Suflețelul învață

de Mircea Sântimbreanu

Când Ionel se apucă de învățat, toată lumea din jur pășește în vârful picioarelor. De fapt,
“toată lumea din jur” e numai bunica, scundă, slabă și puțin cocoșată. Mama e la serviciu, iar tatăl
e plecat de vreo trei săptâmni în delegatie.
Se înțelege, bunicii nu îi vine prea ușor să calce în vârful picioarelor - are aproape
saptezeci de ani. Ea știe însă că târșâitul papucilor îl enervează pe băiat. Si doar suflețelul
învață… . “ Lasă-l sa învețe… dragul de el ! Ce silitor e ! Cum vine de la școală se apucă de
învățat. Nici să mănânce nu mai are răbdare. Dragul de el, mănâncă cu ochii în carte… Și când se
încalță e cu cartea alături… Sărăcuțul, de-abia nimerește șireturile de la adidași”. De aceea îl
încalță bunica, în timp ce suflețelul citește. Ați mai pomenit un băiat așa de sârguincios?! Se spală
cu cartea în mână… Și culmea! La școală, doamna învățătoare îi dă numai “suficient”. Cum poate
spune doamna învățătoare că suflețelul nu învață deloc? Ionel e conștiincios! Toată ziua stă cu
cărțile în mână, mânca-l-ar bunica de suflețel! Uite, și acum citește de numai-numai!
Cu părere de rău, bunica trebuie să-și deranjeze suflețelul ca să-l trimită să cumpere
pâine:
- Ionel… Ionel, suflețelule…
- Ce vrei?
Draguțul de el, nici când vorbești cu el nu își desprinde ochii de pe carte!
- Comoara lui bunica, nu te duci tu după pâine?
- Uff! Nu poate omul să citească un rând că ba trosnești lemnele în soba, ba faci gălăgie cu
găleata de apă, ba vrei să mă duc după pâine… Eu nu mănânc pâine. Du-te dumneata dacă vrei
pâine… Pe mine să mă lăsați în pace. Am de învățat… Dumneata nu vezi?
Și agita în fața bunicii o cărtoaie groasă cât ghiozdanul, învelită cu o copertă albastră pe
care scria mare, cu litere de mână: Limba și literatura română. Bunica
privește cu admirație cartea cea groasă și își cere iertare:
- Nu te enerva, scumpule, mă duc eu… învață, învață… suflețelule…
Când bunica se întoarce, băiatul e tot neclintit.
- Mânca-l-ar bunica, cum mai citește el! A și terminat toată cartea de “Limba și literatura
română”…
- Dă-mi “Cunoașterea mediului”… E în ghiozdan… îmbrăcată în copertă roșie, mormăie
Ionel la bunica.
Bunica aleargă la ghiozdan, scoate o carte la fel de groasă ca și prima și cu sufletul la
gură de oboseală i-o duce lui Ionel. Un singur lucru o îngrijorează pe bunica. Ionel nu prea scrie.
Ba chiar nu scrie deloc. Bunica își ia inima în dinți și îl întreabă pe suflețel:
- Ionel… suflețelule, voi nu aveți de scris?
Băiatul răspunde plictisit, fără să își ia ochii de pe carte:
- Mda… avem…
- Și… și nu scrii, suflețelule?
Suflețelul aruncă furios cartea:
- Nu vezi că învăț?
- Nu te supăra, suflețelule… Poate, ziceam, de, să te ajut puțin…
Ionel se dă repede jos din pat. I-a trecut furia. Ochii îi sclipesc vesel:
- Bunico, dumneata scrii frumos, nu-i așa? Scotocește în ghiozdan, scoate o carte și un
caiet și scrie-mi și mie temele la matematică. Te rooog frumoooos! se miorlăi Ionel la bunica.
Bunica scoase matematica din ghiozdan și se apucă să scrie temele. Dar ea e bătrână și
nu prea vede bine, așa că mai încurcă numerele și mai greși.
- Uite… e bine? Am terminat.
- Foarte bine! Vino să te sărut, bunico.
Dar Ionel nici nu băgă de seamă că tema avea multe greșeli pentru că nici nu se uită peste
ceea ce scrisese bunica.
A doua zi veni nervos de la școală, trânti ghiozdanul și începu să strige la bunica:
 - Ce mi-ai făcut? Mi-a dat insuficient… Numai din cauza ta. Uite! Toată tema e tăiată cu
rosu! Și, după ce se mai potoli din țipăt, Ionel o privi aspru pe bunica și îi spuse pe un ton tăios:
- Tu ai greșit, tu să refaci tema!
Apoi se puse pe pat, ținând din nou în mână cartea de „Cunoașterea mediului”. Bunica se
așeză la biroul de lângă patul băiatului și se apucă de scris. După o jumătate de ora ea observă
că suflețelul a adormit cu cartea în mână. „ E obosit, săracuțul. A învățat mult săptămâna aceasta”,
se gândi bunica. Pentru ca băiatul să doarmă mai bine, bunica se ridică de la birou și îi lua cartea
din mână. Se uită lung la carte și se gândi ca pe vremea ei literele din manuale erau mai mari. Își
potrivi ochelarii și începu să citească:
„… Rămas pe țărm, fugarul privea pirații ce se îndepartău pe mare… Atunci, apucând cu o
mână calul de căpăstru, iar cu cealaltă scărpinându-se la ceafă, scoase pistolul și începu să
tragă…”
Bunica nu pricepe nimic. Scoate ochelarii, îi șterge de două ori și îi potrivește mai bine.
Întoarce pagina:
„ Scoase un urlet fioros și zvârli cuțitul spre palmier, dar acesta dispăruse. O bănuială încolți
în mintea piratului: nu cumva era o păcăleală?”
O bănuială, vorba cărții, încolți și în mintea bunicii. Asta era „Cunoașterea mediului”? Nu
cumva era o păcăleală? Se îndreptă spre ghiozdan, scoase cartea de „ Română”, o deschise, se
uită la prima pagină și rămase mirată. „Autorul” manualului avea, săracul, un bandaj pe un ochi.
Cine o fi? Citi explicația:”Tom chiorul, tânărul bandit din America”. Apoi, răsfoind „manualul”, dădu
de altă poză, cu un bandit vestit.
Îngrozită, bunica scăpa cartea din mână. Se aplecă să o ridice și o lovi în față căldura
sobei în care pocneau lemnele aduse de dânsa.
- Ionel! Strigă bunica. Ce materii aveti voi mâine la școala?
Băiatul se răsuci în pat și îi răspunse mormăind:
- Limba și literatura română, Cunoașterea mediului,…
- Va să zică, Limba română… Alese cartea cu coperta albastră și o aruncă în foc. Pe urmă,
Cunoașterea mediului, zici? Paginile cărții cu copertă roșie ajunseră și ele în foc.
- Ce faci, bunicuțo? sări ca ars băiatul.
Dar bunica nu răspundea. Aruncă în foc cărțoaie după cărțoaie. Se întoarse apoi cu fața
roșie, îmbujorată, către băiatul care rămase uimit:
- Ce fac? Nimic… Am ațâțat puțin focul… și adăuga aspru, privindu-l peste ochelari: Să
lipsești din ochii mei… Du-te de adu două brațe de lemne, și pe urmă stăm noi de vorbă. Mă mai
pricep și eu la Cunoașterea mediului și la Limba română, „suflețelule”…
 Ciobănila
de Vasile Voiculescu

Traia odata un caine pe nume Samson. El era un caine ciobanesc ce traia la o stana de
oi. Acolo ii ajuta pe stapanii lui, ciobanii, sa adune oile ce dadeau sa se rataceasca de
turma. Tare mult ii mai placea lui Samsoa la stana! Intr-o toamna, insa, Samson s-a
imbolnavit asa de rau incat nu a mai putut sa isi faca datoria, iar pentru ca ciobanii nu
aveau timp sa se ocupe de sanatatea cainelui, l-au dat in grija unui satean. Le parea tare
rau ca trebuie sa se desparta de cainele lor drag, dar ciobanii se gandeau sa se intoarca
dupa el la primavara, pentru a-l lua cu ei sus la munte.
Ingrijit de noul stapan, Samson s-a insanatosit dar ii era tare dor de ciobani si de turma.
Nesuportand lantul cu care era legat de stapan, intr-o noapte a fugit in cautarea alor lui.
A ajuns intr-un sat, in apropierea unei scoli. Copiii i s-au parut ca niste mielusei si a
intrat in curtea scolii. Copiii s-au temut la inceput, crezandu-l turbat si, chiar si invatatorul
l-a alungat.
„ Tot mieii mei sunt”, hotari Samson… Ii mirosi el de aproape dar nu miroseau ca mieii
de oi, desi hainele lor aveau miros de lana. Aaa, gandi el, sunt miei de om! De acum incolo
stia ce are de facut … Se aseza pe labe, isi rezema botul pe ele si se uita fix spre curtea
scolii sa vada ce se petrece acolo. Dar cum era lihnit de foame si obosit dupa atata
alergatura adormi, ceea ce nu i se mai intamplase niciodata in timp ce pazea mieii.
Inainte de pranz il trezi galagia „mieluseilor” ce ieseau din scoala. Se ridica. Copiii
ieseau veseli din clase si se risipeau prin curtea scolii, la joaca. Dar invatatorul aparu
imediat si le atrase atentia ca trebuie sa mearga acasa sa manance. Ii incolona doi cate doi
si ii scoase pe poarta scolii. Dupa ce trimise copiii acasa, invatatorul intra in scoala.
„ Aha, isi zise cainele, se vede treaba ca acesta e ciobanul. Acum si-a trimis mieluseii
la pascut. Si dupa cum vad, nici nu are caine care sa aiba grija de turma. Acum stiu sigur ce
am de facut…
Copiii iar il vazura. Unul mai indraznet iesi din rand si se indrepta spre caine…
 Fugi, ma, ca te musca! ii strigara toti.
 as, nu mi-e frica. Nu musca daca nu ii faci nimic… si se cauta in traista de la sold.
Samson ii urmarea orice miscare… Baiatul scoase o bucata de mamaliga cu branza si i-
o arunca. Cainele o inhata din zbor: coltii albi ii lucira o clipa, iar cerul gurii i se vazu negru
ca taciunele. Infiorati, copiii se dadura un pas in spate. Dar cainele dadu apoi din toata
coada si se linse lung pe bot, semn ca i-a placut si ca mai vrea o bucata. Baietelul ii mai
arunca un cocolos, pe care Samson il prinse intr-o clipa. Atat le-a trebuit celorlalti… Toti si-
au scormonit traistele si i-au pus in fata care o bucata de branza, care o bucata de
mamaliga, unul o bucata de slanina, altul niste mere.
 Pai tu nu stii? Cainii nu mananca fructe…
 Al meu mananca prune, ca mereu il bate mama si-l alunga din livada.
 Da’ grozav e, ma, al tau! Se urca in pom…
 Nu, ma, prostule, le culege de pe jos.
 Il tineti voi nemancat, sari altul. Ia sa-l saturi de mamaliga si sa-i mai arunci si oase
din cand in cand, sa vezi ca nu mai mananca el fructe din livada!
Samson, care acum era satul, privea amuzat la copiii care discutau. I se parea ca cearta
lor seamana cu behaiturile mieluseilor de la stana. Incepea sa ii iubeasca din ce in ce mai
mult.
Unul mai marisor prinse curaj si se apropie de caine. Intinse mana si il mangaie intai pe
cap, apoi pe spinare. Cainele scheuna usor de placere, dupa care ii linse mana. Imediat au
prins curaj si ceilalti copii si s-au inghesuit sa-l mangaie. Se impingeau, tipau, se certau,
dar cainele sta nemiscat. Nu primise ordin de la „cioban” sa potoleasca „mieluseii”.
Invatatorul auzi galagia si iesi la copii. Se supara ca acestia erau inca pe langa scoala,
goni cainele si ii urmari pe copii din priviri cum se indeparteaza spre casa.
 Samson se ascunse dupa coltul scolii.
Dar numaidecat, acolo, pe drum, incepu cearta:
 Ma, saracul, nu i-am dat apa, si i-o fi sete!
 Lasa, ca se duce el singur la parau si bea, facu nepasator unul.
 Da’ ce, ma, tie cand ti-e sete te duci la parau?

 Daca n-am de unde bea, ma duc. Si harta era gata sa izbucneasca.

 Lasati, ma, ca-i aduc eu intr-o oala cum ajung acasa, ca stau aproape.
 Numai daca o sa-l mai gasesti aici… se ingrijora o fetita. Eu l-as lua acasa la mine.
 Fugi de acolo… vrei sa te bata ma-ta? Ea n-are mamaliga destula pentru tine…
 Lasa, ca te spun eu mamii! se smiorcaii ea.
Si galagia se indrepta spre sat, odata cu copiii.
Cand, dupa pranz, au venit la scoala, copiii au gasit cainele in poarta scolii. Cum intrau
pe poarta, cum il mangaiau. El ii numara, asa cum numara si oile la stana, nu care cumva
sa se fi ratacit vreo una.
 Tii! Am uitat sa-i aduc mancare, se planse unul.
 Mai! Am eu niste nuci in buzunar, isi aduse aminte altul.si ii arunca un pumn plin.
Samson mirosi una, o lua in gura si o sparse in dinti . Apoi, cu indemanare, alese miezul,
care-i placu. La fel facu si cu celelalte nuci.
 Vezi, ma, ca stie sa le manance? E destept.
Dupa ce copiii au intrat in clase, Samson s-a asezat iar dupa coltul scolii, unde s-a
culcat. Stia ca va fi trezit de galagia copiilor. Dupa cateva ceasuri de asteptare, cardul
mieilor de om se facu iar auzit. Cainele vazu cum din nou „ciobanul” ii insiruie iar de
plecare si le da drumul. Samson se mira. Nu intelegea: ii trimite la pasune si acum, seara?
Si din nou singuri? Nu ii este frica de lupi? Se lua dupa copii si vazu ca fiecare intra in
stane diferite. Acum era zapacit de tot. Aici, la stana aceasta, nu toate oile dorm impreuna?
Cand cainii satului il simtira, incepura sa il latre, iar Samson, simtindu-se strain de locurile
acelea, se indrepta spre scoala.
In zori, a cercetat amanuntit locurile din jurul scolii si a gasit paraul. Dupa ce a baut apa
a intrat cu labele in parau ca sa le spele; s-a lins, s-a puricat si si-a curatat blana cu dintii.
Dupa aceea s-a indreptat spre scoala. Nu dupa mult timp au inceput sa apara si „mieluseii”.
El i-a intimpinat cu clatinarea intregii cozi spre stanga si spre dreapta.
 V-am spus eu ca nu va pleca? Uite-l, ne-a asteptat.
 Pai, mi-era ca-l goneste domnul invatator…
 Dar ce are domnul cu el? Vede si dumnealui ca e caine bun si destept.
 Mai destept ca tine: daca l-o primi in clasa, are sa te intreaca la matematica…
Toti rasera. Si darurile, branza, oase, mamaliga, plouara dinaintea lui Samson. Iar
mangaierile nu mai conteneau.
 Haideti, ma, ca am intarziat, se trezi unul.
Dar invatatorul ii vazuse ca stau cu cainele si aparu in poarta scolii:
 Iar va pierdeti vremea cu cainele asta?se rasti el. Intrati repede in clasa. Si se apleca
sa ia pietre sa alunge cainele.
 Nu-l alungati, domnule, se ruga desteptul clasei, ca e bun sa pazeasca scoala si casa
dumneavoastra.
Adevarul e ca in spatele scolii se afla casa dascalului si, auzind vorbele copilului,
domnul se mai inmuie. Se uita in ochii cainelui care il tinti cu o privire calda si
credincioasa, asa cum isi privea si ciobanul. Si, ciudat, parca parandu-i rau ca se purtase
asa cu cainele, domnul lasa privirea in pamant, parca rusinat de purtarea lui. Renunta sa-l
mai goneasca si isi baga copiii in clasa.
La pranz, aceeasi galagie; copiii erau adunati in jurul cainelui, iar acesta se juca cu toti,
de parca toti ar fi fost stapanii lui. Impresionat, invatatorul incepu sa urmareasca ce face
cainele. Il vazu cum conduce copiii spre casa, atat la pranz, cat si seara. Se gandi ca o fi
avut si cainele acesta un stapan candva de se poarta asa frumos cu oamenii.
 Seara, cand ramase singur in casuta de langa scoala, invatatorul chema cainele, cu
blandete, in curte. Acesta se apropie rusinos, gandindu-se ca a facut vreo prostie si ca
acum o sa-l certe „ciobanul”.
 Vino aici! Ii spuse dascalul cu ton bland.
Samson i se puse la picioare, schelalaind usor.
Domnul se apleca, iitrecu mana peste blana, dete de cureaua care ii sugruma gatul, o
desfacu si lantul cazu. Cainele se ridica, se scutura si-i linse mana omului care il eliberase
din lant. Invatatorul il indragi imediat si il adopta. Il duse pe terasa casei si, dupa ce
mancara impreuna, ii spuse:
 Tu ai sa ramai aici, cu mine si cu elevii mei.

…………………………………………………………………………………………………………………

!!! Daca doresti sa afli cum a primit Samson numele de „Ciobanila” si cum a pazit el „turma
de mielusei” imprumuta cartea de la biblioteca si citeste-o.

Completand rebusul, pe verticala A-B veti gasi denumirea celui mai bogat anotimp al
anului.
A

1. Prima luna a anotimpului toamna;

2. Rosii verzi pe care le pune mama la murat;
3. Ea imbraca copacii;
4. E dulce(se face din fructe) si il pune mama la borcan pentru iarna;
5. Ultima luna a anotimpului toamna;
6. Apare in dimineatile reci de toamna pe frunze.
 CUORE
de Edmondo de Amicis

Octombrie
Prima zi de şcoală
17, luni

Azi e prima zi de şcoală. Trei luni de vacanţă la ţară s-au spulberat ca un vis. De
dimineaţă, mama m-a dus la şcoala Baretti, ca să mă înscrie în clasa a treia; nu eram prea
încântat să mă duc, căci gândul îmi zbura încă la ţară.(...) Lângă uşa de la intrarea în şcoală am
simţit că cineve mă atinge pe umăr; era învăţătorul meu din clasa a doua, vesel ca întotdeauna
şi cu părul roşcat zbârlit, care îmi spuse:
− Prin urmare, Enrico, de azi ne despărţim pentru totdeauna?
Deşi ştiam prea bine că aşa era, totuşi cuvintele lui m-au mâhnit. Am pătruns cu greu în
şcoală. Era atâta lume! Învăţătoarele umblau încoace şi încolo. Învăţătoarea mea din clasa întâi
m-a salutat din uşa clasei şi mi-a spus:
− Enrico, anul acesta te duci la etajul de sus; nu o să te mai văd nici măcar în trecere! Şi
privirea îi era tristă.
Pe colegii mei i-am găsit mai înalţi şi mai voinici. Privind pe coridor, la parter i-am văzut pe
copilaşii din clasa întâi care nu voiau să intre în clase, împotrivindu-se ca nişte măgăruşi; numai
cu forţa puteau fi traşi înăuntru; unii din ei fugeau din bănci, iar alţii, văzându-i pe părinţii lor că
pleacă, începeau să plângă, aşa că aceştia trebuiau să se întoarcă, fie să-i liniştească, fie să-i ia
acasă.
La ora zece eram toţi în clase. În clasa noastră învăţau cincizeci şi patru de copii; doar
vreo cincisprezece sau şaisprezece am fost colegi în clasa a doua. Atât de mică şi de tristă mi se
părea şcoala, când mă gândeam la pădurile şi munţii unde mi-am petrecut vacanţa de vară.
Mă gândeam şi la învăţătorul meu din clasa a doua, atât de bun, care râdea mereu de
noi; era atât de scund încât părea un coleg de al nostru. Noul nostru învăţător e înalt, fără barbă,
cu părul cărunt şi lung, are vocea groasă şi ne priveşte pe toţi fix, vrând parcă să ne citească
toate gândurile; şi nu râde niciodată. Eu mă gândeam în sinea mea: „Asta e abia prima zi de
şcoală. Încă nouă luni!”.
La sfârşitul orelor, mama mă aştepta la ieşirea din şcoală. Ea m-a întâmpinat cu:
− Curaj, Enrico! Vom învăţa împreună.
M-am întors acasă liniştit. Totuşi, pe învăţătorul meu cu zâmbetul acela bun şi vesel nu îl
mai am, şi parcă şcoala nu mai e frumoasă ca înainte.

Învăţătorul nostru

18, marţi

După câte am văzut în dimineaţa aceasta, îmi place şi noul învăţător. Să vă povestesc...
În timp ce intram în clasă, din când în când apărea în uşa clasei câte un fost elev de al lui,
de anul trecut, ca să îl salute:
− Bună ziua, domnule Perboni!
Unii dintre ei chiar intrau, îi întindeau mâna şi apoi ieşeau iute din clasă. Se vedea că
ţineau mult la el şi că ar fi bucuroşi să le fie iar învăţător. El le răspundea:
− Bună ziua!
Apoi, le strângea mâinile celor care îl salutau; dar nu se uita la nici unul; la fiecare salut
rămânea serios, întors spre fereastră, cu privirea spre acoperişul casei din faţă; şi în loc să se
bucure de saluturile acelea, părea că suferă din cauza lor. Apoi se uita la noi şi ne privea unul
după altul, atent.
 Începând să dicteze, coborî de la catedră ca să se plimbe printre bănci; dar privirea îi
căzu pe un băiat cu obrajii aprinşi şi plin tot de bubiţe. Încetă să dicteze, îi luă faţa în mâini şi îl
privi; apoi îl întrebă ce avea şi îi trecu mâna pe frunte ca să vadă dacă e fierbinte. În timpul
acela, un băiat din spatele lui se ridică pe bancă şi începu să facă pe marioneta. Învăţătorul se
întoarse brusc; băiatul se reaşeză într-o clipă, rămânând înţepenit în bancă, cu fruntea plecată
de ruşine, în aşteptarea pedepsei. Învăţătorul îi puse o mână pe cap şi îi spuse:
− Să nu mai faci asta niciodată!
Nimic altceva. Se întoarse la catedră şi încheie dictarea. După ce termină dictarea, ne
privi o clipă în tăcere. Apoi ne vorbi rar şi calm, cu vocea lui groasă, dar caldă:
− Ascultaţi, copii! Avem de stat împreună un an. Să încercăm să îl trăim în bună
înţelegere. Învăţaţi să fiţi cuminţi. Eu nu am familie. Familia mea sunteţi voi. Anul trecut mai trăia
mama mea; a murit. Am rămas singur. Numai pe voi vă am pe lumea asta, nici o altă afecţiune,
nici un alt gând decât voi. Voi trebuie să fiţi copiii mei. Aşa cum ţin eu la voi, aşa trebuie să ţineţi
şi voi la mine. Nu vreau să fiu silit să pedepsesc pe nimeni. Arătaţi-mi că sunteţi băieţi cu suflet;
şcoala noastră va fi o familie şi voi veţi fi mângâierea şi mândria mea. Nu vă cer o promisiune cu
glas tare; sunt convins că în inima voastră mi-aţi spus da. Şi vă mulţumesc.
În momentul acela intră omul de serviciu al şcolii şi anunţă sfârşitul. Am ieşit toţi din bănci,
în tăcere deplină. Băiatul care se suise pe bancă se apropie de învăţător şi îi spuse cu glas
tremurat:
− Domnule învăţător, vă rog să mă iertaţi!
Învăţătorul îl sărută pe frunte şi îi spuse:
− Bine, băiatul meu, nu-i nimic.
 Mândricel
de Petru Demetru Popescu

Aşa îl numiseră tovarăşii lui de luptă. Şi aşa îi şi rămase numele:Mândricel. Chiar

domnitorul1 Vlad Ţepeş2 îl striga aşa în toiul luptei, pentru a îl trimite unde era mai greu. Toţi îl
strigau aşa, pentru că numele lui adevărat nu era cunoscut de nimeni.
Orfan încă din pruncie3, Mândricel fusese crescut la curţile domneşti4, ca un copil orfan ce
era. Domnii Ţării Româneşti se schimbaseră, dar el rămăsese la curte. Anii trecuseră astfel şi, o
dată cu ei crescuse şi Mândricel. Acum devenise un flăcău adevărat, voinic şi cu privirea mândră,
încât numele i se potrivea de minune.
Când venise la conducerea Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş îl găsise la curte. Aflând despre
viaţa umilă pe care o dusese băiatul, domnitorul se întristă. Îl chemă la el şi, prefăcându-se
supărat îi zise:
− Ia ascultă, voinice: nu crezi că e păcat să stai degeaba aici, la curte?
− Munca mea e folositoare, Doamne. Eu cioplesc săgeţi pentru arcaşii Măriei tale,
făuresc5 spade6 pentru braţele voinicilor tăi şi şei care îi poartă în luptă pe caii lor...
− Da, nu e rău ce faci! Dar toate astea le pot face şi bătrânii. Voinicii ca tine trebuie să
lupte în bătăliile cu turcii. Armata mea are nevoie de voinici tineri ca tine.
− Vrei să mă iei la luptă, Măria ta? izbucni Mândricel cu ochii sclipind de bucurie.
− Dar tu nu ştii să lupţi! îi spuse domnitorul, prefăcut.
− Nu am spus că nu ştiu, Măria ta. Cioplesc săgeţi, dar pot să le şi dau drumul din arc;
făuresc spade, dar ştiu să le şi folosesc; şi ştiu să călăresc şi caii!
− Chiar aşa, Mândricel? se prefăcu domnitorul că nu ştie.
− Pune-mă la încercare, Măria ta!
Toţi rămaseră uimiţi când săgeata lui Mândricel doborî pasărea în zbor, când nici unul
dintre ostaşi nu îl putu învinge în lupta cu spada, când nici calul cel mai nărăvaş nu putu să îl
arunce din şa. Plin de bucurie, Ţepeş îl întrebă:
− Unde ai învăţat să lupţi aşa, Mândricel?
− Aici, în Ţara Românească, Măria ta!
− Şi cine te-a învăţat oare?
− Pădurile, apele şi munţii.
− Cum aşa?
− Uite aşa: pădurile m-au învăţat să ţin spada în mână aşa cum îşi ţin ele crengile; munţii
mi-au arătat cum să ţin capul sus când ochesc cu arcul, aşa cum îşi ţin şi ei vârfurile; de la ape am
învăţat cum să alerg în luptă, fără să mă opresc; iar oamenii, supuşii Măriei tale, m-au învăţat să
apreciez libertatea şi să nu ezit să îmi dau viaţa pentru libertatea ţării.

1 domnitor= conducătorul unei ţări;

2 Vlad Ţepeş= domnitor al Ţării Româneşti (de trei ori) între anii 1448; 1456-1462; 1476
3 pruncie= copilărie;
4 curtea domnească= pe vremuri, castelul domnitorului;
5 a făuri= a face; eu făuresc= eu fac;
6 spade= săbii;
............................................................................................................................................................
.
Într-o zi, pe Mândricel l-au prins turcii. Dar până să îl prindă, mulţi dintre turci au pierit 7de
spada voinicului care îşi apăra ţara. Mândricel a fost dus în faţa paşei 8 de la Vidin. Aflând câţi turci
omorâse voinicul până să fie prins, paşa s-a cutremurat de furie. Şi-a ridicat barba către
Mândricel:
− Care ţi-e ultima dorinţă înainte de moarte, ghiaure 9?
− Să mă eliberezi ca să mă duc acasă!
− Cum aşa? Vrei să scapi teafăr10 după ce mi-ai ucis zeci de luptători?
− Nu, paşă! Vreau numai să mor pe pământul meu românesc. Voi trece Dunărea înot şi
mă voi duce la domnul meu, ca să îi cer să îmi ia viaţa. Dacă nu vrea, o să mi-o iau eu singur: un
ostaş nu trebuie să moară niciodată prins de duşmani.
− Şi dacă minţi?
− Un ostaş de al lui Vlad Ţepeş nu minte niciodată, paşă!
Paşa îl lăsă pe voinic să se întoarcă pe pământul românesc, la domnul lui la curte. Ajuns
în faţa lui Vlad Ţepeş, Mândricel îi povesti totul. Apoi îşi scoase pumnalul şi şi-l înfipse adânc în
inimă. Căzu cu braţele desfăcute, încercând parcă să cuprindă tot pământul ţării. Ţepeş îi sărută
obajii şi porunci alor săi ca viteazul Mândricel să fie îngropat cu mare cinste.

7 au pierit= au dispărut, au murit;

8 paşă= conducătorul unei părţi din Imperiul Otoman ( ţara turcilor);
9 ghiaur= necredincios (nume dat în batjocură de turci celor care nu aveau aceeaşi
credinţă ca şi ei, adică mahomedană- credinţa în Alah)
10 teafăr= întreg, fără nici o rană.

Completând rebusul, pe verticala A-B veţi descoperi cum era

Mândricel:

1. Sabie
2. Necredincios(numele dat de turci)
3. Domnitor
4. Palatul domnesc
5. Pierit
6. Pruncie
7. Întreg, fără nici o rană A
 B
Lebedele sălbatice
de Hans Christian Andersen

A fost odată un rege care avea unsprezece fii şi o singură fată, pe nume
Eliza. Copiii creşteau fericiţi, cu toate că mama lor murise cu mulţi ani în urmă.
Regele se însură a doua oară, cu o femeie despre care nu ştia că e o
vrăjitoare rea. Aceasta nu îi iubea deloc pe copii şi reuşi să o ducă pe Eliza departe,
la o familie săracă, iar pe băieţi îi preschimbă în unsprezece lebede.
Anii trecură şi Eliza se făcu o fată de toată frumuseţea. Când împlini
cincisprezece ani, tatăl său o aduse acasă. Când îi văzu chipul drăgălaş, vrăjitoare
o urî şi mai tare. Îi înnegri pielea şi îi încâlci părul în aşa fel încât tatăl ei, când o
văzu, nu o recunoscu şi o izgoni de la palat.
Părăsită şi singură, Eliza plecă de la palat şi intră într-o pădure. Găsi acolo
un pârâu limpede, în care se spălă de negreală şi ieşi de acolo curată şi mai
frumoasă ca niciodată. În acea noapte, Eliza îi visă pe cei unsprezece fraţi ai săi,
care crescuseră şi ei între timp.
A doua zi, întâlni pe cărare o bătrână, pe care o întrebă dacă nu cumva
văzuse unspre- zece prinţi.
− Nu, răspunse bătrâna, dar ieri am văzut înotând în pârâul din pădure
unsprezece lebede ce purtau coroane de aur.
Eliza porni de-a lungul pârâului până la vărsarea lui în mare. Aici aşteptă
până pe înserat, când văzu unsprezece lebede care zburau chiar spre locul unde se
afla ea. Fata se ascunse într-o tufă şi le privi cum veneau pe pământ una câte una.
Când întunericul se lăsă de-a binelea, lebedele se preschimbară în unsprezece
voinici. Fata scoase un ţipăt de bucurie. Erau fraţii ei!
Prinţii îi povestiră că locuiesc dincolo de mare şi că trebuie să se întoarcă
acolo.
− Luaţi-mă cu voi! îi rugă fata.
În noaptea ce urmă, prinţii împletirădin trestii un covoraş. Când răsări
soarele, ei se preschimbară în lebede. O aşezară pe fată pe covoraş şi îl apucară cu
ciocurile lor puternice, ridicându-l în văzduh.
După o lungă călătorie, ajunseră pe celălalt ţărm al mării. În prima noapte,
Eliza visă o zână care îi spuse cum îşi poate scăpa fraţii de vrajă:
− Adună urzici şi ţese din ele unsprezece cămăşi, îi spuse zâna. Aruncă-le
peste fraţii tăi şi vor scăpa de vrajă. Dar ţine minte, până vei termina, nu ai voie să
scoţi un cuvânt, altfel te chinui degeaba!
Eliza se apucă de lucru. Urzicile îi băşicau degetele, iar faptul că nu avea
voie să vorbească cu nimeni, nici măcar cu fraţii ei, o chinuia. Dar fata îndură cu
bucurie toate astea pentru că abia aştepta să îşi scape fraţii de vrajă.
Câteve zile mai târziu, un vânător trecu pe acolo. Lebedele erau plecate
după mâncare, iar Eliza era singură. Vânătorul era chiar regele acelei ţări. El fu uimit
de frumuseţea fetei şi o luă la palat, cu gândul să o ia de soţie.
Eliza vru să scape, dar nu avea voie să vorbească şi să îi spună regelui că
ea trebuie să îşi termine treaba neapărat. De altfel, începuse să îl îndrăgească pe
rege pentru că era om bun. Regele îi dădu o cameră numai a ei, unde Eliza putea
să lucreze la cămăşi, fără să fie deranjată de cineva.
 Fata mai avea nevoie doar de o singură grămadă de urzici pentru a termina
de împletit cămăşile. Într-o noapte, se furişă afară din palat şi se duse în cimitirul de
lângă biserică, acolo unde urzicile creşteau mai dese. Dar preotul o văzu şi crezu că
e o vrăjitoare. Când auzi regele aceasta, tare se mai întristă! Trebui să hotărască
pedeapsa. Dragi copii, pedeapsa pentru oamenii care făceau vrăji era arderea pe
rug.
Ajunsă la închisoare, Eliza se grăbi să îşi termine treaba la timp.
Veni şi ziua când trebui să fie arsă pe rug. Pe drum, cele unsprezece lebede
veniră lângă fată. Îndată, ea aruncă pe ele cămăşile. Sub ochii înfricoşaţi ai mulţimii,
lebedele se preschimbară în prinţi, iar Eliza putu în sfârşit să strige:
− Sunt nevinovată!
Plângând de bucurie, regele o luă în braţe, iar fraţii se adunară în jurul ei.
Numai cel mai tânăr dintre fraţi rămase cu o aripă în loc de braţ, acolo unde Eliza nu
mai avusese timp să-i termine cămăşii mâneca.
 Pielea fermecată
poveste populară românească

A fost odată un flăcău care dorea să se însoare. Ochise el o fată bogată, dar
leneşă, de nu cred că mai era alta pe lume ca ea. Flăcăul nu se uită la asta şi o ceru
de la părinţii ei de nevastă. Aceştia i-o dădură, cu condiţia să nu o pună la nici un fel
de treabă şi mai ales să nu o bată. Flăcăul nostru a fost de acord; au făcut nunta,
după care tinerii însurăţei s-au mutat la casa lor.
Trecură câteva zile de la nuntă. Flăcăul nu a pus-o pe fata leneşă la nici o
muncă. Ea stătea toată ziua şi nu făcea nimic. Toată treaba în casă o făcea flăcăul.
După câteva zile însă, îi arătă nevestei lui celei leneşe o piele de oaie şi îi spuse
cam aşa:
− Iată, dragă nevestică, pielea asta este fermecată şi va face tot ce îi vei
porunci. Ea se pricepe la orice fel de treabă!
Şi, uitându-se la piele, flăcăul se prefăcu că îi vorbeşte:
− Pielicică! Iacă, de acum înainte aceasta este stăpâna ta! Să faci tot ce îţi
porunceşte ea, ai auzit? Că de nu, apoi vai va fi de tine! Ce vei păţi, numai tu vei şti!
Tu, dragă nevestică, tot ce trebuie să faci este să îi porunceşti, şi de nu o vrea să te
asculte, apoi lasă pe mine, că îi voi arăta eu ei!
Mai zise flăcăul ce mai zise, apoi plecă să îşi facă treaba. Nevestii i se făcu
sete; căută apă în cofă1, dar nu mai găsi nici un strop.
− Pielicică! Du-te, drăguţă, şi adă o cofă de apă, că îmi este o sete de nu mai
pot!
Pielicica, pace! Nu se mişca deloc.
− Pielicică, mătură!
Pielicica nici gând să se mişte.
− Pielicică, fă mâncare! Pielicică, fă aia, fă cealaltă...
Aş! Pielicica nici vorbă să facă ceva!
− Lasă, că o veni el bărbatul meu şi te-oi spune eu că nu ai vrut să mă as-
culţi, şi atunci vei vedea tu ce vei păţi!
Seara, când veni flăcăul acasă, femeia sări să îi spună ce a păţit ea cu
pielea:
− Iacă, bărbăţele, pielicica nu a vrut să mă asculte, nu a vrut să facă nimica!
− Aşa s-a întâmplat? întrebă bărbatul pe un ton şiret. Ei, ia stai tu, pielicică
afurisită, că îţi arăt eu ţie! Hai, ia-o în spate, nevastă dragă, să o învăţ eu minte!
Şi, punând mâna pe un băţ ce îl avea la îndemână 2, începu a bate la pielea
din spinarea nevestei pe unde nimerea: pe piele, pe spinarea leneşei...
− Na, pielicică, na, na! Altă dată să asculţi şi să faci treabă! Na, na, na!
Şi din bătaie nu o slăbea deloc.

1 cofă= vas mic făcut din piese de lemn de brad, cu o singură toartă, în care
se păstrează apa;
2 la îndemână= lângă mână; în apropiere; la dispoziţie; accesibil.
 − Las-o, bărbate, săraca! se rugă biata nevestică, văzând că bărbatu-său nu
se mai opreşte din bătaie. Las-o, săraca, o doare! Iart-o!
− Nu, măi femeie, las-o să o învăţ minte!
Şi după ce îi mai trase câteva, flăcăul luă pielea de pe spinarea nevestei şi o
atârnă într-un cui.
− Ei, lasă, pielicică, numai să nu mai faci tu treabă! Mâine seară, de îmi va
mai spune nevasta că nu ai făcut nimic, o vei păţi şi mai rău ca în seara asta!
A doua zi, omul plecă din nou la treaba lui. Rămasă singură acasă, nevasta
începu să facă tot felul de treburi: fugi după apă, aduse lemne pentru foc, mătură,
făcu mâncare, aranjă lucrurile prin casă.
Ajuns seara acasă, omul nostru îşi dete seama că femeia munci toată ziua.
Se făcu însă că nu vede şi puse iar mâna pe piele şi pe băţ:
− Ei, nevastă, nici acum nu te-a ascultat? Nici acum nu a vrut să facă treabă
pielicica?
− Da a făcut săraca, cum să nu facă! Şi m-a ascultat! Las-o, nu o mai bate,
sărăcuţa!
− Ei, dacă e aşa, atunci o iert! zise omul, zâmbind pe sub mustaţă.
Dragi copii, voi ce părere aveţi despre lecţia pe care i-a dat-o flăcăul neves-
tei leneşe?

Colorează în tabelul alăturat şapte steluţe identice(cu galben), şapte

zâmbăreţi identici(cu roşu) şi de şapte ori cuvântul „piele”(cu albastru
deschis).

C P I E L E A P
A U R E T O A Ş D V I
L I O T R O I A E
T E P I S C O P L
E A I D I D L G O E
L O R E A I C H R
E L O L E L E I P
I A R A E S T E E
P R A G P I E L E
U N I R I C A F E A
P I E L E I O N

Tatăl şi cei zece feciori

 de Alexandru Mitru

Vai de feciorul care îşi izgoneşte tatăl din pragul casei sale, că fapta lui nu poate fi
iertată.
A fost odată un tată care avea zece feciori. Şi aşa cum se întâmplă câteodată, s-a
apucat bătrânul să îşi împartă toată averea celor zece feciori.
A împărţit-o în părţi egale.
− O să mănânc la unul, o să dorm la altul... Că sunt copiii mei! gândea bătrânul.
Nu după mult timp, bătrânul plecă spre casa fiului cel mare.
− Voi sta la el la masă! îşi zice tatăl.
Dar buna prevedere îl făcu pe bătrân să îşi ia cu el puţină brânză, pâine şi vin.
Băiatul cel mare stătea la masă cu soţia şi copiii lui. Când văzu pe fereastră că vine
tatăl lui, începu să ascundă sub pat farfuriile şi oalele cu mâncare.
− De ce să îi mai dăm şi lui? îi zise soţia. Nu îi avem destul pe copiii noştri pe care
să îi hrănim?
Bătrânul intră în casă:
− Ei, ce mai faceţi? îi întrebă. Aţi mâncat?
− Am mâncat! îi răspunse repede feciorul cel mare.
− Păcat - spuse bătrânul - vă adusesem şi eu aici în traistă nişte mâncare, să
mâncăm împreună.
Cum auzi că bătrânul adusese mâncare, nora sări pe traistă să vadă ce este în ea.
− Acum voi pleca, a spus bătrânul. Mâncaţi voi singuri ce am adus...
Bătrânul văzuse cum se înghesuiau pisicile şi câinii pe sub pat, şi îşi dădu seama
că băiatul lui a ascuns mâncarea acolo.
Plecă. Se duse la cel de-al doilea fecior şi îi ceru un loc în casă unde să doarmă.
Feciorul a început să se plângă că are oaspeţi şi că nu are loc în casă. Îl duse pe
bătrân în grajd, îi dădu o pătură zdrenţuită şi îi arătă o grămadă de fân, zicându-i să se
culce acolo.
Bătrânul rupse pătura în două, şi jumătate i-o dădu feciorului înapoi.
− De ce ai rupt-o în două? întrebă băiatul.
− Pentru că jumătate vreau să o dai feciorilor tăi. Ei să o păstreze şi să ţi-o dea ţie
când vei fi bătrân ca mine şi când vei avea nevoie de un loc unde să dormi! îi spuse cu
mâhnire bătrânul.
Feciorul nu a înţeles ce a vrut să spună tatăl lui. L-a lăsat singur în grajd şi a plecat
să se distreze cu musafirii pe care îi avea în casă.
A doua zi, bătrânul a pornit din nou la drum. A mers pe la fiecare dintre feciorii săi. Şi
fiind acum sărac, nici unul dintre copii nu îl mai băga în seamă. Unul nu avea mâncare,
altul nu avea loc în casă, şi tot aşa...
− Ei, iată - îşi zise bătrânul – eu singur am putut avea grijă de zece feciori, dar zece
feciori nu pot avea grijă de un singur tată. Dar lasă, că îi voi face eu să înţeleagă că au
greşit!
De atunci, tatăl nu şi-a mai vizitat nici unul dintre copii.
Văzând feciorii că tatăl lor nu mai vine pe la ei, au crezut că bătrânul a murit. Băieţii
au plătit un om să se ducă la casa tatălui lor şi să vadă ce se întâmplă acolo.
Bătrânul, văzănd că vine acel om, şi-a dat seama că băieţii lui au trimis pe cineva să
vadă ce se întâmplă cu el. A umplut un ulcior cu pietricele, a început să îl zdrăngăne şi să
vorbească singur:
− Dragii mei bănuţi de aur, ce bine că v-am păstrat... Voi nu veţi fi ai nimănui, decât
ai acelui fecior care mă va iubi şi mă va îngriji cel mai bine!
 Omul plătit a alergat imediat la feciori şi le-a spus că tatăl lor mai are un ulcior plin
cu bani de aur. El vrea să îl lase moştenire aceluia dintre feciori care îl va iubi şi îl va îngriji
mai bine.
Ei, copii, să fi văzut atunci cum alergau feciorii şi nurorile cu pruncii după ele la
bătrân:
− Tătucă... Vino la mine!
− Ba la mine!
− Noi te iubim mai mult!
− Ba noi...
Pe toţi îi apucase dragostea de tată. Au început să se certe care să aibă grijă de
bătrân, la care să stea, la care să mănânce.
− Bun! a rostit bătrânul. Văd eu că mă „iubiţi” cu toţii. Voi sta pe rând la fiecare câte
o săptămână. Şi voi vedea eu cine mă iubeşte cu adevărat. Ulciorul îl voi îngropa într-un
loc ştiut numai de mine. Şi numai după moartea mea veţi afla unde e.
Feciorii au avut grijă de tatăl lor cum au putut ei mai bine. Fiecare dorea să îi arate
cât de mult îl iubeşte.
Când a murit, bătrânul a lăsat o scrisoare în care spunea unde se află ulciorul.
Feciorii au alergat să dezgroape „averea”. Mare le-a fost mirarea când în loc de bani au
găsit doar pietricele! Alături de pietricele au găsit şi un bilet de la bătrân. În acel bilet tatăl
lor le povestea prin ce a trecut atunci când a aflat că băieţii lui nu îl iubesc pe el, ci doar
banii lui.
Abia atunci au înţeles supărarea şi tristeţea din inima celui ce le fusese tată...

Colorează în tabelul alăturat cinci săgeţi identice, şapte noruleţi

identici, trei identici şi de opt ori cuvântul „avere”.

A C C B E A A
O A V E R E M O V
F I T I I C T I E
E R E V A A R R
E L E T I R O V A L E
R E U T S E I
E T N I E O R A E U
V E O R R S E K R
A A E I V I N G E R
V A S C U T A V E
A A Z I E R E V A
 Ţapul şi şarpele
Petre Ispirescu

Într-o bună zi, un ţap se hotărî să se plimbe într-o livadă. Dar, ca să ajungă în acea
livadă, ţapul era nevoit să treacă o apă ce curgea între el şi livadă. Şi fiindcă nu avea
încotro, se lăsă în apă şi începu să înoate.
Când era pe la jumătatea apei, se trezi pe lângă el cu un şarpe, care îi zise:
– Măi ţapule, ia-mă şi pe mine pe tine şi trece-mă pe uscat.
Ţapul, temător, îi răspunde:
– Tu vezi bine că abia pot să-mi duc părul de pe mine şi tu mai ceri să te iau şi pe
tine?
– Aşa o fi, dar iată că sunt aproape să mă înec, şi nici măcar atâta prietenie nu pot
găsi la tine?
De milă, ţapul îl lăsă să se urce pe el, şi îşi puse toate puterile ca să înoate pentru a
ieşi cu bine la mal.
Şarpele, dacă se văzu călare pe ţap, începu a se încolăci în jurul gâtului acestuia şi
a îl strânge ca să îl sugrume.
– Da ce faci, prietene? Că, uite, nu mai pot respira şi o să ne înecăm amândoi.
– Îmi este foame, şi pentru că acum eşti în mâna mea aş dori să îmi potolesc
foamea cu tine.
– Foame, foame... prieten, prieten... dar dacă mor eu, atunci o să mori şi tu în apa
aceasta adâncă. Aşteaptă până o să te duc la mal şi acolo o să poţi să îţi arăţi „prietenia”
faţă de mine. Acum mai slăbeşte-mă din „dragoste”, ca să pot înota.
Şarpelui îi plăcu ce auzi şi mai slăbi puţin din strânsoare, nu prea mult, ci doar atât
cât să îi permită ţapului să înoate până la mal.
În timp ce ţapul înota spre mal, se gândea la „prietenia” şarpelui şi la felul în care ar
putea să îşi salveze viaţa.
După ce au ajuns pe uscat ţapul începu să zică:
– Şarpe, tu mi-ai cerut prietenia şi eu ţi-am dat-o. M-am luptat cu pericolul şi am ieşit
la mal cu bine. Fă-mi şi tu acum pe plac şi dă-te jos de pe mine, ca să ne măsurăm să
vedem, cine e mai lung? Apoi poţi să mă mănânci liniştit.
– Ei, haide, să nu zici că nu ţi-am fost prieten!
Zicând acestea, şarpele se dădu jos de pe gâtul ţapului şi aşteptă să se măsoare cu
acesta. Ţapul atât aştepta! Cum îl văzu jos, se repezi cu coarnele şi cu copitele în şarpe. Îl
bătu aşa de bine, încât şarpele abia mai putea să se mişte. Apoi îi spuse:
– Mie îmi place prietenia, dar să fie corectă. Ce erau încolăciturile alea în jurul
gâtului meu? Pleacă acum din faţa mea şi ia-ţi şi prietenia cu tine! Şi să te mai văd doar
atunci când voi putea să îmi văd ceafa!

a) Cu cine se întâlneşte ţapul la jumătatea apei?

b) Ce îi propune şarpele ţapului?

c) Ce face ţapul?

d) De ce şarpele s-a încolăcit în jurul gâtului ţapului?

e) Cum a scăpat ţapul de şarpe?

Colorează cu culoarea galben de cinci ori cuvântul PRIETEN:

P A R O S S P
A R M A T A A P R
C I A D I N C I T A
E R A I A E R P
S T U R A T I N O
C E R T E I T T E I
O N E I N N A U T
P P O R E L L E F
N E T E I R P I O
C O Z I M I A U R I
P R I E T E N O P
 Judecata vulpii
Petre Ispirescu
Un om mergea odată la treaba lui prin nişte munţi. La marginea drumului aude un
glas rugându-se şi vorbind:
– Fă-ţi milă, omule, şi mă scapă de la pieire1!
– Cine eşti şi unde te afli?
– Uite, aici, în văgăuna2 asta. Fă bine şi dă la o parte piatra de deasupra!
Omul căută în dreapta, căută în stânga şi dădu de văgăuna deasupra căreia era un
pietroi mare.
Ce să vezi, dumneata? Acolo era culcuşul unui şarpe. Pe când dormea el încolăcit,
un colţ de piatră mare se rupse din munte şi se rostogoli drept peste culcuşul şarpelui şi îl
închise acolo.
Omul nostru se luptă cu bolovanul de piatrăşi, încet-încet, îl dădu puţin la o parte,
atât cât să îi facă loc şarpelui să iasă din culcuş.
– Mulţumesc că am mai văzut încă o dată lumina zilei! îi zise şarpele omului. Mai pot
să respir şi eu în voie. Dar acum grăbeşte-te, omule, ca să te mănânc. Nu mai pot, sunt
lihnit de foame!
– D’apoi3 eu ţi-am făcut bine! Asta să-mi fie, oare, răsplata?întrebă omul înfricoşat.
– Că tu ai făcut bine sau că ai făcut nebine, asta nu mă interesează. Şi deodată se
încolăci împrejurul omului şi îl strânse aşa de tare, încât acesta nu se mai putea mişca din
loc.
– Stai, frate, mai zise omul, asta îţi este dreptatea? Eu nu mă ştiu vinovat cu nimic!
Să mergem la judecată4!
– Să mergem, dacă tu vrei, la judecată!zise şarpele, cu gândul că îl va mânca şi pe
judecător. Numai grăbeşte paşii, că mi-e foame de nu mai pot!
Şi, mai slăbindu-l pe om din strânsoare, îl lăsă să mai respire pentru a putea merge
mai repede spre judecător. Omul se îndreptă cu paşi grăbiţi la vale, tremurând tot de frică
şi de supărare. Nu după mult timp, cei doi s-au întâlnit cu o vulpe. Omul s-a dus înspre ea
şi i-a spus:
– Vulpeo, iată ce bine i-am făcut acestui şarpe şi ce rău vrea să-mi facă el mie. E
corect aşa? Judecă tu!
Şi omul se apucă să îi spună vulpii toată povestea cu bolovanul peste văgăuna
şarpelui, cu salvatul şarpelui şi cu „răsplata” pe care şarpele vroia să i-o dea omului.
– Ce ai zis, ce ai zis?se făcu vulpea că nu pricepe, ca să se poată gândi mai mult.
Omul îi mai povesti încă o dată ce a păţit cu şarpele.
– Ca să judec corect, trebuie să merg la faţa locului5 şi să văd cu ochii mei şi să aud
cu urechile mele.
Se învoiră6 şi plecară la faţa locului.

1 pieire= dispariţie, moarte;

2 văgăună= scobitură adâncă într-un munte, gaură;
3 d’apoi= dar apoi;
4 judecată= (aici) acţiune de rezolvare a unor neînţelegeri dintre două sau mai multe
persoane;
5 la faţa locului= în locul în care s-a întâmplat acţiunea;
 6 se învoiră=(aici) au căzut de acord, au ajuns la o înţelegere, au acceptat.

Ajungând acolo, omul începu să spună aşa cum s-a întâmplat.

– Aşa este, şarpe?îl întrebă vulpea pe şarpele încolăcit în jurul gâtului omuli.
– Aşa este. Dar asta numai pentru că aşa cere dreptatea şerpească: când ţi se face
un bine, tu trebuie să faci rău înapoi.
Vulpea se gândi şi spuse:
– Măi, fraţilor, lămuriţi-mă bine, că eu nu pricep nimic! Spune-mi, omule, întâmplarea
de la început şi arată-mi şi cu mâna.
– Iată, în văgăuna asta de aici, pe care o vezi cu ochii tăi, stătea şarpele astupat cu
pietroiul acesta pe care îl vezi dat la o parte...
– În văgăuna asta, ziseşi?îl întrerupse vulpea. Ce nebun eşti! Nu se poate una ca
asta! Spune-mi adevărul, omule, nu mă minţi!
– Acesta este adevărul!zise omul.
– Aşa e, adăugă şarpele.
– O fi, însă mie nu îmi vine a crede că poate să încapă o aşa namilă de şarpe într-o
văgăună atât de micuţă. Trebuie să văd cu ochii mei, ca să pot crede!
Şarpele, vrând să o convingă pe vulpe că aşa este, se descolăci de pe om şi se
strecură în văgăună, încet-încet, încolăcindu-se ca să încapă.
Omul, care pricepuse de mult viclenia vulpii, puse umărul, împinse piatra peste
văgăună şi îl astupă pe şarpe înăuntru.
Şarpele zise de sub pietroi:
– Acum vezi, volpeo?
– Văd!
– Ei! Crezi acum?
– Cred!
– Judecă!
– Judec după dreptate: să rămâi mai daparte închis în văgăună, aşa cum ai fost
când omul a vrut să-ţi facă un bine şi tu te-ai gândit să-l răsplăteşti cu rău.

Coloraţi cu culoarea albastru deschis, de şase ori, cuvântul JUDECATĂ:

Ă Ă T A C E D U J

T R E C U T L U
A O Ă T A C E D U J
C I N E V A E
E J U D E C A T Ă
D O U Ă A M A R E
U M T O I L
J E Ă S A R P E L E
I I C A I D A N
 J U D E C A T Ă

Copil rau
de
Victor Eftimiu

Vreti sa stiti Cum era

copilul rau pornit pe
Cum arata ? sfada ,
Luati aminte A tras mata
Ca va fac in rau de coada ,
trei cuvinte Alta data ,c-
Chipul sau. un pietroi ,
Mai A rupt laba
ieri ,Gavrila , la ratoi
Fara nici un Si-n razorul de
pic de mila la poarta
A zvarlit cu
apa fiarta
Peste flori , Urla , miauna ,
Vestejindu-le si rage
din zori Si-n gaini cu
Tot asa , ca arcul trage .
pe-o nimica , Pe-un copil
Sfarma mai mic cand
cuiburi de vede
furnica Sa-l
Si se catara sa smuceasca se
strice repede .
Cuiburi mici
de pitulice . Eu ma dau
Daca are-o mai la o parte
haina noua , ,
Pana seara-i Sa va las
rupta-n doua . judecatori :
Da cu prastia- E frumos ce
n fereastra , face , ori
Rupe florile Nu prea stie
din glastra , sa se poarte ?
1. Copiaţi caligrafic poezia:
 „Deşteptăciunea” proştilor
de Vladimir Colin

Doi proşti s-au întâlnit cândva la o răscruce de drumuri1 . Pe cel dintâi îl alungaseră2
oamenii din satul lui, că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul de râs. Celălalt se
suise într-o căruţă în care se mai înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. Căruţa cu proşti
se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiaseră care-încotro, umplând lumea până
în ziua de azi...
― Bună ziua, om cu minte, spuse aşadar primul prost văzând că se întâlnise cu unul
care, deşi afară soarele ardea, purta două căciuli şi trei cojoace.
― Bună ziua, om cu scaun la cap, răspunse al doilea, băgând de seamă că
drumeţul3 care îl salută purta pe cap un scaun cu fundul spart.
Auzind fiecare vorbele celuilalt, pricepură4 proştii că se întâlniseră doi oameni de
încredere şi hotărâră să-şi continue drumul împreună. Merseră ei ce merseră şi li se făcu
sete.
― Bună ar fi acum, nişte apă, spuse cel dintâi prost.
― Phii! Tare bună, încuviinţă5 al doilea. Bună de tot...
Şi, ca un făcut, dădură îndată peste două fântâni aşezate, cine ştie de ce, una lângă
alta.
― Vezi? Eu am să beau din fântâna asta, spuse prostul cu două căciuli şi trei
cojoace, oprindu-se lângă una dintre fântâni.
― Oare cealaltă nu o fi având apa mai bună?întrebă prostul cu scaun la cap.
Prostul cu minte căzu pe gânduri. Privi fântânile cu îndoială6, şi izbindu-se cu palma
peste frunte, grăi7 :
― Ştii că ai dreptate? Păi, atunci din care să bem?
― He-he, râse cel cu scaun la cap, te-nvăţ eu. Am zis că a doua are apa mai bună?
Iacă, bem dintr-a doua!
Dar prostul cu minte, cu două căciuli şi trei cojoace, căzu parcă şi mai tare pe
gânduri.
― Aşa, pare lesne8 de zis, răspunse el după o vreme, dar dacă tot apa din prima
fântână e mai bună, a?
Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare, mare şi n-o închise decât după ce
strigă:
― Vai de mine! Şi ce-i de făcut?
 ― Iaca, măcar că sunt cu minte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace,
tot nu mă pricep ce să spun, vorbi încurcat al doilea prost. Ce ne facem?

1
răscruce de drumuri = intersecţie;
2
a alunga = a goni;
3
drumeţ = călător;
4
a pricepe = a înţelege;
5
a încuviinţa = a fi de acord, a aproba cele spuse de cineva;
6
îndoială = ezitare, neîncredere;
7
a grăi = a vorbi, a zice, a spune;
8
lesne = cu uşurinţă(uşor);
Şi amândoi uscându-se de sete, rămaseră să gândească. Oftau şi se gândeau. Se
gândeau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână, când la cealaltă, neputându-se
hotârî din care să bea.
― Frate-meu, auzi?... Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul
cuminte.
― Dar eu! îi dădu dreptate cel cu scaun la cap. Mă tem că am şi murit de-a
binelea... Dar cum să bem aşa, ca proştii?! Nu-i ruşine? Numai un prost ar bea din fântâna
cu apa mai puţin bună!
― Aşa e! Drept grăieşti! Ca proştii nu putem bea, spuse al doilea prost izbucnind în
hohote de plâns.
― Nu mai plânge, că îmi rupi inima, zise atunci cel dintâi prost, plângând şi el cu
lacrimi cât un bob de strugure. Ce păcat că nu suntem mai proşti! Aşa am putea să bem şi
noi ca proştii, fără să ne pese ce fel de apă bem...
Nu trecu mult timp şi prostul cu scaun la cap căzu aproape leşinat lângă zidurile
uneia dintre fântâni.
― Numai ca să ne omoare au săpat, te miri ce ticăloşi, două fântâni tocmai aici!
Două!!!! Una nu le ajungea?
Prostul cu minte se prăbuşi şi el, lângă zidurile celeilalte fântâni. Începu să strige ca
din gură de şarpe:
― Ajutor! Săriţi, oameni buni!... Murim de sete!
― Dar, cum se aflau departe de sat, nimeni nu îi auzi. Prostul îşi luă atunci rămas
bun de la viaţă şi închizând ochii îşi lăsă capul să cadă pe pământ. Când colo, nasul i se
opri într-un ochi de apă stătută, cursă din găleata cine ştie cui.
― Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi, sorbind încetişor, să nu îl audă celălalt prost,
bău toată apa aceea verzuie.
Dar, să vezi comedie, tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap, care găsi şi el lângă
fântâna lui un ochi de apă înverzită şi încălzită de soare.
― Hai, frate-miu, să mergem, rosti atunci înviorat prostul cu minte. Dă-le încolo de
fântâni păcătoase!
― Că bine zici, frăţioare, răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. Lasă-le
încolo de fântâni...
Şi, încântaţi că nu băuseră ca proştii, cei doi „înţelepţi” îşi continuară drumul. Cărau
după ei două căciului, trei cojoace şi un scaun cu fundul spart...

Cel ce nu i-a întâlnit

Rog să-mi scrie negreşit!
 Cutremurul
de Virgil Carianopol

Oamenii citiţi spun despre câini că, animalele acestea cu ochii blânzi şi inima de aur,
ataşate de stăpânii lor până la sacrificiu, simt ca şi alte animale, cu mult timp înainte,
marile fenomene ce se vor întâmpla în natură. Unii câini, datorită acestui simţ, au salvat
sate şi oraşe întregi din apropierea vulcanilor, începând să latre şi să se agite atunci când
au simţit că vulcanii sunt gata să erupă.
Despre un asemenea câine am să încerc să vă povestesc acum.
Toţi îi spuneau Ursul, pentru că era un câine mare, lăţos, ager la minte şi neobosit.
Când stăpânul lui se ducea seara la culcare, îl striga, îi arunca o bucată de
mămăligă umplută cu caş şi îi zicea:
― Ursule, eu mă duc să mă culc. Să ai grijă de turmă până mă scol!
Şi Ursu, uitându-se în ochii ciobanului, nu se clintea din loc până ce acesta nu
termina tot ce avea de spus. Apoi, mândru, sărind în sus de bucurie pentru că stăpânul
avea încredere în el, se învârtea în jurul stânii, până ce stăpânul se trezea. Câinele avea
pe corp multe urme de răni, din luptele cu urşii şi lupii care încercaseră să intre în stână.
Toate aceste răni i le vindecase însă ciobanul. Aşa se ajutau unul pe celălalt. Credincios,
câinele îşi urma stăpânul peste tot. De multe ori l-a salvat de animalele pădurii, care
săreau la om.
Vara, ca şi iarna, dormea la uşa stăpânului, pe pământul gol, şi nimeni nu l-ar fi putut
mişca de acolo.
Într-o seară însă, Ursu era tare neliniştit.
― Ce ai, măi Ursulică? îl întrebă stăpânul, mergând să închidă oile.
Dar câinele, oprindu-se din când în când şi ciulind urechile, asculta ceva parcă din
depărtare. În loc să se joace ca altădată, începu să sară în sus şi să alerge ca ieşit din
minţi, scheunând în jurul ciobanului.
Se ducea în fugă către casa omului, apoi se întorcea şi, ca niciodată, gemea parcă
de o durere ascunsă.
― Ce este, măi prietene?îl întrebă stăpânul din nou. Vezi ceva? Auzi ceva? Este
vreo primejdie?
Dar Ursu parcă nu avea timp de răspuns. Se ducea, se întorcea şi scheuna în limba
lui, de parcă ar fi vrut să vorbească.
― Ce, ai turbat, măi Ursulică, ce ai?
Dar câinele, tot mai neliniştit, luase drumul spre casa omului, se aşeză pe prag şi
începu să urle prevestitor.
Când ciobanul se întoarse la casa lui şi voi să intre, Ursu începu să mârâie, să latre
la el ca la un stăin şi îi sări în piept, rupându-i haina.
― Ai turbat, măi Ursulică!strigă ciobanul. Ce, nu mă mai cunoşti?
Dar Ursu, hotărât, se aşeză din nou în uşa casei, pregătindu-se să sară iar asupra
stăpânului.
La o nouă încercare de a intra în colibă, câinele îi sări de această dată cu toată
puterea în piept, prăbuşindu-şi stăpânul la pământ.
― Ai turbat, măi Ursulică, îi spuse cu părere de rău ciobanul. Îmi pare rău, dar
trebuie să mă despart de tine. Am fost buni prieteni...
Dar Ursu stătea parcă mai hotărât în pragul casei, urmărind fiecare mişcare a
stăpânului său, fără să clipească.
 Cu ochii în lacrimi, stăpânul ochi câinele cu arma şi se pregăti să tragă. În acel
moment, pământul începu să se cutremure, iar arma ciobanului trimise glonţul în altă
direcţie.
Stâncile din vârful muntelui au început să cadă la vale, smulgând brazii din pământ.
O stâncă mai mare se prăvăli peste casa omului, făcând ca aceasta să se dărâme cu totul.
Nimeni nu ar mai fi putut ieşi de sub dărâmături.
De abia în clipa în care simţi câinele lingându-i mâinile, ciobanul îşi dădu seama de
la ce moarte îl salvase prietenul său Ursulică.
― Bravo, măi frate, îi spuse el. De aceea, va să zică, nu m-ai lăsat să intru în casă.
Şi, aplecându-se peste capul câinelui, îl mângâie mult timp, cu recunoştinţă.

Coloraţi cu culoarea preferată, de cinci ori, cuvântul CREDINCIOS:

C A E C U S O C
C I R C A R A M A R
R O L E E O N R E
E B E D D O I D A D
D C A I S E R C I
I A H N I N N A E N
N U I A E C E C G T C
C R N V I N E I M I
I A U J U O N T O O
O L E A S C U T A S
S O R S U I U
S O I C N I D E R C
 Ceaunul vrăjit

Ceaun= vas în care se prepară mămăliga sau în care se fierb diferite lichide(apă, lapte,
soluţii magice).

Demult de tot, trăiau într-un loc aflat la marginea pamântului un vrăjitor bătrân şi ucenicul
său(cel ce învăţa de la vrăjitor cum să facă vrăji). Pe vrăjitor îl chema Dalben, iar pe ucenic, Taran.
Într-o bună zi, Dalben îl chemă pe Taran şi îi spuse:
─ Purceluşul nostru fermecat Piggy-Pig a visat ceva. Se făcea că Regele-cu-Coarne caută
ceaunul negru cel vrăjit! Şi, dacă îl găseşte, capătă puteri uriaşe, cu care o să ne distrugă pe toţi!
Regele mai ştie şi că Piggy-Pig este singurul care cunoaşte locul secret în care poate găsi
ceaunul vrăjit. Aşa că, să îl iei pe Piggy-Pig şi să îl ascunzi în Pădurea Interzisă. Şi să stai cu el
acolo până vă chem eu înapoi!
În zori, ucenicul îl luă pe purceluş şi plecă cu el spre Pădurea Interzisă. Odată ajunşi în
pădure, Taran se opri să culeagă un măr. În acel timp, Piggy-Pig a dispărut fără urmă. Chiar
atunci, lui Taran îi ateriză pe umăr spiriduşul pădurii, Gurgi. El îi spuse:
─ Dacă eşti bun şi îi dai lui Gurgi mărul pe care l-ai cules, Gurgi o să îţi spună unde se află
purceluşul tău!
Taran nu avu ce face, şi îi dădu spiriduşului mărul cerut. Gurgi nu mai stătu pe gânduri şi îl
conduse pe băiat la locul unde îl văzuse pe purceluş.
Deodată se auzi un guiţat disperat. Un balaur uriaş se năpustise(repezise) asupra bietului
purceluş! Îl prinse în gheare şi îl duse în cetatea Regelui-cu-Coarne. Taran a urmărit balaurul până
la cetate. Acolo s-a ascuns într-o gaură din zidul castelului şi a urmărit ce se petrece în înăuntrul
lui.
În cetate, soldaţii Regelui participau la un mare ospăţ(masă bogată). Pe neaşteptate, apăru
şi Regele. El le porunci soldaţilor:
─ Aduceţi prizonierul!
Purceluşul a fost adus în faţa Regelui. Acesta l-a forţat să îi spună unde se află ceaunul
vrăjit.
Văzând acestea, Taran s-a repezit în sală şi a pus repede mâna pe purceluş. A fugit cu el
afară din castel, l-a aruncat în şanţul cu apă care înconjura cetatea şi i-a spus:
─ Ieşi din şanţ şi fugi spre casă!
Urmărit de soldaţii Regelui, Taran a fost obligat să se ascundă în castel. Acolo a găsit o sabie
veche, din care ieşeau scântei. A pus mâna pe ea şi a plecat să caute o ieşire din castel. Mergând
prin tunelurile întunecate ale castelului, la un moment dat a auzit un plânset uşor. Fără să mai stea
pe gânduri, băiatul a intrat în celula din care se auzea plânsetul. Acolo văzu o prinţesă şi un
bard(poet care cântă poeziile compuse de el). Taran i-a întrebat:
─ Cine sunteţi voi?
─ Eu sunt prinţesa Iuliana, iar cel pe care îl vezi în lanţuri este bardul Pană-de-Corb. Regele-
cu-Coarne ne-a luat prizonieri pentru că nu am vrut să facem relele pe care dorea el să le facem.
─ Eu o să vă eliberez ! spuse Taran. Dacă vreţi, puteţi veni cu mine în ţara mea.
─ O să venim cu plăcere! Îi răspunseră în cor prinţesa şi bardul.
Folosind sabia din care ieşeau scântei, Taran îi eliberă pe cei doi.
Dar, soldaţii Regelui au reuşit să îi găsească şi , după o luptă crâncenă, să îi facă prizonieri.
I-au dus în sala tronului, unde Regele se pregătea să devină cel mai puternic om de pe pământ. El
găsise ceaunul fermecat, şi acum fierbea tot felul de ierburi în el. Acea fiertură îl ajuta să prindă
puteri uriaşe.
Însă, cum faptele bune nu rămân nerăsplătite, pe umărul lui Taran ateriză din nou spiriduşul
Gurgi. El nu uitase că băiatul îi dăduse mărul şi venise să îl ajute. Îi eliberă pe cei trei şi le spuse:
─ Puterea ceaunului vrăjit poate fi oprită numai dacă cineva îi dă în schimb viaţa lui.
Şi, înainte ca cineva să îl poată împiedica, spiriduşul sări direct în ceaun. Îngroziţi şi
îndureraţi, Taran, Iuliana şi Pană-de-Corb au fost nevoiţi să vadă cum ceaunul îl înghite pe micuţul
spiriduş.
 Pe neaşteptate, din ceaunul vrăjit s-a ridicat un vârtej uriaş care l-a distrus pe Regele-cu-
Coarne.
─ Sărmanul Gurgi, s-a sacrificat pentru noi! spuse trist Taran.
─ Dar nu a murit degeaba, îi răspunse Iuliana. Prin sacrificiul lui a reuşit să salveze lumea de
răutatea Regelui-cu-Coarne!
Nici nu au apucat să mai spună altceva, că ceaunul a şi început să tremure şi să se învârtă
prin toată sala. Şi, după câteva minute, l-a aruncat pe Gurgi lângă prietenii lui.
─ Pentru că am vrut să apăr lumea de rău, ceaunul mi-a redat viaţa! le spuse Gurgi celor trei
care nu înţelegeau ce se întâmplă.
Fericiţi că scăpaseră lumea de rău, cei patru prieteni au pornit spre casa bătrânului vrăjitor
Dalben. Ajunşi acolo au fost foarte bucuroşi să vadă că şi purceluşul a ajuns cu bine acasă.
Dragi copii, ceea ce trebuie voi să ţineţi minte este faptul că răul poate fi învins numai dacă
faci fapte bune!

Vocabular. Propoziţii cu cuvinte din text