Dăruind vei câștiga

-Plăcerea oamenilor cu adevărat mare este să facă oamenii fericiţi!, să nu

uitaţi vorba aceasta! Ora s-a încheiat. Toţi elevii au ieşit în pauză, amestecându-se
între ei pe coridorul şcolii.
-Florin, aşteaptă-mă! strigă prietenul său, Cristian. Tu ce o sa faci mâine la
concurs? Eu mă gândeam să dau copiilor săraci ceva dulce. Ce zici, e o idee bună?
-Da, este…
-Ce ai de eşti aşa morocănos azi?
-Nu ştiu ce să fac anul acesta, niciodată nu am câştigat!
-Nu câştigi deoarece eu sunt cel mai bun! spuse cel mai arogant copil din
clasă, cel care mereu câştiga concursul.
Dar asta îl abinţiona mai mult pe Florin. Acesta mereu se gândea ce să
facă la concurs, cum să procedeze. Trebuie să facă cele mai bune acțiuni pentru
oamenii săraci. Concursul era chiar mâine şi lui Florin îi era greu să gândească o
idee inovatoare și salvatoare în același timp.
După ce s-au terminat orele, Florin vorbeşte cu părinţii lui, ia cina şi apoi
se apucă de teme. Ȋn timp ce lucra la exerciții, i-a venit idea mult aşteptată pentru
concurs. Acesta s-a gândit să le dea oamenilor săraci medaliile şi trofeele câștigate
de el la anumite concursuri. Dimineaţa, înainte să plece la şcoală pentru a începe
concursul, Florin vorbeşte cu animalul lui de companie, o pisică pe nume Norocel.
Era un ghem de blană neagră, doar o lăbuţă era albă şi ochii îi sunt albaştri ca
marea.
-Norocel, crezi că pot câştiga concursul? Dar cum pot eu intra în casa
oamenilor? Ei nu ştiu despre concursul acesta. Florin încerca să gasească o soluție,
cum să facă să intre în casa oamenilor să le dea medaliile și trofeele lui şi să nu fie
văzut. Nu peste mult timp i-a venit o idee, apoi l-a pus pe Norocel în ghiozdan ca
să nu fie văzut cu el şi să fie descalificat din concurs. Ajuns la şcoală, vede
directorul urcat pe mica şcenă făcută din lemn în curtea şcolii.
-Bună dimineaţa, dragi copii! Cum ştiţi, astăzi se dă concursul: Cine face
cele mai multe fapte bune. Trebuie să faceţi fapte uimitoare şi veţi câştiga. Nu
vreau să vă ţin în picioare prea mult, concursul începe acum. Florin aleargă într-un
sat unde majoritatea oamenilor erau săraci. Ȋl scoate pe Norocel din ghiozdan, îi dă
medalia în botic, deschide o fereastră, îl bagă pe Norocel înăuntru şi îl lasă să-şi
facă treaba. Norocel intră, pune medalia pe jos pentru că familia care locuia în casă
nu avea bani pentru a cumpăra o masa sau o mobile nouă. Fetiţa lor se descurca
foarte bine la şcoală dar nu avea bani pentru a-şi cumpăra rechizitele necesare. La a
doua casă, Norocel pune medalia sub perna unei femei singure, care era
croitoreasă. Nu prea câştiga mult dar putea să-şi cumpere câteva portocale și o
pâine. La a treia casă, Norocel pune trofeul lângă un tablou cu două chipuri de fete
frumoase. Acestea erau adolescente, locuiau singure deoarece părinții lor muriseră
într-un accident de maşină. La a patra casă, pisoiul pune o medalie pe poala unui
copil bolnav care era în scaunul de rotile. Mama lui se frământa, deoarece nu avea
bani să-şi întreţină copilaşul. După ce au terminat, Florin şi Norocel au mers la
şcoală să vadă cine va câştiga. Ajuns acolo, vede deja câţiva copii în jurul şcenei,
aşteptând. Peste treizeci de minute apare directorul:
-Bună seara copii! V-aţi descurcat excelent, vreau să vă felicit pe toţi!
Pentru mine aţi câştigat toţi, dar câştigătorul nostru este Florin Ghinpea! Felicitari!
Cum ai reușit de ai câștigat?
Florin păseşte pe şcenă ruşinos şi începe să vorbească la microfon:
-Eu am considerat că trebuie să dau toate medaliile şi trofeele mele
oameniilor.
-Te-a mai ajutat cineva în tot acest demers?
La început, nu a ştiut ce să răspundă, îi era frică să nu fie descalificat dacă
zice a fost ajutat de Norocel.
-Da, m-a ajutat cineva, spuse Florin cu frică. Este vorba de pisoiul meu,
Norocel. Florin scoate pisoiul din ghiozdan, iar privitorii au rămas uimiți.
-Te-a ajutat pisoiul tău?! spuse uimit directorul.
Florin îi povesteşte totul directorului şi elevilor din şcoală.
-Uimitor, meriţi tu şi pisoiul tău toate aplaudele noastre!
 După ce şi-a primit medalia, Florin a realizat că tot acest timp singura lui
dorință era aceea de a oamenii.
O sărbătoare de basm
Într-o zi obișnuită de iarnă, o fiică se destăinuia mamei ei:
-Mamă, pot să îmi petrec Crăciunul cu prietena mea, Mateea, cât timp voi sunteți
plecați la serviciu?
-Nu poți! Mateea își petrece Crăciunul cu familia ei. Ar fi ciudat daca ai merge și
tu!
- Dar… mama!
-Știi unde ai putea să-ți petreci Crăciunul? La bunicii tăi!
-Ce? La bunici? Dar de ce?
-Pentru că nu ai mai stat demult cu ei la țară, draga mea.
-Bine, dar tot singură sunt deoarece ei sunt la serviciu, în schimbul trei.
-Atunci… îl iei pe Bruno.
Bruno era cățelul de companie al Amirei. Acesta a fost adus de tatăl fetei
care l-a găsit pe stradă abandonat. Bruno este o rasă de câine mare, cu blana gri și
puțin alb pe burtică și pe lăbuțe.
În următoarea zi, Amira deja era la bunici cu Bruno. Ea vorbește cu bunicii
ei despre note, despre prieteni, ce face ea în timpul liber.
-Amiruța, vino aici repede!
Amira aleargă spre bunica ei curioasă să vadă ce vrea să îi spună.
-Noi trebuie să mergem la serviciu.
-Cum așa?! Toată lumea petrece Crăciunul cu familia, la noapte vine Moș Crăciun!
Eu ce fac?
După ce pleacă bunicii la serviciu, Amira rămâne numai cu Bruno în toată
casa.
-Deci Bruno, începe fata să vorbească, ce facem acum? Nici internet nu am să mă
conectez pe telefon sau televizor.
Trecuseră minute bune de când Amira vorbise cu Bruno, însă aceasta reia
conversația:
-Bruno, știi ce cred eu? Că nimeni nu are timp de mine!
-Nu este adevărat, eu chiar acum petrec timpul cu tine!
Amira, dintr-o dată, a tăcut. Nu ii venea să creadă că Bruno i-a răspuns.
-Bruno, tu chiar vorbești?
-Da, vino să îți arăt ceva.
Amira îl urmări pe Bruno până în bucătărie.
-Uită-te sub mobilă deoarece acolo trebuie să fie o foarfecă.
Fata îl ascultă pe Bruno chiar dacă încă era nedumerită.
-Da, văd ceva, și dintr-o dată scoate Amira o foarfecă de sub mobilă. Acum ce fac,
Bruno?
-Taie aerul.
-Să ce? zice Amira.
-Să tai aerul cu foarfeca, te rog!
Și Amira taie aerul cu foarfeca. Nu se întâmplă nimic. Când dă Amira să
plece din bucătrie, se deschide un portal. Aceasta se întoarce rapid să se uite, îl
vede pe Bruno cum sare prin portal.
-Bruno, nuuu! Și sare și Amira după Bruno. Cade pe ceva pufos, alb dar foarte
rece. Amira își dă seama că este în zăpadă.
Bruno stătea în fața ei, uitându-se la aceasta cum se ridica.
Tot locul era acoperit cu zăpadă… erau și munți pe acolo.
-Unde suntem, Bruno?
-In Laponia.
-Unde suntem?! Nu cred așa ceva, sunt în Laponia!
Amira se uită împrejur foarte atentă și fascinată, însă aceasta începe să
tremure.
-Hai să mergem undeva unde să nu-ți fie frig.
-Unde mă duci? Peste tot este zăpadă.
-Nu te mai plânge iș vino după mine!
Bruno latră de parcă ar fi cântat o colindă de Crăciun și acesta intră undeva și
dispare. Dar dintr-o dată, strigă Bruno:
-Vino până nu se închide?
Amira merge puțin până vede un oraș cu case micuțe din turtă dulce. Intră
rapid și ușa dispare. Vedea un oraș, cu un brad mare în inima lui. Bradul era
împodobit cu globuri de toate culorile, cu o stea uriașă în vârf. Acesta era galbenă,
ca o stea adevărată, dar nu sclipea, ci era stinsă. Din case ieșeau animăluțe, iepuri,
pisici, căței, veverițe etc.
-Animale? De ce sunt aceste animale? întreabă Amira. Dar Bruno nu îi răspunde
nimic.
 Ajung la o casa mare, intră și vede că toată casa era plină cu decorațiuni.
Bruno o duce pe Amira într-o cameră cu un șemineu.
-Stai pe fotoliu, așteaptă acolo și nu atinge nimic.
Trecuseră minute bune de când Bruno plecase, dar din fericire a revenit, însă
nu singur; era cu un om îmbrăcat în roșu.
-M-am întors, dar cu cineva special! El este Moș Crăciun, Amira.
-Bună, Amira! Îmi doream foarte mult să te cunosc, spuse Moșul.
Amira nu a răspuns la salutul Moșului. Era prea uimită de ce i se întâmpla.
-Amira, continuă Moșul, trebuie să îți spun ceva.
-Da, spuneți!
-Am nevoie de câinele tău, Bruno, deoarece el este singurul care poate repara
steaua din vârful bradului. Îți voi povesti eu mai multe despre el.
-Bine, Moșule! Dar când se apucă Bruno de reparat?
-Chiar acum!
După ce Bruno merge să repare steaua, Moșul a început să povestească.
-Mai știi când tatăl tău l-a găsit pe Bruno abandonat? Eu l-am lăsat intenționat.
-De ce? L-a înterupt Amira.
-Pentru că știam că nu aveai cu cine să te joci, să vorbești. Am dreptate, nu?
-Da, dar de unde ați știut?
-Sunt Moș Crăciun, cunosc toți copiii din lume.
-A da, asta are logică.
-Apropo… Bruno știe să repare steaua deoarece l-am învățat să facă mașinării de
mic. El învață din ce în ce mai bine, chiar el a construit steaua.
După ce Bruno a reparat steaua, Amira și-a luat la revedere de la Moșul. Ca
printr-o minune, au revenit în camera Amirei. Amândoi s-au pus în pat să nu-i
găsească bunicii stând treji la ora aceea.
-Amira, trezește-te! Vino să vezi ce ți-a adus Moșul.
Amira nedumerită, merge rapid la brad împreună cu Bruno. Aceasta
deschide cadoul și vede că a primit o oglindă cu un bilețel : ,,Dacă vreodată te mai
simți tristă, privește în oglindă!” Amira s-a uitat în oglindă și a văzut toate
chipurile rudelor, părinților, prietenilor și, la final, l-a văzut și pe Bruno.
-Este cel mai frumos cadou, Bruno! Te iubesc!
-Și eu te iubesc, Amiruș!

Nume: Tilică Maria Amira

Clasa a V-a A
Colegiul Național Ecaterina Teodoroiu, Tg-Jiu
Prof. coordonator: Stănciulescu Florentina