Nu vreau inca sa ma culc Andrei, e timpul sa te culci! - ii spune baietelului mama sa.

Andrei insa este ocupat cu masinutele sale si nici gand sa lase joaca. - Lasa-ma sa ma mai joc un pic! - o roaga pe mama. - Nici vorba! Chiar si asa ai stat mai mult ca de obicei. Hai, repede! Copilul protesteaza, dar pana la urma mama reuseste sa-l culce. Un pupic grabit de noapte buna, stingerea, se-nchide usa. Abia trec cateva minute si Andrei isi scoate capul: - Mi-e sete! - Bine, fugi si bea ceva, dar repede! - spune mama. Andrei trece cu pas ca de melc prin sufragerie. ncearca sa prinda cat mai mult cu putinta din programul de seara al televizorului. - Acelasi circ in fiecare seara! - mormaie tata. Dupa multa taraganare Andrei trece fara pofta in camera sa. n aceeasi seara, undeva departe, departe de Andrei si parintii sai, spiridusul Ene se pregatea din nou pentru a veni pe Pamant. Dupa cum titi, spiridusul Ene presara pe genele copiilor un praf fermecat ca acestia, vor, nu vor, sa adoarma. Dar voi nu stiti ca si Ene are o ceata de copii. Cei mai mari dintre copiii spiridusului il pot ajuta deja in munca sa, iar cel mai mic, un nazdravan tare curios isi baga nasul peste tot! Tot timpul il necajeste pe Ene sa-l duca si pe el pe Pamant. Dar degeaba! n seara aceasta s-a hotarat insa ca in taina sa-l insoteasca totusi pe tatal sau. Dupa cum stiti, Ene cara in spinare un sac mare cu praf-de-somn. Spiridusul cel mic varsa un pic de praf din sac si se baga in el... Asa zbura spre Pamant. Ajunsi pe Pamant Spiriduta paraseste neobservat sacul. nca ameteste datorita zborului. si inchide ochii si se sprijina de un perete. Cand isi ridica ochii, tatal lui era deja departe. Spairiduta nu sta suparat mult timp. - Dau o raita pe Pamant si tot voi mai avea timp sa-l caut pe tata, gandeste el multumit. Sa vedem acum ce este in camera aceasta.

si stiti in care camera a nimerit Spiriduta? Da, da, in camera lui Andrei! _ -Dar ce creatura mai e si asta? striga surprins Andrei. Cine esti tu? Nu te cunosc! -Bineinbteles ca nu ma cunosti! spune Spiriduta. Sunt pentru prima oara pe Pamant. Tatal meu este Ene, cel care aduce somnul. -stii ceva? Mi-ai putea face un mare serviciu. Atat de tare ma plictisesc in patul meu! Daca ar fi dupa mine, nu as dormi niciodata. M-as putea juca mai mult timp daca nu as dormi. Tu ma poti ajuta cu siguranta ca Ene sa nu intre in camera mea. Spiriduta este foarte mandru ca Andrei presupune ca il poate ajuta cu ceva. i povesteste lui Andrei ca Ene presara la usa fiecarei case un pumn de praf magic, drept semn ca la acea casa copiii au adormit. Asa Ene se asigura ca a reusit sa adoarma toti copiii. - stii ceva? spune Spiriduta. Am sa presar praf magic in fata casei tale si astfel tata va crede ca ai adormit. - Super! Se bucura Andrei. Asa pot sa ma joc cat vreau! Multumesc frumos, draga Spiriduta. Andrei se joaca bucuros cu masinutele toata noaptea. A doua zi de dimineata, Andrei este foarte palid, are cearcane sub ochi. Prietenii il cheama la joaca. Sa organizam un cros! propune unul dintre baieti. Andrei se bucura pentru ca ii place sa alerge. De indata ce se da startul, Andrei ramane mult in urma. De obosit ce era nu mai reusea sa fuga. Abia se tara ca un melc. Simtea ca picioarele ii sunt ca de burete. Andrei se supara foarte tare ca a iesit ultimul si se duce acasa. Dar nici acasa nu are chef de nimic. Dupa-masa se poate uita la emisiunea pentru copii, dar nici macar interesantul film de aventuri nu-i poate capta atentia. l doare capul, abia isi poate tine ochii deschisi. Asa ca seara se culca mai devreme ca de obicei. Dupa ce mama stinge lumina apare Spiriduta. - Cum iti este? Nici acum nu vrei sa dormi?

Andrei ar vrea sa spuna ca mai bine doarme, dar se razgandeste si spune ca vrea sa ramana treaz din nou. si Andrei dn nou isi petrece noaptea treaz. Dar acum joaca cu masinutele nu mai este o bucurie. Scotoceste printre jucarii, daar nimic nu-l intereseaza cu adevarat. Nu este un lucru chiar atat de rau somnul!gandeste el in sinea lui. La micul dejun mama ii serveste felul lui preferat de mancare: cereale cu lapte. Numai ca Andrei este atat de slabit de oboseala, incat nu poate tine lingura. Este nevoit sa renunte la mancarea lui preferata. Andrei iese in parc, dar acolo nu are nici o putere sa se joace. Andrei doreste sa doarma. - Ce prostut am fost!Omul nu poate avea chef pentru toate,daca nu s-a odihnit bine. Doar atunci poate sa se joace, sa se distreze, sa faca ce ii place. Seara Andrei il roaga pe Spiriduta sa nu mai presare praf magic la usa lui. Cand intra in camera, Ene il vede pe Spiriduta. Andrei adoarme si Spiriduta ii povesteste tatalui sau cum l-a ajutat pe Andrei sa stea treaz doua nopti la rand. Ene il dojeneste si ii explica ca, spre deosebire de spiridusi, oamenii au mare nevoie de somn pentru a putea sa faca ceea ce isi doresc. Cand s-a trezit a doua zi, Andrei a inteles ca fara somn nu poate sa faca nimic din ceea ce ii face placere si din acea zi a avut mare grija sa doarma in fiecare noapte in care mama il ducea la culcare.

Cum a devenit Ana pritena cu comportamentele bune Ana si Irina sunt doua surori care locuiesc in Bucuresti. Si Ana si Irina merg la gradinita.Ana este in grupa mare pregatitoare iar sora ei, Irina, este in grupa mijlocie.Ana

este mereu zglobie si pusa pe sotii si, de asemenea, foarte curioasa. Ana o necajeste mereu pe surioara ei mai mica: ii pune piedica sa cada, da vina pe Irina cand face o boacana. Mai nou, Ana a devenit interesata de urmatorul subiect: care e diferenta dintre fetite si baietei? Intai a vrut sa se convinga ca Irina face si ea pipi la fel ca ea. Asa ca a urmarit-o cu atentie cand mama o ajuta pe Irina sa se schimbe. Pana aici, nimic neobisnuit. Multi copii au astfel de curiozitati. Dar Ana a inceput de la o vreme sa-i traga surorii ei chiloteii jos. I se parea amuzant cand sora ei se supara din aceasta cauza. Pentru ca Ana a vazut ca mama o certa cand facea acest lucru, a inteles ca daca vrea sa-si satisfaca in continuare curiozitatea, va trebui sa gaseasca o cale sa nu mai fie mereu certata. Asa ca o punea mereu pe Irina sa faca fel de fel de nazbatii: sa-i ridice fustita verisoarei lor, sa-i dea pantalonii jos verisorului lor, sa-l ude pe verisorul lor pe pantaloni si apoi sa rada ca acesta a facut pipi, sa-i urmareasca la baie pe copiii de la gradinita. Ana credea ca se poate distra la nesfarsit pe seama altora pana cand, intr-o zi, surpriza, lucrurile au luat o intorsatura neasteptata. Un baietel nou a venit la ei in grupa: chiar din prima zi Marin s-a dovedit a fi foarte nastrusnic si putin sensibil la nevoile colegilor lui. Asa ca Ana s-a trezit ca baietelul ii ridica fustita in cap si ii baga mana in chilotei. Ana s-a inrosit pe data si nu stia cum sa faca sa nu mai dea ochii cu colegii ei. Asa ca in acea zi nu a mai avut chef de joaca. A stat retrasa intr-un colt al grupei si de fiecare data cand isi amintea de ceea ce s-a intamplat ii venea sa planga. Cum a putut face acel baietel un lucru atat de urat? Nu s-a gandit ca ii va face rau? Deodata Ana si-a amintit de cuvinteler mamei ei: Toate partile corpului care sunt acoperite de costumul de baie sunt considerate intime. Acest lucru inseamna ca nu putem sa atingem aceste parti ale altor persoane, ca nu le aratam cand ne jucam cu alti copii. Singurele situatii cand este permis sa le aratam sunt atunci cand facem baie, cand ne schimbam chiloteii si cand meregem la doctor, daca doctorul ne cere acest lucru. Abia acum a inteles Ana cat de importante sunt aceste lucruri. A inteles si ca daca va continua sa stea suparata nu va rezolva nimic. Asa ca s-a dus la Miss si a rugat-o sa faca o lectie in care sa le explice tuturor copiilor aceste reguli. Tot din acea zi Ana a incetat sa o mai indemne la lucruri rele pe Irina. Toti copiii de la grupa au inteles ca daca sunt curiosi cu privire la partile intime, aceste informatii pot sa le afle de la activitatile cu Miss sau de la parinti sau de la medici. Si Marin a inteles repede care erau regulile grupei. In curand grupa lor a devenit cea mai disciplinata din gradinita. De multe ori educatoarele de la celelalte grupe ii dadeau drept exemplu de buna purtare.

Povestea ursuletului Martinica Ursuletul Martinica era un ursulet foarte simpatic. Ii placea sa se joace, sa cante, sa danseze, sa construiasca, sa se uite la Power Rangers si sa mearga la gradinita. Da, ii placea tare mult sa mearga la gradinita pentru ca acolo invata tot felul de lucruri minunate. In plus avea si o multime de prieteni. Cel mai bine se impaca cu o fetita ursulet, care era singura

din grupa ursuletilor. Nu-i pasa daca ceilalti colegi, rautaciosi, spuneau ca nu e potrivit sa se joace cu fetitele. El facea o multime de jocuri interesante cu prietena lui. Avea si prieteni baietei ursuleti. In ultima vreme ursuletul nostru avea o mare ingrijoarare: ii venise in minte ca el trebuie sa faca toate lucrurile foarte, foarte bine. Dorea sa o impresioneze pe Miss ursoaiaca, pe prietena lui, pe mami. De aceea ursuletul Martinica se supara foarte foarte tare daca se intampla sa nu stie ceva la gradi, daca se intampla sa greseasca ceva la o fisa sau sa depaseasca in timp ce colora. In acelasi timp, insa, nu vroia sa se dea de gol si sa le arate si celorlalti cat de suparat este el in realitate. Uneori ii venea sa planga de suparare, dar se gandea ca se va face de rusine. Asa ca prefera sa sufere in tacere. Dar erau atatea lacrimi adunate si neplanse: trebuia sa scape cumva de ele. Asa ca cerea voie la baie de multe, multe ori sa mai scape de lacrimile adunate. Credea ca asta e solutia cea mai buna. Intr-o zi, obosite de atata mers la baie picioarele ursuletului si partile intime au cerut ajutorul unui spiridus care locuia in padure. Spiridusul era tare intelept si priceput la tot felul de solutii. Asa ca intr-o zi, pe cand Martinica se intorcea de la gradinita, i-a iesit in cale si i-a spus: Stiu despre supararea ta. Iti voi pune trei intrebari magice si daca vei sti raspunsul la ele, supararea ta va disparea: Prima intrebare a fost: Cine din intreaga padure reuseste sa faca intotdeauna toate lucrurile bine fara sa greseasca niciodata? A doua intrebare a fost: Ce se intampla cand gresim? A treia intrebare a fost: Ce inseamna prietenia? Spiridusul i-a dat trei zile lui Martinica pentru a gasi raspunsul. Martinica a stat si s-a gandit si a incercat sa vada care era raspunsul la cele trei intrebari. In prima zi a gasit raspunsul la prima intrebare: nimeni nu face intotdeauna toate lucrurile bine. La inceput era cat pe ce sa spuna ca Mami face intotdeauna toate lucrurile bine. Dar si-a adus aminte ca si mami uita uneori anumite lucruri, ca si ea mai spune: "Vai ce neatenta am fost!"Dupa ce a gasit raspunsul la aceasta intrebare, Martinica a simtit cum supararea sa se imputinase deja. A doua zi a gasit raspunsul la a doua intrebare. Chiar s-a intamplat sa greseasca ceva la gradi. A stat sa vada ce se intampla: prietena lui l-a iubit la fel de mult, Miss Ursoaiaca nu l-a certat, mami si tati l-au iubit ca in fiecare zi, jocurile i-au parut la fel de amuzante si placute. La fel si desenul lui animat cu Power Rangers. In plus a avut si o surpriza: pt. ca nu s-a mai suparat cand a gresit, Zana solutiilor l-a ajutat sa gaseasca solutia potrivita pentru a-si indrepta greseala. Miss l-a laudat ca si-a recunoscut greseala sa ca a reparat-o. Deja Marinica scapase de mare parte din suparare. Nici nu mai putea sa spuna ca nu-i iese nimic. Pentru ca isi daduse seama ca acest lucru nu era deloc adevarat. In sfirsit in a treia zi Martinica a gasit raspunsul si la cea de-a treia intrebare. S-a gandit la prietena si la prietenii lui si si-a dat seama ca ii iubeste la fel de mult chiar si atunci cind gresesc. Si atunci, ca prin minune, odata cu frica de a-si pierde prietenii, a disparut si ultima picatura de suparare.

Martinica stia ca e posibil sa se mai supere cateodata, dar stia si ca la orice problema poate gasi o solutie. Mai stia ca supararea impartasita cu cineva trece mai usor. In sfarsit picioarele si partile intime rasuflau linistite ca nu mai erau puse sa munceasca atat de mult degeaba.

Cei patru prieteni credinciosi O sa va spun acum povestea celor patru prieteni credinciosi. A fost odata ca niciodata un papagal, o pasare frumoasa cu pene lucioase si frumos colorate. Intr-o zi papagalul a gasit o samanta neagra si rotunda. Papagalul s-a gandit o clipa si apoi s-a hotarat sa o planteze. A inceput sa sape o groapa si in timp ce lucra de mare zor, o maimutica se apropie de papagal, sarind din creanga in creanga: - Spune-mi prietene, ce faci aici? Papagalul i-a povestit ca a gasit o samanta lucioasa si ca s-a hotarat sa o planteze. - Pot sati fiu de ajutor cu ceva? a intrebat maimutica. - Este foarte dragut din partea ta ca vrei sa ma ajuti. Dupa ce voi planta samanta, vei fi draguta sa o uzi? - Bineinteles, a spus maimutica. L-a asigurat pe papagal ca planta va avea suficienta apa, in special in timpul sezonului secetos cand va aduce apa din raul din apropiere. Un ursulet dragalas cu blanita moale si pufoasa s-a apropiat si el, vazandu-i pe cei doi prieteni. - Ce faceti aici prieteni? a intrebat el. Cei doi prieteni i-au povestit despre samanta si despre ce va face fiecare pentru a o ajuta pe plantuta sa creasca. - As putea si eu sa sap pamantul in jurul ei si sa o curat de buruieni? Astfel va avea si suficienta hrana pentru a creste mare si puternica. - Sigur! Au spus papagalul si maimutica cu incantare. Elefantul Dumbo care se afla prin preajma s-a apropiat si el de cei trei prieteni. - Buna ziua prieteni! Vad ca sunteti foarte entuziasmati!Ce faceti aici? - O sa avem un pom mare si puternic pentru ca papagalul tocmai a plantat o samanta, maimutica o va uda, iar eu o sa o curat de buruieni! a spus ursuletul. - M-as bucura sa va ajut si eu! Daca voi pazi plantuta, nici un animal ierbivor nu-i va

manca frunzele si nimeni nu-i va face nici un rau. - Sigur! Vom avea un pom mare si puternic! Fiecare dintre cei patru prieteni si-a tinut promisiunea. De indata ce papagalul a plantat samanta, maimutica a udat samanta si apoi firava plantuta ce a iesit dupa cateva zile. Ursuletul a sapat pamantul si a curatat buruienile din jurul ei. Elefantul a pazit-o zi de zi. Firava plantuta s-a transfomat intr-un copac mare si puternic la ale carui crengi nu putea sa mai ajunga nimeni. Si a venit apoi vremea ca puternicul copac sa faca rod si sa fie, astfel, rasplatita munca celor patru prieteni credinciosi. La fel cum cei patru prieteni au muncit impreuna sa planteze si sa ingrijeasca planta, la fel au muncit impreuna si pentru a culege fructele. Pentru ca plantuta lor era acum un copac inalt si puternic si nimeni nu putea sa ajunga la ramurile lui, elefantul s-a asezat sub copac iar in spatele lui a urcat ursuletul. Maimutica s-a catarat iute pe umerii ursuletului iar papagalul a zburat pe capul maimuticii. Papagalul lua fructele rand pe rand, le dadea maimuticii, maimutica le dadea ursuletului iar ursuletul le dadea elefantului. La sfarsit elefantul punea fructele cu trompa lui lunga intr-un cos. De indata cei patru prieteni s-au putut bucura impreuna de fructele dulci si zemoase. Ce bine e cand prietenii lucreaza impreuna!

Fii tu insati Gema era o girafa nemultumita de faptul ca era o girafa. S-a uitat la celelalte animale si s-a gandit ca i-ar placea mai mult sa fie ca ele. Cand a vazut cum alearga zebrele in galop si-a dorit sa poata alerga cu miscari la fel de line ca ale lor. Cand a vazut elefantul si-a dorit sa aiba o trompa ca a lui cu care sa soarba apa si sa o stropeasca apoi pe spinarea ei sau a prietenilor. Cand a vazut gazelele si-a dorit sa fie la fel de eleganta ca si ele. Gema si-a privit in oglinda unui lac picioarele si s-a gandit ca sunt prea lungi si desirate. Gatul ei arata ca o bucata de guma de mestecat intinsa intre doua degete si lasata apoi sa atarne. Bineinteles, ea nu stia ce era aceea o guma de mestecat, dar s-a gandit ca nu mai era nici un animal in zona cu un gat la fel de lung si de urat ca al ei. Apoi avea si acele doua cornite haioase in varful capului. Nu erau la fel de mari si puternice ca ale antilopelor. La ce i-ar folosi aceste cornite daca ar fi pusa in situatia de a se apara? Iar pielea girafei arata

dupa parerea ei de parca ar fi fost murdarita cu noroi. "Nu-ti mai fa atatea griji! Esti pur si simplu o girafa si asa e firesc sa arate o girafa! Fii tu insati!" incerca in zadar sa o linisteasca mama ei. Intr-o zi Gema era pe o plaja cu nisip si s-a gandit ca i-ar placea sa se tavaleasca in nisip. Amintindu-si indemnul mamei de a fi ea insasi, s-a gandit ca va face exact ceea ce dorea sa faca. Asa ca s-a intins pe spate in nisip agitandu-si lungile picioare in aer si rostogolindu-se de pe o parte pe alta. Privita din exterior arata ca o marioneta scapata de sub control de papusar. Gema nu stia nici ce era acela un papusar si nici ce era o marioneta, dar a auzit intr-un tufis rasetele unor pui de hiena. S-a intors si a vazut ca acestia o priveau de ceva vreme si se amuzau pe seama ei. Gema s-a ridicat iute in picioare si s-a indepartat cu capul plecat, gandindu-se ca a platit destul de scump curajul de a fi ea insasi. Apoi, ca prin minune a aparut in fata ei zana girafelor. Eu nu stiu cum arata aceasta zana, dar sunt sigura ca voi vi-o puteti imagina. "Mama ta avea dreptate", a spus zana, ca si cum ar fi citit gandurile micutei girafe. "Este important sa fii tu insati, dar este la fel de important cum faci asta. Nu e important ce nu ai sau cum nu esti. E mai important prin ce esti diferita de ceilalti, care sunt partile tale bune si speciale. Nu e important ca nu poti alerga ca o zebra, ca nu esti eleganta ca o gazela sau ca nu te poti juca cu apa ca un elefant. Conteaza la ce esti tu buna, ce poti tu sa faci." Si cu aceste cuvinte, zana a disparut. Gema si-a continuat drumul, ridicandu-si un pic capul si gandindu-se la intelesul celor spuse de zana cand deodata a vazut o leoaica alergand spre ea. La inceput Gema s-a speriat, dar leoaica a linistit-o: "Nu te speria! Te rog ajuta-ma! Puiul meu s-a catarat intr-un copac si nu pot sa-l dau jos!" Gema s-a ridicat pe varfuri si si-a strecurat cu ajutorul gatului ei lung capul printre crengile copacului. L-a prins cu gura pe micutul pui la fel cum mamicile pisici isi prind puiutii cand ii plimba dintr-un loc intr-altul si l-a pus cu blandete pe iarba, langa mamica lui. "Multumesc, multumesc, multumesc!" a spus cu adanca recunostinta leoaica bucurandu-se ca-si avea puiutul din nou langa ea. Nu a mai mers mult Gema si a vazut o maimuta speriata sarind agitata la marginea unei stanci si strigand dupa ajutor: "Puiul meu a cazut de pe stanca. Abia se mai poate tine de radacina unui copac si eu nu ajung sa-l prind. Daca nu il salveaza cineva repede, va cadea in prapastie!" Gema s-a asezat in genunchi pe marginea prapastiei si si-a intins gatul lung spre puiul de maimuta: "Prinde-te bine de cornitele mele!" i-a spus micutului. Acesta s-a prins bine de cornite si Gema l-a tras langa mama lui. "Multumesc, multumesc, multumesc!" nu se mai putea opri fericita mamica sa spuna. Gema se indrepta spre casa tinandu-si si mai sus capul, cand zana girafelor a aparut din nou in fata ei. "Cred ca nu mai e nevoie sa-ti spun ceea ce tocmai ai invatat facand aceste lucruri pe care numai tu le puteai face. Gheparzii au devenit cele mai rapide animale din

lume, nu dorindu-si sa fie asemeni broscutelor testoase, ci antrenandu-si talentul lor in a alerga. Facand ceea ce poti face, dezvoltandu-ti talentele cu care esti inzestrata vei putea deveni tu insati." "Dar ma gandsc ca poate ai invatat chiar mai mult" a continuat zana "Folosind ceea ce ai tu diferit i-ai putut ajuta pe cei care nu sunt la fel inzestrati si ti-ai facut astfel noi prieteni. Mai mult, cum a fost in cazul leoaicei, ti-ai putut transforma un dusman in prieten." Si zana a disparut din nou. Gema a plecat spre casa tinandu-si gatul atat de drept incat capul ei cu acele cornite dragute care au ajutat-o pe maimutica atingeau parca norii. Gema era mandra de ea.

Povestea celor cinci puisori Stiti povestea celor cinci puisori? Ei bine, au fost odata ca niciodata cinci puisori care traiau impreuna cu mamica gaina si taticul cocos. Intr-o dimineata cei cinci puisori s-au trezit foarte flamanzi, la fel cum va simtiti si voi dimineata cand va treziti sau cand ajungeti acasa de la gradinita. Primul a spus: "Mi-e foame. As vrea sa-mi dea cineva un vierme mare si gras". Si a inceput sa viseze la viermele cel mare, sa-si imagineze cum il inghite si ii ajunge in stomac. Indiferent cat de mult si-a dorit primul puisor sa-i dea cineva un vierme mare si gras, acest lucru nu s-a intamplat si prin urmare se simtea tot mai flamand. Al doilea puisor era si el foarte flamand si auzindu-l pe fratele sau vorbind despre ce isi dorea sa manance a spus si el: "Si eu sunt mort de foame. As dori sa apara in fata mea o gazuta grasuta pe care sa o inghit cat ai zice "peste". Si-a ridicat privirea sa vada daca nu vine vreo gazuta si pe masura ce se tot uita i se facea si mai foame. Cel de-al treilea puisor se simtea la fel de flamand ca si fratii sai. "Piu! Piu! Piu!" a strigat sperand ca cineva il aude. "As vrea ca fermierul sa ne aduca un vas mare cu boabe din acelea de care ne aduce adeseori." Cu gandul acesta in minte, a ramas uitandu-se la portita pe care intra de obicei fermierul sa aduca boabele, sperand ca-l va vedea si de aceasta data. Speranta lui a fost in zadar si se simtea tot mai infometat. "Ah!" spuse cel de-al patrulea puisor urmandu-si fratii "daca sotia fermierului ar veni si near aduce niste firimituri de la cina de-aseara, ce bine ar fi!". La fel ca si cel de-al treila puisor, cel de-al patrulea a ramas uitandu-se in zadar la portita pe care intra de obicei sotia fermierului. Si i se facea tot mai foame... Toate aceste discutii despre mancare l-au facut pe cel de-al cincilea puisor sa se simta atat de flamand incat ii venea sa lesine. "Eu as vrea iute niste grau crocant. Sau m-as multumi si

cu orice altceva". Privirea lui a ramas atintita spre tavita in care fermierul le punea grau. Cu fiecare secunda care se scurgea, foame puisorului devenea tot mai mare. Auzind dorintele celor cinci puisori, taticul cocos i-a strigat: "Veniti aici!". Adunandu-i pe cei cinci puisori in jurul lui le-a spus: "Ati observat ce facem eu si mamica voastra atunci cand ne este foame? Daca doriti sa luati micul dejun veniti dupa noi pe cararea din gradina. Acolo veti putea invata sa scormoniti pamantul si sa luati cata manare doriti!".

Povestea micii caracatite A fost odata ca niciodata o mica caracatita care traia in ape putin adanci si caldute, langa o plaja cu nisip. Stiti cate picioare are o caracatita? Da, opt. Si stiti cum se numesc? Da, se numesc tentacule. Ei bine, acestei caracatite ii placea sa-si infasoare tentaculele in jurul lucrurilor si sa se agate de ele. Uneori se agata de un peste si se distra plecand purtata intr-o scurta calatorie. Alteori se agata de o piatra foarte solida si se simtea puternica si in siguranta. Intr-o zi caracatita a vazut o ancora sub un vapor si imediat si-a infasurat tentaculele in jurul ei. Dar ceva infricosator s-a intamplat. Ancora a inceput sa coboare scufundandu-se in ape tot mai intunecate, reci in care caracatita noastra nu mai fusese niciodata. Caracatitei nu-i placea ce se intampla, dar nu stia ce sa faca. Ce ati fi facut voi daca ati fi fost in locul ei? V-ati fi tinut in continuare de ancora sau i-ati fi dat drumul? Ei bine, caracatita a continuat sa se tina de ancora pana cand aceasta, cu un zgomot puternic, s-a izbit de fundul marii. Era tare infricosata ca a ajuns acolo, pe fundul marii, dar tot nu stia ce sa faca. Apoi a vazut un peste prietenos care inota cu miscari gratioase in jur. Ajutor! a strigat caracatita. Poti sa ma ajuti? "Da, te pot ajuta", a spus pestele. Din privirea lui se citea ca ii pasa de micuta caracatita: "Dar mai intai trebuie sa te ajuti singura. Va trebui sa dai mai intai drumul ancorei inainte de a-ti putea arata drumul". Caracatita tot nu stia ce sa faca. Ancora parea puternica si sigura. Daca i-ar fi dat drumul ar fi ramas in apa singura, numai pe cont propriu. S-a uitat la pestisor. Pestisorul dadea din cap incurajator si micuta caracatita a inceput sa-si desprinda cu timiditate tentaculele. Sa ai atat de multe brate si picioare poate fi dragut atunci cand vrei sa imbratisezi pe cineva, dar in momentul in care vrei sa te desprinzi de ceva e foarte complicat. Ultima tentacula a fost

cel mai greu de desprins.A fost nevoie de mai mult timp pana ce a capatat curaj sa se desprinda. Dragutul pestisor a asteptat-o, a incurajat-o si in final a felicitat-o. Cand caracatita s-a desprins cu totul, pestisorul i-a spus cu blandete: "Uramareste-ma!" Pestisorul a inotat inainte si inapoi, trasandu-si drumul treptat, ajutand-o pe caracatita in situatiile in care ramanea in urma. Pe masura ce continua sa inoate, caracatita se simtea tot mai fericita si mai puternica. A facut un efort sa-l ajunga pe pestisor din urma si pentru o vreme au inotat umar la umar. Nu a mai avut nevoie mult timp sa fie condusa. De la o vreme a inceput sa inoate prima, preluand conducerea si croindu-si singura drumul. Nu mai era ingrijorata si i se parea ca de fapt traieste o aventura exatraordinara. Pestisorul i-a spus la un moment dat: "Nu mai ai nevoie de mine. Poti sa inoti singura de acum. Calatorie placuta!" Micuta caracatita i-a multumit pestisorului si a inotat mai departe. Apa incepea sa devina mai calda si era tot mai multa lumina. Lumina se reflecta in apa si facea sa staluceasca multimea de pestisori galbeni, rosii, albastri care inotau. Lucrurile din jur erau la fel ca inainte, dar acum micuta caracatita era diferita. Se simtea mai puternica si mai increzatoare. Apoi caracatita a facut ceva ce nu facea de obicei. S-a catarat pe plaja cu nisip, imbaindu-se in razele soarelui. I s-a parut dragut sa se relaxeze o vreme, stand asa, fara sa faca nimic. Caracatita s-a uitat apoi la stancile din spatele plajei. Poate ca incepusera sa-i placa aventurile. Sau poate ca sa faca un lucru nou nu o mai speria asa cum se intampla inainte. Stancile parca o chemau si caracatita se intreba cum ar fi sa urce pana in varful lor. Cu grija a inceput sa urce spre varf. Drumul nu era usor, dar caracatita continua urcusul cu gandul la bucuria de a fi in varf. Si in sfarsit, iat-o acolo sus. Un vantisor placut adia dinspre ocean. Si ca si cum ar mai fi facut asta de multe ori, caracatita si-a intins tentaculele ca niste aripi si s-a lasat purtata de vant, sarind in ocean. Asemeni unui vultur a strabatut aerul, bucurandu-se ca putea zbura. Uitandu-se in jos vedea oceanul din care iesise. Uitandu-se deasupra vedea cerul albastru spre care urcase. Cine ar fi crezut ca o mica caracatita ar fi putut ajunge atat de sus?

Povestea imparatiei ramasa fara gradinar A fost odata ca nicodata o imparatie minunata, al carei imparat se numea "Imparatul cel

Intelept". Se numea astfel pentru ca toti oamenii din imparatie erau foarte multumiti de felul in care imparatul gasea de fiecare data cea mai buna rezolvare pentru problemele lor. Imparatia era minunata pentru ca fiecare persoana se straduia sa faca cu placere munca pe care o avea de facut. Imparatul era mndru de supusii lui, in special de gradinarul de la palat, care era un adevarat magician. Toate florile din gradina palatului isi deschideau petalele cnd gradinarul le vorbea si le mngia frunzele. Iarba din aceasta imparatie era mai verde si mai proaspata parca, iar arborii mai puternici si mai vigurosi. Nu e de mirare ca o vrajitoare invidioasa pe frumusetea imparatiei si pe linistea ce domnea acolo s-a gndit sa faca o vraja pentru a strica echilibrul locurilor. Asa ca intr-o dimineata Imparatul cel Intelept, pe cnd se plimba prin minunata-i gradina a vazut ca gradinarul lui preaiubit era de negasit. In zadar l-a cautat in toate colturile palatului si apoi ale imparatiei: gradinarul intrase parca in pamnt. Intr-un trziu un batrn dintr-un sat indepartat a dat de veste cum, la rasaritul lunii, vrajitoarea l-a luat pe destoinicul gradinar pe matura sa si, dusi au fost... Imparatul cel Intelept si-a adunat sfetnicii si de indata au hotart sa porneasa cu oaste mare sa-l salveze pe gradinar. In zadar s-au straduit zile bune: vraja era prea puternica. Se parea ca alta e solutia ce avea sa rezolve problema. Dupa attea zile, insa, copacii, iarba si florile din imparatie incepusera sa se usuce, copacii isi aplecau crengile uscate, florile ofilite isi aplecau cu tristete capusoarele. Le trebuia de indata un gradinar. Si atunci imparatul a dat de veste in intreaga imparatie ca are mare nevoie de un gradinar. Toata lumea era, insa, pea ocupata cu meseriile lor importante si nu aveau vreme pentru un lucru att de neinsemnat ca a fi gradinar. Tuturor li se parea ca aceasta este o meserie fara de importanta si ca meseriile lor erau ceea ce intr-adevar era de folos imparatiei. Imparatul nostru era tot mai trist, pe masura ce minunata lui gradina intra in paragina si vraja nu putea fi rupta cu nici un chip. Ba mai mult, incet, incet toti oamenii din imparatie au devenit mai tristi: nu mai aveau copacii vigurosi care sa-i adaposteasca de soare, nu mai aveau florile gingase care sa le infrumuseteze parcurile, casele, gradinile. Iarba era uscata si multi scaieti si multe buruiene ii impiedicau sa mai stea pe iarba ca altadata. Erau asa de tristi inct nu mai reuseau sa-si faca cu placere meseriile lor importante. Intr-una din zile, un tnar ucenic de la un atelier de cizmarie i-a multumit profesorului sau pentru bunavointa si invataminte, si-a luat cteva lucruri in traista si a pornit spre palatul Imparatului Cel Intelept. Ajuns acolo s-a infatisat imparatului si i-a spus: - Imparate Luminate, te rog din inima sa ma lasi sa fiu gradinar! Nu stiu multe lucruri despre gradinarit, dar trag nadejde ca dragostea pentru semenii mei intristati de paragina in care se afla Imparatia si mai ales dragostea pentru natura ma vor ajuta sa fiu un gradinar destoinic. Du-ma de indata la atelierul preaiubitului gradinar sa incep munca! - Dar tu nu ai o meserie? De ce vrei sa te faci gradinar? l-a intrebat cu mirare imparatul. -Luminate Imparate, eu cuget cu mintea mea de om simplu ca orice munca e importanta si frumoasa daca e facuta cu placere si cu responsabilitate. Multumit de raspunsul tnarului, Imparatul l-a dus de indata sa-i dea tot ce avea nevoie pentru a-si incepe munca. Dar mare le-a fost mirarea cnd, ajunsi la atelierul gradinarului, l-au gasit pe acesta acolo.

"Fiecare meserie e importanta!" s-a auzit din nori vocea vrajitoarei. Am crezut ca nu o sa intelegeti niciodata lucrul acesta si ca vraja nu va fi rupta nicicnd! a mai spus ea, si s-a pierdut inspre apus. De indata cei doi, tnarul si gradinarul, s-au pus pe munca si in curnd toti oamenii din imparatie se puteau bucura din nou de frumusetile naturii. In plus, de data aceasta, stiau ca munca tuturor este importanta si utila si respectau fiecare meserie pe care o imbratisa cineva din imparatie. In tara voastra care e meseria cea mai importanta?

Povestea baietelului care nu stia ce jucarie doreste Ionel a adunat toata saptamana buline rosii pentru ca a facut o multime de fapte bune: si-a facut ordine de fiecare data cand s-a jucat cu jucariile sau cand a folosit cartile de colorat si enciclopediile, a avut grija sa dea de mancare catelusului de la ei de acasa, pe nume Wolf, a reusit sa manance fara sa dea prea multe firimituri pe jos. Ar mai fi multe de povestit despre faptele bune ale lui Ionel, dar astazi e sambata, ziua cea mare pentru el: asa cum au stabilit de la Inceputul saptamanii, parintii vor merge astazi la magazinul acela mare de jucarii sa-l recompenseze pe baietelul lor, de care sunt tare mandri. Dupa fapta si rasplata! spun ei si pornesc cu totii veseli spre magazin. Ajunsi la magazin, Ionel nu-si mai Incape In piele de bucurie: "Voi pleca acasa cu cea mai frumoasa jucarie!", Isi spune el. Se Indreapta cu totii spre raionul cu masinute. Sunt o multime! Si mari si mici si de curse si de pompieri si de salvare. Vanzatoarea Il Intreaba amabila pe Ionel ce si-ar dori. Ionel, Insa, se codeste, se gandeste si Intr-un final spune: "Nu vreau o masina de salvare, de politie sau de pompieri, nu vreau o masina mare sau mica si nici un alba, rosie, albastra sau de alta culoare." Asa ca sunt nevoiti sa colinde mai departe. Langa raionul cu masinute e cel cu piese Lego si cuburi de construit. Ionel Isi trage repede parintii de acolo, spunand: "Nu vreau piese Lego sau cuburi de construit!" La raionul cu truse de medic, tamplar, bucatar si ustensile pentru alte meserii, Ionel zaboveste o clipa, dar In cele din urma, da din umeri spunand: "Nici truse dintr-astea nu vreau". Dupa doua ore, obositi si epuizati, Ionel se Indreapta cu parintii lui spre parcarea magazinului. Ionel e trist: nu are cu el nici o jucarie. Vine noaptea si Ionel adoarme doborat de oboseala. Nu trece mult si dupa Mos Ene vine

Zana cea Buna In visul lui: "Draga Ionel, atata timp cat tu nu vei sti ce doresti, nu va putea nimeni sa te recompenseze..." Dimineata Ionel se trezeste. Da cu ochii de prietenul lui de plus, iepurasul Rila. I-e atat de drag Rila. Il are de cand e mic. Ce bine ar fi sa aiba si Rila un prieten! Isi spune Ionel. Cred ca s-ar bucura sa-i aduc un prieten urecheat. Ne-am juca foarte frumos cu totii! Nu termina bine de spus cuvintele acestea ca Isi aduce aminte de cuvintele Zanei. "Da, Zana Buna, stiu ce jucarie Imi doresc pentru mine si prietenul meu Rila! Ne dorim un iepuras simpatic pe care o sa-l numim Bocanila!" Alearga repede In bucatarie la mama si la tata si le spune dintr-o suflare: "Imi doresc un iepuras de plus pe care sa-l cheme Bocanila!" Dupa micul dejun pornesc cu totii la magazinul de jucarii si imediat Ionel Isi alege noul prieten. "Ce bine e cand stii ce-ti doresti! o sa am grija de fiecare data sa ma gandesc la ce vreau. Nu mi-e de nici un folos sa ma gandesc numai la ceea ce nu vreau!" Parintii si vanzatoarea zambesc si dau din cap aprobator: "Ce bine ca a Invatat si Ionel lucrul acesta!"

Putem privi si altfel lucrurile Un baietel se intorcea acasa de la scoala. Pe drum a vazut ramurile unui mar atarnand deasupra unui gard inalt. Un mar copt si frumos se zarea printre crengi. Baiatului nu-i placeau fructele in mod special. Ar fi preferat oricand un baton de ciocolata. Dar vazand marul si continuand sa se uite la el a inceput sa i se faca pofta din ce in ce mai tare. S-a ridicat pe varfuri intinzand mana cat de sus a putut, dar n-a reusit sa ajunga la mar. A inceput sa sara, incercand sa prinda fructul. Fara succes. A vrut sa se catere dar gardul era lucios si alunecos. S-a gandit apoi sa se urce pe ghiozdan, dar nu era suficient de inalt si nu voia sa-si sparga rechizitele. S-a uitat in jur dupa o cutie, o piatra sau chiar o scara, dar nimic. Le-a incercat pe toate. Negasind o solutie, a renuntat si a plecat. La inceput s-a simtit furios si dezamagit, gandindu-se cat de foame i se facuse dupa toate eforturile, gandindu-se la cat de mult isi dorea acel mar zemos in care si-ar fi infipt dintii cu pofta. Cu cat se gandea mai mult la marul pierdut, cu atat se simtea mai trist. Oricum, baiatul din povestea noastra era un copil istet, chiar daca nu obtinea intotdeauna ce-si dorea. Si-a spus in mintea lui : Ce rost are sa ma framant asa? N-am nici marul si

sunt si nefericit. Nu mai pot face nimic sa iau marul e clar si nu pot schimba asta. Dar ar trebui sa pot schimba felul in care ma simt. Ce-as putea face sa ma simt mai bine? Poate daca m-as gandi la mar intr-un alt mod, m-as simti altfel, zise el si incerca cateva idei. Marul nici macar nu era al meu, asa ca poate era un lucru rau sa-l iau. Ori poate marul era acru si necopt si m-ar fi durut burtica rau daca l-as fi mancat. Nici nu incepu bine sa se gandeasca la toate lucrurile alea ca s-a si simtit mai fericit. A strigat in gura mare: Ma bucur ca n-am reusit sa ajung la mar! Cu cat se gandea mai mult la asta, cu atat se simtea din ce in ce mai bine.