Omul de geniu și societatea mediocră

Condițiile unui caracter de ființa perpetuă si transcendentă, condusă de o forță care nu

depășește controlul său dar care depășește naturalul și mintea umana conturează conceptul
emergent de geniu. James Russell Lowell, un poet și critic American, spunea: „Talentul este ceea
ce este în puterea unui om, geniul este acela în puterea căruia se află un om”.
Modelul eminescian condus puternic de sentimente fantaste, mitice, feerice, este pus în
universul specific liric prin intermediul unor motive specifice, de exemplu, in poemul Luceafărul
întâlnim diverse motive, precum „teiul”, unde argumentul conturează într-un tablou parnasian
idila dintre reprezentanții microuniversului, ai cadrului lumesc, specific uman: Cătălin si
Cătălina: ”Și împle cu-ale ei scântei/Cărările din crânguri./Sub șirul lung de mândri tei/Ședeau
doi tineri singuri”; „castelul”, ce reprezintă locul surprins într-un tablou nocturn, unde se naște
lent iubirea dintre geniu și fata de împărat: „Si cât de viu s-aprinde el/In orișicare sară,/Spre
umbra negrului castel/Când ea o să-i apară.” sau motivul oglinzii, surprins tot în cadrul terestru și
nocturn;” Și din oglindă luminiș/Pe trupu-i se revarsă,/Pe ochii mari, bătând închiși/Pe fața ei
întoarsă”, motiv ce urmărește să expună grija ce i-o poartă geniul fetei. Astfel, pe lângă tema
reprezentată de problematica geniului în raport cu lumea, identificăm si tema de natură romantică
raportată la iubire si la cunoaștere. Geniului eminescian îi este de asemenea evidențiată și
imposibilitatea de a fi mai puțin decât o ființa absolută, el este mult mai complex, convocând un
tablou sub aspectul unei fantasmagorii in care alternează cele două cadre regăsite in poem:
terestru și cosmic.
Relația geniu-societate redă și viziunea romantică a poemului. Prin vitalism și ifinitism
Eminescu nu îl rezumă pe geniu doar la condiția de astru nemuritor, fără limite, dar și la condiția
de ființa liberă, iubitoare și, de această dată, cu limite. Din punct de vedere spiritual, Hyperion își
află limitele în momentul în care îi cere Demiurgului, tatălui ceresc, nemurirea si întruparea
pământeasca. Societatea simplă, mediocră nu este capabilă să îl înțeleagă pe geniu și axiomele
acestuia. Geniul este o ființă solitară și nefericită, este complet opusul omului cotidian, nu există
o posibilă corelație astru-pământ decât cea geografică, în care astrul este condamnat să apară pe
bolta cerească în fiecare seară și să lumineze Pământul manin.
Societatea reprezintă un grup, mai mult sau mai puțin numeros și organizat, în care
trăiesc unele ființe. Societatea mediocră este comunitatea care nu iese din comun, nu se
evidențiază prin nimic, modestă, banală, lipsită de inteligență, de capacitate ori de spirit. Orice
individ reprezentant al societății mediocre este prezentat în antiteză cu geniul care iese din
comun și se evidențiază prin statura de ființă preeminentă, inteligență nemăsurată și imortalitate.
Astfel, această antinomie motivează conflictul geniu-societate.
Pe de altă parte, din speranță se naște iubire și din iubire se naște omul. În cele din urmă
realizăm că speranța este totul și totul este speranță. Oh, și câte înțelesuri are cuvântul acesta,
pentru fiecare dintre noi există o altă versiune, o idee pe care am perceput-o încă de când eram
mici și pe care am diversificat-o cu cât am crescut mai mult. Pe parcursul vieții, fiecare individ
este capabil să experimenteze diferitele nuanțe ale speranței. Pentru un copil speranța poate să
însemne dorința de a avea o jucărie nouă sau o plimbare scurtă în parc, pentru un adolescent
speranța poate sa însemne gândul de eliberare, de a avea note mai bune la școala sau pur și
simplu nădejdea ca într-o bună zi vor avea propria lor viața, pentru un adult, speranța poate sa
însemne o familie frumoasa, succes la serviciu sau, ca și în cazul adolescenților, eliberarea de
cotidianul care îi macină în fiecare zi, pentru un vârstnic, speranța este diferită, de exemplu,
bunica mea spunea că nădejdea ei sunt eu și timpul pe care îl petrecem împreuna. Astfel, toate
acestea susțin cele menționate mai sus, speranța naște iubire, sentiment de importantă vitală
pentru om, o linie de salvare, o frânghie întinsă către o persoană care se îneacă. Eu văd speranța
ca pe un balon uriaș in care se afla toate aspirațiile și ideile noastre cele mai profunde dar pe
care, din frica sau din insolență nu le putem atinge, speranța este calmul de la poalele unui
munte, o insula salvatoare în oceanul nesfârșit, un fel de punte în recuperarea a ceea ce am
pierdut sau pur și simplu în menținerea a ceea ce avem. Trăim cu speranța în fiecare zi și totuși
avem o înțelegere limitată a acesteia, oamenii supuși societății contemporane au nevoie de
speranță acum mai mult ca niciodată. Fiecare inițiativă din prezent este o speranța din trecut.
Intelectualul (atitudinea sa morală superioară) îi impune geniului condiția de ființă
preeminentă și totuși tainică, infinită și totuși limitată, extaziată și totuși solitară. Omul de geniu
în societatea mediocră este echivalentul unui trandafir deosebit pe un câmp plin de plante
defuncte.
Omul de geniu reprezintă o ființă superioară care trăiește intr-o societate mediocră,
incapabilă de a-i înțelege aspirațiile spre ideal. Datorită incapacității de a trăi după legile
oamenilor obișnuiți, astfel fiind automat neînțeles, este predestinat nefericirii. Societatea
mediocră este un mediu superficial, în care există din ce în ce mai mulți oameni lipsiți de interes
care tind să creadă ca totul, sau aproape totul, li se cuvine. Astfel, omul de geniu este evident
eterogen față de caracterele regulate care se adaptează societății, fie că fac parte din aceeași sferă,
fie din lumi diametral opuse. Cele menționate mai sus pot fi ușor exemplificate prin intermediul
operelor din creația eminesciană.
Un prim exemplu îl constituie poemul “Luceafărul”, care ilustrează destinul omului de
geniu. Omul de geniu, Luceafărul, este ființa superioară, care trăiește într-o sferă diametral opusă
muritorilor. Este capabil să împlinească idealuri înalte, se află dincolo de timp și de spațiu, astfel
neputând înțelege sentimentele umane sau lumea muritorilor, neavând nici parte de astfel de
ipostaze în lumea lui. Acesta se îndrăgostește de fata de împărat, Cătălina, inferioară acestuia,
fiind muritoare, care, la un moment dat, îl roagă să coboare în lumea ei, pe Pământ. Luceafărul
acceptă, iar la coborârea, o roagă pe fată să îi fie mireasă, promițându-i o viață la care mulți
aspiră, dar de care nu atât de mulți au parte. Fata refuză categoric, demonstrându-i că singura
modalitate prin care cei doi pot fi împreună este ca acesta să renunțe la condiția de nemuritor.
Geniul cosmic se percepe capabil de acest sacrificiu, este gata să renunțe la superioritatea
acestuia, din iubire, din dorința de cunoaștere absolută: “Da, mă voi naște din păcat/ Primind o
altă lege/ Cu vecinicia sunt legat/ Ci voi să mă dezlege”.
Astfel, pornește într-o călătorie către Demiurg pentru a-și exprima dorința de a renunța la
nemurire, călătorie care, în concepția lui, avea să îi schimbe viața, însă, Demiurgul refuză,
explicându-i absurditatea dorinței lui. Demiurgul păstrează ca argument final argumentul
indifelității fetei, dovedindu-i încă o dată Luceafărului superioritatea sa, și în iubire, față de
muritoarea Cătălina: “Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ
rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă.”. Pe pământ, Cătălina avea o relație cu Cătălin, aparținănd
aceleași condiții umane, fapt care demonstrează superficialitatea societății mediocre. Luceafărul,
la aflarea acestora, conștentizează destinul propriei condiții, conștentizează că relația om-geniu
este incompatibilă. Geniul constată cu durere că viața cotidiană a omului urmează o mișcare
circulară, bazată pe întâmplător și noroc: “Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci
eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”
 Al doilea exemplu îl constituie poezia “Glossă”, care ilustrează omul de geniu, care
datorită concepțiilor sale superioare și autocunoașterii trebuie să se abată de la lumea îngustă în
care trăiește omul. Pentru a se distanța de la lumea înconjurătoare, geniul trebuie să renunțe la
sentimentele omnenești: “Nu spera și nu ai teamă”, “De te-ndeamnă, de te cheamă/ Tu rămâi la
toate rece”. Poetul apelează la mijloacele satirei, antiteza dintre geniu și oamenii de rând. Acesta
îndeamă să nu se lase păcălit de oameni, numindu-i acum “mișei” si “nătărăi”: “ Nu spera când
vezi mișeii/ La izbândă făcând punte/ Te-or întrece nătărăii/ De ai fi cu stea în frunte.” Cele două
poezii, “Luceafărul” și “Glossă” se află cumva într-o legătură, Dumitru Popovici, critic literar,
concluzionând despre poezia Glossă: “Ea amplifică, pe de o parte, sintetizează pe de altă parte și
dă un caracter aforistic experienței aumanului pe care o făcea Hyperion.”
În concluzie, consider că omului de geniu îi este extrem de dificil să trăiască într-o
societate mediocră, superficială, el fiind neînțeles de toată lumea. Acesta se are doar pe sine,
fiind predestinat a fi nefericit, oricât de mult ar încerca sau s-ar strădui. În final, tot ce îi rămâne
omului de geniu să facă, este să își accepte condiția de ființă superioară.