Jurnalul

Deei- Cum plătiți dragostea? Cash sau card?

(I)

Copyright © Dana Voicu

All rights reserved

Dedicație: Bunicii mele

“…vibrația ta în celălalt…așa închizi cercul…”

PROLOG:
Uneori, când mă uit la Luca, parcă îl văd pe el. Identici. Luca are un fel de a se strâmba atunci
când vrea să obțină ceva și nu știe cum să mă convingă. Își strânge ochișorii și mă privește
strâmb, ținându-și capul într-o parte. Atunci, oricât aș încerca să nu, cedez de fiecare dată. Iar
el știe, mi-a prins punctul sensibil și, ca orice băiețel în toată regula, îl exploatează atât cât
poate. Poate și pentru că este și acea expresie a lui care îmi amintește, absolut de fiecare data,
de tatăl lui. Și mi se imprimă direct pe suflet, de parcă mi-ar pune cineva o ștampilă. Așa mă
privea și el atunci când făcea pe supăratul ori încerca sa mă convingă de ceva…Apoi alung
repede dorul care mă atacă pe neașteptate și îmi iau băiatul în brațe.
-Poftim, iar am cedat. Ești mulțumit? Te roagă mama, nu mânca mai mult de trei bomboane.
Ai mai mâncat azi! Nici prea multa ciocolată nu-i bună, iubitule!
La cei aproape patru ani, Luca nu numai că intelege tot ce îi spun, dar și anticipează locul în
care vreau să duc discuția. Și schimbă vorba.
-Mami, ne jucăm cu mașinuțele?
Zâmbesc. Uneori, îmi dau lacrimile fără să realizez. Sunt cel mai bun prieten al lui. Sunt mama și
tatăl lui. El a vazut că, în alte familii, tații se joacă, de regulă, cu mașinuțele cu băieții lor. Îmi
amintesc acea privire matură a lui atunci când îi analiza pe vecinii noștri jucându-se în curte…
Dar nu m-a întrebat nimic. Niciodată nu m-a întrebat nimic. Ca și cum ar ști că, din cauza lui
mami, nu există tati. Și, dragul de el, ca să nu o supere pe mami, nu întreabă niciodată de tati.
Suntem noi doi în toate momentele zilei, mai puțin atunci când e la grădiniță. Eu sunt universul
lui, iar el este universul meu.
Știe că undeva, departe de locul în care locuim noi, peste mări și țări, există o țară care se
numește România și, acolo, avem o familie pe care el o va cunoaște la un moment dat. Doar că
încă nu a venit momentul.
Luca aduce mașinuțele, apoi îmi întinde o felicitare.
 -Am făcut-o pentru tine, la grădi. Ca să fii fericită, mama!
Mă uit la mânuța întinsă spre mine și la cea mai albastră și senină privire pe care am văzut-o în
viața mea. Îmi tremură mâna când iau felicitarea.
-Îți mulțumesc, Luca! Sunt foarte fericită!
-Tu ești mereu fericită, mama!
Îl îmbrățisez strâns, strâns de tot. Acum sunt fericită. Tu ai adus fericirea în viața mea, îi zic în
gând în timp ce-i sărut părul moale. Dar nu am fost. Viața mea, până la tine, a însemnat orice
altceva mai puțin fericire.
Fac o pauză. Măcar cu mine trebuie să fiu sincera, Luca. Tatăl tău a adus fericirea în viața mea
după un coșmar care credeam că va ține o veșnicie… O vreme, mi-a adus fericirea tatăl tău. Dar
acum suntem doar noi doi și asta-i tot ce contează.
Despre viața mea, poate voi scrie la un moment dat. Chiar dacă voi fi, probabil, condamnată,
judecată, înjurată, scuipată… Nimic nu m-ar mai putea șoca. Pentru că nicio reacție de
respingere nu poate fi mai rea decât tot ceea ce am trait oricum. Iar o femeie care face sex
plătit o bună perioadă, credeți-mă, trăiește multe.

PRIMUL CAPITOL

M-am născut în Giulești, la curte, în mahala, cum s-ar spune. Casa noastră era socotită cel
putin modestă, până târziu, noi ne-am încălzit la sobă, iar apa pe aragaz. În trei camere, eram
eu și frate-miu, mama și tata și, o bună parte din copilărie, bunicii noștri din partea tatălui. Eu
și fratele meu dormeam în aceeași cameră sau, după caz, ne ascundeam în aceeași cameră. Sub
pat. Nu că tata nu ne-ar fi văzut acolo dar, beat fiind, nu se putea apleca suficient după noi.
Doar ne înjura. Adică așa intuiam pentru că, de multe ori, ne era imposibil să înțelegem exact
ce zice. Mama nu avea unde să se ascundă. Nici macar nu știu dacă voia, dacă încerca. De câte
ori îl vedea beat, parcă mai tare se înfigea la el.
Îmi tremura inima de când auzeam poarta și câinele lătrând de două ori, până îl recunoștea.
Apoi simțeam că se apropie prin bezna aia totală. Din instinct, mă uitam spre mama și o
trăgeam de șorț.
-Mama, te rog! Nu-i mai spune nimic, te roooog!
Mama avea privirea rea. Știam că n-o să tacă. Nu tăcea niciodată, cu toate că eu nu-mi
pierdusem speranța și continuam s-o rog. Frate-miu se aseza strategic în ușa care dădea spre
dormitor, să poată fugi repede în cazul în care se înfigea la el prima oara.
Deschidea ușa încet, împleticit, și ne găsea amorțiți de teamă. Dar, sigur, el nu realiza asta. Era
îmbujorat de la băutură și intra fără să zică nimic. Mergea cu greu până la vreun scaun pe care
se așeza ca să se poată descălța. Se uita negru spre mama. Atât aștepta ea. Parcă dinadins
făcea.
-Iar ai băut, mă, banii? Fir-ai al dracu’ de nenorocit! Ce mâncăm, mă, mâine? Bețivule!
Eu îmi doream să mă evapor. Știam ce va urma. Văzusem scena asta de o mie de ori și, cu toate
că ma rugam în fiecare seară să n-o mai trăiesc, ea continua la nesfârșit.
-Curvă!
Cuvântul ăsta îl auzeam mereu clar, oricât ar fi fost de beat. Îl zicea și foarte repede, și foarte
apasat.

-Să fii a dracu’ de curvă!

-Nu vezi în ce hal ai ajuns, bețivule nenorocit? Ai dormit pe preșul vecinilor! Să îmi fie rușine
să mai ies din casă, să mai dau bună ziua!

Beat, beat, dar se ridica de pe scaun parcă fără să se clatine. Nu înțeleg cum reușea. Mă uitam
cu groază spre mama și îmi mai încercam norocul o dată, acum, cu vocea îngrozită.
-Te rog, hai să mergem la noi în cameră, te rog, lasă-l!
Dar se urau prea tare, niciunul nu renunța. Sau așa mi se părea: că se urăsc prea tare.
Tata se apropia, simțeam mirosul de alcool plutind în toată camera… Pentru mine, mirosul ăsta
era sinonim cu frica. Erau unul și același lucru.
Și, când ajungea suficient de aproape, o lovea peste față. Cu pumnul. Mama se uita apoi la el
de parcă ar fi fost în stare să-l omoare.
-Du-te dracu’ de nenorocitu’ dracu’! și îl împingea..
Atunci îl enerva cel mai rău. Tata o lua de gât și se apuca s-o lovească cu pumnii in cap, pe
spate, pe unde apuca.
Mama lua câte un scaun și-l ridica spre el. Uneori, îl nimerea. Doar că el prindea scaunul și
începea s-o lovească cu el.
Atunci începeam noi să țipăm.
-Tata! Tata! O omori pe mama! O omori, tata!
Trăgeam amândoi de el până reușeam să-i atragem atenția. Și cand vedeam că s-a întors spre
noi, fugeam în cameră, sub pat.
Venea împleticit, înjurându-ne, și noi ne bucuram. Scăpase mama.
-Ieșiți, mă, d-acolo, ‘tu-vă-n gură de neisprăviți!
Noi nu scoteam un sunet. Încerca să se aplece, dar nu ne putea trage afară. Sau nu încerca
suficient, habar n-am…
Se întorcea în bucătărie și îi auzeam iar țipând. Auzeam și loviturile, se băteau iar… De
disperare că o bate iar pe mama, ieșeam de sub pat și eu, și frate-miu, și mergeam direct afară,
în curte. Dacă era vară, ieșeam desculți, dacă era iarnă, aveam papuci, dar tot ne tremurau
picioarele pe zăpadă. Ieșeam pentru că știam că mama nu va avea încotro și va veni după noi.
Doar așa o scoteam de-acolo.

Venea și ea și ne duceam toți trei la vecina Mioara. Ea trăia bine cu bărbatul ei, avea și trei
fete, și era bună si miloasă. I se rupea inima când ne vedea fugiți, așa. Ne așeza lângă sobă, la
ea în bucătărie, și când mama se spăla de sânge, nouă ne dădea fursecuri și ne făcea lapte cu
cacao. Mâncam fără să scoatem un sunet. Ca și cum orice literă, orice zgomot, cât de mic, ne-ar
fi putut aduce iar în iadul din care am fugit. Câteva ore stăteam acolo, așteptam să adoarmă
tata. Veneam tiptil și-l gaseam, de multe ori, prăbușit în pat, sforăind. Uneori, nici nu apuca să
se schimbe, dormea în hainele cu care venise de pe drum.

Atât de tare îl uram în momentele alea, că l-aș fi sufocat cu o pernă.

Mergeam și ne culcam în patul nostru micuț, cu mama la picioare. Țineam genunchii strânși
toată noaptea, să nu care cumva s-o lovesc. Mă trezeam amorțită, dar fericită că îl știam iar
plecat la muncă. Pleca devreme la muncă, pe la șase, înainte să ne trezim noi.

Mama era pensionată pe caz de boală, de când îmi aduceam aminte. Își tot lua medical, până
a reușit să se pensioneze. Era bolnavă cu inima, lua un pumn de medicamente pe zi. Uneori,
când era prea supărată și mi se părea că nu mai vrea să le ia, îi aduceam eu aminte. Se uita urât
la mine, ca și cum nu trebuie să mă bag, dar mergea să le ia. Cred că ne iubea în felul ei. Doar
că nu ne spunea. Și nu ne arăta.. Era mereu tristă, mereu nervoasă, mereu o nemulțumea ceva.
Iar noi tânjeam după o mângâiere de-a ei cum numai niște copii nemângâiați pot înțelege.

Uneori, când eram bolnavi, și ne aducea la pat ceai și pâine prăjită, avea și câte o vorbă bună:
“Hai, fata lu’ mama, că te faci tu bine!”

Cand o auzeam așa, mai că îmi venea să zac bolnavă câte o săptămână, că poate mai stă cu
mine. Avea privirea tristă mama, ca orice femeie cu destinul ei. Nu se mai bucura de nimic… nu-
mi aduc aminte s-o fi auzit vreodată râzând din toată inima. Așa cum nu-mi amintesc vreo
vorbă bună între ea și tata. În cel mai bun caz, când el nu era beat, nu se băgau în seamă.
Stăteau în bucătărie amândoi, răi, dușmănoși, fără să-și vorbească. Mama ieșea să arunce
afară, la flori, câte o oală cu apă și uita ușa deschisă. Dădea pisica să intre în casă și, atunci,
sărea tata.

-Zâââât! Închide, fă, ușa aia, a dracu’ ușă!

Iar noi așteptam să ne facem odată mari, să plecam care încotro. Vara era cel mai frumos
pentru ca mergeam la țară, în Alexandria, la bunicii din partea mamei. Acolo eram și noi
răsfățați.

Acolo l-am cunoscut pe el. Într-o zi de vară. Chiar în ziua în care făceam șaisprezece ani.

AL DOILEA CAPITOL

Când a venit vara aceea peste noi, ne-a prins în vacanță, în Alexandria, la casa bunicilor din
partea mamei. Nu erau bogați bunicii noștri, dar nu ne trebuia mult ca să fim fericiți. Ei măcar
nu se certau și nu se băteau. Bunica ne făcea în fiecare zi “cococi”, așa se numeau, și le mâncam
cu lapte. Făceam și treabă, dar nu să ne ostenim. Mai mult hoinăream, pe la vecini, prin grădini,
pe la gârlă, pe la pădure, pe te miri unde…
În ziua aia, când împlineam șaisprezece ani, l-am luat pe frate-miu să mergem la gârlă. Era
cald, cald de tot, și nu voiam decât să facem o baie, să ne mai răcorim.
Au venit și copiii de prin sat, ăia cu care se juca frate-miu peste tot. Copii de vârsta lui,
doisprezece-treisprezece ani. Și unul mai mic care-i urmărea mereu și, oricât îl alungau din
treaba lor, nu voia să plece cu niciun chip. Îl chema Alexuțu și avea pielea măslinie, părul mare
și ochii negri și curioși. Îi urmărea peste tot cu ochii ăia vioi ai lui.
-Stai, mă, Alexutu, acasă! Nu mai veni și tu, că mai mult ne încurci!
Hais! Ți-ai găsit. Și uite cum deschideam eu drumul, prin porumb, pentru ditamai gașca de
baieți de treisprezece ani, urmați îndeaproape de Alexuțu care nu se dădea bătut sub nicio
formă. Făceau o gălăgie băieții ăștia, de nu-mi doream decât să ajung și să mă pierd de ei, pe-
acolo.

Când am ajuns, m-am întins leneșă pe iarbă, să privesc cerul. Așa îmi plăcea mie când eram
mică, să stau degeaba la soare și să nu mă gândesc la nimic. Astea erau momentele mele cele
mai frumoase.
Auzeam, în zare, zarva pe care o făceau baieții la scăldat. Se stropeau cu apă, ieseau pe mal
doar ca să sară iar, cum fac baieții la vârsta lor, de nu te poți înțelege cu ei.
Îmi aduc aminte perfect cum am văzut două fete trecând prin fața mea, ieșite din lanul de
porumb. Una dintre ele a început brusc să strige, înnebunită de spaimă:
-Se îneacă o fetiță! Se îneacă!
M-am ridicat într-o secunda și m-am uitat către locul pe care mi-l arăta. Vedeam un chip de
copil la ceva distanță de gașca băieților, prinzând disperat, cu una dintre mâini, un fir de salcie
ca să rămână la suprafață.
Am început să merg iute către el și, pe măsură ce mă apropiam, începeam să conturez tot mai
clar chipul lui Alexuțu, cu ochii lui mari și negri care priveau acum fix către unica lui salvare,
salcia de care stătea prins. Ele au crezut că-i o fetiță văzând părul mare și chipul frumos,
angelic.
-Ajutoooor! Să mă ajute cineva! Se îneacă un copil aici! Ajutooor!
Am început să strig disperată în timp ce intram în apă, după el. Apa îl dusese aproape de un
vârtej, mi se părea că nu pot înainta suficient de repede, iar de înotat, prea bine, nu știam. Îi
vedeam privirea disperată, mânuța care ținea salcia strâns și nu-mi venea decât să țip tot mai
tare. Poate mă aude cineva, poate mă ajută cineva.
Atunci am auzit o mișcare în spatele meu. Un băiat pe care nu-l mai văzusem niciodată a
trecut valvârtej pe lângă mine, s-a dus înot până la Alexuțu și l-a prins cu amândouă mâinile.
Bietul Alexuțu nici să plângă nu putea. Atât era de șocat. S-a prins de gâtul salvatorului său și
au ajuns amândoi, în regulă, la mal. Eram așa speriată, că nu puteam scoate un cuvânt.
Gâfâiam de parcă aș fi alergat un kilometru și nu-mi dezlipeam privirea de la copil, să mă asigur
că e bine.
A venit și gașca de baieți, alertată de țipetele mele. Când i-a văzut, Alexuțu a început să-și
revină din spaimă. Și-a dat seama că e momentul lui glorie și a început să se vaite de pățanie de
mama focului, cu băieții adunați în jur.

Atunci m-am uitat către cel care îl salvase. Un băiat ce părea de-o vârstă cu mine, pe care nu-l
știam. Era îmbrăcat săracul, așa intrase în apă, avea tricou și pantaloni scurți, amandouă ude
leoarcă.
-Mulțumesc! i-am zis.
S-a uitat și el la mine. Avea ochii albaștri, senini precum cerul pe care îl privisem eu cu cinci
minute în urmă. Era bronzat, ca la țară, dar parcă îl prindea cu atât mai bine. Era înalt și
subțirel și avea o blândețe pe chip care te făcea să te simți apropiat de el din prima clipă.
-A avut noroc cu salcia aia… mi-a răspuns în timp ce își dădea jos tricoul, să și-l stoarcă.
Nu-mi luam ochii de la el.
-Da. Și a avut noroc și cu tine. Tu ești de-aici, din sat?
Mi-a zâmbit.
-Nu. Sunt din satul de lângă, la deal. Dar mai vin aici la pește. Sunt cu verii mei.
Am rămas în soarele acela arzător de vară privindu-ne unul pe celălalt fără să știm de ce.
-Eu mă numesc Andreea! i-am zis și i-am intins mana.
-Cătălin! Mi-a strâns mâna cu blândețe.
-E ziua mea azi! Nu știu de ce mi-a venit să-i zic asta…Așa, pur și simplu.
-La mulți ani! Câți ani faci?
-Șaisprezece.
A zâmbit.
-Mulți înainte!
-Da…mă bucur că m-ai auzit strigând.
-Îhî. Păi, te văzusem de când ai trecut încoace, la gârlă.
Am zâmbit și eu. Așa deci..:)
-Vrei să mergi cu noi în sat? Bunica mea îmi face tort.
-Da, vin. A răspuns fără să clipească. Și m-a bucurat. M-am întors către gașca de băieți
fascinați de povestea lui Alexuțu.
-Haideți să mergem. A făcut bunica tort!
I-am pus pe toți să jure că nu suflă o vorbă despre ce era să i se întâmple lui Alexuțu. Și pe
Alexuțu l-am pus să se jure cel mai tare.
-Mă, să nu te apuci tu acum să sperii lumea. Că nu mai vii cu noi. Auziși?
A dat din cap băiatul. Era fericit, devenise eroul zilei.
Băieții au luat-o în față, noi mergeam în urma lor.
-Tu ești de-aici? m-a întrebat deodată.
-Nu. Sunt din București. Aici vin la bunicii mei.
-Am și eu un văr în București. O să merg să stau la el când încep facultatea.
Am zâmbit. Avea planul făcut. Nu i-am zis nimic. Mergeam unul lângă altul în ziua aia toridă de
vară...
-Vrei să mergem sâmbătă la discotecă? m-a întrebat după o pauză lungă în care am simțit că a
încercat să-și facă curaj.
Am dat din cap.
-Nu. Nu imi plac discotecile.
N-a mai zis nimic până acasă. Când ne-a văzut, bunica a ieșit în curte cu un tort de mere care
arăta delicios, pus pe unul dintre platourile pe care le ținea pentru zilele de sărbătoare.

-Să trăiești, mamă! Să fii sănătoasă!

Am suflat în lumânări și băieții au aplaudat. Apoi, bunica a tăiat tortul și ei l-au mâncat pe
nerăsuflate, pitiți de soare sub vița de vie.

Eu și Cătălin am mâncat într-o parte, în liniste.

 -Mi-a plăcut. Foarte bun!
Am făcut un pas în spate. I-aș fi făcut loc să treacă, l-aș fi rugat să mai stea…Parcă așa
simteam...
-Mulțumesc pentru tort!
Se uita în ochii mei în timp ce soarele se juca în părul lui.
-Ne mai vedem pe la gârlă atunci!
I-am zâmbit și am dat din cap că da. Parcă mă simțeam brusc prea emoționată ca să mai zic
ceva. Și nu-mi dădeam seama ce anume m-a emoționat.

-Pa, Andreea! Mi-a părut bine!

L-am privit pe uliță în timp ce se îndepărta. L-am privit până când, efectiv, nu l-am mai văzut.
Aș fi putut să-l strig, să-i zic că mă gândesc să merg sâmbătă la discotecă. Ori să-i zic că mâine
voi merge iar la gârlă.
Poate orice cuvânt aș fi spus atunci, ar fi schimbat totul. Tot ce urma să se întâmple în viețile
noastre.

Dar n-am zis nimic.

AL TREILEA CAPITOL

Nu ne-am mai văzut toată vara. De parcă nici nu ne-am fi întâlnit vreodată, doar am visat.
Noi am stat până în septembrie la bunici. Îmi aduc aminte cel mai bine vara aceea poate și
pentru că atunci am început să realizez felul în care mă priveau bărbații. A venit un vecin din
sat de la noi, într-o zi, unul care nu ne mai văzuse pe mine și pe frate-miu de câțiva ani, pentru
că fusese plecat la muncă, afară.
Și când a intrat în curte, a întrebat-o pe bunica, fără să-și ia ochii de la mine.
-Da’ fata asta cine e, mamaie?
-Cum, Săndele, n-o știi? E fata fii-mii, Gina. Aia de-i măritată la București.
-Andreea, aia micuță?
Vorbea de mine de parcă n-aș fi fost acolo.
-Da. S-a făcut și ea fată mare!
Săndel a rămas trăsnit uitându-se la mine. Așa de tare m-a pus pe gânduri felul în care m-a
privit, că m-am dus să mă uit în oglindă.

Aveam părul șaten deschis, iar soarele îl decolorase și acum părea chiar auriu. Cădea în inele
peste umeri, pe spate, până aproape de fund. Îl pieptănam tot mai greu, dar mă durea inima
să-l tai. Prea se mira toată lumea de cât e de frumos.
Aveam pielea albă și ochii negri, exact ca mama. Ăsta era un contrast pe care-l moștenisem
printr-un noroc. Și mama fusese, tânără, frumoasă tare, doar că greutățile, calvarul trăit alături
de tata, i-au întunecat privirea și i-au așezat pe chip o expresie așa de rea, că nu-i mai puteai
observa trăsăturile frumoase.
Tot timpul m-am considerat prea slabă, dar parcă acum începea să-mi placă să-mi văd pulpele
așa subițiri și genunchii anemici în spatele rochițelor de pânză.
Sânii îmi crescuseră nu prea mari dar erau, așa cum s-ar numi la București: ”obraznici”.
Începusem să mă rușinez de felul în care străpungeau tricourile sau rochițele, și căutam să port
sutien, chiar dacă mama nu-mi luase decât unul. Pe la țară, mergeam așa, fără.
Babele, sătule de muncă, stăteau adunate pe băncuțe, pe la porți. Se uitau lung după mine
când treceam să iau câte o pâine sau suc pentru frate-miu, și le auzeam vorbind între ele.
-Uite asta, n-a dat pizdă! Ia uite cum îi stau țâțele!
Mă rușinam și grăbeam pasul. Nu vedeam legătura și, oricum, discuția m-ar fi rușinat prea tare
ca să iau parte la ea.

Acestea sunt și ultimele amintiri pe care le am virgină. Prin septembrie, când am venit înapoi
în București, cu vreo câteva zile înainte să începem școala, niște băieți și fete din cartier m-au
întrebat dacă merg la discotecă, sâmbătă. Se deschisese una nouă, chiar la noi, în Giulești, și
toată lumea numai de ea vorbea.
Pe fete le știam, copilărisem cu ele. Și pe băieți, dar nu pe toți. Era unul nou, Danezu, care zicea
că vinde telefoane aduse de p-afară, cu tot cu încărcătoare. Toată lumea căuta să stea prin
preajma lui, doar-doar ar prinde un telefon mai ieftin. Avea un BMW luat la mâna a doua de
prin Germania, dar era fiță mașina. Leșinau fetele când venea pe-acolo. El se tot uita după
mine. Ba chiar mi-a și zis unul dintre baieți că s-a interesat: cine sunt? am prieten? merg prin
discoteci? Parcă nu-mi venea a crede. Era plin cartierul de fete, de ce să-i vină tocmai pe mine?
-Eeeee…! mi-a răspuns misterios amicul meu pe care-l întrebase de mine. Nu stai nici tu rău
pe dotări!
Mda. N-am zis nimic. Dar am acceptat să merg sâmbătă la discotecă. Să le zic alor mei, n-avea
rost. Riscam să nasc un nou scandal și asta era tot ce-mi lipsea. O bătaie între ei, când eu voiam
să mă distrez. Am așteptat-o pe mama să se culce, rugându-mă ca seara să decurgă fără
incidente. Nu stiu dacă au fost, că tata doar a venit și a plecat iar la cârciumă, din trei în trei
ore. Nici nu știu de ce mai venea. Doar așa, ca să se mai înjure cu mama, că apoi pleca oricum
înapoi. Pe la nouă seara, când a plecat iar, m-am dus la mine in cameră și m-am îmbrăcat. L-am
rugat pe frate-miu să țină de 6.
-Cristi, dacă întreabă mama de mine, îi zici că mi-e rău și m-am culcat. Ai înțeles?
Frate-miu zâmbea. Era cel mai cuminte copil.
-Bine, bine…Dar vezi ce faci p-acolo!
Am deschis larg geamul, m-am urcat pe-un scaun, și am sărit direct în curte. Dres n-aveam, ca
să-l agăț… Îmi luasem o fustă scurtă, albastru electric, cum se purta atunci. Aveam un tricou
negru, puțin cam decoltat, și sandale negre, cu toc.
Când m-a vazut, câinele a dat din coadă, bucuros. N-a scos un sunet, parcă știa, săracul, că
trebuie să facă liniște. Am deschis poarta și dusă am fost.
La discotecă, m-am întâlnit cu toată gașca. Mie, sinceră să fiu, nu prea îmi plăcea …Era un fum
gros de-l puteai tăia cu un cuțit și mi se părea că toate fetele dansează lasciv tocmai pentru a
atrage atenția băieților care analizau de pe margine. Danezu nu mă scăpa din priviri. Ce făcea,
ce dregea, tot lângă mine ajungea. Se cunoștea cu toată lumea, dădea salut cu toți și făcea
drumuri dese pe la baie. Asta am reținut. La un moment dat, m-am pomenit cu el în spatele
meu.
-Dacă te-ai plictisit și vrei să ne mai plimbăm, să-mi zici!
Chiar mă plictisisem. Mi se părea că se întâmplă același lucru și mă săturasem să vorbesc tare,
să mă fac înțeleasă de prietenele mele, când oricum nu auzeau ce zic din cauza muzicii. Cu
dansul, nu prea le aveam, mai mult stăteam și mă uitam stânga-dreapta.
M-am gândit repede și am dat din cap că “da”, putem să mergem să ne plimbăm.
În zece minute, mă urcam în BMW-ul cu care înnebunise tot cartierul. A deschis geamurile și a
pornit muzica la maxim, în timp ce demara în trombă. Toți cei adunați în fața discotecii se uitau
la noi. Am lăsat capul pe spate și am început să râd cu poftă. Devenisem vedeta cartierului fără
să-mi dau seama.
-Unde mergem? l-am întrebat când am văzut că ieșim din cartier.
-Să ne plimbăm, nu? mi-a răspuns zâmbind. Care-i treaba cu tine, Andreea? De ce stai așa
retrasă?
-Ăăăăă, nu stau retrasă, doar că nu prea îmi place la discotecă. E aglomerat și e gălăgie…
-D-aia e mai bine că am plecat…
Nu mă mai privea. Se uita doar în față.
-N-as vrea să mergem prea departe… i-am zis când am văzut că accelerează.
-Ce-ai, mă? Ne plimbăm puțin. Un’ să mergem departe? mi-a zâmbit iar și mi-a pus o mână pe
picioare. Nu i-am dat-o la o parte, am așteptat s-o ia singur.
Mi-am dat seama că ieșim din București și ușor, ușor, începusem să mă sperii.
-Unde suntem aici? l-am întrebat deodată.
-Am ajuns. Mi-a zis calm și a oprit mașina.
-În pădure?
-Stăm liniștiți, nu ne deranjează nimeni…
Eu mă speriam tot mai rău, iar el era atât de calm încât îmi crea senzația că e o problemă cu
mine. A lăsat pe spate scaunul pe care stăteam.
-Să stai și tu mai comod. Mi-a zis.
Nu m-am mișcat. Îmi plăcea, dar mi se părea prea îndrăzneț.
-Tu ai un iubit, Andreea?
M-a întrebat în timp ce-și aprindea o țigară.
-Nu, nu am.
-Ai vrea să ai?
-Nu știu. Nu m-am gândit la asta în mod deosebit.
-Mie mi-ar plăcea să fii iubita mea.
M-am uitat la el. Îi vedeam conturul în lumina lunii și mă fascina felul în care se ridica fumul de
țigară în liniștea aceea a nopții. Eram doar noi și greierii.
-Eu nu știu dacă vreau acum să fiu iubita cuiva…
A aruncat țigara pe geam și s-a apropiat de mine. A început să mă sărute încet pe gât, în timp
ce mâinile îi alunecau pe sâni, direct pe sub tricou. Mă luase prin surprindere cumva, nu cred că
mă așteptam să încerce așa mult de prima oară. Am încercat să mă trag puțin de lângă el…
-Ăăăăă, eu… Eu n-am mai fost cu cineva așa…înțelegi?
S-a oprit puțin și mi-a zâmbit.
 -Și ce? Decât să fi fost cu vreun prost, mai bine așa…
Apoi mi-a acoperit gura și i-am simțit limba invadându-mă… Nu avea nicio reținere, nicio
ezitare…Am încercat să răspund sărutului dar când i-am simțit una dintre mâini pe sub fustă,
între picioare, m-am tras. Atunci el mi-a prins amândouă încheieturile mâinilor și s-a așezat cu
totul peste mine.

Nu mă mai puteam mișca…

AL PATRULEA CAPITOL

Vreo șase luni după, n-am mai suportat să mai vorbesc cu niciun băiat. Mă enervau numai
când îi vedeam. Erau prea vii amintirile în capul meu. Cum îmi ținuse mâinile, cum mă apăsa,
cum mi-a ridicat fusta…durerea aceea cruntă dintre picioare…cum mă rugam în gând să se
termine mai repede…. Uneori îmi venea să vomit. Îl mai văzusem în cartier și după. Căuta să
intre în vorbă cu mine… Dar eu, dacă îl vedeam cu băieții în capul străzii, ori intram înapoi în
casă, ori o luam în partea opusă, chit că știam că ocolesc.
Într-o seară, cum am ieșit din curte, am dat cu ochii de el. N-am mai apucat să mă întorc, dintr-
un pas era lângă mine.
-Andreea, stai! De ce fugi așa, măi, fată? M-am întors și m-am uitat rece în ochii lui.
-Am treabă! i-am zis scurt.

-Hmmm, nu știu de ce te porți așa urât cu mine. Uite, ca să-ți mai schimbi atitudinea față de
mine, îți fac cadou un telefon. Cu tot cu încărcător.

A deschis portbagajul mașinii și a scos o cutie de acolo.

-Ce zici? Te bucuri?

Mă uitam fix în ochii lui, fără să tresar.

-Nu vreau niciun telefon!

-Serios? N-am mai auzit fete să nu vrea telefoane, auzi!

Se uita la mine, aștepta probabil să întind mâna după telefon, să-l văd macar. M-am întors cu
spatele și am plecat fără să-i mai zic nimic. Nu mai puteam să-l văd în ochi. A rămas acolo, în
drum, uitându-se după mine și, când s-a convins că plec pe bune, a strigat:

-Femeie nebună mai ești!

De atunci, am scăpat de el. Ne mai vedeam prin cartier, dar nu mă mai băga în seamă, slavă
Domnului!
 În schimb, începuse să mă întrebe de una, de alta, un alt vecin de-al meu. Era un bărbat la
vreo treizeci și ceva de ani, necăsătorit, pe care îl știa tot cartierul drept “combinator”.
Adică îți făcea toate combinațiile de care aveai nevoie, așa se traducea termenul la noi.
Aveai nevoie de bani? Îi ziceai lui și știa el unde să te ducă să iei cu împrumut. Voiai parfumuri
la negru? Știa el pe cineva care aduce. Voiai masă la club, în Giulești, în cea mai aglomerată
sâmbătă din an? Știa el cu cine să vorbească, să-ți facă rost. Habar n-am cu ce se ocupa, știu
doar că părea să aibă tot mai mulți bani, judecând după cum își schimba mașinile și după
faptul că te putea rezolva cu ABSOLUT orice aveai nevoie. Sigur, totul avea un preț. Pe el îl
chema Ion dar, de când îi crescuse importanța în cartier, începuse să-și zică John.
La un moment dat, am văzut că în locul casei bătrânești în care locuia împreună cu părinții,
începuse să se înalțe ditamai vila, de se mirau toți de ea când treceau pe-acolo. Pe mine nu mă
interesa ce “zăcământ de aur” găsise, dar nu puteam să nu observ schimbările din viața lui.

Într-o seară, când mă întorceam de la chioșc, m-a oprit. Era cu mai mulți băieți din cartier
care se uitau lung după mine. Dar John nu-mi părea precum Danezu… Mi se părea mai de
încredere.

-Mă, Andreea, mă. Frumoasă te-ai mai făcut!

Am zâmbit. Tot îl auzeam cum se mira. Pe mine, nu prea mă interesa. Aveam prea multe
necazuri pe cap.

-Stai un minut, să vorbim! Ce faci tu? Cum e viața ta?

Am dat din umeri.
-Nu știe toată strada cum e? am răspuns resemnată.
-Tot așa bea ăla bătrân? Nu s-a săturat?
-Ce să se mai sature….acum chiar e prea târziu să se mai sature…
-Mda, nasol. Auzi, dacă ai nevoie de ceva, să te ajut, îmi zici. Bani, orice. Nu se pune
problema.
Nu știam ce să cred. Mă obișnuisem să fiu rezervată în fața oricui.
-Da, mulțumesc! și am dat să plec.
-Auzi, eu mi-am făcut un club, nu știu dacă ai auzit.
-Nu, n-am auzit.
-Bine, e ceva mișto, nu ca țărăniile astea de prin cartier. Și exclusivist, vin doar parteneri de
afaceri de-ai mei și prieteni de-ai lor, nu toți ghiolbanii cu șosete flaușate.
Am tăcut. Nu înțelegeam de ce îmi povestește mie lucrurile astea.
-Și am niște fete care dansează acolo, știi? Mă rog, mai țin legătura cu clienții, se ocupă să nu
le lipsească nimic, fac atmosferă, chestii d-astea. Să fie frumos, știi? Și aș mai avea nevoie de
cineva. O fată frumoasă ca tine, așa. Nu-ți mai zic că bani se fac cu grămada, nu așa…
Am lăsat capul în jos. Urma să dau în câteva luni la facultate, la ASE, visul meu. Nu aveam cum.
Și nici nu voiam.
-Mulțumesc, John. N-am cum, trebuie să mă pregătesc pentru facultate…
-Am înțeles, baftă multă! Dacă te răzgândești, știi unde mă găsești! Te pup și să știi că te-ai
făcut frumoasă rău de tot!
Nu m-am mai gândit la asta după ce am vorbit cu el. Încercam să mă concentrez pe învățat,
atât cât te puteai concentra într-o casă în care urletele și bătăile erau la ordinea zilei.
Îmi făcusem și un prieten, Marius. Tot un băiat de prin cartier, dar cuminte, nu golan cum
erau cei mai mulți. Ieșeam pe la film, mai mergeam într-un bar…Discoteca o evitam cât puteam,
nici nu mai voiam să aud.

M-am culcat cu el de câteva ori, pe la el pe-acasă. Trecusem peste trauma pe care mi-o
provocase Danezu, dar tot nu puteam înțelege de ce se dau oamenii în vânt după sex…Cu
Marius, cel puțin, nici nu reușeam să-mi dau seama dacă a început ori acum se termină. Atât de
rapid era totul, că îmi lua mai mult timp să mă dezbrac. Dar nu mă deranja cu nimic… El era așa
atent cu mine și diferit față de restul, că partea cu sexul nici nu prea mă interesa.

Dar, pe masură ce mă apropiam de examenul de admitere, nu prea mai aveam timp să ies.
Știam că majoritatea colegilor mei, care voiau să dea la aceeași facultate, făceau meditații și nu
voiam să rămân în urmă doar pentru că noi nu ne permiteam. La un moment dat, s-a plictisit și
Marius să mă tot întrebe dacă pot ieși și a lăsat-o mai moale.

Eu mi-am urmat planul. Am terminat liceul și m-am dus în ziua examenului de admitere cu
inima cât un purice. Am făcut tot ce am știut, tot ce am crezut că-i bine. Apoi am așteptat
rezultatele.

M-am trezit dis de dimineață și m-am dus spre facultate fără să mă gândesc la nimic. Cred că
îmi doream așa mult să-l iau, că îmi era frică să-mi fac speranțe.
Mi-am căutat numele pe lista admișilor vreo douăzeci de minute. Am luat nume cu nume, de
sus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta, în toate felurile. Nu eram. Pe lista celor
respinși, m-am găsit în primele două minute. Eram în primii cinci sub linie. Dar sub linie.
Pentru prima oară, în viața mea, m-am simțit…terminată. Ăsta e cuvântul. Învinsă. Simțeam că
totul era pierdut și mai rău decât atât nu are ce să mi se întâmple.
Dar, evident, mă înșelam. Se putea mult mai rău.
Când am ajuns acasă, mama făcea ciorbă. Nu mă întrebase nici măcar o singură dată de
facultate, deci n-avea niciun rost să-i zic că am picat. Nu cred că o interesa oricum. S-a uitat la
mine când am intrat pe ușă și mi-a zis rece, de parca m-ar fi trimis după pâine.
-Tac-tău are cancer!
M-am uitat la ea fără să înțeleg. Cum? Ce era asta? O glumă proastă de-a ei, de-a destinului,
de-a cui?
-Taci dracu’ din gură! l-am auzit pe tata din dormitor.
-Du-te dracu, mă! O să-ți cânte Scaraoschi la cap, să vezi tu!
Mi s-au înmuiat picioarele și m-am așezat la masă. Mama nu se mai oprea.
-Așa îi trebuie! Și-a băut și mințile! Da’ ce credea el? Că nu vine ziua plății? Ia uite-l! Ducă-se
dracu’ că bani de doctori nu avem. Nici de pâine n-o să avem, cânta-i-ar dracii, dacă nu mai
muncește!
Acolo am stat, la masa aia, încă mult timp. Ei continuau să se certe, dar eu parcă nu-i mai
auzeam. Eram pierdută în gândurile mele. Frate-miu! Frate-miu trebuie să meargă la școală, să
facă meditatii, să ia la facultate, să iasă din nenorocirea asta în care ne zbăteam dintotdeauna.
Trebuie să scăpam de-aici!
M-am ridicat și i-am lăsat să se certe în continuare, în spatele meu. Aveam o singură țintă: să
merg să vorbesc cu John.
Unde era clubul ăsta până la urmă?

AL CINCILEA CAPITOL

Din fericire, nu foarte departe de casa noastră. M-am dus în timpul zilei, clubul era închis.
De cum am intrat, am simțit miros de țigară amestecat cu parfum…Mi-au sărit în ochi
canapelele roșii, din piele, și tablourile îndrăznețe, în culori tari, de pe pereți.
Barul era așezat chiar pe mijloc și, în spatele lui, era o platformă plină de reflectoare stinse
acum. Am bănuit de cum am văzut că acolo dansau fetele.
Se auzea muzică în surdină, în boxe, și un băiat drăguț își făcea de lucru prin bar.

-Buna ziua! John e? l-am întrebat.

-La masă! și a dat din cap în direcția în care urma să-mi găsesc vecinul.
De cum m-a văzut, s-a ridicat în picioare. Atunci am văzut că mai era un bărbat cu el, la masă.
-Cipriane, ți-am adus cea mai frumoasă fată din Giulești!
Vorbea cu bărbatul de lângă, dar se uita zâmbind la mine. Părea extrem de încântat că sunt
acolo.
-Andreea, chiar speram să vii. Ce să facă, mă, o fată așa frumoasă ca tine? Contabilitate? Păi,
bine, mă, și urâtele ce mai fac atunci?
Râdea când m-a luat în brațe și m-a pupat pe obraz.
-El e Ciprian, prietenul și partenerul meu de afaceri. Ce vrei să bei? m-a întrebat.
M-am așezat pe canapeaua de piele, uitându-mă iar în jur. Nu mă așteptam să fie atât de
extravagant, mă așteptam la ceva mai de cartier, cred…
-O cola.
-Termină, mă, cu cola! Îți fac un cocktail, ceva bun de tot…ai încredere în mine!
I-a zis băiatului de la bar o denumire pe care n-am înțeles-o și s-a așezat apoi la masă.

-Ce faci, mă, Andreea? Gata, te-ai hotărât?

Mă uitam fix la el. Îmi veneau în cap, rând pe rând, toate scenele de acasă. Toate bătăile,
toate scandalurile. Acum boala…Iar frate-miu, săracul, avea nevoie de adidași, spunea asta la
fiecare două zile, dar nu era nimeni să-l asculte.
-Da, m-am hotărât.
-Așa, mă, frumoasa mea! Bate palma!
M-a și pufnit râsul, dar m-am conformat. John avea un stil al lui…aparte.
Îmi venise cocktailul și am început să sorb încet din el. Era bun, îmi plăcea.

-Bun, să-ți zic atunci câte ceva despre noi. Ăsta e un loc diferit de tot ce știi tu în oraș. E club,
într-adevăr, dar noi avem aici clienții noștri, prietenii noștri, mulți oameni de afaceri străini
care, cum ajung în țară, vin aici. Se simt ca acasă. Avem bucătărie, avem cea mai variată
băutură, personalul e cald si mereu atent, fetele de la animație sunt cele mai frumoase fete din
orașul ăsta. Avem petreceri private de multe ori, cu diferite tematici. Seara italiană, grecească,
turcească, draci să-i pieptene. Cum vrea fiecare. Știi cum e, clientul nostru, stăpânul nostru.

-Am înțeles. Dar ce ar trebui să fac eu?

-Știi să dansezi?

-Nu prea…

-E, na! Femeie frumoasă să nu știe să danseze nu prea am văzut. O să te descurci perfect, o să
vezi. Asta o dată. Apoi, vreau să ai grijă de oamenii ăștia de vin să dea cu bani pe noi. Să fiți
fete atente, printre mese, cu ochii pe ei. Mai un zâmbet, mai o întrebare. Asta face diferența
între cluburi. Cum se simt clienții, cum sunt primiți. Să fii pe fază, Andreea! Să nu dormiți în
ghete cum am mai văzut eu fete prin alte locuri… Ziceai că nu sunt acolo, prezente…Păi, să mor
dacă le țineam. Dă-te, mă, jos de pe tocurile alea, că te-ai urcat pe ele ca să dormi. Dă-te jos și
du-te, mă, fata tatii, fă-te casiera, fă-te profesor de biologie…Dar, în lumea asta, n-ai ce să cauți.
Nu ai stil, dormi. Așa le spuneam, să mor. Dar, mă rog. Nu erau fete de la mine, nu m-am băgat.
Tăceam. Îl priveam fascinată. Avea un fel de a vorbi de nu-l puteai întrerupe.
-Program de miercuri până duminică…Iei și tu câteva sutici de euro pe lună, dacă te ții de
treabă. Fetele au și ture, mai fac schimburi între ele, treaba voastră, voi vă înțelegeți, dar
pierdeți bani. Fiecare seară nemuncită înseamnă bani pierduți și nu prea o să-ți convină.
Aici mi-a atras atenția.
-Adică sunt și bani pe care îi primim în fiecare seară, pe lângă salariul fix?
-Și normal! mi-a zis fără ezitare.
Am lăsat capul în jos. Simțeam nevoia să-i evit privirea, nu știu de ce.
-Și ce trebuie să facem pentru ei?
A zâmbit și m-a luat de după umeri. Am început să mergem încet spre bar.
-Mă, frumoaso! Oamenii care vin aici trebuie să se simtă perfect. Înțelegi? Că așa se întorc. Ei
oricum au bani de dat…De ce să-i dea în altă parte, să nu ni-i dea nouă? Eu așa văd. Ce? Ție ți-
ar sta rău cu o mie de euro, pe săptămână, în buzunar?
-Nu. I-am răspuns.
-E, vezi? Acum depinde de tine cum îi ții, cum îi faci să se întoarcă, cum ții afacerea vie
practic…”
M-am uitat la el.
-Trebuie să mă culc cu ei?
S-a strâmbat.
-Cuvântul ăsta…”trebuie”…așa nu-mi place…Aici nu e închisoare, nu e capcană, nu trebuie să
facă cineva ceva ce nu vrea. Noi vindem iluzii, Andreea. Nu sex. Noi le vindem iluzia că cele mai
frumoase și rafinate femei își petrec seara în compania lor pentru că sunt băieți mișto. Și merg
mai departe, la hotel, cu ei…tot așa. Că le place compania. Clientul e în centrul atenției,
înțelegi? Că trebuie să plătească la băiatu’…normal! Ce dracu’ e gratis în ziua de azi? Dar totul
trebuie să aibă o frumusețe, o conduită…Vine omul cu prietenii aici, mănâncă bine, bea un
pahar, două, de șampanie scumpă, își petrece seara în compania unei fete frumoase… Ce-i rău
în asta? Păi, vrei să-ți zic ceva? Eu am fete, aici, care vorbesc două-trei limbi străine. Ți le
îngroapă pe tocilarele tale de la ASE. Le mănâncă pe pâine. Și să vezi frumusețe de fete. Se
chinuiau casiere pe la vreun dobitoc de patron, plăteau trei rate pe lună și aia era toată viața
lor. Urât. Pe când așa, ia întreabă-le, când or veni. E vreuna care n-a vazut toată Europa? Și
toată lumea asta, nu doar Europa. E vreuna care are chiloții rupți în cur? N-ai să vezi. Își
comandă țoale de pe cele mai șmechere site-uri de-afară, n-a văzut România țoale ce au ele.
Genți, pantofi… Ce dracu’, mă!
A făcut o pauză, așteptând, probabil, să zic ceva. Dar nu puteam zice nimic.
-Andreea, uite cum facem! Vin fetele încoace, pleci cu ele la cumpărături. Io îți dau card, nu
mă uit cât cheltuiești, nici nu vreau să știu. Îți iei tot ce ai nevoie. Țoale, farduri, pantofi cu toc,
treaba ta, tu știi. Te faci divă cum n-a văzut orașul asta. Și, dup-aia, mai stăm de vorba…Ok?
-Trebuie să îi iau adidași lui frate-miu… i-am zis eu cu voce scăzută.
-Ia-i două perechi, să aibă de schimb. Aici suntem familie, înțelegi? Nu trebuie să te mai
gândești că ar putea să-ți mai lipsească ceva. Vii și zici: vreau cutare! Gata, domne, o rezolvăm!
Da, frumoasa mea?
Am zâmbit. Avea un talent la vorbe omul ăsta, ceva extraordinar. Te făcea să te simți chiar ca
într-o familie și parcă nici faptele nu ți se mai păreau așa grave. “Noi vindem iluzii, Andreea!”
N-a mai așteptat să-i zic nimic. A pus mâna pe telefon și a sunat-o pe una dintre fete:
-Alo, Lari? Hai la club, nebuna mea, că avem o fată noua! Vreau să te duci să o îmbraci, țiplă o
faci. Daaaa….E frumoasă rău de tot!

AL ȘASELEA CAPITOL

„Larissa cu doi “s”, după cum aveam să aflu mai târziu, a ajuns la club într-o oră. S-a pupat cu
John și mi s-a părut că mâna lui a coborât prea mult spre fundul ei. Dar poate era doar
imaginația mea care o lua razna.
Ne-a făcut cunoștință, apoi John mi-a dat un card și a chemat un băiat de p-acolo, care îl ajuta
la toate.
-Florinele, ia și tu fetele astea frumoase și plimbă-le pe la malluri. Ai grijă de ele ca de două
comori:)))
Florin s-a așezat la volan, noi două, în spate. Larissa era o tipă cu pielea arămie, în mod
evident mai în vârstă decât mine. Am intuit că era un fel de șefă peste fete, fiind cea mai veche.
Avea tatuaje peste tot, inclusiv pe gât, buzele injectate, sânii puși. Mă întrebam dacă așa va
trebui să arăt și eu. Că n-aș fi vrut, îmi plăcea cum eram.
-Se bucură mult John că ai venit… mi-a zis deodată.
Am rămas surprinsă.
-Da?
S-a uitat fix la mine. Îi puteam observa riduri ușoare în jurul ochilor, acoperite bine sub fondul
de ten și stratul gros de pudră.
-Lui îi plac astea, mai naturale, așa… N-ai fi din întâmplare virgină, nu?
M-a șocat. De ce ma întreba asta?
-Nu, nu sunt… Am zis încet, să nu ma audă Florin. Dar la câte văzuse și auzise el, nu cred că
mai conta.
-Păcat! Se iau bani mulți pe treaba asta…
-Pe virginitate???
-Da’ cum să nu! Sunt fete care-și fac și operație, dacă știu că-și scot banii apoi…
Am tăcut. Nu-mi venea să cred. Nu m-aș fi gândit la asta într-o mie de ani.
-N-ai mai făcut treaba asta, nu? m-a întrebat fără să-și ia ochii de la mine. Cred că se vedea de
la o poștă că sunt încurcată.
-Nu.
-O să-ți fac un instructaj înainte, niște lucruri pe care e bine să le știi.
M-am uitat spre ea. Urma cea mai grea parte, eram conștientă.
-Zi-mi.
-Cred că ți-a explicat și John, noi suntem altfel aici…Nu suntem la colț de stradă și nici în
vitrină, în Amsterdam. Clienții sunt oameni de afaceri, mulți sunt străini, și majoritatea se știu
cu John. Cu el stabilesc totul, înțelegi? Și dacă nu e John, e Ciprian. Treaba noastra e să-i facem
să se simta bine la club și după…Banii îi iei mereu înainte și îi dai lui John partea pe care ți-o
cere.
-Adică cât?
-Mai mult de jumate. Dar stai liniștită, rămâi cu suficient. Nici n-ai visat tu atâția bani…
N-am mai zis nimic. A continuat ea.
-Cu cât ești mai abilă, mai profi, se vor întoarce. Și te cer tot pe tine. Și uite așa strângi
bănuțul. Eu am un moș spaniol care nu mai vrea să plece acasă. S-ar muta în România numai ca
să vină la mine. Zici că a înnebunit la bătrânețe. Nu mai vrea nicio fată, nu-i mai trebuie nimic.
Îmi plătește în plus și nu-ți zic: parfumuri, pantofi…ar aduce și pe dracu’ ghem.
Am vrut să tac. Dar nu m-am putut abține.
-Cât e de bătrân?
-Hahahha! Ia uite ce problemă ai tu! O să ajungi să-i preferi pe moșii ăștia nătărăi. Dar trebuie
să ai mare grija cu ei. Ăștia iau Viagra înainte să vină la futut. Să nu crape, dracu’. A avut Amy
unul, acum vreo două luni, a făcut preinfarct, săracu’. A chemat direct salvarea. Dacă murea
omul, era nenorocire mare pe capul nostru. Nici nu vreau să mă gândesc.
Am întors capul. Mă uitam pe geam. Erau prea multe informații pentru mine într-un timp atât
de scurt.

-Sunt niște camere și la club, acolo, în spate…dar alea sunt așa…pe repede înainte. Altfel, John
preferă, pe cât posibil, să mergem la hotelul ăla de lângă club. Dacă vrea și clientul, evident.

-De ce vrea acolo? Am întrebat.

-Să avem și noi protecție cât de cât. Că pe unii îi mai ia capu’! Așa, ești acolo, aproape, îl suni
pe John, chemi paza de la club dacă e groasa rău…!

Am înghițit în sec.

-Ce înseamnă că îi ia capu’?

Larissa a zâmbit. Era prima oară când îmi zâmbea. Cred că era surprinsă de faptul că nu mă
pricepeam deloc.

-Draga mea, noi nu practicăm BDSM-ul. Adică John ne-a zis din capul locului că preferă să
pierdem bani decât să ajungem în situații nasoale, cu poliție pe cap, familiile fetelor grămadă,
și așa mai departe. A fost un caz anul trecut, o fată, Deny, a stat două săptămâni în spital, la
Floreasca. A fost scandal mare. Și, de atunci, gata. Adică, doar dacă știi tu clientu’, ești sigură că
respectă niște limite și nu se ajunge în situații d-astea…
Îmi tot repetam în cap și nu-mi venea să cred. O fată a stat două săptămâni în spital????
-Dar ce înseamnă BDSM?
S-a uitat și ea pe geam. Cred că obosise să tot explice.
-Înseamnă supunere sau dominanță sexuală. Sclav și stăpân. Practici sado-masochiste.
Bătăiță, pe înțelesul tău…:))) și nu numai. Vezi că au nebunii niște filme în cap de te lasă în
scaun cu rotile. Zici nu și gata. Nu te înțelegi cu ei, direct suni. Ori pe John, ori la pază. Nu riști
nimic, ai înțeles?
Am dat din cap că da.
-Dacă tot ai început, ce altceva ar trebui să mai știu? Am întrebat-o. Măcar să fiu sigură că am
aflat despre tot ce poate fi mai rău.
-Trebuie să ții minte un lucru. Niciun bărbat fericit nu plătește pentru sex. Deci, dacă a ajuns
cu tine, omul ăla caută ceva. Cu cât vei intui mai bine problema lui interioară, cu atât o să te
placă mai mult. Aici nu e doar de futut. Ei vor companie, vor să nu fie singuri, vor să se simtă
bărbați. Unii sunt ok, alții au probleme pe care nu le mai poate rezolva nici psihologul, dar
noi…
Altfel, negocierea sumei o face John în funcție de cât vor oamenii să stea cu tine.
Și, la fel de important pentru tine, prezervativul și clisma sunt sfinte!
Am lasat iar capul în jos.
-Eu…nu…Eu…nu….
Larissa a zâmbit, a înțeles ce vreau să spun. S-a uitat iar pe geam.
-Bine, bine, tu nu. Tu să înveți să ți-o faci!
N-am mai scos un cuvânt tot drumul. La mall, ca să-mi revin, am cumpărat pentru prima oară
în viața mea, tot ce mi-am dorit, fără să mă intereseze, fără să mă uit la bani. Lenjerie intimă,
portjartier, rochii scurte, rochii lungi, sandale cu toc, pantofi roșii, alte sandale cu toc și tot așa.

I-am luat lui frate-miu două perechi de adidași, mamei-un capot de casă, și lui tata-un pulover.
Abia așteptam să le vad chipurile surprinse.

Când am ajuns acasă, mama ieșise după pâine. Tata era în dormitor, la televizor. De cand își
luase medical, ori se ducea să bea, ori stătea la televizor.

Am intrat la el în cameră și am început să vorbesc pe nerăsuflate de teamă că mă va întrerupe.

-Tata, ți-am luat un pulover. Că m-am angajat la club la Ion, ăla din capul străzii. O să fiu
chelnăriță acolo, e salariul bun, se face și șpagă. Și…asta voiam să-ți zic…tu să-ți vezi de
tratament, de tot ce trebuie făcut, că o să avem bani să-l plătim.
S-a uitat la mine câteva secunde care mi s-au părut infinite, fără să scoată un cuvânt. Nu
înțelegeam de ce nu are nicio reacție în timp ce-i întindeam puloverul cu amândouă mâinile.
Apoi, când m-am uitat mai bine, mi-am dat seama că începuse să plângă.
Mi-au dat și mie lacrimile, așa că am pus puloverul pe pat și am ieșit din cameră.

AL ȘAPTELEA CAPITOL

A doua zi, m-am dus la club înainte să înceapă programul. John voia să mă vadă dansând.
Situația mă încurca cumva…dansul nu a fost niciodată specialitatea mea. Am evitat discotecile
cât am putut, iar prin casă nu prea aveam motive să dansez.
Mi-am făcut geanta și ma grăbeam să ies pe ușă când am dat nas în nas cu frate-miu care venea
de la școală.
-Unde pleci, Andreea?
M-am uitat în ochii lui nevinovați și mi s-a strâns inima. Parcă nu-mi fusese mai drag niciodată.
Avea în picioare una dintre perechile de adidași pe care i le cumpărasem de la mall.
-Îți vin? l-am întrebat.
-Da, mulțumesc! A lăsat capul în jos. Se făcea tot mai mare și cred că începuse să-l
stânjenească faptul că încă trebuia să ceara bani de haine.
-Să fii cuminte! l-am pupat pe frunte și am ieșit.
La club, m-a întâmpinat Florin, băiatul bun la toate al lui John.
-Hai să te duc la fete, în spate, să te pregătești!
Am intrat în camera în care se pregăteau ele. Unele erau în chiloți și în sutien, altele aveau doar
chiloți, altele…nimic. Își împrumutau farduri una de la alta, vorbeau de-ale lor și râdeau tare.
-Avem o fată nouă! le-a zis Florin. V-a transmis John să aveți grijă de ea!
Melissa, Larissa, Amy, Jessica, Sandra, Mary, auzeam ca într-un vis, dar încă nu puteam asocia
cu chipurile. Singura pe care o știam era Larissa, care era și cea mai prietenoasă, probabil din
dorința de a nu-l dezamăgi pe John. Celelalte m-au măsurat dintr-o privire și au continuat
discuția de parcă nu ar fi fost deloc întreruptă. Am zâmbit în sinea mea. Poate John avea
dreptate și puteam fi socotită enervant de frumoasă. Iar reacția lor nu făcea decât să confirme.
Am așteptat să termine una dintre ele și m-am așezat la un colț de oglindă. M-am uitat spre
Larissa care își smulgea niște fire de păr din zona inghinală, cu o pensetă.

-Trebuie să ne machiem puternic, nu?

-Normal, nici nu-i cazul să întrebi. Tu, la trăsăturile și pielea ta, mergi pe culori închise la ochi și
ruj nude. Sau un roz pe buze. Ai părul superb, dă-i volum cu perie și fixativ. Lasă-le pe
cotoroanțele astea, nu le băga în seamă. S-au speriat că te-au văzut prospătură așa, le e frică
acum că nu le mai ajunge lor pula. Ia-ți fustă neagră, scurtă, pe tine, că topuri ne dă John. Să
semene cât de cât. Și tocuri mari, ai auzit?
M-am uitat cu groaza către pantofi. Abia puteam să stau pe tocurile alea, dar să mai și dansez.
-Ok.
Am tras aer în piept și am ridicat capul în oglindă. Am procedat exact așa cum mi-a spus Larissa.
Maro și negru la ochi și roz pal pe buze. La păr, m-a ajutat ea. Mi l-a ridicat și mi l-a umplut de
fixativ. La final, când m-am uitat în oglindă, am rămas mască. În locul Andreei, venise o vampă.
Dar nu era rea vampa…Nu era rea deloc.
Hai să vedem acum ce facem cu tocurile alea, cum naiba stau pe ele.
Florin a deschis ușa.
-Andreea, ești gata? A venit și John.
Nu m-am dus singură. A venit și Larissa cu mine. Când m-a văzut, John a rămas fără reacție. Era
șocat.
-Ia uitați-vă, mă! Io când v-am zis că am adus cea mai frumoasă fată de pe cinci cartiere, n-ați
vrut să mă credeți! a zis într-un târziu.
Mai erau niște bărbați la masa de la care s-a ridicat el, prieteni de-ai lui. Toate privirile erau pe
mine.
-Știi ce mai trebuie să facem noi, fată? mi-a zis în timp ce mă pupa.
-Nu!
-O să-ți zicem altfel, nu Andreea. Andreea e așa… de fata cuminte a lui tanti Mihaela de la
etajul patru. Nu se potrivește cu femeia asta periculoasă care iese din tine. Ai vreun nume
preferat tu?
N-aveam niciunul. Singurul gând care mi-a venit în cap atunci a fost să găsesc o prescurtare a
numelui meu.
-Vrei Deea? l-am întrebat.
-Bun, Deea. Bun. Ăsta rămâne. Hai să facem puțină atmosferă, să te uiți puțin la Larissa, la
cum dansează ea, și vezi dacă reușești s-o copiezi.
A început o piesă lentă, provocatoare, și noi am urcat pe scenă. Larissa și-a intrat în stare
imediat. Parcă nu mai vedea pe nimeni acolo. Ea era în filmul ei, noi doar asistam. Se mișca
încet, își unduia trupul, își mișca mâinile, se apleca, îsi îndoia genunchii, se ridica și se apleca
iar…Mi se păreau atât de senzuale mișcările ei… Era atât de sexy felul în care se mișca, felul în
care i se vedeau picioarele musculoase și tatuajele. N-aș fi reușit nici într-o sută de ani să mă
mișc așa.
Uneori, se lipea de bara care era prinsă acolo și aluneca ușor pe ea, ca și cum ar fi fost un fulg…
Nu-ți puteai lua ochii de la ea, avea un magnetism cum nu mai văzusem la nimeni. Apoi își lăsa
capul pe spate și își atingea sânii mari care păreau că vor iesi în orice moment din topul super
strâmt.
M-am uitat către masa lui John. O priveau toți fără suflare. O văzuseră, probabil, de atâtea ori
și încă nu-și puteau lua ochii de la ea.
Apoi urmam eu. Și eu ce să fac? Am încercat să ascult melodia, să văd unde mă poartă,
încercând să imit mișcările pe care le văzusem acum un minut. Nu mi se lega nimic… Poate din
cauza emoțiilor, poate din cauza faptului că dansul n-a fost niciodată punctul meu forte, sau
poate din cauza faptului că alte două fete veniseră lângă scenă și se uitau critic spre mine.
Oricât încercam să mă uit în altă parte, le tot vedeam șușotind, mi se părea că le pufnește râsul.
Mă simțeam penibil pe tocurile alea immense, fără să leg nicio mișcare care să semene măcar
cu ce văzusem mai devreme.
Când s-a oprit muzica, am auzit-o pe una dintre ele, cea care stătea întoarsă spre masa lui
John.
-Femeia nu dansează, John! Are tije în picioare…
John s-a uitat urât spre ea.
-Taci, mă, tu, nebuno! Repede tu. Nu dansează femeia. E prima oară, ce vrei?
-John, să fim serioși! Femeia n-a dansat nici la serbare, în clasa a patra. Un talent n-are!
Am rămas pe loc, fără să scot un cuvânt. Îmi era perfect egal în momentul ăla dacă rămân sau
plec. Eram pregatită să-mi iau geanta și să zic “la revedere”.
John s-a uitat spre mine zâmbind.
-Deea, nu le băga în seamă pe nebunele astea! Și-au băgat toate ca nesătulele în buze și în cur
și acum, când văd o fată frumoasă, naturală de sus până jos, le ia capu’. Cică să nu le furi
clienții tu, auzi!
El se distra, n-avea niciun stres. Continua o discuție pe care nu o auzeam, cu bărbații care erau
la el la masa, și chiar râdeau, pesemne nu-i stricasem deloc buna dispoziție.

-Ia vino încoa’! mi-a zis.

M-am dat jos de pe scenă și am trecut pe lângă fete de parcă nu ar fi existat.

-Mai stai pe lângă ele, că așa înveți. Ce? Ele știau? Aia avea șaptezeci de kile când a venit încoa’.
Am crezut că dă jos bara. Și acu’ are numai fițe și figuri. Ia fii atentă, ce voiam să te întreb.
Diseară am un grup de italieni, clienți fideli, fac masă mare aici. Vrei să-ți fac cunoștință cu ei?
Stai cu ei pe la masă, mai schimbi o vorbă, un zâmbet, o aia…Băieți mișto, mega civilizați. O să
vezi. Rupi ceva italiană?
Am clătinat din cap.
-Nu.
-Nu-i nimic, dai și tu din cap, zici „si, si, certo!”și le zâmbești mult.
Apoi s-a intors spre fete.
-Fă, nebunelor, unde sunt rochiile alea de vi le-am adus din Istanbul? Alea cu spatele gol și cu
pene în partea de jos?
-Aici, la club! a răspuns una dintre ele.
-Să-i dați una Deei pentru seara asta. Nu te mai strâmba, Mary, că rămâi așa și nu mai faci
niciun ban.Vânzătoare la fabrica de pâine scrie pe tine. Hai, du-te și dă-i Deei să se îmbrace.
Inițial, mă gândisem că poate mai am timp să trec pe acasă înainte să înceapă seara de club,
poate îmi mai treceau emoțiile, teama. Mă mai linișteam.

Acum realizam că voi rămâne până dimineață, fără să mai plec. Un lucru încă nu știam.
Rămâneam la club până dimineață sau… la hotel? În scurt timp urma să aflu.
AL OPTULEA CAPITOL

M-am întors în camera în care se pregăteau fetele și m-am așezat pe un scaun. Deveniseră
agitate, aruncau cu haine care încotro. Una nu-și găsea nu știu ce, alteia nu-i stătea părul, și tot
așa… Aș fi vrut să stau puțin singură, să mă gândesc la ce am de făcut dar, efectiv, nu știam
unde să mă duc. Așa că stăteam acolo, încercând să nu le urmăresc. Cele două care îmi
comentaseră dansul cu câteva minute în urmă încă se uitau fix la mine și, apoi, vorbeau între
ele. Nu-mi mai băteam capul. Așa mi-a zis John, așa fac. La un moment dat, una dintre ele mi-a
întins o rochie neagră.
-Ia și te îmbracă!
Mi se părea superbă rochia. Era lungă în spate, până în pământ , și scurtă în față. În sus, în
locul decolteului clasic, avea pene, iar la spate se prindea cu o singură bucățică de material care
reușea să țină toată greutatea din față. Nu părea deloc o rochie ieftină. Când m-am așezat în
fața oglinzii, am simțit priviri rele în spatele meu. Acea Mary, o fată de prin Republica Moldova,
după cum aveam să aflu ulterior, avea o problemă evidentă cu mine, fără să-i fac nimic. Apoi
am aflat că, până să vin eu, ea era cea mai mică dintre toate, ca vârstă, și de multe ori asta
reprezenta un avantaj, mai ales pentru clienții străini care se dădeau în vânt după fetele tinere.
Acum eu eram cea mai tânără. Și cea mai naturală, în mod cert. Doar că eu habar n-aveam pe
ce lume sunt și ce urmează să se întâmple.
-Dă-te cu ruj iar. Ți s-a luat!
Am tresărit și am întors capul. Larissa îmi zâmbea. Măcar ea…
-Ai dreptate, mulțumesc!
Pe măsură ce mă dădeam cu rujul roz pe care mi-l recomandase ea, auzeam tot mai tare
muzica. Începea, gata.
Patru dintre fete au ieșit grăbite pe ușă, gălăgioase, cum începusem să mă obișnuiesc cu ele.

Le-am urmărit prin ușa întredeschisă. S-au urcat pe scenă, în lumina reflectoarelor albastre,
fiecare la locul pe care și-l știa atât de bine, și au început să danseze provocator, cu o
naturalețe pe care nu credeam că o voi avea vreodată.

Păreau desenate în lumina aceea difuză. Le vedeam conturul și mișcările amețitoare, părul care
le cădea neglijent pe spate…
În club, începuse forfota. Băieții de la bar se apucasera de treabă, chelnărițele se mișcau tot
mai repede…se aglomera văzând cu ochii.

Atunci a venit Larissa la mine. Nu știu de unde a apărut.

-A zis John să mergi până la el, la masă! Acolo, ultima din dreapta.
Am început să merg încet către masă, sub privirile celor care mă analizau. Erau, probabil, clienți
obișnuiți ai clubului și își dădeau seama că a apărut o fată nouă. Mă simțeam bine în centrul
atenției, începusem să zâmbesc discret.
Când m-a văzut, John s-a ridicat de la masă, bucuros. A făcut un pas spre mine, ca să-mi poată
vorbi la ureche.
-Am niște prieteni, aici, italieni. Clienți fideli, băieți buni. Doar în seara asta, până acum, au
consumație de ‘douăj’ de milioane. Știu și ei câteva cuvinte în română și ăla de stă jos, în
spatele meu, ăla mai bătrân, Giani, ăla vorbește bine de tot. Stă de câțiva ani în România. Are
aici firmă mare de instalații sanitare, e bine de tot omu’. Împrietenește-te cu el, e super băiat.
N-am apucat să zic nimic că s-a și întors spre acest Giani.
-Giani, fratele meu! Aveți și voi, în Italia, fete frumoase cum avem noi aici? Belle, belle
ragazze…
Giani a zâmbit. Era un bărbat la vreo cincizeci și ceva de ani, nu părea foarte înalt, și știu că am
remarcat din prima clipă faptul că părea foarte îngrijit. Ulterior, mi-am dat seama că italienii,
majoritatea, chiar țin la aspect și atunci nu te mai surprinde faptul că un bărbat de peste
cincizeci de ani nu are burtă, spre exemplu. Atunci, poate și din cauza faptului că eram
speriată, rețineam orice aspect.
-Vreau să-ți fac cunoștință cu Deea! Studentă la ASE!
M-am uitat spre John, nu știu de ce a simțit nevoia să-i zică asta, mai ales că nu era adevărat.
Dar el îmi zâmbea încrezător, așa că am întins mâna spre Giani.
-Deea, îmi pare bine!
Giani m-a privit de sus până jos și a zâmbit larg.
-Ia loc.
Am rămas surprinsă, chiar vorbea foarte bine română. M-am așezat lângă el, pe locul pe care îl
lăsase John liber.
-Sei nouă? m-a întrebat prietenos.
-Da.
-Ti pun un pahar de șampanie, să te relaxezi un po’, bella, bene?
M-am uitat la el și i-am zâmbit în colțul gurii.
-Grazie! M-am surprins chiar și pe mine. Începeam să intru în pielea personajului.
John s-a apropiat de noi.
-Vă las puțin, mă duc că iar am cerut mașină de fum și draci. Uite cât e ceasul și ăștia dorm pe
ei. Ca-n România, Giani, ce dracu’ să faci! Te rogi de lume să facă treabă!
Și s-a îndepărtat. Am rămas la masa plină ochi de italieni și frapiere, cu “amicul” Giani lângă
mine.
-Eee, ești studentă la ASE tu? a dat din cap în semn de apreciere. Trebuia să-i dau înainte cu
minciuna.
-Da:)
-Bravo, eee! Și poți, la notte aici, e ziua a scuola?
Am luat o gură zdravănă de șampanie.
-Si.
-Parli italiano tu? m-a întrebat zâmbind.
Am mai luat o gură de șampanie. Speram să mă amețesc puțin.
-Nu. Doar mă dau mare.
A început să râdă cu poftă. Ceilalți italieni se uitau la noi curioși.
Giani mă plăcea, am simțit asta din prima clipă. Și, spre bucuria mea, părea extrem de
manierat.
-Ai un ragazzo…?
Am tresărit.
-Iubit? Nu, nu am.
A zâmbit, părea mulțumit de răspuns.
-Va bene. Sei una bella ragazza …trebuie să profit quanto tempo nu ai!
Râdea. Am râs și eu. Poate un pic fără chef, dar aveam n-aveam, trebuia să râd. Așa îmi spusese
John, nu?
-Stai de mulți ani în România? l-am întrebat.
Mi-a arătat degetele de la o mână.
-De cinci ani? Stai de ceva timp. Îți e dor de țara ta? am întrebat.
A ridicat din umeri.
-Io merg acasă a due settimane…mă duc. Băieții mei sono mari, sono sposati… Como se dice?
Căsătoriți!
Am zâmbit. Băieții lui erau mai mari ca mine. L-aș fi întrebat de soție, dar m-am gândit că
îndrăznesc prea mult. Plus că verigheta de pe mâna lui confirma prezența unei neveste acasă, în
Italia. Dar asta nu era treaba mea.
A stins deodată un trabuc din care pufăise de două ori și s-a uitat spre mine.
-Andiamo via da qui! Vuoi? Bem șampanie în altă parte…
M-am uitat la el fără teamă. Trebuia să vină și momentul ăsta. Era clar.
-Andiamo! i-am spus zâmbind în timp ce mă ridicam.
Mi-am luat “la revedere” de la cei care au rămas la masă, ca să fiu manierată până la final. M-
am dus să-mi iau geanta din spate și am deschis-o repede doar ca să mă asigur că toate
lucrurile sunt la locul lor: prezervative, irigator, lubrifiant, pastă de dinți, spray paralizant. Apoi
am iesit zâmbindu-i.
-Totul bine? m-a întrebat.
-Si. Certo.
S-a oprit în dreptul lui John preț de trei minute, în drum spre ieșire. Au vorbit ceva, apoi am
plecat unul lângă celălalt. Am întors capul, din instinct, către John, chiar înainte să ies pe ușă.
Mi-a făcut cu ochiul.
Giani a vrut să mergem la el acasă. Stătea într-un apartament spațios undeva, pe lângă parcul
Herăstrău. Îmi amintesc momentul în care am intrat pentru că nu mai văzusem niciun
apartament atât de mare și de frumos mobilat.
Ferestrele erau imense, covoarele mi se păreau neobișnuit de groase, iar lumina era discretă,
crea o atmosferă foarte intimă, caldă cumva…
În mijlocul livingului, avea o canapea mare, albă, pe care m-am așezat din prima, neștiind ce
anume să fac.
Giani și-a scos sacoul și s-a îndreptat spre bar.
-Ce bem? m-a întrebat.
Ce ciudat! Mi se părea mai degrabă un om care avea nevoie de companie, mai mult decât de
sex. Părea că se simte foarte bine la gândul că cineva îl așteapta acolo să-i aducă băutura.
-Șampanie franțuzească! Mi-a zis zâmbind, articulând perfect în limba română.
M-am întins și am luat paharul din mâna lui. S-a așezat pe canapea, lângă mine.
-Deea…
Am băut iar. Era bine, începeam să mă amețesc puțin.
-Prima sera per Deea… A continuat el fără să-și ia ochii de la mine.
Am pus paharul de șampanie pe masă. Giani avea un calm care mă făcea să mă simt în regulă.
-Să mă dezbrac? L-am întrebat.
-Se vuoi…
Dacă vreau, auzi! Păi, era pe vrute aici? M-am ridicat și mi-am deschis rochia la spate, lasând-o
să cadă. Nu aveam sutien… Giani m-a privit în tăcere ca și cum imaginea mea, aceea, ar fi fost
tot ce-i trebuia.
-Sei bella…
I-am zâmbit și m-am apropiat de el. Îmi plăcea cum miroase și cum mă privește. Simțeam că nu
m-ar fi forțat să fac nimic din ce n-as fi vrut și asta îmi dădea curaj.
-Ăștia sunt ai tai… Mi-a spus în timp ce scotea niște bancnote din buzunarul sacoului aruncat
la marginea canapelei.
M-am uitat spre ele. Mi-am dat seama că sunt euro, nu lei, și că sunt, cel mai probabil, hârtii de
câte o sută. Doamne, ce negociase John? Am luat banii din mâna lui și i-am pus pe măsuța de
lângă canapea.
-Grazie! i-am zâmbit și m-am așezat la el în brațe.
Spre surprinderea mea, nu am început eu, ci el…dacă mă înțelegeți.
Am terminat o oră și două orgasme mai târziu. Ale lui, evident, că doar nu ale mele:)
Am ieșit de la baie și mi-am tras rochia pe mine. Ne mutasem în dormitor, iar el stătea în pat și
își aprinsese o țigară. Mi se părea că mă studiază și nu înțelegeam de ce. Începusem să mă
grăbesc fără să-mi dau seama.

-Deea…io merg in Italia prossimi giorni. E quando torno vorbesc cu John să ne vedem iar,
bene? Ce parfum vrei să-ți aduc de acolo?

Am zâmbit și am lăsat capul în jos. Mi-am amintit de cuvintele Larissei: “o să ajungi să-i preferi
pe moșii ăștia…
-Nu știu, Giani. Ce parfum vrei tu…
-Va bene. Chiamo un taxi ori vrei restare?
Voia să mai stau. Iar îmi venea în cap Larissa: “Niciun bărbat fericit nu plătește pentru sex! Cu
cât vei intui mai bine problema lui interioară, cu atât o să te placă mai mult!” Probabil că
problema lui Giani era singurătatea. Rămânea singur în cel mai frumos apartament pe care îl
văzusem până atunci. Luxul acela nu-i alina singurătatea în niciun fel.
M-am dus lângă el și l-am sărutat.

-Plec. Iau taxi din stradă. Aștept să te întorci:)

Am luat banii de pe măsuță și am ieșit.
Când am ajuns iar la club, am intrat cu spatele drept, zâmbind. Nu mă mai temeam. Aveam
senzația că ce a fost mai greu a trecut și, de acum, știu exact ce am de făcut. Evident, mă
înșelam. Și urma să aflu asta în aceeași seară.
AL NOUĂLEA CAPITOL

Pe John, l-am găsit tot la o masă, înconjurat de alți “prieteni”. Când m-a văzut, s-a luminat.
Mi-a zâmbit și m-a tras deoparte, în spatele barului.

-Ce ți-am zis eu? E super băiat Giani asta! Iși dăduse, probabil, seama după siguranța pe care
o aveam că totul a decurs ok.
I-am zâmbit și am întins cele trei hârtii de câte o sută. Cu naturalețe, a oprit două și mi-a lăsat
una.
-Ți-am făcut un super preț de deschidere. Nu trebuie să-mi mulțumești, chiar vreau să vă fie
bine.
Ce stil avea omul ăsta! Aranja în permanență totul astfel încât să te facă să crezi că, indiferent
de situație, el te ajută pe tine, nu tu pe el. Am băgat banii in buzunar și m-am uitat la el.
-Acum pot pleca acasă? Sunt cam obosită.
-Da, mă, normal. Când vrei tu. Da’ fii atentă, ce voiam să te întreb. Am aici un băiat, românaș
de-al nostru, la vreo douăzeci și șase-douăzeci și șapte de ani, ar vrea și el să te cunoască. E
genul înnebunit după femeile frumoase și el e mai timid, așa…
Una dintre fete trecea chiar atunci prin spatele lui John și cred că l-a auzit. S-a oprit zâmbind.

-Costin, nu? L-a întrebat pe John cu același zâmbet pervers pe care nu-l înțelegeam.

El a privit-o fără să zâmbească. Simțeam că e ceva în neregula fără să-mi dau seama ce.

-Da, mă, Costin. Să nu plângi după el, că nu te vrea pe tine. A zis că vrea s-o cunoască pe fata
nouă!

-Bine, hai! Ca să vezi ce fată sunt, i-l las ei!

Apoi a început să râdă de-a binelea și s-a îndepărtat. M-am uitat îngrijorată spre John.
-Ăsta-i nebun d-ăla de mă leagă sau vrea vibratoare în cur?
-Nu, mă, nu! Nicio treabă! E băiat super ok. Are el o micuță problemă cu fetele, dar o să vezi,
nimic de genul ăsta.
-John, ce “micuță” problemă? L-am întrebat speriată.
Era prea târziu să-mi mai răspundă. Un bărbat se apropia deja de noi zâmbind.
-Costine, la fix ai venit! Să vă fac cunostință! Ea e Deea!
Clar, zarurile au fost aruncate. Plecam cu acest Costin. Culmea, nu mi se părea nimic în
neregulă la el. Avea, într-adevăr, până în treizeci de ani, era înalt, bine făcut și foarte bine
îmbrăcat. Era, în mod evident, genul de bărbat care ar fi atras atenția în orice club, la o simplă
ieșire cu băieții. Genul de bărbat pe care femeile ar fi pus ochii singure, fără să aștepte să fie
agățate. Ce însemna că era timid? Adică…de ce ar fi fost timid?
-Cum te cheamă? Că n-am reținut… M-a întrebat în timp ce ne îndreptam spre ieșire.
-Deea.
Ori din cauza faptului că mi se păruse ciudată atitudinea lui Amy, tipa care se oprise să
comenteze, ori din cauza lui John, cert e că îi analizam acum orice mișcare.
Am ieșit din club și ne-am urcat în mașina lui. Nu apucasem să văd ce e, dar la o primă
vedere, mi s-a părut o mașină scumpă. Deci stătea bine din toate punctele de vedere, nu doar
fizic.
-Ce îți place să faci, Deea? Ce fetișuri ai? m-a întrebat fără să se uite la mine.
Auzindu-l, realizam că nu avea nicio legătură cu Giani. Era cu totul și cu totul alt stil. Voia să-și
împlinească niște fantezii. Ok. Hai să vedem unde duce asta.
-Îmi plac bărbații înalți, care arată bine. Asta mă incită mai mult decât orice.
S-a întors surprins spre mine. I-am zâmbit, să-i dau încredere. A zâmbit și el atunci. Mă crezuse,
parcă nu mai era așa tensionat.
-Vrei să ne-o tragem în lift? În bloc?
Nu, chiar nu-mi doream asta.
-Nu știu. Hai să vedem liftul! I-am zis zâmbind.
Am simțit cum accelerează. Era nerăbdător, se emoționase.
Am ajuns repede, era liber orașul. Locuia într-un complex nou, blocurile arătau foarte bine,
liftul la fel. Spațios, acoperit cu oglinzi. Dar nimic nu mă speria mai rău decât gândul că aș putea
fi blocată cu un necunoscut într-un loc strâmt, din care nu m-ar fi putut auzi nimeni nici dacă aș
fi țipat cât m-ar fi ținut plămânii.
Când am văzut ușile deschizându-se, în fața noastră, m-am uitat în ochii lui.

-Dar pe scări ți-ai tras-o vreodată? Știind că, la un metru distanță, sunt vecinii tăi care beau
apă în bucătărie după ce au visat urât…

Am văzut o sclipire în privirea lui, era interesat. Pentru mine, a fost suficient. Am început să urc
incet pe scări, asteptându-l să mă urmeze.
Din doi pași, era lângă mine. Mai puțin romantic, mai mult…aplicat, să zicem. Într-un minut, și-a
deschis pantalonii. Și atunci, acolo, în toată bezna aia, am înțeles care era “micuța” lui
problemă. Micuța lui problemă avea douăzeci și cinci de centimetri. N-am putut schița niciun
gest, nimic. Eram șocată. Nu văzusem în viața mea așa ceva (nici măcar în filmele porno la care
mă uitam când dormeam pe la prietene) și nici nu credeam că există.
-Hai, să nu faci pe nebuna! mi-a zis autoritar când a văzut că nu am nicio reacție.
Deci d-asta a reacționat Amy așa. Fetele îl știau și fugeau de el ca dracu de tămâie. Una
singură habar n-avea. Proasta cea nouă. D-aia mi l-a pasat John în felul asta. Nu mai voia
niciuna să meargă cu el. Ce fac? Cum naiba scap? Dacă îl resping, daca îi vorbesc urât, nu voi
face decât să-l enervez, reamintindu-i de cea mai dureroasă problemă dintre toate: nicio
femeie nu poate merge cu el de bunăvoie și nesilită de nimeni.
Adună-te, Deea! Omul e atât de sătul de genul ăsta de reacții încât o poate lua razna din
orice.
Am zâmbit și l-am privit de jos. Era singura variantă pe care o găsisem pentru moment. Dar
eram sigură că nu se va mulțumi doar cu asta. Banii, îi dăduse direct lui John, și văzusem clar
bancnotele, plătise tot.
Când l-am simțit relaxat, încântat de ceea ce i se întâmplă, m-am ridicat și i-am zis la ureche:”
hai să intrăm!”
 Nu voiam decât să se termine mai repede și să scap cumva întreagă. Asta-i tot ce voiam. Am
mai urcat un etaj, pe scări, și a deschis unul dintre apartamente. Nu mai vedeam nimic și nici
nu mă interesa decât patul, de parcă vreo soluție salvatoare ar fi putut veni de-acolo.

N-am putut să mă gândesc prea mult. S-a năpustit peste mine ca un apucat și am simțit cum îmi
ridică disperat rochia. Durerea a fost exact așa cum bănuiam. Sunt lucruri pe care, oricât ți le-ai
imagina, atunci când ți se întâmplă sunt la fel de rele. Strângeam din dinți, ca să nu țip, să nu
urlu, și mă uitam în tavan, cu speranța că o minune ar putea face să se termine repede. Dar nu,
nu se întâmpla nicio minune, iar eu simțeam că îmi rupe, efectiv, bazinul cu totul.
-Ascultă-mă!
L-am împins. Era prea mare durerea, nu mai suportam. Preferam varianta în care să măture tot
apartamentul ăla cu mine. Atunci, o preferam, jur. Dar am încercat să-l țin ok, să nu-l atac, să
nu scăpăm lucrurile de sub control. Mă privea urât și simțeam că, dacă nu o să măsor bine ce
urma să zic, putea fi rău.
-E greu așa, știi…vreau să fie bine pentru amândoi….câți dintre clienții mei crezi că arată așa,
ca tine?
N-avea rost să mă pierd în prea multe argumente, i-aș fi dat de bănuit. Nici până acum nu știu
ce anume l-a făcut să renunțe, dar s-a conformat indicațiilor mele.
S-a întins pe spate și m-a lăsat pe mine să dețin controlul. Doar așa puteam salva situația.
La final, am închis ochii și am mulțumit în gând. Mă simțeam de parcă scăpasem din cea mai
grea încercare a vieții mele. Nu am mai vrut nici să mă duc la baie, pur și simplu mi-am adunat
hainele de pe jos, uitându-mă disperată după ușă, ca și cum cineva ar fi putut s-o mute din loc.
-Ce faci, te îmbraci? Eu ziceam să mâncăm ceva și s-o luăm de la capăt!
Mi-a stat inima. Nu mă interesa ce relație avea cu John și câți bani îi dăduse, eu, de la capăt, nu
o luam.
-Îmi pare rău! Mă grăbesc! O lăsăm pentru data viitoare!
S-a uitat urât spre mine.
-Data viitoare vreau tot, să știi!
Am dus instinctiv mâna la geantă, să simt sprayul paralizant.
-Noapte bună!
Am închis ușa în urma mea și am coborât scările în grabă. Mi-a fost frică să mai stau după lift,
mă temeam să nu iasă după mine.
Abia în taxi m-am putut liniști. Încă simțeam o durere ascuțită între picioare, încercam să-mi
găsesc o poziție în care să mă pot relaxa cât de cât.

I-am spus taximetristului s-o ia spre casă, dar m-am răzgândit în ultimul moment.

-Mergem la club!
Se făcuse patru și ceva, dar clubul era încă plin și John, acolo. M-a văzut de cum am intrat. Era
neliniștit, bănuia că îi voi sări la gât.
Dar n-am făcut-o. M-am dus spre el zâmbind. S-a blocat, nu mai știa ce să creadă.
-Am venit să-mi dai banii de la tarantula asta.
-Sigur! Se poate?
Era încântat că scapă așa ieftin. A scos din buznar o hârtie de o sută de euro și mi-a întins-o.
Am clătinat din cap.
-Nu, John. Dacă vrei să lucrăm împreună, tu oprești o sută, eu două. Și asta-i tot!
S-a schimbat la față sub ochii mei. Devenise, brusc, serios. A băgat iar mâna în buzunar și a mai
scos o bancnotă.
-Ia în seara asta, să te liniștești. Și mai vorbim noi despre asta!
Am luat banii și i-am zâmbit.
-Mulțumesc! Lucrurile rămân așa! Noapte bună!
Am plecat înainte ca el să mai scoată vreun cuvânt. Cred că îl șocasem, dar nu mă mai interesa.
Nu voiam decât să-mi fac duș și să dorm. Și să nu visez nimic.
Când m-am trezit, i-am dat niște bani lui frate-miu. Era și el băiat mare de-acum, îi trebuiau
atâtea… A făcut ochii mari.

-Mamăăăă, dar te plătesc bine ăștia…

-Dap. Nu mai comenta și ia-ți ce-ți trebuie…

Restul banilor, i-am dat mamei. Era în bucătărie, făcea ceva de mâncare.
-Uite, mama. Mi-a dat Ion niște bani în avans, i-am zis că am nevoie acasă. Ia ce aveți nevoie,
plătește analizele care îi mai trebuie lui tata…
Și-a mutat privirea spre mine. Rece, amenințătoare.
-Vezi ce faci pe-acolo, să nu ne faci de râs! Atât îți spun!
Am simțit lacrimile în gât, dar am reușit să le țin.
-De asta îți e ție, mamă? Să nu ne facem de râs? La cum am trăit noi și la cum e viața noastră
și tot ce ni se întâmplă, grija ta e să nu ne vorbească vecinii?
-Da, să nu râdă de noi! Să nu fim de rușine! mi-a zis în timp ce-și arunca șorțul cât colo.
-Păi, vecinii știu toți în ce hal am trăit noi o viață. Și asta nu ne-a făcut viața nici mai bună,
nici mai rea. Tot așa am trăit. Tot cu problemele noastre și ei tot cu ale lor. Tu nu vezi, mamă,
că toată viața ta te-ai ghidat după niște principii greșite?
Răbufnisem. Tot ce am strâns în mine atâția ani, tot ce trăisem în ultimele zile, nu știu… Se
adunaseră toate și nu mă mai lăsau să respir dacă nu le spuneam.
-Ce știi tu despre viață? M-a întrebat mama furioasă.
-Ai dreptate, mama. Nu știu multe. Dar știu că n-ar trebui să trăim gândindu-ne la ce vor
crede alții despre noi. Ar trebui să fie ultima noastră grijă. Singurul lucru care contează e să ne
fie nouă bine, nu să părem bine! Iar, pe mine, puțin mă interesează ce vor crede oamenii și ce
vor spune oamenii. Nu traiește nimeni în locul meu! Și nici al tău! În locul nimănui! Poate dacă
ai fi realizat asta la timp, ai fi făcut ceva să nu trăiești un coșmar toată viața. Pentru că asta ați
făcut tu și tata. V-ați omorât unul pe altul!
-Ia uite ce deșteaptă te-ai făcut tu! Câte știi tu despre viață și despre ce trebuia să fac eu!
Am lăsat capul în jos. Era târziu. Sufletele lor nu mai puteau vedea lumină după ce s-au zbătut
în beznă atâția ani.
-Nu am vrut să te mai supăr și eu, mama, iartă-mă! Ai destule pe cap. Ia banii, te rog, și hai să
nu mai vorbim despre asta.
AL ZECELEA CAPITOL

Mi-am făcut o baie lungă în care am vrut, pur și simplu, să nu mă gândesc la nimic. Să-mi
golesc mintea. Apoi mi-am pregătit geanta și hainele pentru seară și am plecat la club. Era încă
devreme, dar John îmi dăduse mesaj că Larissa vine special pentru mine, să mă învețe să dansez
cât de cât. Dar acum mă ambiționasem. Nu voiam cât de cât. Dacă tot făceam treaba asta,
măcar să fiu cea mai bună.
La club, mi-am tras pe mine o pereche de blugi scurți și un maieu alb și am urmat-o pe
Larissa în tăcere. Era o fascinație pentru mine s-o privesc. Nu mai văzusem pe nimeni să se
miște atât de senzual cu atâta ușurință.

-Deea, mă urmărești? Lasă-ți capul pe spate! Așa… simte și tu ritmul cât de cât! Ești numai pe
lângă! Așa, așa, fata mea! Și fundul, când ți-l miști, așa, cu totul, ca mine…fii conștientă de
fiecare mișcare pe care o faci și de cum va arăta corpul tău când faci asta. Hai, curaj!
Începusem să leg ceva. Mă amuza felul în care îmi explica…Larissa își dădea silința să se prindă
ceva de mine. Chiar începuse să-mi placă și să nu mă mai simt așa înțepenită, când am văzut-o
pe Mary trecând pe langa scenă.
-Te-a săturat, fă, ăla de pulă, azi-noapte?
Nu i-am putut răspunde nimic. M-a lăsat, efectiv, fără replică. N-aș fi crezut că unele femei pot
fi atât de rele. M-am uitat șocată spre Larissa. Ea a dat din umeri.
-Las-o, mă, și pe ea! Vine, săraca, de prin fundul Moldovei, murea de foame acasă. La propriu.
Sunt șapte frați. Cică mânca fiecare ce prindea. Dacă prindea. Și toți crescuți mai mult de bunici.
Mă-sa-i femeie la produs, p-acolo, pe trei lei cincizeci și ta-său doarme prin boscheți. Nu l-a mai
văzut nimeni treaz în ultimii “douăj” de ani. A zis și ea că se face mare vedetă în clubul lui John
din Giulești și atunci ai venit tu să-i tai craca. E grea viața, n-ai ce să-i faci!
-Dar, Larissa, eu nu vreau să tai craca nimănui! I-am zis sincer.
-Io te cred, mă, dar nah! Asta-i o lume rea, foarte rea. Dorința de a face bani te împinge la
multe lucruri nasoale. Acum, depinde de tăria de caracter a fiecăruia. Sunt unii care se pierd și
unii care reușesc să-și depașească condiția.
Am căzut pe gânduri. N-aș fi crezut că Larissa e o femeie atât de înțeleaptă.
-Ce înseamnă că își depășesc condiția? am întrebat-o.
Mi s-a părut că s-a întristat pentru un moment.
-Înseamnă că reușesc să plece dracu’ din lumea asta și încep să trăiască o viață normală!
-Dar ce e aceea o viață normală? am întrebat-o zâmbind.
-Eeee, fata mea. Asta fiecare își stabilește pentru el!
Mi-a zâmbit și s-a îndepărtat. Fără să-mi dau seama, mi-a făcut enorm de mult bine discuția cu
ea. Nu mă mai simțeam atât de singură.
Am intrat în camera fetelor și am început să mă machiez. Nu mă grăbeam, aveam o stare de
bine și un zâmbet permanent pe care nu le-aș fi putut explica. Ca și cum ceva minunat urma să
se întâmple. Doar că habar n-aveam ce.
Mi-am luat fusta scurtă, neagră, și un top cu paiete, cum avea și restul fetelor. Asta era seara
în care dansam în fața tuturor. Chiar voiam să arăt bine. Mi-am strâns tot părul într-o coada
lejeră, la spate, și am aranjat-o puțin cu fixativ. Un minut am apucat să mă analizez în oglindă,
că l-am și auzit pe Florin.
-Deea, vii puțin? Te cheamă John.
-Da, da.
Am ieșit zâmbind. Începea lumea să vină la club, iar eu simțeam cum îmi cresc emoțiile. Ca de
obicei, John nu era singur la masă. Mai era cu un bărbat, dar nu-mi puteam da seama de nimic
pentru că era cu spatele.
-Deea, ce faci, draga mea? Și mai frumoasă te-ai făcut în seara asta! Hai să ți-l prezint pe
prietenul meu! Cătălin, ea este Deea. Deea- Cătălin!

Stiți momentele acelea, în viață, în care un simplu gust, un miros, sau un gest aparent
nesemnificativ, te duc acasă? Te duc în acel loc, din inima ta, în care ești cel mai fericit. Esti iar
acasă, ești în siguranță, ești liniștit așa cum nu vei fi în niciun alt loc, în viața asta. Asta am simțit
eu când m-am uitat în ochii lui Cătălin. Nu doar că l-am recunoscut, dar m-am și teleportat, în
aceeași clipă, in lanul de porumb, într-o zi călduroasă de vară, în care făceam șaisprezece ani,
mergând unul lângă altul în tăcere, pentru că ne era teamă să vorbim. Era acel Cătălin. Iar eu
eram acea Andreea pe care și el a recunoscut-o pe loc. Mi-am dat seama din privirea lui.
-Dar ne știm…Ne-am întâlnit o dată, la țară… Am zis încet. Nu-mi puteam lua privirea de la el.
Nu mai era băiatul de la țară, ars de soare. Era un bărbat în toată regula. Un bărbat fermecator.
Doar ochii îi avea neschimbați. Ochii lui senini ca cerul.
-Da, ne știm… A zis și el încurcat, dar mi-a întins mâna. Cred că se emoționase.
John a rămas cumva blocat între noi doi. Cred că era ultimul lucru la care se aștepta. A început
să vorbească atunci când și-a dat seama că eu și Cătălin ne strângeam mâna cu toate că ne
știam, fără să ne luăm ochii unul de la celălalt.
-Vă știți? Ce tare! Păi, asta va simplifica foarte mult ce aveți de făcut!

Îl auzeam pe John fără să mă pot concentra la ce spune. Ce trebuia să facem? Ce legătură exista
între el și Cătălin? Ce tot sporovăia acolo? Aș fi vrut să tacă și să mă lase doar să-l privesc.

-Deea, ia loc la masă, draga mea. Mi-a zis privindu-mă cu coada ochiului. John văzuse multe la
viața lui. Felul în care ne uitam unul la celălalt, eu și Cătălin, nu putea trece neobservat de el.

M-am așezat fără să-mi iau ochii de la Cătălin și nici el de la mine.

-Unchiul lui Cătălin e un bun prieten de-al meu. Are o firmă de închirieri auto, știi? Le dă
mașini străinilor care vin în țară. Și, pe lângă mașină, le mai face o recomandare, o atenție, o
treabă…mergeți pe la John pe la club, că e mișto…Și mâncarea-i bună, și băutura-i curată, și are
cele mai frumoase fete din oraș…că așa-i bine, să ne ajutăm între noi…dacă tot vin ăștia cu bani
de dat, hai să ne organizăm, să vedem cum îi luam…”
A început să râdă tare și l-a bătut pe Cătălin peste umăr.

-Păi, nu-i așa, mă, Cătăline? Dă-i dracu’, că aia fac banii usor. Noi ne chinuim p-aici. Banii
puțini se fac greu, mă, tată! Măcar să dea cu ei încoace!
Nu-i răspundea niciunul dintre noi. Vorbea singur. Noi parcă eram amorțiți.

-Ce faci, Cătălin?

Nu știu de ce am spus asta. Nu avea legătură cu nimic și, în niciun caz, cu problemele lui John.
Aș fi vrut doar să plece sau să tacă un minut, să pot vorbi puțin cu Cătălin. Atât voiam, un
minut.

-M-am mutat în București, la vărul meu. Mă rog, la unchiul meu acasă, implicit. Ți-am zis de
atunci, cred, că urmează să fac facultatea aici…

Da, îmi aminteam. Planul lui :)

-Așa…John nu renunța.
Ținea să-și ducă ideea la final, deși părea tot mai iritat de lipsa de atenție pe care o aveam față
de discursul lui.
-Cum ziceam, Cătălin va avea un rol important în toată combinația pentru că pe mulți îi va
aduce chiar el încoace… Adică va fi ghidul lor, le va deschide drumul către John și micuța lui
afacere care, Doamne ajută, se poate transforma într-o mare afacere! Nu, frumoasa mea? Că
destul am fost bolnavi și săraci! Hai dracu să vedem cum o fi bogați și sănătoși!
Râdea singur, de nebun. Cătălin a lăsat capul în jos. Trecuse de șocul revederii și cred că
începea să simtă care era rolul meu acolo.
-Cătălin, de ce am vrut s-o cunoști pe Deea…evident, nu bănuiam că lumea-i atât de mică și vă
știți deja… Deea e altceva, înțelegi? Toate fetele mele-s mișto și o să-ți fac cunoștință cu toate,
dar Deea va deveni vedeta aici. Simt eu, frate. Și mă pricep destul de bine la femei. Vine ceva
puternic de tot din ea, o să-i facă pe ăștia cu capu’ în ultimul hal.
Cătălin a ridicat privirea. Nu m-am ferit. Am stat acolo, nemișcată, uitându-mă în ochii lui. Asta
sunt, asta fac. Scurt.
-Să le fac cunoștință cu Deea? A întrebat fără să-și ia ochii de la mine.

-Frățiorule, tu adu-i încoa’. Știe fratele tau să-i preia de aici. Am vrut să vezi doar cum e la noi
și ce fel de fete avem aici, ca să recomanzi cu toată inima. Să știi ce fel de oameni suntem.
Ziceai că John vorbește de casa lui și de o familie extinsă. Primim oaspeți cu brațele deschise, cu
pâine și sare. Și gagici la vânzare.
Cătălin nu mai spunea nimic. A dat să se ridice. Abia atunci am lăsat capul în jos. N-aș fi vrut să
plece.

-Ce faci? Pleci? Stai, fratele meu, unde te grăbești? Intră Deea la dans în seara asta. Fetele
celelalte au pregătit un program special, o să fie frumos de tot! Dau comandă la bucătărie să ne
facă niște platouri, luăm o sticlă, două, de vin…Care-i graba?
Cătălin părea încurcat. Cred că nu știa de ce să plece cum nu știa nici de ce să mai stea.
-Mai am niște treabă…
-Dă-o dracu de treabă, că asta nu se termină niciodată. Stai jos, frate, că e timp pentru toate!
Atunci când Cătălin s-a așezat iar, m-am ridicat eu.
-Eu vă las, mă duc să mă pregătesc. M-am intors spre el rece, să-i simt privirea în care mă
judeca. Mi-a părut bine, Cătălin! Ne mai vedem pe-aici!
A privit în jos.
-Da, și mie.
După ce m-am îndepărtat, l-am simțit pe John în spatele meu.
-Stai așa un pic! Ce tare, mă, să vă știți!
M-am oprit. Nu pentru asta venise, simțeam.
“-Ia fii atentă! Vin niște băieți în seara asta, doi puțoi d-ăștia de optișpe ani, de toacă banii lu
ta-său pe băutură și femei. Vor și ei două fete să plece cu ele în Predeal. Are unul vilă acolo,
jacuzzi, piscină, morții lor. Ceva fin, oricum. La cum îi știu p-ăștia mici, vor vrea fete tinere.
Adică, cel mai probabil, pe tine și pe Mary. Deci să ai geanta facută.
-Private party?
-Ceva de genul. Ei doi, voi două. Vă înțelegeți voi.
Nu-mi venea să cred. Eu și Mary? Să ne înțelegem? Păi ne omoram până acolo. Și acolo…
-Ok. Am răspuns sec. Dar rămânem cu banii așa cum am vorbit.
John s-a strâmbat.
-Deea, draga mea, trăiești într-o eroare. Ai fost cu doi clienți pe cameră, ții un spray paralizant
în geantă și ai senzația că situația e sub control? Întreabă-le pe fetele astea. Ai idee din ce
situații le-am scos, de cate ori le-am salvat de toți nebunii? Tu crezi că în viață e cum ai vazut tu
prin filme? Tu crezi că banii ăia îi iau eu că sunt băiat rău? Nu, draga mea. Banii ăia îi iau pentru
că am grijă să vă fie bine. Știi tu ce înseamnă să păzești niște fete frumoase între niște turbați
cu pula sculată? E greu de tot, îți zic eu.
M-am uitat spre masa la care stătea Cătălin. Într-o secundă, m-am gândit la ce mă aștepta în
noaptea aia. Pentru ce căcatul ăsta? Pentru bani. Atunci să mi-i dea.
-Nu, John. Singura variantă pe care o accept e aia pe care ți-am zis-o eu.
- Așa facem. Ca să nu zici că sunt vreun jegos care trăiește pe spatele bietelor fete care
muncesc. Dar ești pe barba ta. Iți iei banii, iți iei și riscul. Mă rog, tu ai sprayul, ești asigurată.
Și a plecat. Reușisem să-l enervez și nu mai avea rost să continuăm discuția. Atât înțelesesem,
că nu mai aveam protecția lui. De parcă am avut-o seara trecută, când m-a dat cu amândouă
mâinile unuia despre care știa că e demn de Cartea Recordurilor.

Nu m-am mai gândit la asta. Trebuia să urc pe scenă conștientă că, de undeva, Cătălin mă va
privi în permanență. Dar ce era cu mine? De ce îmi păsa? Îl mai văzusem o dată. Atât, o singură
dată. Ok, era un bărbat care arăta bine, dar ultimul lucru care mi-ar fi trebuit era să ma gândesc
la un bărbat anume. Eu nu aveam voie să mă gândesc la niciunul. Nu aveam voie să simt nimic.
Eu aveam ceva de făcut și asta era suficient. Hai, Deea, calmează-te! Uite fetele sus, fiecare are
locul ei. Uite-le cum dansează, cum simt muzica, n-au un stres. Le privește toată lumea iar ele
se poartă de parcă ar fi, de fapt, singure pe lume. Fă și tu la fel! Du-te lângă ele!

Am urcat scările în doi pași. Am tras aer în piept și am privit în jur. Era clubul plin. Nu
reușeam să văd clar niciun chip, dar simțeam privirile ațintite spre mine. M-am uitat spre masa
lui Cătălin. Nu știu de ce, dar în momentul acela, singurul gând care îmi dădea curaj era acela că
suntem doar noi doi în tot clubul. El, la masa aceea, iar eu, aici, pe scenă. Atunci am început să
dansez ca și cum aș fi făcut-o doar pentru el. Habar n-am de ce, așa am simțit. Sânii, fundul,
coapsele, toate trebuie să se miște într-un acord perfect. Ce zicea Larissa? Ascultă muzica,
concentrează-te pe ea, așa, așa…perfect! Mi se legau mișcările, simțeam, era tot mai
evident. Chiar și fetele începuseră să mă privească pe furiș. Vedeam în privirea lor confirmarea
faptului că sunt aproape de ce trebuie. Aș fi vrut să-l vad pe el, dar era prea departe…Doar
intuiam că mă privește…

Nu cred că a trecut mai mult de un sfert de oră până când mi-a făcut John semn să cobor.
-Hai, că vor baieții să plecați la Predeal. Mary e deja gata.

În cinci minute, eram și eu gata de plecare. Pregatită pentru ce urma, nu puteam fi. Și nu cred
că ar putea fi cineva vreodată.

- John, să dea dracu’, io nu mă urc cu ăștia în mașină! Ăștia au venit gata beți, tu i-ai văzut?
În drum spre ieșire, vocea lui Mary mi-a atras atenția. Era prima oară când o auzeam asa
speriată.
-Hai, Mary, nu te mai plânge atâta. Au baut și ei un pahar, două! I-a zis John în glumă.
-Cum, mă, un pahar, două? Ăla mai înalt abia se mai ține pe picioare. Păi, noi nu ajungem la
Predeal cu ăștia. Ne bagă în primul pom de pe DN și s-a încheiat. Dar Florin ce face? De ce nu ne
duce el?
-Ia uite nebuna! Zici că-i star rock ea! Vrea șofer personal! Bine, hai. Dar să știi că pentru tine
o fac.
Eu nu spuneam nimic. Mă mai uitam o dată prin club, poate îl mai văd. Să-l mai văd o dată,
atât.
-Hai, fetele, hai! ne-a zis Florin în timp ce se îndrepta spre mașină.
Mary l-a urmat.
Eu am ramas în ușă, să mă mai uit pentru ultima oara în club. Și atunci l-am văzut. Era
rezemat de bar și mă privea. N-o să uit niciodată privirea aceea. “Pa, Cătălin!” i-am zis în gând
și am ieșit.
N-am scos un cuvânt tot drumul. Mary s-a așezat în față, lângă Florin, a vorbit numai cu el și a
ținut legătura și cu clienții pentru adresă. Eu eram inexistentă pentru ea, dar asta nu mă
deranja câtuși de puțin. Eram oricum pierdută în niște gânduri din care nu înțelegeam nimic.
Mai rău era că nu mă puteam concentra la ce aveam de făcut. Ce voiau băieții ăștia? Ce
însemna private party? O să vedem. Până la urmă, vorba lui John. Erau doi puțoi de optișpe ani,
îi puneam la respect imediat.

AL UNSPREZECELEA CAPITOL

La Predeal, era deja frig. Ne luasem ceva peste hainele de club, dar țin minte că m-a izbit
frigul de cum am coborât în fața vilei.
 -Mă duc să beau ceva cu un prieten care e bodyguard la un club, aici, în Predeal. Mă sunați
când vreți să vin după voi, da?
Apoi Florin a plecat și noi am rămas singure în fața porții. Parcă ne furasem iubiții una
celeilalte. Niciuna nu scotea o vorbă. Mary a sunat pe telefonul unuia dintre băieți și a coborât
imediat să ne ia. Un băiat care părea fix de optsprezece ani și care se clătina pe picioare în timp
ce încerca să închidă poarta la loc.
-Bună! Cu tine am vorbit la telefon? l-a întrebat Mary.
-Nu! I-a răspuns el scurt și a intrat în casă împleticit. L-am urmat.
Era o casă mare și decorată cu foarte mult bun gust. Puteam intui cu ușurință că cel puțin
părinții unuia dintre băieți sunt putred de bogați. De cum am intrat, am început să auzim
muzică și gălăgie. Undeva, la etaj, era o petrecere în toată regula. Sau așa părea…
-Nu rămânem aici? a întrebat Mary când a văzut livingul imens de la parter.
-Nu! i-a răspuns iar gazda noastră și a început să urce scările.
Atunci a început să-mi bată inima. Ceva nu era ok. De ce se auzeau așa multe voci?
-Mary, n-au zis că sunt doi? Am întrebat-o fără să-mi mai pese de supărarea ei închipuită.
-Ba da, așa au zis.
Mi-am dat seama din vocea ei că nici ea nu știa ce să mai creadă. Am început să urcăm scările
încet, urmându-l pe cel care deschidea drumul.
La etajul unu, în capătul scărilor, a deschis ușa din spatele căreia se auzea toată gălăgia. Dintr-o
privire, mi-am dat seama că erau șase băieți, nu doi, așa cum știam noi. Camera era plină de
sticle goale și pline de băutură, și un fum gros de țigară îți înfățișa totul în ceață.
-V-am adus pizde! A anunțat “ghidul” nostru în timp ce intram în cameră.
-Ooooo, bun! Fute și Raul în seara asta!
Toți ceilalți au început să țipe, în cor.
-Fute-le, Raul! Fute-le, Raul!
Atunci mi-am dat seama că va fi rău. Băieții ăștia erau rupți de beți, posibil și drogați, și erau pe
cale de a-și dovedi unul altuia care e mai bărbat. Ei erau șase, noi eram două. Nu puteam face
decât un singur lucru. Să plecăm. M-am uitat disperată spre Mary și am înțeles, din privirea ei,
că voia același lucru. Aici nu era de stat.
-Frate, dacă nici astea plătite nu se fut cu tine, ești cel mai prost!
-Arată-le, mă, pula să vezi că vin singure!
Vorbeau între ei de parcă noi n-am fi fost acolo. Iar acest Raul, care era bătaia de joc a grupului,
a început să se deschidă la curea. Era momentul în care voia să le dovedească bărbăția.
-Băi, băieți! Eu nu știu ce ați făcut voi, dar nu ne-am înțeles așa. Ați spus că sunteți doi, să
vină două fete! Am venit și v-am găsit șase. Nu e ok, nu asta am vorbit. Noi o să plecăm acum!
Le-a zis Mary furioasa pe întreaga situație.
-Taci, fă, târfă! I-a zis unul dintre ei în timp ce venea spre noi. Hai, dezbrăcarea, că trebuie să
fută și ăsta micu’ ceva. Raul e virgiiiiin!
Au început toți să râdă și să scoată iar niște sunete care îmi dădeau fiori pe sira spinării. Am
băgat mâna în geantă după spray-ul paralizant. Cum dracu ieșim de-aici?
-Fă, futu-ți morții mă-tii!
Atât am auzit înainte să simt palma peste față. S-a întâmplat atât de repede că nici nu mi-am
putut da seama, prima oară, care dintre ei m-a lovit. Nici nu cred că mai conta. Simțeam în gură
gustul sângelui, atât de tare mă izbise, că mi-a spart buza.
-Bă, ce aveti, mă? Sunteți nebuni? A sărit Mary disperată.
Unul dintre ei a luat-o de păr și a început s-o tragă spre canapea.
-Astea tre făcute poștă, mă! Sunt prea panarame!
-Bă, futu-vă-n gură de lăbari infecți! Pe cine morții mă-tii iei tu de păr, mă?
Mary a sărit la cel care o trăgea de păr și nu-mi aduc aminte decât că a început s-o lovească
peste față.
Atunci am băgat iar mâna după spray-ul paralizant și, de data asta, am reușit să-l scot. Am sărit
la animalul care o lovea pe Mary și i l-am pulverizat în față, nu mai știu cum, nu mai știu…s-a
întâmplat într-o secundă.
-Aaaa, a dat cu spray, băăă! A dat cu spray, băăăă!
Atunci am simțit pumnul în burtă. Mi-a oprit respirația, mi-a tăiat picioarele. Nu mă puteam
ridica, cu toate că îmi dădeam seama că va continua să mă lovească câtă vreme sunt la pământ.
Am văzut ușa izbindu-se de perete. Nu mai realizam ce se întâmplă, nu-mi mai doream decât
să scăpăm cu viață.
-Ce e, mă, aici? S-a umflat tărâța în voi?
Era Florin, îi auzisem vocea lui Florin! Nu-mi venea să cred! Pur și simplu, nu-mi venea să cred!
Se înfipsese direct în dobitocul care o lovea pe Mary.
-Florine, lasă-l, lasă-l că-l omori!
Florin nu mai ținea cont. Dădea unde apuca. La fel și bărbatul cu care venise, care îl luase de pe
mine pe nenorocitul de care eram sigură că o să mă omoare.
Mi-am dat seama că o să scăpăm. Ăsta a fost primul gând, în toată durerea aia care îmi paraliza
toracele și cu tot sângele pe care îl simțeam în gură. O minune îi adusese pe băieții ăștia aici, să
ne salveze.
-Vă omoară John dacă mai treceți pe la club! Ați auzit? Vă omoară John! Jegoșii dracu! Ziceți
mersi că ați scăpat întregi acum!
Nu-mi venea să cred că ce văd e real. Camera arăta ca după o revoluție. Băieții, plini se sânge,
speriați, treziți din beție, nu mai scoteau niciun cuvânt. Îl mai auzeam doar pe cel căruia îi
dădusem cu spray cum se văita.
-Nu pot să respir! Nu pot să respir!
-Pe tot Giuleștiul ăla nu mai aveți ce căuta că pun cuțitarii pe voi, futu-vă morții în gât!
Atât le-a mai zis Florin și le-a mai tras câte o flegmă celor pe care i-a găsit deasupra noastră.
“Ne-au cules” de pe jos și am părăsit împreună casa groazei.
Nu-mi reveneam, pur și simplu, nu-mi reveneam din șoc, din durere, mi se părea incredibil felul
în care a simțit că e ceva în neregulă și a venit după noi. Abia am apucat să iau spray-ul
paralizant, mi-ar fi fost imposibil să am timp să scot telefonul și să-l apelez.
-Florin, cum ai știut? Cum ai știut? l-am întrebat în mașină, după ce am mai reușit să mă
liniștesc.
-Se auzea muzica de afară. Prea multă gălăgie, prea multe lumini aprinse pentru doi băieți
care așteptau două fete. Ceva mi s-a părut în neregulă! M-am dus să-l iau pe prietenul ăsta al
meu și am zis să mai dăm o tură, să vedem care-i treaba. Mary știe, noi avem un cod când are
clienți necunoscuți. Îi dau un beep și, dacă răspunde le el, înseamnă că e totul ok. Acum i-am
dat trei. Aia a fost!
M-am uitat spre Mary. Era sfârșită. Șocată, ciufulită, bătută. Doamne! În ce hal eram
amândouă.
-Florin, nu se auzea muzica de afară! Eu n-am auzit-o!
Pe moment, n-am realizat de ce i-am zis asta. Era adevărat, eu nu o auzisem, dar…
Abia când am ajuns în București, am început să leg niște idei coerente.
-Vă duc acasă, da? Ne-a întrebat Florin.
-Pe mine, da. I-a răspuns Mary.
-Pe mine, nu. I-am răspuns eu. Vreau la club.
Așa m-am dus. În halul în care eram, după ce am lăsat-o pe Mary acasă. Dar n-am intrat, nu
puteam șoca oamenii. L-am chemat pe John afară. A ieșit imediat, îngrijorat nevoie mare.
-M-a sunat Florin să-mi spună. O să-i omor pe puțoii ăia bolnavi de pulă sculată și șmecherie
proastă!
L-am privit fără emoție. Acum vedeam lucrurile clar, ca și cum ar fi fost tipărite într-o carte.
-Știai, John, știai că sunt șase. Știai și nu ai spus. L-ai fi trimis oricum pe Florin cu noi, și dacă
nu-ți cerea Mary. Pentru că știai că va ieși urât. Știai.
Îi ziceam calm. Nu mai aveam puterea să sar la el. La nimeni.
-D-aia a intrat după noi. Nu că a auzit muzica. Nu se auzea nicio muzică…
S-a uitat la mine fără să schițeze nicio reacție de apărare.
-Deea, greșești și de data asta. Îmi pare rău că gândești în felul ăsta despre mine. Dar poate
că-i mai bine că s-a întâmplat așa, ca să-ți dai și tu seama că spray-ul ăla paralizant al tau nu-i
de ultimă generație!
S-a întors cu spatele și a plecat. Nu mai avea nimic de dovedit. Ce a vrut să dovedească,
dovedise. Aveam nevoie de protecția lui.
M-am întors la mașina lui Florin și l-am rugat să mă ducă acasă.
Cum începuse seara și cum s-a terminat…Doamne, ce se întâmpla cu viața mea?

AL DOISPREZECELEA CAPITOL

Când m-am trezit, primul lucru, m-am uitat în oglindă. Vânătăile de pe corp mă îngrijorau mai
puțin, ce mă deranja cel mai tare era buza spartă. Părea tăiată și, peste noapte, se umflase. I-
am dat mesaj lui John:
“Arăt foarte rau. Nu are rost să vin azi.”
“Ok.”
Apoi m-am așezat iar în pat. Nu-mi puteam scoate chipurile lor din cap. Parcă îi vedeam iar
adunați, beți, sălbatici… Îmi era groază să mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi urcat
Florin și prietenul lui. Mă rog, dacă n-ar fi urcat… Dacă nu i-ar fi trimis John.
Așa eram, pierdută în gânduri și în cele mai negre amintiri, când mi-a vibrat telefonul. Să vezi că
asta-i John, și-a mai adus aminte de ceva. Deblochez tastatura, mesaj de la un număr pe care
nu-l aveam în agendă.
“Bună! Sunt Cătălin. Cum ai programul zilele astea? Mă întrebam dacă ai vrea să ne vedem,
mai povestim…”
L-am citit o dată, de două ori, de zece ori. Nu simțisem niciodată, până atunci, cum cineva sau
ceva îți poate lua toată suferința “cu mâna”. Gata, nu te mai doare nimic, nu mai e nimic rău în
inima ta. Într-o secundă. Cum e posibil?
Am recitit a unsprezecea oară. Vorbește serios, nu? Adică…nu glumește. De unde are numărul
meu de telefon? Bine, nu că ar fi numărul meu vreun secret de stat. I l-ar fi putut da orice fată,
cred că și băiatul din bar îl stie. Dar…El oare a înțeles cu ce mă ocup eu acolo, la club? Și tot
vrea să se vadă cu mine? Îmi scapă ceva? Dacă îi zic să ne vedem azi sunt prea disperată, nu? Și
azi am și buza spartă. O să-l sperii definitiv. Dar stai puțin că nu cred că mă cere de nevastă. Eu
asta sunt. Și pot azi pentru că am liber. Pentru că un nenorocit mi-a spart buza. Aia e.
“Bună, Cătălin! Eu aș putea chiar azi, să știi, pentru că nu merg la club diseară. Mi-am luat
liber.”
“Ok. Unde ai vrea să ne vedem?”
Am stat cu telefonul în mână fără să tastez. Poate am înțeles eu greșit. Poate e doar un
potențial client care s-a gândit să mă abordeze direct. Poate vrea “pe cameră” și nu știe cum să-
mi zică. Și eu, ca proasta, îmi fac idei care n-au legatură cu realitatea.
“Unde vrei tu.”
I-am dat send și, fără să-mi dau seama, a început să-mi bată inima tare. Era momentul
adevărului. Mai bine să aflu acum decât să mă iluzionez că cine știe ce…
“În parc?”
Am citit și am început să râd. Pur și simplu, mă detensionsem într-o secundă. Serios? Așa a zis?
În parc? Să ne plimbăm în parc? Nu-mi venea să cred. Eu nu mă mai plimbasem cu nimeni în
parc. Niciodată. Nici nu știu, intri în parc și mergi, așa, pe alei, ca și cum n-ai avea nicio treabă?
Da, vreau în parc.
“Ok.”
A rămas că ne vedem în fața parcului Cismigiu, în două ore. Nu pot să cred! Am sărit ca arsă din
pat. Mă duc la duș. Cu ce mă îmbrac? Cu se îmbracă lumea în parc? Hai, hai, Deea, o să vezi tu,
grăbește-te!
Într-o oră, eram gata. Mi-am luat, până la urmă, niște blugi tăiați, un tricou, geacă de piele și
teniși. M-am uitat în oglindă cu gândul că poate reușesc să mă machiez astfel încât să nu se mai
vadă așa tare buza spartă. Dar nici măcar nu avea rost să încerc. Nu aș fi făcut decât să atrag
mai tare atenția. O să merg așa. Și dacă se sperie și fuge o să-i fac cu mâna. Asta-i viața, Cătălin!
Tu nu știai?
Când să ies pe ușă, am dat nas în nas cu mama.
-Ce-ai pățit? M-a întrebat în timp ce împacheta rufele.
-Am căzut cu tăvi, cu tot. Ca proasta, cu gura de masă…
Mama a tăcut. Dacă nici ea nu mai făcea diferența între loviturile accidentale și cele “aplicate”,
atunci nu știu cine ar mai fi făcut.

-Ți-ai făcut un iubit bătăuș? M-a întrebat fără să-si ia ochii de la mine.

Chiar m-a pufnit râsul. Nu știu de ce, poate pentru că eram așa entuziasmată că mă voi plimba
prin parc.
 -Nu, mama. Asta în niciun caz…
Aș fi vrut să-i spun că ar fi fost prea trist să avem amândouă același destin, dar n-am mai vrut s-
o supăr. Am ieșit repede ca să nu-l las să mă aștepte.

Am luat un taxi. Nu m-ar fi deranjat să merg cu metroul, dar nu aveam chef să văd oameni, să
am senzația că le atrag atenția, așa, cu buza spartă. Preferam să stau singură și să vorbesc doar
cu Cătălin.

Când l-am văzut, la intrarea în parc, m-am emoționat. Părea relaxat, dar se uita tot timpul în
jur, poate mă zărește.
-Hey! i-am zis când am ajuns lângă el.
O secundă mi s-a parut că s-a bucurat. Atât. Până a văzut buza spartă.
-Hey! Esti ok? M-a întrebat.
-Aaaa, da, nu-i problemă. Am căzut ca fraiera pe scări și am venit cu gura direct de bar…
Nu știu dacă m-a crezut. Pentru că mi s-a părut că a rămas la fel de abătut.
Am intrat în parc, unul lângă celălalt, și am început să ne plimbăm pe una dintre alei. Exact așa
cum îmi imaginasem. Dar mai frumos…
-Îți place în București? L-am întrebat.
-Da. în cea mai mare parte a timpului:)) Mă înțeleg foarte ok cu verii și unchiul meu, chiar m-
am adaptat bine. Facultatea…acum, mă rog, de câteva săptămâni, unchiul meu a început să mă
implice în business-ul lui…A încercat și cu vără-miu cel mare, dar lui nu-i place. Asa că a ajuns la
mine…E ok, nu mă deranjează.
Am zâmbit.
-Așa ai ajuns la club.
-Da, așa am ajuns la club…
Se așezase pe o bancă. M-am așezat și eu lângă el.
-Ce mică-i lumea, nu? L-am întrebat retoric.
S-a uitat la mine. Ce ochi frumoși avea! Nu văzusem pe nimeni care să aibă ochi așa frumoși! Și
ce cald mi se părea chipul lui… Atât de diferit de toți bărbații pe care îi cunoscusem în viața
mea!
-Da, e o lume mică. Eu am mai fost de câteva ori la gârlă, acolo, în vara aia, dar nu te-am mai
văzut…
-Dar știai unde locuiesc…
A zâmbit. Parcă i se lumina chipul și mai tare atunci când zâmbea.
-Știam unde locuiești dar…sunt, în general, destul de timid. Nu cred că aș fi avut curaj să vin
așa, la poartă: ”Bună ziua! Andreea e acasă?”
Am râs și eu. Erau frunzele pomilor arămii și, la fiecare adiere de vânt, ni se așterneau la
picioare. N-aș mai fi plecat de pe banca aceea.
- Și tu… tu cum ești? M-a întrebat fără să mă privească. Nu a putut duce întrebarea până la
final, dar intuiam ce voia să știe. Despre mine, la club. De ce fac asta.
Nu voiam să-l mint. Era prima oară în care vorbeam cu el mai mult de cinci minute, dar mi se
părea că îl știu dintotdeauna. Așa mi se părea.
-Eu…ăăă, situația mea de-acasă nu e una…fericită. Hai să-i zicem așa… Ai mei nu s-au înțeles
niciodată și acum, de parcă nu era suficient, tata are…ăăăă…Are cancer. La plămâni. Și, mă rog,
practic el asigura unicull venit constant. Frate-miu s-a făcut mare și el, îi e din ce în ce mai greu
să țină pasul cu colegii de clasă…
Pe scurt, aveam nevoie de bani și bani nu erau.
M-am oprit. Nu voiam să-l întristez și nici să-mi plâng de milă.

El se uita în jos, nu se uita la mine.

-Și, la club…sunt bani? M-a întrebat cu voce joasă.

-Da, sunt bani. I-am răspuns fără să ezit. Ăsta era adevărul. Nu voiam să mă amăgesc și să
cred în ceva ce nu ar fi putut exista oricum. Preferam să știe totul acum. De ce ai vrut să ne
vedem? L-am întrebat.
N-a răspuns. Se uita în altă parte.
-Cred că incepe să plouă… Mi-a zis într-un târziu.
-Chiar! Începuse deja să picure.
-Hai!
S-a ridicat de pe bancă și mi-a întins mâna, să mă ridic. Apoi am început sî mergem, fără grabă,
printre picăturile de ploaie. Când a început să plouă tot mai rău, am grăbit pasul râzând de
întreaga situație. Râdeam amândoi, uzi până la piele.
-E o cofetărie aici. Vrei să intrăm? M-a întrebat la iesirea din parc.
-Daaaa, clar. Sunt leoarcă.
Era cald în cofetărie și, culmea, aproape gol. Ne-am luat prăjituri și ceai, și mâncam atenți
unul la celălalt. Nici el nu ar mai fi plecat, simțeam asta.
-Am vrut să ne întâlnim pentru că, tot timpul, după ce ne vedem, mă gândesc la tine…” mi-a
zis într-un târziu, când chiar nu mai speram să-mi răspundă.
Nu m-am uitat la el, deși aș fi vrut. Cred că mă înroșisem. Nimeni nu-mi mai spusese asta
vreodată.

-Am înțeles… I-am zis analizând o bucățică de prăjitură. Efectiv, nu știam ce altceva să-i zic.
Pot să vin lângă tine? M-am trezit că-l întreb deodată.
-Da.
M-am tras lângă el, cu tot cu scaun. Și m-am apropiat, așa timidă cum eram. Iar el m-a
sărutat…Cald, calm, fără să respire.

Iar acest moment e unul dintre cele mai frumoase din câte am trăit.

AL TREISPREZECELEA CAPITOL

Am ieșit din cofetărie după ce s-a oprit ploaia. El avea o masină pe care i-o dăduse unchiul
lui și o parcase nu departe de parc. M-a dus până acasă, așa a vrut el, eu nu i-am cerut.
A oprit chiar în fața casei mele și un minut am stat amândoi fără să zicem nimic. Apoi m-am
uitat spre el și l-am întrebat direct.
 -Vrei să ne mai vedem?
S-a uitat pe geam.
-Da.
-Ok. Mi-a plăcut foarte mult!
Și am ieșit. Se întâmpla ceva cu mine, nu puteam controla. Treceam foarte repede de la o stare
la alta… Acum îmi tresărea inima, acum mă apuca o spaimă îngrozitoare că n-o să fie, nu poate
fi. El e oricum măcinat de îndoieli, va ajunge acasă , se va așeza în pat și se va întreba: ce naiba
se întâmplă? Eu ies cu o…prostituată? Ok, poate e o fată draguță, poate s-ar plimba prin parc și
ar mânca câte o amandină în fiecare cofetărie, doar ca să mai stea cu mine, dar când se face
noapte, își ia topul cu paiete, tocurile, și merge la club. Și, într-o seară merge cu Giani, italianul
nu știu care, apoi dă peste vreun Terente nedescoperit încă, apoi își mai ia un pumn în gură de
pe la unii care visează orgii și așa mai departe. Că asta e viața ei. Și a doua zi noi mergem iar să
ne plimbăm în parc sau cum?
Atât de real mi se părea tot ce gândeam, atât eram de sigură că la aceleași lucruri se gândește
și el, că am început să plâng. Știam că plâng degeaba, că nu pot schimba nimic, doar că îi tot
vedeam ochii. Oriunde mă întorceam, vedeam numai ochii lui. Parcă mă privea din orice colț al
camerei. Apoi ploaia, prăjitura, felul in care m-a sărutat..Încet, blând, ca să nu mă rănească și
mai rău… Și gura asta spartă a mea nici nu mă mai durea de-atunci...
-Bravo, Deea! Bravo ție! Ești prima curvă care se îndrăgostește de un băiat cu care s-a plimbat
prin parc!
Ma oprisem în oglindă și vorbeam cu voce tare. Ca nebunii, fix.
Nu i-am trimis niciun mesaj și nici el mie. Nici nu era nevoie. Gândurile și emoțiile noastre erau
atât de strâns legate, încât nu aveam nevoie ca niște litere să ne confirme asta pe o tastatură.
Pentru prima oară, după mult timp, culmea, am dormit extraordinar de bine. Am dormit
liniștită, fără gânduri, fără coșmaruri, cu toate că eram sigură că le voi avea, eram convinsă că
voi visa casa din Predeal în toate combinațiile posibile.

Dar nu. M-am trezit extraordinar de bine. Seara, m-am dus mai devreme la club, să vorbesc cu
John. L-am găsit singur la o masă, făcea niște socoteli.

-Ce faci? M-a întrebat când m-a văzut. Nu ți se mai vede buza spartă.
-Se mai vede un pic…Voiam să vorbesc cu tine.
-Da?
-Da, voiam să-ți zic că rămânem cu banii așa cum ai zis tu. Dar, John, nu mai vreau să merg cu
toți nebunii dispuși să plătească. Ai zis că pe majoritatea îi știi, sunt clienți de-ai tăi, ori
recomandări ori…habar n-am… Crede-mă, acolo, la Predeal, putea să iasă urât de tot. Aș vrea să
evit situațiile astea…
-Ți-am arătat că sunt băiat până la final, da? Ce mai vrei? Mi-a răspuns el mulțumit. Ai
încredere în mine?
Am privit în jos. Ce era să-i zic?
-Da, am.
-Am un cuplu.
Am ridicat privirea.
-Un ce?
 -Un cuplu. Soț- soție. Triști, amărâți. Caută ceva nou în relația lor seacă. Asta-i viața, ce să-i
faci…
-Soț-soție vor o fată de-aici?
-Da, mă. Dar nu te mira așa. Sunt multe cupluri care și-o ard prin cluburile de swingeri. Să vezi
acolo dezmățu’ dracu’. Ăstia ai mei sunt mai organizați. Omul e antrenor de fotbal pe la nu știu
ce echipă de juniori și femeia e medic dermatolog, nu vor chiloțăreală în văzul tuturor. Ia să-i
arăți vânătăile, poate are vreun tratament minune.
Și a început să râdă. Nu din răutate neapărat, așa era el. Nu-l interesau decât banii.
-Păi, și? Am întrebat. Parcă tot nu înțelegeam.
-Vrei să-i cunoști? Îi am în separeu, în spate. Iau cina ca doi porumbei, nebunii. Senzația mea
e că au nevoie de cineva ca tine, o fată mai deșteaptă, înțelegi? Cineva care să-i și înțeleagă cât
de cât…
-Și care-i planul? Am întrebat.
-Planul e să-i cunoști la cină și, apoi, să-i cunoști și ceva mai bine. Vezi și tu dacă se leagă ceva.
John nu spunea niciodată: “Du-te! Fă aia! Trebuie!” Tot timpul iți dădea senzația că ai de ales.
Dar era, evident, doar o senzație.
S-a ridicat și mi-a făcut semn să-l urmez. Ne-am dus la unul dintre separeurile pe care le avea
în spate.
-Ce faceți, dragii mei? Cum e mâncarea?
Îi vedeam clar din spatele lui. Un cuplu perfect normal, frumos chiar. Genul de cuplu care ar fi
atras atenția într-un restaurant prin ținută și comportament.
El era un bărbat bine, îngrijit, avea o cămașă călcată impecabil și, chiar de acolo de unde
eram, îi puteam simți parfumul puternic, masculin.
Ea era o femeie trecută puțin de treizeci de ani, poate treizeci și cinci, machiata discret și, la o
primă vedere, foarte elegantă. Avea o rochie neagră, mulată, dar nu vulgară, dres negru și
pantofi cu toc. La mână, am observat imediat o brățară care strălucea suficient de tare încât să
mă facă să cred că e din diamante. Avea trăsături frumoase, chiar dacă în jurul ochilor și al
gurii, se vedeau niște riduri specifice vârstei. Părul îl avea lung și blond, puțin ars din cauza
vopsitului probabil.
Împreună, păreau un cuplu din “lumea bună”, cum le-ar fi spus mama. Ce căutau aici? Ce
voiau?
-Foarte bună mâncarea, John. Chiar zicea Geanina să facem și noi acasă, săptămâna viitoare,
o carne de oaie după rețeta asta a voastră. I-a răspuns el galant.
-Mă bucur că v-a plăcut. Geanina, să iei la desert tortul casei. Nu-ți poți imagina ce deliciu!” a
sfătuit-o John prietenos.
Ea a zâmbit.
-Vai, John! Cât încerc eu să nu mănânc dulciuri la ora asta…dar o să-ți fac pe plac, îmi iau și
desert, dacă zici că e așa bun!
Mă uitam și mai că mă pufnea râsul. Ce căutam eu în toată combinația asta?
-Aș vrea s-o cunoașteți pe Deea. O fată foarte mișto, foarte inteligentă, o să aveți multe
lucruri de povestit cu ea.
S-au uitat amândoi la mine. El zâmbea încântat, ea părea reticentă, dar încerca să mimeze un
surâs.
 -Ia loc, Deea! Eu sunt Edi.
Mi-a întins mâna.
-Iar ea e soția mea, Geanina!
M-am așezat pe scaunul rămas liber, între ei. Ca de obicei, John s-a scuzat și ne-a lăsat singuri.
-Ce vrei să bei, Deea? Noi am luat o sticlă de vin roșu, foarte bun de altfel. Dar dacă vrei
altceva…
Nu i-am răspuns, mă uitam atentă la ei. Zâmbeau amândoi amabili. Era real ce trăiam sau era o
glumă de-a lui John? Eu plecam cu acest cuplu la hotel?
Edi nu-și lua ochii de la mine. Ea se prefăcea că n-o interesează, că nu observă.
-Bun vinul, Deea? Vrei să comandăm altceva?
M-a întrebat de trei ori în cinci minute. Parcă se blocase. Îmi plăcea vinul, era ok. El mă
privea de parcă ar fi vrut să mă dezbrace pe loc, acolo, la masă, dar nu îndrăznea și, atunci,
băga placa cu vinul. “E bun vinul, Deea?” “Bun, da, nebunule de legat” îi răspundeam
politicoasă. Mă rog, cu voce tare îi ziceam doar “bun, da”. Restul ziceam în gând.
-John mi-a zis că ești studentă?
M-am întors spre el și i-am zâmbit. Se deblocase de la faza cu vinul, gata.
-Da, la ASE.
-Bravo ție! Aia e o facultate plină de fete frumoase. Ai observat?
Se uita la sânii mei. Eu mă uitam la el, el se uita la sânii mei. Soția lui se uita la noi.
-Sinceră să fiu, nu prea le urmăresc. Mă uit mai mult după băieți. I-am răspuns relaxată. Nu
întâmplător…Măcar să știe că, cel puțin până în seara asta, n-am fost pusă nici măcar pentru o
clipă în situația în care să mă gândesc la o altă femeie din punct de vedere sexual.
I-a plăcut răspunsul meu. Mi-am dat seama după chip. A sorbit și el din paharul de vin dar tot
așa, cu ochii pe mine. Zici că eram revelația pe care o aștepta.
-Și băieții aceia sunt pe gustul tau? M-a întrebat.
Am ridicat o sprânceană. Mă relaxasem total. Începuse să-mi placă conversația.
-De ce n-ar fi?
-Mi se pare că ești o femeie care știe ce vrea. Cred că pe gustul tău ar trebui să fie bărbații
mai maturi…
Mă uitam atentă la el. Era un bărbat bine, chiar era. Avea prezență, avea ținută, putea fi socotit
interesant. Ok, intram în jocul lui.
-Îmi plac bărbații maturi, ai intuit corect.
Era o distanță relativ mică între noi și ne priveam fix, fără abateri.
Soția a început să tușească încurcată. Aoleu! Uitasem de ea.
-Mă scuzați o clipă, mă duc să sun bona! A zis în timp ce se ridica de la masă.
Aveau și copii. Ce mișto! Cum naiba ajung oamenii în situațiile astea? Mă rog, nu-i treaba mea.
Dar, având în vedere că aș putea pleca împreună cu ei la hotel, cam e și treaba mea.
Rămăsesem singuri, în separeu, și mi s-a părut că-i simt mâna aproape de genunchiul
meu. Era o atingere timidă, dar reală. L-am lăsat și, încet, a prins curaj. A început să urce către
pulpă.
-Zi-mi despre voi…I-am zis fără să-mi trag piciorul. Sunteți de mult timp împreună?
-De treisprezece ani. Își mutase și privirea către picioarele mele. Se concentra prea puțin la
conversație.
 -Și…ați mai făcut asta? Am întrebat nesigură. Nu știam cum s-o numesc.
El a ridicat iar ochii la mine.
-Ce anume? Să aducem o femeie în patul nostru?
Își oprise mâna. Pur și simplu, nu mai ajungea. Ca să poată urca, ar fi trebuit să vină mai
aproape de mine și cred că ezita, pe moment. Probabil îi era teamă de reacția ei… Să nu aibă un
mic șoc când intra iar în separeu…

-Nu am mai făcut asta…cu Geanina. Eu am mai fost cu două femei, dacă asta vrei să mă
întrebi…dar nu cu Geanina…
Am mai luat o gură de vin. Ce dracu știam eu despre viață? Nimic. Auzi, el a mai fost cu două
femei, dar nu cu Geanina.

-Și Geanina știe? Am întrebat.

-Da. Noi nu avem secrete unul față de altul. Avem o relație foarte sinceră.

Încercam să-mi dau seama dacă glumește sau vorbește serios. Dar nu, vorbea cât se poate de
serios. N-am apucat să-i răspund nimic pentru că atunci a venit Geanina. Mâna lui a rămas tot
pe piciorul meu.
-Gata, am vorbit. Sunt ok, i-a culcat. Ăla mic mai are muci, i-am zis să-i mai pună picături dacă
se trezește peste noapte.
De data asta, am tușit eu. Cumva trebuia să facem iar trecerea la ale noastre. Geanina s-a
așezat iar și m-a privit fără reținere de data asta. De parcă îi dăduse ceva curaj.
-Faci de mult timp…asta…Deea, parcă ai zis, nu?
-Sinceră să fiu, nu de mult timp…
-Și îți place? M-a întrebat mailițios. Mi se părea că e mai mult geloasă decât dornică de
experiențe tari.
Nu i-am ocolit privirea. N-aveam nimic de ascuns.
-Ce anume să-mi placă?
El a zâmbit și a lăsat capul în jos. Ea a luat paharul de vin de pe masă fără să mă mai întrebe
nimic.
-Noi suntem niște persoane discrete…știi… A continuat nesigură. Simțeam că ar fi vrut să mă
atace în continuare și nu știa de unde s-o apuce ca s-o facă bine.
-Da, îmi dau seama de lucrul ăsta. I-am răspuns zâmbind. Doar nu mă apucam să dau la ziar
că doamna dermatolog și domnul soț-antrenor vor să închirieze o femeie pentru a-și împlini
niște fantezii. Fantezii despre care începeam să cred, oricum, că sunt mai mult ale lui decât ale
ei.
-Comandăm desert? Sau…mergem? A întrebat el privind către noi.
Geanina s-a întors spre el cu un zâmbet amar. Sau poate așa mi s-a părut.
-Iți place Deea, nu? L-a întrebat.
Eu m-am uitat la paharul de vin de pe masă. Îi învățasem modelul pe de rost. Într-o situație așa
încurcată nu mai fusesem în viața mea.
-Sigur.
El a răspuns de parcă nu ar fi înțeles sensul întrebării. De parca l-ar fi întrebat : „Ți-a plăcut
mâncarea? Sigur.” Și eu, la rândul meu, mă făceam că nu înțeleg prea bine. Nu găseam nicio
altă abordare potrivită în momentele acelea.
A cerut nota și a lăsat șpagă 150 de ron. M-am uitat atentă, nu aveam cum să greșesc. Pesemne
că-i plăcuse mâncarea, sau seara… sau ce urma să se întâmple…

Înainte să ne ridicam de la masă, s-a uitat în ochii mei zâmbind.

-Vii cu noi?

Avea un magnetism în privire, ceva mă intriga.

-Sigur! I-am răspuns la fel și am zâmbit.
Când ne-am ridicat, Geanina m-a măsurat de sus până jos, așa cum fac femeile.
-Deci mergem… A zis scurt, zâmbind, și a luat-o în față.
Eu și Edi am rămas în spatele ei. Și-au luat “la revedere” de la John, ba Geanina chiar l-a pupat
pe obraz. Deci se știau de ceva timp. Când am ajuns eu în dreptul lui, mi-a zambit și mi-a arătat
ferit patru degete. Mărise prețul. Ei au plecat cu mașina lor spre hotel, un Mercedes negru,
model nou, care îți tăia răsuflarea.
Eu am plecat cu un băiat de la noi și am așteptat cuminte, în mașină, ca ei să urce în camera
închiriată și să se instaleze. Apoi, el mi-a dat mesaj cu numărul camerei. Ok, Deea, acum e
acum.
 Hotelul era impresionant, cel mai luxos și presupun că era și cel mai scump din tot ce văzusem
până atunci. În drum spre ușa rotativă, mi-am prins repede părul. Nu știu de ce, așa am simțit.
Am intrat sigură pe mine, conștientă de faptul că erau oameni în lobby a căror atenție o
atrăgeam. Aveam o fustă neagră, până aproape de genunchi, dar foarte strâmtă. În sus, o
cămașă albă, cu guler înalt, dar închisă doar până în dreptul sânilor, iar în picioare, pantofi cu
toc înalt.
Mergeam repede, fără să ezit, privind doar cu coada ochiului la cei care mă analizau, ori în vreo
oglindă, doar ca să văd cât de bine mi se așază fusta.
Cum am iesit din lift, în dreapta, în capătul coridorului, era camera. Acea cameră.
Am bătut încet. Nu știu de ce, poate mi-a fost teamă că aș putea să fac gălăgie.
Mi-a deschis el. Avea un zâmbet larg și îi străluceau ochii.
-Bine ai venit, Deea!
Din clipa în care am intrat, mi-am dat seama că îmi place camera. Avea un aer foarte intim, cu
toate că era o cameră cu mobilier scump. După holul micuț de la intrare, puteam zări deja patul
înalt, imens, care era încă nedesfăcut. În partea dreaptă a patului, erau un fotoliu și o măsuță
de sticlă, sau ceva în genul ăsta.
Nu am apucat să întreb de Geanina, pentru că atunci am auzit ușa de la baie. Avea o cămașă
neagră, din mătase, lungă până în dreptul fundului, și ciorapi plasă cu bandă elastică. Se
schimbase pentru el, pentru noi…nu reușeam să-mi dau seama în momentele alea.
-Șampanie? Ne-a întrebat Edi în timp ce se îndrepta către masa de sticlă. A turnat în cele trei
pahare și ni le-a oferit galant.
Atunci când am luat paharul din mâna lui, l-am atins din greșeală. Mi s-a părut că a fost
electrizantă atingerea noastră. A observat chiar și Geanina care îmi analiza fiecare mișcare.
-Lipsesc cinci minute, cât să fac un duș. Vă las să vă cunoașteți mai bine.
Mi-am dat seama că făcea asta nu pentru că își dorea neapărat să facă duș atunci, ci pentru că
voia să o facă pe Geanina să se obișnuiască puțin cu prezența mea. Să se detensioneze cumva.
Dupa ce am rămas singure, Geanina s-a așezat pe fotoliu, picior peste picior. Nu-și lua ochii
de la mine. M-am așezat pe marginea patului și mi-am ridicat puțin fusta, ca să stau mai
comod.
M-am gândit s-o întreb direct. Nu aveam nimic de pierdut, nu eram cineva care rămânea în
viața lor. Îmi luam banii, făceam ce era de făcut și, pentru mine, asta era tot.
-Faci asta pentru el, nu? Am întrebat-o simplu, fără nicio conotație.
Ea a privit atunci în altă parte. Începuse să se joace cu o șuviță de păr.
-Edi are o sexualitate destul de complexă…nu-i ușor să ții pasul cu el…Deocamdată mai sunt
încă în cărțile lui de joc. Probabil va veni ziua în care nu voi mai fi deloc…
Am tăcut. Simțeam că vrea să continue. Ea s-a întors spre mine.
-Caută în permanență, știi? Pentru el, experiența trebuie să fie mereu alta…Își găsește
echilibrul în extreme. În tot ce face. O viață de cuplu, normală, l-ar transforma într-un om
depresiv…Mă rog, pentru un timp. Apoi ar găsi o variantă în care să scape, să fugă. N-ar sta. Îl
cunosc foarte bine.
-Și tu îl iubești…I-am zis aproape cu părere de rău.
-Tu nu l-ai iubi? A oftat scurt. Crede-mă, cel mai greu e să iubești oamenii care vor mereu
altceva. Pentru că, la fiecare căutare a lor, tu te întrebi dacă vei fi la “obiecte găsite” sau la
“obiecte pierdute”.
Am auzit ușa de la baie și am tresărit. Ieșise doar în prosop…Și nu cred că mai văzusem pe
cineva care să arate atât de bine în prosop.
-Esti ok, Deea? Relaxată? M-a întrebat în timp ce și-a oprit mâinile pe umerii mei.
Îi simțeam respirația fierbinte pe gât și mâinile care îmi masau umerii încet. Am lăsat capul pe
spate fără să-mi dau seama, iar el a primit cu bucurie răspunsul meu. Și-a lipit buzele de gâtul
meu și am început să-i simt limba alunecând ușor.
Deși nu-și lua ochii de la noi, Geanina nu avea nicio reacție.
Surprinzător, el s-a îndepărtat de mine și s-a oprit la buzunarul sacoului care stătea pe un
scaun. A pus lângă geanta mea o hârtie de cinci sute de euro, cu toate că John ceruse patru
sute.
-Ăștia sunt pentru tine, Deea.
Apoi s-a îndreptat către masa de sticlă și a împrăștiat ceva acolo. Nu-mi puteam da seama ce
face. Am văzut doar că s-a ajutat cu un card, apoi a luat o bancnotă facută sul și s-a apropiat cu
nasul de colțul mesei. A, bun, am înțeles acum. Geanina s-a dus lângă el și a tras și ea.
Pesemne, era un lucru pe care îl mai făceau ei, în cuplu.
-Deea?
Am stat o secundă să mă gândesc. O să trag. Măcar să-mi fac curaj pentru ce urmează. Am luat
bancnota din mâna lui și m-am apropiat de praful alb la care mă invitase atât de prietenos. Nu
am tras mult…cum l-am simțit în nas, m-am speriat și am lăsat bancnota jos. El s-a apropiat de
mine și mi-a prins amândouă mâinile la spate. A început să mă muște ușor de ureche…
-Deea, tu nu ai mai tras, nu?
-Nu. I-am răspuns sincer.
-Ești ca un copil tu… Începuse să coboare încet pe gât. Nu cumva ești virgină, nu?
Simțeam că îi place să mă descopere, să mă tachineze. Una dintre mâini a început sa-i urce
încet pe piciorul meu, spre fund. Apoi m-a tras dintr-odată spre el. Lipită.
-Faci ceva pentru mine, Deea? M-a întrebat la ureche.
-Da.
-O poți face pe Geanina să se relaxeze?
Tâmpenia asta pe care o trăsesem începea să-și facă efectul. Parcă nu mă mai inhiba prezența
ei, iar a lui…prezența lui mi se părea…atât de…interesantă. Nu mă mai temeam de absolut
nimic din ce se afla în camera aceea, de parcă băusem vreo două sticle de vin.
M-am întors spre Geanina care se așezase înapoi, pe fotoliu. M-am așezat în genunchi, pe
covor, și i-am atins ușor picioarele, apoi am început să urc încet către sâni. Ea mă privea fără
reacție, iar el, cu mai multă dorință decât văzusem în ochii cuiva vreodată. Atunci când mi-am
oprit mâinile pe sânii ei, s-a ferit. Porcăria asta de-o trăsesem nu-și făcea efectul și la ea? N-am
avut timp să-mi răspund. Edi m-a înconjurat cu amândouă brațele și m-a împins spre pat. Își
dăduse jos prosopul. Era perfect proporționat de sus până jos.
Când l-am simțit viril, puternic, hotărât, m-am uitat spre Geanina. Zâmbea.
Cred că o durea în aceeași măsură în care o incita. Era o voluptate a suferinței amestecată cu
o formă bizară de excitație care îi erau evidente pe chip.

Atunci, în brațele soțului ei, am înțeles că există astfel de iubiri. Care te mistuiesc, te consumă
celulă cu celulă și, cu toate astea, nu le poți opri. Pentru că sunt infiltrate, sunt una cu tine. Și
atunci, vrei nu vrei, îți asumi toate trăirile pe care ți le aduc. Inclusiv aceasta, de a vedea bărbatul
pe care îl iubești întorcând o altă femeie în toate pozițiile.
Nu știu cum a continuat noaptea lor. După o oră și jumătate, eu am plecat. I-am lăsat
sărutându-se, parcă înnebuniți de dragoste, de dorință.
Am plecat zâmbind, dar cu toți mușchii tremurând.
Da, asta a fost, într-adevăr, o experiență.
Aoleu! Să nu uit să-i las mamei banii, mâine dimineață, în bucătărie. A zis că-i trebuie la
spital…

AL PAISPREZECELEA CAPITOL

A doua zi, m-am trezit cu mesaj de la John:

“Nu știu ce i-ai făcut, dar mi-a cerut iar masă, în seara asta, la club. Vine fără nevastă-sa. Fă-te
bombă! Ăsta are bani mulți și, dacă i-ai prins “țăcăneala”, suntem pe el. Mai creștem puțin
prețul …Îi zicem că ai amânat pe cineva pentru el. Frumoasă mai ești!”
M-am întins înapoi în pat. Venea iar? Fără nevastă-sa…Nu-i spusesem lui John că mi-a dat
cinci sute. I-am predat regulamentar două sute cincizeci de euro, restul i-am oprit. Cu încă două
sute cincizeci, în seara asta, ar fi cinci sute. Asta dacă nu se învârte John de mai mult.
M-am uitat iar către telefon. Ce proastă sunt! Aștept un mesaj care e evident că nu mai vine.
Mi-ar fi scris până acum, ar fi zis ceva…orice. Îi și memorasem numărul:) Cătălin. Poate asta era,
aducea ghinion…Trebuia să-l las așa, doar în sms. Am zâmbit amar… Normal că niciun bărbat
normal la cap nu ar scrie în locul lui. De ce m-oi fi iluzionat eu crezând că ar putea fi, când e clar
ca lumina zilei că NU ar putea fi. Dintr-un million de motive. Sau unul singur. Totuna. Îl
înțelegeam perfect. Nici eu n-aș fi scris în locul lui.
Eu am drumul meu, el îl are pe-al lui. Și cu cât mă obișnuiesc mai repede cu ideea, cu atât îmi
va fi mai ușor. Doar să-mi scot naibii, din cap, ochii aia ai lui și gata. Sunt ca nouă.
Auriu în seara asta. Am zis. Ce dacă nu voi fi ca celelalte fete? Rochița asta tot John mi-a dat-
o, deci ar trebui să fie pe placul lui. Mi-am uscat atentă părul și l-am lăsat să curgă pe spate,
inele, așa cum se aranja el de la sine.

Am întârziat la club, ca niciodată. M-am machiat acasă, m-am șters și tot așa. Până am reușit,
se făcuse târziu. Când am intrat în club, era deja full. M-am grăbit spre camera din spate, să-mi
las geanta, dar nu m-am putut abține și m-am uitat spre masa lui John. Era tot un zâmbet, de
parcă descoperise o mina de aur. Nu cred că îl interesa că am întârziat. Era bucuros că am
venit:) Lângă el, era Edi. Venise deja. Ciudat, am tresărit când l-am văzut. Cămașa lui călcată
impecabil, ceasul scump de la mână, aerul acela sigur de mascul ieșit la vânătoare…toate
alcătuiau o imagine plăcută ochiului. Poate pentru că avea siguranța pe care ți-o dau banii
atunci când poți azvârli cu ei stânga, dreapta, fără să te doară. Sau poate pentru că a fost
primul bărbat care m-a făcut sa înțeleg că a face sex poate fi… interesant… uneori…:) Nu știu
exact motivul, dar am tresărit. Zâmbea când m-a văzut. Ca și cum m-ar fi așteptat și uite, acum
am venit. M-a analizat din cap până în picioare și i-a zis ceva lui John. Judecând după expresia
lui John, era de bine.
Mi-am lăsat repede geanta și am mai aruncat o privire în oglindă. Bun, sunt pregatită, urc.
S-a schimbat piesa, Larissa mi-a facut cu ochiul și a coborât. M-am așezat în locul ei, chiar cu
fața spre masa lui John. Edi avea același zâmbet, așa mi se părea, doar că s-a lăsat puțin pe
spătarul canapelei… Se relaxa, îi plăcea momentul…Sau, cum spunea Geanina, îi plăcea…
experiența. I-am zâmbit. Cred că începea să devină tot mai reală chimia dintre noi doi.
Apoi, unul dintre băieții care stăteau sprijiniți de bar mi-a făcut semn să mă aplec, să-mi zica
ceva. M-am aplecat, mi-a zis o golăneală simpatică, nici nu mai știu exact ce, dar m-a făcut să
râd și, în timp ce mă ridicam, m-am uitat în jur fără să caut ceva anume. Sau așa am crezut, că
nu caut.

Atunci i-am vazut ochii. Între toți oamenii care erau acolo, între râsete, priviri îndrăznețe, fum
și dans pe bar, i-am văzut ochii. Cătălin…ultima persoană pe care mă așteptam s-o văd. Cătălin
care nu mai dăduse niciun semn, care era, probabil, măcinat de îndoieli, scârbit de ceea ce știa
că fac la club… De ce a venit? Avea iar treabă cu John? Și dacă avea iar treabă cu John de ce nu
se ducea la el? De ce stătea sprijinit de bar, fără să-și mute privirea de la mine, ca și cum noi doi
am fi singuri în tot clubul?

Am simțit că mi se taie picioarele. Amorțisem sub privirea lui. M-am întors spre masa la care
stăteau Edi și John. Atât a așteptat John. Mi-a făcut semn să merg la ei. Într-un fel era mai
bine…Situația era mult prea bizară, chiar îmi doream să cobor. Măcar scăpam de privirea lui.
Am coborât în grabă, conștientă că mă privește în continuare. Era nefiresc să nu-i spun nimic,
să nu-l salut, să nu-i zâmbesc, dar nu mă puteam aduna. Pentru că vedeam în privirea lui un
singur lucru :”Ce o să facem noi, Deea, cu tine, pe barul ăla?” Vedeam reproșul, vedeam
măcinarea lui, și nu știam cum să le fac față. Pur și simplu, nu știam ce să-i zic.
Când am ajuns la masa lui John, am zâmbit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu mai eram
Deea, fata nouă, eram Deea la care se întorcea unul dintre clienții preferați ai lui John. Poate și
de aceea era așa încântat.
-Bună seara! Am zis privind spre Edi.
-Ia loc, draga mea! Mi-a zis John amabil. Mă duc la Amy s-o urc direct pe cântar. S-a întors
serios spre mine:
- Ce dracu’ face? Mănâncă ceafă de porc pe furiș, în spate? Cred că s-a îngrășat trei kile de
săptămâna trecută până acum. Dacă vine dracu’ vreun cutremur și ea e sus, pe bar, murim toți
aici, striviți!
Am zâmbit și am lăsat capul în jos. Nu-i puteam da apă la moară lui John. Știam că le spunea
mereu fetelor să fie atente, să rămână în formă, și enervarea lui era reală. Dar nu aveam cu ce
să-l ajut. I-a zis ceva la ureche lui Edi și a dispărut.

Edi a întors capul spre mine. Avea același zâmbet sigur.

-Ce mai faci tu, Deea?

M-am lipit de canapea, privindu-l.
-Ți-au rămas fantezii neîmplinite?
A început să râdă.
-Da. Dar știi care era cea mai mare fantezie a mea?
M-am uitat către bar. Nu-l mai vedeam pe Catalin, nu mai era acolo.
-Nu. Care?
-Să întâlnesc o femeie care să-și dorească să experimenteze în aceeași măsură in care îmi
doresc și eu.
Plecase? Nu mai înțelegeam nimic. M-am întors spre Edi.
-Și ai găsit-o?
-Da.
M-am ridicat în fund. Sprjinită, nu aveam nicio șansă să-l mai văd. Măcar să știu dacă e aici sau
a plecat.
-Tu ești femeia aceea, Deea!
Ceee? M-am întors spre el șocată.
-Cum? N-am înțeles…
-Tu ești varianta mea feminină. Tu, dacă ai fi bărbat, ai fi exact ca mine. Într-o căutare
continuă, cu o dorință veșnică de a descoperi tot ce-i nou. Tot ce îți poate stimula mintea, tot
ce îți creează senzații diferite. Cu cât mai intense, cu atât mai bine.
Nu-mi venea să cred. Ce văzuse el în mine și eu nu realizam?
-Cred că te înșeli, Edi. Ăsta e un job pentru mine și atâta tot.
A dat din cap și a luat o gură din paharul de whisky de pe masă.
-Eu nu de job vorbesc. Dă-l dracu’ de job. Cu toate că nici ăsta nu e ales așa întâmplător cum
crezi. Tu, Deea, vrei ca și mine, să experimentezi. Nu vei fi niciodată o soție devotată, o mamă
desăvârșită, nu vei fi un om de care e nevoie în societate ca lucrurile să meargă bine. Înțelegi?
Tu te joci, cauți, riști…
M-am uitat la el atentă. Era sigur de ce spunea. Nu mă gândisem niciodată la lucrurile astea.
Am întors iar capul spre bar. Doamne! Uite-l! N-a plecat nicăieri. Stă rezemat și se uită fix la
noi. Ce tupeu! Dar ce vrea? Ce urmărește? De ce se poartă așa? Ochii, felul în care ne privește…
Îmi dă fiori, pur și simplu. Cătălin…Cătălin…ce vrei să-mi spui? Tu nu știi că eu, la club,
muncesc? Vorbeam cu el în capul meu, ca o nebună.
M-am întors spre Edi și l-am întrebat direct, fără introducere.
-Și dragostea?
L-a pufnit râsul și a mai luat o gură de whisky.
-Ce-i cu dragostea?
-Dragostea nu are niciun rol în toată descrierea asta pe care mi-ai făcut-o?
S-a uitat și el spre bar. Probabil își dăduse seama încă de la începutul discuției că mă uit dupa
cineva, iar poziția pe care o avea Cătălin în fața barului îl făcea ușor de observat. Parcă, pur și
simplu, mă aștepta.
S-a uitat o clipă la el și a ridicat iar paharul.
-Dragostea, Deea, e cea mai proastă dintre combinații.
-De ce? Mă simțeam mai bine acum că știam că l-a văzut. Nu mai trebuia să mă ascund.
“-Pentru că dragostea ar trebui trăită fix ca ce e. O combinație de natură chimică, niște
hormoni și substanțe care, stimulate, îți oferă, pentru o perioadă, o imagine falsă a realității.
M-am uitat spre Catalin. Nu se mișca de acolo.
 -Serios? Asta e dragostea? O combinație a unor hormoni și substanțe stimulate?
-Clar, da. Până și cercetătorii au ajuns la concluzia asta. De aceea și trece relativ repede… În
maxim trei ani, combinația se descarcă, lucrurile revin la normalitate. Dar ăsta nu e un lucru
rău, Deea. Experiența în sine poate fi fabuloasă. Doar că trebuie trăită ca atare, ca o experiență
și nimic mai mult. Noi ne-am încăpățânat să ne construim viața pe treaba asta… și, evident, nu
trăim nimic de fapt. Doar amintirea a ceea ce a fost și frustrarea că n-o putem readuce.
Avea logică ceea ce spunea. Chiar mi se părea o părere pertinentă. Dar, apoi, vedeam iar
privirea lui Cătălin și mă simțeam de parcă cineva îmi băga un cuțit în inimă. Și îmi aminteam
chipul Geaninei…durerea ei: “Cel mai greu, Deea, e să iubești oamenii care vor mereu altceva…
Pentru că, la fiecare căutare a lor, te întrebi dacă vei fi la “obiecte gasite” sau la “obiecte
pierdute”. Doamne, cât îl iubea! Și nu trecuseră trei ani, ci treisprezece. Nu, teoria lui putea fi
valabilă, dar nu pentru toți.
-Mergem sau…rămâi la bar? M-a întrebat deodata privind spre Cătălin.
Am înghițit în sec. Nimeni nu mă privise, niciodată, atât de insistent, atât de mult timp. Eu nu
știu despre ce experiențe vorbea Edi, poate că avea dreptate în felul lui, dar această
experiență, pe care mi-o oferise Cătălin, în toată tăcerea lui, mă făcea să nu plec nicăieri. I-aș fi
văzut ochii pretutindeni.
Ceea ce simțeam eu, atunci, nu avea legatură cu Edi, cu cinci sute de euro pe care îi pierdeam,
nu avea legatură cu John, și nu avea legătură cu nimic, de fapt.
Era un lucru pe care îl înțelegea doar inima mea. Atât.
M-am întors spre Edi și i-am zâmbit.
-O să rămân la bar.
Nu cred că se aștepta la răspunsul ăsta. N-a reacționat imediat, a așteptat să vadă dacă
vorbesc serios. Când a văzut că nu-mi mut privirea de la Cătălin, a scos niște bani și i-a lăsat pe
masa, pentru notă.
-Ar fi păcat ca o fată așa inteligentă ca tine să se piardă în niște detalii lipsite de sens…Mi-a
zis la ureche înainte să se ridice. Apoi a plecat.
Nu m-am ridicat imediat de la masă. Nu știam ce să-i zic, cum să-l abordez…În tot cazul, dacă
stăteam acolo, nu rezolvam nimic. Trebuia să mă duc. M-am ridicat amețită. Parcă nu
înțelegeam nimic din ce mi se întâmplă. El mă privea in continuare, fără nicio altă reacție. M-am
oprit în fața lui.
-Hey! I-am spus. Era muzica tare acolo și eu parcă nu aveam putere s-o acopăr.
-Hey! Mi-a răspuns scurt.
Am continuat să ne privim câteva secunde fără să mai spunem nimic. Oricum, ne-am fi auzit
foarte greu, în locul acela, din cauza boxelor.
-Vrei să mergem în spate, în separeu? l-am întrebat.
-Ok.
Era, din fericire, liber. Am intrat și ne-am așezat pe canapea. Nu-mi spunea nimic.
-Cătălin, tu ești ok? De ce nu vorbești? De ce ai stat toată seara să te uiți după mine dacă n-ai
de gând să-mi zici nimic?
Nu mă mai privea supărat. Era o altă privire aceasta, de-acum. Cred că era fericit că nu
plecasem.
-Hey! Tu mă urmărești? Îmi dăduseră lacrimile. Mai ești aici, cu mine? Ce vrei tu, Cătălin? Tu
nu știi ce fac eu? Nu știi că eu…muncesc aici?
Mi-am dus mâinile la față. De ce plângeam? Ce mă răscolea atât de tare, în privirea lui, încât îmi
curgeau lacrimile fără oprire?
-Asta-i viața mea, Cătălin. Înțelegi? Asta e.
-Nu trebuie să fie așa. Mi-a zis calm, fără să-mi evite privirea.
-Altfel cum? L-am întrebat încet, sufocată de plâns.
Atunci m-a prins cu o mână și, într-o secundă, m-a tras spre el. Când l-am simțit aproape,
chiar am pufnit în plâns cu totul. Îl strângeam în brațe de parcă ar fi fost singurul meu sprijin în
toată lumea. Și el ma strângea, mă strângea așa de tare că mă durea…în locul tuturor cuvintelor
pe care nu voia să le spună, mă strângea în brațe să mă sufoce. Apoi l-am sărutat eu, n-am mai
așteptat ca el să facă ceva. Îi simțeam respirația atât de caldă și buzele lui parcă mă ardeau și
mă vindecau…De tot ce a fost rău, de tot ce m-a durut, de tot ce nu am putut schimba.
-Cătălin…Cătălin… Îmi îngropasem toată fața în gâtul lui. Ce om ciudat ești…
-Nu trebuie să fie așa, Deea. Ce-i asta? Așa e viața mea și gata! Dar cine a zis? Ai vreo
pedeapsă de ispășit sau ce?
M-am tras din brațele lui. Am luat un șervețel de pe masă și mi-am suflat nasul.
-Nu poți înțelege tu…I-am zis.
-Să știi că nu. Chiar nu pot înțelege.
Am rămas în tăcere. Niciunul nu mai spunea nimic, dar niciunul nu ar fi putut pleca de lângă
celălalt. Puteam plânge, puteam râde, puteam vorbi sau nu, dar trebuia să stăm unul lângă
altul. Asta era singura certitudine.
-De ce n-ai plecat cu el? M-a întrebat în timp ce-mi ștergeam lacrimile.
Nu i-am putut răspunde imediat. Am ezitat, ca și cum m-aș fi temut că, odată ce va afla
adevărul, va deține o putere colosală asupra mea.
-Pentru că ți-as fi văzut peste tot privirea! Am răbufnit și am început să plâng iar.
Atunci s-a întâmplat un lucru la care chiar nu mă așteptam. A început să-i sune telefonul,
tare, strident. Na, poftim! Cel mai nepotrivit moment. Cătălin l-a scos, s-a uitat pe ecran și a
vrut să-l bage înapoi, in buzunar.
-Nu, răspunde! Am sărit ca arsă. Trebuie să fie ceva important din moment ce sună la ora
asta!
S-a uitat la mine, apoi iar la ecranul telefonului și, într-un final, a răspuns.
-Da. Cum adică a căzut? Când? Și de ce nu vrea să cheme salvarea….? Nu pot să cred, deci nu
pot să cred! Da, ok, hai că te sun!
Am așteptat să închidă și l-am întrebat îngrijorată:
-Ce s-a întâmplat?
-Bunica mea de la țară… a căzut de pe o scară. Nu vrea să cheme salvarea, ai mei nu sunt
acolo, sunt plecați…nu e nimeni cu ea… Cineva trebuie s-o ducă la doctor mâine dimineață și
unchi-miu nu poate. Trebuie să plece câteva ore din Bucuresti, la prima oră. Mă rog, nu vreau
să-ți încarc capul…O să văd cum o să facem.
-Ți-a zis să mergi tu, nu?
A privit în altă parte. Eram sigura că asta i-a zis, doar că el nu se putea rupe de lângă mine.
-Cătălin, du-te. Nu are pe nimeni…
-Ți-am spus că o să găsesc o soluție! A ridicat vocea. Pentru prima oară, de când îl știam, s-a
răstit. Atunci mi-au dat iar lacrimile pentru că am înțeles ce fel de furtună ducea tăcut, în inima
lui.
-Vrei să merg cu tine? M-am trezit că îl întreb. Simțeam că ni s-ar fi rupt sufletele dacă ne-am
fi despărțit în seara aia, așa. Unul mergea acolo unde avea o durere… și eu…eu unde mergeam?
Cu cine m-aș fi putut duce în seara aia fără să simt că-mi fac singură inima praf? În seara aceea,
nu puteam fi decât împreună.
-Nu…adică nu știu. Dacă vrei să vii, poți să vii… Mi-a răspuns încurcat.
M-a pufnit râsul cu toate lacrimile care încă nu mi se uscaseră pe obraji.
-Păi, bine atunci. Dacă tot vreau, hai să mergem!
-Și John? Parcă se întristase când m-a întrebat asta.
-O să-i dau un mesaj de pe drum. Îi zic că am avut o problemă și a trebuit să plec. Ieși tu
primul și așteaptă-mă la mașină. Îmi iau geanta și vin și eu.
Am fugit ca o hoață. Dar mai rău e că n-aveam niciun regret. Cătălin conducea repede iar eu
mă uitam la el și, ciudat, fără motiv, parcă mi se umplea sufletul.
Am ajuns în mai puțin de o oră. Când am coborât, în curte, și am început să aud câinele
lătrând și să simt aerul de țară, parcă am avut un șoc. Ce căutam eu aici? Unde era clubul meu?
Dansul, clienții, parfumurile, banii? Ce făceam eu într-o curte de la țară, la ora asta? Mi-au
dispărut repede gândurile când am intrat în casă și am găsit-o pe bunica lui Cătălin în pat,
chircită de neputință și de durere.
Când a văzut-o, Cătălin s-a așezat pe marginea patului, lângă ea.
-Mamaie, nu mai stăm. Te-ai lovit tare. Mergem acum la spital.
-Nu ‘poci’ singură, mamă. Trebuie să mă îmbrac, să mă ‘piaptăn’. Nu se cade să mergi la
doctor așa…
Am zâmbit în sinea mea. Și bunicii mei erau la fel. De parcă îți trebuia o pregătire anume ca să
mergi la doctor.
Cătălin a deschis dulapul.
-Ce haine îți dau, mamaie?
-Dă-mi-l p-ăla înfloratu’, mămică. Ăla, ăla, da. Și fusta de lână, mamă. Au, ce mă doare!
La fiecare mișcare pe care o făcea, o năpădea alt val de durere. Nu se putea îmbrăca singură,
era clar.
-Dacă vreți, vă ajut eu să vă îmbrăcați. I-am zis când am văzut-o că privea încurcată către
Cătălin. Pentru o femeie de la țară, ar fi fost imposibil de acceptat s-o ajute un bărbat la niște
lucruri femeiești, chiar dacă îi era nepot.
Cătălin s-a uitat la mine, apoi a ieșit, ca să se poată aranja mamaia în liniște. Am luat hainele și
m-am așezat lângă ea. I le-am dat jos încet pe cele vechi, încercând, pe cât posibil, să nu-i
pricinuiesc vreo durere. Apoi i-am dat “înfloratu” și fusta de lână. La final, mamaia s-a uitat la
mine.
-Dă, mamă, ‘piaptănu’ ăla d-acolo. Să nu mă vază medicu’ așa.
Când a intrat Cătălin iar în cameră, tocmai terminasem pieptănatul. Dar cred că apucase să
mă vadă. Pentru că mi s-a părut, preț de o secundă, că văd lacrimi și în ochii lui.
La spital, după ce medicul de gardă a luat-o pe mamaia s-o consulte, eu și Cătălin am rămas
singuri în sala de așteptare, unul lângă altul. Atunci el m-a prins de mâna și am stat amândoi
așa. I-am strâns mâna și mi-am înghițit lacrimile.
 “Cu cine o să fiu eu mâine seară, Cătălin? Cine mă va strânge de mână în locul tău?”
Am întors capul să nu mă vadă iar plângând. Cred că și el se gândea la același lucru.

AL CINCISPREZECELEA CAPITOL

Am ajuns la patru dimineața acasă, după ce am lăsat-o pe mamaia cu bine și cu… tratament
acasă, la Cătălin, în Bucuresti. A parcat mașina în fața casei mele și m-a privit zâmbind. Mi se
părea că e și mai frumos, obosit așa…
-Îți mulțumesc! Mi-a zis zâmbind. M-ai ajutat foarte mult!
Nu i-am zis nimic. Doar l-am sărutat. Nu disperată, plânsă, ca înainte. Ci cu toate sentimentele
alea noi care se amestecau în inima mea de câte ori eram singuri. Atingerea lui, mirosul, gustul
îmi dădeau o senzație ciudată pe care nu am mai avut-o vreodată. Pur și simplu, nu mă puteam
dezlipi de el. Aș fi rămas acolo, așa, ceea ce nu e chiar un lucru normal. Oamenii se ating, se
sărută, se despart, apoi o iau de la capăt…Și tot așa. Doar că mie nu-mi mai venea să mă
opresc, atât îmi era de bine. Și el, când mă săruta, mă prindea cu mâna de ceafă, cumva,
ținându-mi tot părul la un loc, de mă făcea să mă topesc lângă el, acolo.
-Ce mă fac eu cu tine, Cătălin? L-am întrebat când am reușit, în sfârșit, să ne dezlipim.
El s-a strâmbat. Avea un fel de a mă privi în joacă, un fel pe care începeam să-l cunosc. Și pe
care îl iubeam încă dinainte să-l cunosc.
-Te sun mâine, pe la prânz, să mergem să mâncăm ceva?
Am râs.
-Prăjituri?
-Putem mânca chiar și felul principal și, apoi, prăjituri…Mi-a zis amuzat.
O clipă m-am uitat la el fără să-i răspund. Îi vedeam trăsăturile în lumina chioară a felinarului
din fața porții. Deci așa e dragostea? mă întrebam. Te uiți anesteziat la omul de lângă tine și te
miri ca un nebun de cât e de frumos, de cum îi strălucesc ochii, de cum i se luminează chipul
când zâmbește… Și poate că nu e așa. Poate el nu e frumos, e urât. Poate ochii lui nu strălucesc,
și poate nu i se luminează niciun chip atunci când zâmbește. Și ce? Nu are nicio importanță.
Singurul lucru important e CE VEZI TU! Asta-i singura realitate, realitatea ta. Ar trebui să-i spun
asta lui Edi, când mă mai văd cu el. Dragostea nu poate deforma realitatea pentru că nu există
nico altă realitate în afară de realitatea ta.
L-am sărutat iar apăsat și am ieșit din mașină. Așa, dacă ne mai întindeam, nu mai plecam de-
acolo. Dormeam îmbrățișați pe bancheta din spate.
-La prânz, da? Noapte bună!
N-a plecat imediat. A așteptat să intru în casă. Vedeam farurile aprinse. Apoi l-am urmărit pe
geam, în timp ce se îndepărta.
-Cătălin…
Îmi plăcea să-i repet numele. Pentru că producea un fel de vibrație în inima mea…
M-am așezat în pat zâmbind, fără să mă schimb. Acum o să zac așa, fără noimă? Mi-a vibrat
telefonul. Mesaj. Hahahha! Ce nebun! Abia a plecat de aici.
Am deblocat tastatura…Nu e de la el…E un număr pe care nu-l am în agendă…
 “Deea…?”
Și știi. Sunt momente în care, pur și simplu, știi. Chiar dacă nu ai numărul în agendă, chiar
dacă nu te-ai fi așteptat la asta nici într-o mie de ani, tu știi de la cine e.
I-am răspuns.
“Edi…?”
“Dragostea și-a făcut treaba în seara asta…? Te-a copleșit…?”
Îmi bătea inima tare, tare de tot. Omul ăsta e nebun? Ce vrea? E patru dimineața.
“Edi, ți-aș răspunde, dar sunt în afara programului. Asta-i ora la care mă culc.”
“Ar fi păcat. În cincisprezece minute ajung la tine.”
Am ezitat. Acum chiar mă îngrijora. În primul rând, îl sărea pe John ca să ajungă la mine. Ăsta
era un lucru rău. Dacă afla John, înnebunea. Toate fetele mi-au spus să nu fac asta niciodată și
toți, fără excepție, apelau la noi prin John. Ce-l apucase pe omul ăsta?
“Vreau să mă culc. Și, oricum, nu știi adresa.”
“Nu, nu o știu. Dar mi-o vei da tu.”
“Hahhaha! De ce să ți-o dau?”
“Pentru că vrei să vin.”
M-a blocat. Cum naiba putea fi atât de sigur pe el? Știa el că eu vreau să vină? Nu știu dacă
voiam sau nu, dar eram curioasă. Cât de departe putea duce acest joc? Și de ce la patru
dimineața? O să râdeți, dar i-am trimis adresa.

Apoi am aprins lumina și m-am uitat câteva minute în oglindă. Ce îmi scapă?

“Hai! Am ajuns.”
M-am uitat pe geam. Mercedesul lui negru, cel mai frumos model pe care il văzusem vreodată,
era parcat în fața porții. A spus cincisprezece minute, au fost zece.

Am luat o bluză cu mânecă lungă pe mine și am ieșit din casă. Am deschis portiera și m-am
așezat pe scaunul din dreapta. Nu voiam să par neliniștită. Și nu voiam nici să-și dea seama că
îmi plăcea rău parfumul ăla scump al lui care plutea în toată mașina. Era îmbrăcat la fel cum
fusese la club, deci în niciun caz nu venea de-acasă. Mă rog, nu era treaba mea. Relaxat, ținea o
mână pe volan și, cu cealaltă, mi-a dat o șuviță de păr după ureche. Nu m-am tras. Îl priveam
curioasă.
-Ce mai faci tu, Deea? M-a întrebat zâmbind. Vrei să mergem să bem ceva?
-Nu. Ți-am zis, mi-am terminat programul. Nu trebuia să vii până aici ca să-ți spun asta. Ți-am
scris și în mesaje.
Zâmbea larg, fără să-si ia ochii de la mine. Avea un stil de a mă dezbrăca doar cu privirea care
mă uluia. Eram goală în fața lui.
-Nu mă interesează programul tău. Mi-a zis fără să-și ia zâmbetul de pe față. Ce dracu i se
părea așa amuzant?
-Atunci de ce ai venit?
Și-a mutat privirea spre stradă. Nu era nici țipenie de om. Parcă eram singuri în tot Giulestiul.
-Am o ofertă pe care n-o poți refuza.
M-a pufnit râsul. Prea dur o juca. Mă subestima. Nu mă interesau ofertele lui.
-Edi, ce ai de discutat, discuți cu John. El îmi transmite și așa mai departe. Ăsta-i mersul
lucrurilor.
S-a uitat spre mine fără să mai zâmbească de data asta.
-Păi, oferta mea nu are legătură cu John. Te privește doar pe tine. Din contră, aș putea spune
că-i voi face un mare deserviciu lui John dar, sincer…nu mă interesează!
A început să râdă. Avea dinții perfecți, de un alb imaculat. Culmea, eram mai atentă la el decât
la discuție. Încercam să-l înțeleg pe omul ăsta care mi se părea o enigmă absolută.
-Ce ofertă, Edi? Despre ce vorbești tu acolo?
I-am zis-o pe un ton arțăgos, cred că speram să-l intimidez. Dar nu am reușit. Fără să mă sărute,
fără să se apropie, fără să existe absolut niciun gest de tandrețe între noi, mi-a pus mâna pe
picioare, pe sub rochie… Acum era suficient de aproape, mâna lui avea o destinație clară. Dar s-
a oprit deasupra chiloților, fără să-mi atingă niciun centimetru de piele. Nu m-am mișcat. Voiam
să văd ce face. Mă stârnea în cel mai bizar mod cu putință.
-Vreau să renunți la clienții tăi, Deea. Și să rămâi cu unul singur:) Fă-ți un calcul onest și
prezintă-mi-l. Cât ai câștiga, în mod normal, într-o lună cu toți idioții pe care îi ține John pe
lângă el? Atât. Bun. Suma asta o primești de la mine. Plus chirie într-un apartament dintr-o
zonă centrală, chirie plătită, evident, tot de mine. Nu-i tare? Sincer, visai tu să ți se întâmple
asta vreodată?
Am zâmbit. În tot șocul ăla, am zâmbit. Vorbea serios, era evident. Nu avea rost să-mi pun vreo
clipă problema dacă glumește sau nu. Doar nu era dobitoc să vină la patru dimineața, în
Giulești, ca să vorbească despre cai verzi pe pereți. Nu glumise nici la club când mi-a zis că vede
în mine o persoană la fel de dornică să experimenteze cum e el. Oglinda lui. Chiar nu mai putea
renunța la ideea asta.
-Vrei să fiu sclava ta sexuală, Edi?
A început să râdă tare.
-Spune-i cum vrei. Dar, din moment ce suntem la fel, din moment ce putem descoperi senzații
pe care acum nici măcar nu le putem bănui, nu văd niciun motiv pentru care să ne împiedicăm
de John și de toți nebunii pe care ți-i bagă în pat.
Trecuse cu mâna dincolo de chiloți…
-Vrei, Deea. Nu te obosi să ai vreo retorică inutilă. Când eu simt că vrei…
I-am dat mâna la o parte. Parcă se așezase un tir pe pieptul meu, așa mă simțeam… Cătălin…
iar îi văzusem ochii. Așa, de nicăieri…
-Nu mai spune tu, Edi, ce vreau și ce nu! I-am zis tristă. Pentru că habar n-ai!
Și-a dat seama, pe loc.
-Aoleu! Am uitat! Tu erai cu dragostea… Ce să-i faci, mă, Deea? N-ar fi bine să țina dragostea
asta și de foame?
M-am uitat la el cu toata scârba pe care aș fi putut-o aduna în privire.
-Cară-te de-aici! I-am zis în timp ce ieșeam trântind ușa.
Îl pufnise iar rasul.
-Nu te enerva, te rog! Fii fată deșteaptă până la final. Te sun mâine, la prânz, Deea! Te pup,
noapte bună!
N-am închis un ochi toată noaptea. Efectiv, n-am putut. Pe la șapte, după ce mama și tata au
plecat iar la spital, la citostatice, m-am ridicat și m-am dus la bucătărie. Mi-am făcut o cafea și
m-am așezat cu ea în față. Parcă aveam capul gol, nu reușeam să leg nimic. Am deschis încet
ușa camerei lui frate-miu. Cum dormea el…dezastru! Perne pe jos, pătura aruncată…Am zâmbit
pentru că îi știam atât de bine somnul. Dormisem împreună până când eu am împlinit
paisprezece ani. Nu aveam loc, nu aveam unde. Când și-a dat seama și tata că suntem prea
mari de-acum și nu mai avem loc unul de altul, s-a împrumutat la CEC și a mai ridicat o
cămăruță, lipită de a mea. Acolo dormea frate-miu. M-am uitat la lucrurile lui puse ordonat pe
scaun. Doar copiii săraci sunt ordonați. Țin la lucruri pentru că știu că altele nu mai au. Sărăcia
asta e ca și o boală. Te urmărește, te umilește, te seacă. Faci totul ca să scapi de ea și vine iar.
Grămadă peste tine.
M-am așezat la masă iar. Ce variante am? Edi știa foarte bine că nu am. Din moment ce o fată
a ajuns suficient de disperată încât să se culce cu niște necunoscuți pe bani, e clar că va fi
interesată de oferta lui. N-a avut nicio ezitare, nicio emoție. Și de ce ar fi avut? Nu te mai culci
cu o sută de nebuni, te culci cu unul singur. Care arată bine, și miroase bine, și îți acoperă toate
cheltuielile, îți oferă o viață fără griji financiare. Ce era de refuzat la treaba asta?
M-am ridicat și m-am dus la fereastră. Câinele mă vedea, din curte, și dădea bucuros din
coadă. Bietul de el! De zece ani stătea legat în același colț. Ce știa el? Credea că ăla, metrul ăla
al lui, e tot universul. Așa cum voi fi și eu. Doar că bietul câine primește, la schimb, apă, pâine,
mămăligă și niște resturi de mâncare…iar eu voi primi câteva mii de euro, probabil, pe lună.
Diferă doar răsplata. Orizontul e același.
Mi-au dat lacrimile. Trebuia să-i zic numele. Măcar atâta curaj să am.
-Cătălin!
Am zis cu voce tare, de parcă l-aș fi strigat. Am vrut să-l mai strig o dată, dar n-am mai putut.
M-a înecat cel mai dureros plâns pe care l-am avut vreodată. Parcă se desprindea de mine cu
bucăți din inimă. Mi se rostogolea toată inima pe obraji.
Apoi mi-au secat și lacrimile, și inima. O oră am stat fără să mai fac nimic, doar cu ochii pe
pereți.
Când m-am uitat la ceas, era deja unsprezece. Vor suna la prânz, nu? Așa a rămas. Amândoi.
Doar că îi voi răspunde doar unuia…
Gata, mi-am plâns suficient de milă. Mă duc la duș, apoi să vorbesc cu John. Nu pot să dispar
ca un măgar în ceață. M-ar căuta oricum. Mai bine îi servesc eu o variantă în speranța că m-ar
putea crede.
La doisprezece, l-am sunat.
-Alo! John? Poți trece pe la club, să vorbim?
S-a speriat, am simțit din voce. Cred că era deja îngrijorat pentru că lipsisem noaptea trecută,
telefonul meu îl ingrijora acum mai tare. Într-o oră, eram amândoi la club.
-Ce e, mă, Deea? Ce pățiși?
Încerca să pară calm, îl vedeam. M-am așezat spășită, la masă, și am lăsat capul în jos.
-John…nu e pentru mine. Pur și simplu, nu e. Am încercat, am facut tot ce a fost de făcut. N-
am refuzat, n-am făcut figuri, dar…e prea mult pentru mine! Nu mai pot continua…nu mai pot.
Tăcea. Iar eu evitam să mă uit în ochii lui. John nu era un bărbat pe care să-l păcălești cu o
vrăjeală de trei lei cincizeci. Te simțea de la primele trei cuvinte. E drept că și eu încercam s-o
joc bine, dar nu-mi dădeam seama dacă “școala” mea o putea întrece pe-a lui. Situația devenise
ciudată pentru că el nu zicea nimic, iar eu nu-mi ridicam capul. Atunci am realizat că nu va vorbi
până când nu mă voi uita la el. Era mai greu decat aș fi crezut. Hai, Deea, uită-te la el! Ce dracu
datorie ai la om? Ai muncit pentru fiecare ban. Nu ți-a dat nimic el. Uită-te la el!
Am ridicat capul. Avea un zâmbet hoț în colțul gurii. Cum m-am gandit eu că-l păcălesc p-ăsta
cu vrăjeala mea, măi nene?
-Ești nebună tu? M-a întrebat prietenos. Tu, de mine, te ascunzi? Eu sunt singurul tău prieten,
Deea. Sunt singurul om pe care îl poți suna la orice oră, cu orice problemă, și va fi acolo pentru
tine. Merit eu să te porți așa?
Nu-mi venea să cred. Nu mă așteptam să pună problema atât de abrupt. Era clar că nu plecam
de la masa aia până nu-i spuneam adevărul.
-John, nu vreau să mă înțelegi greșit…Am început eu cu voce scăzută. Ce dracu să-i zic?
-Deea, tu vorbești cu mine acum. Nu suntem pozați, nu suntem filmați, nu ne înregistrează
nimeni…Suntem noi, doi prieteni buni care pot face niște treburi extraordinare împreună. Dar
ce prieteni sunt aceia care nu sunt sinceri?
Ma certa ca la clasa a doua. I-am evitat privirea. Și io proastă. Am găsit cea mai slabă dintre
variante și i-am zis-o p-aia. Când a văzut că nu scot o vorbă, a continuat el.
-Îmi permiți să te ajut?
-Cu ce? L-am întrebat surprinsă.
-Cu adevărul:) N-o s-o iau personal, o să consider că poate ești puțin prea tânără pentru
astfel de situații.
M-am uitat la el. Zâmbea.
-Cineva, să zicem un Moș Crăciun, cu toate că moș nu e, vrea să te ia de la John băiat bun și
să te țină pentru el. Pentru “nebuneala” lui de care nu se mai face bine. Și tu, Deea fată
frumoasă dar necoaptă încă, te-ai gândit că o să-ți fie mai ușor așa. Hai să-ți spun ceva. Nu mă
deranjează. Nicio fată de-a mea nu stă cu forța aici. Noi nu suntem infractori. Suntem niște
băieți care au un business. Partea cu fetele e doar o latură care, din punctul meu de vedere, nu
putea să lipsească. Cum adică? Tu urci pe scenă niște fete frumoase, mai mult dezbrăcate, ele
se freacă mai de o bară, mai de altceva și, la final, îl trimiți pe bou acasă la nevastă-sa care are
mustață și optzeci de kile. Nu merge așa, decât dacă ești prost și habar n-ai să gestionezi o
afacere. Înțelegi? Dar eu, să țin femei cu forța, n-am cum. Nici nu am nevoie, Deea. Și știi de ce?
Se întorc singure. Când ai puțin timp, întreab-o pe Larissa ce căcat praf a făcut ea cât a stat prin
Italia. Și cum s-a întors aici moartă de foame de m-am dus, primul lucru, să-i iau o shaorma, să
se pună picioare. Întreab-o pe Mary cum a venit din Moldova după ce au vrut niste pești s-o
vândă la kilogram. Vezi bătăi ce-și lua…I-am dat bani să meargă să-și facă dinții. Că era
frumoasă, dar ce crezi? Nu prea mai avea dinți de la câți pumni își luase. Întreab-o pe Amy: cine
l-a scos pe ta-său de la cămătari? Că și-a jucat și casa, ca prostu, și s-a trezit cu ăia, într-o
dimineață, că-l omoară și c-o scot și p-asta la produs. Tot bătrânul John a trebuit s-o rezolve și
p-asta. Și tu vii acum la mine cu…gogoașa asta…înfuriată…? Nu-i frumos.
Și-a bătut obrazul. M-a prins nepregătită, asta era clar.
-Deci, vecina mea dragă și frumoasă, John nu te ține cu forța aici. Mergi pe drumul tau și,
când o să-ți dai seama că nicăieri nu îți e mai bine ca aici, te aștept înapoi.
M-am uitat atentă la el. Chiar credea ce-mi spune, că mi-ar fi mai bine aici? Și-a dat seama din
privirea mea că ceva îmi dă cu virgulă și a continuat.
-Tu îl știi pe omul asta? Habar n-ai. L-ai văzut o dată sau de doua ori și te-a dat pe spate că i
s-a pus lui pata pe tine. Știi ce faci tu, Deea? Pleci dintr-un loc în care aveai un prieten, un om
care îți oferea protecție și toată libertatea, la stăpân. Ori ai senzația că ăla, în “dileala” lui, te
are doar pe tine? Omul are filmul lui, mă, n-ai cum să-l scoți din el. Și pe unde te mută? Dacă
tot într-un bloc pe la Unirii, e bine. Toate femeile de pe o scară sunt gagicile lui. Ca să-ți dai
seama de boala omului. Vă adună pe toate acolo și el doar trece dintr-un apartament în altu’.
Se vede Suleyman nebunu’ ăsta.
John vorbea serios. Îl știam, mi-aș fi dat seama dacă glumește.
-John…îți mulțumesc… Nu știam ce altceva să-i zic.
El s-a ridicat de la masă și m-a pupat pe creștet, părintește.
-Ne auzim în două săptămâni, îți garantez. Poate și mai repede…
Apoi a plecat. Eu am rămas la masă amețită. Parcă îmi dăduse cineva cu un par în cap. Ce
naiba era toată povestea asta cu blocul la Unirii, cu fetele, cu…John care părea atât de sigur că
mă voi întoarce… Erau prea multe pentru mine, nu mă puteam gândi la toate odată.
Ora treisprezece. Sună telefonul. Edi.
-Cum ești? Ai împachetat?
Am înghițit în sec.
-Nu încă. Diseară. Te sun când sunt gata.
Ora treisprezece și cincisprezece. Mesaj. Cătălin.
“Hey! Te-ai trezit? Mi-a fost teamă să sun, m-am gândit că poate mai dormi. Vrei să mâncăm
la libanez? Știu eu unul senzațional. Pe la cât trec să te iau? Îmi e dor de tine :)”
Am crezut că o să plâng. Dar, ciudat, nu. Era o durere așa de rea că mă încremenise. Ar fi fost
bine să pot plânge, ar fi însemnat că am reușit s-o “sparg” cumva și o eliberez prin lacrimi.
Am tastat cu o singură mână, calm, fără să mă grăbesc.

“Cătălin, nu putem. Iartă-mă. Te rog, nu mă mai căuta.”

CAPITOLUL ȘAISPREZECE

-Ia repede banii ăștia! Du-te și ia-ți haine!

-Tu ce faci? Unde pleci?
Mă prinsese frate-miu direct pe hol, când mă chinuiam cu ditamai geamantanul.
-Mă duc să stau cu o prietenă de la club. Ce are tata? De ce se vaită așa?
Frate-miu a lăsat capul în jos. Atmosfera din casă devenea insuportabilă.
-Zice că nu poate să respire! Și că-l dor toate! E nenorocire!
Am strâns din dinți. Îl lăsam aici, nu aveam ce-i face. Urma să mă întorc, primul lucru, după el.
Să mă pun puțin pe picioare și-l iau, nu-l mai las.
-I-ai zis și mamei că pleci? M-a întrebat în drum spre ieșire.
-Da, am vorbit cu ea. Unde e? La vecina?
-Da. Hai, ai grijă! Mă duc să-i duc ceai lui tata, poate se mai liniștește!
Am vrut să-l pup, dar mi-a fost frică că o să mă pufnească plânsul. M-am uitat cu inima strânsă
cum a apucat cana cu atenție, să nu verse din ea, și am ieșit. Eram praf, bucăți mici, mici de tot.
-Bună! Eu sunt George! Hai să-ți deschid portbagajul. Mai ai de adus?
Edi își trimisese un prieten, colaborator, nu am înțeles prea bine și nici nu mi-am bătut capul
prea tare. Omul mi-a luat politicos geamantanul și cele două genți cu haine pe care le aveam.
Noroc cu John, că mă îmbrăcase, m-am gândit în timp ce-l priveam cum le aranjează în spate.
-În ce zonă mergem? L-am întrebat.
-Unirii.
Bravo, John. Știai tu bine. N-am scos un cuvânt tot drumul. Nu mă interesa să știu nimic. Mă
duceam prizoniera sexuală a unui nebun și asta era tot. Daca mă mai gândeam la orice altceva,
o luam razna. De Cătălin nu mă întrebați, vă rooog! Nu vreau, nu pot acum să mă gândesc. E
peste puterea mea. Nu mi-a răspuns la mesaj și bine a făcut. Gata, trebuie să uite că ne-am
cunoscut.
George a oprit mașina chiar pe bulevardul principal, în fața unuia dintre blocuri. Eu mi-am
luat o geantă, el a luat cealaltă geantă, plus geamantanul, și am urcat.
Deci câte zicea John că suntem pe scara asta? Toate suntem gagicile lui? Bă, las-o dracu! Dar
câți bani face ăsta, măi, nene, din antrenat juniori? Că mă apuc și eu de mâine…Numai vrăjeală.
Te uiți în jur și toți au aceeași vrăjeală. N-ar spune unul adevărul.
Undeva, la etajul trei, pe partea dreaptă, era noul meu apartament. Când George a deschis ușa,
în toată supărarea mea, mi-a fost imposibil să nu exclam:
-Vai de mine!
Exact ca tăranul lui Marin Preda care s-a dus la Zoo și, când a văzut girafa, a zis :”Animalul ăsta
nu exista!” Așa eram și eu. Mai văzusem apartamente frumoase prin reviste, dar nu mi-am
imaginat vreodată că aș putea locui într-unul. Acesta era, în primul rând, foarte mare. Avea trei
camere, dar erau toate mari, livingul, în special. Tot mobilierul părea nou și era în culori
deschise: alb, bej sau gri. Nu existau multe piese de mobilier, dar cele care erau mi se păreau
asortate perfect. Ferestrele mari erau acoperite de perdele tot în culori deschise iar, pe pereți,
tronau câteva tablouri cu picturi abstracte. Bine măcar că nu sunt femei goale, m-am gândit. De
parcă ar mai fi contat.
-Deea, îți las numărul meu de telefon, orice ai avea nevoie, mă suni. Ok?
George ăsta, săracu’, avea misiune clară. Să aibă grijă de mine. Mă lua cu amețeală când mă
gândeam la ce mă așteaptă. Un om care e dispus să plătească atât, să mă țină într-un
apartament central cu trei camere, și care îmi mai și pune pe cineva la dispoziție să mă ajute cu
orice am nevoie, e un om care mă va nenoroci.
Dar ce i-o trăsni prin capul ăla? Mă ține legată de calorifer, cu botniță, în timp ce-mi cară bice
pe spate? Adică ce fel de “țăcăneală” poate avea astfel încât să merite “deranjul” ăsta? Până la
urmă, dacă îl văd că e razna de tot și mă bagă în spital, oi găsi eu cum să fug. Dacă o avea
dungă roșie pe buletin?
Mă luaseră toate gândurile. Atunci am auzit ușa. Deea, adună-te. Ai trecut tu prin chestii mai
grele. Încercam să mă liniștesc și să nu privesc spre ușă, de parcă nu era casa lui, era casa mea,
și dacă nu-l priveam, pleca. Tâmpenii de om disperat, vă dați seama.
-Văd că te-ai instalat. Mi-a zis în timp ce intra în living. Trebuia să mă întorc spre el. Eram deja
penibilă.
I-am zâmbit. Mamă, cât de bine arată! Măcar atât. Bine măcar că arată în felul ăsta, mai
salveaza din situația asta de balamuc.
-Nu am știut în ce cameră voi sta. Nu mi-am pus lucrurile nicăieri, am zis să te întreb prima
oara.
-Păi, în care cameră vrei tu.
Nu mă mai puteam bucura de niciuna dintre libertățile pe care mi le dădea. Acum mă obseda
un singur gând: ce preț va trebui să plătesc pentru toate astea?
-Am înțeles. I-am zis.
S-a așezat pe canapea. Zâmbea cu toată gura.
-Ce nu e ok, Deea? Pari foarte agitată.
Îi zic. Îi zic direct. Nu e ca și cum, dacă îi zic ce mă frământă, pot schimba cu ceva intențiile lui
față de mine. Adică omul m-a adus pentru ceva și, orice aș spune eu, planul lui e ăla. E clar că
nu se schimbă. Deci, la fel de bine pot să-i zic ce vreau, oricum nu contez.
-O să mă ții legată de calorifer?
L-a pufnit rasul.
-Poftim?
- O să mă ții legată de calorifer și o să-mi dai bice pe spate?
Gata, am crezut că moare. Nu se mai putea opri din râs. Dar ce i se părea așa amuzant? Nu
înțelegeam. Juca rol de om normal la început ca să iasă, apoi, nebunul din el?
-De unde-ți vin ideile astea, nu te supăra? M-a întrebat în timp ce se ducea spre bar și a
început să toarne vin în două pahare.
Nu i-am răspuns. Nu mai voiam să mă ia la mișto. M-am așezat pe canapea și i-am mulțumit
pentru vin când mi-a întins paharul.
-Nu obișnuiesc să folosesc bice, Deea. Să provoc durere cuiva nu mă ajută, în niciun fel, să
obțin satisfacție sexuală. Am încercat, la un moment dat, când eram mai tânăr, a fost o
experiență…să-i zicem…interesantă, dar n-aș repeta-o.
Am rămas mască cu paharul de vin în mână. S-a așezat și el pe canapea și și-a deschis sacoul.
-Ești șocată? Nu te așteptai la asta, nu? M-a întrebat amuzat.
Deci ce joc e ăsta? Ce joc are? De ce nu reușesc să-l pricep deloc pe omul ăsta?
-Cred că mă minți! I-am zis ca un copil mic, neștiind ce altceva să-i zic.
A dat din cap.
-Mă rog, nu are rost să încerc să te conving de nimic. Te vei convinge singură. Ți-am zis asta
doar ca să nu-ți pregătești pielea pentru arsenalul de cătușe, bice, jucării sexuale sau ce mai
credeai tu că aduc. Am depășit fazele astea când tu pregăteai tezele la mate.
Nu mă mințea. Era evident după relaxarea pe care o avea, după cât de simplu îmi arunca
vorbele. Atunci CE? CE VREA?
-Atunci ce vrei? L-am întrebat direct ca să nu-i dau cu paharul de vin direct în cap. În halul
ăsta mă adusese.
S-a uitat la mine și a zâmbit iar.
-Hai să spunem altfel. Dacă nu o să mă convingi, nu o să te fut nici măcar o dată.
Am crezut că îmi cade paharul de vin din mână. Cum adică? Nu înțeleg nimic.
-Ce tot vorbești tu acolo? Și pentru ce mă plătești atunci?
A dat din umeri.
-O să vrei să te fut.
Acum m-a pufnit râsul pe mine.
-Glumești, nu? De ce să vreau asta dacă pot sta pe banii tăi fără să fac nimic?
Nu-și lua zâmbetul ăla arogant de pe față. A venit spre mine și mi-a atins ușor fața, cu un deget.
-N-o să poți sta. Tu, dacă nu îți ții mintea ocupată, mori de plictiseală. Nicio pedeapsă nu
poate fi mai mare pentru tine.
Începuse să-mi bată inima mai repede. Ce dracu efect avea omul ăsta de nu-i puteam găsi
leacul?
-Edi, nu te supăra, nu înțeleg nimic. I-am zis calmă, fără să-mi iau ochii de la el. Mă înnebunea
parfumul ăla al lui.
-Provocarea pentru tine, Deea, este să mă faci să-mi doresc să te fut. Pur și simplu, să cedez.
Sexul se petrece în capul nostru, prea puțin fizic. Da, ok, natura a fost darnică și ne-a plasat
niște zone erogene, care prin stimulare, ne duc la orgasm. Dar asta te satisface în primii ani.
Apoi, sexul e la fel pentru toată lumea. Diferența o poți face doar mental. Stările fabuloase pe
care ți le poate da sexul sunt generate de imaginație, de gânduri, de dorințe, de ceea ce a dus
la contact. Prea puțin contează contactul în sine.
Tăceam. Îl ascultam…Mi se părea pertinent ce spune dar…nu înțelegeam ce vrea de la mine.
-Vreau să mă duci în toate stările, Deea. Să te joci cu mintea mea. Consider-o terenul tău de
joacă. Fă ce vrei. Ce-ți trece prin cap, orice crezi că m-ar putea stimula, orice m-ar putea face să
te doresc.
Tăceam în continuare. Nu-mi venea să zic nimic inteligent, așa că mai bine tăceam.
-Dar tu credeai că te-am adus aici pentru că n-am suficient de multe femei pentru sex? Sincer
acum:) Păi, gândește-te că te-as fi putut plăti pe tine o dată la câteva zile, fără să te iau de la
John. Nu? Ce rost avea să mă complic? Sau o luam pe Larissa care, crede-mă, face de departe
cel mai bun sex oral de care am avut parte în viața asta.
Am luat o gură de vin. Voia să mă atace? Nu, era sincer.
-Nu am vrut să ma ai vreo presiune asupra ta. Nu vreau ce ai de la brâu în jos… Mi-e egal dacă
ești tu sau alta. Vreau stările în care mă poți duce. Asta vreau.
M-am ridicat de pe canapea și am pus paharul de vin pe masă.
-Adică nu mă fuți în seara asta?
A zâmbit.
-Dacă nu mă convingi, în niciun caz.
-Păi, și ce facem atunci? L-am întrebat curioasă.
-Putem merge să mâncăm ceva…Mi-a răspuns în timp ce se ridica.
Simțeam că ar vrea să se apropie, dar se abținea. De parcă își impusese un anumit tip de
conduită și nu voia să se abată sub nicio formă. Era serios, nu mai zâmbea, doar mă privea. Ca
și cum ar fi așteptat să fac ceva, să-l surprind, să mă agăț de el. Iar eu nu făceam niciun pas. Și,
culmea, depărtarea aia de doi pași dintre noi și gândul că suntem aici, dar nu putem ajunge
oricum unul la celălalt, mă incitau brusc. A avut dreptate. Nu aveam cum să nu intru în jocul lui.
Îmi plăcea prea mult provocarea. Voiam să mă atingă, îmi doream…Dar știam că n-o va face.
-Am nevoie de o oră, o oră și un pic ca să fiu gata. I-am zis rece.
-Deea, îți tremură vocea sau mi se pare mie? M-a întrebat cu un aer ușor îngrijorat. Ce
vrăjeală avea!
-Deci pleci?
A zâmbit.
-Plec, da. Mă întorc într-o oră.
L-am urmărit cu privirea în timp ce ieșea. Ce tupeu! Ce aroganță! Acum chiar îl vreau, da! Păi,
bun. Și cum fac?
Mi-am trântit geamantanul într-unul dintre dormitoare. Am scos o rochiță neagră cu
decolteu adânc, puțin transparentă, lungă până la genunchi.
-Să-ți dea Dumnezeu sănătate, John! Am zis cu voce tare în timp ce o puneam pe pat.
Mi-am făcut duș cu gândul la el. Ce om nebun! Auzi, el vrea “stările”! El vrea să fie provocat,
vrea să-l surprind… Faptul că el era un nebun, nu era nimic surprinzător. Dar faptul că, într-un
fel, abia asteptam să se întoarcă, da…asta era surprinzător.
M-am întins pe pat, goală, și am început să-mi dau cu cremă. Atunci am auzit ușa de la
intrare. Nu trecuse o oră. A venit mai repede. Am zâmbit în sinea mea. Adică eu sunt
dezbrăcată aici, el e în living și mă plătește pentru sex, iar noi doi nu putem face sex. Pentru că
nu l-am provocat, auzi.
M-am ridicat de pe pat, așa dezbrăcată cum eram, am luat rochia și m-am dus cu ea în brațe în
living. Încerca să seteze niște programe la televizor. S-a uitat la mine fără să pară surprins.
Normal. La ce mă așteptam?
-Mă ajuți să mă îmbrac, te rog? L-am întrebat serioasă.
A zâmbit. Am tras rochia pe mine și m-am întors cu spatele, să-i închidă fermoarul. Ceea ce a și
făcut fără ezitare. Doar că îi simțeam respirația fierbinte pe gât și mi se părea că întreaga
situație mă incită mai mult pe mine decât pe el.
-Și chiloții, te rog!
Îi trăsesem până în dreptul genunchilor și, surprinzător, el m-a ascultat și i-a dus la destinație.
Nu a zăbovit o secundă în plus. De parcă l-as fi rugat să-mi ia o sacoșă din mână, că e grea. A
luat-o și gata, asta-i tot. S-a întors să butoneze telecomanda. M-am prefăcut că nu a contat
momentul. M-a ajutat să mă îmbrac, foarte bine, putem pleca.
Am urcat în mașină fără să scoatem niciun cuvânt. Mi se parea că îmi stă așa bine rochia, și
pantofii cu toc mă aranjau perfect și, cu toate astea, nu-mi arunca nici măcar o privire. Era un
joc, știam, eram conștientă, dar nu-l puteam controla. Mă controla el pe mine. Și cu cât tăcea
mai mult și se uita în față, de parcă era cel mai anevoios drum pe care a trebuit să conducă
vreodată, cu atât imi venea să-i deschid pantalonii. Dar n-am făcut-o, tocmai pentru că știam că
asta așteaptă.
Am urcat la restaurantul unui hotel din centru, un loc din care se vedeau superb luminile
orașului. Erau toate mesele ocupate dar, cu toate astea, atmosfera părea extrem de intimă. Noi
ne-am așezat chiar la o masă de lângă fereastră, unde avea rezervare. Mă uitam în meniu fără
să-mi dau seama ce voi comanda. Mă gândeam doar că asta o să fie tot. Mâncăm, mă lasă
înapoi, acasă, și pleacă. Și putea să meargă și la dracu, dar asta însemna că va câștiga el. Iar cu
gândul ăsta nu mă puteam împăca. Simțeam că mă privește din spatele meniului, mă
înnebunea tăcerea lui. Cum putea fi așa? Aveam nevoie de un pretext și aveam nevoie de un
rol pe care să-l joc.
Mi-am comandat ce și-a luat și el. Nu-mi stătea gândul la mâncare. Am luat de două ori din ea
și m-am oprit.
-Această mâncare este iute? L-am întrebat serioasă.
-Foarte puțin. De ce?
-Ah! Am oftat. Am alergie la condimentele iuți. Fac niște pete roșii pe corp.
S-a oprit cu furculița în drum spre gură.
-Cum adică?
Am început să mă foiesc pe scaun.
-Uite așa…simt că iau foc de la ele și îmi apar pete roșii…
M-am uitat la masa din apropierea noastră. Încă de când intrasem, am văzut un tip mișto la
masa de lângă, care făcea ce făcea și se uita spre mine. Era cu încă un bărbat și o femeie ce
păreau cuplu. Deci avea o seară extrem de plictisitoare. M-am uitat rugător spre el și m-am
aplecat puțin în direcția în care se afla.
-Nu vă supărați…dumneavoastra vedeți cumva pete roșii pe mine? Am alergie la
condimentele iuți și mâncarea asta a mea e destul de picantă…
Vecinul nostru de masă a făcut ochii mari. Cred că îl șocasem.
-Vedeți? L-am întrebat iar și mi-am tras una dintre părțile rochiei peste sân.
S-a schimbat la față.
-Nu, nu, sunteți bine! A răspuns săracul, încurcat, neștiind ce să zică mai repede.
M-am uitat spre Edi. Era fără reacție. Mi-am acoperit sânul la loc și mi-am ridicat unul dintre
picioare pe scaun.
-Pe bune, trebuia să-ți zic, dar, efectiv, mi-a ieșit din cap. Nu credeam că mi se mai poate
întâmpla, credeam că am învățat să-mi aleg felurile de mâncare cu mai multă grijă…
Am început să-mi masez gâtul ușor, ca și cum aș fi vrut să mă relaxez, să împiedic invazia
petelor roșii.
-Gheață, gheață! Îmi trebuie gheață!
Am băgat mâna în frapieră, am luat un cub de gheață și mi l-am lipit direct pe sâni.
-Doamne, cât e de bine! Doar așa mă liniștesc!
Edi nu mai mânca. Se uita uluit la mine.
-Nu-mi dau seama dacă încerci să mă exciți sau încerci să mă faci să nu mai trec pe-aici de
rușine!
Hais! Am oprit cubul de gheață pe care mi-l plimbam neliniștită pe piept. Deea, omul o joacă
dur. Dacă ai sânge, acum e momentul. Totul sau nimic!
M-am uitat la paharul de vin roșu din fața lui. M-am prefăcut că mă aplec după un alt cub de
gheață și buf! Direct peste pahar, paharul tot la el în poală, peste cămașa călcată impecabil și
pantalonii negri care îi veneau turnați.
-Doamne! Nu pot să cred! Îmi pare rău! Deci nu pot să cred că am făcut asta! Nu pot să cred!
S-a uitat siderat la vinul roșu care i se scurgea printre picioare. Era dezastru. Nenorocisem tot.
-Edi, îmi pare rău! Ți-am zis, o iau razna de la condimente, îmi apar pete roșii, nu-mi mai pot
controla mișcările…
Nu știa ce să creadă, ce să zică.
-Stai liniștită, mă duc la baie, măcar să mă șterg cât de cât înainte să mergem.
Am așteptat un minut după ce a intrat în toaleta bărbaților. Nu, mai puțin de un minut. M-
am ridicat de la masă, prefăcându-mă că nu văd privirea insistentă a “vecinului” care mai spera,
probabil, la încă o întrebare din sfera petelor roșii. Am trecut pe lângă el și, conștientă că nu
mă scapă din priviri, am intrat în toaleta bărbaților, după Edi. Era în fața unei chiuvete, încerca
să salveze ceva cu apă rece. Dar nu mai putea fi salvat nimic:)
-Edi, iartă-mă! Am venit să te ajut! Te rog, mă poți ierta?
M-am apropiat de el și i-am prins ceafa cu una dintre mâini. Îi simțeam respirația pe gât, aș fi
vrut să-l sărut, să-l strâng, să-l fac să mă ierte. Dar n-am făcut niciunul dintre acele lucruri.
-Lasă-mă să te ajut, te rog!
Edi s-a uitat spre jetul de apă rece crezând că atenția mea se va îndrepta acolo. Dar atenția
mea nu era acolo. Am făcut lucrul pe care îmi doream să-l fac încă din momentul în care a venit
să mă ia. I-am desfăcut pantalonii și am coborât…
Nu cred că realiza ce i se întâmplă…Erau prea multe într-un timp prea scurt…Alergia, vinul, baia,
intră cineva! M-a tras într-una dintre cabine. Voia să continuăm. M-am ridicat ca și cum n-aș fi
înțeles ce se întâmplă.
-Iartă-ma, Edi, te rog! Dă-ți jos cămașa!
A scos-o, ascultător. Nu știu pentru ce se pregătea. Era spațiul atât de strâmt, iar eu nu puteam
simți decât mirosul lui. Aș fi rămas acolo, cu el, dar nu putea fi atât de simplu. I-am închis
pantalonii, i-am luat cămașa cu amândouă mâinile și am ieșit din cabină. M-am oprit la
chiuvetă, am turnat săpun, și m-am apucat s-o spăl conștiincioasă. Nu ieșise din cabină. Stătea
în dreptul ei, cu ușa deschisă și mă privea. Nu știu dacă i s-a părut excitant ce se întâmplase cu
câteva momente în urmă, dar i-am simțit una dintre mâini pe picioare. Uitase că are cămașa
pătată, se gândea la altceva. M-am întors serioasă către el.
-Edi, nu se poate! Nu ai zis că nu avem cum? Păi, să știi că nu avem. Bine, hai, un pic, dar apoi
trebuie să ieșim că eu vreau și desert. Doar zahărul îmi reglează iuțeala, să știi…
Eram atât de serioasă încât puteam fi ușor luată drept un om nebun. Ce era el, dar ce eram eu!
I-am luat mâna și i-am așezat-o sub rochie, în dreptul locului pe care dorea să-l atingă.
-Vezi? Ce ți-am zis? Acum ard toată de la condimentele astea. Daca aș fi știut…Simți?
Nu știu ce simțea el, dar eu îi simțeam mâna. Mă înnebunea senzația. O opresc! Nu-l las!
-Gata, hai!
I-am aruncat mâna cât colo, i-am dat înapoi cămașa și am ieșit. “Vecinul” era cu ochii pe ușa
toaletei, fascinat de spectacolul serii.
După câteva minute, Edi a intrat ceva mai curat decât plecase dar, evident, tot pătat. Doar că
simțeam că nu-i mai stă gândul la pata de vin, nu știu de ce.
-Mergem? M-a întrebat. Nu-l mai interesa desertul meu. E drept, nici pe mine.
M-am apropiat de el. Un deget ne despărțea. L-aș fi sărutat acolo, în văzul tuturor, doar ca să-l
simt iar, dar m-am abținut.
-Aș vrea, da.
A plătit nota în viteză. Îl mișcasem, simțeam. Îl deblocasem.
Am urcat în mașină și, cu toate că era rece, am deschis geamul în dreptul meu.
-Edi, ard, jur. Nu mai mănânc în viața mea așa ceva!
Eu aveam un rol și mă țineam de el. La primul semafor, mi-am scos chiloții.
-Pe bune, doar mie îmi e cald?
Mi-am ridicat rochia și m-am așezat mai bine în scaun.
-Cine dracu se gândea că o să se termine seara așa?
Parcă vorbeam singură. Edi doar zâmbea. Eram sigură că își dădea seama acum că ăsta era
doar filmul meu, dar era prea târziu. Intrase în film.
-Blocul ăsta în care stau eu acum are terasă? Adică… putem urca? Trebuie să iau aer
neapărat!
S-a uitat la mine serios.
-Da, are.
L-am așteptat să parcheze și am început să urc scările în goană până sus. Blocul avea terasă, da,
și priveliștea era minunată. El m-a urmat fără grabă, de parcă nu i-ar fi pasat, dar era târziu. Nu
mă mai putea păcăli. Simțeam cum fierbe.
Sus, pe terasă, m-am sprijinit de margine, admirând felul în care se vedea totul în jur. El se
oprise lângă mine, fără să zică nimic. Gata, era jocul meu, nu mai era al lui. M-am întors spre el
cu o privire timidă.
-Te rog…
Simțeam cum bate vântul peste noi și senzația aceea de libertate deasupra orașului mi se părea
unică. Nu mai trăisem ceva similar în viața mea.
Edi s-a apropiat de mine și m-a prins de fund cu una dintre mâini.
-Mă rogi…ce?
Atunci nu m-a mai interesat niciun joc și niciun câștigător și l-am sărutat cu toată pasiunea pe
care o sădise în mine. Nu mai aveam aer niciunul, era perfect. Asta așteptasem, asta ne
dorisem. Și, în frigul acela fierbinte, Edi mi-a ridicat rochia. Ceda.
-Acum…I-am zis.
Se întâmpla. Acum, acolo, în vânt, deasupra tuturor, haotic, sălbatic, dar era atât de bine! Nu
mă mai gândeam că a cedat, nu mă mai gândeam la nimic. Îl simțeam, îl miroseam, mă dureau
picioarele din cauza poziției, și totuși…nu mai fusese vreodată așa… El a știut, a simțit că îmi e
bine…
-Deea, acum…
Atât mai știu. Deea, acum. Atunci s-a întâmplat acel lucru la care nu m-aș fi așteptat vreodată,
cu toate că știam că există. L-am mușcat de umăr.

-Perfect, Edi! Perfect!

AL ȘAPTESPREZECELEA CAPITOL

La sfârșit, l-am privit de parcă atunci îl vedeam întâia oară. Se întâmplase ceva atât de intim și
de puternic între noi, încât aveam senzația că cineva ne-a scăpat din văzduh, noaptea,
îmbrățișați, pe terasa unui bloc. Am văzut-o și în privirea lui…parcă ne amestecasem unul cu
celălalt. Atunci s-a tras, ca și cum ar fi vrut să scape de o beție amenințătoare. A zâmbit iar, în
stilul lui înfumurat, și și-a băgat cămașa în pantaloni.
Eu am rămas acolo, sprijinită de perete, fără să-mi iau ochii de la el. Așteptam să zică ceva, să
mă facă iar praf. Eram sigură că asta urmează.
-N-a fost rău, Deea, dar trebuie să poți mai mult decât atât.
Nu m-am mișcat. Cu toate că mă simțeam de parcă mi-ar fi dat un pumn direct în ficat. Dar
îmi era teamă că orice pas al meu va trăda durerea.
S-a apropiat și m-a prins, cu mâna, de unul dintre obraji.
 -Poți mai mult decât atât, nu?
Deea, dacă plângi acum, ești cea mai proastă! Ești cea mai proastă femeie din istoria omenirii!
Nu plânge! Nu face asta! Îți dai seama ce satisfacție i-ai da?
Am făcut ochii mari, exact ca în desenele cu Tom și Jery, de parcă aș fi vrut ca aerul rece al
nopții să-mi înghețe orice nenorocite de lacrimi ar fi putut să apară. Dar nu puteam să vorbesc,
asta chiar nu puteam să fac. Voiam să-l înjur, da, asta aș fi făcut, dar era prea riscant să încerc
să spun ceva. Dacă plânsul ăsta care mă îneca ar fi găsit, în felul ăsta, o portiță? Nu, o să stau
așa și o să aștept să plece. Uite-l, s-a întors, pleacă. Foarte bine! Du-te, Edi! Du-te, dă-i drumul
d-aici!
După ce a dispărut, mi-am pus chiloții și mi-am lăsat rochia jos. Am coborât amețită și m-am
așezat pe canapea. Gata, plecase cu totul. Mi se părea că se învârte camera cu mine…Ce-a fost,
mă, asta? “Chestia” asta pe care am trăit-o noi, în seara asta…ce a fost? Nu era mai simplu oare
să mă lupt cu Terente și mai știu eu care decât cu o minte atât de complicată? Acolo am
adormit, cuprinsă de gânduri, măcinată de îndoieli și de o suferință pe care încă n-o puteam
pricepe.
La 08.30, mi-a sunat telefonul. M-am trezit buimacă. E el, animalu’ dracu, m-am gândit în timp
ce încercam disperată să-l apuc dintre vise. Apoi inima mea și-a reluat pulsul normal. Nu era el.
-Neața, George! Am zis în timp ce ma întindeam înapoi pe canapea.
-Neața! Trec azi să-ți las niște bani, ok? Vrei să merg la cumpărături cu tine, te descurci?
-Mă descurc, George! E ok. Mulțumesc!
Pe la prânz, am ieșit din bloc. Eu eram obșinuită să merg la piață, acum nu mai era cazul. M-
am dus la supermarket. Am cumpărat de toate, apoi am venit și m-am apucat să fac ceva de
mâncare. Ce naiba să fac? Cumva trebuia să-mi umplu timpul. Plus că…dacă vine pe nepusă
masă? Poate vrea să mănânce…Deea, proastă ești! Tu te auzi ce spui? Poate vrea să mănânce…
Nu pentru asta vine la tine ori nu te-ai prins până acum? Ok, să zicem că nu pentru asta vine, dar
mă duc oricum să-mi mai fac un duș, în cazul în care totuși trece. Poate miros a mâncare…O să-mi
dau și cu parfum apoi…Să fiu cât de cât pregătită…
La ora șaisprezece, eram gata cu totul. Niciun semn. Ia uitați-vă ce-l aștept eu ca proasta-n
târg! Dar cum o să fie asta? O să treacă când și cum are el chef? Normal. Normal că așa o să
facă. Eu sunt “cumpărată” să stau aici, în așteptare, pentru momentele în care are chef de
mine. Sunt prizonieră modernă. Nu m-a închis vreun zmeu, în turnul unui castel, până în ziua în
care Făt-Frumos mă va salva. Nu, mie mi-a dat bani Făt-Frumos ca să mă închid singură și el să
vină să mă fută când vrea. Stai așa, daca îl conving…Altfel nu. Era să uit.
M-am uitat, din instinct, pe fereastră…i-am văzut mașina. Acum zece minute nu era. Vine aici?
Sau vine la cineva, pe scară? La una dintre gagici? La dracu’ să-l pieptene! Oricum, o să mă așez
pe canapea, ca și cum aș fi atentă la televizor ca, în cazul în care intră, să nu creadă că am stat
călare pe geam.
Ce tâmpenii dau ăștia le televizor, incredibil! Numai știri cu accidente și nenorociri!
Deci las-o dracu că nu mai are rost să mă prefac. Jegul ăsta nu vine aici. E în bloc, dar nu aici. Ar
fi urcat până acum și dacă era în scaun cu rotile.
În loc să mă bucur că am scăpat de el, zici că mi-e ciudă. Acum chinuie pe alta.
-Fă-mă să te doresc! Fă-ma! Futu-ți gâtul mă-tii! Cu dorințele tale de nebun!
Am închis televizorul și m-am ridicat de pe canapea. M-am îmbrăcat de stradă și am ieșit să mă
plimb. Turbam în casă. Începea să se întunece devreme, dar bulevardul era plin ochi. Oamenii
păreau fericiți și gălăgioși…sau poate așa îmi păreau mie pentru că nu-i mai văzusem de mult.
M-am oprit chiar la parterul magazinului Unirea, la o cafenea. Mă uitam pe geam la doamnele
care ieșeau de la metrou: cum mergeau ele grăbite, cu câte o sacoșă în mână, ca să ajungă mai
repede acasă, la copii. Ce frumoase sunt mamele, m-am gândit. Sunt de neclintit în drumul lor, în
graba lor, în alergătura eternă pentru copii. Să-i facă mari, să-i știe bine. Atunci mi-au dat
lacrimile…plângeam după ceva ce simțeam că eu nu voi avea niciodată. Ce-i, mă, Deea? Ai
înnebunit de tot. Vrei copii acum… Nu vezi dracu că ai luat-o pe cărări?
Când m-am întors acasă, nu mai avea mașina acolo. O fi scos-o și p-asta la masă…Dă-l dracu!
Mi-am pus un film și am adormit cu veioza aprinsă.
A doua zi, n-am ieșit din casă. Am făcut curat, cu toate că era curat, am mai făcut mâncare, cu
toate că aveam mâncare…și am stat pe la geam. N-a venit deloc. Nu i-am văzut mașina deloc.
Lasă, mai bine. Cât dracu să futa și el? Mai ia o pauză.

A treia zi, eram deja un butoi cu pulbere. Nu știu de ce, pur și simplu, așa m-am trezit.

Pe la treisprezece, am auzit cheia în ușă. Mi-a stat inima. Vine, futu-l în gură! Am întors capul
spre ușă. Intra George și, în spatele lui, mai vedeam pe cineva. Era el. Îmbrăcat sport, venea
probabil de la antrenament…ori se ducea, nu știu…Dar mi se părea că nu-l văzusem de
săptămâni.
-Ce mai faci tu, Deea? M-a întrebat clasic, cu acel zâmbet nesimțit în colțul gurii.
Nu i-am răspuns. I-aș fi smuls părul din cap.
-M-am întâlnit, pe scară, cu George care venea la tine. Te rog să-i spui dacă mai ai nevoie de
ceva, dacă vrei să mergi cu el, să-ți cumperi ceva!
Mă lipisem de aragaz.
-N-am nevoie de nimic! I-am zis pe un ton grețos.
I s-a schimbat privirea. Îi plăceau nervii mei, îi hrăneau orgoliul, vedeam cu ochiul liber.
-Ok, atunci. Te las. Mă duc, că mai am treabă.
S-a întors, să plece. M-am uitat repede în jur să văd dacă am vreun pahar, să arunc după el.
Nimic. Atunci când ai nevoie, nu ai niciun pahar lângă tine.
-Dă-i drumul de-aici!
Prost, Deea! Prost! Cum ai putut să zici așa ceva? Acum îi va fi evident boului că vrei să stea. S-a
întors cu întreg chipul luminat.
-Te deranjează că plec, Deea?
M-am adunat, atunci, pe loc.
-Nu, deloc. O să rămân cu George.
M-am dus spre George de parcă ar fi intrat un diavol în mine, care acționa fără acordul meu. I-
am luat una dintre mâini și i-am așezat-o pe sânii mei.
-Geroge, tu vrei să rămâi?
Am văzut cum i se scurge toată roșeața din obraji. Parcă i-as fi dat cu un par în cap. S-a uitat
disperat spre Edi ca să înțeleagă ce trebuie să facă. Edi s-a întors în living și și-a tras un scaun.
Era clar, îl intriga situația.
George stătea, însă, nemișcat. Nici măcar acordul lui Edi nu-l putea debloca. Atunci mi-am
lipit nasul de gâtul lui, apăsându-i mâna pe sâni.
 -Rămâi, George…? Zi-mi că da…
Am început să-l sărut ușor pe gât, în timp ce-i plimbam mâna pe sâni, apoi în jos, spre talie…Era
pierdut, bietul George. Pierdut.
L-am sărutat pe gura și i-am așezat mâna între picioarele mele. A început să-mi răspundă... Îl
simțeam cum tremură în timp ce mă săruta înapoi…Mâna lui începea să cunoască drumul, știa
ce are de făcut…M-a ridicat și m-a așezat pe spătarul canapelei…Lucrurile se desfășurau cu o
viteză uimitoare, parcă eram posedați…
Atunci s-a întâmplat lucrul pe care îl așteptam. Am simțit mâna lui Edi în păr. Era sălbatic
gestul lui, dar parcă îmi potolea inima.
-Îți mulțumesc, George! I-a zis. Iart-o pe Deea, așa e ea, mai impulsivă!
M-a împins în dormitor și a închis ușa în urma noastră. Mă privea exact ca un sălbatic,
reușisem să scot un animal din el.
-Jegule! Lașule! Fricosule infect! Te agăți de cele mai tâmpite pretexte pentru că ți-e frică să
iubești! Ți-e frică, recunoaște, dobitocule!
Începusem să urlu, dar nu mai avea rost. Nicio înjurătură de-a mea nu l-ar mai fi putut opri. Nu
mă dezbrăca, aveam senzația că mi le rupea…Și nu făcea dragoste cu mine, era un act de
disperare pentru a-și recâștiga supremația…Eram o pradă sigură în sălbăticia lui, trasă, zgâriată,
învinețită în strânsoare…
-Edi, Edi…prostule!

I-am zis atunci când m-a strâns cel mai rău.

Dar nu mai conta ce-i ziceam. Pentru că și eu îl strângeam la fel de tare.

*******************************************************************

Când s-a terminat cel mai dement dintre vise, Edi s-a ridicat din pat și și-a tras pantalonii. Eu
am rămas acolo, să-l privesc cum se îmbracă, fără să se uite vreo clipă la mine. Îl simțeam peste
tot…gândul că în cinci minute pleacă și iar n-o să mai știu când vine, ce face, mă înnebunea.
-Edi, tu ce simți? L-am întrebat încet ca să nu-și dea seama că îmi tremură vocea.
Câteva secunde a tăcut, cu spatele la mine. Apoi s-a întors cu tot cu zâmbet. Deja știam…iar se
închisese și nu mai puteam ajunge la el.
-E pe simțite aici, Deea? Și io, ca prostu’, credeam că e pe bani!
Era ok. Cumva învățasem să încasez loviturile și să rămân cu aer în plămâni. Nu mă mai putea
pune la pământ. Și, culmea, nici nu voiam să cedez. Trebuia să știu.
-Asta-i tot, Edi? Asta-i tot ce simți tu? Că achiți o notă de plată? L-am întrebat ceva mai tare,
dar tot cu vocea gâtuită.
A început să râdă. Părea natural. Învățase s-o joace bine.
-Mă, Deea, ce drăguță ești tu. Și sensibilă! Cred că ți-ai greșit totuși vocația…
-Da. Posibil. Dar e ok, pentru că tu ai grijă să-mi amintești, în fiecare zi, că sunt doar o
prostituată.
N-a mai zis nimic. Se îndrepta spre ușă, voia să plece. Când a pus mâna pe clanță, i-am zis
calmă:
 -Auzi, mă, Edi! Vrei să-ți zic ceva? Așa prostituată cum sunt eu, sunt de o sută de ori mai
asumată și mai corectă ca tine. Eu măcar zic din capul locului: vrei să-ți sug pula? Te costă atât!
Tu și restul oamenilor ca tine sunteți de o sută de ori mai mincinoși. Voi creați iluzia unor trăiri,
vă închipuiți situații, vă faceți filme și îi trageți și pe alții după voi. Voi vă mințiți și vă vindeți
sufletul pe bucăți! Asta faceți!
Spre final, începusem să țip, nu mă mai puteam controla.
-Tu, spre exemplu, Edi, trăiești cea mai de căcat viață din câte am văzut. Ești un hoinar, un
fugar, tu fugi de tot ce ai putea să simți și ți-ai găsit explicația asta aberantă: io caut experiențe,
domne! Hai sictir, mă, cu experiențele tale! Mincinosule!
Am vrut să mă opresc din țipat dar faptul că el nu ieșise încă pe ușă m-a făcut să-i mai zic ceva:
-Și, de-acum încolo, nu mai vii când ți se scoală ție! Mă suni înainte, animalule! Că nu-s
plătită să stau cu cracii desfăcuți, pe canapea, că poate vine Edi să mă fută. Ai auzit? Dacă îți
convine- bine, dacă nu, zi-mi și îmi fac în seara asta bagajul.
Atunci a ieșit. După zece secunde, am auzit și ușa de la intrare. Ducă-se. Nu, n-o să plâng. Nu
merită. Ăsta nu merită nicio lacrimă, nu merită nimic.
M-am prăbușit înapoi în pat, cu ochii in tavan. Nu mai știu cât am stat așa. Telefonul… suna.
M-am uitat către noptieră și am simțit că e rău. Îmi amintesc exact sentimentul. Pur și simplu,
știam.
-Da, mama.
-Pe unde ești, Andreea? M-a întrebat mama arțăgoasă. Hai la spital, la tac-tău, că nu-i bine
deloc!
-Tata e la spital…? Mi se stingea vocea. Nici măcar nu știu de ce. Dar parcă nu mai puteam
vorbi.
-L-am adus azi-noapte, am chemat salvarea. Dar e tot mai rău! Zice medicul că a reacționat
rău la citostatice, vomită…e rău de tot!
-Mama, ai bani, da? Dă-le bani! Nu te uita, dă în stanga și în dreapta, să se ocupe, să-i dea tot
ce trebuie! Acum vin și-ți aduc alți bani!
-Andreea, tu nu înțelegi?! Mama a țipat așa tare că mi-a stat inima. Nu-i vorba de bani…le-am
dat bani, i-am săturat de bani! Începuse să plângă în hohote. Atunci mi-am dat seama că nu se
mai poate face nimic. Dacă mama, care se obișnuise după o viață de chin să nu mai reacționeze
la nimic, plângea acum în hohote, era clar. Tata murea.

AL OPTSPREZECELEA CAPITOL

-Vin acum, mama. I-am zis calmă și am închis telefonul.

Mi-am făcut duș și m-am îmbrăcat precum un robot. Nu simțeam nimic, de parcă cineva
apăsase un buton și mi-a oprit toate emoțiile, tot ce aș fi putut să simt.
Am chemat un taxi și i-am zis spitalul. Nu-mi puteam da seama dacă era cald sau frig, la fel
cum nu-mi puteam da seama de problemele oamenilor pe lângă care treceam pe holurile
spitalului. Parcă nu eram acolo, cu ei, parcă eram o hologramă care nu ar fi putut stabili nicio
legătură reală cu lumea exterioară.
Mama era în capătul scărilor pe care le urcam, albă la față. Doar ochii îi erau roșii, de la plâns.
-Sărut-mâna, mama! Unde-i Cristi? Frate-miu era prima mea grijă.
-A fost de dimineață. L-am trimis la școală.
Părea împietrită mama. Nu se uita la mine și nu se uita la nimic, de fapt. Privea în gol.
-Ce-au zis medicii? Am întrebat-o cu teamă.
Mama și-a dus batista la nas, să și-l sufle, dar tot fără să mă privească.
-Are multe el. Și cu ficatu’, și la stomac, și cu plămânii. D-aia au și amânat să-l opereze. Că
poate rămâne pe masă. Da’ uite că și așa, tot pe masă rămâne.
I se umpluseră ochii de lacrimi iar.
-Ne-a chinuit mult ăsta pe noi. Și-acum îl ia Dumnezeu, nu-l mai lasă!
A început să plângă în hohote și, pentru prima oară în viața mea, am luat-o în brațe fără să mă
cheme.
-Așa a fost…așa a fost viața noastră! O auzeam printre hohote de plâns. La ea în brațe, parcă
începeam să revin la viață.
M-au încolțit deodată zeci de gânduri: banii…nu l-au ajutat cu nimic…Tata…Tatăl meu pe care
l-am urât toată copilăria. Tata care îmi făcea inima să se oprească de spaimă când îl vedeam că
intră beat pe poartă…Tatăl meu îmi rupea acum sufletul în bucăți. El, atât de singur în tristețea
lui…El, veșnic nemulțumit, veșnic beat, veșnic neînțeles. El a trăit singur, noi am trăit singuri. Și
acum pleca tot așa cum a trăit…bolnav sufletește, chinuit… Dar nu singur! Abia atunci am
început să plâng, strângând-o mai tare în brațe pe mama. Parcă mi-a venit în ochi chipul lui
atunci când i-am dat puloverul. Cum a început să plângă fără să spună un cuvânt…Cum se
obișnuise să trăiască orice emoție, orice gând, în singurătatea lui…
Am așezat-o pe mama pe un scaun și am intrat la el. Era conștient. Plin de tuburi, de perfuzii
și fire, dar conștient. Când m-a văzut, i-au dat lacrimile. M-am așezat pe marginea patului și l-
am luat de mână.
-Voiam să știi că te iubim, tata!
I-am lipit mâna de obrazul meu și am plâns amândoi. Așa ne-am împăcat noi pentru
totdeauna. Înainte să ies, m-am mai oprit o dată în ușă, să-l privesc.
-Să ne revedem cu bine, tata! I-am zis încet, fără să mă audă.
A murit în aceeași noapte și, într-un fel, a fost mai bine pentru că nu s-a mai chinuit. Ca o
ironie a sorții, a murit în brațe la mama. A fost crucea lor până la final.
Dupa înmormântare și pomană, mama mi-a întins un plic cu bani.
-Ia, mamă. Vezi că au rămas o grămadă. N-ai ce face cu banii în viață, mamă. Tot ce vrea
Dumnezeu facem…

Am stat o săptămână cu mama. Nu i-am zis lui Edi ce s-a întâmplat, i-am zis doar că mama are
nevoie de mine câteva zile. I-am trimis un mesaj sec și mi-a răspuns la fel de sec: ”ok.” Nu cred
că se gândea că plec de tot, nu putea fi atât de simplu pentru noi. Nimic nu putea fi simplu
pentru noi.
După o săptămână, m-am întors în colivia mea de aur, de pe bulevardul Unirii. I-am trimis
mesaj: “Sunt aici.” Până și mesajul asta trăda felul în care îmi răsturnase lumea, îmi amestecase
emoțiile, trăda felul în care mă gândeam la el. Aș fi putut formula în orice alt fel…și, totuși, i-am
zis : ”Sunt aici…”
Nu mi-a răspuns. Au trecut o oră, două, trei. M-am odihnit un pic pentru că, la mama, nu
apucasem să dorm în nicio noapte bine, apoi am intrat la duș. Ieșeam cu un prosop pe mine și
unul în cap, când am auzit cheia în ușă. A venit. N-a mai putut sta, a venit. Așa m-am dus în
living, cum eram. Nu aveam nici timp, nici chef să mai fabric strategii. Îmi era prea dor…
În secunda următoare, mi s-au înmuiat picioarele. O blondă cu silicoane, picioare lungi și ruj
roz a intrat pe ușă râzând. Edi era în spatele ei. Eu n-am schițat nimic, niciun gest, nimic. Eram
prea șocată. Ce naiba se întâmpla?
-Deea, bine ai revenit, draga mea! Mi-a spus în timp ce intra hotărât în living. Ea e Sonia,
faceți cunoștință!
Blonda, care aducea mai degraba a iapă decât a femeie, s-a oprit în fața mea, cu sânii ei umflați
cu pompa, și mi-a întins, prietenoasă, mâna. Am lăsat-o cu ea întinsa. Nu mai aveam chef de
glumele lui, de “nebunia” lui care era pe punctul de a mă baga, și pe mine, la balamuc.
-Edi, care-i treaba, că nu înțeleg…Ce surpriză mai e și asta?
El s-a uitat zâmbind la Sonia.
-Ia loc, Sonia, simte-te ca acasă. Ce vrei să bei?
-Nimic deocamdată, mulțumesc! I-a zâmbit ea în timp ce se așeza pe canapea cu ochii la el.
Poate mai încolo…
Mi se părea că fac parte dintr-un film prost. Cum adică “poate mai încolo”? Cum adică? Ce
dracu căuta aici în primul rând?
-Deea, bei ceva?
M-a întrebat el de parcă nu băga de seamă nervozitatea mea. I-am răspuns calmă.
-Nu vreau să beau nimic, Edi. Vreau să-mi explici ce se întâmplă…
A pus pe masă paharul în care își turna whisky și a venit spre mine. S-a aplecat și m-a pupat pe
gât fără să mă atingă cu nicio mână.
-Esti cam încordată, nu? Nu vrei să încerci să te relaxezi?
Nu i-am răspuns. Mă uitam fix în ochii lui. A lăsat capul în jos și s-a așezat pe canapea, lângă
Sonia care râdea continuu, de ziceai că-i drogată. I-a dat la o parte părul de pe un umăr și a
început s-o sărute pe gât…Sonia a chicotit ceva și s-a întors cu totul spre el. Îi spunea ceva la
ureche, dar nu puteam auzi. Apoi ea a pufnit în râs cu totul și s-a urcat pe el. Edi a sărutat-o și
s-a uitat spre mine care rămăsesem împietrită.
-Mi-ar plăcea să vă împrieteniți, Deea. Dacă ne înțelegem bine și lucrurile decurg așa cum ar
trebui, Sonia va veni des în vizită. Nu, Sonia? Vezi ce bine arată Deea în prosop?
Ea s-a uitat la mine apoi s-a aplecat și l-a sărutat iar. Era evident că nu erau la prima
experiență de genul asta. Și mai evident decât orice era motivul pentru care o adusese.
Prima oară, m-am gândit să iau paharul de whisky de pe masă și să-l arunc pe el și pe capra
lui. Apoi mi-am dat seama că nu merită. Că până și ăsta ar fi un gest. Iar el nu-l merita nici pe
ăsta. Un singur lucru puteam face. Să plec. Ăsta era singurul lucru care mă putea salva pe veci
de Edi care, în disperarea de a nu-și recunoaște sentimentele, ar fi continuat să mă pună în
situații tot mai rele. Tot mai mincinoase.
M-am întors pe călcâie, fără să le zic absolut nimic, și m-am dus în dormitor. Mi-am tras pe
mine o pereche de blugi și o bluză, am deschis geamantanul și am început să îndes în el hainele
exact așa cum le smulgeam de pe umerașe. În cincisprezece minute, eram gata.
 Am ridicat geamantanul și cele două genți cu care venisem și le-am târât până în living.
Blonda se făcea comodă, Edi îi turna ceva în pahar. Țin minte expresia lui atunci când m-a văzut
cu bagajele. A înghețat, pur și simplu. Cred că era ultimul lucru la care se gândea. M-a măsurat
din cap până în picioare și, la final, mi-a zis:
-Pe bune? Demisionezi?
Am pus cheile pe masa, în fața lui, fără să-l privesc. Nu mai puteam sta să-mi chem taxi.
Singura varianta era să plec cu ele. Orice variantă era mai bună decât să mai stau acolo. Mă
îndreptam spre ușă când l-am auzit iar. Avea vocea schimbată, îmi dădeam seama că e șocat,
dar prea orgolios ca să mă oprească.
-Deea, sper că n-ai lăsat, cum ai tu prostul obicei, niște fluturi în stomac să-ți blocheze cardul.
Rămâi cu dragostea, Deea, nu ți-o ia nimeni, doar lasă-mă să ți-o plătesc. Cash sau card. Cum
preferi…
M-am întors spre el și i-am zâmbit.
-Lasă-mă pe mine să rămân cu dragostea, Edi, și fii tu fericit cu banii! Dar FII fericit, nu te
preface!
Și am ieșit. Abia când am ajuns în stradă am început să plâng…Eram goală, goală pe dinăuntru…
Am oprit primul taxi.
-Unde mergeți? M-a întrebat.
M-am blocat. Unde merg? Ce fac? Pe unde o apuc?
-La club, în Giulești.
Așa m-am dus, cu bagajele dupa mine. Nu mă deranja că-i dau satisfacția asta lui John. Speram
doar să-l găsesc acolo.
L-am sunat când eram în fața clubului. Mi-a răspuns imediat.
-John, ești aici? Poți veni până afară, te rog?
În trei minute, ieșea pe ușă.
-Eeee, nu-mi da vestea! Mi-a zis în glumă când m-a văzut cu bagajale după mine, a nimănui.
Am început să plâng când l-am văzut. Cea mai mare ironie dintre toate? A avut dreptate. Era
singurul meu prieten.

-Nu plânge, mă, nebuno! Asta-i viața, ce vrei! Le mai încasezi din neatenție! N-ai vrut să mă
asculți, tu Batman, Batman, aia e! Hai, gata, dă-ți-l dracu’ de nebun!

Am intrat și ne-am așezat la o masă. I-am zis tot ce aveam pe suflet, exact ca unui prieten.
-John, vreau înapoi la club, dar nu…nu dansatoare… Vreau pe sală, chelnăriță sau la bar, sau
la bucătărie, să spăl vase sau unde vrei tu… Dar nu mai vreau asta. Acum nici nu mai am nevoie
de așa mulți bani…tata nu mai e, Dumnezeu să-l odihnească! Am nevoie de niște bani ca să ne
putem întreține…
John mă asculta fără să zică nimic. Eu încercam să-mi opresc lacrimile, nu voiam să creadă că
sunt disperată. Cu toate că eram.
-Zi-mi și mie, Deea, te rog…Mi-a răspuns într-un târziu. De ce aș face eu efortul ăsta pentru
tine? Sincer acum. După tot ce s-a întâmplat… Eu te-am luat aici ca să facem bani, nu să-i
pierdem. Și, până acum, mai mult am pierdut decât am câștigat. Iar ce îmi ceri tu, să te pun
chelnăriță, pentru mine e egal cu zero. Mie nu-mi va aduce un leu în plus. Deci de ce aș face eu
toate astea?
M-am uitat la el printre lacrimi și i-am zis cu toată sinceritatea de care eram capabilă.
-Pentru că, John, o să-ți vină să crezi sau nu, dar tu ești tot ce am.
A tăcut. Știa că nu-l mint.
-Lasă-mă să mă gândesc și ne auzim spre seară! Mi-a zis în timp ce se ridica.
Eu mi-am luat bagajele și mă îndreptam spre ușă când m-a strigat iar.
“-Deea, să nu uit… Știi cine vine, mă, în fiecare seară pe-aici și le mai aruncă fetelor câte o
întrebare de tine?
M-am întors spre el fără să înțeleg prea bine ce vrea să spună. Eram buimacă.
-Nu. Cine?
-Băiatul ăla, mă, Cătălin. Amicul tău din copilărie…Mi-a zis că, în cazul în care te întorci, el
vrea să plătească pentru toată noaptea. Ce să-i zic? Că te reprofilezi sau vrei să mai încerci o
dată?
Am crezut că îmi cade geamantanul din mână. M-am întors spre John.
-Cum? Cătălin vrea să mă plătească? Așa ți-a spus?
John a zâmbit. Nu-l întrecea nimeni la psihologia umană amestecată cu șmecheria de stradă.
-Deea, vrea toată noaptea…Presupun că aveți multe să vă povestiți de pe la țară, de când
erați mititei, știu și eu…Zi-mi ce vrei să-i transmit.
Eram șocată. Atât de tare îl rănisem, în asemenea hal am dat de pământ cu inima lui, că nu-și
dorea decât să se răzbune. În locul plimbărilor noastre prin ploaie și prăjiturilor cu ceai, voia să
mă ducă într-un hotel și să mă plătească. Să-mi aducă aminte că eu sunt doar o curvă. Pentru
că, față de el, asta am și fost. L-am lăsat în drum, ca pe un prost, și am plecat cu cel care a oferit
prețul corect.
Mi-am îndreptat spatele. Îi voi da posibilitatea să se răzbune. Dacă asta îi va vindeca orgoliul
rănit, o voi face.
-Da, John, merg cu el.
John mai avea un pic și râdea cu totul.
-Mă gândeam eu…
-Dar, John, asta nu schimbă cu nimic ce te-am rugat… E vorba doar de Cătălin aici. Și te mai
rog ceva…
Gata, îl pufnise râsul. Nu mai putea.
-Da’ se poate, mă, Deea? Păi nu d-aia sunt aici? Să-ți fac pe plac? Ce și-ar mai dori prințesa?
I se luminase chipul. Am început și eu să râd cu lacrimi în ochi. Îmi era drag omul ăsta.
-Nu vreau să iei tu banii, John. Lasă-l să mi-i dea mie. Și eu îți aduc partea ta.
I-au sclipit ochii.
-Ai tu o fentă, am înțeles. Bine, hai!
S-a întors cu spatele și mi-a zis fără să mă privească.
-Să-mi zici de când vrei să începi pe sală, chelnăriță sau ce-oi mai vrea tu…
Am închis ochii. Cumva, eram sigură că n-o să mă lase la greu. E ciudat ce fel de legături
sufletești se pot forma între oameni, uneori, chiar dacă au plecat la drum cu gândul de a face
bani. Mă ajuta. Și o făcea, așa cum a zis, doar pentru mine. El nu avea niciun beneficiu, eram
conștientă. Avea fete pe sală să-și pună și în cap.
-Mulțumesc, John! Am strigat după el.
Am mers pe jos până acasă. Parcă mi se luase o piatră de pe inimă, cu John, și mi se așezase,
în loc, una și mai mare… Cătălin. Cum o să dau ochii cu el? Ce o să-i spun?

AL NOUĂSPREZECELEA CAPITOL

-Sărut-mâna, mama! Am zis când am intrat pe ușă. Doar ce plecasem de câteva ore.
-Ce faci? Ai venit înapoi? M-a întrebat în timp ce punea cartofii la prăjit.
-Da.
-Bine. Dacă ieși, să iei și o sticlă de ulei.
Am intrat la mine în cameră zâmbind. Poate că și așa se măsoară dragostea într-o familie.
Serios. Te văd că ești bine-sănătos și atunci nu se mai opresc la detalii inutile gen: “dar de ce ai
venit?” “nu te-ai mai înțeles cu fata?” Și câte și mai câte. Așa, cu mama, știam doar că trebuie
să iau o sticlă de ulei:)
M-am așezat pe pat, cu ochii în tavan… Îmi aminteam fragmente, ca niște bucăți de puzzle…Edi,
privirea, cât de bine arată, cât e de mincinos! De laș și de nemernic! Ce suflet chinuit, ascuns,
într-o fugă continuă de el însuși… Nu, nu mai are rost să mă gândesc nici măcar un minut la el.
E pierdut, pierdut pentru totdeauna.
M-am așezat în fața oglinzii. Cătălin…Cătălin…Cătălin…Cum o să mă uit în ochii lui? Cum? Mi-
a vibrat telefonul. Mesaj de la John.
“Ce crezi? Vrea să vă întâlniți în seara asta. De când aștepta să te vadă nebunu’ ăsta:))) stai așa,
că îți trimit acum adresa hotelului…Aaa, și zice să te îmbraci ca o curvă. Cică asta e fantezia lui.
Unde-i găsești, mă, pe toți demenții ăștia? Îi cauți special?”
Deci îmi era clar ca lumina zilei. Strânsese atâta ranchiună, îl rănisem atât de rău…atât de mult
visase la momentul răzbunării… Ok, atunci să se răzbune.
Am deschis geamantanul. Am scos din el o fustă neagră scurtă, ciorapi cu bandă elastică și un
top de dantelă neagră, scurt până în talie, mulat pe sâni.
Mi-am făcut duș calmă, cu o mie de gânduri, dar calmă. Ora douăzecișidouă. Atunci ne vedeam.
Mi-am uscat părul puțin și l-am umplut cu spumă. Apoi m-am așezat în fața oglinzii și am
început să mă machiez ca pentru club. Negru la ochi, ruj roșu aprins pe buze. Parfum, Deea. O
tonă de parfum. Să te simtă din holul hotelului. Și chiloții cei mai transparenți…ăia, ăia prin
care se vede. Foarte buni. Și sutienul cu push up. Hai, nu încerca să pari timidă! N-are rost. P-
asta chiar l-ai lăsat ca pe fraieri și ai plecat cu ăla care avea mașină mișto. Fii demnă acum și
lasă-l să se răzbune.
Așa vampă cum eram, am pășit pe vârfuri, pe hol, cât să mă asigur ca mama nu e prin
preajma. Drum liber! Hai, taxi!
Când am ajuns în fața hotelului, a început să-mi bată inima rău, rău de tot! Nu-l uitasem! Nu
am mai avut așa emoții în viața mea! A vibrat telefonul și eu am sărit ca arsă. Mesaj de la John
cu numărul camerei.
“Poate vă împăcați, totuși, și mă scutiți să fac pe prostu’ între voi. Zic și eu…”
Am zâmbit, am plătit taxiul și am ieșit. Era frig afară, am simțit de cum am coborât din taxi. Am
strâns pe mine geaca scurtă, din piele roșie.
Când am intrat pe ușa rotativă, ieșea un domn bine, la patru ace. S-a uitat lung dupa mine…:)
Probabil că imaginea mea i se părea cel puțin…surprinzătoare.. Dar nu-mi păsa. Mai aveam atât
de puțin.
Liftul, etajul șase, aici. Am lăsat capul în jos. Îmi era teamă să bat la ușă. Deea, ce dracu ai? N-o
să fugi ca o lașă! Sau o să fugi? Dar asta e ceva ce ar face Edi, nu tu. Tu ți-ai asumat tot ce ai
făcut, absolut tot. Te uiți în ochii lui! Asta faci. Sunt momente d-astea în viață. Momente în
care ridici dracu’ capul din pământ.
Am bătut. Repede, scurt, într-o secundă. Niciun răspuns. Am bătut iar. S-a deschis ușa și am
ghicit, în spatele ei, o siluetă care s-a îndepărtat. Am intrat cu pași nesiguri…În cameră nu era
nicio lumină aprinsă, vedeam doar luminile orașului care creau reflexii și umbre. Lângă
fereastra mare, în colț, mai mult intuiam silueta unui bărbat care se uita afară. Dar, cumva,
chiar și în întuneric, îi recunoșteam părul, profilul, poziția corpului.
Mi-am lăsat geanta pe un scaun și m-am apropiat de el. Cătălin…
S-a întors spre mine. Mă tăia privirea lui.
-Trebuia să încerc de la început așa. Era mai simplu. Mi-a zis cu o voce pe care nu i-o știam.
-Așa cum, Cătălin?
-Cu bani.
I-am răspuns rece.
-Pune-i pe masă.
S-a uitat spre mine ca și cum m-ar fi recunoscut. Cătălin nu era ca Edi. Lui îi vedeam în ochi tot
sufletul. Era rănit, înșelat, furios, dar îndrăgostit. Pentru el nu puteam fi niciodata Deea
prostituata. Pentru el eram, pentru totdeauna, Deea din ziua în care am împlinit șaisprezece ani.
A dus mâna spre buzunar fără să mă privească. Dintr-un pas, am fost lângă el. Am pus mana
peste mâna lui, deasupra buzunarului.
-Te rog, nu face asta. Vreau doar să faci dragoste cu mine!
-Nu pot să fac dragoste cu tine! Nu știu cine esti! Mi-a răspuns cu același ton. La suprafață,
avea același ton. Doar că eu îi simțeam emoția.
-Sunt eu, Deea! Sunt Deea!
Aveam ochii în lacrimi…și părea disperată vocea mea fără să-mi dau seama de ce.
-Care Deea? Care Deea, te-am întrebat? Deea care a fugit, într-o zi, la prânz, cu unul care avea
mai mulți bani?” țipa la mine. Nu-mi venea să cred. Ce durere a ținut ascunsă! Câtă furie se
revărsa acum în cuvintele lui!
Am început să plâng. Nu-mi mai puteam controla lacrimile.
-Cătălin, iartă-mă! Iartă-mă!
Am întins mâinile și m-am prins de gâtul lui. Atunci m-a împins atât de tare că m-a aruncat la
pământ. Ori, în cădere, m-am împiedicat de unul dintre tocuri, nu-mi pot da seama. Dar știu că
m-am trezit pe covor, plângând în hohote. Îl vedeam printre lacrimi. Îl durea inima și pe el.
Pentru tot ce-a fost, pentru că m-a împins, pentru că am omorât dragostea noastră.
-Cătălin…iartă-mă! Am strigat la el, de-acolo, de jos.
M-a prins cu amândouă mâinile și m-a tras spre el. M-am agățat de gâtul lui. Acum nu m-a
mai împins, acum și-a lipit buzele de-ale mele. Îi simțeam limba, îi simțeam respirația, îi
simțeam durerea, disperarea, dorința, mă pierdeam în îmbrățișarea lui. Mâinile lui alunecau pe
spatele meu, erau fierbinți…mă căutau…Mi-a ridicat topul, mi-a atins sânii…Mi-am arcuit
spatele…Mă electrocuta atingerea lui…Nu mi-a mai desfăcut sutienul…Am rămas așa, în timp ce
mâna lui a coborât sub fustă, sub chiloții transparenti. Ahhhh! L-am tras spre pat. Nimic nu ne
mai putea despărți. Nimeni și nimic.
I-am deschis pantalonii și i-am tras în jos. Era peste mine, îl simțeam, mă topeam sub
atingerea lui, sub greutatea care mă sufoca. Mi-am lipit gura de una dintre urechile lui. Voiam
să mă audă. Să mă simtă. Să știe că sunt a lui.
Când mi-a desfăcut picioarele, a întins mâna după cutia de prezervative aruncată pe pat.
-Cătălin, nu! Fără. Nu mă interesează nimic. Vreau să fim unul…
S-a uitat în ochii mei. Era atât de aproape încât îi vedeam pupilele. Era atâta dragoste în
privirea lui că nu avem nicio îndoială…ne aparțineam…ne-am rătăcit, dar acum ne regăsisem…
Atunci a intrat. Mi-am îndoit genunchii pentru că voiam să-l simt cu totul.
-Cătălin!
L-am strigat fără să-mi răspundă. Îmi curgea prin vene…era una cu mine.
-Iartă-mă, Cătălin! Îi spuneam cu gura lipită de urechea lui. Iartă-mă!
Iar el mă strângea așa rău că mă dureau brațele…mă învinețea…
-Cătălin…
L-am apucat cu amândouă mâinile și l-am tras mai aproape, ca și cum s-ar fi putut mai aproape.
Mă apucase de păr și își îngropase fața în gâtul meu.
-Uită-te în ochii mei, Cătălin!
M-a ascultat. Felul în care ne uitam unul la celălalt, felul în care ne simțeam bătăile inimii, de
parcă erau amândouă în același piept. Cum îi simțeam dragostea… sufocantă, copleșitoare….
M-am ridicat peste el și mi-am lăsat capul pe spate…. m-am pierdut în legătura dintre noi…tot
universul eram noi…și alea cincisprezece secunde în care mă înălțam, făceau cât tot universul…
Apoi ne-am prăbușit, unul peste altul, tot lipiți, mai îndrăgostiți. Fără să ne mișcăm de teamă
că am putea strica ceva.
Cătălin nu se ridica, nu pleca, nu ne despărțeam. Eram tot acolo, tot sarutându-ne, tot pierduți
în nebunia noastră.
-Vreau să te simt iar, Cătălin!
Și a fost iar. Și iar.
-N-a murit dragostea noastră, Cătălin!” I-am zis, la final, în timp ce-l strângeam în brațe.
Am stat îmbrățișați minute în șir, doar ca să știm că, în lumea asta mare, existăm doar noi
doi. Apoi s-a ridicat și s-a așezat la marginea patului.
M-a lovit un plâns egal cu exaltarea pe care am simțit-o în brațele lui.
-Să nu pleci! Te rog, nu vreau să pleci!
S-a ridicat și s-a dus spre fereastră.
-De ce ai făcut asta, Deea?
Nu i-am răspuns. Plângeam fără să-i pot da un răspuns.
-L-ai iubit? M-a întrebat tare.
M-am uitat la el disperată. Nu voiam să plece, dar nu-i puteam răspunde. A venit spre pat, fără
să-și ia ochii de la mine.
-L-ai iubit? Cu cât țipa mai tare, cu atât plângeam mai tare. Răspunde-mi!
-Cătălin, nu știu…nu știu…am crezut că da…
M-a privit de parcă aș fi aruncat pe el tot ce putea fi mai rău în lume. Apoi a început să se
îmbrace.
-Nu pleca, te rog…
Îl chemam fără să-l pot opri. Pleca.
-Cătălin!
Era prea târziu. Ieșise. M-am ridicat și am început să-mi adun hainele de pe jos. M-am îmbrăcat
și mi-am strâns părul. Trebuie să mă liniștesc, o să găsesc o variantă să-l aduc înapoi. Mă
iubește, am simțit, am văzut. Mă iubește…Am ieșit din camera de hotel amețită și am coborât
pe scări. Nu știu de ce. Simțeam nevoia să mă mișc încontinuu, nu mă puteam opri la lift.
Am ieșit afară, în frig, și m-am uitat după un taxi. Prima oară, am crezut că nu văd bine. M-am
uitat iar și iar. Nu avea rost să mă mai chinuiesc, era clar. Era mașina lui. Mașina lui Edi. Mă
aștepta în parcare.

CAPITOLUL DOUĂZECI

Într-o clipă, am înlemnit. De ce venise? De unde știa unde sunt? Ce folos, ce rost mai au
întrebările astea? Pur și simplu, nu mai contează…Trebuie să plec repede, nu mai vreau să-l
văd.
Am început să merg repede către taxiurile pe care le vedeam oprite la câțiva metri distanță.
-Taxi! I-am făcut semn. Nimic. A trecut. Am grăbit pasul fără să mă uit în spate, dar știam că
vine. Îl simțeam.
-Deea!
Mergi, Deea! Mergi! Ce dracu’! Când ai nevoie să te miști repede, parcă nu mai ajungi odată!
-Deea!
Nu mai aveam cum să înaintez, m-a prins de cot. M-am întors spre el.
-Ce vrei?
Era schimbat…Mi se părea marcat, afectat de tot ce ni se întâmplă. Doar că nu mă mai interesa,
nu mai voiam să știu.
-Ce repede ți-ai revenit cu dragostea, nu? M-a întrebat ironic.
Am zâmbit. De parcă cineva îmi injectase brusc o doză imensă de calm.
-Așa sunt curvele, Edi. Tu nu știi?
Mi-a dat drumul la mână. Se uita la mine fără mască. Îi vedeam ochii limpede, ca în momentele
în care făceam dragoste. Singurele în care puteam ajunge la el…
-Vreau să te întorci. Mi-a zis calm, dar hotărât.
Nu mai aveam nicio furie. Simțeam doar regret…cum trecuse șansa asta pe lângă noi…Sunt atât
de puține momente în viață în care găsești, în altcineva, vibrația ta… Și te uiți în adâncul ființei lui
ca într-o oglindă…Așa închizi cercul.
Doar așa.
Dar el nu a înțeles, nu a vrut, s-a temut, s-a ascuns, a fugit de mine dar, mai ales, de el. Oricum,
nu mai conta.
-Nu mă întorc, Edi. I-am zis cald…Mi se părea atât de trist totul…nu puteam fi nervoasă, rea,
nicicum. Pentru că, în final, adevărul era unul singur. Edi mergea pe drumul lui, iar eu pe-al meu.
-Nu mai încerca să pari altcineva, Deea. Nu-mi da lecții de moralitate, te rog frumos! Amândoi
știm cine ești… nu ca profesie, asta oricum nu mă interesează. Mă refer strict la tine, ca
persoană. Nu ești cu nimic mai bună decât mine. Drept dovadă, uite unde ne aflăm. Sau ți se
pare că asta e vreo lojă, la operă? Suntem în parcarea unui hotel, Deea. Eu cred că e unul dintre
locurile tale preferate. Și știi ce? Nu mă deranjează asta. Așa suntem noi, trăim altfel decât
restul lumii…D-asta și trebuie să rămânem împreună. Nu înțeleg de ce vrei tu să complici
lucrurile, să găsești sens, să încadrezi relația noastră…
Mi-au dat lacrimile. Nu înțelesese nimic. Sau înțelesese, dar încerca, în continuare, să găsească
o cale de mijloc. O cale prin care să mă aducă înapoi, dar fără să se predea în brațele mele. Am
vrut să-i răspund, dar m-am oprit. Ce să-i mai explic? De ce?
-O să plec acum, ok? Te rog, fii bărbat, așa cum vrei să te vezi în oglindă, și lasă-mă să o fac. Nu
mai căuta pretexte, explicații, momente sau mai știu eu ce. Asta a fost lecția noastră de viață,
Edi. Atâta tot.
O secundă l-am mai privit, apoi m-am întors și am plecat. Nu știu dacă a mai rămas acolo, să mă
privească, nu am mai vrut să știu. Atunci când ai niște trăiri atât de puternice cum am avut noi,
nu poți găsi o variantă de final liniștitoare.
Pur și simplu, nu ai cum. D-asta nici nu voiam s-o caut. Ieșeam din ea ca dintr-o furtună,
conștientă că pot vedea soarele doar dacă mă îndepărtez mult, mult. Asta am făcut eu atunci.
M-am dus acasă, m-am schimbat, am luat bani din plicul tuturor chinurilor și m-am dus la club,
să-i dau lui John.
-John, încep de mâine, ok? I-am zis.
El a zâmbit. Cred că mă înțelegea mai bine decât am crezut eu.
Fetele au fost șocate, a doua zi, când au văzut că-mi iau tricoul de chelnăriță și fusta neagră,
până la genunchi. S-au uitat nedumerite spre John.
-Asta a înnebunit de tot?
El a râs.
-Mai vedeți-vă și voi de ale voastre, cațelor!
Eu m-am apucat de muncă. Aveam ture de zi, ture de noapte. Nu conta. Parcă eram pe baterii.
Ziceai că îmi dădeam examenul pentru cea mai importantă profesie a lumii: chelnăriță:) Le
zâmbeam tuturor, mă mișcam cel mai repede dintre toate și, dacă îmi rămânea timp, ajutam și
la bucătărie. Să nu râdeți! Cred că așa voiam să-i demonstrez lui Cătălin că m-am schimbat, că
încep o altă viață. Că sunt un alt om și nu mai trebuie să se teamă niciodată că o să dispar cu
altcineva doar pentru că are bani mai mulți. El nu m-a mai căutat. Nu m-a sunat, nu mi-a trimis
niciun mesaj și cu toate că, în inima mea, îl așteptam în fiecare seară, n-a mai venit la club nici
măcar o dată.
Știam că se gândește la mine în fiecare clipă, așa cum mă gândeam și eu la el. Doar că ne
vindecam așa, în tăcere, de furie, de suferința aceea cumplită. Eram sigură că atunci când inima
lui se va lipi la loc, mă va căuta. Va veni la club, va ști că sunt cel mai disciplinat “model” de
chelnăriță, va ști că nu-mi mai doresc nimic, nimic, decât să ne plimbăm prin ploaie. Simțea că îl
aștept, eram convinsă. Și nu voiam să-l presez, să strig, să mai plang. Când va veni, eu voi fi aici.
Tot în luna aceea, am cumpărat vopsea și am zugrăvit toată casa. Mi-a dat și John niște
băieți, dar i-am ajutat și eu cu frate-miu. Am luat mobilă nouă în bucătărie și, lui frate-miu, un
pat mai mare. Măcar să nu-i mai cadă pernele pe jos. Cred că a fost prima perioadă, în viața
mea, după mult timp, în care m-am simțit aproape…fericită. Pentru că speranța aceea că va
veni, că e doar o chestiune de săptămâni, poate de zile, îmi dădea o forță de care habar n-
aveam, nici măcar nu am bănuit că e acolo.
Când s-a terminat luna, m-am uitat în calendar. Cred că, în adâncul inimii mele, știam, doar
că nu puteam aduce la suprafață. Dar știam…Pentru că astfel de momente, în care îi zici din
senin unui bărbat: “vreau fără prezervativ” cu toate că tu nu ai mai spus asta VREODATĂ, în viața
ta, nu sunt întâmplătoare. De ce i-am spus atunci asta? Pentru că am vrut să știe, inclusiv prin
asta, că noi suntem diferiți, că noi nu suntem nimic din tot ce am trăit eu. Am vrut să știe că noi
suntem dragostea.
Eram în fața ferestrei din bucătărie când mi-am dat seama. Din instinct, mi-am lipit mana
de abdomen și m-am așezat pe scaun.
-Cătălin… Am zâmbit printre lacrimi.
Putea fi adevărat? Putea fi reală minunea asta pe care o trăiam? Înseamna că Dumnezeu m-a
iertat dacă vreodată am făcut vreun rău. EL, când trimite o astfel de minune peste tine, o face ca
să-ți schimbe viața, să te înalțe. Și dacă a făcut asta cu mine, înseamnă că tot ce simt eu acum e
corect. Viața mea va fi, pur și simplu, ALTA.
M-am uitat la ceas. Ora paisprezece. Vineri. Nu mai stau, mă duc acum la farmacie. Un singur
test, atât îmi trebuie, ca să fiu sigură.
Ora 14.15. Am intrat iar în bucătărie și am apropiat testul de lumina care intra pe fereastră. Cea
mai caldă și mai bună lumină pe care am simțit-o vreodată.
O linie roșie stralucea în lumina aceea și o a doua, de un roz pal, aducea cu ea o viață. Veți
spune că aducea viața puiului meu și e corect. Dar n-o aducea numai pe-a lui. O aducea și pe a
mea.
Am simțit lacrimi fierbinți pe obraji și m-am uitat spre cer. A fost momentul în care m-am simțit
recunoscătoare pentru absolut tot ce am trăit. Tot, fără excepție. Pentru că viața aceea a mea a
dus aici.
M-am așezat iar pe scaun. Trebuie să-i spun. Trebuie să știe. Trebuie să știe ce minune a venit
peste noi. Îmi bătea inima atât de tare, parcă nu mai aveam aer. Nicun mesaj, nimic, îl sun
direct.
Îmi tremurau mâinile atunci când am luat telefonul. L-am apelat, sună. Deea, adună-te, ce
naiba! Mi-a răspuns!
-Alo, Cătălin…?
A făcut o pauză după ce mi-a auzit vocea. Se bucura, simțeam că se bucura, dar încerca să se
ascundă, să-și închidă inima.
-Da, Deea. Mi-a zis rece, ca și cum aș fi sunat să cer ceva.
Mi-am adunat forțele. Nu știe, nu știe, d-asta vorbește așa. Dar când va ști, când va înțelege ce
minune ni se întâmplă…
-Cătălin, aș vrea să ne vedem…aș vrea să vorbim… Mă copleșiseră emoțiile și m-am oprit. Când
am simțit lacrimi în ochi, mi-am dat seama că trebuie să continuu cu orice risc. Îmi e atât de dor
de tine….
A tăcut. Atunci am realizat că va calcula tot ce spune, să nu care cumva să pară vulnerabil. Sau
uman.
-Deea, nu pot…nu ne puteam vedea acum. Nu simt acum.
M-au înțepat ochii…ce ciudat! Ca și cum ar fi fost acide lacrimile mele.
-Cătălin, s-a întâmplat ceva…ceva minunat…Continuam. Pur și simplu, nu mă puteam opri. Sunt
însărcinată!
Tăcere. Se auzeau doar bătăile inimii mele. Apoi el m-a întrebat cel mai rău lucru din lume.
-Și? I-ai zis?
Câteva secunde, nu am putut reacționa. Ca atunci când te arzi, știi că durerea va fi cumplită, dar
nu o simți imediat. Sunt câteva secunde, sau poate chiar mai mult, în care aștepți, pur și simplu,
durerea. Apoi ea vine și te sugrumă. E exact așa cum o credeai. Cruntă, nemiloasă, te întrebi
dacă vei putea trece vreodată peste sau vei rămâne, pentru totdeauna, în agonia asta.
Am închis telefonul. Era tot ce mai puteam să fac. L-am lăsat acolo, pe masă, în bucătărie, și m-
am așezat în pat. Se învârtea toată camera cu mine și îmi țiuiau urechile. Simțeam că mor în
același timp în care eram conștientă că voi renaște. Pentru că nu mă mai interesa nimic decât să
plec departe de locul ăsta și să-mi cresc singură copilul. Minunea mea…
Aici nu mai aveam ce face. Îi aveam pe mama și pe frate-miu, dar de ei puteam avea grijă și de
la distanță. Voiam să plec, trebuia să plec, ca să fiu sigură că nu o să-l mai văd vreodată. Și că n-
o să-și vadă copilul niciodată. Oricât aș fi greșit, orice aș fi făcut, nu meritam asta… Nimeni,
nicio femeie nu merită asta.
M-am uitat la vopseaua proaspăt uscată pe pereți și la uniforma mea de chelnăriță de care
eram atât de mândră…Cu câtă bucurie mi-am schimbat viața, cu câtă bucurie l-am așteptat…cât
am încercat…Simțeam hohotele de plâns în piept, dar nu-mi mai curgea nicio lacrimă. Cu atât
mai bine, mi-am zis. Am multe de rezolvat, o să plâng când o să am timp, nu acum. Sau poate
n-o să mai plâng deloc.
M-am dus la club. Unde altundeva? John era acolo. Când m-a vazut, și-a pus mâinile în cap.
-Deea, să fiu al dracu’, când te văd în afara orelor de program, cade cerul pe mine! A venit
Deea, e de rău. Ce s-a întâmplat acum, frumoasa mea?
Mă și pufnea râsul. Avea și John dreptatea lui. Îi dădeam șoc după șoc. Având în vedere că era
deja pregătit, m-am gândit că nu mai am nevoie de introducere.
-John, vreau să plec din țară.
La asta, chiar nu se aștepta. S-a schimbat la față.
-Ce s-a întâmplat? Ce probleme ai?
Am zâmbit.
-Sunt însărcinată!
L-a pufnit râsul.
-Fiu al dracu’!
-Și vreau să plec. Am continuat calmă. John știa când e cazul să întrebe și când nu. Le prindea
din zbor.
-Unde să pleci? Ai vreo idee? Ți-ai făcut vreun plan?
Am dat din umeri.
-Habar n-am.
S-a uitat după una dintre fete.
-Bia, adu-mi și mie un gin, te rog. Bei? Nu bei?
-Nu vreau nimic, John.
A luat o gura de gin și s-a uitat la mine.
-Am avut o fată aici, Lili. A prins bine de tot. Un bogătaș prost. Cea mai bună combinație:)) stă
într-un sătuc d-ăsta, pe lângă Londra. Are o casuță modestă cât juma’ de Giulești și o curticică
acolo…cu pădure și pârâu. Mi-a trimis niște poze, am zis că nu-i adevărat. Și aici l-a cunoscut pe
om. Unul d-ăsta blând de plânge dacă ridici vocea la el. L-a făcut a noastră de-a luat-o de
nevastă. Are și copil mic acum, s-a scos.
L-a pufnit iar râsul.
-Numai tu, mă, Deea, nu prinzi nimic. Ce dracu, mă, numai pe lângă, așa…
Râdea, într-un fel îl amuza situația. Râdeam și eu. Mă făcea să mă simt mai bine.
-John, eu sunt cu dragostea…Poate d-asta…
Se uita amuzat la mine.
-Ce să faci, mă? Toți le avem pe ale noastre…Tu ești cu dragostea. Aia e. Să vedem cum o
descurcăm cu fata asta. O sun azi că și-așa se jelește non-stop că n-are pe nimeni acolo s-o
ajute cu copilul, că mă-sa-i măritată prin Italia, d-astea. O mai ajuți și tu cu ăla mic, te mai faci
că tai o floare prin curte…E datoare la mine, am ajutat-o cu niște chestii când l-a combinat p-
ăsta. Deci omul e plin de bani, nu vrei să știi. Doar că e urât ca dracu’. Când a venit aici și a
văzut fetele sus, pe bar, am crezut că plânge. Stai mă, nu plânge! zic, că-ți dau și ție una. Și uite
ce frumos s-a legat.
Începusem să sper din nou. Putea fi adevărat? Puteam pleca să lucrez în casa acestei fete,
departe de tot și de toate?
-John, îți mulțumesc!
A dat din cap. Nu mai aveam cu ce să-l șochez de-acum.
-Stai liniștită. Du-te și fă-ți bagajul că o rezolvăm.
A doua zi, m-am dus la ecograf. Chiar la spital acolo, la noi. Era aglomerat, era coridorul plin
de femei, fiecare aștepta câte ceva. La un moment dat, m-a strigat o asistentă. Am intrat roșie,
toată, de bucurie. Zâmbea și doamna doctor când m-a văzut…Mă știa, mai fusesem la ea.
-Așa, cu ce problemă? M-a întrebat.
Am zâmbit.
-Doamna doctor, nu-i o problemă. Sunt cea mai fericită, de fapt. Sunt însărcinată.
-Bravo! Hai la ecograf, să-l și vedem.
Era dintr-o bucată doamna doctor. Avem de facut asta și cu asta! Gata, toată lumea fericită. M-
am întins pe pat fricoasă, emoționată. A pornit monitorul și mi-a zis:
-Acum să te ții! Să vezi ce forță are!
N-a apucat să termine fraza că am început să aud “un tropăit” pe care nu-l voi uita vreodată.
Era cea mai puternică chemare la viață. “Tropăitul” acela, tot, era o inimă. Pentru că, la final,
după toate lucrurile prin care am trecut, după toate pentru care am plâns ori m-am bucurat,
am primit cel mai frumos dar dintre toate. Inima. Adică viață. Adică Luca:)
Am coborât plângând de emoție și de bucurie. Auzi, mă, el ce luptător! Cum bătea inimioara
aia lui să spargă tot și alta nu!
Mergeam spre casă cu gândul doar la el. Îi auzeam în urechi “tropăitul”, îl auzeam peste tot, nu
mai aveam nevoie de nimic altceva.
Am început să zăresc poarta și, lângă ea, mașina lui Cătălin. Mă aștepta. Cumva, nici nu eram
surprinsă, parcă am simțit că va veni…Aș fi vrut să fug la el, să-l iau de gât, să-i zic cum “tropăie”
bebelușul nostru, să merg cu el să-l asculte. Să vadă minunea cu ochii lui. Dar îmi aminteam
întrebarea. Vocea, tonul. “Și? I-ai zis?” Cătălin, dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut în
viață, tu ești singurul care speram să vadă direct în sufletul meu. Și nu ai văzut. Tu nu ai văzut
nimic. Ești ca ei. Ești ca toți.
Am trecut pe lângă mașina ca și cum nu ar fi fost acolo și am pus mâna pe poartă.
-Deea! M-a strigat cu o voce tristă, tristă de tot.
M-am întors spre el cu o putere pe care n-am mai avut-o vreodată, în viață.
-Te rog să nu-ți faci probleme. Am rezolvat. Întreruperile de sarcină nu sunt chiar așa de
dureroase cum spune lumea. La mine, a fost chiar ok. Și, în cazul în care te întrebi, nu-mi
datorezi nimic. Mai aveam eu niște bani puși deoparte. Te pup, ai grijă de tine! Și ți-as fi
recunoscătoare dacă nu te-aș mai găsi în fața porții. Și nicăieri altundeva.
Apoi am închis poarta. Și i-am văzut, pentru ultima oară, ochii. Ochii lui senini ca cerul. Din ziua
aia de vară…ziua aia în care aș fi putut să spun ceva, orice, dar n-am spus nimic.
Cătălin…

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU

Am plecat o lună mai târziu. M-au dus la aeroport mama și frate-miu. După ce am trecut de
primul filtru, m-am întors să-i privesc. Mama plângea. Mi s-a pus o gheară în piept când am
văzut-o așa. Le-am făcut cu mâna ca și cum ne-am fi despărțit pentru douăzeci și cinci de
minute și am dispărut. După ce s-au terminat toate controalele, am început să plâng. Îmi era
deja dor de ei…dar abia așteptam, într-un fel, s-o iau de la capăt într-un alt loc, să am o altă
viață. Abia așteptam să mi se nască bebelușul, să trăim în universul nostru perfect fără ca
cineva să ne mai poată răni.
La aeroport, în Londra, ne-a așteptat Ben, soțul lui Lili. Cel mai bun și generos om pe care l-
am cunoscut în viața mea. Casa lor era, într-adevăr, tot ce mi-a povestit John, ba chiar mai
mult. Era, pur și simplu, un domeniu moștenit de Ben de la părinții lui. Nu am mai văzut ceva
similar în viața mea, cred că nici în filme. Lili ne aștepta cu masa pusă și cu brațele deschise de
parcă am fi fost niște rude din Romania care veneau, în sfârșit, în vizită. Era atât de încântată că
cineva din România va fi lângă ea, încat s-a purtat din prima clipă de parcă am fi fost surori. La
vremea aceea, băiețelul ei, David, avea cinci luni, la fix ca să mă pot familiariza cu
“bebelușala”:) Între timp, a făcut și o fetiță și, cum era de așteptat, ei doi sunt cei mai buni
prieteni ai lui Luca.
În primii trei ani, am locuit la ei. Ne-au ajutat cu actele, cu nașterea, cu tot ce a fost nevoie.
Luca s-a născut într-o zi senină de toamnă. Avea pielea închisă la culoare și parcă era
îmbufnat:))) mă topeam când îl priveam. Așa dormea, îmbufnat. Nu-mi puteam da seama de
nimic în momentele acelea, pur și simplu trăiam, secundă cu secundă, o minune de care nu am
crezut că voi avea parte vreodată. Nu-mi venea să cred că mi se întâmpla mie, că acest bebeluș
perfect îmi aparține. Adică cum? De unde a venit? Cum a aterizat aici? Sigur, știam toate
răspunsurile, dar mă miram de el ca de ceva nemaivăzut, nemaiauzit. Apoi, după câteva luni,
bebelușul meu îmbufnat a început să ia, pur și simplu, chipul tatălui său. Habar n-am cum s-a
putut petrece această transformare. Dar, în fiecare zi, mai descopeream ceva din Cătălin la el.
Am zâmbit amar în sinea mea. M-am gândit că așa a vrut Dumnezeu, ca să-mi amintesc, de câte
ori îl privesc, de tatăl lui. Ca să nu-l pot uita nici măcar o secundă. Și ochii aceia ai lui Cătălin,
pe care îi purtam pretutindeni cu mine, mă priveau acum din orice colț al casei. Erau fericiți,
furioși, plângăcioși, jucăuși…Iar eu…vrăjită de ei, pur și simplu.
-Luca, răsfățatul lui mama! Strigam uneori la el, în joacă.
El înțelegea perfect ce-i zic și începea să bată din palme de încântare.
Așa a crescut, într-o familie mare și caldă, pe un domeniu imens, dar…fără tatăl lui. Mă
gândeam des să vin în țară, în vizită, dar ne era atât de bine, în liniștea aceea a noastră, încât
îmi era teamă că aș putea strica ceva. Acum îmi dau seama că, de dragul lui, în încercarea de a-l
face fericit, am împins tot mai adânc, în inima mea, durerea de a nu-l avea pe Cătălin cu noi. Cu
toate că durerea aceea era mereu acolo…Durerile mari nu pleacă niciodată, doar că înveți să
trăiești cu ele.
Pe Lili, am ajutat-o cu cei mici, cu mâncare, curățenie, habar n-am, chestii normale într-o
casă. Lucruri pe care le-as fi făcut oricum locuind acolo. Doar că eram și plătită pentru ele, asta
mi se părea fascinant:) Și plătită suficient de bine încât să-i țin pe-ai mei, acasă, să-l trimit pe
frate-miu la facultate particulară și să-l aduc la noi, în vizită, de vreo trei, patru ori pe an. Mama
n-a vrut să vină, îi era frică să zboare cu avionul. Îl vazuse pe Luca pe skype, dar stiam că mult
nu voi mai putea amâna momentul și că va trebui să-l aduc în țară, să-l vadă.
După ce Luca a împlinit trei ani, ne-am mutat în apropierea casei lui Lili. Simțeam nevoia să
avem un loc numai al nostru. Oricum, aveam în continuare grijă de copiii lui Lili și de o parte
din casă, deci eram tot împreuna. Doar că după-amiaza mă duceam într-un suflet să-mi iau
băiatul de la grădiniță și ne duceam în căsuța noastră de “turtă dulce”, cum ne plăcea s-o
numim. Nu era o casă mare, dar mi se părea cea mai frumoasă casă în care am locuit vreodată.
Pentru că era o casă cu foarte multă bucurie.
În privința relațiilor…nu știu exact cum să explic, dar îmi cam luasem gândul că m-aș mai
putea îndrăgosti. Adică, de-a lungul anilor, am ieșit cu niște tipi, mă rog, lucruri normale. Nu
erau nici răi, nici urâți, nici proști, nu era nimic în neregulă cu ei. Doar că nu găseam frecvență
comună. Adică ne înțelegeam foarte bine, râdeam, glumeam și așa mai departe, dar nu mă
trezeam cu niciunul în gând. Și nu visam nimic Am încercat o dată, de două ori, am încercat și a
treia oară, am renunțat apoi:) Dacă nu era ceva cu ei, înseamnă că era ceva cu mine. N-avea
rost să încerc să mai forțez lucrurile. Când voi fi vindecată, voi ști, mi-am zis.
Într-o seară, cu puțin timp înainte ca Luca să împlinească patru ani, m-a sunat mama. Nu
înțelegeam ce a apucat-o deodată. Îmi mai spusese ea, în anii ăștia, să vin să ne vadă, dar așa
hotărâtă n-a fost niciodată.
-Andreea, o să moară ăia bătrânii, de la țară, mamă, și nu apucă să vadă băiatul. O să mor și
eu, mamă, și nu apuc să-l văd. Hai odată acasă, că nu-i normal ce faci. Tu faci cum crezi, nu mă
bag, nu m-am băgat, dar nu-i normal, mamă. Eu atât îți zic.
Am închis cu ea și m-am uitat la Luca care se juca liniștit cu niște cuburi, pe covor. Parcă
atunci mi-am dat și eu seama că TREBUIE să mergem. Pur și simplu, trebuie.
 -Luca, vrei să mergem în România, s-o cunoști pe bunica? L-am întrebat în timp ce-l luam în
brațe cu tot cu cuburi.
-Da, da. Și a continuat să se joace fericit.
O săptămână mai târziu, aterizam pe Otopeni. Atât de repede s-a petrecut totul. Parcă nu
mai aveam răbdare acum.
La aeroport, ne-a așteptat John. Era neschimbat:) Știam, oricum, că-i merge bine și a mai
deschis încă un club, undeva prin centru, pentru că vorbeam destul de des la telefon. Atât de
tare m-am bucurat când l-am văzut, că i-am sărit de gât. Nu m-aș fi gândit într-o sută de ani că
omul ăsta va juca un rol atât de important în viața mea… După ce ne-am îmbrățișat, el l-a luat
în brațe pe Luca și a zâmbit în stilul lui. De parcă și-ar fi dat seama de ceva atunci, în momentul
ăla. Abia în mașină, după ce Luca a adormit, a deschis discuția.
-E o chestie pe care… am evitat să ți-o spun pentru că m-am bucurat sincer că îți merge bine și
ești fericită acolo. Plus că am intuit că d-asta ai și plecat și n-am mai vrut să-ți stric direcția…
Mi s-a oprit inima. Uitasem să respir.
-Zi, John. Sunt pregătită, zi-mi.
-E un băiat pe care…nu știu cât de bine ți-l amintești, dar mă tot trezesc cu el pe la club. A
încercat toate variantele ca să afle de la mine unde ești… El e sigur că eu știu. Habar n-am de
ce, i-am zis că nu știu, n-am mai vorbit, nu mă interesează, să mă lase… Nimic. Mi-a zis maică-
ta că a trecut și pe la ea de câteva ori, s-a pomenit cu el la ușă. Ea nu a fost așa diplomată ca
mine, l-a luat la trei păzește! Am rugat-o să nu-ți transmită, să nu te mai agite pe-acolo. Și-a dat
seama și maică-ta, că nu-i proastă. Plus că știi ce mi-a zis?
L-a pufnit râsul pe John. Eu îl ascultam fără să clipesc.
-Cică: Ioane, băiatul ăsta de o caută pe Andreea seamănă cu Luca.
Mi-au dat lacrimile.
-Luca seamănă cu el, John…I-am zis cu vocea stinsă, de parcă n-ar fi fost o evidență.
-Da. Nu-i treaba mea, n-am vrut să te mai încarc, să te agit, dar acum, că ești aici, am
considerat că ar fi bine să știi. Mai departe, faci cum crezi.
A tăcut John. Până și el îmi dădea de înțeles, prin tăcerea lui, că am o singură variantă normală,
corectă.
Când a parcat în fața casei, m-a trezit, deodată, cu zeci, sute de amintiri peste mine. Îmi
veneau toate în cap, dar ce era cu adevărat curios e că nu mă mai durea niciuna.
-Luca, trezește-te! Luca, iubitul lui mama! Am ajuns acasă!
A ieșit mama la poartă și, când a văzut băiatul, a început să plângă cu el în brațe. Nu-mi venea
să cred, n-o mai văzusem vreodată pe mama așa. Luca nu s-a speriat, din contră. Realiza,
cumva, că bunica lui plânge de emoție și nu se mai dezlipea de ea, cât să-mi amintească
că “sângele, apă, nu se face niciodată!”.
I-am lăsat pe amândoi mâncând prăjituri și pregătind, apoi, altele, ca să aibă și frate-miu
când vine de la facultate.
Mi-am dus bagajele în dormitor și m-am așezat pe pat. Mi se părea neschimbat totul, parcă
nu plecasem niciodată. Ce ciudat e când te întorci acasă! Și dacă e schimbat, și dacă nu e, tu tot
știi că ești acasă. Ca și cum ar recunoaște inima ta.
M-am ridicat și m-am uitat pe geam. Cătălin…Cum n-a avut liniște toți anii ăștia, cum ne-am
gândit mereu unul la celălalt, fără să putem trece prăpastia dintre noi.
 N-avea rost să mă întreb dacă era căsătorit ori avea copii. Știam că nu. Să nu credeți că mi-a
spus cineva, n-ar fi avut cine. Pur și simplu, știam eu.
Ce nu știam era, într-adevăr, dacă numărul de telefon mai e valabil. L-am apelat într-o secundă
de teamă să nu mă răzgândesc. A sunat de două ori. Apoi a răspuns fără să zică absolut nimic.
Cred că și-a dat seama, din momentul în care a văzut că e număr de Anglia, cine e. Pur și
simplu, a știut.
Am încercat să vorbesc eu, dar parcă toate emoțiile mi se așezaseră în gât și, de câte ori
încercam să articulez un cuvânt, îmi dădeam seama că nu-l voi putea duce la final.
Apoi emoțiile au explodat în lacrimi și am putut vorbi…

-Iartă-mă! Te rog, iartă-mă…

ULTIMUL CAPITOL

Apoi am tăcut amândoi. Se auzea doar plânsul meu înfundat. Nu mă puteam opri. Parcă mă
eliberam de toată suferința, de cel mai dureros secret pe care l-am ținut vreodată.
-De ce ai făcut asta, Deea? M-a întrebat într-un târziu. Era atâta durere în vocea lui că
plângeam și mai tare….
-Pentru că, dintre toți oamenii din lume, tu…tu erai singurul pentru care nu eram…nu eram
prostituată. Și când ai zis…N-am putut continua. Mă înecau hohotele de plâns.
-Ești acasă? M-a întrebat.
-Da.
-Nu știu ce să iau…Plângea și el. Îmi dădeam seama din voce. Doamne Dumnezeule!
-Se numește Luca. Atât am putut spune. Atât. Nu am putut formula altfel, nu am mai putut
face nicio completare, asta a fost tot. Apoi am închis și m-am prăbușit pe pat, plângând în
hohote. Deea, gata, adună-te! Sperii copilul! Adună-te. Mi-am schimbat bluza și mi-am prins
părul, să nu arăt ca o apucată. Când m-am calmat, m-am dus în bucătărie unde Luca se distra
de minune cu mama făcând aluatul pentru prăjitură.
-Iubitule, vino la mama, să-ți schimb bluza, că te-ai murdărit de cacao. O să vină la noi, în
vizită, un prieten vechi de-al meu. Bine? Vrea să te cunoască!
-Bine, bine! A zâmbit și a ridicat ascultător mânuțele, să-i dau bluza jos.
-Gata, ești. Iubitul meu! Cel mai frumos ești tu!
Mama se uita la mine cu coada ochiului. Când am întors capul spre ea, am văzut că avea
lacrimi în ochi. Ea realiza că ne aștepta cel mai important moment dintre toate. Luca și-a reluat
activitatea, dar eu nu-mi găseam locul. Am ieșit în fața porții, în stradă. Acolo am stat până l-
am văzut.
A coborât din mașină cu o jucărie mare de pluș, un urs. Și mi se părea neschimbat, mi se
părea la fel, parcă nu am fost despărțiți niciodată. Aș fi trecut strada, dintr-un pas, și as fi sărit
de gâtul lui, dar îmi era teamă. Daca mă respinge? Daca mă urăște? Dacă nu mă va putea ierta
niciodată?
Se apropia încet, fără să se uite la mine. Când am ajuns unul lângă altul, am întins brațele
spre el fără să mă mai gândesc la nimic. Iar el m-a prins în cea mai strânsă și disperată
îmbrățișare. Acolo am stat amândoi, plângând, cu un urs între noi.
-Iartă-mă, iartă-mă….Îi repetam la infinit.
-Nu știu ce să-i zic, nu știu… nu aș vrea să se sperie…
Am dat din cap.
-Nu se sperie. I-am zis că ești un prieten vechi de-al meu. Cătălin…Iar nu mai puteam vorbi de
plâns.
-Da..?
-E un copil atât de bun. E un copil atât de vesel, de cald și de bun…Vei fi atât de mândru de
el…
M-a strâns iar în brațe. Nu mă ura. Încă mă iubea, simțeam în îmbrățișarea lui.
-Intrăm? L-am întrebat.
-Da.
Am intrat eu prima. Mi-am șters repede lacrimile, să nu mă vadă, dar Luca a simțit din prima
clipă că e ceva cu mine, că sunt foarte emoționată. Pentru că s-a emoționat și el dintr-odată.
-Luca, aș vrea să cunoști pe cineva. El e Cătălin, un prieten bun de-al meu.
Luca a zâmbit. Cătălin nu s-a putut mișca din locul în care l-am lăsat. N-o să uit niciodată
acea privire a lui, înecată în lacrimi. El nu-l cunoștea atunci pe Luca. El îl RECUNOȘTEA atunci pe
Luca. Parcă îl știa dintotdeauna, dar abia acum erau față în față.
-Salut! I-a zis băiatul lui curajos. E pentru mine ursul?
Cătălin a zâmbit și s-a așezat pe vine, ca să fie la același nivel. Erau ca două picături de apă
unul lângă celălalt. Nu-mi puteam lua ochii de la ei. Îmi era doar teamă că inima mea să nu
plesnească de la toată emoția pe care o simțeam.
-E pentru tine, da. I-a zâmbit Cătălin și i-a întins mâna. Luca s-a dus glonț la el, să dea
“salut”. Atunci mi-am dat seama că și Luca îl știa. Aceste legături nu se fac pe pământ, așa cum
credem noi.
-Vrei să ne jucăm cu mașinile? Mama mi le-a adus aici pe toate. I-a zis Luca zâmbind. Zâmbea
și Cătălin, cred că începea să se adune.
-Da, sigur. Chiar vreau. Unde sunt?
Luca l-a luat încântat de mână și l-a dus unde știa că am pus geamantanele, ca să le poată
scoate.
Eu am rămas, pe loc, trăsnită, lângă mama. Eram amândouă plânse, incapabile să scoatem
un cuvânt. Într-un târziu, mama s-a apucat iar de aluat.
-Ăsta-i taică-său tot. Taică-său de sus până jos!
Am pupat-o și m-am dus, apoi, lângă ei. Nu m-am băgat în jocul lor, doar i-am privit. Probabil,
dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment al vieții mele de până acum, aș
spune, fără ezitare, că acela. A fost momentul în care m-am simțit completă, nicio parte din
inima mea nu mai lipsea.
S-au jucat până când Luca a adormit. Eu nu am mai întâlnit copii cu acest obicei. Luca
adormea efectiv acolo unde i se făcea somn, când i se făcea somn. L-am găsit inclusiv pe hol,
dormind, când avea vreo doi ani.
 L-am luat și l-am așezat în pat.
-Nu-l învelești? M-a întrebat Cătălin fermecat de imaginea băiatului său dormind.
-Ba da:)
Apoi l-am luat de mână și ne-am dus în camera mea. Ne-am așezat amândoi pe pat, toropiți
de încărcătura momentului pe care îl trăisem. Părea ireal și, totuși…eram acolo, noi trei. Într-o
zi de vară.
-Nu mai vreau să vorbim despre ce a fost, Deea. Mi-a spus el într-un târziu. -Am suferit
atât de mult, amândoi, încât orice discuție despre ce a fost, de ce ai făcut asta, ce s-a întâmplat
și așa mai departe, va aduce altă suferință. Nu mai vreau. Simt că nu mai pot.
L-am luat de mână.
-Vreau să rămân cu voi.
Asta mi-a zis. “Vreau să rămân cu voi.” Suficient ca să plâng iar.
-Cătălin, nu o să vă mai despart…nu știu cum…trebuie să mă gândesc la o variantă, toată
viața noastră e acolo.
A dat din cap.
-Trebuie să-mi dai anii ăștia înapoi, Deea. Măcar atât îmi datorezi.
Nu-mi spunea cu răutate. Era așa caldă vocea lui…Era vocea lui pe care mi-o derulam în cap, în
momentele în care mi-era cel mai dor de el. Și acum o puteam asculta la infinit.
-Cătălin, e mult și pentru mine acum. Nu știu cum o să facem…Dar, cumva, vom face. Îți
promit.
S-a ridicat din pat și s-a sprijinit de colțul ușii, privindu-mă. Nu i-am evitat privirea. Nu-mi venea
să cred că mă uit iar în ochii lui.
-Mă urăști, Cătălin?
Am avut senzația că i-au dat iar lacrimile și și-a mutat privirea.
-Nu. Mi-a răspuns încet.
Am lăsat capul în jos.
-Te iubesc! Te-am iubit și atunci, te-am iubit mereu. Te-am iubit din prima zi.
M-am ridicat și m-am dus lângă el. Nu i-am răspuns , doar mi-am lipit buzele de ale lui. Sărutul
nostru era singura confirmare de care mai aveam nevoie. Eram iar noi, lipiți, îndrăgostiți,
noi, Deea si Cătălin…
-Te iubesc, Cătălin! Ești dragostea mea din toate timpurile pe care o duc către toate celelalte
timpuri…
A făcut un pas în spate.
-Atunci…vrei să fii soția mea? Și s-a strâmbat un pic în felul acela în care se strâmbă și Luca.
Am început să râd. Cred că era cel mai fericit râs din viața mea.
-Dar n-ai inel…I-am zis în gluma. Eram sigură că nu are.
-Ba da, am. Mi-a zis convins și a scos cutia. Uite-l!
Acum n-am mai râs. Eram șocată. Când a avut timp să-l cumpere? Abia s-a oprit să ia ursul.
-Cătălin, dar când l-ai cumpărat? Când ai avut timp?
Mi-a zâmbit trist.
-Acum patru ani și ceva…
Am început să plâng. El s-a așezat în genunchi, nu știu de ce, cred că așa a văzut prin filme:)
Pentru că aș fi zis “da” oricum. Aș fi zis “da” și fără inel, aș fi zis “da” și fără să mă ceară…În
principiu, orice m-ar fi întrebat, aș fi zis “da”. Atât îl iubeam, atât de mult mi-a lipsit.
-Da, clar. Clar da:)) Am început să râdem amândoi.

Nu am mai plecat la Londra. Cununia civilă am făcut-o o lună mai târziu, chiar de ziua lui
Luca. Acum ne pregătim de nuntă:)
În timpul în care noi am fost plecați, Cătălin s-a rupt de firma unchiului său și a făcut-o pe a
lui. Acolo lucrăm amândoi, uneori și de-acasă, ca să putem petrece mai mult timp cu Luca. O
problemă ar fi că, din dorința de a recupera timpul pe care l-a pierdut, ține băiatul să doarmă
cu noi, cu toate că Luca are camera lui:) Nu vrea să mă asculte și avem discuții pe tema asta în
fiecare zi:) Sper și mă rog ca asta să fie cea mai mare problemă pe care o vom avea:) Dar, și dacă
va fi altfel, nu-mi mai este teamă de nimic.

Pentru că am înțeles că fiecare dintre noi are un drum și toate experiențele prin care trecem,
toate bucuriile, toate durerile, oricât ar fi de rele, ne ajută să devenim, de fapt, ceea ce trebuie
să devenim.

Și am mai înțeles că doi oameni cărora le e scris să fie împreună, nu se pierd niciodată. Se pot
rătăci, da. Dar se regăsesc de fiecare dată.

Vă mulțumesc! Să credeți în Dumnezeu, în dragoste, să credeți mereu în ceea ce simțiți…

Lăsați-vă inima să vă ghideze pașii. E unicul drum.

-Final-