TEXTE Nivel 1

81. Mă loveam cu cele ce aflam de la aceşti copii, în legătură cu lupul, de o experienţă

destinată să infirme părerea ce umblă la şes despre această fiară şi mă simţeam luat de
un curent de regresiune spre basm.

82. În stânca de care pomenirăm şi care se înalţă îngrozitoare la spatele zidurilor, este o
mâncătură adâncă, un fel de peşteră, din care iese un izvor ce trece pe sub pământ, prin
curtea mânăstirii, se aruncă din înălţime ca un torent şi, împreunându-se cu râul
Tismanei, ce curge în vale, formez împreună o gârliţă ce şerpuieşte între două şiruri de
munţi şi se pierde în depărtare.

83. Strânge repede ce mai ai, până când nu vine baba, şi hai să fugim cu pluta ceea la
frate-meu Vasile la Borca, zise Dumitru, căci plutele începuse a umbla.
84. Iată pentru ce, cum mergeam eu pe spatele Pisicuţii cu un sac umplut cu gânduri, nu
prinsei de veste nici când soarele scoborâse treptele văzduhului spre lumea cealaltă, nici
când munţii de pe dreapta mă înmormântaseră în umbra lor posomorâtă, nici când
luceafărul de seară îşi ţintuise în negrul albăstrui al cerului chipul său viu de lumină
strălucitoare.

85. De aceea „Sămădăul” nu e numai un om cu stare, ci mai ales om aspru şi neîndurat,

care umblă mereu călare de la turmă la turmă, care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe
toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi, de care tremură toată lumea şi care ştie să afle
urechea grăsunului pripăşit, chiar şi din oala cu varză.
86. Acel care nu l-a cunoscut pe Ibrăileanu şi care nu va avea la îndemână decât cele
ce-a scris el îşi va face o idee mai mult sau mai puţin justă despre marele spirit critic
ce-a animat acele cărţi.

87. În primul rând, ţin să observ că d-şoara Eugeniţa a ieşit în lume după dorinţa ta; a
plecat în străinătate cu noi, după rugămintea ta; s-a îmbrăcat, întrucâtva exagerat, după
sfaturile tale; petrece deci ca toate fetele din vremea ei, pentru că ai vrut tu să se
întâmple aşa, ca să nu rămâie o biată fetiţă prostuţă.

88. Aşa pătimesc cei ce nu socotesc mai întâi lucrul ce vor să-l facă ori cuvântul ce vor
să-l grăiască, ci se apucă de nişte treburi mari şi mai pe urmă cad în nevoie şi în
necazuri.
89. Nici o pasăre nu-şi îndreaptă zborul său cel rătăcitor peste sălbăticia şi tăcerea de
mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără de sămânţă şi unde brusturul de
munte, cu floarea galbenă şi lată, cât podul palmei, mai are curajul să se uite, de pe
creasta stâncilor înalte, în prăpăstiile negre şi fără fund ce se deschid, ca nişte guri de
iad, sub picioarele lui.

90. Apoi Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti, unde erau cei mai frumoşi
armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte
unul de coadă, îl trântea şi astfel toţi caii căzură.

91. Şi viind iarăşi slujnica la apă şi văzând şi această mare minune, fuga la stăpână-sa
şi-i spune că femeia cea de ieri are acum o vârtelniţă de aur, care deapănă singură şi
care-i mult mai minunată decât furca ce i-a dat.
92. Aş vrea să-ţi spun că şi mai târziu, şi într-altă parte am văzut că lucrurile se întâmplă
tot aşa, dar ar fi nevoie de oarecari precizări şi simt că nu mi-ar ajunge respiraţia, că aş
vorbi prea mult.

93. Avea impresia că morţii zac neîngrijiţi de prea mult timp, că sufletele lor nu-şi pot
găsi odihna, că se chinuiesc şi chinuiesc pe cei vii dimprejur, în primul rând pe el, care
de aceea suferă atât de mult şi e copleşit de mustrările conştiinţei.

94. Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba întovărăşind Someşul când în dreapta, când în
stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia,
trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul
Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară
din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.
95. O dată cu Iancu Enache, este zdrobit şi Ghiocioaia, şi Trafulică şi, împreună cu ei,
preşedintele sfatului, care i-a susţinut, care i-a ocolit cu cotele, care le-a făcut atmosferă
să-i împingă în conducerea gospodăriei.

96. După ce a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de acolo o ladă
care a vrea ea şi să şi-o ieie ca simbrie, dar să n-o deschidă până acasă la tată-său.

97. Pe când soarele era drept deasupra capetelor lor şi săgeta cu razele lui cele
învăpăiate, ei lăsară lucrul şi se aşezară sub un copaci stufos, ca să se adăpostească puţin
de arşiţa soarelui şi să momească cu un guleai de somn acea pustie de foame care-i
muncise de când se pomeniseră şi ei oameni în lume şi care de la moartea tatălui lor îi
chinuia şi mai cumplit.
98. Se făcu foc de supărare împăratul-socru şi porunci ca numaidecât să vie bucătarii să
dea seamă de ceea ce au făcut şi vinovaţii să se dea morţii.

99. Totuşi, fără a se gândi la ce spune, răspundea corect, se uita în ochii colonelului, îşi
dădea seama că în clipele acestea se cântăreşte viaţa lui şi auzea parcă un fâlfâit straniu
de aripi care stârneau un vânt rece în sală.

100. A, nu mă mir că ţi se dete Râvneşti pe cei ce nu există

O zodie atât de tristă, Şi că potop de negre gânduri
Că, zbuciumat de-atâtea patimi, Se strâng şi ţi se zbat sub frunte.
101. Vru să se întoarcă din drum, dar continuă totuşi să meargă spre casa Polinei şi
mergând, el uită că vroia să afle ceva de la ea; nu mai vroia decât s-o vadă.

102. Acum, când va sfârşi scrisoarea, va şti că mâinile care au scris-o nu vor mai rupe-o
şi nici ochii nu vor mai vedea-o, pentru că mâine pe vremea aceasta, capul lui va fi
îngropat în pământ sau va atârna undeva, iar mintea lui, care îşi dă seama de toate
acestea, mâine nu va mai naşte niciun gând, ci va fi o grămăjoară de creieri morţi,
năpădiţi de sânge închegat.

103. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca
să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul ca să-şi azvârle afară undele lor, pentru ca
fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor
şi florilor.
104. Se aduseră fripturi, peşte şi vinuri şi curând Niculae înţelese din spusele celui care
părea centrul atenţiei şi care nu ieşea dintr-o veselie gâlgâitoare, pe care i-o stârnea lui
însuşi fiecare cuvânt spus tot de el, dar care făcea aluzie la ceva în care persoana lui nu
era implicată, că sărbătoreau într-adevăr ceva, şi anume un film pe care îl făcuseră ei doi
şi care ieşise de-o tâmpenie nemărginită.

105. Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l
atinge încetişor boarea zorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o toropeală se
legă de ochii lui, dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară şi rămase
priveghind, până când, pe la revărsat de ziori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină.
106. Dar nu mai era nevoie, căci una din potăi, îndârjită de sosirea stăpânului său, se
repezi în pornire turbată şi năzui să apuce pe Pisicuţa de bot; dar Pisicuţa, care în
mişcări avea agerimea gândului, iar în faptă iuţeala fulgerului, o şi înşfăcă din fugă cu
dinţii de după ceafă, o ridică în aer şi începu a o scutura cu furie, iar când crezu ea că
destul a scuturat-o, îi dădu drumul de sus şi câinele se simţi foarte fericit s-o poată
împunge la fugă şi să se ascundă schelălăind după picioarele lungi ale stăpânului său.

107. Şi voi o să fiţi odată mari, şi voi o să povestiţi copiilor voştri cele de acum şi o să
vedeţi atunci cât farmec, câtă gingăşie e în vârsta asta a voastră, când treceţi din braţe în
braţe, din mângâiere în mângâiere, când profesorii se ostenesc pentru voi şi părinţii vă
poartă grijile şi nu vă lasă vouă decât una singură: grija şcoalei.
108. Păsările negre fâlfâiră pe capetele lor, până îşi luară avânt şi despicară cerul
dimineţii, grabnice ca nişte soli care se duc să ducă vestea ori cărora le este de-a
scăparea după ce au adus-o.

109. Vru să se ferească şi acuma, închise pleoapele, dar atunci întrebarea îi aprinse în
suflet o flacără albă, în jurul căreia se înşiruiră toate gândurile vieţii lui, de la
crâmpeiele cele mai infime, ce i-au murit în creier înainte de a se limpezi, până la
cugetările grele, ordonate, mândre, pe care el le alesese cu încredere drept călăuze în
viaţă.

110. De copil, în seminarul Socola, unde a învăţat carte, mai mult singur decât de la
profesori, îşi punea degetele de la mână pe o piatră şi le bătea cu alta de ciudă că nu
scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i
tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură.
111. Vroia deci să-i spună că e copleşit de sentimentul că viaţa nu-i merge şi că nu ştie
de ce. Se aşteptase ca lucrarea să facă o impresie bună colegului său, dar iată că acest
coleg, pe care îl preţuia, nu exprimase nicio opinie şi de aici neliniştea amintirii,
sentimentul că îi scapă ceva, un sentiment sau mai bine-zis un presentiment că în curând
i se va întâmpla ceva grav şi primejdios, exact senzaţia care îl sperie pe om câtva timp
înainte de a deveni conştient că a greşit drumul şi s-a rătăcit.

112. Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinţă în mintea noastră şi că în

urmă toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sunt decât creaţiuni prea arbitrare a
propriei noastre subiectivităţi, iar nu lucruri reale.
113. Toată lumea-mi spunea că am talent şi am să ajung departe – şi eu, ca să ajung mai
departe, am lăsat drumul cel bun şi cunoscut şi-am luat-o razna peste câmpi, crezând
c-aşa-i mai de-a dreptul şi, când am deschis ochii, era prea târziu.

114. Imensul albastru, ce înrămează ceea ce n-au putut încă să cuprindă valurile, e
însemnat cu toate acestea de slabe cărări negre, de puncte de cerneală aşezate unul lângă
altul, de un păienjeniş de fire încurcate, ce-şi povestesc tovărăşiile ce le-au legat
oamenii, de nevoile ce au întins punţi mişcătoare de la uscat la uscat, pentru ca fiecare
să-şi poată schimba rodul ce i l-a hărăzit darul soarelui şi să se poată îndestula pentru
a-şi perpetua progenitura.

115. A visa că adevărul sau alt lucru de prisos

E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr
Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.
116. Dar vremea trecea cu amăgele şi eu creşteam pe nesimţite; şi tot alte gânduri îmi
zburau prin cap şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet; şi în loc de înţelepciune, mă
făceam tot mai neastâmpărat şi dorul meu era acum nemărginit; căci sprinten şi înşelător
este gândul omului, pe ale cărui aripi te poartă dorul necontenit şi nu te lasă în pace,
până ce intri în mormânt.

117. Strada e pustie şi înaintea mea e, singur drumeţ, o foaie de hârtie, care, luată de
vânt, se târăşte cu paşi mărunţi de şoarece, încercând întâi parcă să traverseze, dar se
loveşte de muchea trotuarului, cu care aleargă apoi paralel departe, pe urmă spre capăt,
unde strada ocoleşte puţin, saltă ca o gâscă, încercând să zboare.
118. Spuneţi-mi ce-i dreptatea! – Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

119. Teiul vechi un ram întins-a Şi de braţe-n sus s-o ieie,

Ea să poată să-l îndoaie, Iară florile să ploaie
Ramul tânăr vânt să-şi deie Peste dânsa.

120. Păreau urieşi ce în cuib de balaur Iar lebede albe din negrele trestii
Păzea o măreaţă comoară de aur, Apar domnitorii ai apei acestei,
Căci luna, ce roşă prin ele răsare, Cu aripi întinse o scutur şi-o taie
Comoară aprinsă în noapte se pare, În cercuri murinde şi brazde bălaie.
121. Pe umeri pletele-i curg râu – Şi când o văd, îngălbinesc,
Mlădie ca un spic de grâu, Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc
Cu şorţul negru prins în brâu Iar când merg alţii de-o peţesc,
O pierd din ochi de dragă. Vin popi de mă dezleagă.

122. – Codrule, codruţule, Multă vreme a trecut

Ce mai faci, drăguţule, Şi de când m-am depărtat
Că de când nu ne-am văzut Multă lume am îmblat.

123. Slăbănogul îşi plimbase palmele pe umerii lui Gore, ca să se convingă bine că insul
care-i vorbise nu era o simplă vedenie, şi-i privise atent gura, ochii tulburi, figura vânătă
de neodihnă şi zbucium, ca să se asigure că fostul tovarăş nu încerca să-şi bată joc de el
ori să-i întindă o cursă care să-l oblige la o mărturisire deplină.
124. Acei care schimbaseră lacom codrul de pâine şi bucăţica de brânză pe o cafea şi pe
trei feluri de bucate, dezbrăcându-se voios de zdrenţele lor ca să se îmbrace cu tunica de
bursier, acei care de mici se gândiseră că învăţând carte multă vor ajunge bogaţi şi
fericiţi, acei care, din întâmplare, nu gustaseră farmecul mângâierilor şi nu auziseră
vorbă bună intrând pe uşa părinţilor lor, aceia nu vor înţelege de ce mă podidi plânsul şi
de ce somnul şi odihna nu se lipiră de mine până la revărsatul zorilor.

125. Dinu Păturică, cum se instală în postul de vătaf pe care-l dorise de mult, chemă pe
toate slugile curţii şi le ţinu un cuvânt prin care le făcu cunoscut că în timpul fostului
mai înainte vătaf se făcuse mare risipă în curtea stăpânului său şi că el nu va suferi să
urmeze şi în timpul său asemenea fapte.
126. Numai după ce-a isprăvit şi-a văzut pe preotul Belciug alături de judecătorul
mânios, mai la o parte, şi-a dat seama că s-a pripit şi şi-a adus aminte cum a făgăduit
învăţătorului că nu-l va vinde nici în ruptul capului.

127. În sufletele noastre ai lăsat însă o icoană pe care nimeni nu ne-o poate lua înapoi, şi
ea va fi o parte scumpă din comoara pe care n-o arătăm nimănui, dar din care hrănim
zilnic munca noastră, pentru scopuri care au fost şi ale tale, pentru ideile cu gândul la
care ţi s-au închis pleoapele asupra dumnezeieştii lumini a ochilor veşnic tineri.

128. Flăcăiandrii noştri, văzând acel nor ca păcura şi fulgerile şi tunetele ce ieşeau din
el, crezură că i-a venit pofta lui sfântu Ilie ca să se plimbe prin a lume plină de păcate şi,
înarmat cu săgeţile tunetelor, să trăsnească pe diavolul, pe care-l prigoneşte de când din
înger curat s-a făcut drac întunecat.
129. Temându-se că ne vom folosi de întuneric şi vom fugi peste câmp să ne ascundem
în pădurea de porumb care se vedea la o aruncătură de băţ, patru soldaţi nemţi se
dăduseră jos dintr-un vagon, de cum se oprise trenul, ne înconjuraseră şi ne păzeau cu
puştile cumpănite, gata să tragă.

130. Acesta făcu o mişcare şi holbă ochii, nişte ochi tulburi şi rătăciţi, în care se citea
nedumerirea omului care se simte pe pragul morţii, care nu înţelege ce se petrece cu
dânsul şi care ştie numai că-l doare şi-l doare.

131. Vru să-l strige, să-i spună că taurul n-a mâncat toată ziua nimic, că n-a băut apă şi
că de furie şi-a rupt lanţul; îşi dădu însă seama că acest om n-a vrut s-o ajute şi atunci,
gândindu-se la ce o să se întâmple când o să intre George în grajd, ochii începură
deodată să-i lucească aprinşi de o bucurie rea.
132. Scurma, sărmanul, pământul de prin prejurul casei ca să-l afâneze şi să semene-n el
şapte bobi de fasole, care-i rodeau şapte sute, câte un căţel de usturoi, din care se făcea
o căpăţână de doisprezece căţei, arpagic cât bobul de grâu, din care ieşea ceapă cât
pumnul, cartof cât aluna, din care-i creştea lui cuib cât capul de purcel, şi le plivea şi le
îngrijea pe toate, ca să aibă nu numai pentru el, ci şi pentru alţii.