Pereții au ecou și strigă

Nu am putut să mă trezesc în aceea diminață. Noaptea dinainte mă epuizase. Urmam să regret

ușurința cu care am reușit să refuz să mă trezesc. Dar atunci nu eram conștientă de importanța acelei
dimineți și poate că nici acum nu sunt suficient.

Tatăl meu a fost cel care a încercat să mă trezească. Am simțit cum îmi sărută fruntea după care îmi
dă drumul la mână. Silueta sa se îndepărta și atunci l-am văzut pentru ultima dată. Cred că mi-a zâmbit,
nu sunt sigură, dar asta e imaginea care mi-a rămas în minte, cea pe care am purtat-o cu mine în toți acești
ani. Mă întreb adesea, dacă chiar mi-a zămbit, de ce a făcut-o. Poate că știa că nu avea să se mai întoarcă,
așa că mi-a zâmbit, luându-și la revedere. Sau poate că mi-a zâmbit cum o făcea mereu, doar din
obișnuință.

Tatăl meu plecase de foarte multe ori la spital în ultimele două luni și nu înțelegeam de ce. Nu îi
plăcuseră niciodată spitalele. Eram doar un copil iar tatăl meu era era tot ce aveam. Nu acceptam
posibilitatea ca el să se îmbolnăvească și să mă părăsească. Așadar, după moartea lui, m-am resemnat în
durere. Am regretat momentele în care am stat supărată pe el, momentele în care am refuzat să îi vorbesc,
toate răutățiile pe care i le-am spus, toate supărările pe care i le-am cauzat și toate momentele fericite pe
care nu am apucat să le avem.

Acum când mă uit înapoi la acele zile, văd de fapt cât de greu a fost să înțeleg moartea tatălui meu.

Când a plecat în acea dimineață, și-a împachetat foarte multe lucruri. A stat în spital o lună. Din
martie până în aprilie. Vorbeam adesea la telefon, era singura posibilitate să comunicăm.

-Pot să îl sun? Te rog, te rog, te rog!!! Insistam eu pe lângă bunica.

-Nu știu, Andreea! A fost operat de curând, nu cred că o să îi dea voie să vorbească cu noi.

-Sunt fata lui, mie o să îmi dea!

Am fugit înapoi în casă după telefon și i-am apelat numărul.

-Tati? Ești pe aici?

-Ce mai faci?

-Eu? Trebuie să ascult de bunica și să mănânc supa asta îngrozitoare, spun eu în șoaptă.

-De ce vorbești așa încet?

-Poate mă aude că vorbesc despe supă și crede că zic ceva de bine și îmi dă și mai multă...
 -E mai bună decât cea de la spital, râse el.

-Cred că aș fi preferat mai mult supa ta, tati.

-Oh, nu, chiar așa de rea e supa bunicii tale?

-Nici nu ai habar. Uite, vine spre mine, probabil că mă auzi vorbind despre supă.

Bunica trece pe lângă mine să mă anunțe că merge în casă să pregătească masa.

-Ce mâncăm delicios? întreb eu, zâmbind prostește.

-Supă de legume.

-Bine, și delicios ce mâncăm?

Bunica se strâmbă la mine și pleacă spre casă. Eu rămân în urmă și îl aud pe tatăl meu cum râde.

-Eu nu mai pot să vorbesc. Dar poate te sun si diseară. Să mănânci supa bunicii, să nu o superi.

-Nu, chiar o să fiu un îngeraș până te întorci.

-Îmi vine greu să cred, râse el. Te las acum...

-Te iubesc tati, spun eu plângând.

Nu știu de ce plângeam, poate că încărcătura acelor cuvinte, poate faptul că îmi lipsea, poate gândul
la supa bunicii. Aveam multe motive să plâng.

El mi-a răspuns în șoaptă, plângând de asemenea.

-Și eu te iubesc...

Această amintire este cea mai dureroasă. Este totodată și ultima. Tatăl meu a murit în acea noapte,
spre dimineață.

Sunt din nou în casa unde am copilărit, acum doar în vizită. Doar că nu mai visez. Nu mai merg prin
amintiri. Dar cu toate acestea, nimic în jurul meu nu pare să fie real. Simt că pereții vorbesc, fiecare
cameră îmi șoptește ceva, tavanul se apropie în timp ce șușotește, fiecare obiect ne deplânge.

Mă uit în jur. Se aude un glas inefabil.

Pereții au ecou și strigă: Îmi lipșești, te iubesc, tati...