor obrazul, înainte de
a te retrage.
Mă forţez să nu îţi arăt cât de chinuită sunt
de ultima ta atingere şi nici nu îţi mai pun întrebări,
exact aşa cum m-ai rugat. Ştiu că tu încă te
amăgeşti, dar eu deja am acceptat cum stau
lucrurile. Îmi pare rău că te vei întoarce şi vei
realiza că, în ceea ce mă priveşte pe mine, este prea
târziu. Ai probleme de rezolvat, iar eu nu mai sunt
una dintre ele. Şi nu pentru că nu sunt dispusă să
aştept, ci pentru că eu chiar nu îmi doresc să o mai
fac.
Poate că nu sunt cea mai bună la a-mi lua
rămas bun, dar măcar nu mă mai amăgesc şi accept
sfârşitul.

355
 Ziua douăzeci.

Ignor pe toată lumea și doar stau cuibărită în

patul mamei.

Îmi ignor toate gândurile și sentimentele.

E cald și bine în ascunzătoarea mea. Simt că

mama este aici și are grijă de mine, în timp ce restul
lumii se destramă.

356
 Ziua douăzeci și unu.

Îmi amintesc clipe, nu zile.

Îmi amintesc că mi-am dorit să îmi

împărtășesc sufletul cu tine.

Însă astăzi doar plâng.

Pentru că urăsc zilele de luni.

Pentru că urăsc zilele de vacanță.

Pentru că urăsc toate zilele din cauza ta.

Pentru că urăsc ce am devenit.

Dar cel mai mult, urăsc că nu te urăsc.

357
 Ziua douăzeci și doi.

Dacă gândeşti, suferi.

Dacă plângi, suferi.

Dacă trăieşti, suferi.

Eu astăzi îmi permit să accept ce se

întâmplă.

Abia astăzi îmi permit să simt.

358
 Ziua douăzeci și trei.

Ai fost nicăieri până acum douăzeci şi trei de

zile şi e atât de frustrant cum din prima zi eşti peste
tot.

Poţi trăi fără minte. Fii sigur de asta.

Însă nu poţi trăi fără inimă.

Vreau să te cred şi să te înţeleg, dar cel mai

mult îmi doresc să te uit.

359
 Ziua douăzeci și patru.

Am crezut că am nevoie de trei lucruri ca să

fiu fericită. Să te văd, să te ating şi să mă laşi să te
iubesc. E incredibil când realizezi că totul a fost
doar o iluzie.

Astăzi, respir doar dor.

Dorul este un infinit.

Un infinit de regrete, amăgiri, durere, iubire

și emoţii.

Dorul este tot ce ne rămâne, după ce pierdem

totul.

Ignor bătăile din uşă. La fel şi telefonul.

Am nevoie doar de timp. Şi de acest dor.

Respir şi plâng. Poate de dor. Poate de ură.

Sau poate de amândouă.

360
 Ziua douăzeci și cinci.

Viaţa este un joc dur şi nemilos. Dacă te

prinde în capcană, nu mai ai nicio şansă de evadare.

Tu nu au mai dat niciun semn, dar nici nu m-

am aşteptat să o faci.

Am înţeles oricum. Ai dispărut la fel ca data

trecută.

Tata încearcă din nou să vorbească cu mine,

dar îi spun că nu am starea necesară pentru o
discuţie. Cred că la un moment dat va renunţa să
mai încerce.

În schimb, o las pe Keira să stea întinsă lângă

mine în pat.

Îmi arată poze cu bebeluşul. E atât de mic.

Cât un bob de strugure.

Îi zâmbesc. Zâmbeşte şi ea.

361
 Ziua douăzeci și șase.

Sunt propria-mi prietenă, căreia îi

încredinţez tot ce inima mea nu mai poate suporta.

Lilly mă vizitează azi. Probabil s-a săturat să

mă tot sune.

O las să mă strângă în braţe.

Pare schimbată acum. Ştie ceva ce eu nu ştiu,

îmi dau seama. Totuşi, niciuna nu vorbeşte despre
asta.

Plâng lângă ea şi simt că îmi înţelege

tristeţea. Plâng, pentru că doar aşa mă pot vindeca.

Câteva ore mai târziu, ne aşezăm pe treptele

din faţa casei şi privim tăcute cum soarele câştigă
în faţa norilor.

În curând, inima mea va fi şi ea câştigătoare.

362
 Ziua douăzeci și șapte.

Dacă nu te ridici după ce cazi, te poţi numi

un om înfrânt pentru totdeauna.

Tata îmi spune că bătăuşul mă aşteaptă pe

verandă.

Michael îşi cere scuze că nu a mai dat niciun

semn, însă a simţit că e cazul să se retragă.

Îmi povestește că a ieşit cu fratele lui şi Lilly,

iar ea s-ar fi scăpat că nu sunt în apele mele.

Nu mă deranjează asta. Apariţia lui chiar

este o surpriză plăcută.

Ne aşezăm pe treptele casei şi îmi vorbeşte

despre cer.

Îmi spune că orice s-ar întâmpla, părinţii

noştri sunt acolo şi veghează asupra noastră.

363
 E distant, îmi dau seama. Dar, totuşi, îmi
zâmbeşte şi îmi vorbeşte frumos.

364
 Ziua douăzeci și opt.

Ascult muzică doar pentru a nu-mi mai auzi

gândurile. Tata mă anunţă că bătăuşul mă aşteaptă
din nou. Îmi spune că este îngrijorat, dar încerc să
îl asigur că sunt bine şi e doar o fază trecătoare. Mă
înţelege ca întotdeauna şi nu mai insistă.

Michael are o cutie în braţe. Mă priveşte cu

un zâmbet tâmp pe faţă şi mă roagă să o deschid.

La început, cred că îşi bate joc de mine. În

următoarele secunde, conştientizez că înăuntru
chiar se află în câine. Un câine adevărat.

Vreau să râd, să spun ceva, dar nu ştiu cum

să reacţionez. El doar mă priveşte disperat şi îmi
spune că, dacă nu îmi place, nu sunt obligată să îl
păstrez.

Nici nu mă gândesc la aşa ceva. Îl iau

imediat în braţe, iar el îşi afundă nasul umed în
pieptul meu. Îl iubesc deja.

365
 Dumnezeule, Michael mi-a luat un câine!
Nu îmi vine să cred. Tata o să mă omoare, dar chiar
nu-mi pasă.

În timp ce strâng şi mai tare cățelușul la

piept, îl îmbrățișez pe Michael și îi mulțumesc.

Asta e cea mai tare zi!

366
 Ziua douăzeci și nouă.

Eliberează-mi sufletul, pentru că eu nu sunt

în stare să mă conving că-mi este mult mai bine
fără tine.

Ai încercat vreodată să numeri câte respiraţii

ai într-un minut?

Eu am respirat de nouăsprezece ori.

Fiecare în parte mă sfâşie pe interior.

Aşa că îmi opresc respiraţia. Şi mă gândesc

la tine.

Cum în prima zi,

Te-am cunoscut.
Te-am salvat.
M-ai salvat.

În a doua zi,
Te-am plăcut.

367
Te-am acceptat.
M-ai acceptat.

În a treia zi,
Ţi-am devenit prietenă.
Mi-ai devenit prieten.
Am fost prieteni.

În a patra zi,
Te-am ajutat.
M-ai ajutat.

Iar în următoarele douăzeci şi cinci de zile,

M-am îndrăgostit de tine.
Te-am înţeles.
Te-am crezut.
Te-am iubit.

Acum a mai rămas o singură zi.

Ultima zi în care te mai înţeleg.
Ultima zi în care te mai cred.
Ultima zi în care te mai iubesc.
Ultima zi în care mă mai lupt.
Şi prima zi în care te uit.

368
 O singură zi şi câinele a devenit cel mai bun
prieten al meu. S-a ţinut după mine în fiecare
secundă. M-a ascultat cu urechile ciulite de fiecare
dată când i-am povestit ceva.
O singură zi i-am promis câinelui, pentru că
atunci când l-am prezentat tatei şi Keirei, am aflat
că ea este alergică. Nu pot să descriu dezamăgirea
pe care am simţit-o, însă nu am avut nimic de
reproşat. Am fost de acord să îl păstrez o singură
zi, iar primul lucru pe care l-am făcut după ce ne-
am închis în camera mea a fost să îl sun pe Michael.
I-am spus că îmi pare rău, dar nu îl pot păstra din
cauza alergiei Keirei şi nici nu voiam să mă joc cu
sănătatea ei, pentru că era însărcinată.
Michael a primit vestea foarte bine. M-a
asigurat că el va avea grijă de câine şi că îl pot
vizita oricând îmi doresc.
Nu i-am putut pune un nume, aşa că acum,
în timp ce mă joc cu el în faţa casei şi îl vede pe
Michael venind, nici măcar nu ştiu cum să îl strig
atunci când aleargă spre stradă.

369
 Din fericire, se opreşte la picioarele lui şi
începe să latre. Ziua de ieri a fost prea frumoasă ca
să fie adevărată.
Michael se apropie de mine, mă studiază
câteva momente şi apoi îmi zâmbeşte. Simt că îi
dau o parte din mine atunci când ia câinele în braţe,
o parte pe care am crezut că am recuperat-o cu o zi
în urmă.
Mă apropii de el şi îmi cuprinde mâna într-a
lui, în timp ce cealaltă ţine câinele lipit la piept.
— Se mai întoarce? mă întreabă cu vocea
scăzută.
E o întrebare prea periculoasă pe care nu o
aşteptam devind din partea lui.
— Nu ştiu, îi răspund.
Zeci de cuţite îmi străpung pieptul. Nu vreau
ca Michael să continue ce văd în ochii lui, dar nici
nu îl pot opri.
— Îmi pare rău că nu te-am cunoscut
înaintea lui.
Îi simt regretul din glas şi realizez că sunt
singura vinovată. Am stricat totul.
— Şi mie, îi spun şi chiar cred asta.
Am impresia că acesta este un rămas bun şi
ştiu că îmi vor lipsi aceste momente cu el, aceste
senzaţii pe care le stârneşte în interiorul meu, aşa
că încerc să savurez timpul scurt pe care îl mai am.

370
 Mi-ar fi plăcut să îl fi cunoscut înaintea ta.
Mi-ar fi plăcut ca toate senzaţii pe care le simt
datorită lui să fie mai puternice.
Mi-aş dori să pot da timpul înapoi, cu riscul
de a uita tot ce am trăit până acum. Ştii de ce,
Jarryd? Pentru că nu-mi meriţi nici măcar
amintirile.
Michael mă fixează cu privirea în
continuare.
— Aş fi făcut tot posibilul să te păstrez şi,
mai ales, să te fac fericită.
O ameţeală copleşitoare îmi cuprinde capul
şi sunt lăsată fără cuvinte. Michael mai face un pas
spre mine, iar eu rămân complet fără aer.
— Cel mai mult îmi pare rău că am fost un
laş şi am plecat după ce te-am sărutat.
Nu sunt capabilă să reacţionez, deşi ştiu că
ar trebui să-i spun ceva, însă primul lucru care îmi
vine în minte este că toate aceste cuvinte îmi doresc
să mi le spună altcineva.
Mi-aș dori ca lucrurile să stea altfel. Să îl
plac pe Michael şi să fiu bucuroasă. Cea mai mare
problemă este că deja ştiu ce simt, indiferent de
cum se va termina totul pentru mine.
— E în regulă, încerc să-i spun, dar pufneşte
uşor şi pare că se revoltă mai mult pe el însuşi.
— Nimic nu e în regulă, Everly. Nu de când
te-am cunoscut. Şi e josnic că fac asta acum, dar
vreau doar să ştii.
371
 Face o pauză, timp în care inima mi se
strânge dureros de tare.
— A fost primul sărut pe care l-am simţit cu
adevărat.
Se opreşte din nou, iar de data asta îmi dă o
şuviţă de păr după ureche.
— Iar tu eşti singura fată pe care am plăcut-
o cu adevărat.
Sunt zdruncinată de toată această confesiune
a lui, însă nu îi pot răspunde, în primul rând pentru
că nu-i împărtăşesc sentimentele, iar în al doilea
rând nici nu vreau să îl rănesc. Ştiu că trebuie să fiu
sinceră cu el, însă faptul că el este pentru mine al
doilea băiat pe care îl plac cu adevărat nu cred că-l
încântă prea mult.
— Sunt un prost, dar lucrurile astea te lovesc
când nu te aştepţi.
De data asta sunt de acord cu el şi îl aprob cu
o mişcare uşoară a capului. Tu ştiai asta, Jarryd?
Ştiai că dragostea chiar te loveşte de unde şi când
nu te aştepţi?
E multă tristeţe în spatele acelor ochi calzi
care mă privesc atât de blând, însă chiar nu ştiu ce
aş mai putea spune, în afara celor trei cuvinte care
îmi tot înoată prin cap.
— Îmi pare rău.
Ştiu că nu a venit cu vreun scop de a încerca
ceva, însă cuvintele mele au un impact asupra lui.

372
Bate în retragere deja, îmi dau seama, după cum
strânge câinele cu putere şi face câţiva paşi înapoi.
Ştiu că ar trebui să spun mai mult, însă nu
vreau să îmi aleg cuvintele greşite.
— Am vorbit serios când ţi-am spus că voi
fi aici, oricând ai nevoie de ceva.
Vocea lui profundă mă face să tresar, iar
sentimentul de vinovăţie este mai sfâşietor ca
niciodată.
— Mulţumesc, îi răspund.
E tot ce mai reuşesc să articulez. Încerc din
răsputeri să-mi suprim emoţiile, altfel aş începe să
plâng în hohote în faţa lui.
Îmi mai aruncă o singură privire şi apoi se
îndepărtează de mine. Ştiu că ăsta a fost un rămas
bun. Îl simt până în adâncuri. E trist, dar nici nu îl
pot judeca. Şi eu aş fi procedat la fel în locul lui.
Mă întorc spre uşă, fix în acelaşi timp în care
poştaşul se apropie de mine.
— Numărul treizeci? mă întreabă, grăbit.
— Da, îi răspund nedumerită şi accept
scrisoarea din mâna sa.
Îmi aud inima bătând nebuneşte în secunda
în care analizez plicul ce îmi este mie adresat.
Mâinile încep să îmi tremure şi simt cum o
avalanşă de sentimente mă izbeşte din plin atunci
când îţi citesc numele.

373
 De ce mi-ai trimis o scrisoare, Jarryd? Oare
asta este tot ce merit? Un plic alb cu un bilet
înăuntru?
Nu pot să zic că am fost prea entuziasmată
de această zi, deşi nu am reuşit să dorm toată
noaptea. Ba chiar am fost terifiată, gândindu-mă că
ai putea să apari după alte zece zile de dispariţie.
Însă, trebuie să recunosc, m-am îndoit că vei veni.
Mi-am pierdut orice speranţă că voi primi vreun
semn de la tine.
Faptul că mi-ai trimis o scrisoare înrăutăţeşte
întreaga situaţie. Nici nu ştiu ce ar trebui să fac. Îmi
este frică. Sunt şanse ca înăuntru să se afle alte
minciuni sau poate chiar întregul adevăr. Un
adevăr pe care mi l-am dorit din prima zi de când
te-am cunosscut şi până în ultima zi. Însă nu aşa.
Nu ca un laş, Jarryd. Am vrut să mă priveşti în ochi
în timp ce îmi spui totul, pentru că doar aşa te-aş fi
crezut. Nişte simple cuvinte aruncate pe o hârtie nu
schimbă cu nimic lucrurile. E dureros până şi
gândul să ştiu că tu ai atins acest plic, în urmă cu
puţin timp.
Disperarea din întregul meu corp se
dezlănţuie, însă reuşesc să găsesc o soluţie pentru
a mă calma. Abandonez plicul pe pat şi alerg afară,
spre maşină. Ştiu că au trecut atâtea zile, însă în
acest moment, doamna Hank este singura persoană
cu care îmi doresc să vorbesc.

374
 Vreau să îi spun totul. Vreau să îi povestesc
cum o singură lună mi-a dat toată viaţa peste cap.
Vreau să îi spun cum fiecare zi din cele treizeci de
zile m-a învăţat ceva. Vreau să îi spun despre tine.
Să îi spun adevărul despre mama mea şi despre
faptul că în sfârşit îmi înţeleg tatăl. Vreau să îi spun
că sunt capabilă să iert şi să uit totul, că am voinţa
să merg mai departe. Vreau să îi spun că mă simt
vindecată.
Starea de euforie îmi invadează întregul trup
cât timp conduc până în faţa clădirii. Stomacul îmi
tresaltă atunci când zâmbetul lui Jasmine mă
întâmpină.
— Everly, mă bucur să te văd! îmi spune cu
zâmbetul pe buze.
— Şi eu!
Pentru prima oară, chiar sunt încântată că mă
aflu aici. E ca şi cum în sfârşit pot lua o gură
sănătoasă de aer, înainte de a-mi accepta întreaga
realitate. Hank mă poate ajuta, ştiu asta.
Întotdeauna a făcut-o. Iar astăzi, sunt pregătită să i-
o prezint pe noua Everly. O Everly nerăbdătoare să
citească acea scrisoare ce o aşteaptă pe pat. O
Everly ce îţi duce dorul şi vrea să te înţeleagă, aşa
cum a făcut cu restul lumii. O Everly care încă este
aici, după treizeci de zile şi te aşteaptă.
— Nu ştiam că ai astăzi o programare,
continuă Jasmine.

375
 — Nu am, îi spun imediat. Mă gândeam că
pot să aştept până când va fi liberă.
Se uită pentru o secundă în agenda din faţa
ei şi apoi îşi întoarce privirea spre mine.
— Ar trebui să termine o şedinţă în câteva
minute, însă e ocupată încă o oră apoi.
— Nu contează. Aştept oricât, îi spun,
entuziasmată şi mă aşez pe scaun.
Jasmine doar îmi zâmbeşte scurt şi nu îmi
mai spune nimic. Încerc să nu fiu prea agitată şi să
îmi păstrez calmul. O oră poate trece destul de uşor,
dacă îmi controlez emoţiile.
Spre surprinderea mea, uşa se deschide
imediat şi tresar entuziasmată. Doamna Hank iese
prima din biroul ei, iar atunci când ochii ei îi
întâlnesc pe ai mei, o chestie ciudată se întâmplă.
E ca şi cum încearcă să mă avertizeze în legătură
cu ceva, dar nu îmi pot da seama ce vrea să îmi
comunice. Vreau să îi spun că sunt bine şi că nu
trebuie să fie deloc îngrijorată, însă rămân
înmărmurită atunci când realizez cine se află în
spatele ei.
Nici măcar nu te pot privi în ochi. Privirea
îmi fuge când la tine, când la doamna Hank şi
încerc să îmi dau seama ce se întâmplă. Zâmbetul
ţi se şterge de pe faţă, în timp ce ochii tăi mă
privesc disperaţi acum.
Stau şi mă gândesc dacă inima mea e rănită,
însă realizez că nici măcar nu îmi mai bate în piept.
376
A rămas pe acel pod cu tine, în ziua în care mi-am
luat rămas bun. Nu mai sunt nimic acum, dar până
şi acel gol din mine mă doare.
Continuu să vă privesc şi mă scufund într-o
mare de confuzie. Fiecare răsuflare mă doare.
Fiecare gând mă doare. Fiecare moment și fiecare
minciună.
De ce dragostea e atât de complicată pentru
mine, când pare atât de uşoară pentru toţi ceilalţi?
De ce a trebuit să fiu eu victima ei? Victima ta...
Îmi este greu să îmi adun cuvintele pentru a
mai spune ceva. Doamna Hank e blocată, la fel şi
tu, însă, într-un final, pari hotărât să vii spre mine.
Panicată, îmi ridic mâinile şi te implor din priviri
să nu mai faci nici măcar un pas.
— Opreşte-te acolo, îţi spun.
Vocea mea e răguşită şi slabă, dar mă forţez
să vorbesc în continuare.
— Doar opreşte-te, repet din nou şi nu mai
sunt în stare să îmi opresc lacrimile.
Îmi adun toată voinţa de care dispun şi, din
nou, însă pentru ultima oară de data asta, plec.
— Citeşte scrisoarea! îţi aud ţipătul disperat
și profund, în timp ce alerg.
E prea târziu, Jarryd.

377
 Dorul ne omoară. Dorul este sfâşietor.
Încerc să las totul în urmă, dar nu pot trece
de dor. Îmi blochează calea. Fiecare respiraţie.
Fiecare gând. Întregul suflet. Întreaga existenţă.
Astăzi este a patruzecea seară în care mă aflu
aici, atârnat de balustrada acestui pod, aşteptând un
răspuns de la vreo divinitate. Uneori sunt conştient
că e în zadar, însă astăzi pare diferit.
Niciodată nu plouă, dar în această seară cerul
plânge în sfârşit alături de mine.
Tăcerea adâncă a apei agitate mă trezeşte la
viaţă. Dacă picăturile de ploaie ar străpunge
întunericul din sufletul meu şi ar spăla dezastrul,
totul ar fi mult mai uşor.
Îmi închid ochii şi simt ploaia. O las să îmi
ude pielea, să îmi umple tot golul din suflet. O las
să mă acapareze cu totul, până când toată liniştea
mea este distrusă de zgomotul unui motor. Mă simt
de parcă alunec uşor în acea obscuritate tulbure pe
care am tot privit-o până acum.
Motorul maşinii s-a oprit sau poate a şi
dispărut deja, însă îmi este frică să mă întorc.
Panica mă imobilizează, pentru că sunt foarte

378
conştient de cum arată toată această scenă, în cazul
în care cineva m-ar putea vedea.
Arunc doar o privire peste umăr, însă ploaia
îmi îneacă toată fiinţa şi sunt forţat să îmi întorc, cu
grijă, tot corpul.
E prea departe ca să fiu sigur de chipul său,
iar ploaia îmi cam blochează vederea, însă îmi dau
seama că nu are cum să fie ea. E imposibil. Inspir
adânc şi încerc să îmi amintesc momentul
impactului cu apa, dar mă lovesc de un gol adânc.
Am murit deja? Am alunecat şi am căzut?
— Eşti reală? o întreb, dar nu mă aude.
Probabil din cauza distanţei, dar şi pentru că
nu sunt sigur dacă acele cuvinte chiar am reuşit să
le rostesc. Nu înţeleg ce se întâmplă.
Simt că mă sufoc atunci când porneşte spre
mine. Cu fiecare pas pe care îl face, o recunosc şi
mai mult. Şi să fiu al naibii, dar este reală. Frigul
pe care îl simt este real. Tremurul din corpul meu
este real. Ea chiar este aici şi e reală.
— Ce cauţi aici? ţip către ea şi îmi seama că
de data asta mă aude.
Mai face încă un pas spre mine, iar eu nu mă
mai mişc. Nici măcar nu mai respir.
— Aş putea să te întreb acelaşi lucru, ţipă
înapoi.
E prea târziu ca să îi ignor vocea, din
moment ce deja a dat buzna în tot interiorul meu şi
răsună la nesfârşit. Totuşi, are dreptate. Chiar ar
379
putea să mă întrebe asta, pentru că sunt sigur că nu
vede zilnic oameni agăţaţi de balustrada unui pod.
Cu toate astea, oare eu sunt motivul pentru care a
oprit? M-a văzut pe mine sau prezenţa mea a
coincis cu alte gânduri ale sale?
— Eşti bine? o întreb imediat, alarmat de
gândurile care nu îmi dau pace.
Văd pe chipul ei că întrebarea mea o ia prin
surprindere. E blocată câteva secunde şi cade pe
gânduri, în timp ce privirea ei atât de caldă face
ravagii în tot interiorul meu.
— Nu eu stau atârnată de balustrada unui
pod şi naiba ştie ce urmează să facă, îmi răspunde.
Albastrul ochilor săi este înlocuit de o
nuanţă mult prea închisă. Vocea îi tremură,
împreună cu tot corpul. E atât de aproape de mine
acum. Atât de aproape încât, dacă nu ar fi fost
ploaia, i-aş fi putut simţi mirosul.
— Ţi-e frig, îi spun.
Eu ar trebui să îmi fac griji pentru ea, nu
invers. Cel puţin după această seară, faptul că eu
mă aflu aici, nu ar trebui să o îngrijoreze deloc.
Nu îmi răspunde, însă tremură şi mai tare, de
parcă vorbele mele i-au adus aminte de frig.
— Aia e maşina ta? o întreb, în timp îmi
lungesc puţin gâtul pentru a vedea în spatele ei.
Sper totuşi că este singură şi nu există cineva
înăuntru care ar putea suna la poliţie, pentru că ar
ieşi o încurcătură inutilă.
380
 Ea nu îmi răspunde, dar aprobă uşor din cap.
— Vrei să intri în ea şi să pleci? Te rog.
Vocea mea e fermă, însă nu înţeleg ce face.
Am rugat-o să plece, nu să se apropie şi mai mult
de mine.
— Doar dacă vii cu mine, îmi răspunde.
Cred că cea mai simplă cale de a ucide o
persoană este să-i spui acele acele cuvinte. Sau
poate că doar pentru mine au un impact prea
puternic, însă fac eforturi pentru a nu-mi pierde
controlul.
La naiba, dacă aş fi crezut vreodată că seara
asta urma să aibă o astfel de întorsătură.
— Sunt puţin cam ocupat acum, îi spun, uşor
amuzat.
Ştiu că e greşit că fac asta, însă nu mă pot
controla. Dacă îi arăt cât sunt de afectat de
cuvintele sale, de simpla ei prezență, îşi va da
seama că sunt slab.
Privirea ei mă topeşte şi am nevoie de o
pauză. Aşa că mă întorc din nou cu faţa spre apă,
doar pentru a mai pune o întrebare.
Ea este răspunsul la toate întrebările mele, J?
— Nu o face!
Îi aud ţipătul disperat şi profund, iar tot
corpul meu se cutremură.
Îmi pare rău că nu a fost nimeni şi pentru tine
care să te oprească, J.

381
 Îmi pare rău că nu voi fi niciodată capabil să
fac ce ai făcut tu.
Dar, cel mai mult, îmi pare rău că toate
planurile îmi vor fi date peste cap, din cauza ei.

382
 — Azi arăţi diferit, îmi spune, pentru prima
oară de când o cunosc.
Dacă ar şti. Doar dacă ar şti ce se află astăzi
în mintea mea. În sufletul meu. Totul chiar este
diferit acum.
— Mă simt diferit, îi spun.
Nu m-am întrebat niciodată dacă îmi place
mai mult de doamna Hank sau de doamna Ryan.
Poate că nu îmi place de niciuna sau de amândouă
în felul meu. Cert e că îmi ştiu povestea, iar până
acum niciuna nu m-a judecat. Fiecare a încercat în
felul ei să mă convingă că am nevoie de ajutor şi
nu doar din partea unui psiholog.
Uneori, când stau şi o privesc pe doamna
Hank, îmi este dor de Ryan. Îmi este dor de acel
confort pe care îl simţeam cu ea. Însă cu Hank a
fost diferit, încă de la bun început. În primul rând,
pentru că am contactat-o din proprie iniţiativă,
când m-am mutat în acest oraş acum şase luni. Iar
în al doilea rând, ea nu a fost nevoită să se lupte cu
toate furtunile mele, pentru a mă forţa să vorbesc.
Cu ea a fost simplu. Totul a venit de la sine.

383
 — Vrei să îmi vorbeşti despre asta? mă
întreabă.
Întotdeauna am vorbit. La început mi-a fost
greu, iar doamna Ryan a dus lupte grele cu mine.
Mi-a repetat luni întregi la rând că sufăr de
sindromul TSTP, iar eu refuzam să accept aşa ceva.
Nu am vrut niciodată să îmi fac rău, deşi poate am
gândit-o, însă am avut totuşi nevoie de acest
tratament psihoterapeutic. Chiar şi Hank mi-a spus
că tulburarea de stres post-traumatic se datorează
dispariţiei neaşteptate a fratelui meu. Sau mai bine
spus, a sinuciderii lui. Însă nu era ca şi cum nu
ştiam asta deja.
Mult timp m-am aflat în faza de negare, iar
doamna Ryan a avut războaie de dus. Până când, la
un moment dat, am ajuns la faza de a vorbi fără
oprire. Atunci i-am acceptat ajutorul şi i-am înţeles
rolul în viaţa mea.
— Aseară am fost pe pod, încep şi îi citesc
îngrijorarea din privire.
— Jarryd, aseară a fost probabil cea mai
puternică furtună din ultimii ani...
— Ştiu, o întrerup. Dar dacă nu aş fi făcut-o,
probabil că nu aş fi stat acum aici, atât de calm şi
dispus să vorbesc.
Îmi aruncă acea privire clasică a ei și știu că
urmează să mă certe.
— Întotdeauna vorbeşti, îmi spune,
precaută.
384
 — Da, dar nu despre ea.
Inima mea are o bătaie ciudată şi diferită,
atunci când în minte îmi apare chipul ei.
— Jarryd, numai despre Vyella îmi vorbeşti.
Mă priveşte puţin confuză şi, pentru o
secundă, mă gândesc dacă să îi spun sau nu.
— Acum nu mă refer la ea, îi spun.
Mă decid să o fac totuşi.
— Nu?
— Nu. Azi vreau să vă vorbesc despre fata
de la cafenea.
Hank oftează şi îşi aranjează mai bine
ochelarii pe nas. Ştiu ce urmează să îmi spună. Îmi
va ţine din nou predici despre cum ar trebui să
încetez să mai urmăresc o fată nevinovată şi să
renunţ la toate prostiile din cap, pentru a reuşi să
vorbesc într-adevăr cu ea, nu doar să îmi imaginez
asta.
— Ce ai mai făcut azi?
Astăzi, pentru prima oară, nu am mai stat în
umbră şi n-am mai urmărit-o. Astăzi m-am convins
că seara trecută a fost reală. Astăzi mi-am dat
seama că viaţa mea se poate schimba, dacă îi ofer
o şansă.
— Aş fi vrut să fac ceva, dacă nu aş fi fost
atât de orbit în continuare. Însă, din fericire, ea a
făcut totul.
— Şi-a dat seama că stai într-un colţ şi o
pândeşti?
385
 Râde cu poftă. Îmi place de ea şi mai mult
când îşi activează umorul.
— Aseară a oprit maşina în mijlocul furtunii,
pe acel pod şi a vorbit cu mine.
— A vorbit cu tine?
E şocată, dar nu mă surprinde. Şi eu am fost
la fel şi probabil voi fi mereu. Pentru că nu voi
înţelege niciodată care au fost şansele ca tocmai ea
apară acolo.
— A crezut că vreau să mă arunc. Nu o
învinovăţesc totuşi, pentru că şi eu aş fi crezut asta.
A încercat să mă convingă să nu o fac şi mi-a spus
că dragostea mă poate ajuta să stau departe de
poduri.
Fac o pauză şi realizez că durerea ce până
acum a fost inimaginabilă, dintr-o dată este atât de
suportabilă.
— Şi ce ai făcut?
— Nu i-am spus adevărul, dar m-am gândit
la James. M-am gândit de ce dragostea nu l-a oprit
şi pe el să sară, din moment ce tot ea l-a convins să
o facă.
Hank e fără cuvinte, îmi dau seama. Efectiv
nu ştie ce să îmi mai spună.
— Astăzi m-a recunoscut la cafenea,
continuu şi ea îşi măreşte ochii.
— Şi?
Zâmbesc uşor şi mă gândesc că îi lipseşte
popcornul din braţe, pentru că e atât de
386
nerăbdătoare, de parcă s-ar uita la un film şi
aşteaptă marele final.
— M-am prefăcut surprins că o văd,
bineînţeles. Şi i-am spus că accept.
Turui exact ca un copil entuziasmat ce
povesteşte cum l-a întâlnit pe Moş Crăciun şi a
primit o tonă de ciocolată. E atât de neobişnuit
pentru mine, încât nici nu îmi vine să cred că ăsta
sunt eu.
— Ce ai acceptat? m-a întrebat, cu teamă.
Aş vrea să îi spun că am acceptat atât de
multe, prin acea înţelegere a noastră. Totuşi, mă
limitez la a-i spune doar un singur lucru.
— Să mă ajute să găsesc dragostea.
Hank mă priveşte îngrozită.
— Nu m-am purtat ca un dobitoc, continuu
imediat. Şocul meu cel mare a fost când mi-a spus
că are un iubit pe care îl iubeşte, însă, cu toate
astea, mi-a oferit treizeci de zile în care eu mă voi
îndrăgosti, iar ea mă va ajuta.
— Tu, să te îndrăgosteşti?
Mă priveşte cu ochii mari. Când o spune pe
tonul ăsta, da, chiar sună stupid.
— Vreau să o înţeleg. Fratele meu a fost
capabil să se îndrăgostească de ea. Sunt dispus ca
în cele treizeci de zile să îi văd părţile bune. Sunt
dispus să trec peste tot ce s-a întâmplat şi să îi dau
o şansă.

387
 Ştie că acum vorbesc despre Vyella şi totuşi
nu îmi spune nimic. Nu îmi dau seama dacă este
încântată de ceea ce spun sau oripilată.
— Jarryd, îmi şopteşte numele.
— Vă jur că, pentru o clipă, chiar am uitat
de toată acea ură şi mânie. A fost nevoie doar de
câteva cuvinte din partea ei şi toate planurile mi s-
au dat peste cap. Dacă în cele treizeci de zile
reuşesc să îi accept moartea? Dacă reuşesc să îmi
înţeleg fratele? Dacă Everly mă poate ajuta?
Ceva din ce i-am spus o face să tresară uşor.
Oare chiar atât de nebunesc sună totul? Oare chiar
nu am nicio şansă?
— Ai spus Everly? mă întreabă, pe un ton
fără pic de emoţie.
— Fata de la cafenea, o informez, iar inima
mea bate din nou haotic, ca de fiecare dată când mă
gândesc la ea.
— Aşa o cheamă?
Hank are o privire ciudată, dar nu îi dau
importanță.
— Are un nume frumos, nu-i aşa?

388
 „Everly,

Ştiu ce gândeşti probabil acum. Sunt prea

laş pentru a-ţi spune toate aceste lucruri în faţă,
însă îţi jur că nu pot. Am încercat să îmi adun
curajul, însă am stat şi m-am gândit că dacă aş
face-o, tot ce o să mai vezi apoi în ochii mei va fi
doar ce m-am forţat să las în urmă.
Voi încerca în schimb să îţi scriu cât pot de
bine ce gândesc, ce simt, ce am făcut, cine sunt,
absolut tot. Sper doar din tot sufletul să ai răbdare
până la sfârşit.
Prima zi în care ne-am cunoscut mi-a
schimbat viziunea asupra vieţii, Everly. Aşa cum ţi-
am spus, am ştiut cine eşti atunci când tu credeai
că ne întâlnim pentru prima oară. Nu ştiam nimic
despre tine, eu doar am recunoscut-o pe fata de la
cafeneaua din cartier. Nu vreau să crezi că sunt
vreun obsedat care te-a urmărit o lună de zile, ci
mai degrabă un om disperat care a încercat să
caute viaţă în orice persoană din jurul său.
Nu a fost prima zi când m-am aflat pe acel
pod, însă a reprezentat o premieră sfârşitul său.
Era ca şi cum ploaia a şters totul cu buretele, iar
389
tu m-ai făcut să îmi deschid ochii. Nu am reuşit să
dorm toată noaptea după ce m-ai lăsat acolo. M-
am simţit atât de vinovat pentru toate
lucrurile oribile pe care le-am făcut în ultimele
luni. Voi ajunge şi la acele lucruri, însă vreau să
ştii de acum faptul că nu am intenţionat niciodată
să îţi fac rău.
Primul lucru pe care ţi-l pot spune despre
mine este că mă numesc Jarryd Raye. Ştiu că sunt
un impertinent că spun asta, însă în privinţa
numelui chiar nu te-am minţit. M-am născut într-
un orăşel mic, despre care sunt sigur că nu ai auzit,
însă este doar la câţiva kilometri depărtare de al
tău. Am douăzeci și șase de ani şi, ştiu, asta este
una dintre primele minciuni pe care ţi le-am spus.
M-am gândit că, dacă vei crede că sunt apropiat
de vârsta ta, nu vei părea surprinsă de cealaltă
minciună a mea, cea în care sunt un adevărat
incompetent când vine vorba de a cuceri o fată.
Dacă îţi spun acum că tu eşti singura fată pe
care am plăcut-o vreodată, mă vei crede? Pentru
că îţi jur că este adevărat. Iar acele treizeci de zile
pe care mi le-ai oferi, au fost ca un ultimatum
pentru mine. Mi-ai deschis ochii. M-ai făcut să văd
cealaltă parte a paharului. M-ai făcut să mă simt
viu, dar eram deja băgat într-o încurcătură mult
prea mare şi, fără să-mi dau seama, am
transformat totul într-un mare rahat. Îmi pare rău
pentru cuvântul folosit, dar asta am făcut.
390
 Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama până acum, însă
niciodată nu am avut nevoie de acele sfaturi pentru
a le folosi cu Vyella. Mi-am dorit doar să te cunosc
pe tine, însă mă aflam pe un teren periculos. Aveai
un iubit, de care m-am cam îndoit la început,
dar apoi l-am cunoscut, aşa că am preferat să mint
în continuare. Nu ştiu cum ar fi decurs totul dacă
aş fi ştiut că pletosul nu era cine credeam, însă îmi
pare rău şi, totuşi, nu îmi pare, pentru tot ce a
urmat.
În a treia zi, când Vyella a venit la masa
noastră, mai ştii ce a zis, nu? Ne-a spus că noi doi
semănăm, asta pentru că am minţit-o şi pe ea. Am
fost nevoit să o fac, iar în acel moment mi-am cam
dat seama cât de gravă este situaţia.
Tot ce a urmat după, toate sfaturile, toate
întâlnirile noastre, s-au datorat egoismului meu.
Am fost cel mai mare egoist, Everly, pentru că deşi
ştiam că ai un iubit, eram disperat să aflu cât mai
multe despre tine. Voiam să ştiu ce lucruri îţi plac,
voiam să aflu cum gândeşti, voiam să fiu eu cel
care te cucereşte exact aşa cum îţi place ţie.
Am dat greş din multe puncte de vedere şi e
posibil ca acum să fie prea târziu, însă te rog să nu
te îndoieşti de sentimentele mele pentru tine. Sunt
adevărate, încă din prima zi şi probabil pentru
totdeauna. Tu eşti singura fată de care m-am
îndrăgostit în toţi aceşti ani ai mei. Tu eşti singura
care m-a făcut să fiu conştient de existenţa
391
dragostei, pentru că până acum am fost posedat de
prea multă ură şi durere. O durere ce îmi era
alimentată zi de zi din cauza Vyellei, până când tu
ai apărut şi mi-ai spus atât de sigură pe tine că
dragostea mă poate ţine departe de poduri.
Ai avut dreptate, însă tot dragostea m-a ţinut
departe de dragoste. Dragostea pentru fratele meu
m-a ţinut departe de tine. Am fost orbit şi am
sacrificat totul din cauza dragostei pe care i-o port
fratelui meu.
Nu am nicio scuză, însă am crezut că toate
minciunile vor fi ca un scut asupra sentimentelor
mele. M-am înşelat şi în privinţa asta.
Mai ştii când m-ai întrebat dacă am vreun
secret pe care îmi doresc să îl împart cu cineva?
Am vorbit serios când ţi-am spus că vreau să-l
împart cu tine, iar în acelaşi timp, vreau ca şi tu să
simţi la fel.
Ştiu că ceva ţi s-a întâmplat. Mi-am dat
seama din prima zi când te-am văzut la cafenea, în
urmă cu o lună. Nimeni nu îţi putea lua tristeţea
din privire, nici măcar prietena ta care încerca să
te distragă. Îmi doream încă de atunci să ştiu ce te
frământă, însă nu am îndrăznit niciodată să te
întreb, pentru că nu mi se părea corect.
Nu o să mă aştept să înţelegi ce urmează să
îţi spun, însă nu mai pot respira nici măcar o zi,
fără să ştiu că îţi spun adevărul.
Am vrut...
392
 Am vrut să o omor cu mâinile mele, Everly.
I-am plănuit moartea de un milion de ori. Nu m-am
gândit nicio secundă la ce putea să se întâmple cu
mine, pentru că eram deja un om mort.
James a fost fratele meu, iar Vyella l-a
omorât.

Lacrimile îmi blochează vederea şi sunt

nevoită să fac o pauză. Abia acum îmi dau seama
că nu am respirat deloc în tot acest timp. Mi-e
teamă să continuu. Vreau să o fac, am aşteptat cinci
luni pentru a mă atinge de această scrisoare, dar
adevărul tău mă înfioară şi nu ştiu dacă sunt
pregătită să citesc şi mai mult.
Însă trebuie...

Întunericul se abătea asupra întregului

oraş, iar eu făceam parte din el, ca de fiecare dată.
Era deja a doua săptămână de când mă
transformasem într-o umbră şi o urmăream. În
acea seară am fost neglijent, Everly. Eram prea
însetat de răzbunare şi deşi încă nu aveam un plan
concret, nu voiam sub nicio formă să fiu văzut. Dar
nu am fost atent, iar atunci a fost momentul când
Vyella m-a prins.
Ne-am privit, ne-am analizat şi niciunul nu
a fost capabil să reacţioneze câteva clipe. M-am
uitat la ea cu ură şi disperare şi m-am așteptat să

393
văd durere în ochii săi, însă o furtună furioasă a
apărut în locul ei.
Când mi-am dat seama că se îndrepta spre
mine, am vrut să fug, însă picioarele mele nu voiau
sub nicio formă să se mişte. Aşa că am stat şi am
confruntat-o. Însă, spre surprinderea mea, Vyella
nu părea îndurerată, ci mai degrabă se afla la un
pas de a erupe exact ca un vulcan.
Pentru mine era suficient să o văd acolo, în
viaţă, în timp ce fratele meu putrezea în pământ, ca
să o detesc cu toată fiinţa mea.
În acele secunde cât o aşteptam să ajungă
în dreptul meu, toate amintirile amare mi-au
invadat mintea. Mi-am amintit de ziua în care
James m-a anunţat că trebuie să plece din oraş ca
să poată fi împreună cu ea, iar sentimentul de
abandon îl simţeam şi mai carnal, mai dureros. Mi-
am amintit de seara în care m-a sunat plângând şi
mi-a spus că nu mai poate şi că a ajuns la capătul
puterilor. Mi-am amintit de următoarea seară,
când o voce străină şi rece mi-a spus la telefon că
fratele meu s-a sinucis şi că i-au găsit trupul
plutind de-a lungul râului.
Mi-am amintit tot, dar am fost nevoit să
blochez acele imagini, pentru că Vyella se afla deja
în faţa mea şi mă privea cu mult reproş.
În secunda următoare m-a pocnit, luându-
mă complet prin surprindere. Îţi spun sincer, am

394
primit mulţi pumni la viaţa mea, însă acea palmă
m-a izbit cât toţi la un loc.
„Cum ai putut, James?", m-a întrebat
furioasă.
Am rămas efectiv fără cuvinte şi cu o durere
cumplită în obraz. Am stat şi m-am gândit la rece
câteva fracţiuni de secundă. Trecuse o lună de la
moartea fratelui meu, iar nenorocita nici nu ştia că
el s-a sinucis?
„De ce te-ai mai întors acum?", m-a întrebat
în continuare.
A început să plângă şi s-a prăbuşit pe
asfaltul rece. Nu ştiam ce să mai cred. Ştia că nu
sunt el sau nu ştia? Mă tot întrebam dacă James i-
a spus vreodată că are un frate geamăn. Şi, totuşi,
încă nu reuşeam să înţeleg de ce mă numise James,
însă un gând m-a pocnit şi mai tare peste faţă.
Vyella nu ştia că fratele meu s-a sinucis, deşi
putea foarte bine să joace şi teatru. Eram convins
că este cea mai nenorocită femeie din lume, o
prefăcută şi o criminală, dar am decis să îi fac
jocul.
Am strâns din dinţi, am închis ura într-un
sertar din sufletul meu şi m-am împrietenit cu
duşmanul. M-am aplecat spre ea şi am ajutat-o să
se ridice.
M-a luat pentru a două oară prin
surprindere, atunci când mi-a sărit în braţe şi a
început să plângă şi mai tare.
395
 „Ai idee ce mi-ai făcut, James?", m-a
întrebat printre suspine.
Am simţit-o cum se înmoaie în braţele mele.
Îmi transmitea toată suferinţa prin acea
îmbrăţişare, iar pentru o clipă, armura de fier mi-
a dispărut. Eram la fel de slab şi de vulnerabil ca
şi ea.
Am greşit, Everly. Am judecat-o fără să mă
gândesc că poate şi fratele meu a avut partea lui
de vină. Am fost un om rău, cu gânduri foarte
periculoase.
În lunile ce au urmat, m-am convins că
Vyella nu ştia despre sinuciderea fratelui meu. Mi-
a aruncat în față chiar şi biletul de rămas bun pe
care l-a primit de la el. Atunci am ştiut că nu mă
minte, pentru că i-am recunoscut scrisul. Totuşi, nu
înţelegeam de ce fratele meu i-a spus doar că o
părăseşte şi nu se mai întoarce niciodată, iar
câteva ore mai târziu m-a sunat şi și-a cerut iertare
pentru ce va urma să facă.
Nu voiam să cred că ea ar putea fi
nevinovată. Nu avea cum. Îmi cunoşteam fratele.
Întotdeauna a fost un om vesel, cu poftă de viaţă.
Totul s-a schimbat treptat în schimb, după ce a
cunoscut-o pe Vyella.
Mi-am păstrat rolul, pentru că, aparent,
James chiar nu i-a spus despre mine niciodată,
ceea ce iar nu înţelegeam. Însă m-am dat drept
fratele meu şi mă gândeam în continuare la tot felul
396
de modalităţi ca să-i fac rău, să sufere, să se
chinuie, să se simtă exact aşa cum mă simţeam şi
eu.
Eram plin de venin şi deşi inima mea avea
deja crăpături pline de îndoieli, eram un frate
îndurerat care căuta cu disperare să dea vina pe
cineva şi să se răzbune.
Ca să rămân totuşi pe linia de plutire, am
căutat un psiholog în oraş şi aşa am dat peste
doamna Hank. Mi-ar plăcea să o cunoşti, sunt
sigur că te-ar ajuta şi pe tine la fel de mult.
Şedinţele cu ea erau ca o gură de aer
proaspăt, dar apoi mă întorceam la realitate şi
cădeam iar pradă aceleiaşi obscurităţi adânci.
În primele trei luni, nu prea am reuşit să mă
apropii de Vyella. A fost mult timp furioasă şi îmi
repeta, de fiecare dată când veneam la cafenea, că
era mai bine dacă nu mă întorceam.
Erau zile când părea mai liniştită şi îmi
aducea cafeaua la masă, fără ca eu să îi spun
nimic. Puteam jura că era bipolară uneori.
Ştii, în continuare o uram şi îmi doream să o
distrug, dar ceva mă oprea. Exista ceva în inima
mea care îmi spunea că ar trebui să o analizez mai
bine şi apoi să iau o decizie. Doamnei Hank nu i-
am spus la început adevărul, cel puţin nu partea în
care vreau să îi fac rău Vyellei, aşa că eram pe
cont propriu.

397
 Oricum, nu mai aveam nimic de pierdut.
Părinţii mei m-au considerat întotdeauna oaia
neagră a familiei, iar toţi prietenii mei erau ai lui
James.
Azi o uram, a doua zi îmi era milă de ea şi
tot aşa. Îndoielile erau din ce în ce mai puternice.
Într-o seară, era pusă pe harță. Cred că
oboseala îşi cam spunea cuvântul, mai ales că
sesizasem deja că foarte rar îşi lua o zi liberă. Era
ora închiderii, iar eu stăteam ca de obicei la masă
şi o urmăream. Ajunsesem să nu mai ştiu ce voiam
de fapt, însă eram acolo zi de zi.
A trecut ca o furtună pe lângă mine şi am
urmat-o până afară. Când a ajuns la maşina ei, s-
a întors spre mine şi m-a plesnit din nou. Îţi jur că
m-a bufnit râsul, ceea ce a înfuriat-o şi mai tare.
Mă lovea cu pumnii, plângea, apoi mă plesnea iar
şi iar.
Arăta ca o epavă şi, fără să-mi dau seama,
m-am topit ca un gheţar. Nu a durat mult până a
început să ţipe, să mă jignească. Nu înţelegeam
nimic din ce îmi spunea, pentru că plângea prea
tare, însă acela a fost primul moment în care m-am
întrebat ce i-a putut face fratele meu de îl urăşte
atât de tare. Şi nici nu o puteam întreba, pentru că
se presupunea că ştiam, aşa că doar am lăsat-o să-
şi canalizeze toată ura asupra mea.
Toată faţa mă durea şi mă ustura, dar ştiam
că durerea ei era şi mai puternică. Nu am
398
provocat-o în niciun fel. Doar am aşteptat să se
calmeze.
Câteva minute mai târziu, furtuna s-a
liniştit, însă m-a privit disperată în ochi şi mi-a
spus ultimul lucru pe care am crezut că-l voi auzi
vreodată.
„Am avut nevoie de tine, James. Ştii doar că
nu te-am învinovăţit niciodată pentru ce s-a
întâmplat în acea seară, dar eşti prea căpos ca să
înţelegi. A fost copilul nostru, James. Doar al
nostru. Aşa că nu te poţi întoarce acum,
nenorocitule. Nu după ce m-ai părăsit şi m-ai lăsat
să mor în toată durerea aia."
Exact astea au fost cuvintele ei, Everly.
Cuvinte care mă vor bântui pentru totdeauna.

Arunc foile pe pat, îmi închid ochii şi expir

lung. E din ce în ce mai greu să-ţi continuu
scrisoarea, Jarryd. Am nevoie de o pauză, înainte
de a citi şi restul. Creierul îmi este paralizat şi nu
poate procesa încă nimic din ce am citit.
Mă gândesc doar că ar trebui să-ţi urmez
exemplul, pentru că acum nu mai consider această
scrisoare un gest lipsit de curaj. Nicidecum, Jarryd.
Aşa că iau o agendă goală din sertarul
biroului şi încep să îţi scriu totul, începând cu
prima noastră zi.
Absolut tot, Jarryd. Însă, înainte de asta,
continuu să citesc…
399
 Au fost multe semne, atât de vizibile, dar eu
eram orbit de ura mea, de răzbunare, încât nu le-
am sesizat de la bun început
Atunci când ţi-am acceptat ajutorul, ceea ce
am făcut, de fapt, a însemnat mai mult decât crezi.
Am acceptat că Vyella are nevoie de ajutor, iar eu
rămăsesem singura persoană care putea să i-l
ofere.
Ar fi multe de povestit despre ultimele două
luni înainte de întâlnirea noastră de pe pod şi
fiecare zi din cele şaizeci m-a învăţat câte ceva.
După acea seară în care am aflat despre
copilul fratelui meu, totul s-a schimbat. Întâi am
condus-o până acasă şi apoi m-am întors în
apartamentul meu, gândindu-mă la ce ar trebui să
fac mai departe.
Am hotărât că cel mai bine ar fi să vorbesc
cu ea a doua zi şi aşa am şi făcut. În jurul
prânzului, deja mă aflam la masa mea din colţul
cafenelei şi aşteptam momentul oportun pentru a
vorbi cu ea. Ca să fiu sincer, nici nu ştiam exact ce
să îi spun, însă eram dispus să încerc.
Vyella abia dacă m-a băgat în seamă, iar
când i-am făcut semn să se aşeze la masă, mi-a
zâmbit şi mi-a spus "imediat, iubitule". Am crezut
că îşi bate joc de mine, însă după ce a lăsat o
comandă, s-a aşezat în faţa mea.

400
 „Ce facem în seara asta?", m-a întrebat
entuziasmată.
Am stat şi m-am gândit la o explicaţie logică
pentru schimbarea bruscă de comportament, dar
nu am găsit niciuna. Ea credea în continuare că eu
eram fratele meu, deja mă convinsesem de asta,
însă, cu o seară în urmă era furioasă şi mă acuza
că am părăsit-o după ce a pierdut un copil. Ceva
nu se lega şi chiar nu mai puteam să înţeleg ce se
întâmpla.
„La ce te-ai gândit?", am întrebat-o
bulversat.
„Putem să mergem la film, iar înainte de
asta, ne putem uita la pătuţuri."
Inima mi-a îngheţat de spaimă la propriu.
„Ce să facem?", am întrebat prostit.
„La ce oră ajungi acasă diseară?"
S-a ridicat veselă de pe scaun şi m-a pupat
scurt pe obraz, după care s-a întors la treaba ei,
ignorându-mă tot restul zilei.
Tu ce ai fi înţeles în locul meu, Everly? Ştii,
acum stau şi mă gândesc ce ai crezut în acea seară
despre mine. Ai crezut că sunt vreun psihopat?
Nebun? Criminal în serie? Probabil toate trei?
Ştii ce am realizat eu în acele ore în care am
privit-o? Mi-am dat seama că Vyella chiar are
probleme serioase. Şi, cu toate astea, am fost un
nenorocit în continuare, pentru că nu am făcut
nimic ca să o ajut.
401
 Într-adevăr, m-am interesat puţin despre
viaţa ei. Am aflat că părinţii i-au murit cu mulţi ani
în urmă şi că nu mai avea nicio rudă apropiată cu
care să fi păstrat vreo legătură în ultimii zece ani.
L-a mai avut doar pe fratele meu până la un
moment dat, însă nu aveam cum să-l întreb pe el
nimic despre ea. Ironic, nu?
Ce mă durea în schimb era faptul că James
nu mi-a povestit niciodată despre relaţia lor. Nici
nu cred că i-a rostit vreodată numele, nici măcar
când a hotărât să se mute în alt oraş cu ea. Mi-a
spus doar „mă mut cu iubita mea, ca să putem fi
fericiţi". Am crezut iniţial că este doar ceva de
moment. M-am gândit că a dat dragostea peste el
şi este un disperat după iubita lui. Mi-am dat
seama de gravitatea situaţiei atunci când nu mai
venea acasă cu săptămânile, când abia mai
răspundea la apeluri sau mesaje. Eu nu am vrut să
par prea paranoic, aşa că m-am gândit doar că
este fericit şi îşi trăieşte dragostea vieţii.
Toată această enigmă care îl înconjura pe
fratele meu nu aveam să o aflu niciodată, însă o
puteam ajuta pe Vyella. În zilele ce au urmat, era
din ce în ce mai ciudată. Avea seri când părea că
James nu a părăsit-o niciodată şi îmi vorbea
entuziasmată despre bebeluşul care creştea în
burta ei. Atunci îmi dădeam seama că James chiar
o iubise, pentru că era imposibil ca ochii ei să fie
plini de adoraţie în caz contrar.
402
 Din păcate, avea seri când se
transforma din nou într-o epavă. De-a lungul
timpului, mi-a mărturisit totul. Am descoperit în ea
mai multe latur, sau, cum obişnuiam să gândesc
atunci, mai multe Vyelle.
Preferata mea era Vyella cea îndrăgostită
de James, un iubit perfect din toate punctele ei de
vedere. O Vyella plină de viaţă şi extrem de fericită
datorită copilului din pântecele ei.
A doua Vyella era cea după cererea în
căsătorie. Cu şase săptămâni înainte de a se
sinucide, fratele meu a apărut într-o seară la uşa
lor cu un buchet imens de flori, un inel şi o cerere
în căsătorie. Acea Vyella s-a speriat şi l-a refuzat,
deşi ştia oricum că ăsta ar fi fost următorul pas în
relaţia lor, din moment ce aşteptau şi un copil
împreună. Era o Vyella sensibilă şi poate prea
emotivă din cauza hormonilor ridicaţi din timpul
sarcinii, aşa că a fost sinceră şi i-a spus că a luat-
o prin surprindere şi că trebuie să se obişnuiască
puţin cu ideea că relaţia lor se transformase deja
într-o căsnicie.
A treia Vyella era cea care l-a văzut pe
fratele meu căzând pradă unui viciu periculos.
Aceasta era o Vyella optimistă care spera că ceea
ce se întâmpla reprezenta doar o fază trecătoare a
supărării fratelui meu. Însă fiecare noapte în care
se întorcea acasă duhnind a alcool îi mai omora

403
câte o speranţă. Fiecare criză a fratelui meu şi
fiecare jignire îi fura viaţa din ea.
A patra Vyella a luat naştere în cea mai
terifiantă seară din viaţa ei. Fratele meu a fost beat
întreaga zi, iar după o ceartă inutilă în care el îi
reproşa că ea nu i-a acceptat cererea pentru că nu-
l mai iubea, iar copilul nici măcar nu era al lui,
iadul s-a dezlănţuit. Acea Vyella mi-a povestit,
înecându-se cu lacrimi, că era în jurul orei opt
seara când James a vrut să plece la bar, pentru că
nu mai avea băutură în casă. Ea a încercat să-l
oprească, de teamă să nu i se întâmple ceva
conducând maşina în acea stare. Acea Vyella mi-a
spus cu durere în glas că palma pe care a primit-o
de la fratele meu a însemnat nimic pe lângă tot ce
a urmat. James nu a avut nicio urmă de regret în
privirea tulburată de alcool şi doar a plecat,
lăsând-o cu o urmă roşie şi usturătoare pe faţă,
împreună cu o inimă sfâşiată.
A cincea Vyella a început să plângă, iar din
cauza durerii sufleteşti, picioarele i s-au înmuiat şi
s-a prăbuşit pe zecile de trepte lângă care se afla.
Nu a fost nimeni acolo care să o ajute pe ea şi pe
copilul ce se lupta să supravieţuiască. La vederea
sângelui din jurul ei, Vyella şi-a pierdut cunoştinţa
şi a zăcut acolo, în ignoranţa fratelui meu şi în
propria-i neputinţă.
După a cincea Vyella, m-am mai confruntat
cu încă două. Una care suferea după moartea
404
copilului şi după iubitul ce a părăsit-o şi una care,
pur şi simplu, ea însăşi era moartă.
A şasea Vyella era o femeie zdrobită de
ghearele vieţii. Era cea care plângea fără oprire şi
nu reuşeam să scot mai niciun cuvânt de la ea.
A şaptea Vyella era cea care, după moartea
propriului copil, a fost părăsită de iubirea vieţii
sale printr-un bilet. Era cea care putrezea pe
interior, cu fiecare zi ce trecea.
M-am luptat cu toate zi de zi, însă, într-un
final, am aflat că pe lângă cele şapte, aveam să o
descopăr pe cea mai periculoasă. În zilele în care
nu ştiam cu care dintre cele şapte aveam de-a face,
a opta Vyella punea stăpânire pe întreaga ei fiinţă.
Era o Vyella cu discernământ, conştientă de
realitate, iar eu ajunsesem să cred că ea era cea cu
adevărat reală. Era o Vyella care ştia despre
moartea fratelui meu, iar când mi-am dat seama de
asta, am încercat să îi mărturisesc cine sunt cu
adevărat. Era o Vyella pe care o credeam bună,
dar s-a dovedit a fi cea mai rea dintre toate, cel
puţin până la un moment dat. Era o Vyella care a
încercat să se sinucidă de trei ori şi, de fiecare dată
când prelua controlul, am fost nevoit să o
supraveghez în permanenţă.
Nu ştiu dacă vei înţelege ceva din tot ce ţi-
am spus, pentru că nu am cunoştinţele necesare ca
să îţi explic ce se întâmplă de fapt cu ea. Nici

405
medicii nu cred că sunt cu adevărat lămuriţi cu
problema ei.
Totuşi, ştii când am reuşit să accept că
trebuie să fac ceva? Atunci când eram pe acel pod
cu tine şi te ascultam vorbindu-mi despre dragoste.
M-ai întrebat înainte să pleci dacă o voi face, iar
eu ţi-am spus că indiferent de răspuns, tot nu vei
şti niciodată. Ştiu că poate tu ai crezut că noi
vorbeam despre mine, însă eu m-am referit la ea.
După ce ai plecat şi te-am ştiut în siguranţă, am
luat o decizie. Trebuia să fac tot posibilul ca să o
ajut, deşi te voiam şi pe tine. Era ca şi cum voiam
să mor şi să trăiesc în același timp.
Nu am ştiut niciodată cum funcţionează
psihicul unui om, însă Vyella m-a convins că avea
mari probleme. Acele laturi ale sale reprezentau
nişte tulburări mentale destul de serioase. James a
fost marcat de faptul că şi-a ucis involuntar copilul
şi s-a sinucis la scurt timp. Fratele meu a fost slab
şi a lăsat în urma lui un suflet distrus, iar asta,
împreună cu apariţia ta m-a făcut să renunţ la acea
răzbunare şi să conştientizez că Vyella era
nevinovată şi că avea mare nevoie de ajutor.
De-a lungul timpului, doamna Hank mi-a
explicat cum toate traumele au afectat-o pe iubita
fratelui meu. La început am crezut că, ajutând-o,
aveam să depăşesc moartea lui James, însă nu mai
era vorba despre asta într-un sfârşit. Eu trebuia să
îndrept lucrurile. Era şansa mea de a salva o viaţă,
406
un suflet nevinovat, în timp ce încercam să mă
salvez şi pe mine.
Tu ai rămas ancora mea în toate cele treizeci
de zile. Am făcut totul doar pentru a mă întoarce
un om curat la tine. Ştiu că am părut un mizerabil
mincinos şi îţi dau dreptate, dar nu am putut găsi
o cale mai uşoară. Când am dispărut nouă zile, m-
am dus să îmi vizitez părinţii şi să le spun adevărul.
Ei m-au încurajat şi m-au sfătuit să iau măsuri mai
drastice. M-au ajutat foarte mult şi, într-un final,
au găsit o clinică unde o puteam interna pe Vyella.
Nu era nici foarte uşor, pentru că fiecare zi
reprezenta o provocare. Vyella nu suferea de
tulburare de identitate disociată, aşa cum îi spunea
Hank, însă era ceva asemănător. În interiorul ei nu
se aflau mai multe personalităţi diferite, ci una
singură, cu alte şapte feţe. Fiecare latură
reprezenta o perioadă a vieţii sale ce a marcat-o
profund. Fiecare Vyella avea realitatea sa proprie
şi un prezent ce pentru noi era doar trecut.
Am încercat în toate modurile posibile să
vorbesc cu fiecare în parte, însă numai una ştia
adevărul şi mă asculta. Problema era că acea
Vyella părea greu de atins şi foarte dificilă.
Am avut nevoie de ajutorul doamnei Hank,
pentru că nu puteam să o închid pur şi simplu într-
un centru de nebuni, iar ajutorul părinţilor în
privinţa asta îl refuzasem. Am încercat să le explic
că nu îi puteam face asta şi că trebuia să am
407
răbdare, pentru că datorită ţie, îmi făcusem o
promisiune.
Schimbările ei nu erau neapărat zilnice şi nu
le-am dat niciodată de cap. Nu am ştiut niciodată
când prima Vyella era la control sau celelalte
şapte, cel puţin nu imediat. Uneori doar prezenţa
mea le activa pe cele mai rele, alteori erau toate
opt într-o singură zi. Cea mai mare problemă era
că trebuia să ajung la Vyella care trăia adevăratul
prezent, pentru a o ajuta. Pe ea trebuia să o
conving şi să o rog să îmi accepte ajutorul.
Nu a fost uşor, dar a meritat să ştiu că într-
un final ea va avea să fie bine. Am reuşit să o
conving, exact aşa cum şi tu m-ai convins că
dragostea mă poate ţine departe de poduri.
Am multe alte lucruri să îţi spun, însă am
vrut ca toate părţile rele să ţi le scriu. Mi-am dorit
ca toate minciunile, toate secretele şi toată durerea
să îmi dispară din privire. Am vrut să mă poţi privi
în ochi şi să mă vezi doar pe mine, adevăratul
Jarryd. Nu vei vedea ceva frumos, însă îmi doresc
să îţi arăt că te iubesc sincer şi că datorită ţie sunt
un om vindecat, cu poftă de viaţă.
În mintea mea este un adevărat haos acum,
dar mai am câteva lucruri pe care mi-aş dori să ţi
le explic. Probabil nu vor fi toate, însă momentan
aş vrea să încep cu ziua optsprezece. În acea seară
ai apărut la restaurant în timp ce eu încercam să-
mi dau seama ce trebuia să fac. Tu aveai un iubit
408
şi, oricât de egoist aş fi, nu voiam să îţi creez
probleme. Cumva, m-am bucurat că ai venit exact
în momentul în care Vyella cea îndrăgostită de
fratele meu m-a luat prin surprindere şi m-a
sărutat. Îţi jur că sentimentul a fost unul de
vinovăţie, pentru că eram dezgustat de mine însumi
că mi-am permis aşa ceva. Cu toate astea, te-am
văzut pe tine, iar în acea fracţiune de secundă, mi-
am dat seama că sărutul te-a deranjat, deşi erai
lângă iubitul tău. Poate că era imaginaţia mea,
poate că îmi doream cu disperare să fii geloasă,
însă am ştiut că trebuia să încerc. Ţi-am dat acele
mesaje intenţionat, pentru a căpăta o reacţie de la
tine. Plecatul nostru brusc a fost doar o încercare
penibilă de-a mea, însă ce a urmat apoi a fost de-
a dreptul terifiant. În drum spre casă, Vyella a avut
multe crize. Mi-a spus că a vorbit cu tine şi efectiv
şi-a ieşit din minţi. Nu mi-a spus şi ce aţi discutat,
ci doar că bănuieşte că ceva nu e în regulă cu tine.
Nici măcar nu mai ştiam cu care dintre ele
vorbeam. Am lăsat-o acasă şi am fost nevoit să o
supraveghez întreaga noapte. Eram hotărât să
grăbesc lucrurile, pentru că mă simţeam copleşit şi
depăşit de întreaga situaţie.
A doua zi de dimineaţă, am avut noroc.
Vyella cea reală preluase controlul şi mi-a permis
să o ajut. Pentru prima oară, m-a privit disperată
în ochi şi m-a rugat să o fac bine.

409
 Mi-am sunat părinţii în secunda următoare,
iar ei s-au ocupat de tot mai departe. Au durat doar
cincisprezece minute până când cineva a venit şi a
luat-o. Nici măcar nu ştiam cum să mă simt. Voiam
să plâng de nervi, de tristeţe, de fericire. Voiam să
urlu, pur şi simplu.
În următoarea oră am stat în apartamentul
ei şi i-am strâns câteva lucruri, pentru că m-am
gândit că ar putea să o ajute. Eram hotărât să i le
duc la spitalul în care se afla înainte să fie mutată
în acea clinică de terapie, însă mama m-a sunat şi
mi-a spus că Vyella are nevoie de mine. M-a rugat
să mă mai dau drept fratele meu încă puţin timp,
pentru a-i face acomodarea mai uşoară.
Am acceptat fără să mă gândesc, însă exista
o mare problemă. Acea clinică se afla la două sute
de kilometri depărtare de tine, aşa că atunci chiar
am intrat în panică. Nu voiam să renunţ aşa pur şi
simplu. Trebuia să aflu dacă mai aveam o şansă,
aşa că am făcut primul lucru pe care îl putea face
un om disperat. Te-am căutat întâi la cafenea,
rugându-mă să fii acolo.
Când te-am văzut cu Lilly, inima mi-a stat în
loc şi am crezut că deja e prea târziu. Grace, fata
cealaltă de pe tura Vyellei, mi-a spus că prietena
ta a fost martoră unei crize rele şi că apoi a pus
multe întrebări despre Vyella.
Îţi spun sincer, dacă ţi-ar fi povestit deja
asta, eram hotărât să îţi zic adevărul şi apoi să
410
încerc să îţi explic. Nu am fost niciodată mai
disperat ca în acel moment. Eram efectiv posedat
de frică şi îmi doream atât de tare să îţi spun totul,
dar ştiam că nu aveam timp să te fac să şi înţelegi.
Nici timp şi nici curaj.
Te-am dus pe acel pod, pentru că el
înseamnă noi. Pe acel pod te-am cunoscut. Pe acel
pod am luat cea mai importantă decizie din viaţa
mea şi tot pe acel pod m-am îndrăgostit.
Ştiu că am început discuţia cu stângul, însă
un singur lucru trebuia să aflu, pentru a-mi da
seama dacă mai puteam continua sau nu, așa că
te-am întrebat dacă îl iubești pe Michael. Voiam să
cred că, atunci când eu te-am sărutat, am auzit
ambele inimi bătând nebuneşte şi că amândoi am
plutit deasupra cerului.
Întrebarea mea te-a rănit, ştiu, însă
răspunsul tău m-a omorât la propriu în primele
clipe, căci după mi-am dat seama că mă simt mai
viu ca niciodată. Am fost nervos, dar doar pentru
că eram un mare prost. Trebuia să îmi las
sentimentele rănite la o parte şi să îmi dau seama
că tu m-ai minţit, poate, pentru a te proteja de
mine. Trebuia să te sărut în acel moment şi să îţi
spun cât de mult te iubesc.
Însă, din nou, am dat-o în bară şi mai mult
am agravat situaţia. Iar tu m-ai luat complet prin
surprindere atunci când ai rostit numele fratelui
meu. Era multă durere şi ură în vocea ta, iar
411
privirile pe care mi le aruncai mă tăiau într-un
milion de bucăţi. Când mi-ai spus că ai făcut o
greşeală în acea seară şi că mai bine îţi vedeai de
drum, mi-ai deschis ochii pentru a doua oară. Nu
se putea să crezi asta, când eu doar de acea seară
mă agăţam. Acea amintire era sacră pentru mine
şi mă definea ca persoana ce devenisem.
Din cumplită disperare, a trebuit să îţi spun
o mică parte a adevărului. Cumva, miile de
obstacole dintre noi se transformaseră doar în
câteva zeci, aşa că sub nicio formă nu mai aveam
de gând să renunţ la tine.
Însă, înainte de a mă oferi pe tavă cu totul,
trebuia să-mi duc înţelegerea până la capăt.
Trebuia să plec şi să o ajut pe Vyella. Poate că
fratele meu a fost singurul vinovat, poate că nimeni
nu-l va înţelege vreodată, dar amândoi meritau
asta. James merita să fie iertat, iar Vyella
vindecată.
Nu aveam cum să îţi spun atunci tot adevărul
şi să plec, aşa că ţi-am oferit garanţia că mă voi
întoarce în unsprezece zile. Şi, sincer, nici nu mă
îndoiam de asta, căci nu mai exista nimic în calea
mea care să mă ţină departe de tine, în afară de
acest adevăr pe care ţi l-am scris acum.
Ştiu că nu am dat niciun semn în acele zile,
dar m-am gândit că ai nevoie de ele pentru a-ţi
limpezi mintea şi sentimentele. Am vrut să vezi

412
dincolo de toate aparenţele şi minciunile şi să îţi
dai seama dacă simţi acelaşi lucru.
M-am riscat foarte mult, sunt conştient. Ai
putea foarte bine să mă dai naibii şi să îţi continui
viaţa exact ca înainte de apariţia mea. Şi, cel mai
rău, i-am lăsat cale liberă pletosului, însă chiar şi
aşa, am simţit că ai nevoie de acele zile.
Eu mi-am petrecut timpul cu părinţii, iar
când îmi era permis, mă duceam la clinică şi
stăteam cu Vyella. Nu au fost schimbări majore în
acele unsprezece zile, însă, într-un final, am reuşit
să îl văd pe James în ea. Îl vedeam pe el de fiecare
dată când se uita în ochii mei şi mi-am promis de
această dată că îmi voi salva fratele.
La un moment dat, Vyella cea reală a
preluat controlul o zi întreagă, iar atunci am reuşit
să îi povestesc despre tine şi despre tot ce am făcut.
Mi-a spus că sunt cel mai mare dobitoc de pe faţa
pământului şi că ar trebui să alerg înapoi la tine,
fix în acea secundă. Nu eram departe de a face
asta, însă aşteptam momentul nostru potrivit.
Mi-aş dori ca în viitor, când progresele vor
fi mai evidente, să o cunoşti. Ea e tot ce mi-a mai
rămas de la fratele meu, Everly, şi asta datorită ţie.
În ultima noastră zi, m-am întors, iar pentru
că efectiv nu ştiam ce să fac mai întâi, m-am decis
să îţi scriu această scrisoare. E deja ora trei şi nu
pot închide niciun ochi. Mă simt ca un puşti
îndrăgostit care speră să îi mai acorzi o şansă.
413
 Probabil vei primi scrisoarea în curând,
pentru că poştaşul e vecinul meu şi îl voi ruga la
prima oră să mă ajute cu livrarea rapidă.
Eu îmi voi lua rămas bun de la doamna
Hank şi apoi te voi aştepta la locul nostru, unde
totul a început. Sper să mă poţi înţelege şi, mai
ales, să îmi oferi şansa de a-ţi spune şi restul
poveştii.
Vreau să îţi ofer totul, Everly. Pe mine cu
totul. Vreau să crezi în mine şi să nu mă priveşti cu
alţi ochi. Voi înţelege dacă nu vei apărea, cu toate
că te voi aştepta până la sfârşitul acestei ultime
zile.
Să nu te simţi obligată cu nimic. Nu sunt
demn de iertat, deşi îmi doresc să o poţi face
cândva. Nu te voi judeca, indiferent de alegerea pe
care o faci, deşi îmi doresc ca ultima zi să fie, de
fapt, prima noastră zi adevărată.

Cu dragoste,
Jarryd”

Probabil scrisoarea mea îţi va lua mult timp

să o citeşti, însă sper să o faci până la capăt. Nu am
scris-o pentru că îţi datoram asta, însă am simţit că
ar trebui să o fac. Datorită ţie mi-am luat inima în
dinţi şi ţi-am scris întreaga mea poveste. Ştiu că am
făcut-o prea târziu şi sper să mă înţelegi.

414
 Sunt sigură că nu ţi-a fost uşor să o faci,
pentru că am simţit pe pielea mea cum fiecare
cuvânt scris m-a sfâşiat.
Jarryd...
Îmi pare rău că ţi-ai pierdut fratele.
Îmi pare rău că te-am judecat greşit.
Îmi pare rău că ai îndurat atâtea de unul
singur.
Îmi pare rău că nu ţi-am citit scrisoarea la
timp.
Îmi pare rău că nu am fost acolo, iar ultima
zi chiar a fost sfârşitul nostru.
În dimineaţa asta te-am căutat, deşi m-am
aşteptat că nu te voi găsi. Am început cu podul, acel
loc care va rămâne pentru totdeauna al nostru, însă
am fost întâmpinată doar de linişte și de pustietate.
I-am lăsat o floare fratelui tău şi am rugat-o pe
mama să aibă grijă de el. M-am dus la cafenea, însă
acolo nimic nu s-a schimbat. Aceeaşi obscuritate
m-a lovit şi m-a făcut să mă simt atât de vinovată.
Te-am sunat, însă numărul nu mai există. Te-am
căutat până şi online, dar nicio urmă de tine. Ai fost
real, Jarryd?
Dacă n-ar fi fost scrisoarea ta, m-aş fi îndoit
de asta. Ultima mea speranţă a fost doamna Hank,
însă nu m-am dus la ea şi am întrebat-o dacă ştie
ceva despre tine. Doar i-am trimis un mesaj că va
primi un colet de la mine şi am rugat-o din suflet
să ajungă la tine.
415
 Poate că totul se întâmplă cu un scop, Jarryd.
Sunt sigură că viaţa ne planifică întotdeauna ceva
măreţ, îndrăzneț şi periculos. Mie mi te-a adus pe
tine şi e tot ce contează acum.
O să regret acea ultimă zi pentru tot restul
vieţii mele, însă niciodată nu o să regret că te-am
cunoscut. Mi-ai deschis ochii, Jarryd. Mi-ai arătat
că există lucruri atât de frumoase în lumea asta. M-
ai făcut să-mi apreciez familia, să mă bucur de
zâmbetele celor pe care îi iubesc, să îmi strâng
surioara în braţe şi să fiu cea mai fericită. Mi-ai
arătat dragostea, cu ambele sale feţe.
Tot ce sunt acum, sunt datorită ţie. Sper că
eşti bine şi că aşa vei fi mereu, pentru că meriţi
totul. Nu mă îndoiesc oricum, eşti cel mai puternic
om pe care l-am cunoscut vreodată.
Şi să ştii că ăsta nu este un rămas bun. Poate
că timpul nostru a trecut, însă ultima noastră zi se
va sfârşi abia atunci când iubirea din lume va pieri.

Cu toată dragostea pentru sinucigaşul meu

străin,

Everly

416
 Elysia plânge cât timp îi pregătesc
biberonul, iar Lilly aşteaptă cu botul până în
pământ să îi povestesc ce i-am scris în scrisoare lui
Jarryd. Am tot amânat momentul, mai ales că în
ultima perioadă şcoala ne-a ţinut pe amândouă
ocupate, iar de când surioara mea s-a născut nu am
mai avut timp să respir decât pentru ea. Mi-aş dori
să mă clonez în acest moment, însă prietena mea
mai poate aştepta şi, mai ales, Keira merită măcar
o oră de linişte, aşa că trebuie întâi să mă ocup de
cea mică şi apoi de cea mare.
În orice caz, nu aş avea multe de povestit. Au
trecut deja două săptămâni şi nu am niciun răspuns
de la el. Mi-ar fi uşor să merg la Hank şi să o rog
să îmi dea adresa lui sau orice număr de contact,
însă el deja îmi ştie numărul şi locaţia casei, aşa că
poate a venit timpul să mă resemnez că doar atât a
fost. Nu îmi mai fac speranţe şi, până la urmă, îmi
dau seama că nu a fost vina niciunuia dintre noi
pentru cum s-a terminat totul.
El a fost prea rănit pentru a-mi spune
adevărul, iar eu am fost prea ogolioasă ca să îi
citesc scrisoarea. Am pierdut nopţi simţindu-mă
vinovată, pentru că nu am citit-o când trebuia, însă
417
ştiu că nu a fost acela timpul nostru. Şi nu, nu mi-a
fost deloc uşor să o ştiu abandonată în sertarul
biroului, însă Keira a avut parte de toată atenţia
mea, iar după ce Elysia a apărut în viaţa noastră,
totul s-a schimbat.
A fost vina mea, a fost vina lui, a vina
noastră sau poate nu a fost vina nimănui. Zidurile
dintre noi erau oricum prea mari ca să putem
încerca să trecem atât de uşor peste tot.
— Everly!
O aud pe Lilly cum mă strigă, iar plânsetele
Elysiei devin şi mai puternice.
— Vin imediat, îi strig din bucătărie şi
verific temperatura laptelui din biberon.
— Sună la uşă, continuă, în timp ce încerc să
i-o iau pe surioara mea din braţe.
— Deschizi tu, te rog?
Nici nu mi-am dat seama de soneria care
răsună în toată casa. Aparent, atunci când Elysia
plânge, timpul se opreşte în loc şi nimic altceva nu
mai contează în afară de ea. Lilly se întoarce în
camera de zi, însă sunt prea ocupată să mă uit în
ochii bebeluşului în timp ce mănâncă cu poftă din
lapte.
Aud cum prietena mea foşneşte ceva şi o văd
cu coada ochiului că ţine nişte hârtii în mâini, însă
albastrul profund al Elysiei este mult prea
hipnotizant ca să fiu distrasă.
— Ai primit ceva, o aud vag pe Lilly.
418
 Abia când Elysia a terminat tot laptele şi se
calmează, mă uit spre foile din mâinile lui Lilly. O
pun cu grijă pe sora mea în pătuţ şi o pup pe obraz
în timp ce ea deja adoarme sătulă.
— Ai scris o carte? mă întreabă, nedumerită.
Mă întorc spre ea şi o privesc confuză.
— Adică? o întreb.
— Nu face faţa aia. Oh, Doamne! Ai scris o
carte!
Nu îmi dau seama dacă este entuziasmată
sau revoltată, însă sub nicio formă nu am nicio idee
ce tot spune acolo.
— Despre ce vorbeşti?
Încerc să mă apropii de ea şi să mă uit la foile
pe care le studiază cu atenţie, însă face câţiva paşi
înapoi şi mă opresc. Mă priveşte ciudat şi, în timp
ce îşi adoptă o atitudine serioasă, începe să
citească.
— Bla, bla, bla, mulţumim că bla, bla bla,
editura Raye ar fi onorată să vă publice
manuscrisul trimis. Bla, bla, bla. Puteţi oricând să
ne sunaţi la numărul de mai jos pentru a discuta mai
multe detalii.
Cuvintele ei mă fac să tresar în primă fază,
dar apoi îmi dau seama că trebuie să fie ceva la
mijloc.
— Nu fi fraieră, Lilly. Au greşit adresa, îi
spun calmă.

419
 Scoate un sunet ciudat şi pufneşte uşor, iar
apoi întoarce plicul spre mine.
— E numele tău pe plic şi pe foaie, îmi
spune, cu un aer mustrător.
Plămânii mei rămân brusc fără aer.
— Îţi baţi joc de mine.
— Eu care credeam că tu îţi baţi joc de mine,
Everly.
Nu găsesc nicio explicaţie logică pentru care
aş primi o astfel de scrisoare, aşa că încerc să îmi
păstrez calmul şi să nu o iau razna. Sunt sigură că
Lilly a citit ceva greşit.
— Nu se poate, îi spun şi îmi arunc privirea
în foaia din care a citit.
— Îţi jur, îmi răspunde şi încearcă să îmi dea
foile.
O ameţeală îmi blochează raţiunea şi îmi
simt mâinile cum mi se înmoaie, aşa că le ţin în aer
pentru o clipă şi apoi le las să îmi cadă pe lângă
corp.
— Ce editură ai spus? o întreb, cu vocea
tremurândă.
— Raye, îmi răspunde calmă.
Inima îmi tresare şi îmi este supusă unor
electroşocuri dureroase.
— Raye, şoptesc doar pentru mine.
E atât de uşor să deschizi nişte răni adânci.
O poţi face prin nişte simple cuvinte, indiferenţă,
prin fapte rele, prin orice gând întunecat. Pentru
420
mine este suficient să aud acel nume şi să îmi simt
tot sufletul dezbrăcat şi atacat cu brutalitate.
Nu ştiu cum să reacţionez în primele
secunde şi mă aflu la un pas de a ceda psihic şi
fizic. Din fericire, îmi revin repede şi când devin
conştientă de ce se întâmplă, îmi scot imediat
telefonul din buzunarul pantalonilor şi tastez
numărul de pe foaia din mâinile lui Lilly.
Prietena mea nu spune nimic şi doar mă
priveşte tăcută şi cu ochii măriţi. Probabil
disperarea mi se citeşte pe faţă, de nu insistă să îmi
pună întrebări.
În secunda în care duc telefonul la ureche,
întreaga realitate se prăbuşeşte la picioarele mele.
Mă simt paralizată atunci când, după doar trei
secunde, persoana de la capătul celălalt îmi
răspunde.
Nu îmi spune nimic, dar ştiu că este acolo,
pentru că îi aud respiraţia şi, brusc, îmi doresc să
pot da timpul înapoi şi să îi citesc scrisoarea la
timp. Îmi doresc să îi pun milioane de întrebări şi,
în acelaşi timp, să îmi cer iertare pentru tot, cu toate
că am fost supărată pe el. Întrebările îmi stau pe
limbă şi sunt aproape gata să le rostesc cu
disperare, dar reuşesc să îmi înfrânez emoţiile.
— Jarryd? şoptesc.
Vocea îmi cedează şi lacrimile îmi inundă
vederea. Primesc doar linişte drept răspuns şi nu

421
ştiu ce să mai cred. Nu mă pot înşela. Nu am cum.
Refuz să cred că totul e doar o coincidenţă.
Respiraţia lui este acolo, prezentă, agitată,
profundă şi mă răscoleşte până în străfunduri.
Poate cuvintele sunt de prisos şi înţeleg de ce nu
îndrăzneşte să vorbească. Cu toate astea, îmi
doresc să ştiu dacă este bine, ce a făcut în aceste
cinci luni şi două săptămâni. Îmi doresc să ştiu ce
s-a întâmplat cu Vyella şi dacă rezultatele sunt şi
mai bune acum.
Dar poate că nu am nevoie să aud cuvinte,
aşa că momentan mă mulţumesc cu ce primesc.
Uneori, vorbele nu mai au nicio valoare pe lângă
fapte, iar inima mea ştie că este el. Jarryd mi-a citit
scrisoarea şi m-a căutat. Legătura dintre noi nu s-a
rupt niciodată, deşi asta mi-am dorit să cred la un
moment dat. Însă voi crede mereu că atunci când
două persoane îşi unesc sufletele, o fac pentru
totdeauna, indiferent de orice.
— Îmi pare rău, şopteşte.
Într-o singură fracţiune de secundă, realizez
că sufletul meu este atât de obosit şi se află la un
pas de a ceda și el. Vocea lui este atât de slabă şi
abia o aud din cauza bătăilor inimii ce îmi răsună
în timpane. Nu îmi mai pot opri lacrimile, aşa că le
las să îmi curgă pe obraji, în timp ce suspinele mă
împiedică să vorbesc.
— Oh, Jarryd. Şi mie îmi pare rău.

422
 Vocea îmi tremură şi abia articulez
cuvintele, însă nu cred că am fost vreodată atât de
sinceră. Îmi este teamă de ce ar putea urma, pentru
că acum, mai mult ca niciodată, nu îmi doresc să îl
pierd. Vreau să cred că iubirea chiar le rezolvă pe
toate în timp.
— N-am ştiut. Îţi jur că n-aş fi crezut
vreodată că ai trecut prin aşa ceva. Îmi pare atât de
rău că te-am minţit şi nu am ştiut să...
Îşi lasă cuvintele în aer şi este sfâşietor să îl
aud vorbind aşa.
— E ok, Jarryd, îl liniştesc. Te înţeleg. Te-
am înţeles cu toată fiinţa mea. Şi te cred. Am crezut
fiecare cuvânt pe care mi l-ai scris.
Rămânem amândoi muţi pentru câteva clipe
şi îmi dau seama că şi el este emoţionat.
— Ţi-am citit scrisoarea, îmi spune, într-un
final.
E rănit, îmi dau seama după vocea sa. Nu pot
decât să mă gândesc ce a simţit atunci când m-a
aşteptat, iar eu nu am apărut. Oare s-a gândit că nu
l-am crezut demn de iertat şi înţeles? Oare s-a
simţit din nou abandonat?
— A trecut ceva timp, continuă cu multă
tristeţe în glas.
Cred că cel mai mult merită să iubeşti un om
rănit, pentru că îi vei putea vindeca rănile şi te va
iubi la rândul său pentru totdeauna.
— Ştiu şi îmi pare rău.
423
 Nu ştiu cum să îi interpretez liniştea ce mi-o
oferă drept răspuns, dar îmi amintesc dureros cum
toate întâmplările ne-au adus aici. Îmi amintesc
cum toate acele treizeci de zile s-au transformat în
alte cinci luni. Îmi amintesc cum ultima noastră zi
a însemnat prima noastră zi dintr-un nou început.
— Şi eu te înţeleg, Everly. Şi e în regulă. Mă
bucur că mi-ai scris.
Vocea lui îmi frânge inima. El ar trebui să
audă de la mine că mă bucur pentru că mi-a scris.
— Ţi-a luat ceva timp să o citeşti, îi spun în
glumă.
Râde înfundat, iar pulsul îmi creşte dureros
de tare.
— Am fost nevoit să o citesc de multe ori ca
să mă conving că este reală.
Vocea lui capătă din nou culoare şi deşi
tremur din cauza emoţiilor care mă copleșesc,
zâmbesc şi eu, cu toate că nu mă poate vedea în
acest moment. E un sentiment plăcut să îl ascult, să
vorbim, să ne înţelegem, după tot acest timp.
Tăcerea se lasă repede între noi, din nou.
— Eşti bine? îl întreb.
— Nu ştiu, îmi răspunde imediat.
Tresar la auzul răspunsului său, pentru că am
sperat că va fi altul. Singurul gând care m-a ajutat
să îndur toată această aşteptare, a fost să îl ştiu pe
el bine. Am sperat că, poate, în tot acest timp este

424
cu familia lui, ajutând-o pe Vyella şi încercând să
uite totul.
Am sperat că el avea să meargă mai departe.
— De ce? îl întreb cu teamă.
— Bănuiesc că sunt bine, însă...
Îmi doresc ca el să fie mai puternic decât
crede. Eu nu am fost lângă el să îl sprijin atunci
când a avut nevoie, nu am fost acolo nici să îi spun
că nu îl judec şi că îl iubesc suficient cât să nu-l
părăsesc niciodată, însă ştiu că au existat persoane
care au făcut-o în locul meu. Ştiu asta, pentru că
amândoi am fost la fel, iar eu am trecut prin
aceleaşi momente în care am simţit că nu mai pot
pur şi simplu să trec peste obstacole și greutăți.
E adevărat că am fost unul dintre acei
oameni care l-au dezamăgit, aşa cum şi eu am
crezut, la rândul meu, că el m-a dezamăgit pe mine.
Dar, la un moment dat, nu a mai contat că totul s-a
năruit în jurul meu. Am luptat şi am mers mai
departe, pentru că aveam motive să o fac, aşa cum
şi el a avut.
— Am crezut că mă urăşti, Everly, continuă.
Am crezut că mi-ai citit scrisoarea şi apoi...
— Nu te-am urât niciodată, îl întrerup.
Numai simplul fapt că s-a gândit la asta mă
doare. Îmi doresc să fiu lângă el, să îl pot privi în
ochi, în timp ce aceste cuvinte îmi părăsesc buzele,
ca să mă creadă cu adevărat.
— Acum ştiu, îmi spune.
425
 E o suferinţă inimaginabilă în glasul său. O
suferinţă care îmi radiază în tot corpul, dar pe care
totuşi o accept.
— Acum ştii totul, Jarryd.
Îmi doresc să pot trece peste dor, pentru că,
în acest moment, este singurul care mă sfâşie şi nu
îmi dă pace.
— Mi-aş dori să pot da timpul înapoi şi să îţi
spun tot adevărul pe acel pod.
Şi, fix în acest moment, înţeleg. Îmi dau
seama că fiecare lucru pe care l-am făcut sau pe
care l-am gândit m-a adus aici. Totul s-a întâmplat
cu un scop, iar sfârşitul s-a dovedit a fi unul cu mult
peste aşteptările mele.
— Eu nu aş vrea să schimb nimic, îi spun.
— Nu? mă întreabă, cu o urmă de încântare
în glas.
— Absolut nimic.
— De ce?
— Pentru că altfel nu am mai fi avut ultima
zi. Nu am mai fi avut podul. Întâlnirile noastre.
Scrisoarea ta. Nu aş mai fi avut nimic, Jarryd.
Simt fiecare cuvânt şi ştiu că aşa este. Nu m-
aş mai fi avut pe mine, dacă aş fi făcut ceva diferit.
Nu l-aş mai fi avut pe el, iar gândul ăsta îmi arde
întregul suflet.
— Vreau să te văd, îmi spune hotărât.
Rămân blocată şi inima îmi sare din piept.
Îmi simt picioarele atât de grele şi aproape că îmi
426
tremură. Caut cu disperare canapeaua şi abia acum
îmi reamintesc de prezenţa lui Lilly, care doar stă
tăcută şi mă priveşte curioasă.
— Vrei? îl întreb, în timp ce mă aşez pe
marginea canapelei.
— Doar dacă vrei şi tu, îmi răspunde.
Cred că revederea noastră ar însemna mai
mult decât mi-aş putea imagina vreodată. Pentru
prima oară, ochii noştri s-ar vedea puri, fără niciun
alt secret care să le blocheze calea.
— Vreau. Când?
Încep să tremur din cauza emoţiilor care mă
copleşesc şi pentru o secundă vreau să îmi retrag
răspunsul. Mi-e teamă că niciunul dintre noi nu este
pregătit pentru asta.
— Acum, îmi răspunde serios.
Vocea lui îmi intră pe sub piele şi fiecare por
se agaţă de răspunsul său.
— Acum? îl întreb.
Dorul devine brusc prea puternic, prea
carnal, iar asta mă face totuşi să mă simt vie.
— Am contractul cu mine, îmi spune şi
pieptul îmi arde de emoţii.
— Despre ce vorbeşti? îl întreb, confuză.
— Deschide-mi uşa şi vei afla.
Lumea se opreşte în loc, iar realitatea îmi
întoarce tot interiorul pe toate părţile. Clipele în
care am tânjit după acest moment se spulberă şi

427
rămân blocată într-o fracţiune de secundă
suspendată în dor, iubire şi disperare.
— Glumeşti.
— Am terminat cu glumele şi minciunile,
Everly.
Picioarele mă conduc spre uşă fără să îmi
dau seama şi realizez că nu am fost niciodată
pregătită pentru tot ce mi-a rezervat viaţa. Nu am
fost pregătită să îmi pierd mama. Nu am fost
pregătită să îl cunosc pe Jarryd, să îl iubesc şi apoi
să îl pierd. Nu am fost pregătită să înfrunt toate
greutăţile, dar nici frumosul din jurul meu. Şi sub
nicio formă, nu am fost pregătită pentru
intensitatea acestui moment.
— Jarryd...
Am impresia că imaginea lui este doar o
proiecţie a dorinţelor mele ascunse din mintea mea
de a-l vedea. Îmi este teamă că un singur cuvânt
greşit m-ar trezi din acest vis, însă îmi doresc atât
de mult să îl ating, să îl îmbrăţişez, să îi spun că,
deşi nu este real, pentru mine el va rămâne cel mai
frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
Îmi zâmbeşte de parcă mă îndeamnă să îl
iubesc şi mai mult, iar telefonul îmi alunecă printre
degete şi nu îmi pasă că se trânteşte de gresia dură.
— Ai un cititor foarte înrăit, îmi spune
amuzat.
Arată diferit. E schimbat şi deşi au trecut
doar cinci luni, pentru el par a fi o viaţă întreagă.
428
Ochii lui calzi reuşesc să mă încălzească până în
adâncul sufletului şi nu îmi vine să cred că în faţa
mea se află acelaşi Jarryd pe care l-am cunoscut pe
un pod, în mijlocul unei furtuni.
Ştiu doar că, în acest moment, tot ce văd,
aud, simt şi trăiesc este el. Nimic altceva nu mai
contează, aşa că îmi fac curaj şi mă apropii de el.
Ochii noştri sunt conectaţi acum, iar inima îmi bate
din nou abia când Jarryd îmi cuprinde mâna într-a
lui.
— Nu înţeleg, îi spun, referitor la vorbele
sale.
Îmi arată o foaie pe care nici nu am observat-
o până acum în mâna sa, dar nu asta stârneşte un
întreg incendiu în tot corpul meu, ci faptul că
degetele sale le mângâie pe ale mele de parcă şi-ar
cere iertare pentru tot ce s-a întâmplat.
— Numele meu este Jarryd Raye şi sunt
mesagerul editorului John Raye. Fiind partenerul
tatălui în afacerea sa, ne-am gândit să îţi
propunem...
Se opreşte brusc şi deşi atenţia mea este
asupra pielii care deja îmi arde din cauza atingerii
sale, îl privesc nedumerită.
— Iar mint, îmi pare rău. Tata nu are nicio
legătură. Dar este adevărat că deţine o editură,
probabil mai mult ca și hobby.
Pare că îşi găseşte cu greu cuvintele, iar eu
nu înţeleg nimic. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine,
429
cu raţiunea mea, cu tot trupul meu, însă ştiu că nu
vreau să se oprească. Nu vreau să se oprească din a
vorbi, din a mă privi, din a mă atinge, din a respira
acelaşi aer, din a trăi pur şi simplu.
— Ceea ce vreau de fapt să spun, este că...
Efectul pe care privirea sa îl are asupra
inimii mele este unic şi, ca să fiu sinceră, doar la
asta mă pot gândi în acest moment. Nu mă pot
concentra la ce vrea de fapt să îmi spună şi deși îl
aud, nu prea îl ascult cu adevărat. Acum doar îl
privesc. Îi privesc ochii ce până acum nu am reuşit
să îi înţeleg niciodată, să îi citesc sau să le văd
culoarea pură.
— Vrei ca ultima zi să însemne cu adevărat
ceva? mă întreabă.
Siguranţa din ochii săi mă linişteşte şi deşi
îmi vorbeşte în continuare codat, îmi las inima doar
să simtă.
— Depinde ce îmi propui, îi spun.
— Totul.
Îmi închid ochii pentru o clipă şi îi inhalez
parfumul. Vreau totul. Am vrut totul din prima zi.
— Totul? îl întreb, pentru a mă convinge că
răspunsul său nu a fost doar în mintea mea.
Zâmbetul fin ce îi apare în colţul buzelor mă
face să tânjesc după mai mult.
— Nu vreau să am o zi, două, treizeci, o sută.
Le vreau pe toate. Vreau ca restul zilelor să fie
ultima noastră zi.
430
 Încerc să îmi domolesc respiraţia, dar e
imposibil. Nu când îl aud spunându-mi astfel de
lucruri. Și deşi nu există un grad de comparaţie
între aceste cuvinte rostite şi cele pe care mi le-a
scris în urmă cu câteva luni, mai am o singură
dorinţă.
— Ar suna bine, cu o singură condiţie.
Mă priveşte încruntat şi mă roagă din priviri
să îi spun continuarea.
— Îmi vei putea povesti scrisoarea ta?
Trăsăturile feţei i se relaxează şi teama din
ochi îi dispare.
— Mi-ar plăcea să îţi povestesc totul, dar am
şi eu o condiţie.
Ochii lui sclipesc şi sunt sigură că deja ştie
faptul că indiferent de ce mi-ar cere, aş accepta fără
să ezit.
— Care? îl întreb, zâmbind uşor.
— Semnezi contractul şi scrii un final fericit,
pentru că nu mi-a plăcut cum s-a terminat
scrisoarea ta.
Mă pufneşte râsul şi încerc să găsesc orice
urmă de amuzament în privirea sa.
— Eşti nebun!
Mâna îi urcă în sus pe braţul meu,
continuând cu umărul drept, apoi cu gâtul, până
când se opreşte deasupra obrazului, în timp ce faţa
lui adoptă cea mai serioasă expresie.
— Tu chiar vorbeşti serios? Există o editură?
431
 — Există, îmi răspunde.
Atingerea lui îmi înfierbântă sângele, însă
panica preia controlul.
— Jarryd, nu pot să fac asta. Keira va citi ce
am scris acolo. Tata, Lilly, toată lumea.
Sună prostesc să rostesc aceste gânduri cu
voce tare, dar e o nebunie numai pentru că s-a
gândit la aşa ceva în ceea ce îmi priveşte scrisoarea.
— Nu contează ce vor crede ei. Şi scrisoarea
mea se află acolo, dar nu îmi pasă. Doar tu contezi
acum. Doar noi. Doar zilele noastre.
Jarryd întinde foile spre mine, iar eu le apuc
cu teamă. Mă simt ancorată în trecut şi presiunea
din piept devine greoaie. Cu toate astea, ştiu că are
dreptate. Nimic altceva nu mai contează acum.
— Şi ce nume va avea? îl întreb, iar
respiraţia lui caldă îmi străbate întreaga faţă.
— Ultima zi, şopteşte deasupra buzelor
mele.
Sărutul său îmi umple sufletul de iubire, de
amintiri plăcute, de tot frumosul pe care l-am
descoperit datorită lui.
— Ultima zi în care te mai aştept, face o
pauză şi îmi şopteşte în continuare.
Mă simt ameţită de buzele sale care le
mângâie pe ale mele.
— Ultima zi în care mai mint...
Îmi desfac buzele şi mai mult şi mă ofer lui
cu totul.
432
 — Ultima zi în care...
Se opreşte brusc şi abia când îşi întoarce
capul, devin conştientă de sunetele motorului ce
vin dinspre maşina tatălui meu. Buzele îmi sunt
grele şi umflate, iar pe Jarryd îl simt încordându-se
din toţi muşchii.
Tata îl priveşte scurt întâi pe el şi apoi îşi
fixează ochii asupra mea. Ştiu ce gândeşte acum şi
probabil se află la un pas de a izbucni în râs. Asta
pentru că i-am povestit aproape totul, reuşind să îl
conving într-un final că schimbarea mea i se
datorează lui Jarryd. După toată acea discuţie ce a
părut interminabilă, eu am realizat că mi-am
judecat întotdeauna greşit tatăl şi că în ultimii ani
nu i-am mai oferit ocazia să se apropie de mine, iar
el şi-a dat seama că eu am crescut şi m-am
maturizat. Totul s-a terminat cu o înţelegere
amiabilă în ceea ce îl priveşte pe Jarryd, asta în
condiţiile în care el ar mai fi apărut în viaţa mea.
Cu toate astea, dacă a fost martor ultimelor
secunde, mă tem că nu pot face nimic decât să sper
că va fi indulgent cu amândoi, deşi ştiu că tot se va
da pe brazdă la un moment dat.
Cred că doar asta mai contează la sfârşit de
tot. Să fii înconjurat de oameni frumoşi, care te
iubesc şi pe care îi iubeşti. Viaţa este o lecţie pe
care continui să o înveţi la nesfârşit, iar cei care
rămân alături de tine pe tot parcursul ei sunt acei

433
oameni pentru care merită să lupţi şi să îi numeşti
familie. Din prima zi, până în ultima zi.

~ Sfârşit ~

434
 Prima zi
Volumul II
(Ultima zi)
~

Cum poate atât de puțin timp să conțină atât de

multe sentimente?

~ Michael Cross

Sunt prizoniera propriei minți, iar tu ești ultima

mea șansă.

~ Vyella Bates

În curând...

435
 MICHAEL

Nu-ți poți alege familia, pentru că ea

reprezintă darul divin pe care îl primești la naștere.
Însă, cu fiecare secundă, încep să mă îndoiesc de
asta. Fratele meu este cel mai mare idiot. În primul
rând, pentru că şi-a făcut-o iubită pe Lilly. Îl al
doilea rând, pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu ea.
În al treilea rând, pentru că am acceptat ca iubita
lui să îmi facă mie cunoştinţă cu diverse fete. Şi, nu
în ultimul rând, pentru că îi sunt dator iubitei sale.
Dator vândut, aşa cum îi place ei să îmi spună.
Tocmai de aceea nici nu am îndrăznit să refuz
atunci când m-a sunat şi mi-a cerut să vin la adresa
prietenei sale la o oră fixă. Nu mai devreme și nici
mai târziu.
Poate că eu sunt şi mai idiot, pentru că sub
nicio formă nu ar fi trebuit să accept un astfel de
comportament din partea ei. Însă, uneori, chiar mă
simt puţin dator, având în vedere că ea chiar a
încercat să mă ajute de fiecare dată. Aşa că, în cele
mai multe cazuri, chiar o plac pe iubita nebună a
fratelui meu şi mai nebun.
Singura problemă este că, la un moment dat,
nu am gândit deloc raţional şi am mers prea
departe, chiar şi pentru mine. Nu am înţeles atunci
planul meschin al lui Lilly şi am luat totul ca pe o
436
glumă. Am tratat întregul teatru ca pe o joacă, în
ciuda faptului că Everly mi-a dat de înţeles de la
bun început că nu ar trebui să mă joc cu focul.
În mod normal, nu mi-ar fi păsat prea mult
de ea. Ba chiar deloc, de fapt. Dar, din prima
secundă în care am văzut-o, am fost mai mult decât
încântat că Lilly a apelat la mine şi am avut ocazia
să o întâlnesc.
Everly m-a transformat în cenușă până la
ultima răsuflare. Exact aşa cum i-am spus în prima
noastră seară de teatru, Everly mi-a furat minţile,
împreună cu întreaga mea inimă. Poate că atunci,
la momentul respectiv, eram conştient că exageram
şi doar continuam să mă joc cu flacările iadului, dar
ulterior mi-am dat seama că ea m-a readus la viaţă
după ce moartea tatălui meu m-a lăsat fără nicio
speranţă.
Tata mereu mi-a spus că atunci când un om
rămâne fără speranţă, nu mai are pentru ce trăi. De-
a lungul timpului, i-am uitat vorbele şi tot Everly a
fost cea care m-a făcut să mi le reamintesc. Nu ştiu
dacă a fost doar o simplă întâmplare ziua în care
am reîntâlnit-o la cimitir, însă eu am luat-o imediat
ca atare şi m-am agăţat până și de cea mai mică
dorință care înflorise în sufletul meu obosit. M-am
agăţat de Everly şi am reuşit să văd în ea tot ceea
ce nu mai vedeam în mine. Am văzut frustrări, am
văzut un gol imens ce o copleşea şi o consuma, iar
asta m-a îndemnat să mă implic şi mai mult.
437
 Ce n-am ştiut atunci a fost că apariţia lui
Everly în viaţa mea nu a fost întâmplătoare şi că, în
viaţă, totul are un scop. Scopul ei a fost să mă facă
să simt compasiune. Să mă facă să simt orice, de
fapt. Scopul ei a fost să mă facă să îmi doresc să o
ajut, iar ulterior să mă facă să îmi pese de ea.
Scopul ei a fost să mă facă să îmi doresc să îl lovesc
pe dobitocul care nu era capabil să vadă oceanul de
iubire din ochii ei.
Pas cu pas, Everly m-a condus, fără să ne
dăm niciunul seama, spre viaţă. Pas cu pas, Everly
m-a condus până la tine. Iar de atunci, ultima mea
speranță ai fost tu.

438
 VYELLA

Toate gândurile mi-au adormit în clapele

pianului prăfuit. Închid ochii în timp ce degetele
îmi cântă povestea şi ştiu că el mă priveşte. Asta
îmi dă curaj şi mă face să mă gândesc, cu zâmbetul
pe buze, la prima noastră întâlnire în care nu am
vorbit niciodată, deşi ochii noştri şi-au spus vorbe
cât pentru o viaţă întreagă.
Notele vii îmi fac sângele să îmi gonească
prin vene şi ştiu că, înainte de a-mi termina piesa,
trebuie să îl privesc. Îmi îndrept spatele, las toată
tensiunea să mi se împrăştie în corp şi inspir adânc.
Ochii mi se deschid şi, aşa cum ştiam deja, el se
află acolo. Degetele mele îşi croiesc drum spre
notele de final şi închei melodia, privindu-l şi
simţindu-mă pregătită pentru ultimele noastre
cuvinte nerostite.
Pianul mă face să mă simt vie şi poate că este
cel mai important lucru din viaţa mea, cu toate că,
de când mă aflu aici, necesitatea mea este să îl văd
pe el, urmărindu-mă cântând pentru el.
Încercările mele, la nesfârşit, de a-i atrage
atenţia suficient cât să îmi vorbească mă
încurajează şi mai mult. Îmi dau un scop atunci
când zilele sunt lungi şi plictisitoare. Dacă acum
ceva timp uram momentul în care trebuia să vin în
439
camera asta, acum este singura clipă din zi pe care
abia o aştept. Abia aştept să mă dăruiesc pianului,
să fim un întreg şi să îi arăt lui că pot fi plină de
pasiune şi de viaţă.
Fără pian n-aş şti ce să fac cu mâinile mele,
însă fără privirea lui n-aş reuşi să îmi mai scot
sufletul la lumină.
Aşa cum se întâmplă de fiecare dată, cei şase
care mă privesc cu mare interes mă aplaudă şi mă
roagă să nu mă opresc. Totul este la fel, mai puţin
un lucru.
El.
El care astăzi nu aşteaptă ca eu să îmi termin
piesa şi apoi părăseşte încăperea, lăsându-mă să
tânjesc de dorul lui. Însă, astăzi îmi zâmbeşte, iar
întregul moment capătă o semnificaţie aparte.
Azi, pentru prima oară, James îmi dăruiește
primul său zâmbet.

440
 EVERLY
Câteva zile mai târziu...

Nu m-am gândit nicio secundă în ultimele

şase luni că viaţa mea ar putea să aibă o asemenea
întorsătură. De fapt, cu doar şapte luni în urmă, aş
fi putut jura că aveam să sfârşesc prin a fi singură
pentru tot restul vieţii mele, înconjurată doar de
amărăciunea sufletului meu.
Ştiu că apariţia lui Jarryd m-a dat complet
peste cap şi a avut o mare influenţă asupra mea,
însă trebuie să acord multe credite şi celorlati
oameni din jurul meu, pentru că nu au renunţat la
mine. Nu s-au dat bătuţi să lupte contra curentului
de zile rele şi m-au aşteptat. Au avut răbdare, mi-
au suportat toanele proaste şi întreaga mea
personalitate.
Când ştii că eşti cu adevărat fericit? Şi ce
înseamnă fericirea, de fapt? Este un sentiment
veşnic? Mă poate asigura cineva că îl voi simţi
pentru tot restul vieţii mele la aceeaşi intensitate?
Cum pot gusta fericirea absolută, ştiind că
oamenii ne părăsesc atunci când ne aşteptăm cel
mai puţin, uneori chiar şi fără voia lor? Tata îmi
spune că prin iertare şi tind să îi dau dreptate. Am
iertat persoanele din trecut. Am iertat-o pe mama
441
mea, l-am iertat pe tatăl meu, pe Keira şi până şi pe
Jarryd, aşa cum şi el şi-a iertat fratele la rândul său.
Însă cum rămâne cu prezentul? Cu toate
persoanele din el şi toţi oamenii din viitor? Pentru
că acest lucru mă înspăimântă cel mai mult. Îmi
este frică să nu pierd oamenii pe care îi iubesc. Îmi
este teamă ca ei să nu mă părăsească.
Nu ştiu dacă voi putea fi vreodată demnă de
o iubire veşnică. Nu ştiu dacă voi merita vreodată
inima lui Jarryd pentru totdeauna, dar mi-am jurat
că voi face tot posibilul să îl merit. Îi voi fi
recunoscătoare mereu pentru tot ce a făcut pentru
mine, chiar dacă el susţine că eu sunt cea care l-a
ajutat. La final, am trăit unul pentru celălalt şi nici
măcar nu ne-am dat seama de asta la momentul
respectiv. Ne-am agăţat cu disperare de viaţa
celuilalt şi am sperat în linişte că vom reuşi să
ajungem la acest sfârşit frumos.
Încă îi citesc scrisoarea, de cel puţin trei ori
pe zi. Încă plâng în timp ce o fac şi probabil o voi
face de fiecare dată. Am regretat timpul pierdut,
dar acum i-am înţeles rolul. Probabil dacă aş fi
citit-o atunci, în timp ce mă simţeam înşelată şi
minţită, nu aş fi reuşit să o înţeleg cu adevărat. Şi,
în plus, apariţia Elysiei a avut o influenţă foarte
mare asupra sentimentelor mele. Ea m-a convins,
încă o dată, că viaţa este scurtă. Ea mi-a demonstrat
că timpul este atât de preţios şi e păcat să îl irosim
în regrete.
442
 Tocmai de aceea am ales să nu mai discutăm
despre tot ce s-a întâmplat. Cel puţin, nu pentru
moment. Înţelegerea noastră a fost să ne bucurăm
cât mai mult de fericire, de dragoste şi de prezent.
Să fim optimişti, să avem încredere unul în celălalt
şi să ne gândim doar la viitor. Totuşi, ne-am promis
că dacă vom simţi vreodată nevoia să ne întoarcem
în trecut, vom pune pauză la tot şi ne vom asculta
cu sufletele deschise. Ne vom dărui toată dragostea
şi înţelegerea şi apoi vom merge mai departe.
Pentru că suntem nişte luptători. Viaţa nu a putut
să ne doboare, din contră, ne-a făcut mai puternici.
Ne-a adus împreună şi ne-a făcut invincibili. Şi
poate că vor mai exista momente în care ne vom
simţi răpuşi, trişti sau supăraţi, dar vom avea acest
moment. Vom privi în urmă şi ne vom aminti cum
am reuşit să construim un paradis doar din
dezamăgiri, durere şi suferinţă.
Nu cred că pot descrie în cuvinte tot ce am
simţit în ultimele zile. Dar, cred că, de cele mai
multe ori, nu suntem conştienţi de tot ce ne oferă
viaţa. Pentru că, lăsând la o parte încercările
dureroase, ea ne aduce în cale oameni frumoşi.
Uneori, suntem atât de preocupaţi cu propria
noastră suferinţă încât nu le acordăm toată atenţia.
Şi, astfel, riscăm să îi pierdem, pentru că am fost
prea orbiţi doar de partea urâtă a vieţii. Ştiu că e
puţin absurd să spun asta acum, dar viaţa poate fi
cea mai frumoasă, dacă îi oferi o şansă. E normal
443
să fim trişti, să ne simţim doborâţi, pentru că asta
face ea cu noi. Ne pune piedici, ne pune la
încercare, ne supune unor teste cruciale şi doar cei
mai puternici oameni ajung să câştige la final.
Cred că viaţa trebuie trăită aşa cum ni se
oferă, cu bune şi cu rele. Tot ce trebuie să faci este
să îi dai voie să-ţi arate ce poate ea să-ţi dăruiască.
Nu sunt cel mai înţelept om. Am abia
optsprezece ani şi mă aşteaptă un drum lung de zile
bune şi rele. Însă, de astăzi, îmi propun să-mi
trăiesc fericirea. Îmi promit mie însămi că voi dărui
doar iubire şi o voi accepta la rândul meu.
Iubirea mea şi a lui Jarryd s-a născut din
deziluzii. Iubirea noastră înseamnă vindecare,
fericire, o modalitate de a oferi vieţii o ultimă
şansă. Iubirea noastră nu se limitează doar la
sentimente. Ea izvorăşte din respect şi se înalţă
până la cer, unde depăşeşte orice nor şi orice
furtună. Iubirea noastră atinge universul infinit. Şi
nu am nevoie de cuvinte pentru a mă convinge de
acest lucru, pentru că iubirea doar se simte. Ea se
agaţă de sufletul tău pentru totdeauna şi se
consumă în armonie perfectă alături de două inimi
care bat una pentru cealaltă.

***
Azi e prima zi în care Jarryd mă vizitează,
iar emoţiile mele nu au fost niciodată atât de
puternice. După ce tata ne-a prins sărutându-ne în
444
pragul casei, nu pot să spun că au urmat chiar cele
mai chinuitoare zile. Însă, absenţa lui mi-a făcut
dorul să se răscolească până la epuizare. Nu ştiu ce
a vrut tata să îmi demonstreze, deşi încercarea lui
de a ne ţine despărţiţi mai mult i-a dovedit că nu
voi putea să mai stau vreodată departe de Jarryd.
Cumva, cred că a fost nevoie doar să îl asigur că
voi fi implicată raţional şi nu voi ajunge să fac
lucruri necugetate din cauza lui. Nu i-am spus încă
adevărul despre noi doi, dar i-am povestit cum ne-
am cunoscut pe pod, în mijlocul unei furtuni. Am
omis partea în care am crezut că Jarryd plănuia să
facă un lucru necugetat şi am trecut direct la
întâlnirea noastră din cafenea. L-am convins să
accepte că diferenţa de vârstă dintre mine şi Jarryd
nu are nicio importanţă, iar Keira mi-a fost aliat în
toată această luptă.
Aşa că astăzi, ştiind că îl voi revedea, nici
măcar nu ştiu cum să mă simt. Este weekend, iar
gândul nu-mi mai stă deloc la facultate. Îmi petrec
dimineaţa având grijă de Elysia şi mâncând cel mai
delicios mic dejun preparat de Keira. Îmi dau
seama că tata îşi amână plecarea la muncă în mod
intenţionat, dar sunt prea ocupată cu bătăile
nebuneşti ale inimii mele ca să îmi mai pese acum.
Ştiu că îl va adora pe Jarryd atunci când îl va
cunoaşte. Sunt sigură că vrea ca eu să fiu fericită şi
nu se va împotrivi relaţiei noastre.

445
 Aştept ca în orice moment să aud soneria, iar
toată adrenalina mă împiedică să mai fiu atentă
conversaţiei pe care părinţii mei încearcă să o
poarte cu mine. Mă gândesc doar la mesajele pe
care Jarryd mi le-a scris în această săptămână. Îmi
amintesc cum mi-a spus că trebuie să-şi viziteze
părinţii şi să le dea vestea că se va muta definitiv în
oraşul meu. Îmi amintesc momentul în care mi-a
scris că şi-a găsit un alt apartament, la câteva
minute de cartierul meu.
— Everly?
Îmi măresc brusc ochii şi îmi întorc uşor
capul spre Keira. Nu o întreb nimic, dar privirea
mea confuză îi aduce un zâmbet frumos pe buze.
— Sună la uşă, draga mea, îmi spune
amuzată.
Nu ştiu de ce reacţionez în acest fel, dar sar
ca arsă de pe scaun şi ajung din câteva mişcări la
clanţă. Inima îmi bate mai tare ca niciodată în piept
şi încerc să absord tot oxigenul din aer înainte să îi
deschid. Mă simt de parcă aş pluti deasupra norilor
şi ştiu că există un motiv întemeiat pentru toate
sentimentele mele de acum. Astăzi, este prima oară
când îl voi vedea pe Jarryd cu adevărat. Aşa cum
ne-am promis şi în mesaje, de azi vom fi doar noi,
fără secrete şi minciuni. Fără trecut și fără dureri.
În momentul în care îi întâlnesc privirea
caldă, mâna începe să îmi tremure pe clanţă. Nu
sunt încă în stare să vorbesc şi nu-mi pasă că arăt
446
ridicol. Chiar dacă toată lumea s-ar amuza pe
seama mea, ştiu că Jarryd îmi înţelege emoţia. Şi
îmi şi confirmă acest lucru, pentru că îi sar imediat
în braţe şi îmi răspunde cu o rapiditate incredibilă.
Braţele lui se agaţă cu disperare de mijlocul meu şi
mă strâng atât de tare încât nu sunt sigură că îmi
vor mai da drumul vreodată.
Oamenii mint, ne rănesc, ne dezamăgesc, dar
tot ei ne fac cei mai fericiţi. Tot oamenii ne
demonstrează că suntem demni de iubire şi avem
un loc undeva, în lumea asta.
În această fracţiune de secundă, uit de toate
momentele rele, iar timpul se oprește. Mă las pradă
acestor senzaţii plăcute şi încerc să îi arăt lui Jarrdy
cât de mult înseamnă pentru mine, chiar şi printr-o
simplă atingere.
Îmbrăţişarea noastră nu durează mult, pentru
că tata tuşeşte în spatele nostru, iar Jarryd îmi
eliberează trupul la loc pe podea. Îmi cuprinde
mâna în schimb, iar gestul său îmi spune că,
indiferent de orice, el îmi este alături. Mi-aş dori să
îi spun să fie mai relaxat, pentru că tata doar
încearcă să îl sperie prin atitudinea lui dură. Mi-aş
dori să îi spun că până şi el este speriat de
apropierea noastră, dar sub nicio formă nu va
încerca să ne-o interzică. Totuşi, rămân în
continuare tăcută şi privesc spre Keira care i-o
pune pe Elysia în braţele tatălui mei şi se îndreaptă

447
hotărâtă spre noi. Întinde o mână spre Jarryd şi îi
zâmbeşte călduros.
— Este cea mai mare bucurie să te cunosc în
sfârşit, Jarryd. Everly mi-a spus numai lucruri bune
despre tine.
— Vă mulţumesc pentru încredere şi pentru
invitaţie. Mă bucur să vă cunosc şi eu.
Sunt la un pas de a izbunic în râs, pentru că
toată lumea aşteaptă o reacţie din partea tatălui
meu, însă ea întârzie să apară. Nu înţeleg ce face,
privindu-ne atât de insistent mâinile împreunate,
dar fără să scoată un singur cuvânt.
— Jarryd, rosteşte tata într-un final.
— Are ochii lui Everly, îi aud vocea şi îl
privesc confuză.
Cuvintele lui Jarryd au un impact puternic
asupra tatălui meu şi observ cum ochii i se
îndulcesc. O strânge şi mai tare în braţe pe Elysia
şi întinde o mână spre Jarryd.
— Ai dreptate, fiule. Te rog, intră. Simte-te
ca acasă. Noi o să fim la etaj, dacă aveţi nevoie de
noi.
Am nevoie de câteva clipe bune ca să îmi
revin din şocul creat de tatăl meu. Are grijă să îmi
arunce o privire cu subînţeles înainte să urce la etaj,
dar reacţia lui mi-a topit efectiv întregul strat de
gheaţă care se formase din cauza lui. Nu mi-a fost
neapărat teamă de faptul că tata nu l-ar putea
accepta pe Jarryd, dar am ştiut că va urma o
448
perioadă de acomodare şi că voi fi supusă unor
situaţii stânjenitoare. Cu toate astea, farmecul lui
Jarryd funcţionează cu toată lumea, pentru că, sub
nicio formă, nu aş fi crezut că îmi poate cuceri tatăl
cu doar câteva cuvinte.
— Wow...
E tot ce mai pot să spun.
— Te iubeşte prea mult, Everly. E normal să
reacţioneze aşa.
Ştiu că îmi spune acest lucru pentru că,
probabil, l-am stresat prin mesaje cu îngrijorarea
mea în privinţa tatei.
— Nu îmi vine să cred că eşti aici! aproape
ţip entuziasmată.
Schimbarea mea bruscă de atitudine îi aduce
un zâmbet în colţul buzelor. Modul în care mă
priveşte mă face să mă simt atât de specială.
Nu înţeleg de unde vine curajul meu, poate
din dor, poate din dorinţă, dar mă ridic pe vârful
degetelor de la picioare şi îl sărut apăsat, pierdută
în aroma dulce a buzelor sale. Nu mai simt şi nu
mai văd nimic altceva în afară la el, la fel cum mi
s-a întâmplat de fiecare dată când mi-am dăruit
sufletul pe tavă în faţa lui. Buzele lui au gust de
libertate, iertare şi dragoste.
Sărutul nostru nu durează mult şi ştiu că asta
de datorează dorinţei noastre de a ne vedea, de a
vorbi. Jarryd îmi mângâie obrazul şi îmi zâmbeşte,
în timp ce eu îi fac semn să intre şi să mă urmeze
449
în bucătărie. Îşi pune un braţ pe umărul meu şi mă
ţine aproape de el, iar sufletul mi se încălzeşte în
îmbrăţişarea sa.
Am atâtea lucruri să îi spun, să îi povestesc,
dar aleg doar să îl privesc momentan. Cu adevărat.
Pentru prima oară. Fără măşti şi fără secrete. Îi
admir trecutul din priviri şi îi iubesc prezentul. Îl
apreciez pentru persoana care a devenit şi îl ador
pentru că a avut încredere în mine şi şi-a oferit o
nouă şansă lui însuşi.
Să spun că sunt emoţionată ar fi prea puţin.
Mai degrabă, emoţiile mele sunt amestecate cu o
teamă inexplicabilă de a nu spune ceva greşit.
Încerc să îmi controlez toate gesturile şi gândurile,
pentru că încă nu ştiu cum ar trebui să mă comport
în preajma lui. Chiar dacă scrisoarea lui Jarryd m-
a ajutat să îl înţeleg, încă nu-l cunosc cu adevărat.
Cel puţin, nu aşa cum mi-ar plăcea mie. Îmi doresc
să ştiu totul despre el, începând cu mâncarea
preferată până la cele mai banale lucruri. Dar,
oricum, nu îmi fac griji că m-ar putea speria în
vreun fel. Probabil când ajungi să iubeşti un om cu
toate secretele lui întunecate, e atât de uşor să îi
iubeşti laturile bune şi frumoase. Iar Jarryd este
înzestrat cu multe calităţi, pe care abia aştept să i le
descopăr în aprofunzime. Ştiu că este cel mai
puternic om pe care l-am cunoscut vreodată. Este
altruist, blând, răbdător şi are o inimă impresionant
de mare şi călduroasă.
450
 Jarryd mă urmează până la masa din
bucătărie şi se aşază pe scaunul din faţa mea. Mă
priveşte tăcut, dar privirea lui îmi spune milioane
de cuvinte, pe care inima mea le simte în
profunzime. E atât de ciudat să fiu acum în preajma
lui şi sunt sigură că şi el simte acelaşi lucru.
Probabil niciunul dintre noi nu ştie cum să
reacţioneze în preajma celuilalt.
— Şi... ce vrei să facem? rup liniştea într-un
final.
Privirea lui topeşte orice strat de gheaţă
format din cauza timidităţii mele.
— Putem face absolut tot ce îţi doreşti.
— Nu am prea multe idei, recunosc
dezamăgită.
Îmi este teamă că răspunsul meu l-ar putea
dezamăgi şi pe el, dar strălucirea din ochii săi îmi
confirmă contrariul.
— De fapt, s-ar putea să am eu o idee foarte
bună.
— Serios? întreb mai entuziasmată decât mi-
aş dori să vadă el.
Nu vreau să-mi ascund reacţiile, dar nici nu-
mi doresc ca el să creadă că lipsa mea de idei se
datorează vreunui motiv întemeiat ce îl priveşte pe
el. Pentru că, sinceră să fiu, mi-ar plăcea să facem
absolut orice împreună, însă încă nu ştiu ce ni se
permite de acum. Nu ştiu cum ar trebui să evoluăm

451
cu exactitate, însă un lucru este cert. Am pierdut
mult timp, iar acum e momentul să îl recuperăm.
— Aş vrea să te scot la o întâlnire. La prima
noastră întâlnire oficială, se corectează, iar mie mi
se strânge şi mai tare inima auzindu-i cuvintele.
— Te asigur că am primit câteva sfaturi bune
şi cred că ştiu cum să mă comport, continuă foarte
serios.
Mă agăţ de fiecare amintire pe care o am
datorită lui şi nu pot decât să-i fiu recunoscătoare.
Sunt sigură că vom depăşi orice moment dificil în
care învăţăm cum să ne comportăm unul cu
celălalt. A fost mai uşor să comunicăm prin mesaje
în ultima săptămână, recunosc, dar asta nu
înseamnă că inima nu mi-a tresărit de fiecare dată
când el îmi scria. Singura diferenţă de acum este că
îmi bate atât de tare încât mai are puţin şi îmi sare
din piept, direct spre inima lui.
— Serios? îl întreb amuzată, pentru că,
aparent, e cam singurul cuvânt pe care îl mai pot
rosti acum.
— Oh, da. Probabil nu ar avea farmec să ţi le
dezvălui, dar ţi le pot spune dacă eşti foarte
curioasă.
— Continuă, îl rog.
Privirea lui intensă pătrunde dincolo de
inima mea, până în suflet, având o singură dorinţă
– să-mi transforme întregul suflet într-o cenuşă a
dragostei.
452
 — În primul rând, nu voi fi un idiot. Te voi
complimenta discret şi voi încerca să evit, pe cât
mai mult posobil, să nu-mi folosesc farmecul.
Cuvintele lui mă aruncă cu şapte luni în
urmă şi devin conştientă de diferenţa de
sentimente. Îmi era atât de uşor să îi ofer acele
sfaturi pe atunci, pe când acum mi se par terifiante.
Şi, cumva, deja sunt obişnuită cu acţiunile lor,
pentru că Jarryd a reuşit de la bun început să nu fie
un idiot cu mine, să mă complimenteze subtil şi să
mă agaţe în totalitate de farmecul său.
— Wow, persoana care te-a sfătuit toate
aceste lucru cred că ştie despre ce vorbeşte.
Nu-mi răspunde prin cuvinte, dar îşi uneşte
discret buzele şi începe să dea din cap în semn de
aprob. Izbucnim în râs şi sunt sigură că ne gândim
amândoi la acelaşi moment din cafenea, din prima
zi în care ne-am revăzut.
— Nu accept un refuz, dacă la asta te
gândeşti acum.
Să refuz e ultimul lucru la care mă gândesc.
Din contră, îmi amintesc de toate prostiile pe care
i le-am putut spune înainte, dar care, totuşi, ne-au
adus aici, împreună.
— Aş fi încântată, Jarryd. Şi abia aştept!
Răspunsul meu îl face să se ridice brusc de
pe scaun, de parcă abia aştepta să îl rostesc pentru
a putea fugi rupând pământul.

453
 — Vrei să pleci deja? îl întreb nedumerită de
reacţia lui subită.
— M-am gândit că vrei să te pregăteşti, îmi
răspunde calm, de parcă ar fi trebuit să îmi dau
seama de asta şi singură. Putem ieşi chiar şi acum,
dar fiind prima noastră întâlnire...
— E în regulă, îl întrerup. Ne vedem la
şapte?
— Aici o să fiu, îmi spune şi se apropie uşor
şi precaut de mine.
Cu teamă, îmi atinge delicat obrazul
îmbujorat şi apoi îmi lasă un sărut scurt şi dulce pe
buze. Îl conduc până la uşă şi îi spun că abia aştept
să îl revăd, dar adevărul este că, imediat după ce o
închid în urma lui intru complet în panică.
Nu am un istoric grozav al întâlnirilor. De
fapt, nici nu sunt sigură că am avut o întâlnire
adevărată până acum, nici măcar cu Michael.
Numele lui îmi readuce vechiul junghi în piept şi
mă simt din nou vinovată. Cred că merită măcar
atât, să consider ieşirea noastră ca fiind o întâlnire,
chiar dacă nu una prea strălucită.
Aş vrea să ştiu ce aş putea să fac acum în cele
patru ore rămase. Nici nu m-aş fi gândit că aş avea
nevoie de ele pentru a mă pregăti. Dar sunt sigură
că Lilly este de altă părere, aşa că nu ezit în a îi
trimite un mesaj scurt în care îi cer ajutorul. Îmi
scrie înapoi că misiunea este acceptată, iar eu
privesc ecranul confuză. În al doilea mesaj îmi
454
spune să fac un duş, dar îl ignor. Sunt sigură că nu
va dura mult până va ajunge la mine şi îmi iau
câteva minute în care mă aşez pe scaun şi încerc să
îmi controlez respiraţia. Cu coada ochiului, văd
capul tatălui meu şi îi întâlnesc privirea iscoditoare.
Râd uşor şi îi fac semn să iasă din ascunzătoare.
— Ştii, ai putea să mă întrebi direct. Nu să
îţi lungeşti urechile, încercând să ne asculţi
conversaţia.
Îmi zâmbeşte la rândul lui şi se îndreaptă
spăşit spre mine.
— Ştiu că am avut această discuţie, dar te
întreb din nou. Ar trebui să am încredere în el?
Pentru că îmi place cum te priveşte şi cum se
comportă în preajma ta, dar...
— Da, tată. Jarryd e un băiat bun, îl întrerup.
— Pot să confirm asta, dragule. Ai încredere
în amândoi, aud vocea Keirei de după uşa de la
bucătărie.
Îşi face şi ea brusc apariţia cu Elysia în braţe
şi îmi aruncă o privire nevinovată, de parcă nu ar fi
stat amândoi şi m-ar fi spionat.
Tata oftează profund înainte de a vorbi din
nou.
— În regulă. Dar să te aducă înapoi la miezul
nopţii, cel târziu. Şi, te rog, ca să ne scutim
amândoi de vreo discuţie penibilă, îl poţi avertiza
din partea mea să îşi ţină mâinile acasă. Şi, sub

455
nicio formă, nu are voie în camera ta. Nu pentru
următorii zece ani, cel puţin.
— Tată!
— Ok, ok. Dar serios acum. Mâinile acasă!
— Vă mulţumesc! le spun, ignorând cerinţa
tatălui meu, pe care i-o confirm din priviri totuşi.
Îi îmbrăţişez rapid pe amândoi, dar nu am
timp să mai fac nicio altă mişcare, pentru că Lilly
intră ca o avalanşă pe uşă, cu un rânjet imens pe
faţă. O privesc şocată cum se îndreaptă hotărâtă
spre mine şi regret ziua în care i-am spus că poate
intra în casa asta oricând şi oricum îşi doreşte.
Probabil nici n-ar fi trebuit să îi cer ajutorul, având
în vedere că data trecută când m-am pregătit pentru
ieşirea la film cu Jarryd m-am ales cu o morală
îngrozitoare. Tata şi Keira pleacă de lângă noi, iar
eu mă trezesc singură, fără nicio apărare, în gura
lupului.
— Ai făcut duş?
— Am făcut unul de dimineaţă, îi răspund.
— Am spus să faci un duş. Tu nu ai loc de
comentarii aici. Ce-i așa de greu? Doamne, oare
când o să mă asculţi şi pe mine măcar o dată?
— Ok? Doar ca să ştii, posibil să îmi schimb
încuietoarea. Şi, bineînţeles, vor exista şanse slabe
să îţi mai deschid vreodată uşa, îi spun râzând.
— O sparg dacă este nevoie.
O aud pe Keira chicotind, iar eu mă las trasă
de Lilly la etaj şi împinsă apoi cu forţa în baie.
456
Duşul nu are niciun efect asupra mea, aşa că încerc
să fac unul cât mai rapid şi doar ca să scap de gura
prietenei mele. Când intru în camera mea, o găsesc
pe Lilly umblându-mi prin dulap. Toate hainele
mele sunt dezordonate şi împrăştiate peste tot în
jurul ei.
— Ce Dumnezeu faci? Ai rămas fără haine
şi cauţi ceva pe la mine?
— Aparent, tu eşti cea care a rămas în urmă
cu moda. Ce naiba e asta?
Ridică o bluză de trening pe care o am de
câţiva ani buni. Ca să fiu sinceră, aspectul ei nu este
unul tocmai plăcut, pentru că am purtat-o atât de
mult în ultima perioadă încât culoarea i s-a şters şi
cred că are şi o crăpătură mică în partea din spate.
— E călduroasă, îi spun revoltată.
— E oribilă. Să dispară de aici, te rog.
O aruncă în partea opusă a şifonierului meu
şi abia acum observ mormanul strâns de haine. În
continuare, Lilly ridică o fustă lungă de culoarea
muştarului şi privirea ei îmi aruncă săgeţi
veninoase.
— Asta e de pe vremea când mergeai la
mănăstire şi te rugai împreună cu măicuţele?
— Nu mai face mişto de mine!
Mă ignoră şi ridică nişte pantaloni urâţi şi
vechi. Ok, pe ăştia nu i-am mai purtat de mult timp,
dar i-am păstrat în caz de vreo apocalipsă.

457
 — Nici măcar nu îndrăznesc să comentez
ceva despre ăştia. Îmi vine pur şi simplu să merg
într-un colţ şi să vomit.
— Ok, nu am cele mai faine haine, dar...
— Ever, ai hainele unui copil de zece ani. Nu
poţi să mergi aşa la o întâlnire.
— Ei bine, până acum, cu aceste haine m-am
îmbrăcat şi nu l-am auzit pe Jarryd să se plângă.
— Asta pentru că este băiat bun şi nu vrea să
îţi rănească sentimentele. Eu sunt aici ca să dau cu
tine de pereţi.
Oftez înfrântă şi mă predau.
— Şi ce propui?
— Să mă laşi să îţi trag o palmă şi să accepţi
să mergi cu mine la cumpărături.
Este a mia oară când mă ameninţă cu vizita
ei urgentă la mall în ultimele şapte luni.
Întotdeauna am găsit o scuză potrivită şi am reușit
să scap de insistenţele ei.
— Nu am timp de cumpărături acum.
— E în regulă, pot aştepta până mâine. Lasă-
mă doar să găsesc ceva decent pentru astăzi.
Aproape că intră cu totul în şifonierul meu şi
începe să caute de zor prin el. O aud cum exclamă
nervoasă şi o văd cum mai aruncă, din când în
când, câteva haine la colţul de ruşine. O las în
lumea ei şi încep să îmi usuc părul, dar încercarea
mea dă greş, pentru că el se opreşte după câteva

458
secunde. O văd imediat pe Lilly cu firul scos din
priză în mână. Acum ce am mai făcut?
— Ce naiba faci?
Rămân cu mâna blocată în aer şi o privesc
confuză.
— Îmi usuc părul?
— Ăsta numeşti tu uscat? Mai degrabă îl
transformi într-un cuib de păsări. Lasă-mă pe mine!
— Dar...
Îmi face semn cu un deget să îmi închid gura
şi cedez pentru a doua oară. Se apleacă spre sertarul
biroului meu unde îmi ţin periile de păr şi scoate
una rotundă de mărime medie. Începe să îmi usuce
părul de parcă ar fi o coafeză profesionistă, iar eu
doar o privesc fascinată. Peria îi oferă puţin volum
în partea de sus, iar vârfurile îmi cad pe spate în
bucle lejere. Nu ştiu cât timp durează întreaga
operaţiune, dar a terminat oricum mult prea repede
în comparaţie cu uscatul meu banal. Reflexia din
oglindă îmi este complet străină şi mă avertizează
că încerc mult prea mult, însă sunt prea fericită ca
să îmi mai pese acum. Deşi ştiu că Lilly încearcă să
facă imposibilul, există toate şansele ca schimbarea
asta să îmi placă.
— Pasul unul este îndeplinit. Acum nu te
mişca! Revin imediat.
Mă transform într-un robot şi îi execut toate
ordinele. O privesc cum se întoarce la şifonier şi
reîncepe căutarea. De data aceasta, nu durează mult
459
până când o aud ţipând de fericire. Se întoarce spre
mine, având în mână o rochie simplă, neagră, cu
bretele pe umeri, pe care nu am purtat-o niciodată,
pentru că este una dintre rochiile primite de la
mama.
— Nu pot să port aşa ceva, protestez
hotărâtă.
— Te rog, trage-mi un glonţ în cap.
— Deci nu pot, Lilly...
Nu vreau să încep prin a-i spune că este mult
prea scurtă pentru gusturile mele din prezent,
pentru că scuza asta nu o va convinge cu nimic.
Dar, în acelaşi timp, nu îi pot spune că mama mi-a
cumpărat-o, pentru că asta e chiar o scuză penibilă.
— Te plesnesc.
Ameninţarea ei nu mă sperie, însă privirea ei
intensă da. Aşa că tac. O aştept să cotrobăie din nou
printre toate hainele mele şi încep să-mi rod
unghiile din cauza emoţiilor.
— Ai ciorapi deschişi la culoare? mă
întreabă la un moment dat.
— Hm, probabil.
— Da, nu mă surprinde că nici nu ştii ce ai
pe aici. Aş dona totul.
— Nu îmi mai jigni hainele!
— Nu îţi jignesc hainele preţioase de
măicuţă, ci doar stilul vestimentar.
— Oh, mulţumesc, Lilly. Asta mă face să mă
simt mult mai bine.
460
 Cedează şi ea într-un final şi se apropie de
mine cu o pereche de tenişi roşii într-o mână şi cu
aceeaşi rochie în cealaltă. În mod normal,
combinaţia ar fi dezastruoasă. Dar, cum rochia nu
este chiar elegantă, aş putea risca să mă îmbrac ca
o ciudată. Într-un sfârşit, cădem amândouă de
acord, doar privindu-ne şi îmi petrec următoarea
oră fiind cobai pentru talentul ei la machiat.

461
 JARRYD

Există momente în viaţă când îţi este atât de

dor încât tot ce vrei să faci este să scoţi acea
persoană din propria-ţi inimă şi să o îmbrăţişezi cu
adevărat. Cel puţin eu asta am simţit în ultimele
zile pe care nu le-am petrecut împreună cu Everly.
Se spune că iertarea vindecă, iar asta este
prima lecţie pe care ea m-a convins să o învăţ.
Iertarea poate vindeca inimi rănite şi rătăcite.
Iertarea poate vindeca suflete obosite, oferindu-le
ocazia să se schimbe.
A fost o săptămână lungă. A trebuit să îmi
organizez viaţa, pentru că nu mai puteam să fiu
acelaşi Jarryd pe care ea l-a cunoscut. Primul pas a
fost să îmi vizitez părinţii şi să le mulţumesc pentru
primă oară cu adevărat pentru tot ce au făcut pentru
mine şi Vyella. În mod surprinzător, au acceptat
destul de bine vestea mutării mele. Probabil au ştiut
şi ei că, indiferent de ce mi-ar fi spus, eu nu mai
aveam de gând să stau departe de ea. Sunt sigur că
s-au gândit la deciziile mele pripite, dar am avut
grijă să le spun dinainte că dragostea nu are nevoie
de timp. Ochii mei nu au minţit oricum, iar ei şi-au
dat seama de sinceritatea mea. Înainte de a pleca,
m-au obligat să le promit că aveam să îi vizităm
împreună şi să le fac cunoştinţă.
462
 Al doilea pas a fost să îmi caut un nou
apartament. Suferisem deja prea mult în cel în care
mă mutasem şi mi-am dorit doar să înlătur orice
amintire urâtă. Din secunda în care am păşit pragul
nou, la doar câteva minute distanţă de casa lui
Everly, am avut cea mai incredibilă senzaţie de
libertate. Am simţit cum las totul efectiv în urmă şi
îmi încep o nouă viaţă. Una pe care nu am crezut
că o voi merita vreodată.
Pe cerul înnorat, răsărise în sfârşit şi soarele
meu, care îmi încălzea sufletul cu fiecare respiraţie.
I-am lăsat căldura să mi se aprofundeze până în
străfundurile mele întunecate şi am permis
sentimentelor de iubire să iasă la suprafaţă. Am
început să mă iubesc din nou şi să îmi doresc să
iubesc la rândul meu.
Timpul a avut cel mai important rol. Din ziua
în care i-am scris scrisoarea lui Everly şi până în
momentul în care ne-am revăzut, mi-am dat seama
că venise vremea să preţuiesc viaţa. Nu m-am
îndoit nicio clipă că nu ne vom regăsi, pentru că
oricum nu aş mai fi aşteptat foarte mult până să mă
întorc la ea. Însă sufletul ei iertător a făcut primul
pas. M-a primit cu braţele deschise înapoi şi mi-a
acceptat iubirea.
Tot ce ştiu acum este că Everly merită o
iubire sinceră. Merită îmbrăţişări calde şi săruturi
gingaşe. Merită să fie iubită şi fericită.

463
 Prima noastră întâlnire a fost perfectă din
toate punctele de vedere, chiar dacă niciunul dintre
noi nu a ştiut ce să facă mai exact. Eu, pe de-o
parte, am rămas înmărmurit de frumuseţea
răvăşitoare pe care urma să o am alături de mine
întreaga noapte. M-am simţit de parcă aş fi zburat
printre nori.
Nu a mai contat stângăcia cu care ne-am
vorbit, pentru că ochii noştri au comunicat tot ce nu
am reuşit noi să rostim. Atingerile delicate ale
mâinilor noastre ne-au făcut să ne bucurăm de
fiecare secundă petrecută împreună. I-am spus că
voi avea grijă să urmez toţi paşii în ceea ce ne
priveşte. Mi-am deschis întregul suflet în faţa ei şi
i-am mărturisit că am nevoie de o scurtă perioadă
pentru a mă regăsi, pentru a-mi da seama ce îmi
doresc de la viaţă. Am fost condus de întuneric prea
mult timp, de ură şi amărăciune, iar înainte de
moartea fratelui meu eram deja un caz pierdut. I-
am spus că merită un om mai bun şi că nu voi avea
de gând să renunţ din a încerca să-i demonstrez
asta.
Când am adus-o înapoi acasă, am fost nevoit
să îi refuz întâlnirea de a doua zi. Nu i-am ascuns
adevărul, însă m-a luat complet prin surprindere
când m-a întrebat dacă poate veni cu mine pentru a
o vizita împreună pe Vyella. Ca să fiu sincer,
aveam de gând să mai aştept până să o întreb eu
însumi. Încă îmi era teamă că ar fi putut fi prea
464
ciudat pentru ea. Nu dezbătusem acest subiect şi nu
eram sigur cum ar fi trebuit să îl abordez.
Am luat-o în braţe şi am strâns-o cu putere
minute în şir. Am sărutat-o apoi şi am fost învăluit
de o senzaţie caldă şi familiară. Everly devenise
alinarea suferinţei mele, ancora care mă ajuta să
rămân pe linia de plutire a oceanului adânc. Se
transformase în acel loc în care îmi găseam liniştea
şi pe mine însumi. Devenise acasă...
Am adormit cu gândul la ea. Am visat-o
pentru a mia oară şi m-am trezit fericit. Începusem
să simt acest sentiment tot mai des şi se simţea
extraordinar de bine.
În acest moment, ne află în maşina mea şi
doar ce am terminat de fredonat a patra melodia a
lui Daughtry, Love you ad you are. Nu am vorbit
foarte mult, deşi avem un drum de două sute de
kilometri de parcurs până la clinica unde este
internată Vyella. Pur şi simplu, doar ne-am bucurat
de prezenţa celuilalt. Dar, ca să fiu sincer, de vină
sunt şi emoţiile care mă avertizează că există şanse
să fac o mare greşeală. Ar fi trebuit să sun la prima
oră şi să mă informez cu starea Vyellei. Chiar dacă
situaţia ei se îmbunătăţeşte pe zi ce trece, ultimul
lucru pe care mi-l doresc este ca această vizită să îi
facă rău lui Everly și invers. Cu toate astea, las
grijile şi toate gândurile la o parte şi îi cuprind
mâna, în timp ce o nouă melodie se aude uşor din
boxe.
465
 — Trebuie să te întorci!
Mâna lui Everly o strânge brusc pe a mea
pentru o clipă, iar apoi şi-o retrage şi se întoarce cu
tot corpul spre geam, privind în urmă.
— Ce s-a întâmplat? Eşti ok?
Semnalizez imediat şi trag brusc pe dreapta,
reuşind să stârnesc o furie bine meritată şoferilor
din spatele meu.
— Everly?
Nu-mi răspunde la întrebare, este prea
ocupată ca să privească pe geam. Pentru o secundă,
mă gândesc că ar putea fi speriată şi s-a răzgândit,
ceea ce nu ar fi o problemă. Însă, atenţia ei este
îndreptată spre total altceva. Aşa că o ascult şi
întorc maşina când prind ocazia. Frânez din nou
brusc când Everly îmi spune să opresc şi aştept să
aflu ce se întâmplă.
— Trebuie să vorbeşti cu mine...
Răspunsul ei nu vine imediat, însă îmi face
semn spre locul în care priveşte şi abia acum
reuşesc să văd ce anume a făcut-o să reacţioneze
astfel. Pe partea cealaltă a străzii, se află un băiat,
iar mie îmi este deja teamă să aflu cine este.
— Cine e? o întreb într-un final, căci ea nu
pare să-mi spună prea curând.
— E Michael, îmi răspunde cu întârziere.
Nu ştiu de ce, dar numele lui îmi face sângele
să îngheţe pentru câteva clipe.
— Pletosul?
466
 — Cred că i s-a întâmplat ceva la maşină.
Trebuie să îl ajutăm.
— Everly...
— E prietenul meu, Jarryd. Trebuie să ne
asigurăm că este ok, mă întrerupe.
Nu ştiu de ce sunt nemulţumit de întreaga
situaţie. Până la urmă, ar trebui să mă aştept ca ea
să îşi dorească să îl ajute. Doar asta a făcut şi cu
mine, nu?
Nu-mi rămâne decât să bombăn în barbă
doar pentru mine şi să cobor din maşină. O urmez
tăcut şi păstrez o distanţă considerabilă. Everly
ajunge imediat în dreptul pletosului tuns, aşa că mă
opresc şi eu şi doar aştept. Când Michael o vede,
ochii încep să îi lucească, iar lumina puternică a
soarelui păleşte în faţa lor. Totuşi, privirea i se
întunecă imediat ce mă observă şi pe mine.
— Hei, ce cauţi aici? o întreabă degajat.
— E totul în regulă? Ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu, pur şi simplu s-a oprit brusc şi nu
îmi mai porneşte motorul.
Nervozitatea pe care mi-o creează discuţia
lor aproape că mă face să mă întorc în maşină şi să
o aştept acolo. Nu sunt un bărbat gelos. La naiba,
chiar nu sunt. Nu când ştiu întreaga poveste pe care
Everly mi-a scris-o din tot sufletul ei. Nu când
încep să devin conştient că inima ei chiar îmi
aparţine. Însă trebuie să îi acord câteva credite
fostului pletos şi, oficial, nu îmi place deloc de el.
467
 — Nu te-a ajutat nimeni?
— Nu a oprit nimeni până acum. Doar tu.
Bineînţeles că doar ea, idiotule. Everly este
îngerul salvator al tuturor băieţilor neajutoraţi aflaţi
la ananghie.
— Cum te putem ajuta?
Faptul că mă implică şi pe mine în discuţia
lor îmi oferă o satisfacţie incredibilă. Mi-ar plăcea
ca Michael să îmi vadă zâmbetul stupid de pe faţă,
dar este prea ocupat ca să o admire pe ea.
— Nu ştiu, sincer. Am încercat să sun la
service, dar, fiind duminică, este închis peste tot.
Fratele meu are telefonul închis, iar Lilly nu
răspunde. Înainte să sun un alt prieten, mi-a murit
telefonul.
Soarta asta nenorocită! Fix astăzi, fix acum...
— Noi mergem până în Roseville, dacă
vrei...
Inima mea îi simte cuvintele exact ca nişte
ace ascuţite şi încinse, care se înfig fără milă.
— Oh, e în regulă. Nu îţi face griji.
Everly se întoarce imediat spre mine şi regret
că am ieşit din maşină. Cum aş putea să o privesc
acum, în timp ce ochii ei practic mă imploră să îl
ajut pe nevoiaş.
— Poate veni cu noi, nu-i aşa? Apoi ne
întoarcem împreună.
— Serios? o întreb, înecându-mă în propriile
mele cuvinte pe care nu reuşesc să le mai rostesc.
468
 Nu cred că ar avea vreun sens să o refuz. Nici
nu cred că pot, oricum.
— Uite, ne poţi aştepta în maşină cât timp
noi vizităm... o prietenă.
De data asta se întoarce spre Michael şi îi
face propunerea minunată de a ne acompania. Oare
există vreo şansă ca el să refuze? Sper că da...
— E în regulă, Everly.
— Te rog, nu te putem lăsa aici singur. Eşti
departe de casă. Mai pot încerca eu să o sun pe
Lilly şi eventual îţi recuperezi maşina la întoarcere.
Nu m-ar deranja să plec de aici fix acum şi
să uit că am făcut această oprire. Şi, Dumnezeule,
îmi urăsc aceste gânduri, aceste reacţii
inexplicabile. Ar trebui să am puţin respect pentru
el, având în vedere că nu s-a comportat ca un
nenorocit. Însă nu pot trece peste faptul că o place
pe Everly. Nu, asta clar nu. Şi nu neapărat din
gelozie. Pur şi simplu, nu vreau.
În următoarele minute, asist la insistările lui
Everly de a-l convinge. Înjur uşor în gând atunci
când el cedează şi acceptă. Pletos afurisit...
Restul drumului îl parcurgem în linişte
deplină. Everly încă fredonează încet pe melodiile
lui Daughtry şi îl observ de câteva ori pe Michael
în oglinda retrovizoare cum se uită fascinat în
direcţia ei. Ei bine, până la urmă, da, sunt gelos. Nu
cât să spun sau să fac ceva necugetat, însă suficient
cât să mă enerveze privirea lui iscoditoare.
469
 Cu siguranţă, nu m-am aşteptat la această
schimbare de planuri, dar nu am decât să o accept.
Everly este cea mai altruistă persoană pe care am
cunoscut-o vreodată, iar eu ar trebui să ştiu asta cel
mai bine. Nu o pot judeca pe ea pentru dorinţa de
a-şi ajuta un prieten. Nu pot nici să îl condamn pe
el, pentru că sunt convins că ştie despre
sentimentele lui Everly pentru mine.
Atunci când opresc maşina în parcarea
clinicii South Bay, prind momentul când ochii lui
Michael se măresc brusc, iar el începe să se foiască
pe bancheta din spate. Nu spune nimic totuşi şi cred
că face o alegere incredibil de bună.
— Eşti ok dacă ne aştepţi aici? îl întreabă
Everly.
— Staţi liniştiţi. Mulţumesc pentru ajutor.
Îmi găsesc eu de lucru până vă întoarceţi.
Îi las motorul pornit pentru că şi-a băgat
telefonul la încărcat şi pornesc alături de Everly
spre uşile de la intrare, având inima cât un praf de
pulbere. Îi cuprind mâna şi realizez greşeala,
pentru că imediat palmele încep să îmi transpire
excesiv şi să îmi tremure uşor.
— Hei, poţi intra doar tu dacă...
— Ţi-am promis că te voi aduce să o cunoşti.
Ea este tot ce mi-a mai rămas de la fratele meu.
Sunt doar puţin îngrijorat de starea ei, dar sper ca
şansele să fie de partea noastră. Important este să

470
nu iei nimic personal, iar dacă te simţi depăşită în
orice moment, îmi poţi spune şi plecăm. Ok?
Mă aprobă cu o înclinare uşoară a capului şi
îmi depune un sărut scurt pe buze, care mă
relaxează instantaneu şi mă ajută să scap de câteva
emoţii.
O conduc pe un hol lung şi ne oprim abia în
dreptul biroului de la secţia Vyellei. În mod
normal, ar fi trebuit să fie cineva aici, însă suntem
întâmpinaţi doar de o linişte asurzitoare şi ciudată.
Mă întorc cu teamă spre Everly şi ridic nedumerit
din umeri, pentru că efectiv nu înţeleg ce se
întâmplă. Din fericire, totuşi, confuzia noastră este
înlăturată de apariţia bruscă a unei doamne pe care
nu am mai văzut-o până acum. Respiră greoi, de
parcă ar fi alergat, când ajunge de partea cealaltă a
biroului şi ne priveşte puţin disperată. Nu ştiu de
ce, dar am o presimţire îngrozitoare.
— Nu am apucat să dăm alarma de urgenţă,
dar trebuie să părăsiţi clădirea imediat.
— De ce? întreb de-a dreptul speriat şi
îngrijorat.
— O pacientă a reuşit să fugă, îmi răspunde,
dar nu apucă să continue, pentru că atenţia îi este
distrasă de o altă femeie care aleargă înnebunită
spre noi
— Vyella a urcat într-un Jeep Negru! ţipă
când ajunge în dreptul nostru, deşi chiar nu mai
este necesar să facă asta.
471
 Din nefericire pentru mine, totuşi, cuvintele
ei îmi fură pământul de sub picioare şi îmi
provoacă o ameţeală cumplită.
— E maşina mea, fir-ar să fie...
Vorbele mele plutesc în aer şi rămân fără
auz. Everly îmi strânge cu putere degetele
încleştate de palma sa, dar sunt complet blocat şi
zdruncinat de întregul eveniment nenorocit. Însă,
prezenţa ei mă calmează şi îmi oferă toată puterea
de care am nevoie. Care sunt șansele să existe un
alt Jeep Negru? Care sunt șansele ca Michael să nu
se afle în acest moment în mașină cu Vyella? Și
care sunt șansele să scot toată încurcătura asta la
capăt?

Va urma...

472
 Heyo!

Dacă ai ajuns până aici, vreau să îți

mulțumesc pentru şansa oferită acestei cărţi.
Numele meu este Ana şi îmi pare bine să te cunosc.
Simplul fapt că eşti aici, alături de mine şi de
povestea mea înseamnă enorm de mult. Ultima zi a
fost şi va rămâne pentru totdeauna o poveste
specială pentru mine. Am scris primele capitole cu
cinci ani în urmă şi nu îmi vine să cred că astăzi am
onoarea să o împart cu tine şi cu întreaga lume.
Sper să ne revedem curând la volumul doi,
pe care îmi doresc enorm să îl pot publica la anul.
Sper că ai petrecut ore frumoase alături de Everly
şi de Jarryd şi că ţi-a plăcut povestea, iar dacă nu
ţi-a plăcut este în regulă. Poate reuşesc să te
cuceresc cu o altă carte. Indiferent de părerea ta,
mi-aş dori enorm să o aflu.
Mă găseşti pe Instagram: @nheleneauthor
pe Facebook: Helene N Author
şi pe GoodReads: nhelene0914

Dacă doreşti să mai citeşti şi alte cărţi scrise

de mine, te invit să vizitezi www.nhelene.com.
Momentan, mai am doar o singură carte publicată
în format electronic, Obsesia – Volumul 1, care se
găseşte pe Google Play şi Apple Books. Lansarea
ei oficială în format fizic va avea loc pe 13 August
în Constanța şi pe 15 August în Bucureşti. Poate
473
avem şi ocazia să ne cunoaştem în curând, eu te
aştept oricum cu mare drag.

474
 Obsesia – Volumul I: Obsesia mea

Fiecare poveste are un început. Fiecare lecție

de viață are un sfârșit. Fiecare om ajunge într-un
punct în care realizează că nimic nu mai este
normal, iar cursul vieții sale a luat o întorsătură
neașteptată.
Esmay a crezut că iubește, doar pentru că își
dorea să simtă ceva. A căutat frumosul în sufletul
lui Ewan, însă a constatat că exteriorul lui perfect
nu era nimic altceva decât un zid mult prea înalt,
care nu îi permitea să vadă dincolo de el.
A crezut că a simțit cu inima, dar s-a înșelat.
L-a privit cu adorație, însă toate acele sentimente
inexplicabile nu au venit din suflet. Erau doar o
proiecție a gândurilor sale. O proiecție ce o făcea
să creadă că, de la o simplă atracție, ajunsese la
acea iubire necontrolată și necondiționată. Și nu
doar că se agățase de o iluzie până când a rămas
fără discernământ, ci ajunsese să creadă că toată
disperarea ei se transformase într-o obsesie
bolnavă.

Cu toata dragostea și recunostința,

Helene N

475
 Mulțumiri

Îi mulțumesc lui Adrian Vienescu, cel mai

minunat soț, care m-a sprijinit și încurajat să scriu
încă din prima zi în care ne-am cunoscut. Îi
mulțumesc lui Edward, fiul nostru, care îmi este
sursă de inspirație și îmi luminează viața.
Îi mulțumesc mamei mele, Virginia Năuiu,
pentru că m-a înzestrat cu dorința de a-mi pune pe
foaie sufletul.
Îi mulțumesc celei de-a doua mame, Silvia
Zamfir, pentru că m-a privit din prima zi ca pe
propria ei fiică.
Îi mulțumesc Teresei Wojcik, pentru sufletul
ei frumos și pentru că mi-a demonstrat cum două
persoane străine pot avea atât de multe lucruri în
comun.
Îi mulțumesc Georgianei Sandu, pentru
prietenia ei specială și pentru toata sustinerea.
Sufletul ei este inspiratie si ma motiveaza la fiecare
pas.
Le mulțumesc tuturor cititorilor de pe
Wattpad, pentru că au trecut deja șase ani și încă
sunt alături de mine și de cărțile mele.
Le mulțumesc tuturor oamenilor frumoși pe
care i-am cunoscut de-a lungul vieții mele, care au
avut și au încredere în mine.

476