Mingmei Yip

Pavilionul Placerilor

MINGMEI YIP
Povestea curtezanei din China
Născută dintr-un tată care era profesionist al jocurilor de noroc şi o mamă artistă, Mingmei Yip ştia
cât de mult şi-ar fi dorit părinţii ca ea să devină un om învăţat. De aceea a studiat artele chineze şi
muzica, şi-a obţinut doctoratul la Sorbona şi a devenit scriitoare, după ce a practicat jurnalismul,
în perioada de 8 ani în care mama ei a fost prizonieră în Vietnam.
Mingmei Yip a scris şapte cărţi, cinci în chineză şi două în engleză. A lucrat pentru diferite
publicaţii şi a animat programe radio în Hong Kong, Taiwan, China şi SUA. În prezent trăieşte în
New York City.

Colecţie coordonată de
Magdalena Mărculescu

Mingmei Yip
Pavilionul plăcerilor

Traducere din engleză şi note de Laura Fota

TREI

Editori:
SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU
Director editorial:
MAGDALENA MĂRCULESCU
Coperta colecţiei:
FABER STUDIO (S. Olteanu. A. Rădulescu, D. Dumbrăvician)
Foto copertă: Getty/Gulliver
Redactor:
DOMNICA DRUMEA
Director producţie
CRISTIAN CLAUDIU COBAN
Dtp:
EUGENIA URSU
Corectură:
ELENA BIŢU EUGENIA ŢARĂLUNGĂ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
YIP, MINGMEI
Pavilionul plăcerilor/ Mingmei Yip; trad.: Laura Fota. –
Bucureşti: Editura Trei, 2009 ISBN 978-973-707-267-2
I. Fota, Laura (trad.)
821.581-31135.1
Această carte a fost tradusă după
Mingmei Yip, Peach Blossom Pavilion, KENSINGTON BOOKS, NEW YORK
Copyright © 2008 by Mingmei Yip, Ph. D.
© Editura Trei, 2009 C.P. 27-0490, Bucureşti
Tel/Fax: 4 021 300 60 90 e-mail: comenziedituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN: 978-973-707-267-2
 Lui Geoffrey,
care îmi oferă atât peştele, cât şi laba ursului.

Când deasupra e acţiune, iar dedesubt îngăduinţă,

aceasta se numeşte ordinea naturală a lucrurilor.

Când bărbatul dă de sus,

iar femeia primeşte de jos,
acesta se numeşte echilibrul între cer şi pământ.

Dong Xuanzi (perioada dinastiei Tang,

618-907 d.H.)

Mulţumiri

După cum ştie – sau nu ştie – oricine, să scrii şi să şlefuieşti un

roman este un proces lung şi dificil. Cel mai dificil este să-ţi faci
cartea cunoscută. Eu nu aş fi realizat toate aceste lucruri, dacă
nu m-aş fi bucurat de ajutorul generos şi bunătatea atâtor
oameni.
Voi rămâne veşnic recunoscătoare soţului meu, Geoffrey
Redmond, medic endocrinolog specializat în probleme hormonale
feminine şi, de asemenea, un scriitor talentat. Geoffrey suportă cu
zâmbetul pe buze excentricitatea soţiei sale scriitoare şi i-a oferit
de-a lungul vremii susţinerea neabătută şi ajutorul la care
majoritatea scriitorilor nu pot decât să viseze. Compasiunea,
înţelepciunea, dragostea şi acea uimitoare qi ale lui Geoffrey au
transformat înşelătorul colb roşu într-o călătorie plină de plăcere,
bucurie, mirare şi încredere.
Susan Crawford, agenta mea veselă şi optimistă, nu mi-a
găsit doar editura ideală – Kensington –, ci şi un editor de vis,
Audrey Lafehr.
Printre persoanele cărora ţin să le mulţumesc se numără:
Tsar The-yun, care m-a învăţat să cânt la qin, aşa cum se cânta în
China antică. Fără inspiraţia ei, protagonista acestui roman nu ar
fi prins viaţă.
 Regretatul Huang Tzeng-yu, profesorul meu de Tai Chi, un
bărbat cu o qi puternică şi un caracter nobil, de la care am învăţat
„forţa oţelului învelit în bumbac” – echilibrul între yin şi yang,
rezistenţă şi flexibilitate.
Hannelore Hahn, fondatoarea şi preşedinta Asociaţiei
Internaţionale a Femeilor Scriitoare şi fiica ei, Elizabeth Julia
Stoumen, ale căror inspiraţie şi susţinere sunt pentru femeile
scriitoare ceea ce sunt florile pentru fluturi.
Teryle Ciaccia, prietena mea bună şi la fel de entuziasmată de
Tai Chi, ale cărei qi, grijă şi bunătate îmi dau putere de viaţă.
Kitty Griffin, autoare talentată de cărţi pentru copii şi
profesoară extraordinară, căreia îi mulţumesc pentru ajutorul
generos, inspiraţie şi prietenie.
Ellen Scordato, profesoara mea de la New School University şi
filoloagă eminentă, care răspunde cu generozitate, răbdare şi
bunătate la numeroasele mele întrebări.
Prietenele mele scriitoare, Sheila Weinstein şi Esta Fischer,
cărora le rămân îndatorată pentru corecturile şi sugestiile
folositoare.
Elizabeth Buzzelli, profesoară de scriere creativă şi colega
mea la Asociaţia Internaţională a Femeilor Scriitoare, care mi-a
dat o sugestie de cea mai mare importanţă.
Neal Chandler, director al Cleveland Writer’s Workshop,
pentru munca neobosită pe care o depune predând scrierea
creativă.
Claudia Clemente, scriitoare, care m-a primit cu braţele
deschise, când eram singură în Amsterdam, la Institutul
Internaţional pentru Studii Asiatice.
Elsbeth Reimann, care mă binedispune mereu cu bunătatea
şi chipul ei zâmbitor.
Eugenia Oi Yan Yau, solistă vocală remarcabilă, profesoară
de muzică, fosta mea studentă şi prietenă bună, căreia îi sunt
nespus de recunoscătoare. De asemenea, soţul ei, Jose Santos,
pentru cunoştinţele sale în materie de computer.
Nu în ultimul rând iubitul meu tată, fost cântăreţ, şi iubita
mea mamă, fostă profesoară, pentru că mi-au oferit lecţii de
muzică şi arte la o vârstă fragedă. Din nefericire, s-au stins din
viaţă. Dacă în noile lor incarnări vor citi aceste rânduri, vreau să
afle că le sunt recunoscătoare pentru încrederea în forţa
transformatoare a artei.
 Prolog
Preţioasa Orhidee

Soarele Californiei pătrunde încet pe fereastra apartamentului

meu, îşi dibuie calea pe lângă o plantă de bambus, o vază
chinezească plină cu flori de prun, un mic suport pentru beţigaşe
parfumate şi ajunge în final la Bao Lan – Preţioasa Orhidee –
femeia întinsă în faţa mea, neacoperită de niciun fir de aţă.
Invidia îmi străpunge inima. Nu-mi pot lua privirea de la
trupul ei, cu unduirile lui de şarpe pus pe rele. Stă întinsă pe un
cearşaf roşu de mătase, cu flori brodate în fir auriu. „Floarea
mării de rău augur” şi-ar fi şoptit cu mâna la gură oamenii din
vechiul Shanghai. Pe când astăzi, la San Francisco, eu îi murmur
numele, „Bao Lan”, cu dulceaţă, parcă aş savura o bomboană. Îmi
imaginez că inspir parfumul decadent al goliciunii ei încălzite de
razele soarelui.
Ochii lui Bao Lan sunt mari şi strălucitori, iar buzele ei –
pline, senzuale şi vopsite în roşu purpuriu – evocă în mintea mea,
ca într-un vis tulbure, culoarea petalelor de trandafiri. Petale care,
atunci când se încreţesc într-un zâmbet seducător, ştiu să
şoptească şi vorbe linguşitoare. Acestea şi braţul ei neted, ridicat
şi îndoit sub cap într-o unduire plină de graţie, îmi amintesc de
zicătoarea chineză: „O pereche de braţe din jad, folosite ca perne
de dormit de către o mie de oaspeţi; două felii de buze purpurii
din care au gustat zece mii de bărbaţi”.
Acum buzele trandafirii par să spună: „Vino cu mine!”
Dau din cap şi întind mâna pentru a atinge aureola de păr
negru care se revarsă peste sânii ei mici, rotunzi. Sâni de textura
mătăsii şi de culoarea jadului alb. Sâni pe care i-au atins atâţia –
soldaţi, negustori, funcţionari, învăţaţi, artişti, poliţişti, gangsteri,
un preot catolic, un călugăr taoist.
Simţindu-mă vinovată de sacrilegiu, îmi retrag mâna pătată
şi zbârcită, veche de aproape un secol. Mă legăn în balansoar şi
continui să o privesc pe Bao Lan, care mă măsoară tăcută din
priviri.
— Hai, cum zboară timpul ca o săgeată, iar soarele şi luna se
rotesc încolo şi încoace ca o suveică!
Recit străvechea zicătoare şi sorb cu grijă din ceaiul de
ginseng.
— Ahpo, e ginseng de cea mai bună calitate, să-ţi dea viaţă
lungă şi sănătate, a spus strănepoata mea zilele trecute, când mi-
a adus ceaiul.
Săptămâna trecută mi-am sărbătorit pentru a nouăzeci şi
opta oară ziua de naştere şi, deşi ei nu o spun niciodată cu voce
tare, eu ştiu că vor să-mi închei memoriile înainte de a porni pe
calea celor nemuritori. Când spun „ei”, mă refer la strănepoata
mea, Jade Treasure1, şi la logodnicul ei american, Leo Stanley. În
curând vor sosi să mă vadă şi vor începe să înregistreze povestea
vieţii mele.
Să-mi înregistreze povestea! Au uitat oare că ştiu să citesc şi
să scriu? Mă tratează ca pe o piesă prăfuită de muzeu. Se poartă
de parcă mi-ar face o mare favoare, săpând să mă scoată afară
din adâncurile pământului la lumină. Cum pot uita că nu am
doar ştiinţă de carte, ci sunt şi versată în toate artele – literatură,
muzică, pictură, caligrafie şi poezie –, iar exact acesta este motivul
pentru care vor să scrie despre mine?
Bao Lan pare să spună acum, „Pleacă, bătrâno! De ce trebuie
să-mi aduci mereu aminte cât de bătrână eşti şi cât de
desăvârşită ai fost cândva?! Nu mă poţi lăsa în pace, să mă bucur
de tinereţea şi frumuseţea mea?”.
— Sigur, răspund mormăind şi-mi simt ridurile grele în
colţurile gurii.
Dar ea continuă să mă privească în tăcere, cu ochii ca două
puncte graţioase de cerneală aşternute pe hârtie de orez. E
ciudată femeia aceasta care trăieşte sub acelaşi acoperiş cu mine,
dar care nu comunică decât prin strălucirea ochilor şi
senzualitatea trupului.
M-am obişnuit cu excentricitatea ei, pentru că nu e nimeni
altcineva decât cel de-al doilea – mult mai tânăr şi nestăpânit
— Sine al meu! Delicata frumuseţe din faţa mea e doar un
portret în ulei, cu culorile şterse, pictat cu şaptezeci şi cinci de ani
în urmă, când aveam douăzeci şi trei de ani.
Când eram ultima curtezană poetă şi muziciană din
Shanghai.
De aceea tot insistă să-mi spun sau să-mi vând povestea –
sunt purtătoarea unui fenomen cultural misterios – ming ji.

1
Comoara de Jad
 Prestigioasa prostituată. Prestigioasa prostituată? Da, aşa
eram numite în China veche. Eram o specie care a dispărut după
transformarea Chinei în republică, la fel cum au dispărut
împăraţii chinezi. Unii spun că e o pierdere tragică; alţii
dimpotrivă: de ce să fie tragică dispariţia prostituatelor?
Telefonul portabil de pe măsuţa de cafea ţârâie; îl ridic cu
mâna mea artritică, înţepenită. Jane şi Leo sunt deja jos. Jane
este numele englezesc al lui Jade Treasure, care îmi displace
pentru că seamănă atât de mult cu cuvântul chinezesc pentru
„fript în tigaie”. Când o chem „Jane, Jane”, aproape că pot mirosi
cum se frige peştele în uleiul sfârâind – sfârr! sfârrr! Sună de
parcă aş frige carne din carnea mea!
Cei doi tineri se năpustesc acum râzând şi debordând de
energie, cu membrele lor stânjenitor de lungi fluturând în toate
direcţiile, în apartamentul meu dintr-un complex rezidenţial
pentru seniori. Jade Treasure sare să mă sărute în grabă pe
obraz, agitându-mi un coş cu fructe în faţă şi făcându-mă să
ameţesc.
— Bună, bunicuţo, arăţi tare bine astăzi! Ginsengul îţi dă qi?
— Jade, nu poţi fi mai respectuoasă cu o femeie în vârstă
care a trăit, literalmente, suişurile şi coborâşurile unui secol?
spun, dând la o parte coşul cu fructe.
— Bunicuţo!
Jade protestează maimuţărindu-se, apoi dă drumul coşului
cu zgomot pe masă şi se trânteşte lângă mine pe canapea.
Acum e rândul lui Leo să mă sărute pe obraz, apoi mă
întreabă în mandarina lui plăcută,
— Cum te simţi astăzi, Popo?
Băiatul acesta american mă numeşte Popo, formula
chinezească respectuoasă de adresare a unei doamne în vârstă, în
vreme ce Jade Treasure preferă numele occidental „bunicuţă”
(foloseşte diminutivul pentru a-şi deosebi străbunica de bunică).
Deşi am avut mereu rezerve faţă de laofan, bătrânii barbari, aş
putea spune că Leo îmi place. E un băiat de treabă, arătos, cu un
trup bine făcut şi păr blond moale, a absolvit jurnalismul la o
universitate foarte bună numită Ge-lin-bi-ya?2 (aşa mi-a spus
Jade), vorbeşte foarte bine mandarina, lucrează acum la o editură
foarte celebră numită Ah-ba Call-lings?3 (aşa mi-a spus Jade). Şi e
2
Universitatea Columbia din New York City.
3
Harper Collins.
îndrăgostit nebuneşte de Jade Treasure a mea.
Jade îşi face deja de lucru zornăind cu castroane şi farfurii în
bucătărioara mea, pregătind gustările. Picioarele ei goale se joacă
de-a v-aţi ascunselea în spatele uşii întredeschise, iar energia ei
excesivă o împinge încolo şi încoace între frigider, bufet, chiuvetă,
plită.
O jumătate de oră mai târziu, după ce ne-am terminat
gustările, iar tăvile au fost puse la loc şi masa curăţată, Leo şi
Jade şed alături de mine pe canapea, pregătindu-şi atenţi
reportofonul, blocurile de hârtie, stilourile. Cu feţele arzând de
emoţie, par nişte elevi chinezi dornici să fie pe placul profesorului.
Sunt mişcată de expresiile lor care au devenit atât de serioase, de
parcă ar fi primit povara responsabilităţii sacre de a salva o
moştenire preţioasă de la afundarea în nisipurile mişcătoare.
— Bunicuţo, spune Jade, după ce a stat de vorbă în engleză
cu logodnicul ei, am convenit cu Leo că ar fi cel mai bine să o iei
de la început. Adică, din momentul în care te-au vândut
pavilionului turcoaz, după ce a fost executat stră-străbunicul.
Mă bucur că e suficient de discretă pentru a nu spune
jiyuan, casă de toleranţă, sau mai rău, jixiang, bordel şi foloseşte
în schimb mult mai rafinatul şi poeticul qinglou – pavilion turcoaz.
— Jade, dacă eşti chiar atât de interesată de cultura chineză,
află că există mai bine de patruzeci de cuvinte care denumesc o
casă de toleranţă… groapa de foc; satul tandreţii; poarta de
brocart; tărâmul vântului şi lunii.
Jade mă întrerupe.
— Bunicuţo, tu în care dintre ele ai fost?
— Ştii, aveam ierarhia noastră. Doamnele prestigioase din
odăile cărţilor, spun şi îmi dau capul pe spate, ca mine, priveau
cu condescendenţă la doamnele de clasa a doua cu robe lungi,
care, la rândul lor, se purtau cu dispreţ faţă de cele care lucrau în
a doua sală. Şi, desigur, toate scuipam pe păsările sălbatice lipsite
de adăpost, de parcă nu ar fi fost fiinţe umane.
— Uau! Ce chestii tari! exclamă Jade, apoi schimbă câteva
vorbe în şoaptă cu Leo.
Se întoarce din nou spre mine, ochii ei alungiţi mă privesc cu
sclipiri de entuziasm.
— Bunicuţo, credem că ar fi mai bine să foloseşti un stil oral.
În afară de asta, ai mai putea adăuga nişte chestii mai spumoase?
— Nu.
 Dau din mână în semn de respingere.
— Crezi că viaţa mea nu e suficient de nefericită pentru a fi
vandabilă? Asta e povestea mea şi o s-o spun aşa cum vreau!
— Da, desigur!
Cele două capete se înclină ca nişte mingi de baschet bătute
cu mâna.
— Bine, marele meu prinţ şi marea mea prinţesă, altceva?
— Asta-i tot, bunicuţo. Să-i dăm drumul!
Feţele lor tinere strălucesc, parcă pregătite să vizioneze o
telenovelă – uitând că le-am spus de mii de ori că viaţa mea e
chiar mai siropoasă decât o telenovelă.

PARTEA ÎNTÂI

1
Pavilionul turcoaz

Destinul meu a fost să devin prostituată, în fond, fiica unui

ucigaş nu ar putea fi nicicând acceptată într-o casă respectabilă,
pentru a deveni o soţie ai cărei copii ar fi, încă înainte de a se
naşte, mânjiţi de crimă. Singura altă opţiune posibilă ar fi fost cea
a mamei mele – refugiul la mănăstire, pentru că singura societate
care ar accepta rudele unui criminal este cea din spatele porţii
pustii.
Abia împlinisem treisprezece ani, când am schimbat viaţa
liniştită a unei familii cu cea tumultuoasă a unei case de
toleranţă. Într-un alt mod însă, decât fetele ale căror familii erau
prea sărace pentru a le hrăni sau care erau răpite şi vândute de
bandiţi.
Totul s-a întâmplat deoarece tatăl meu a fost acuzat de crimă
– una pe care nu o comisese.
— Aceasta a fost greşeala pe care tatăl tău nu ar fi trebuit să
o facă, îmi spunea mama mereu, să încerce să fie cinstit şi,
adăuga ea cu amărăciune, să se amestece în treburile celor
bogaţi.
Adevărat. Pentru că aceste „treburi” l-au costat viaţa şi au
schimbat în mod fatal vieţile soţiei şi fiicei sale.
Baba fusese muzician şi actor de operă Peking. Fiind un
artist instruit în artele marţiale, interpreta roluri de acrobaţi şi
războinici. În timpul unei reprezentaţii, luptând cu patru steaguri
de război legate de armura sa de cincisprezece kilograme, a sărit
încălţat cu cizmele cu talpă groasă de pe patru scaune suprapuse
şi şi-a rupt piciorul. Nemaiputând avea apariţii pe scenă, a
început să cânte în orchestra trupei la vioara cu două corzi. După
câţiva ani a devenit şi mai celebru ca violonist, iar o trupă
amatoare de operă Peking, condusă de soţia unui războinic-
despot4 din Shanghai, l-a angajat ca acompaniator. În fiecare
lună, soţia războinicului organiza o mare petrecere în grădina
luxuriantă a casei lor. Şi în acea grădină a avut loc incidentul
care avea să ne schimbe complet destinul.
Într-o seară luminată de lună, printre melodiile vesele ale
viorii şi vocile în falset ale tai tai – adică ale doamnelor din înalta
societate – învelite în mătăsuri şi încărcate de bijuterii,
războinicul beat şi-a violat propria fiică adolescentă.
Fata a apucat arma tatălui ei şi a fugit în grădina unde se
adunaseră oaspeţii. Războinicul-despot a fugit după ea, suflând
din greu, cu pantalonii în vine. Fiica s-a oprit brusc şi s-a întors
spre el. Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji şi-a îndreptat încet arma
spre cap.
— Bestie! Dacă îndrăzneşti să mai faci un singur pas spre
mine, am să-mi zbor creierii!
Baba a dat drumul viorii sale preţioase şi a alergat spre
pricina zarvei. I-a împins la o parte pe oaspeţii rămaşi cu gura
căscată, s-a aruncat înainte şi a încercat să-i smulgă fetei arma.
Însă arma s-a descărcat. Nefericita a căzut moartă într-o baltă de
sânge, înconjurată de oaspeţii şi servitorii înmărmuriţi.
Războinicul s-a întors spre Baba şi l-a strâns de gât, până
când i-a ieşit limba afară. Cu privirea înceţoşată şi faţa la fel de
roşie ca sângele vărsat de fiica lui, l-a scuipat pe Baba în faţă.
— Animalule! Mi-ai violat fata şi ai ucis-o!
Deşi toţi membrii casei erau conştienţi de falsitatea acuzaţiei,
nimeni nu s-a arătat dispus să repare nedreptatea. Servitorii erau
speriaţi şi lipsiţi de putere. Oaspeţilor bogaţi puţin le păsa.
Un general îşi mângâia gânditor barba, rânjind batjocoritor:
— Mare scofală, nu-i decât un violonist.
Şi aşa s-a pus capăt incidentului.
4
În original „warlord”, denumirea în limba engleză a unui comandant militar care deţine,
de asemenea, prin forţă, puterea civilă într-o anumită regiune
 Într-adevăr, pentru noi a fost mare scofală. Căci pe Baba l-au
executat. Mama s-a retras într-un templu din Peking, unde a
devenit călugăriţă budistă. Pe mine m-au vârât într-o casă de
toleranţă.
Toate acestea s-au întâmplat în 1918.
Mai târziu, în anii fragezi ai tinereţii mele, în vreme ce mama
practica lipsa de dorinţe în mănăstirea Lotusului Pur din Peking,
eu eram ocupată să stârnesc dorinţe în Pavilionul Florii de Piersic.
Aceasta a fost greşeala pe care nu ar fi trebuit să o facă – să
încerce să fie cinstit şi să se amestece în treburile celor bogaţi.
Vorbele mamei au continuat să îmi răsune în minte, până
când, într-o zi, îngenuncheată în faţa lui Guan Yin – Zeiţa
Milosteniei – am jurat că nu voi fi niciodată, în această viaţă,
milostivă. Dar să nu mă amestec în treburile celor bogaţi? Când
tocmai ei, cei bogaţi şi puternici, erau ţinta pe care o viza arta
mea de a satisface. Precum Guan Yin, care ţine în o mie de braţe
o mie de amulete ademenitoare, eram hotărâtă să mă instruiesc
pentru a deveni o femeie cu o mie de inimi înşelătoare, care să
ademenească în braţele ei o mie de bărbaţi.
Dar, desigur, acest gen de instruire a început mai târziu,
după ce am început să înţeleg ce este cu tărâmul vântului şi al
lunii. Când am intrat întâia oară în casa de toleranţă, nu eram
decât o fetiţă cu inima sfâşiată în două: o jumătate uşoară, plină
de inocenţă, cealaltă grea de durere.
În casa de toleranţă am fost numită Preţioasa Orhidee. Nu
era decât numele meu profesional; cel adevărat era Xiang Xiang,
pe care îl primisem din două motive. În primul rând, mă
născusem cu xiang natural – un parfum rar al trupului (un
amestec de lapte proaspăt, miere şi iasomie), întâlnit doar în
legendele în care protagonista se hrăneşte numai cu flori şi
ierburi. În al doilea rând, am primit numele râului Xiang din
provincia Hunan. Părinţii mei îmi dăduseră acest nume în
speranţa că viaţa mea va fi la fel de bogată precum calea pe apă a
strămoşilor mei, fără să-şi închipuie vreodată că râul va fi
îmbogăţit pe drumul lui fără sfârşit doar de lacrimile mele
revărsate. Speraseră, de asemenea, ca viaţa mea să cânte de
fericire precum veselul râu, neimaginându-şi că în glasul meu nu
vor curge decât melodiile dulci-amare ale karmei.
În ciuda mizeriei negre în care am trăit după moartea lui
Baba, mama nu a avut niciodată intenţia de a mă vinde
Pavilionului Florii de Piersic. Acesta a fost rezultatul unui tertip al
uneia dintre rudele ei îndepărtate, o femeie pe nume Fang Rong –
Chip Frumos. Mama nu o întâlnise decât o singură dată, la o
întrunire din casa unui unchi îndepărtat, cu ocazia Anului Nou
Chinezesc. La scurt timp după ce l-au executat pe Baba, Fang
Rong a apărut din senin şi i-a spus mamei că îmi va purta ea de
grijă. Când am văzut-o prima oară, am fost surprinsă de
înfăţişarea ei, care nu se potrivea deloc cu numele pe care-l purta.
Dimpotrivă, trupul ei semăna cu un sac îndesat cu orez, faţa cu o
strachină, iar ochii cu cei ai unui şobolan, deasupra cărora se
mişca ameninţătoare o aluniţă mare.
Fang Rong a pretins că lucrează ca menajeră la o familie
bogată. Stăpânul, un negustor de mărfuri străine, căuta o fată cu
minte ageră şi mâini îndemânatice, care să ajute la treburile
casei. Decizia a fost luată fără ezitări. Mama, dând complet uitării
jurământul ei de a nu se amesteca în treburile celor bogaţi, s-a
simţit uşurată la gândul că voi avea un acoperiş deasupra
capului. Astfel, în perspectiva plecării ei la Peking, i-a permis lui
Fang Rong să mă ia cu ea.
Mama şi Fang Rong păreau fericite stând de vorbă sub
soarele strălucitor. La finalul conversaţiei lor, după ce Fang Rong
i-a dat mamei adresa „bogatului om de afaceri”, m-a împins spre o
ricşă care aştepta.
— Grăbeşte-te! Nu-l lăsa pe stăpân să te aştepte!
Când vehiculul era gata să se pună în mişcare, mama şi-a
apropiat faţa de a mea şi mi-a şoptit:
— De acum înainte să dai ascultare mătuşicii Fang şi noului
tău stăpân şi să fii cuminte. Îmi promiţi?
Am încuviinţat din cap, văzând cum ochii i se umplu de
lacrimi. Mi-a aşezat cu blândeţe în poală sacul de pânză care
conţinea sărăcăcioasele mea posesii (câţiva bănuţi şi câteva
chiftele de orez presărate cu bucăţele de peşte sărat), apoi şi-a
aşezat mâna pe capul meu.
— Xiang Xiang, eu voi pleca într-o lună. Dacă pot, am să te
vizitez. Dacă nu, am să-ţi scriu de îndată ce ajung la Peking.
A tăcut, un zâmbet timid ivindu-se pe faţa ei îmbătrânită.
— Ai noroc…
I-am atins mâna.
— Ma…
Mă străduiam să spun ceva, când vocea lui Fang Rong ne-a
despărţit.
— Hai, să pornim la drum, să nu întârziem.
Hamalul a apucat mânerele ricşei şi ne-am pus în mişcare.
M-am întors spre mama şi i-am făcut cu mâna, până când s-
a transformat într-un punct şi, în final, a dispărut precum ultimii
stropi de rouă ai dimineţii.
Fang Rong a stat tot drumul tăcută lângă mine. Casele
treceau pe lângă noi, în timp ce hamalul înainta gâfâind. După
cotituri şi întorsături pe străzi nesfârşite şi alei dosnice, ricşa a
intrat pe un bulevard mărginit de copaci.
Fang Rong s-a întors spre mine zâmbind.
— Xiang Xiang, imediat ajungem.
Deşi aerul era rece, hamalul transpira din abundenţă. Am
înaintat zdruncinându-ne pe o stradă aglomerată, am trecut pe
lângă o croitorie, un atelier de broderii, un coafor şi un magazin
de pantofi, până când hamalul s-a oprit suflând din greu.
Fang Rong a plătit şi am coborât în faţa celei mai frumoase
vile pe care o văzusem vreodată. Cu zidurile zugrăvite într-un
nuanţă de roz pal, clădirea se înălţa maiestuoasă în spatele unei
porţi roşii de fier, bine ferecate şi păzite cu străşnicie de doi lei din
piatră. La intrare, un singur lampion roşu se legăna uşor în briza
după-amiezii. O placă ornată din lemn atârna deasupra pragului
de sus al porţii, sclipind în soare. Mi-am făcut mâna streaşină la
ochi şi am văzut o firmă lucioasă, neagră, cu trei caractere mari,
aurii: PAVILIONUL FLORII DE PIERSIC. Două panouri verticale
flancau poarta. Pe ele era scris:
Oaspeţii se adună la pavilion ca stolurile de păsări,
Frumuseţile înfloresc în grădină ca florile.
— Mătuşică Fang, am arătat spre firmă, ce este Pavilionul…
— Haide, mi-a spus Fang Rong aruncându-mi o privire
enervată, nu-ţi lăsa tatăl să te aştepte, şi m-a tras după ea.
Tatăl meu? Nu ştia că murise? Tocmai când mă întrebam ce
însemnau toate acestea, poarta s-a deschis cu un scârţâit, dând
la iveală un bărbat în jur de patruzeci de ani; sub părul lucios,
pieptănat cu cărare pe mijloc, strălucea un chip blând, plăcut. O
jachetă de mătase brodată era elegant drapată în jurul unui trup
suplu, musculos.
M-a studiat atent câteva clipe, apoi chipul i s-a destins într-
un zâmbet plăcut.
— Ah, deci zvonurile erau adevărate. Ce fată drăguţă!
 Degetele lui subţiri cu unghii lungi, imaculate, s-au apropiat
să mă mângâie pe cap. L-am plăcut imediat pe acest bărbat de
vârsta tatălui meu. Şi m-am întrebat, de asemenea, cum reuşise
Fang Rong cea-urâtă-ca-moartea să pună mâna pe un bărbat cu o
înfăţişare atât de plăcută?
— Wu Qiang, a zis Fang Rong dându-i mâna la o parte, n-ai
mai văzut niciodată o fată drăguţă?
Apoi s-a întors spre mine.
— Wu Qiang e soţul meu şi tatăl tău.
— Dar mătuşico…
Fang Rong a rânjit cu gura până la urechi.
— Xiang Xiang, tatăl tău e mort, aşadar Wu Qiang va fi de
acum înainte tatăl tău. Să-i spui De.
Deşi îl plăceam pe acest bărbat, nimeni nu i-ar fi putut lua
locul tatei în sufletul meu.
— Dar nu e De al meu!
Pielea lui Fang Rong s-a încreţit într-un zâmbet fals.
— Ţi-am spus că, de acum înainte, el va fi De, iar eu mama
ta, să-mi spui deci Mamă.
Nu am mai apucat să protestez din nou, pentru că Fang Rong
mă împingea deja prin intrarea îngustă. Apoi mi-am uitat
nemulţumirea, deoarece, pătrunzând în curte, privirea mi-a fost
atrasă de o altă lume. Împrejmuită de gardul roşu, se afla o
grădină cu straturi luxuriante de flori care răspândeau un parfum
îmbătător. Pe ziduri erau pictate fecioare graţioase zburdând
printre flori exotice. O fântână arteziană susura, împroşcând apa
în arcuri zvelte. Crapi aurii înotau într-un iaz, şfichiuind cu cozile
lor apa, şi scoteau gâlgâind bule de aer. Un pod de piatră traversa
iazul spre un pavilion cu cornişe graţios curbate. Crânguri de
bambus amplasate artistic aruncau pete de umbră binefăcătoare.
Mă grăbeam să ţin pasul cu Fang Rong şi Wu Qiang, când
am zărit o feţişoară privindu-mă iscoditor dintr-un crâng de
bambus. Nu atât faţa, cât ochii trişti, apoşi, care îmi fixau
privirea, jinduind parcă să-şi spună povestea, mi-au atras atenţia.
Am dat să o întreb pe Fang Rong, dar ea mi-a aruncat o
privire iscoditoare.
— Xiang Xiang, nu te bucuri că asta va fi noua ta casă? Nu e
mult mai frumoasă decât cea veche?
Am dat energic din cap, simţind în acelaşi timp cum mă
străpunge perechea aceea de ochi trişti.
 — Sunt convins că o să-ţi placă şi mai mult, după ce vei
gusta din minunatele feluri de mâncare pregătite de bucătăreasa
noastră, a intervenit cu entuziasm Wu Qiang.
Curând am ajuns într-o încăpere mică, împodobită cu mobilă
lăcuită şi perdele roz brodate. Lipit de peretele din spate se afla un
altar cu statuia unui general cu sprâncene albe şi ochi roşii,
cocoţat pe un cal, şi ţinând în mâna ridicată o sabie. În faţa lui
erau aranjate ofrande de orez, carne şi vin.
În mijlocul încăperii era pregătită o masă cu beţigaşe, boluri
şi gustări. Fang Rong mi-a spus să mă aşez între ea şi Wu Qiang.
Fără alte formalităţi a anunţat cina deschisă. O femeie de vârstă
mijlocie a adus platouri cu mâncăruri, pe care le-a aşezat unul
după altul pe masă. După ce a umplut holurile cu orez şi supă, a
ieşit fără o vorbă.
Pe întreaga durată a mesei, Fang Rong a îngrămădit mâncare
în bolul meu.
— Mai mănâncă, în curând vei fi o tânără doamnă
fermecătoare şi foarte sănătoasă.
Niciodată nu mai gustasem nişte feluri de mâncare atât de
delicioase. Am înghiţit cu lăcomie bucăţi mari de peşte, crevete,
carne de porc, pui şi vită, pe care le-am udat cu ceaşcă după
ceaşcă de ceai aromat.
După ce s-a încheiat cina, am încercat să întreb:
— Mătuşică Fang…
— Ai uitat cumva că acum simt Mama ta?
Mă ţintuia cu o privire atât de fioroasă, încât până la urmă,
am murmurat „Mamă”, şi am înghiţit în sec.
— După cină o să-i vedem şi pe stăpânii vilei?
Nici nu pusesem bine întrebarea, când Fang Rong a izbucnit
în râs. A sorbit apoi din ceai şi a răspuns pe un ton plin de
înţeles.
— Ah, ce fată proastă! Nu ţi-ai dat seama că noi suntem noii
tăi stăpâni?
— Cum adică?
— Aşa bine – eu sunt stăpâna, iar soţul meu e stăpânul
Pavilionului Florii de Piersic.
— Ce este Pavilionul Florii de Piersic?
— O odaie a cărţilor.
Am privit în jur, dar n-am văzut nicio carte, nici măcar rafturi
de cărţi.
 Fang Rong mi-a aruncat o privire plină de mister.
— Un pavilion al norilor şi al ploii.
Wu Qiang a adăugat şi el pe un ton liniştitor:
— Acesta este… ăăă… un pavilion turcoaz.
— Ce…
Fang Rong nu s-a mai putut abţine:
— Un bordel!
Wu Qiang continua să mă privească zâmbind misterios, dar
soţia lui a izbucnit în hohote răsunătoare de râs. Apoi m-a dojenit
drăgăstos.
— De ce trebuie lumea să picteze întotdeauna şi
măruntaiele?
Făcuse aluzie la zicătoarea chineză care spune că atunci
când cineva pictează un portret, include în acesta şi intestinele –
un gest redundant şi prostesc.
Şocată, am avut nevoie de câteva secunde, până când am
putut rosti:
— Dar nu ne-ai spus chiar tu că stăpânul este un negustor
de mărfuri străine?
Fang Rong râdea, scuturându-şi sânii imenşi şi burta
proeminentă.
— Ha! Ha! într-adevăr. Din când în când primim şi soldaţi
englezi, francezi şi americani. Nu ştii că tocmai ai intrat în
cartierul de noapte Şi Malul Asta e cea mai renumită alee
shangren de înaltă clasă, unde se află toate odăile cărţilor!
Am simţit un val de greaţă în stomac.
— Adică… am fost vândută…
Glasul aspru al lui Fang Rong mi-a sfredelit auzul.
— Nu, nu ai fost vândută, prostănaco! Ne-ai fost făcută
cadou…
Încercând să-şi scoată cu unghia lungă de la degetul mic o
bucată de carne dintre dinţi, Wu Qiang a adăugat, uitându-se pe
furiş la mine:
— Nici măcar nu i-am dat bani mamei tale.
— De aceea nu uităm niciodată să aducem ofrande lui
Buddha, lui Guan Yin, Zeiţa Milosteniei şi – cu degetul ca un
cârnat îndreptat spre generalul călare, cu sabia în mână, a
adăugat: Cinstitului Zeu cu Sprâncene Albe aducător de bani.
Fang Rong a făcut cu ochiul, apoi m-a ciupit de obraz.
— Şi, frumuşico, vezi şi tu cum ne poartă de grijă! Atunci, cu
glas mieros, Wu Qiang m-a privit cu tandreţe, de parcă ar fi fost
într-adevăr tatăl meu.
— Xiang Xiang, fii fără grijă. De acum înainte vei mânca
numai bunătăţi şi vei purta haine frumoase. Vei vedea, o să ne
ocupăm de tine ca de propria noastră fiică.
Dar ei nu erau părinţii mei. În noaptea aceea, singură,
neajutorată şi abandonată, am plâns multă vreme, înainte de a
adormi în micuţa cameră goală în care mă conduseseră.
Singura mea speranţă era ca mama să-mi scrie şi să mă
viziteze curând.

2
Gara de Nord

În zilele următoare, am fost surprinsă să constat că

supărarea mea, pricinuită de faptul de a fi fost ademenită cu
şiretlicuri într-o casă de toleranţă, se risipea treptat. Trebuia să
recunosc, cu stânjeneală, că viaţa de aici nu părea, în fond, chiar
atât de rea. Fang Rong şi-a ţinut promisiunea făcută mamei –
eram hrănită bine şi purtam haine alese. Ba mai mult chiar, mă
simţeam uşurată că mă scuteau nu doar de însoţirea oaspeţilor,
ci şi de treburile de rând, precum spălatul rufelor, frecatul
podelelor, curăţatul scuipătorilor, golitul oalelor de noapte. Toate
acestea cădeau în sarcina servitoarelor – a unor fete prea comune
pentru a ajunge să lucreze vreodată ca „surori”.
În comparaţie cu munca lor, a mea era uşoară: serveam
surorile şi clienţii lor, în timp ce jucau mahjong; reumpleam
pipele de apă ale oaspeţilor şi îi serveam cu ceai şi tutun; ajutam
la bucătărie; duceam mesajele surorilor; făceam comisioane
pentru Fang Rong. Se înţelege de la sine că nu-mi plăcea să o
servesc pe Fang Rong, însă celelalte sarcini le îndeplineam cu
plăcere. În special cele care însoţeau jocul de mahjong – după
terminarea partidei, clienţii îmi dădeau întotdeauna bacşişuri
generoase, strecurându-mi banii pe ascuns în mână.
În afară de aceasta, după încheierea jocului, când se servea
cina în sala de banchete, îşi făcea întotdeauna apariţia un
căţeluş, care înhăţa bucăţelele de mâncare aruncate de oaspeţi şi
surori. Era atât de drăgălaş, încât de fiecare dată când îl vedeam,
îl luam în braţe, îl strângeam la piept şi îmi îngropam faţa în
blăniţa lui galbenă şi pufoasă. În mod ciudat, nu primise niciun
nume, i se spunea doar „căţeluş”. Când am întrebat-o o dată pe
una dintre surori de ce căţeluşul nu avea un nume, ea a râs şi
mi-a spus:
— Pentru că nu vrem să ne complicăm. De ce nu-i alegi tu
unul?
Asta am şi făcut. Şi astfel a ajuns să-l cheme Guigui – copilaş
cuminte. Guigui a început să mă recunoască şi să mă urmeze
peste tot. Locul lui preferat era lângă mine, la bucătărie, când îi
ajutam bucătăresei, lui Ah Ping.
Ah Ping, o femeie în jur de patruzeci de ani, mută şi săracă
cu duhul, ne hrănea întotdeauna pe Guigui şi pe mine cu tot felul
de bunătăţi. Deşi lucra ca bucătăreasă, era neobişnuit de slabă.
Mă uitam tot timpul la obrajii ei scofâlciţi şi mă întrebam de ce
părea să nu aibă niciodată poftă de mâncare. Sau de ce scotea
doar nişte sunete confuze când vorbea, pe care nu le înţelegea
nimeni.
De obicei, îmi îndeplineam sarcinile în timpul liber. Principala
mea datorie în pavilion era să îmi însuşesc artele – să cânt arii din
opere Peking şi Kun; să cânt la pipa – o lăută cu patru corzi de
forma unei pere; să pictez şi să practic caligrafia.
Profesorul de pictură şi caligrafie era domnul Wu, un bărbat
în vârstă, trecut de patruzeci de ani. Ţineam foarte mult la el,
pentru că nu era doar un pictor bun, ci şi un profesor foarte
blând – nu mă certa niciodată, îmi redirecţiona doar cu blândeţe
pensula, arătându-mi cum să trasez linii mai elegante. Profesorul
de operă, domnul Ma, era mai tânăr decât domnul Wu, dar totuşi
destul de bătrân – avea treizeci şi opt de ani. Nu-mi plăcea,
pentru că se uita la mine într-un mod ciudat şi mă atingea mereu
în treacăt cu mâna pe faţă, pe burtă, uneori chiar şi pe piept
(când îmi arăta cum trebuie condusă respiraţia dinspre piept spre
dantian – câmpul de cinabru.)
O tânără numită Perla fusese însărcinată să mă înveţe să
cânt la pipa. Frumoasă, cu păr negru lucios şi dinţi de un alb
sclipitor, Perla era cea mai apreciată soră din pavilion. Deşi
ţineam nespus de mult la ea, mă făcea şi ea cumva să mă simt
stingheră. Îmi venea greu să-mi dau seama ce fel de persoană era
– uneori dulce şi vioaie ca un iepure, alteori arogantă şi dificilă ca
o pisică. Deşi de obicei era sclipitoare şi plină de haz, uneori se
întrista, de parcă ar fi purtat povara unor secrete interzise.
În afara temperamentului imprevizibil al Perlei, mai era un
lucru care mă împiedica să mă simt în largul meu în pavilion –
perechea de ochi trişti iscodind din crângul de bambus, care se
aţinteau asupra mea de fiecare dată când traversam curtea.
Cu toate acestea, eram fericită şi mulţumită de lecţiile mele
de arte şi de mâncarea rafinată; Fang Rong şi soţul ei se purtau
aproape ca nişte părinţi cu mine, astfel încât aveam puţine motive
să mă plâng.
Viaţa în pavilionul turcoaz nu era în realitate atât de
groaznică pe cât o descriau oamenii din afară.
Un lucru mă întrista însă. Trecuseră aproape patru
săptămâni, dar mama nu-mi scrisese şi nici nu venise să mă
viziteze, aşa cum promisese. Numărând pe degete, mi-am dat
brusc seama că urma să plece a doua zi la Peking. M-am dus prin
urmare la Fang Rong şi i-am cerut permisiunea să mă lase să
părăsesc pavilionul pentru a o conduce pe mama.
Deşi zâmbea, aluniţa mare dintre sprâncenele ei părea că
vrea să se năpustească cu toată forţa asupra mea.
— Ah, prostănaco! Nu cunoşti regulile din Pavilionul Florii de
Piersic? Nu ai voie să ieşi pe poarta principală decât cu
următoarele ocazii: când primeşti o invitaţie din partea unor
oaspeţi foarte importanţi, ceea ce nu se va întâmpla decât după ce
vei ajunge foarte apreciată şi dorită; când te scot eu în oraş, de
pildă, să ţi se aranjeze părul sau să ţi se coasă haine; sau când
Pavilionul organizează o ieşire pentru a întreţine oaspeţi
importanţi.
— Cum adică?
Mă uitam fix la aluniţa ei, pentru a-i evita privirea.
— Nu mai pune atâtea întrebări; nu fac bine unei fetiţe.
Tonul i s-a înăsprit.
— Oricum, nu vei ieşi, nici diseară, nici altă dată, doar când
îţi voi spune eu, ai înţeles? Acum du-te şi ajută-i lui Ah Ping la
bucătărie. Diseară vom avea ca oaspeţi un şef de poliţie, un
bancher, un negustor de bumbac şi multe alte persoane
importante.
Pe coridor, în drum spre bucătărie, am auzit felurite sunete –
se cânta, se vorbea, se ciupeau corzile pipei, se juca mahjong,
Fang Rong zbiera – răzbătând din multele odăi. Surorile se
machiau, se îmbrăcau, îşi exersau vocile sau îşi acordau
instrumentele pentru ultima oară, înainte de sosirea oaspeţilor.
Era sâmbătă, iar afacerea părea să meargă deosebit de bine. Am
cercetat strada privind pe o fereastră zăbrelită şi am văzut nişte
maşini negre, lucioase oprind la intrare, din care au început să se
reverse bărbaţi cu înfăţişare de persoane importante – unii
îmbrăcaţi în robe de mătase elegant croite, alţii în costume
occidentale perfect călcate.
Urmărind fluxul şi refluxul maşinilor, m-am simţit năpădită
de tristeţe. Bănuia oare mama că nu locuiam în casa unui om
bogat, ci într-o casă de toleranţă? De ce nu venise să mă viziteze?
Mi-am reţinut lacrimile clipind des din pleoape şi am alergat
la bucătărie. Când m-a văzut, faţa palidă a lui Ah Ping s-a
luminat. Mi-a aruncat o privire dojenitoare, dar afectuoasă, apoi,
prefăcându-se că ţine o farfurie într-o mână, a schiţat cu cealaltă
mână gestul de a turna ceva. După aceea a ridicat din umeri,
părând să mă avertizeze, Ah, Xiang Xiang, dacă mai întârzii
vreodată, nu vei mai găsi nicio bucăţică bună!
S-a dus să închidă uşa, apoi s-a întors şi a început să
aranjeze pe o farfurie bucăţi de abalone, aripioare de rechin şi
peşte din diverse oale. Mi-a împins peste masă farfuria plină de
bunătăţi. Nu mi-era foame, dar pentru a-i face pe plac, am luat o
scoică şi am vârât-o în gură. În timp ce-i savuram gustul ca de
cauciuc, am auzit lăbuţe zgâriind pe lemn.
— Mătuşică Ah Ping, am zis, aruncând beţigaşele din mână,
e Guigui!
M-am grăbit să deschid uşa şi să-i dau căţeluşului drumul
înăuntru. A lătrat, apoi a început să-mi lângă frenetic picioarele,
dând din coadă. L-am luat în braţe şi am început să-l hrănesc cu
mâncarea de pe farfurie. Lingea şi înfuleca fericit.
Ah Ping a scos un sunet ciudat din gâtlej. Protesta fiindcă
hrăneam căţeluşul cu delicatesele rezervate oaspeţilor importanţi.
I-am scos limba. Mi-a zâmbit, apoi mi-a făcut semn să mănânc
mai departe.
Singurul lucru pe care îl doream însă în acel moment era să o
văd pe mama. Mi-am îngropat chipul în feţişoara lui Guigui,
simţind cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Ah Ping a început să dea din mâini. S-a întâmplat ceva?
— Mătuşică Ah Ping, mă cam… doare stomacul, pot să…
A arătat spre uşă. Du-te.
— Eşti sigură?
A încuviinţat din cap.
— Îţi mulţumesc tare mult.
 L-am aşezat pe Guigui pe podea. A protestat trăgându-mă cu
colţii de tivul pantalonilor.
— Dar, mătuşică Ah Ping…
A fluturat din nou energic din mână, apoi şi-a culcat obrazul
pe mâini. Du-te, du-te şi întinde-te puţin.
Am coborât degrabă în curte şi după ce m-am asigurat că nu
era nimeni pitit în crângurile de bambus, am străbătut cu grijă
aleea ascunsă, până când am ajuns la poarta principală. Cu
inima zvâcnind în piept, m-am ascuns în spatele frunzişului de
bambus, aşteptând momentul potrivit pentru a-mi lua tălpăşiţa.
Am aşteptat până când locuitorii pavilionului – Fang Rong, Wu
Qiang, surorile, slujnicele, servitoarele amah, servitorii, paznicii –
şi-au făcut apariţia pentru ritualul primirii oaspeţilor. În timp ce
se ploconeau adânc şi îi linguşeau pe clienţii importanţi, m-am
strecurat afară.
După ce am trecut de poartă, am alergat până la strada
principală şi am oprit o ricşă.
— Repede, repede! strigam spre spatele costeliv al hamalului.
S-a întors spre mine şi m-a scrutat cu privirea lui întunecată,
devenită ameninţătoare în lumina felinarelor.
— Domnişoară, e cale lungă, va trebui să-mi cruţ puterile.
Doar nu vreţi să mă prăbuşesc în mijlocul străzii, nu?
Mi-am ţinut aşadar gura şi i-am ascultat gemetele chinuite,
până când a intrat în cele din urmă într-un pasaj lung şi
întunecos şi a oprit în faţa unei case dărăpănate. Am aruncat
câţiva bănuţi în mâna lui plină de bătături şi am alergat apoi spre
clădirea joasă. Pe sub uşa noastră crăpată se întrezărea o lumină
slabă. Am bătut în scândura subţire de lemn, cu inima bubuindu-
mi în piept şi trăgând cu aviditate aer pe gură.
Uşa s-a deschis, scârţâind iar lumina a inundat din spate
făptura mamei. Cu ochii mari, a rămas cu gura căscată.
— Xiang Xiang, ce surpriză! Mi-am făcut atâtea griji!
Sugrumată de emoţie, nu am putut rosti decât
„Mamă!” şi m-am aruncat în braţele ei.
Mama m-a condus înăuntru şi m-a tras lângă ea pe podea.
Încăperea era aproape goală, în afară de două geamantane şi
câteva fleacuri.
Mama era îmbrăcată într-o cămaşă şi o pereche de pantaloni
negri, jerpeliţi. Ochii ei flămânzi m-au cercetat îndelung.
— Xiang Xiang, eşti atât de schimbată! a exclamat,
mângâindu-mi faţa. Trupul tău e mult mai viguros acum, iar faţa
mai rotundă. Mă bucur atât de mult că eşti bine hrănită.
Mi-a atins bluza înflorată de bumbac şi pantalonii.
— Ce bine arăţi în hainele astea drăguţe!
N-am apucat să-i răspund, pentru că a continuat bucuroasă:
— Xiang Xiang, sunt atât de fericită că avem şi noi, în sfârşit,
puţin noroc!
— Dar, mamă…
— Xiang Xiang, încearcă să nu te plângi prea mult; învaţă să
fii recunoscătoare.
Cum m-aş fi putut îndura atunci să-i spun adevărul – că
fusesem ademenită într-o casă de toleranţă? Şi, în fond, chiar
eram bine îmbrăcată şi hrănită şi nu foarte prost tratată. Deşi
Pavilionul Florii de Piersic era o casă de toleranţă, era în acelaşi
timp o vilă pentru oameni bogaţi şi eu chiar lucram acolo ca
servitoare. De ce să o mai fi neliniştit pe mama cu restul
adevărului? Prin urmare, când m-a întrebat una, alta despre noua
mea viaţă, i-am spus doar să nu-şi facă griji.
Când am întrebat-o la rândul meu de ce nu venise să mă
viziteze, a oftat şi mi-a răspuns
— Hai, Xiang Xiang, n-am făcut altceva decât să umblu din
casă în casă şi să împrumut bani, pentru a plăti datoriile noastre
înainte de a părăsi lumea asta meschină.
S-a oprit şi mi-a aranjat o şuviţă de păr.
— Am încercat să vin la tine, dar adresa pe care mi-o dăduse
mătuşica Fang era greşită. Am întrebat în dreapta şi-n stânga pe
toţi cei care ar fi putut să o cunoască, dar – mama s-a oprit în
mijlocul propoziţiei şi m-a privit tandru – ce mai contează? Acum
eşti aici.
Am notat în grabă adresa şi i-am dat bileţelul.
— Mamă, asta e adresa bună, acum vei putea să-mi scrii
după ce ajungi la Peking.
A împăturit cu grijă bucata de hârtie, de parcă ar fi fost o
bancnotă de o sută de dolari şi a pus-o în geantă.
Am simţit cum mi se frânge inima.
Toamna era pe sfârşite. Vremea se răcise, iar frunzele
pomilor-umbrelă albi căzuseră aproape toate, împrăştiate de-a
lungul malului râului Huangpu.
După o călătorie cu ricşa şi un drum interminabil pe jos, ne-
am târât trupurile amorţite spre Gara de Nord, aşteptând cu
groază momentul despărţirii. Un singur gând ne bântuia minţile:
nu ştiam când aveam să ne revedem.
Cu privirea aţintită asupra frunzelor răspândite în modele
complicate pe asfalt, mama a zis cu vocea tulburată de
melancolie:
— Xiang Xiang, noi, chinezii, spunem „frunzele care cad se
întorc la rădăcinile lor”. Înţelegi ce înseamnă?
Mi-am ridicat privirea şi i-am zărit ochii înlăcrimaţi.
— Da, mamă, înseamnă că orice s-ar întâmpla, vom găsi
întotdeauna drumul spre casă.
Un zâmbet chinuit s-a aşternut pe chipul ei palid.
— Nu vei uita niciodată?
Nu am spus nimic, am dat doar din cap, copleşită de tristeţe.
Dar şi pentru că mă întrebam: Dar unde, mamă, e casa noastră?
Nu cred că mai avem vreuna la care să ne întoarcem! Pavilionul
turcoaz, deşi era şi acolo o „mamă”, nu era în mod cert casa mea,
la fel cum nici mănăstirea nu era casa mamei. Mi-am înghiţit însă
atât cuvintele, cât şi lacrimile.
Am ajuns la gară şi am intrat în sala aglomerată. Mama s-a
dus repede şi s-a aşezat la coada pentru bilete. Eu mă uitam la
bogatele tai tai, care stăteau plictisite de vorbă, în vreme ce
servitorii le cumpărau bilete la clasa întâi.
După o vreme, mama s-a întors grăbită la mine, fluturând în
mână biletul. Am alergat pe peron. În trecut, fusesem întotdeauna
încântată de trenuri. Îmi plăcuse să le ascult şuieratul „Uuu!
Uuu!” şi să le urmăresc pufăind pe nas, cu fumul alb ridicându-se
ca o rafală de zăpadă, imaginându-mi locurile exotice spre care m-
ar fi putut purta. Acum mi-era însă groază de acest monstru
negru. Curând avea să o smulgă pe mama de lângă mine şi să o
ducă într-un templu înconjurat cu ziduri şi plin de femei rase în
cap, care recită sutre ininteligibile, de parcă ar vorbi cu fantomele!
— Xiang Xiang, a spus mama, legându-mi cu blândeţe un
pandantiv cu Guan Yin la gât, întoarce-te acum degrabă la
mătuşica Fang şi fii cuminte. Ascultă de ea, ca de propria ta
mamă şi nu-i pricinui necazuri; ai înţeles?
Am simţit cum ochii mi se umplu de lacrimi.
— Dar, mamă, scroafa aia grasă şi urâtă nu e mama mea!
Pleosc! Mama mi-a dat o palmă.
Am început să plâng.
— Mamă, de ce nu mă iei cu tine?
 — Crezi că eu nu m-am gândit la asta?
A oftat şi a scos o batistă să-mi şteargă lacrimile. Glasul ei
era blând şi grav.
— Îmi pare rău că te-am lovit, Xiang Xiang. Dar ştii ce
înseamnă să trăieşti ca o călugăriţă? Pentru mine nu e o
problemă, pentru că nu mai sunt în floarea vârstei, sunt doar o
bătrână neînsemnată. Dar tu eşti tânără şi frumoasă, te aşteaptă
un viitor luminos, n-o să te las să ţi-l iroseşti într-o mănăstire. În
afară de asta, a oftat ea din nou, de la una dintre călugăriţele
novice am aflat că maica stareţă a spus…
S-a oprit în mijlocul frazei.
— Ce a spus?
— Că eşti prea frumoasă pentru o călugăriţă şi îi este teamă
că frumuseţea ta va abate nenorocirea asupra templului său.
Inima îmi sălta de obicei până la cer, când mi se spunea că
sunt frumoasă, dar de data aceasta mi s-a prăbuşit pe fundul
mării.
— De unde ştiu ele că sunt frumoasă?
— Eu le-am spus, pentru că sunt atât de mândră de tine.
Mama m-a mângâiat pe cap.
— Xiang Xiang, ştiu că viaţa unei servitoare nu este uşoară.
Dar nu e decât pentru o vreme. Vom găsi o soluţie mai devreme
sau mai târziu. Acum ascultă-mă bine! După ce îţi iei rămas-bun
de la mine, să te întorci negreşit la stăpânul tău. Şi nu uita, e
foarte important să le dai ascultare lui şi soţiilor lui şi să-ţi dai
silinţa să te înţelegi bine cu toată lumea, altfel nu vei avea un
acoperiş deasupra capului şi nici măcar o fiertură subţire de orez
să-ţi încălzească stomacul. Ţine minte, nu trebuie doar să înfrunţi
orice fel de greutăţi, ci trebuie să le înduri cu zâmbetul pe buze,
pentru ca nimeni să nu vadă vreo urmă de amărăciune.
S-a oprit pentru a-mi cerceta chipul.
— Xiang Xiang, în loc să te plângi, ar trebui să mulţumeşti
cerului pentru toate acestea, înţelegi?
Am dat din cap, lingând şi gustând sarea lacrimilor mele.
— Mamă, când o să ne revedem?
— Va mai trece o vreme, dar ne vom revedea.
Mama şi-a smuls un zâmbet.
— Ne putem scrie. Sau poate încerc să mă întorc aici, să te
văd.
S-a oprit.
 — În partea de vest a muntelui Taiyi, la sud-vest de Peking,
sunt multe temple. Cred că acolo mă voi stabili, dar nu ştiu încă
în care dintre ele. O să-ţi scriu de îndată ce ajung.
A oftat, privindu-mă cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.
— Hai, Xiang Xiang, ştiu că oricât de cumsecade s-ar purta
cu tine, tot servitoare vei rămâne.
A chibzuit o clipă, apoi a adăugat gânditoare:
— Ţine minte un lucru: nu putem înfrânge soarta, putem
doar să mergem mai departe şi să încercăm să profităm cât de
bine putem de ea. Încearcă să fii fericită.
A tăcut câteva clipe, apoi a continuat,
— De asemenea, ai grijă ce povesteşti despre tine în noua ta
casă. Nu spune nimic despre cum a murit Baba. Fii precaută!
Am încuviinţat din cap.
Mama m-a îmbrăţişat în grabă.
— Xiang Xiang, mi-e teamă că drumurile noastre se vor
despărţi acum. Guan Yin să te ocrotească, până când ne vom
întâlni din nou.
Şi cu asta s-a grăbit spre tren, s-a poticnit, s-a îndreptat din
nou, apoi, fără să se mai întoarcă, s-a suit în monstrul negru. Cu
spatele la mine a fluturat energic biletul, până când silueta ei
firavă, care-mi era atât de familiară, a dispărut în mulţime.
Am rămas cu privirea aţintită spre şinele care o duceau la
mănăstirea din Peking şi care nu aveau să o mai aducă vreodată
înapoi.

3
Camera întunecată

Cu şuieratul trenului răsunându-mi încă în urechi, am luat o

ricşă şi m-am întors la pavilion. După ce am coborât din vehicul şi
am început să merg, am simţit că mă ustură obrajii, atât din
pricina vântului tăios, dar şi a propriilor lacrimi.
Spre surprinderea mea, de îndată ce m-am furişat pe poarta
principală, am văzut-o pe Fang Rong stând acolo şi răsucindu-şi
ceafa groasă, plină de cute, în dreapta şi-n stânga. Cum m-a zărit,
a început să urle:
— Puneţi mâna pe afurisita asta mică!
Din senin a apărut o namilă de om, care m-a înşfăcat. Mă
strângea atât de tare, încât degetele lui îmi pătrundeau adânc în
carne. Am încercat să strig, dar am simţit lovituri în cap şi palme
peste faţă.
Apoi vocea lui Fang Rong a răsunat strident lângă urechea
mea, ca o vioară dezacordată.
— De câte ori ţi-am spus că nu poţi ieşi de capul tău? Unde-
ai fost?!
— Să… o conduc pe mama la trenul spre Peking.
— Să o conduci pe mama? Eşti chioară? Nu o vezi pe mama
ta stând chiar aici în faţa ta?
Au mai urmat câteva palme, apoi:
— În camera întunecată!
Am fost imediat legată la ochi, luată pe sus şi dusă de acolo.
Deşi bărbatul mergea repede, mi s-a părut totuşi că a trecut mult
timp până când mi-a dat drumul şi m-a dezlegat la ochi. Am fost
aruncată într-o cămăruţă fără aer, întunecoasă şi am ştiut
imediat că nu trebuie să mori, ca să ajungi în iad. Se afla chiar
aici, pe pământ.
Mirosul înţepător, de mucegai, al podelei umede mi-a umplut
nările. Deşi nu vedeam aproape nimic în beznă, am auzit nişte
scâncete, care m-au făcut să-mi dau seama că nu sunt singură.
Am lovit în uşa de fier.
— Mamă, dă-mi drumul! Te rog, dă-mi drumul!
Glasul lui Fang Rong mi-a răspuns batjocoritor:
— Mamă? Păi n-ai spus chiar tu adineauri că mama ta a
plecat la Peking?
Au urmat câteva clipe de tăcere, apoi i-am auzit vorbele, „Să
vedem dacă mai îndrăzneşti de acum înainte să pleci!”, urmate de
un hohot de râs tăios şi paşi care se îndepărtau triumfători.
Nu ştiu cât timp am continuat să lovesc în uşă, până când
m-am simţit atât de epuizată, încât am bâjbâit în întuneric şi m-
am prăbuşit pe un pat şubred.
Atunci am auzit din nou scâncetele.
Inima a început să-mi bată cu putere. Mai era cineva acolo?
Sau erau stafii?
Mi-am tras rapid pătura murdară peste cap. Apoi am simţit
ceva rece şi păros trecându-mi peste mână. Am ţipat şi am sărit
din pat.
Şobolani.
Mişunau peste tot – să-mi ţină companie!
Am vomitat, deşi nu mai înghiţisem nimic de câteva ore bune.
Brusc, scâncetele frenetice mi-au îngheţat inima – şobolanii se
înghesuiau luptându-se pentru voma mea!
Un alt val de vomă mi-a inundat stomacul, dar de data
aceasta nu mi-a mai ieşit nimic pe gură. Îmi simţeam gâtlejul ars.
Mi-am strâns pătura în jurul trupului şi am încercat să-mi alung
frica dormind, însă frigul din încăpere îmi făcea dinţii să clănţăne,
ţinându-mă trează. Setea a devenit în final atât de insuportabilă,
încât m-am ridicat din pat, am lovit din picioare pentru a goni
şobolanii, mi-am dat jos pantalonii şi am încercat să urinez. Poate
reuşeam să-mi potolesc setea bându-mi propria…
Dar nu s-a scurs nimic, nici măcar o singură picătură, apoi
am simţit brusc ceva lipicios căţărându-mi-se pe picior.
Am urlat. Ceea ce nu l-a împiedicat însă pe şobolan să mi se
strecoare în pantaloni. Acum se foia între picioarele mele.
Broboane reci de sudoare mi-au ţâşnit din toţi porii. Am urlat din
nou. Scârboasa creatură continua să se izbească de mine, până
când mi-am dat seama că era probabil la fel de înspăimântată ca
mine. Ţipând isteric, mi-am smuls pantalonii de pe mine şi am
alungat-o.
Plină de scârbă, mi-am lovit capul de uşă şi am urlat, „Daţi-
mi drumul! Daţi-mi drumul!”. N-am primit niciun răspuns, doar
ecoul lugubru al unor urlete – de data aceasta ale mele – în
încăperea sinistră. Am continuat să lovesc în uşă şi să urlu. Dar
nimic nu s-a întâmplat. Atunci mi-am adunat toate forţele şi mi-
am izbit capul de uşă.
— Lăsaţi-mă să mor!
Urletul meu a răsunat într-o mie de direcţii. Brusc, am simţit
ceva umed şi lipicios scurgându-mi-se de pe cap, apoi un gust
sărat, metalic mi-a pătruns în gură…
Am urinat şi mi-am pierdut cunoştinţa.
Când m-am trezit, eram încă înconjurată de mizerie şi
întuneric, însă scâncetele încetaseră din fericire – acum şobolanii
îşi odihneau probabil burţile pline, trăgând un pui de somn.
Stomacul meu însă era ca o tobă care bătea nebuneşte, iar
gâtlejul îmi ardea, de parcă aş fi înghiţit cărbuni încinşi. Am
încercat să strig, dar glasul mi s-a transformat într-o şoaptă.
Foindu-mă în pat, am simţit ceva ciudat – cleios şi lipicios –
sub şale. Am pipăit cu mâna şi mi-am dus degetele la nas.
— Sânge! Sânge! – mi-am auzit urletul lovindu-se de pereţi.
Instinctiv am dus mâna la cap, dar acolo sângele se uscase
deja. Am pipăit din nou locul în care stătusem culcată şi am
simţit patul umed, cald. Ciudat, nu-mi dădeam seama cum îmi
putusem răni dosul atât de tare încât să sângereze. La asta mă
gândeam, când stomacul a început să mă doară, şi un şuvoi cald
a prins să mi se scurgă dintre coapse. Abia atunci am înţeles că
partea yin a corpului meu sângera.
Cuprinsă de panică, am sărit din pat, am alergat spre uşă şi
am lovit cu pumnii în fierul rece.
— Mamă! Mamă! Dă-mi drumul! Am să mor! Mor!
Nu ştiu câtă vreme am continuat să bat în uşă, până când
întreaga mea fiinţă a fost cuprinsă de letargie şi am căzut într-o
stare de semiconştienţă. Iar scâncetele reîncepuseră şi ele…
Pierdusem noţiunea timpului. Dar m-am gândit că trecuseră
probabil două sau chiar trei zile, când un zăngănit puternic la uşă
m-a trezit brusc. Înăuntru s-au năpustit Fang Rong şi Wu Qiang.
Când am încercat să-mi feresc faţa de lumina puternică,
orbitoare, Fang Rong mi-a dat peste mână.
— O, Mamă! Am rămas surprinsă; nu-mi venea să cred că
tocmai îi spusesem mamă! Eram atât de disperată, încât aveam
nevoie de mângâierea unei mame?
Brusc mi-am dat seama că, în loc să-mi ofere mângâierea
unei mame, ar putea să mă lovească din nou. Mi-am întors capul
pentru a-mi feri faţa.
Spre marea mea surpriză însă, Fang Rong şi-a smuls un
rânjet larg şi mi-a spus pe un ton drăgăstos:
— Ah, fiica mea dragă, cât ai suferit!
Şi-a aşezat palma umedă, cărnoasă pe fruntea mea.
— Mulţumesc cerului că nu ai febră. Apoi a adăugat: Ţi-e
foame?
Am dat din cap ca un ciocan pneumatic.
— Vrei să te întorci acum în pavilion şi să mănânci ceva?
Am dat din nou din cap, până când am avut senzaţia că mi
se dislocă din ceafă.
Pe când mă chinuiam să mă ridic, mama a făcut ochii mari şi
a arătat spre pat.
— Cerule, ce s-a întâmplat?
Şi-a răsucit ceafa grasă pentru a mă privi în faţă.
— Xiang Xiang, ce ţi-ai făcut?
Abia atunci mi-am adus aminte de sânge.
Sângerez. M-am oprit, apoi am adăugat pe un ton stins:
 — Dar n-am făcut nimic.
Mama mi-a apucat mâna şi mi-a examinat încheietura.
Negăsind nicio tăietură, s-a aplecat să atingă petele de pe pat,
apoi m-a învârtit pe partea cealaltă şi mi-a tras pantalonii de pe
mine.
— Mamă!
Obrajii îmi ardeau de ruşine. Am încercat să-mi trag
pantalonii pe mine, dar labele de urs ale lui Fang Rong m-au
plesnit din nou peste mâini.
Apoi, spre uluirea mea, a izbucnit în râs, în vreme ce soţul ei
îşi studia cu sfială unghiile.
Mama m-a răsucit la loc, cu faţa spre ea.
— Nu înţelegi că a venit sora bunicii în vizită?
Părinţii mei nu pomeniseră niciodată de vreo soră a bunicii.
— Dar nu am nicio soră a bunicii, am spus şi mi-am ridicat
pantalonii.
— Mama ta nu ţi-a povestit niciodată despre sora bunicii?
Am scuturat din cap.
— Unde e acum?
Cei doi au schimbat priviri pline de înţeles. Apoi Fang Rong a
început să râdă cu atâta poftă, încât faţa ei cărnoasă părea o
lumânare groasă care se topeşte.
Mama s-a oprit să tragă aer în piept, apoi a continuat:
— Hmmm… mamei tale i-o fi fost prea ruşine să-ţi spună.
Dar de ce să-i fi fost? Având în vedere că fusese şi ea regulată de
taică-tău, ca să te aibă pe tine.
— Ce înseamnă regulat? i-am imitat eu tonul.
— Xiang Xiang, a spus Wu Qiang privindu-mă în ochi, a
regula înseamnă că un bărbat îşi vâră…
Mama l-a întrerupt cu asprime.
— Wu Qiang, ai răbdare. Lasă-mă să mă ocup eu de asta.
Au tăcut amândoi câteva clipe, apoi Fang Rong a vorbit din
nou.
— Xiang Xiang, nu mai eşti o fetiţă.
Mi-a făcut cu ochiul.
— Tocmai ai devenit femeie.
Habar n-aveam la ce se referea.
Mama a vorbit mai departe:
— Xiang Xiang, având în vedere că aşa-numita ta mamă a
fost prea leneşă şi prea cuviincioasă pentru a te lămuri cum stă
treaba cu vântul şi cu luna, – s-a bătut uşor cu degetul în piept –,
ai noroc să ai o mamă adevărată care să-ţi deschidă mintea.
Deşi tot nu înţelegeam ce voia să spună, eram prea epuizată
pentru a mai întreba şi, cu atât mai puţin, pentru a protesta
împotriva „lenei” mamei.
Văzând că eram gata să mă prăbuşesc, mama a spus cu un
glas dintr-odată foarte blând:
— Draga mea fiică, trebuie să fii foarte înfometată, să
mergem să mâncăm!
Picioarele îmi erau atât de slăbite şi nesigure, încât Fang
Rong şi Wu Qiang au trebuit aproape să mă care înapoi în
pavilion.
Fang Rong i-a cerut servitoarei ei, Mica Roşcată, să mă
îmbăieze. În timp ce mă spăla, niciuna n-am pomenit camera
întunecată. Cu ochii închişi, savuram senzaţia apei fierbinţi
lovindu-se de trupul meu gol. Mi-am plecat capul, pentru a lăsa
aburul ca o briză de primăvară să-mi maseze faţa. Buretele Micii
Roşcate îmi freca şi şfichiuia ceafa, spatele şi umerii,
sincronizându-se cu gemetele mele de plăcere.
După ce a terminat, Mica Roşcată a vărsat apa colorată în
roşu, apoi a luat o pânză groasă, împăturită.
Când a încercat să mi-o aşeze între picioare, i-am dat mâinile
la o parte.
— Mică Roşcată, n-am de gând să port chestia asta ridicolă!
A chicotit.
— Xiang Xiang, atunci preferi să afle toată lumea din pavilion
că ţi-a venit treaba aia?
— De ce vorbiţi azi toţi în enigme? Ce e treaba aia, te referi la
sora bunicii? Dar nu am nicio soră a bunicii!
Mica Roşcată râdea înfundat.
— Ce-i aşa de amuzant?
— Xiang Xiang, toate fetele au o soră a bunicii, a spus ea
apropiindu-se de mine şi coborându-şi glasul, deşi nu mai era
nimeni în încăpere în afara noastră, asta înseamnă treaba roşie
clasică din fiecare lună.
N-am apucat să răspund, pentru că a continuat:
— Când o fată se face mare, începe să sângereze în fiecare
lună. Însă sângele care se scurge din orificiul de jos nu e sânge
obişnuit. E sânge din interiorul burţii ei. Dacă o fată nu a fost cu
un bărbat…
 Mica Roşcată s-a oprit şi mi-a şoptit apoi la ureche:
— Adică nu a fost regulată – atunci ouăle ei n-or să se
amestece cu sămânţa lui, ci or să se scurgă prin partea yin a
trupului ei împreună cu sângele. Insă dacă o fată a fost regulată
de un bărbat şi rămâne însărcinată, nu va mai sângera – până
când se naşte bebeluşul. Deci dacă sora bunicii a început să te
viziteze, înseamnă că poţi avea un bebeluş.
Ultima ei frază a făcut să-mi tresare inima în piept.
— Cerule, asta înseamnă că voi avea un bebeluş?
Mi-a răspuns la întrebare cu altă întrebare:
— Xiang Xiang, tu ai fost deja regulată?
N-am putut să-i răspund, pentru că a continuat pe
nerăsuflate:
— Dacă da, vei avea mari, mari necazuri, pentru că sunt
convinsă că mama şi De sunt pregătiţi să-ţi vândă fecioria la un
preţ bun.
Am aşteptat să termine, apoi am întrebat-o fără să mai stau
pe gânduri:
— Ce înseamnă a regula?
Mica Roşcată m-a privit surprinsă.
— Asta fac toate surorile de aici şi tu nu ştii ce e? De când
eşti aici?
— De o lună.
— Hmmm, dacă mama nu a avut încă timp să te înveţe, hai
să-ţi spun eu ce înseamnă a regula.
Mica Roşcată s-a oprit câteva clipe apoi a continuat:
— Înseamnă că un bărbat îşi vâră chestia aia a lui în
interiorul unei femei.
Pentru a nu părea chiar atât de ignorantă, am afişat un
zâmbet ştiutor.
Mi-a aruncat o privire bănuitoare.
— Xiang Xiang, eşti sigură că eşti încă virgină?
— Virgină?
— Asta e o fată care nu a fost niciodată regulată.
Mica Roşcată vorbea pe un ton tot mai ridicat.
— Xiang Xiang, cum de nu ştii nimic despre toate astea?
Ce te-a învăţat mama ta?
— Poezie, literatură…
 — Bine, ştiu că ai învăţat temeinic Cele Cinci Cărţi Clasice5.
Dar cum de nu ţi-a spus nimic despre treaba roşie clasică din
fiecare lună?
Am rămas tăcută.
A vorbit mai departe:
— Xiang Xiang, tocmai ţi-am spus, a regula înseamnă că un
bărbat îşi vâră chestia aia a lui, mi-a aruncat o privire misterioasă
– adică instrumentul lui yang – în orificiul yin al femeii.
— Pfui! Dar de ce ar face un bărbat aşa ceva?
— De ce? Pentru că-i face plăcere, de-aia! în afară de asta,
poate să-i facă femeii un bebeluş astfel.
A urmat altă pauză, apoi a continuat agitată:
— Şi tatăl tău a regulat-o pe mama ta, ca să te naşti tu!
— O, nu! am protestat vehement. Tatăl meu a fost un domn
învăţat, nu i-ar fi făcut nicicând mamei un lucru atât de
dezgustător!”
Oricât aş fi încercat, oricât de mult mi-aş fi forţat imaginaţia,
nu mi-l puteam închipui pe tatăl meu atât de rafinat vârându-şi
chestia aia a lui în orificiul elegantei mele mame.
— Ba da, bineînţeles că asta a făcut.
Vocea Micii Roşcate a sărit în sus ca o broască.
— Dacă nu ar fi făcut-o, de unde crezi că ai apărut, te-au
cules din gunoi sau ai răsărit dintr-o piatră?!
Atât gunoiul, cât şi piatra m-au lăsat fără vorbe.
Mica Roşcată a continuat, pe un ton precipitat:
— Xiang Xiang, crede-mă. Părinţii tăi s-au regulat ca să te
aibă pe tine. Pun pariu că s-au regulat bine de tot şi că au
încercat tot felul de poziţii potrivite şi s-au distrat nespus de mult.
Altfel nu te-ai fi făcut aşa de frumoasă!
— Ce are de-a face cu frumuseţea?
— Dacă un cuplu se regulează cu plăcere, qi care se revarsă
dintr-unul într-altul este neobişnuit de bună şi asta dă
întotdeauna naştere la bebeluşi frumoşi.
Mi-am aţintit privirea asupra feţei de cartof a Micii Roşcate,
asupra ochilor ei de broască, nasului de mops, şi era cât pe-aci să
izbucnesc.
— Atunci părinţii tăi s-au urât cu înverşunare, dar m-am
oprit la timp.
5
Cele Cinci Cărţi Clasice (Cartea schimbărilor, Cartea odelor, Cartea riturilor, Cartea
istoriei. Analele de primăvară şi toamnă) constituie baza de studiu a confucianismului (n.t.).
 Tocmai atunci am auzit vocea lui Fang Rong răsunând de jos.
— Ce faceţi acolo sus, discutaţi operele clasice ale lui
Confucius? Coborâţi de-ndată!
Asta ne-a încheiat discuţia. Mica Roşcată m-a ajutat grăbită
să îmbrac haine curate, apoi m-a însoţit la parter.
În coridorul care ducea în sufragerie a fost cât pe-aci să leşin
de la mirosul mâncării. Apoi am zărit diversele feluri – peşte fiert
întreg în aburi, crevete cu usturoi, crabi în ghimbir şi hajme, ţipar
înăbuşit în sos de usturoi prăjit, pulpe de iepure, limbă de
căprioară, supă de broască-ţestoasă – şi am început să salivez.
Fang Rong i-a făcut semn Micii Roşcate să se îndepărteze, apoi
mie să mă aşez între ea şi Wu Qiang.
Mi-a netezit părul.
— Vezi, Xiang Xiang, dacă eşti cuminte, vei avea întotdeauna
astfel de bunătăţi. Acum mănâncă şi bea.
Ea şi Wu Qiang au început să-mi îngrămădească mâncare în
farfurie şi să-mi toarne vin în cupă.
— Mulţumesc, Mamă şi De, am spus, simţindu-mă de data
aceasta cu adevărat recunoscătoare.
Apoi am înfulecat şi am băut, până când mi-am pierdut din
nou cunoştinţa.

4
Întrunirea elegantă

După vremea petrecută în camera întunecată, mi-am dat

seama că viaţa în Pavilionul Florii de Piersic nu era chiar atât de
grozavă pe cât păruse la început. Devenisem, de asemenea, deşi
fără voie, femeie. Cu toate acestea, pe măsură ce trecea timpul,
eram prea ocupată să-mi însuşesc artele – şi prea speriată –
pentru a mă mai gândi la viitorul meu. În fiecare săptămână
aveam lecţii de cântat şi pipa, de pictură şi caligrafie, iar în
fiecare zi trebuia să exersez cinci sau şase ore fără odihnă.
Odată am fost atât de epuizată, încât am rugat-o pe mama
să-mi acorde o pauză. Un rânjet larg s-a întins pe faţa ei
cărnoasă.
— Aii-ya! Xiang Xiang, – s-a bătut ea cu degetul în piept.
— Crezi că eu voi avea de profitat de pe urma lecţiilor tale?
Mi-a pus degetul gras pe frunte şi m-a împins.
— Tu vei profita, prostănaco, TU!
 S-a oprit să-şi tragă suflarea.
— Aşteaptă până vei ajunge celebră, poate atunci vei şti să o
apreciezi pe mama ta, care te-a obligat să iei toate aceste lecţii!
Dintre toate artele, cel mai mult îmi plăcea să cânt la pipa,
lăuta cu patru corzi. Pe de-o parte, fiindcă îmi plăcea sunetul
instrumentului, pe de altă parte, pentru că o plăceam pe Perla,
profesoara mea. Îmi făcea nespus de multă plăcere să-i privesc
bărbia înclinată, buzele ţuguiate şi degetele suple care hoinăreau
pe corzile instrumentului, precum fluturii care dansează din
floare în floare. În afară de aceasta, camera ei era diferită de a
mea. Mă fascinau perdelele de mătase, aşternuturile brodate,
masa de toaletă cu blat de marmură, oglinda aurită, ceasul
occidental cu ornamente şi portretele unor femei frumoase. Ori de
câte ori mă aflam acolo, privirea mea nu mai contenea să
cerceteze obiectele frumoase şi, în acelaşi timp, inhalam parfumul
amestecat al florilor, al beţigaşelor parfumate şi al trupului
înmiresmat al Perlei.
Mai mult decât atât, eram intrigată de puterea ei magică
— Bărbaţii deveneau flămânzi şi neastâmpăraţi, ori de câte
ori se aflau la o distanţă de cincizeci de metri de ea. Când o
zăreau, se întindeau avizi, ca pisicile care vor să prindă cu
lăbuţele peşti, după un obraz, un braţ, un picior, un şold, un sân.
Din cauza programului încărcat, nu prea mai aveam timp
acum să mă gândesc la „sora bunicii” sau la „regulatul” descris de
Mica Roşcată.
Din acea zi, Mica Roşcată fusese atât de ocupată să-şi
îndeplinească îndatoririle, încât nu ne-am mai putut continua
discuţia, când ne întâlneam din întâmplare pe coridor sau în
curte. În ceea ce o priveşte pe Fang Rong, deşi îmi promisese că
mă va lămuri în curând în privinţa regulatului, în realitate era
prea ocupată să le muştruluiască pe surori, să facă plecăciuni în
faţa oaspeţilor importanţi sau să se desfete cu registrul ei de
contabilitate, în timp ce lovea cu degetele ca nişte cârnaţi bilele
groase ale abacului.
Totuşi, mai prindeam uneori câte o frântură a acestui mister,
pe ici, pe colo, în pavilion.
— Cerule, cum îşi imaginează că poate intra, când sora
bunicii stă chiar acolo între noi!
— E adevărat că frăţiorul lui e subnutrit?
— Ştii cum e când cade o scobitoare într-o fântână?
 Deşi acum nu mai eram complet ignorantă în privinţa
regulatului, continua să-mi pară, în numeroase privinţe, de
neînţeles. Dar pe cine să întreb? încercasem deja, desigur, să o
întreb pe Perla, după încheierea lecţiilor de pipa, dar fie era
obosită, fie se grăbea să întreţină un oaspete.
— Ah, Xiang Xiang, spunea scuzându-se, mama m-a rugat să
te învăţ, dar acum chiar nu am dispoziţia necesară.
Nu-mi dădeam seama dacă era într-adevăr atât de epuizată şi
ocupată, sau pur şi simplu nu avea tragere de inimă, însă de
vreme ce mama o însărcinase să mă înveţe, socoteam că e de
datoria ei să-mi satisfacă până la urmă curiozitatea în legătură cu
regulatul.
N-am mai avut însă nicio şansă să o iau pe Perla la întrebări,
deoarece acum toată lumea din pavilion era ocupată cu pregătirile
pentru Anul Nou Lunar. Mama le poruncise servitorilor şi
slujnicelor să spele geamurile, să frece podelele şi să lustruiască
mobila. Uşile au fost împodobite cu lampioane colorate şi hârtie
roşie aducătoare de noroc. Servitorii au adus draperia roşie
brodată cu o sută de fructe (simbolul longevităţii), pentru a
acoperi marele jilţ îuohan din camera de primire a oaspeţilor. De
laturile patului au legat două tulpini de bambus, simbolizând
ascensiuni frecvente (deoarece bambusul creşte foarte înalt). În
ajunul Anului Nou, am stat cu toţii şi am aşteptat să vedem care
oaspete avea să sosească primul şi să aprindă lumânările
phoenixului şi ale dragonului roşu.
În prima zi a Anului Nou, servitorii au aprins artificii pentru a
alunga vechiul an şi spiritele rele şi pentru a întâmpina noul an.
Râsetele, glumele şi urările au umplut sălile de oaspeţi, de afaceri
şi de banchete ale pavilionului. După ce mama şi De ne-au dus să
ne rugăm în faţa tuturor zeilor şi zeiţelor, mătuşica Ah Ping a
adus patru tăvi mari de argint pline cu dim sum. În spiritul noului
an, oaspeţii şi-au îngăduit să risipească bani – plătind mai mult
decât era necesar pentru mâncare, dând bacşişuri tuturor celor
care le ieşeau în cale şi jucând jocuri de noroc pe mize mari.
În zece ianuarie am numărat banii mei norocoşi şi am fost
încântată să constat că aveam aproape zece monede de argint
— Care mi-au fost însă imediat înhăţate de mama. Pentru
facturi, a spus. Nefericită, m-am dus la bucătărie să-mi caut
consolare la Guigui. Căţeluşul a fost atât de fericit să mă vadă,
încât, deşi era ocupat să înfulece resturile de mâncare, şi-a ridicat
privirea spre mine şi a dat din coadă.
L-am luat în braţe şi mi-am frecat faţa de blăniţa lui caldă,
pufoasă.
— Guigui, ai fost cuminte?
A dat din cap, apoi m-a lins pe faţă, lăsându-mi bucăţele de
carne pe jumătate mestecată pe obraji.
După câteva zile, după ce trecuse în sfârşit agitaţia Noului
An, m-am dus în camera Perlei pentru o nouă lecţie de pipa. Am
constatat surprinsă că Perla nu pregătise, ca de obicei,
instrumentul. În schimb îşi desena atentă sprâncenele în faţa
oglinzii, fredonând o melodie. De ce se căznea atâta cu cele două
linii subţiri, în loc să acordeze cele patru corzi?
Am afişat cel mai plăcut zâmbet al meu.
— Soră Perlă, azi nu avem lecţie?
A ridicat din sprâncene şi mi-a aruncat o privire ciudată în
oglinda ei aurită, artistic incrustată.
— Lasă lecţia de pipa. Astă-seară am să te învăţ alte lucruri.
Înainte de a apuca să întreb: „Ce zici de o lecţie de regulat?”,
m-a privit cu coada ochilor ei alungiţi de phoenix.
— Am auzit că ai fost închisă în camera întunecată cu ceva
timp în urmă?
Am încuviinţat din cap.
— Şi ţi-ai învăţat lecţia de cameră întunecată?
N-am ştiut ce să răspund, aşa că am încuviinţat din nou din
cap.
— De ce ai fugit din Pavilion?
— Să-mi conduc mama la tren.
— Te-a costat mult.
Am tăcut; Perla a întrebat:
— Unde a plecat?
— Să găsească refugiu într-un templu budist din Peking.
Perla a început să râdă cu lacrimi. Mâna îi tremura şi a făcut
o mişcare greşită, care i-a strâmbat sprânceana. După ce s-a
liniştit în sfârşit, şi-a scos o batistă de sub brăţara de jad, şi-a
tamponat ochii şi şi-a şters sprânceana.
— Soră Perlă, ce e aşa de comic?
A lovit uşor cu o unghie roşie în imaginea mea din oglindă.
— Ha, nu ţi se pare comic? Curând, mama ta va fi călugăriţă,
iar tu curvă, nu-i aşa?
— Dar eu nu…
 — Xiang Xiang, crezi că aici te hrănesc, te îmbracă şi îţi dau
lecţii de arte pentru nimic? Crezi că Pavilionul Florii de Piersic e o
organizaţie caritabilă? Sau o şcoală de arte finanţată de guvern?
M-a bătut uşor pe cap.
— Cu cât îţi pierzi iluziile mai repede, cu atât mai bine,
înţelegi?
S-a oprit să-şi refacă sprânceana.
— Ştii, uneori nu e chiar atât de rău să fii prostituată. Mai
ales dacă devii celebră şi întâlneşti pe cineva suficient de bogat,
care te iubeşte suficient de mult pentru a te răscumpăra şi a te
duce acasă la el, să devii a cincea sau a şasea lui concubină.
S-a întors să mă ciupească de obraz cu degetele ei subţiri ca
nişte păianjeni.
— E clar, curvă mică?
Era cât pe-aci să protestez, când mi-am amintit vorbele
mamei.
Dă-ţi silinţa să te înţelegi bine cu toată lumea şi să nu
pricinuieşti nimănui necazuri, altfel nu vei avea un acoperiş
deasupra capului şi nici măcar o fiertură subţire de orez să-ţi
încălzească stomacul.

În afară de aceasta, când ţi se aruncă adevărul în faţă ca un

nor de praf, cum poţi reacţiona altfel decât înghiţindu-l?
Am înghiţit prin urmare în sec şi m-am silit să zâmbesc.
— Da, soră Perlă.
Perla s-a întors să-şi privească faţa pudrată în oglindă.
Frumoasă şi nemişcată, semăna acum cu o statuetă graţios
sculptată a Zeiţei Milosteniei, Guan Yin, care dă mereu ascultare
strigătelor de ajutor.
Atunci i-am adresat întrebarea pe care o ţinusem în mine
atâta vreme:
— Soră Perlă, ce înseamnă a regula?
— Xiang Xiang!
Mi-a aruncat o privire dojenitoare în oglindă.
— E un cuvânt foarte vulgar.
— Dar pe ăsta îl folosesc mama şi Mica Roşcată.
— Da, şi eu, dar e un cuvânt folosit de adulţi, nu de fetiţe ca
tine.
— Dar, soră Perlă, nu mai sunt o fetiţă. Am devenit femeie!
— Ah, chiar aşa?
 A ridicat din sprâncene.
— Asta înseamnă că ai fost regulată, da?
Cuvintele ei m-au străpuns ca acul unei albine. Am strigat:
— Nu, sigur că nu!
A râs, dezvelind un şir de dinţi albi ca perlele.
— Bine, nu ai fost regulată, încă nu, aşa-i?
Apoi m-a privit cu mustrare.
— Xiang Xiang, în loc să spui regulat, ai putea spune
împreunarea cerului cu pământul, echilibrarea elementelor yin şi
yang sau stârnirea norilor şi a ploii.
Mi-a făcut cu ochiul.
— Dar de ce te grăbeşti să afli despre toate acestea, eşti atât
de nerăbdătoare să devii o curvă regulată?
De data aceasta mi-am ţinut gura.
A zâmbit cu cochetărie.
— Nu ţi-a explicat deja Mica Roşcată ce înseamnă a regula?
Înainte de a apuca să răspund, chipul Perlei a devenit serios.
— Oricum, mama îţi va da curând cărţi despre jocurile
secrete. Să faci bine să le studiezi cu atenţie, iar dacă ai
nelămuriri, să vii la mine să mă întrebi.
— Tu ai cărţile astea?
— Eu nu mai am nevoie de ele, zise ea, lovindu-şi uşor
fruntea, totul e aici.
După aceea s-a întors spre oglindă şi a continuat să-şi
aranjeze machiajul, până când sprâncenele ei au semănat cu
două frunze subţiri. Am înţeles că trebuia să lăsăm subiectul
regulatului.
După ce Perla a făcut ultimele retuşuri la sprâncenele ei, s-a
întors şi m-a privit în ochi.
— Xiang Xiang, la noapte voi întreţine oaspeţii unei mari
petreceri şi – m-a ciupit de bărbie – tu mă vei însoţi, vrăjitoare
mică şi norocoasă.
Cuvintele ei m-au luat prin surprindere. Nu mă aşteptasem
să fiu invitată în afara pavilionului atât de curând.
— Soră Perlă, cine m-a invitat?
Căldura din glasul ei a dispărut brusc. Ochii i s-au îngustat.
— Un om de afaceri foarte bogat. Să nu-ţi imaginezi însă că
eşti deja atât de irezistibilă încât te-a invitat pe tine. Pe mine m-a
invitat, înţelegi? Tu mă vei însoţi doar.
Am încuviinţat din cap. Lacrimile mi-au inundat ochii, dar nu
aveam de gând să le las să curgă.
Văzând că mă podidea plânsul, glasul Perlei şi-a redobândit
tonul cald.
— Ha, Xiang Xiang, ar fi cazul să începi să-ţi cunoşti propria
valoare. Nu ştii că ai devenit deja destul de celebră? Oamenii au
întrebat de tine, „Cine e fata aceea drăguţă cu două gropiţe
fermecătoare?” Unul a spus chiar, „E atât de frumoasă, încât într-
o bună zi va deveni cu siguranţă o ming ji!”
Ming ji – o prostituată respectată. Cum ar fi oare?
Perla şi-a ridicat braţul şi s-a parfumat la subsuoară.
— Nu e niciodată prea devreme pentru a fi remarcată,
prostuţo. Viaţa e scurtă aici şi tinereţea nu străluceşte o
eternitate.
S-a pregătit în faţa oglinzii – şi-a ridicat bărbia, şi-a coborât
privirea, şi-a umezit buzele, şi-a înălţat umerii astfel încât halatul
de baie a alunecat dezvelind carnea ei albă, netedă, şi şi-a
mângâiat sânii cu degetele cu unghii roşii. Apoi a început să recite
o poezie:
— Când o floare înfloreşte, culege-o. Nu aştepta până când
nu mai rămâne nimic altceva decât o ramură goală.
După aceea, s-a întors spre mine, şi, pe un ton sentimental,
m-a întrebat:
— Înţelegi poezia, Xiang Xiang?
Am încuviinţat din cap, prea tristă pentru a spune ceva.
Perla îşi terminase în sfârşit machiajul. S-a îndreptat spre
dulap şi şi-a dat jos halatul de baie. Am scos un strigăt scurt;
— Nu mai avea niciun fir de aţă pe ea!
Mi-a făcut cu ochiul şi a chicotit.
— N-ai mai văzut niciodată un trup gol, ha?
Am scuturat din cap, privindu-i ţintă sânii ridicaţi, burta
uşor proeminentă şi luxurianta zonă neagră dintre coapsele ei
albe, care semăna cu cerneala groasă pe care profesorul meu de
pictură, domnul Wu, o aşternea pe hârtia de orez.
Perla nu părea deloc deranjată de privirile mele scrutătoare.
A spus:
— Ai face bine să te obişnuieşti, Xiang Xiang. Pentru că, te
rog să mă crezi, foarte curând vei vedea o mulţime. Dar ia aminte,
a rânjit ea, trupurile pe care le vei vedea şi vei învăţa să le
satisfaci sunt foarte diferite de ale noastre. Aparţin acelor chou
nanren!
 Bărbaţi împuţiţi.
Preţ de o clipă am tăcut amândouă, apoi am izbucnit în râs,
fără să ne putem opri. În acea clipă trecătoare m-am gândit că o
plac foarte, foarte mult pe Perla.
În seara aceea era deosebit de atrăgătoare. Rochia roşie de
mătase, pe care era brodat un phoenix auriu, se lipea atât de
strâns de corpul ei, încât pasărea părea să-i fi fost pictată pe
piele. Gulerul înalt al jachetei îi înfăşură gâtul ca petalele care
învelesc un boboc de floare – faţa ei de forma oului de gâscă, la
care râvneau atâţia. Îşi prinsese părul lung într-un coc lejer la
ceafă şi îl parfumase cu ulei de floare de osmanthus. Îşi
împodobise cele trei-mii-de-fire-ale-neplăcerilor cu flori proaspete
de prun şi un fluture din aur lucrat în filigran. Buzele ei, vopsite
în roşu-aprins, uşor bosumflate, păreau să tânjească după rouă
dulce a vreunui elixir exotic. Doi cercei de jad – ca doi ochi verzi –
sclipeau enigmatic.
— Soră Perlă, eşti minunată! Am adulmecat parfumul pe care
îl răspândea.
M-a ciupit drăgăstos de obraz.
— Mulţumesc, Xiang Xiang.
Dar avea o privire tristă.
— Frumuseţea e tot ce avem, a oftat, adică, în afară de
farmec.
A urmat o pauză lungă, apoi dispoziţia i s-a schimbat din
nou; acum mă scruta cu o privire jucăuşă.
— Xiang Xiang, şi tu eşti o târfuliţă foarte drăguţă. Hai, acum
îmbracă-te.
Mi-a ales o bluză şi o pereche de pantaloni din mătase din
dulapul ei şi mi le-a întins. După ce m-am îmbrăcat, Perla a spus:
— Bine, acum lasă-mă să te ajut să te machiezi.
Când am fost în sfârşit gata de plecare, ne-am privit în
oglindă. Spre surprinderea mea, arătam cu totul altfel – cu cel
puţin cinci ani mai în vârstă. Bluza şi pantalonii verzi cu flori roz
de prun, deşi puţin largi, îmi veneau foarte bine – parcă înflorise
primăvara de pe bustul meu până pe picioare. Puşi în evidenţă de
fardul roz şi de tuşul negru de pleoape, ochii mei aveau o
luminozitate pe care nu o remarcasem până atunci. Pomada cu
scorţişoară din părul meu părea să-mi transforme cele trei-mii-de-
fire-ale-neplăcerilor într-o misterioasă oglindă neagră.
— Suntem frumoase, nu-i aşa? a întrebat Perla, alintându-se
ca o pisică.
M-am simţit deopotrivă prea timidă şi prea emoţionată pentru
a-i răspunde.
A apucat o haină de blană şi un şal de lână de pe canapea.
— Acum haidem să ne punem farmecul în funcţiune! a
exclamat, mi-a aranjat şalul în jurul umerilor şi m-a împins afară
din cameră.
Chiar atunci ne-a ieşit în cale Fang Rong, care se apropia cu
paşi grăbiţi pe coridor. Sânii ei uriaşi se unduiau ca valurile sub
jacheta roşie brodată.
— Perla, grăbeşte-te, domnul Chen e încă într-o şedinţă, dar
maşina lui aşteaptă deja jos. De şi cu mine vom veni din urmă cu
altă maşină.
Mama m-a studiat câteva clipe lungi, ca o ghicitoare care
măsoară din priviri un nou client, mormăind:
— Ah, ce frumoasă! Dovadă că ochii mei bătrâni şi ageri sunt
şi acum la fel de ascuţiţi ca un satâr!
În faţa pavilionului aştepta o maşină mare, neagră şi
lucioasă. Zărindu-ne, şoferul în uniformă şi chipiu a venit pe
partea noastră şi ne-a deschis uşa.
Pe când încercam să mă caţăr înăuntru, Perla m-a tras afară.
— Xiang Xiang, încetează! E foarte vulgar. Uită-te la mine.
S-a lăsat pe banchetă, apoi şi-a tras încet, cu o mişcare
legănată, picioarele înăuntru. Prin despicătura rochiei i-am zărit
pielea albă a coapsei.
— Dar, soră Perlă, am şoptit neliniştită, să nu mă audă
şoferul, ţi se vede coapsa, chiar şi lenjeria de corp!
Când am urcat şi eu în maşină, Perla se uita în oglinda
retrovizoare, netezindu-şi părul. Îşi privea încă imaginea
reflectată, când a spus:
— Asta-i şi ideea, prostuţo.
Maşina s-a pus în mişcare. Eram atât de bucuroasă că
ieşeam din pavilion, încât n-am scos niciun cuvânt tot drumul,
lăsându-mi privirea să alunece încolo şi-ncoace pentru a cuprinde
întregul peisaj pe lângă care treceam.
După numeroase cotituri, maşina a oprit în final în faţa unei
clădiri vechi, cu acoperişul din ţigle roşii şi pereţii albi. Am
coborât împreună cu Perla din maşină şi ne-am îndreptat spre
poartă. Deasupra se aflau patru caractere mari caligrafiate în
stilul semicursiv: SALA NEMURITORILOR COCORUL ALB.
 M-am întors spre Perla şi am întrebat-o:
— Ce este sala nemuritorilor?
— Un templu taoist.
Ce legătură aveau prostituatele cu taoiştii şi templele?
Când am păşit pe poarta purpurie, am întrebat în sfârşit:
— Soră Perlă, de ce se organizează o petrecere într-un
templu?
— Ah, Xiang Xiang.
Perla mi-a aruncat o privire dojenitoare, petrecerea la care
vom participa astăzi este deosebită, o yaji – o întrunire elegantă.
Astă-seară vei întâlni o mulţime de persoane importante şi celebre
– artişti, învăţaţi, poeţi, actori, înalţi funcţionari guvernamentali.
Oricum, ai noroc că ai fost invitată, poţi începe să guşti aroma
artelor.
S-a oprit pentru a mă privi cu înţeles.
— Adică, numai dacă vrei să ajungi o ming ji. Vrei?
Nu ştiam ce să răspund, da sau nu. Poate ambele.
„Da”, pentru că mi-ar fi plăcut să ajung să fiu respectată,
„Nu”, pentru că, se înţelege de la sine, îmi repugna până şi ideea
de a fi prostituată. Totuşi, ştiam că acele două cuvinte aveau
împreună o cu totul altă semnificaţie. La pavilion citisem poezii
minunate şi văzusem picturi splendide ale unor femei – inclusiv
ale Perlei – care purtau acest titlu. Persoanele cultivate nu le
dispreţuiau, ci le respectau profund
— Pentru frumuseţea lor, desigur, dar chiar mai mult pentru
numeroasele lor talente şi aerul detaşat de artiste.
Încă mă mai întrebam dacă să răspund da sau nu, când,
spre surprinderea şi fără voia mea, capul începuse deja să mi se
mişte de sus în jos ca pisălogul în mojar.
Perla mi-a şoptit atunci la ureche:
— Bineînţeles, vor fi de faţă şi oameni de afaceri neciopliţi, şi
persoane rele precum poliţişti, politicieni, şi chiar membri ai
tong6.
N-am mai spus nimic, până când am păşit în curtea în care
se ţinea petrecerea.
Am scos un ţipăt scurt.
Era cel mai minunat loc pe care îl văzusem vreodată. Am
inspirat aroma mâncărurilor şi parfumul dulce de tămâie.

6
Mafia chineză.
Lampioane colorate de diverse dimensiuni şi forme erau atârnate
de crengile prunilor, legănându-se şi sclipind în adierea serii.
Piersici strălucitoare crescuseră cât un cap de copil; un iepure îmi
urmărea toate mişcările; un crap strălucea portocaliu; un cal
mergea la trap în vânt; un dragon fioros îşi întindea ghearele
avântându-se în zbor.
Pe diverse mese erau aranjate foi de hârtie de orez, pensule,
pietre pentru cerneală, servicii de ceai, vase cu vin, tăvi cu gustări
şi platouri de dini suni. Mă plimbam cu Perla încolo şi încoace,
privindu-le pe surorile care pictau, recitau poezii ori cântau arii
din opere Peking sau Kun, în vreme ce altele cochetau cu gărzile
şi servitorii. Câţiva bărbaţi şi-au arcuit sprâncenele şi ne-au
zâmbit când am trecut pe lângă ei. Rouă se aşezase pe florile de
prun, iar crapii aurii îşi legănau cozile în bazinul cu peşti.
Soseau tot mai mulţi oaspeţi. Bărbaţii păreau impozanţi în
robele lor scumpe sau costumele croite după ultima modă –
înfăţişarea lor te inimida. Surorile erau şi ele la înălţime – trupuri
mlădioase ca sălciile, învelite în mătăsuri, păr lucios plin de
podoabe, un machiaj perfect şi mâini delicate care umpleau pipe
de apă, ciocneau pahare, netezeau părul pomădat, mângâiau
obraji graşi sau chiar se adânceau în buzunare umflate.
Curând am fost însă cuprinsă de un sentiment de vinovăţie.
În cele cincisprezece minute de când mă aflam în acest templu, o
dădusem complet uitării pe mama. Acum se afla probabil în
mănăstirea lipsită de podoabe, recitând sutre şi lovind peştele de
lemn pentru a strânge însuşiri bune pentru mine.
— Frumos, nu-i aşa? Perla m-a ciupit de cot, trezindu-mă din
starea meditativă.
— Am ajuns devreme, hai să admirăm lampioanele, înainte
să sosească domnul Chen, barosanul meu.
M-a condus pe lângă servitoarele care aranjau mâncărurile şi
băuturile sub privirile scrutătoare ale lui Fang Rong şi Wu Qiang.
Apoi s-a oprit în faţa unui copac înalt. Atârnate de lampioane
se legănau fâşii de hârtie de orez cu inscripţii caligrafice.
Tocmai voiam să citesc caracterele, când glasul argintiu al
Perlei a răsunat lângă urechea mea.
— Xiang Xiang, ştii că astă-seară e yuanxiao, Sărbătoarea
Lampioanelor?
M-a cuprins tristeţea. Cunoşteam yuanxiao, desigur –
sărbătoarea care celebra tuanyuan, reuniunea de familie. Dar
tatăl meu murise, iar mama mea se afla la mii de kilometri
depărtare. Trecuseră patru luni şi nu primisem încă nicio veste de
la ea, deşi promisese să-mi scrie. Fără familie, cum aş fi putut
sărbători reuniunea de familie? Cu un an înainte, cu aceeaşi
ocazie, mama pregătise o cină delicioasă, iar Baba atârnase
lampioanele mele preferate, în formă de păun şi de zeiţa lunii,
Chang E. După ce am mâncat găluştele dulci care simbolizau o
reuniune fericită, părinţii mei m-au dus în Grădina Yu din oraşul
vechi. Ne-am plimbat prin faimosul peisaj şi am admirat
lampioanele, focurile de artificii, acrobaţii, jonglerii, dansurile de
lei. După ce am obosit de atâta plimbare şi trăiri intense, Baba
ne-a condus la un stand ambulant ca să savurăm ceai aromat cu
iasomie.
Pe urmă am mers să citim ghicitorile. Baba, care cunoştea
bine literatura şi toate Cele Cinci Cărţi Clasice, reuşea aproape
întotdeauna să rezolve toate ghicitorile dificile, astfel încât mereu
câştiga o mulţime de premii. Aşa ajunsesem şi eu foarte bună la
rezolvarea ghicitorilor. Cu un an înainte, Baba câştigase un
evantai cu o poezie:
Anul trecut de yuanxiao, lampioanele au strălucit ca lumina
zilei.
Când luna s-a înălţat în vârfurile copacilor, îndrăgostiţii s-au
întâlnit în amurg.
Anul acesta de yuanxiao, luna şi lampioanele sunt din nou
aici, însă persoanele de anul trecut au dispărut.
Tot ce a mai rămas sunt lacrimile care umezesc mânecile
veşmântului meu de primăvară.
Această poezie foarte cunoscută aparţine poetului Ouyang
Xiu din perioada dinastiei Song. Baba îmi spusese că, deşi poezia
părea tristă, avea în realitate un mesaj optimist.
— În trecut, femeilor şi fetelor nu li se permitea să umble
singure în afara propriei gospodării. Această regulă era însă
anulată cu ocazia sărbătorii yuanxiao, când femeile măritate
ieşeau să se distreze, iar fetele tinere îşi puteau întâlni iubiţii, sub
pretextul că merg să admire lampioanele. Poezia încurajează prin
urmare libertatea de a căuta iubirea.
Baba mă mângâiase drăgăstos pe cap.
— Xiang Xiang, când vei fi mare, nu voi angaja un peţitor să-
ţi găsească un soţ. Vei fi liberă să alegi persoana pe care o iubeşti.
Acum, amintindu-mi de Baba şi poezia lui, am fost năpădită
de tristeţe. Poate că mesajul ei, aşa cum îl interpretase Baba, era
într-adevăr unul de bun augur, însă premoniţia pe care o
conţinea rămăsese neobservată de el. Anul acesta, lampioanele
erau aici, însă atât mama, cât şi Baba dispăruseră, lăsând în
urmă doar lacrimile care îmi udau veşmântul de iarnă.
Văzând că sunt pe punctul de a izbucni în plâns, Perla a
afişat zâmbetul larg şi dulce pe care îl păstra de obicei pentru
clienţii ei barosani.
— Haide, fii veselă, Xiang Xiang! Plai să ne uităm la ghicitori.
Mi-am şters colţurile ochilor şi am început să citim în gând o
ghicitoare. Tocmai voiam să dau răspunsul, când am simţit o
mână pe umăr. Era mâna Perlei, iar lângă ea se înălţa un bărbat
în jur de treizeci de ani – cu ochi mari şi flămânzi, frunte înaltă,
pomeţi pronunţaţi şi un braţ lung înfăşurat în jurul taliei înguste
a Perlei.
Şi-a apropiat faţa îmbujorată de chipul fardat al Perlei şi a
spus, de parcă tocmai înghiţise o bilă de foc:
— Micuţă Perlă, ştiu că astă-seară va trebui să-i ţii companie
domnului Chen, dar înainte ai putea…
Perla şi-a înşfăcat evantaiul, l-a deschis şi a început să-şi
facă energic vânt, aproape împingându-l cu şoldul pe tânărul
bărbat.
— Yor! De când acordă atenţie renumitul nostru pictor
talentat unei femei simple ca mine?
— Nu, Perlă, eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o
vreodată, stăpâna visurilor mele.
Perla i-a făcut un semn de respingere cu mâna.
— Atunci mergeţi să vă culcaţi acum şi vă voi vizita mai
târziu în vis.
Bărbatul a părut nedumerit. Perla mi-a făcut cu ochiul,
arătând în acelaşi timp spre mine.
— Jiang Mou, daţi-mi voie să v-o prezint pe sora mea mai
mică, Xiang Xiang.
Apoi s-a întors spre mine şi mi-a spus pe un ton poruncitor:
— Xiang Xiang, arată-ţi respectul faţă de domnul Jiang, cel
mai celebru realizator de portrete în ulei din Shanghai. Dacă ai
noroc şi eşti cuminte, poate că într-o bună zi va fi dispus să te
picteze şi să te facă celebră.
— Aşa veţi face, domnule Jiang? am întrebat, simţind cum
îmi urcă roşeaţa în obraji.
 — Dacă aşa spune sora ta, a răspuns Jiang Mou, măsurând-
o din priviri pe Perla.
Perla şi-a continuat conversaţia politicoasă cu domnul Jiang,
aruncându-i priviri cochete şi atingându-l cu braţele şi degetele ei
fine. În cele din urmă i-a şoptit ceva la ureche şi i-a făcut semn să
plece, la care celebrul portretist s-a retras ca un câine ascultător.
Perla s-a întors spre mine.
— Xiang Xiang, hai să mai citim o dată.
Lampionul pe care-l alesesem avea forma unui cocoş, iar
ghicitoarea era caligrafiată în stilul semicursiv:

Corpul ei poate sparge burţile spiritelor rele Suflul ei e

asurzitor ca tunetul Sunetul ei sfâşie cerul şi rupe pământul Dar
dacă priveşti înapoi, nu a mai rămas decât o grămăjoară de
cenuşă, (un obiect)
Am strigat spre Perla:
— Petarda!
S-a întors spre mine şi m-a privit cu admiraţie:
— Bine, Xiang Xiang, acum citeşte-o pe asta.
A arătat spre un phoenix.
Faţa frumoasă ca luna nouă, iar urechile alerte ca ale
bufniţei de noapte.
Zece mii de braţe se întind spre zece mii de glasuri disperate.
(un personaj)
N-am stat pe gânduri nici de data aceasta:
— Guan Yin, Zeiţa Milosteniei, care dă ascultare strigătelor
celor nevoiaşi şi le vine în ajutor!
Perla mi-a făcut cu ochiul.
— Foarte bine, eşti chiar isteaţă, hm?
Apoi a arătat spre un lotus.
— Hai s-o vedem şi pe asta!
În acel moment, zgomotul unei explozii a cutremurat aerul.
— O, Cerule! a strigat Perla, cineva a fost împuşcat!
— De unde ştii?
— Nu e prima dată când se întâmplă. E cumplit. Hai să
vedem pe cine a lovit norocul.
Perla m-a apucat de braţ şi am alergat spre locul de unde
venise zgomotul.

5
 Luna de primăvară

Ne-am făcut loc prin mulţimea care se îngrămădise la locul

incidentului şi ne-am uitat cu gurile căscate.
Mi-a întors privirea o pereche de ochi care licăreau trişti.
Erau aceiaşi ochi care, ascunşi în crângul de bambus, îmi
urmăriseră fiecare pas.
Perla a oftat, însă nu părea foarte nefericită.
— Am ştiut că, mai devreme sau mai târziu, asta i se va
întâmpla Lunii de Primăvară.
Mi-am întins gâtul pentru a vedea mai bine şi am zărit-o pe
fata cu ochii trişti gemând încolăcită pe jos. Din braţ i se scurgea
sânge şi îi păta mâneca verde a rochiei.
Am răbufnit:
— O, Cerule, să chemăm poliţia!
O voce aspră a tunat.
— Cine a spus să chemăm poliţia?!
Am simţit cum mă trage cineva de mânecă. Perla mi-a
aruncat o privire tăioasă ca să-mi ţin gura.
Aerul devenise brusc rece ca gheaţa.
Voce Aspră a râs sfâşiind aerul.
— Ha! Ha! Ha! mai e cineva aici care nu ştie că eu sunt şeful
poliţiei?
Întorcând capul în direcţia vocii, privirea mi-a căzut pe figura
cea mai diabolică pe care o văzusem vreodată. Era a unui bărbat
solid, cu ten închis şi pomeţi pronunţaţi, care ieşeau în afară pe o
faţă lată, grosolană. Ochii erau două tăieturi, iar pupilele îi
scăpărau ca nişte şoareci prinşi într-un jgheab îngust. Corpul lui
pătrăţos, îndesat într-o uniformă rigidă de culoarea găinaţului,
părea un cadavru.
Apoi, spre marea mea surprindere, nimeni – nicio soră,
niciun servitor, niciun oaspete, nici măcar Fang Rong sau Wu
Qiang – nu s-a oferit să o ajute pe sărmana fată. Toţi stăteau
înţepeniţi, picioarele lor păreau să fi prins rădăcini, iar ochii li se
mişcau de la Luna de Primăvară la şeful poliţiei şi înapoi.
Când privirea bărbatului i-a cercetat pe toţi cei de faţă, ca o
mitralieră care trage în surdină, toţi şi-au plecat capetele,
uitându-se ţintă la pantofi. Şeful a scuipat-o pe Luna de
Primăvară, saliva s-a împrăştiat în toate direcţiile, sclipind în
lumina lampioanelor.
 — Să i-o trag mă-tii, curvă împuţită! Nu te-a învăţat nimeni
să nu spui niciodată nu unui şef al poliţiei? Hm? împuţita!
Fang Rong i-a dat la o parte pe ceilalţi şi s-a apropiat de Luna
de Primăvară, dar, spre uluirea mea, în loc să-i ofere ajutorul sau
să o consoleze, a scuipat-o şi ea – cu şi mai multă furie decât
cadavrul mânios.
— Târfă ieftină cu viaţă scurtă, proasto! Nu ţi-am spus eu
mereu să nu spui niciodată nu distinşilor noştri oaspeţi?!
Apoi s-a întors spre şeful poliţiei, cu buzele încreţite într-un
rânjet atât de larg, încât mi-era teamă că-i va smulge toţi dinţii.
— Îmi pare atât de rău, şefule Che, dar vă jur pe onoarea lui
Buddha şi a lui Guan Yin şi a cinstitului Zeu cu Sprâncene Albe
şi a tuturor strămoşilor mei că aşa ceva nu se va mai întâmpla.
Şeful i-a aruncat lui Fang Rong o privire ucigătoare, rotindu-
şi în acelaşi timp arma în aer.
— Aşa îţi înveţi fiicele? Să facă pe doamnele, când de fapt
sunt nişte curve?
S-a lăsat o tăcere adâncă. Fang Rong şi Wu Qiang s-au
aruncat pe jos, lansându-se într-o succesiune de plecăciuni
frenetice.
Vocea mamei trăda teamă.
— Îmi pare rău, şefule Che, e numai vina noastră. Vă promit
că astă-seară o s-o biciuim pe târfa asta până moare, să se înveţe
minte.
Mama continua să-şi ceară scuze, iar şeful poliţiei continua
să spumege de furie. Înjura fără întrerupere, cu corpul
tremurând, bătând din picioarele încălţate în cizme lungi. Când
briza a adiat în direcţia mea, mi-a suflat în nări un miros puternic
de alcool. Toţi amuţiseră, aşteptând cu sufletul la gură ce avea să
mai urmeze. Am fost uimită că, în mijlocul acestei situaţii de
criză, câteva surori păreau să se distreze, ca şi cum ar fi urmărit o
operă comică Peking.
Vorbele veninoase ale şefului se rostogoleau în aerul rece al
nopţii.
— Promite-mi că ai s-o biciuieşti pe curva asta până când îi
va înflori pielea şi-i va putrezi carnea! Vorbesc foarte serios, ai
priceput?!
Mama şi De au lătrat simultan.
— Aveţi cuvântul nostru, şefule!
Faţa întunecată a pufnit. Cuvintele lui au tăiat aerul nopţii ca
o sabie.
— Ha! Dacă nu, şi-a întors arma spre cele două făpturi
îngenuncheate, vai de creierii voştri!
Jalnica pereche a mai prezentat câteva plecăciuni.
Apoi, deodată, cu mâini tremurânde, şeful poliţiei s-a întors
şi a îndreptat arma spre capul Lunii de Primăvară. Un icnet
colectiv a răsunat în aer. Luna de Primăvară a închis ochii. Balta
de sânge se ţâra încet pe pământ, de parcă ar fi avut propria viaţă
nenorocită.
Feţe avide, strălucind de curiozitate, agitaţie şi teamă,
aşteptau „bang!”-ul cu care avea să culmineze seara. Simţeam
cum îmi bate inima să-mi sară din piept.
În acel moment, spre surprinderea tuturor, Perla şi-a făcut
loc prin mulţime, a făcut un pas înainte şi s-a răsucit spre şeful
poliţiei. Bărbatul împuţit cu faţa diabolică s-a întors holbându-se
la ea, nesigur dacă să tragă sau nu.
Perla şi-a umezit buzele şi a afişat cel mai minunat zâmbet al
ei.
— Aii-ya, şefule Che – părea să-şi fi înmuiat glasul ore în şir
într-un borcan cu miere – de ce vă supăraţi atâta pentru o copilă?
Doar aţi spus-o şi dumneavoastră, nu e decât o împuţită, o târfă
fără valoare, o curvă!
Şeful a lovit cu piciorul umărul Lunii de Primăvară;
cizmele i-au lucit ameninţător în lumina slabă a lunii.
— Da! Împuţită! Târfă care o să crape curând!
Luna de Primăvară a gemut; Perla a adăugat repede:
— Nu credeţi, prin urmare, că nu merită glonţul
dumneavoastră, şefule? în afară de asta, de ce să vă supăraţi
pentru un gunoi, să vă tulburaţi qi fără sens şi să vă puneţi
sănătatea în pericol? Nu merită deloc.
Văzând că şeful poliţiei se calmase deja puţin, Pena a
îndrăznit să-i aşeze mâna pe umăr.
— Şefule Che, aţi venit să vă distraţi, nu să vă enervaţi, aşa-
i? Avem nevoie să fiţi fericit, pentru a purta de grijă societăţii
noastre, protejându-ne de toate relele.
S-a întors spre public, făcând cu ochiul.
— Nu-i aşa?!
Toţi au dat din cap şi au rostit tare:
— Da!
Perla a acoperit încet cu mâna ei arma, apoi a început să
mângâie braţul şefului, în timp ce îi îndrepta treptat arma înapoi
spre toc – ca un şarpe care se întoarce în gaură. După aceea şi-a
trecut braţul pe sub cel al şefului.
— Haideţi, şefule Che, să lăsăm lepădătura asta şi să ne
distrăm puţin. O să vă servesc cu un pahar de şampanie sau, i-a
făcut ea cu ochiul, orice vă doriţi.
Atunci s-a încumetat să atingă obrazul şefului, unghiile ei
roşii sclipind fantomatic în lumina gălbuie a lampionului.
— Vă asigur că vinul a fost importat din Franţa şi îl veţi iubi
aşa cum iubiţi dreptatea.
A măturat dintr-o privire publicul, după care s-a întors spre
şef, umezindu-şi buzele.
— Iar eu nu voi spune niciodată „nu” unui barosan ca
dumneavoastră. Nu pentru că aş fi deşteaptă sau proastă, ci pur
şi simplu nu-mi pot permite să-i resping pe cei cinstiţi!
— Bine spus! au rostit oamenii într-un glas, aplaudând.
În cele din urmă, cu un zâmbet fermecător, Perla şi-a unduit
talia de şarpe de apă şi l-a condus de acolo pe şeful poliţiei, care a
urmat-o clătinându-se.
Când cei doi s-au făcut nevăzuţi, oamenii au scos un oftat
colectiv de uşurare. Unii s-au aplecat să o cerceteze pe Luna de
Primăvară. Sângele continua să i se scurgă din braţ, din locul
unde o atinsese glonţul. Unii priveau doar absenţi, parcă
dezamăgiţi că incidentul se terminase fără omor. Fang Rong a
poruncit către două dintre gărzi să o conducă pe biata fată înapoi
la pavilion.
M-am furişat spre ea şi am întrebat:
— Mamă, n-ar trebui s-o ducem la spital?
S-a uitat urât la mine.
— La spital? Ah, ce vorbe mari! Şi cine o să plătească? Tu?
Bine, dacă plăteşti tu, o ducem la spital…
— Dar, mamă, eu nu am bani!
— Nici eu!
Wu Qiang a intervenit şi el:
— Nu-ţi face griji, Xiang Xiang. O să-l rugăm pe erboristul
nostru să o trateze; e mult mai ieftin.
— Dar dacă…
Mama a pufnit.
— Dacă moare, moare, asta-i va fi soarta, nimeni nu poate s-
o schimbe, nici tu, nici eu, nici Guan Yin, nici Buddha, niciun
medic din Vest sau un spital scump.
A fluturat energic din mână către gărzi.
— Luaţi-o de aici, acum!
Apoi a scuipat-o pe Luna de Primăvară.
— Împuţita! Aducătoare de ghinion!
După ce Luna de Primăvară a fost luată de acolo, Fang Rong
a afişat un zâmbet larg şi a anunţat surorile şi oaspeţii fluturând
agitată din mâini.
— Nu s-a-ntâmplat nimic; totul e în regulă! întoarceţi-vă la
petrecere şi distraţi-vă!
Grupul s-a risipit imediat – unii clienţi s-au dus să bea; alţii
urmăreau demonstraţiile de caligrafie ale domnului Wu; iar alţii le
ascultau pe surori cântând şi legănându-şi trupurile unduitoare
în ritmul muzicii…
Eram surprinsă şi deopotrivă dezgustată de faptul că aceşti
oameni se distrau de parcă nu se întâmplase nimic.
De vreme ce nimeni nu-mi acorda atenţie, m-am aşezat pe o
bancă pentru a mă linişti. Imaginea Lunii de Primăvară mi se
rotea în minte – ochii ei trişti, chipul chinuit. Cine era? Cum
ajunsese în Pavilionul Florii de Piersic? Familia ei era atât de
săracă, încât fusese nevoită să o vândă unei case de toleranţă?
Dar nu arăta ca o fată săracă – avea o faţă netedă şi un ten
frumos. Tatăl ei fusese un criminal, ca tatăl meu? Sau o răpise un
bandit?
Nu ştiu câtă vreme am şezut acolo buimacă, până când am
tresărit simţind o palmă pe umăr. M-am întors şi am văzut chipul
ameninţător al lui Fang Rong planând deasupra mea.
Iar alături, faţa ridată a unui bărbat în vârstă.
— Xiang Xiang, ce-i cu tine? Ai uitat că ai venit aici să
lucrezi, nu să te odihneşti?
Într-o clipă am sărit de pe bancă.
Mama s-a întors spre Riduri Bătrâne.
— Priviţi, Înalte Stăpân Fung, ea este renumita noastră Xiang
Xiang, un chip atât de frumos încât eclipsează luna şi face de
ruşine florile. Nu credeţi?
Riduri Bătrâne m-a cercetat din priviri, cum făcuse mama la
piaţă când alesese o bucată de carne de porc pentru cina de
yuanxiao.
— Minunată, minunată! Faima nu i s-a răspândit fără motiv,
a îngăimat bărbatul, mângâindu-şi barba ţepoasă cu degetele lui
osoase, cu unghii lungi.
Mama m-a ciupit de bărbie şi a poruncit:
— Xiang Xiang, zâmbeşte-i Înaltului Stăpân Fung. Vedeţi,
Înalte Stăpân Fung, gropiţele?
I-a aruncat lui Riduri Bătrâne o privire cochetă, care m-a
înfiorat.
— Nu sunt atât de fermecătoare, încât să te absorb şi să te
fac să uiţi toate grijile?
Riduri Bătrâne a dat apreciativ din cap, iar ochii lui m-au
mângâiat din cap până în picioare.
— Da, într-adevăr, într-adevăr.
Mama a continuat, cuprinsă de însufleţire:
— Înalte Stăpân Fung, Xiang Xiang mai are o calitate
preţioasă.
— Da? Ce anume?
Mama şi-a coborât vocea pentru a crea puţină tensiune.
— Xiang Xiang are un parfum natural al trupului, de parcă
nu s-ar hrăni cu altceva decât cu flori.
Atunci, ca un buldog, Riduri Bătrâne s-a apropiat şi m-a
adulmecat.
— Da, într-adevăr miroase minunat. Dar cred că doar s-a dat
cu parfum.
Mama a chicotit.
O, nu, sigur că nu, Înalte Stăpân Fung. Aveţi cuvântul meu
sau vă dăm banii înapoi.
I-a făcut cu ochiul.
— Xiang Xiang nu a avut încă niciun client, cine să-i
cumpere parfum?
— Bine, nu e nevoie să-mi mai explicaţi, a spus Riduri
Bătrâne, apoi i-a şoptit mamei ceva la ureche, la care ea a dat de
zor din cap.
Nu am prins decât frânturi din discuţia lor – „piersică
proaspătă înrourată”, „puternicul împărat îşi încordează arcul”,
„pilule nu-se-mai-pleacă-niciodată-ar-ma-de-aur” – însă felul în
care vorbeau îmi înfiora pielea şi făcea să-mi ardă obrajii. Au mai
urmat câteva priviri lascive, care m-au măsurat din cap până-n
picioare şi înapoi, apoi cei doi au izbucnit în hohote zgomotoase
de râs.
Când Riduri Bătrâne s-a îndepărtat în sfârşit, s-a oprit şi
mama din râs. S-a întors spre mine şi mi-a aruncat o privire
ucigătoare.
— Xiang Xiang, ce-i cu tine? Nu sta ca o proastă; fă-te utilă!
Petrecerea a continuat mult după miezul nopţii. După ce
majoritatea oaspeţilor a plecat, Perla şi-a făcut apariţia din senin
şi mi s-a alăturat pentru a ne întoarce la pavilion. Când ne-am
urcat în ricşă, am văzut că ochii îi erau tulburi, faţa roşie, iar
gura îi mirosea a alcool.
— Soră Perlă, totul e în regulă?
— O, da. Nu-ţi face griji în privinţa mea, mă simt bine. Mă
întreb doar cum i-o fi Lunii de Primăvară. Hai, biata fată, sper să
iasă din încurcătură.
Am întrebat-o cu sfială:
— Unde e şeful poliţiei?
— Era deja ameţit. Altfel Luna de Primăvară ar fi primit un
glonţ în cap şi şi-ar fi început deja călătoria spre Paradisul Vestic.
Apoi l-am îmbătat bine, până l-a luat gaşca lui de aici. Să sperăm
că mâine-dimineaţă nu-şi va mai aminti nimic. Altfel ne-ar putea
face necazuri.
— E o persoană foarte importantă?
Perla a chicotit.
— Ai văzut cum şi-a vânturat arma în aer? E un despot local!
Ai auzit vreodată proverbul „Când un
Învăţat se ceartă cu un soldat, chiar dacă are argumente, nu
va găsi nicio cale să-l convingă?”
A continuat dintr-o suflare:
— Pentru că soldatul e înarmat! Aşa că nu dă doi bani pe
argumentele învăţatului, îl împuşcă pur şi simplu!
M-a privit în faţă.
— Şi ţine minte, Xiang Xiang, noi nu suntem nici măcar
învăţaţi, suntem târfe.
În noaptea aceea n-am închis un ochi, deoarece nu-mi
puteam lua gândul de la Luna de Primăvară.
A doua zi, de îndată ce s-a luminat, am bătut la uşa Perlei şi
am auzit-o spunându-mi să intru.
Îmbrăcată într-o robă cu guler înalt, cu bujori brodaţi în fir
auriu, stătea lângă bolul mare alb-albastru şi îşi hrănea caraşii
aurii.
Am făcut câţiva paşi spre ea.
— Soră Perlă, ai aflat ceva despre Luna de Primăvară?
— E în camera întunecată.
 Fără să se uite la mine, Perla a continuat să arunce firimituri
de pâine în bol.
O vreme am urmărit în tăcere peştii care înotau legănându-şi
cozile, apoi mi-a făcut semn să mă aşez pe canapea.
Îmi părea ciudat să-mi odihnesc dosul pe perna moale de
catifea, în vreme ce Luna de Primăvară se afla acolo jos. Întregul
trup mi s-a înfiorat.
— Dar e rănită, de ce au vârât-o acolo?
— Pentru că l-a jignit pe şeful poliţiei. Nimeni nu-şi poate
permite aşa ceva. Dacă o faci, e ca şi cum ai cere să ţi se tragă un
glonţ în cap. A avut noroc că nu-i decât în camera întunecată, nu
în groapă.
— Crezi că va muri?
— Crezi că mama, după investiţiile făcute, îşi va lăsa fiicele
să moară aşa de uşor? Sigur că nu, pentru că orice fiică vie e mai
bună decât una moartă. Dacă moare, toate investiţiile ei ajung în
oala de noapte. Dar pe o fiică vie… chiar desfigurată, mama o
poate vinde unui bordel ieftin şi astfel îşi recuperează o parte din
bani, chiar dacă numai câţiva bănuţi.
A tăcut câteva clipe, apoi a continuat:
— Oricum, rana nu e gravă.
A oftat:
— Rolul camerei întunecate e de a o învăţa minte pe orice
fată neascultătoare.
Am rămas tăcute o vreme, apoi Perla a vorbit din nou.
— Să lăsăm lucrurile neplăcute.
S-a ridicat, s-a îndreptat spre patul luohan şi a luat de sub el
un obiect lung învelit într-o husă de brocart. L-a scos din
învelitoare şi l-a aşezat cu grijă pe masă.
L-am studiat câteva clipe, apoi am întrebat:
— Ce este?
— E un qin – o ţiteră cu şapte corzi, mi-a răspuns cu
blândeţe, trecându-şi degetele de-a lungul instrumentului.
Suprafaţa din lemn, lăcuită şi împodobită cu bucăţele
rotunde de sidef, avea un luciu minunat.
— Deci azi cântăm la acest instrument?
Perla a chicotit.
— Ah, fetiţă prostuţă, crezi că poţi să înveţi aşa simplu, într-o
zi, să cânţi la acest instrument? Trebuie să exersezi din greu, ani
la rând.
 A continuat cu emoţie în glas:
— Vreau să-ţi cânt o melodie. Se numeşte „Amintirea unui
prieten vechi”.
Am întrebat cu timiditate:
— E vorba despre… Luna de Primăvară?
— Nu, e vorba de sora mea mai mare. Luna de Primăvară e la
fel de naivă ca ea.
— Unde se află sora ta acum?
Perla nu mi-a răspuns la întrebare. Tristeţea de pe chipul ei
mi-a înfrânat dorinţa de a afla mai multe. Aşa că am schimba
subiectul.
— Soră Perlă, ştii cum a ajuns Luna de Primăvară aici, în
Pavilionul Florii de Piersic?
Perla a netezit husa de brocart şi a oftat:
— Tatăl ei făcea negoţ pe mare şi avea o situaţie bună. Odată,
când transporta nişte mărfuri valoroase de la Shanghai la Hong
Kong, s-a pornit o furtună care a distrus tot – mărfurile, vasul,
marinarii şi pe el însuşi. Astfel încât familia ei a pierdut, în
adevăratul sens al cuvântului, totul peste noapte. Şi nu numai
atât: deoarece nu încheiaseră o asigurare, au trebuit să plătească
pentru toate pagubele, inclusiv mărfurile care urmau să fie livrate
la Hong Kong şi despăgubirile pentru văduvele marinarilor. După
costisitoarele funeralii ale tatălui, nu a mai rămas nimic. Prin
urmare, concubinele tatălui au vândut-o pavilionului pentru a-şi
achita datoriile.
— Luna de Primăvară s-a văzut prăbuşindu-se peste noapte
din înaltul cerului pe pământ. Era obişnuită să fie servită, iar
acum trebuie să-i servească ea pe alţii. Am auzit că avea un
logodnic arătos şi foarte simpatic. Astfel încât e normal să fi fost
revoltată, când scârbosul ăla de şef al poliţiei a încercat să-i facă
rău. Sărmana fată, a fost prima ei invitaţie în afara pavilionului şi
deja a intrat într-un asemenea bucluc.
Perla a pus instrumentul la loc, a luat ceainicul şi a turnat
ceai pentru amândouă. L-am băut tăcute.
Apoi am întrebat:
— Nu înţeleg de ce Luna de Primăvară mă urmărea mereu
din crângul de bambus.
Perla m-a privit în ochi.
— Te invidiază pentru frumuseţea ta, în special pentru
gropite.
 — Ţi-a spus ea?
— Nu. Dar îmi dau seama şi singură. O prind mereu cum îşi
strânge obrajii cu degetele, imaginându-şi că are gropiţe.
Perla a oftat.
— Hai, sărmana fată. Încă nu trebuie să se culce cu clienţii.
Dar când va sosi momentul, vor fi şi alte…
— Alte ce?
— Nimic.
S-au scurs câteva clipe. Perla a scos din nou instrumentul
din învelitoarea sa de brocart şi a început să-l acordeze. Atinse cu
blândeţe, cele şapte corzi emiteau sunete cristaline, delicate, de
parcă ar fi şoptit secretele cerului. Când a terminat de acordat, a
meditat câteva secunde, apoi a început să cânte. Melodiile păreau
să spună o poveste foarte tristă. Vrăjită, mi-am imaginat valuri de
melancolie spălând cu blândeţe camera, mângâind inimile noastre
rănite.
Am remarcat şi altceva neaşteptat – transfigurarea Perlei.
Când cânta la pipa, ciupind viguros corzile, avea o expresie
însufleţită şi cochetă. Părul lung îi cădea pe faţă şi tremura ca
nişte valuri întunecate, iar ochii aruncau scântei ca stelele
sclipind pe cer. Dar acum, cântând la qin, chipul ei luase expresia
celui al unui învăţat – serioasă, senină, respectuoasă. Degetele
care trăgeau şi ciupeau agresiv corzile pipei, alunecau acum cu
uşurinţă şi făceau piruete, ca nişte libelule sărind peste un pârâu,
ca nişte rândunele atingând în zbor apa sau ca nişte petale
căzând pe valuri.
Eleganţa cu care Perla cânta la qin mi-a înălţat mintea spre
un loc liniştit şi îndepărtat, unde aproape că îl puteam vedea pe
Baba aşezat într-un crâng umbros de bambus, cântând o melodie
tristă la vioară şi zâmbindu-mi chinuit.
După ce Perla a încheiat, am oftat amândouă în acelaşi timp.
Îmi părea rău că o muzică atât de minunată trebuise să se
sfârşească.
— Soră Perlă, am spus, căutându-i privirea. Qm-ul are un
sunet atât de minunat…
M-a privit curioasă.
— Ţi se pare frumoasă muzica asta?
Am dat din cap cu putere.
— Înseamnă că ai un dar deosebit, Xiang Xiang. Puţine fete
tinere au intuiţia necesară pentru a aprecia melodiile cântate la
qin…
— Poţi să mă înveţi să cânt la qin?
Faţa i s-a întunecat.
— Nu.
— Dar… de ce nu?
Am fost surprinsă şi deopotrivă jignită de refuzul ei.
— Pentru că trebuie să te concentrezi pe pipa.
Înainte de a apuca să protestez, a continuat:
— Xiang Xiang, qin-ul nu te va face celebră şi apreciată, ci
doar pipa.
— De ce? Şi cum?
— Pentru că sunetul pipei este scurt, iar melodia armonioasă.
Poţi atrage imediat atenţia clienţilor. Dar sunt necesari ani de zile
de educaţie, pentru a învăţa să apreciezi qin-ul, cu atât mai mult
să cânţi la el, şi să cânţi bine. Noi, femeile, ne păstrăm tinereţea şi
frumuseţea doar un număr limitat de ani. Astfel încât, atunci
când vei ajunge să stăpâneşti instrumentul, le vei fi pierdut deja
pe amândouă. Mai rău chiar, cu greu se va găsi un client suficient
de cultivat pentru a aprecia muzica interpretată la qin – sau
talentul tău.
— Soră Perlă, i-am cercetat faţa netedă, frumoasă, dar tu nu
ţi-ai pierdut nici tinereţea, nici frumuseţea…
— Pentru că eu sunt o excepţie.
Am vrut să-i spun că şi eu, la rândul meu, eram o excepţie.
Dar luase deja o batistă şi începuse să şteargă instrumentul cu
tandreţea pe care ar fi arătat-o unui iubit. După aceea a spus:
— Acum am să cânt „Tânguire în spatele porţii lungi”.
— Despre ce e cântecul?
— Despre nefericirea unei femei fără noroc.

6
O zi norocoasă

Trecuseră zece luni de când ajunsesem în Pavilionul Florii de

Piersic şi nu primisem încă nicio scrisoare de la mama. Întâi am
fost supărată pe ea – cum o putuse uita pe unica ei fiică? Apoi am
început să-mi fac griji – păţise ceva? Ce-i făcuseră fetele acelea
bătrâne cu capetele rase din mănăstire? Mă durea să mi-o
imaginez cu capul ras şi trupul zvelt ascuns sub lugubra rasă gri,
nefăcând nimic toată ziua decât să mormăie texte din sutrele
îngălbenite, pe care oricum nu le înţelegea nimeni.
Mi-o doream din nou lângă mine, pe mama cu părul ei! în
fiecare seară, după ce-mi terminam treburile, dădeam jos
pandantivul zeiţei Guan Yin, pe care mi-l legase mama la gât, îl
ţineam în faţa mea şi o rugam pe zeiţă să o protejeze pe mama –
oriunde s-ar fi aflat – şi să-i amintească să-mi scrie.
Acum, singura mea consolare era Guigui. Hrănit cu toate
delicatesele, nu se făcea doar pe zi ce trece tot mai mare, ci şi tot
mai drăguţ. Începusem să-l învăţ tot felul de trucuri – să aducă
diverse lucruri, să îngenuncheze, să dea lăbuţa, să facă
plecăciuni. Era atât de rotofei cu blăniţa lui pufoasă şi galbenă,
încât semăna uneori cu luna rostogolindu-se pe pământ. De
fiecare dată după ce dădea o reprezentaţie reuşită, îl duceam la
bucătărie şi îl hrăneam cu bunătăţi. Pentru a-mi răsplăti
generozitatea (pe socoteala clienţilor), Guigui îşi înclina capul
grăsuţ şi mă privea curios, apoi mă lingea pe toată faţa. Era atât
de drăguţ şi de afectuos, încât nu mă înduram să-l pedepsesc,
nici măcar când făcea vreo prostie. Odată a urinat chiar sub
altarul unde era venerat Zeul cu Sprâncene Albe. M-am speriat
atât de tare, încât era cât pe-aci să-l arunc afară din încăperea
altarului, apoi am şters înnebunită mizeria. Zeul cu Sprâncene
Albe era zeitatea cea mai adorată a pavilionului – pentru a atrage
un flux nesfârşit de bani şi a-i ţine pe oaspeţii înstăriţi sub vraja
surorilor. Dacă mama l-ar fi văzut pe căţeluş urinând exact sub
altarul Zeului Banilor, l-ar fi bătut – poate şi pe mine – cu
asprime.
Tocmai când am vrut să-l cert pe Guigui, şi-a plecat capul şi
a scâncit, privindu-mă cu ochi mari, duioşi. Astfel încât, în loc să-
l plesnesc bine la funduleţ, l-am luat în braţe şi l-am aruncat în
aer!
Guigui şi eu am devenit nedespărţiţi. Când îmi îndreptam
rugăciunile către Guan Yin, o rugam acum să-l protejeze şi pe el,
împreună cu mama.
Într-o după-amiază, cu inima împovărată de grija pentru
mama, m-am strecurat în camera Perlei. Stătea culcată pe
canapea şi citea o revistă. Am urmărit-o cum alege sâmburi de
pepene coloraţi în roşu şi îi sparge între dinţi cu o pocnitură
senzuală. Limba ei micuţă trăgea apoi, ca o şopârlă care îşi
înşfacă prada, miezul oval din coajă.
Când am trecut pragul, tocmai scuipa o coajă într-un bol de
porţelan translucid. Şi-a ridicat privirea şi mi-a zâmbit.
— Xiang Xiang, n-ar trebui să exersezi artele în camera ta?
— Soră Perlă, poţi să-mi faci o favoare?
— Hai, aşează-te lângă mine!
A lăsat revista din mână.
— Ce anume doreşti?
— Să te aud cântând la qin „Amintirea unui prieten vechi”.
— De ce? Te gândeşti la cineva?
— La mama. Mi-e dor de ea, am spus cu ochii înceţoşaţi de
lacrimi.
Perla m-a cercetat o vreme cu privirea, apoi s-a uitat la ceas.
— Bine, mai am puţin timp, până când soseşte oaspetele
meu.
S-a ridicat şi a scos instrumentul de sub pat. A îndepărtat cu
grijă husa de brocart, a aşezat instrumentul pe masă, a aprins un
beţigaş parfumat, apoi a acordat cele şapte corzi. După aceea a
început să cânte. Am fost din nou fermecată, nu doar de muzică,
ci şi de mişcările degetelor ei, graţioase ca norii care plutesc pe
cer. Ascultând melodiile care picurau din degetele ei subţirii îmi
părea că toate grijile dispar.
Când a terminat de cântat, am implorat-o din nou să mă
înveţe să cânt la qin. M-a refuzat iarăşi.
— Te rog, soră Perlă, m-am auzit insistând, nu vreau să învăţ
decât „Amintirea unui prieten vechi”, să o pot cânta gândindu-mă
la mama.
Nu mi-a răspuns, ci şi-a plecat privirea, cercetându-şi
modelele florale de pe fustă.
— Te rog, soră Perlă, o singură melodie.
Atunci şi-a ridicat privirea şi m-a cercetat.
— Una singură.
Am ridicat un deget şi am implorat-o fără încetare, până când
pe faţă i-a apărut un zâmbet asemănător crizantemelor care îi
înfloreau pe jachetă.
— Bine, vrăjitoare mică. Dar, Xiang Xiang, promite-mi că va
rămâne secretul nostru. Îmi promiţi?
Am dat din cap ca o ciocănitoare flămândă.
— Bine, acum întoarce-te în camera ta şi spală-te bine!
— Soră Perlă, dar tocmai mi-ai promis că o să mă înveţi să
cânt la qin
— Îmbăierea face parte din ritualul cântatului la qin. După
aceea, vei arde beţigaşe parfumate pentru a purifica aerul şi vei
medita pentru a-ţi limpezi mintea, iar abia pe urmă îţi va fi permis
să atingi instrumentul. Să nu uiţi niciodată că, atunci când cânţi
la qin, nu te dedici doar muzicii, ci comunici cu cele mai profunde
taine ale cerului.
Eram prea uimită pentru a răspunde; a continuat:
— Ţi-am spus că e greu. Chiar vrei să înveţi?
— Da, soră Perlă!
— Bine, îmi place atitudinea ta hotărâtă.
Mi-a aruncat o privire tăioasă.
— În trecut, o elevă trebuia să locuiască împreună cu
profesoara ei şi să o servească vreme de doi ani – să-i pregătească
ceaiul, să gătească, să cureţe în casă, să-i maseze muşchii
încordaţi – înainte de a pomeni doar despre lecţii. Ai noroc că te
scutesc de toate astea. Acum du-te să te speli!
— Mulţumesc, soră Perlă, am strigat, apoi m-am năpustit
spre uşă.
Mi-a strigat din urmă:
— Ţine minte, acest instrument este sacru. Şi nu neglija nici
pipa.
M-am răsucit pe călcâie.
— Soră Perlă, nu o voi neglija.
— Vino înapoi şi am să te învăţ cum să-ţi acordezi
instrumentul – şi deopotrivă mintea.
Astfel, din ziua aceea, am început să învăţ în taină să cânt la
acest instrument venerat. La începutul fiecărei lecţii, acordam cu
meticulozitate cele şapte corzi de mătase, aruncându-i priviri
furişe Perlei şi dorindu-mi să arăt şi eu la fel de frumoasă şi să
cânt la fel de graţios ca ea. Exersam până când îmi sângerau
degetele şi făceam bătături, iar umerii îmi înţepeneau şi mă
dureau, însă, în mod ciudat, inima mi se umplea de bucurie
auzind melodiile triste ale qin-ului.
Se înţelege de la sine că nu îndrăzneam să neglijez cântatul,
pictura sau pipa. Perla mă avertiza mereu că, dacă nu îmi
însuşeam temeinic celelalte arte, va înceta să mă mai înveţe să
cânt la qin. Grijile ei erau însă neîntemeiate, pentru că eram
pricepută la toate artele! Domnul Wu, profesorul de pictură, era
atât de mulţumit de mine, încât mă copleşea cu cadouri – pensule
de toate dimensiunile, pietre pentru cerneală gravate cu scene din
cele patru anotimpuri, hârtie de orez stropită cu fulgi care păreau
de aur. Îmi lăuda, de asemenea, poeziile, spunându-mi că unele
dintre ele erau atât de bune, încât ar fi putut fi folosite ca texte ale
unor arii de operă. Îmi prezicea că voi deveni foarte, foarte curând
celebră. Domnul Ma, profesorul de operă, spunea că am un glas
de ciocârlie, atât de fermecat, încât poate ispiti soarele să răsară
şi să apună. Dar mă linguşea şi continuând să mă atingă din
întâmplare cu mâna peste tot.
Zvonurile despre talentele mele începuseră să se
răspândească. Unii clienţi cereau permisiunea să-mi vadă
picturile. Unii se opreau la uşa mea, să mă asculte cum cânt. Alţii
oftau de plăcere, când aveau şansa să-mi zărească degetele
executând acrobaţii pe pipa. Poeziile mele erau date din mână în
mână şi interpretate ca şi cum ar fi aparţinut lui Li Bai sau Du
Fu.
Într-o după-amiază, pe când exersam la pipa „Lumina lunii
de primăvară deasupra râului”, Fang Rong a intrat val-vârtej în
camera mea. S-a prăbuşit pe scaun, respirând greu şi privindu-
mă fericită. M-a cercetat atât de mult şi de intens, încât am simţit
cum mă îmbujorez.
— Ce este, mamă? am întrebat, lăsând instrumentul din
mână.
A sărit de pe scaun şi s-a îndreptat spre oglindă, făcându-mi
semn să o urmez.
Imaginile noastre reflectate ne priveau fix de pe suprafaţa
şlefuită. Mama a zâmbit cu şiretenie şi mi-a făcut cu ochiul.
— Xiang Xiang, n-a trecut niciun an de când locuieşti în
Pavilionul Florii de Piersic şi uite ce fată drăguţă am făcut din
tine.
Mi-am privit lung reflexia din oglindă şi pentru prima dată i-
am dat dreptate. Dar m-am simţit prea stânjenită pentru a spune
da, prin urmare am tăcut.
Mi-a ridicat părul şi mi l-a ciufulit.
— Dar ştii ceva? Astăzi vei arăta chiar şi mai bine, pentru că
te iau cu mine în oraş, să te coafezi!
M-am întors spre ea, făcând ochii mari.
— Să mă coafez?
— Da, majoritatea fetelor nici măcar n-a auzit vreodată de
aşa ceva, cu atât mai puţin să aibă bani pentru coafor. Deci,
norocul tău!
Dar eu auzisem de asta.
 — Vrei să spui… ca vedetele de cinema?
Nu văzusem, desigur, niciodată „vedetele” într-un film
adevărat, ci doar în ziarele şi revistele pe care le aducea Baba
acasă de la războinicul-despot.
— Chiar aşa! Vrei să arăţi ca o vedetă de cinema?
M-am întors să mă privesc în oglindă şi m-am văzut dând din
cap ca o femeie fără copii, care face plecăciuni înaintea lui Guan
Yin, rugându-se să-i dea un băiat.
Era o după-amiază fierbinte, însorită de vineri. Pe lângă
mine, Fang Rong a luat încă două fete cărora să li se aranjeze
părul. Una dintre ele, voluptuoasă şi prostuţă, era numită Vaza de
Jad, iar cealaltă era, spre surprinderea mea, Luna de Primăvară.
M-am bucurat că mama aranjase să împart ricşa cu Luna de
Primăvară, în vreme ce ea a luat o ricşă împreună cu Vaza de Jad.
Luna de Primăvară părea să-şi fi revenit după noaptea aceea
îngrozitoare, iar cicatricea de pe braţul ei era destul de mică.
Acum aveam în sfârşit ocazia de a discuta amănunţit cu ea despre
putoarea şi vânzoleala şobolanilor din camera întunecată – poate
chiar şi despre regulat. Dar, până la urmă, n-am făcut altceva
decât să ne zgâim la viaţa atât de rar zărită a oraşului din afara
pavilionului turcoaz. Nu ne puteam desprinde privirile de
aglomeratul bulevard Nanking cu faimoasele sale firme roşii-aurii.
Degetele noastre se întindeau în dreapta şi-n stânga, arătând spre
lucrurile de care ne aminteam.
Luna de Primăvară a arătat spre o clădire impozantă şi a
spus cu mândrie în glasul ei piţigăiat:
— Uite, ăsta e magazinul Xing Xing, unde mergeam cu
părinţii mei la cumpărături.
Mi-am sucit gâtul şi am văzut trei tai tai îmbrăcate
occidental, care studiau atente mărfurile. În spatele lor îşi
târşâiau picioarele servitoare amah, încărcate cu pungi din care
se revărsau cumpărăturile.
În vreme ce eu admiram încă machiajul elaborat şi rochiile de
brocart ale doamnelor din înalta societate, degetul Lunii de
Primăvară se mutase deja spre o clădire şi mai impozantă, aflată
lângă Xing Xing, iar glasul ei se înălţa tot mai sus şi mai sus în
aer.
— Uite, magazinul Sincere. Tatăl meu mi-a cumpărat o dată
un colier de aur din raionul de bijuterii de la etajul al treilea!
A continuat plină de însufleţire:
 — Tata mă ducea, de asemenea, la cafeneaua în aer liber
Pavilionul Melodiei Divine de la ultimul etaj al magazinului Wing
On. De acolo puteam vedea întregul oraş, inclusiv sediul
companiei China Peace, Hotel Internaţional şi pista de raliuri!
După ce ricşa a depăşit în viteză cele două magazine şi pe
doamnele tai tai, am rămas amândouă tăcute.
Vrând să o las singură cu gândurile ei, m-am întors să
cercetez peisajul străzii.
Un vânzător ambulant, cu două coşuri legate în faţă, striga
cât îl ţineau puterile:
— Pui fript proaspăt şi aromat! Banii înapoi, dacă nu e
aromat!
Lângă el, o femeie în vârstă, stând îngenuncheată, cerşea
lovindu-şi cu putere capul de trotuar.
Un vânzător de tăiţei, cu bustul gol şi pielea tăbăcită, lovea
într-un gong de alamă pentru a atrage atenţia.
În dogoarea soarelui, un poliţist indian cu turban roşu şi
barbă neagră mânuia frenetic un baston cu care direcţiona
traficul. Sudoarea i se scurgea pe faţa întunecată ca sosul de
fasole neagră.
Apoi am zărit doi copii mici, urmaţi de părinţii lor foarte
grijulii, înghesuindu-se într-un magazin de dulciuri. Când am
văzut zâmbetele largi de pe feţele părinţilor, sufletul mi-a fost
năpădit de tristeţe amestecată cu amărăciune. Mă simţisem
orfană încă din ziua în care fusesem adusă la pavilion, în ciuda
faptului că aveam o mamă şi mă trezisem pe neaşteptate cu încă
o pereche de „părinţi”. Am scos capul din ricşă, pentru ca Luna de
Primăvară să nu-mi vadă lacrimile şiroindu-mi pe obraji.
Chiar atunci glasul ei mi-a răsunat lângă ureche, făcându-
mă să tresar.
— Uite, Xiang Xiang, e Mali Pig For!7
Mi-am şters lacrimile şi mi-am sucit gâtul.
— Cine?
— Celebra vedetă de la Hollywood! Acolo, pe firma Teatrului
Peking!
Atunci am văzut fotografia ce înfăţişa capul uriaş al unei
femei străine cu păr ondulat şi privire visătoare. Alături de ea se
vedeau câteva cuvinte în limba engleză, pe care am încercat în

7
Mary Pickford.
zadar să le citesc. M-am întors spre Luna de Primăvară.
— Poţi să citeşti maţele alea de găină?
A zâmbit mândră.
— Sigur că da.
Apoi, cu buzele încreţite ca un fund de găină, a început să
citească.
— Poor Little Rich Girl?
— Wah! Unde ai învăţat engleza?
— Tatăl meu angajase un profesor care ne dădea lecţii în
particular.
A urmat o pauză, după care m-a întrebat pe un ton demn de
o regină:
— Xiang Xiang, tu ai văzut vreodată un film?
Am scuturat din cap într-un mod jalnic.
Un zâmbet i-a înflorit pe faţă.
— Tatăl meu m-a dus la toate cinematografele: Peking,
Embassy şi Lyceum. Dacă ai vreodată ocazia să intri în vreunul
dintre ele, vei fi cu siguranţă impresionată. Sunt ca nişte palate!
Ochii Lunii de Primăvară s-au înroşit. Am privit în depărtare,
pe deasupra portului, în spatele căruia se întindea linia înceţoşată
a orizontului. Un vapor şi-a pornit sirena trecând pe lângă un
altul. Un al treilea vas despica fără sunet, ca o foarfecă, valurile
de safir, iar steagul său american flutura în briză ca o rochie viu
colorată.
America! am murmurat în gând. Speram ca, într-o bună zi,
să pot pleca şi eu din Shanghai, să văd lumea, de exemplu
America, unde aş fi putut să o întâlnesc pe această femeie ciudată
şi celebră numită Mali Pig For8
Două ricşe ne-au depăşit în grabă; picioarele goale ale
hamalilor au ridicat nori de praf.
În afara pavilionului, totul era atât de real, atât de viu… şi
totuşi iluzoriu. Viaţa părea un vis profund, confuz.
Când am vrut să mă întorc să vorbesc cu Luna de Primăvară,
ricşa s-a oprit brusc şi ne-a aruncat în faţă. Fang Rong i-a plătit
pe cei doi hamali asudaţi, apoi, cu o atitudine autoritară, ne-a
condus în coafor.
Pereţii salonului erau acoperiţi cu oglinzi, care îi confereau
un aspect misterios şi îl făceau să pară spaţios. Lipite de oglinzi

8
Sărmana fată bogată.
erau fotografii ale unor vedete de cinema chineze; toate aveau
părul lucios, aranjat, ca nişte valuri negre sclipind în lumina
lunii.
Văzându-ne, câţiva bărbaţi cu prosoape albe pe braţ s-au
grăbit s-o întâmpine pe Fang Rong. Ei i-au zâmbit slugarnici, însă
pe noi ne-au scrutat ca nişte lupi. După ce am luat loc, mama le-a
spus să o coafeze pe fiecare dintre noi altfel.
Spre Vaza de Jad a îndreptat un deget gros.
— Are o aluniţă urâtă pe frunte, aşa că tundeţi-o cu bretonul
sălciei plângătoare, să nu se mai vadă.
Apoi a făcut un semn spre Luna de Primăvară.
— Are o faţă prea rotundă şi o frunte prea joasă, aşa că
tundeţi-o cu bretonul drept, să acopere tot.
În final s-a întors spre mine zâmbind larg.
— Ea e norocoasa; îi faceţi strălucitorul cer înstelat.
Wah! Era cât pe-aci să izbucnesc în hohote fericite de râs.
Cerul înstelat! N-am avut însă timp să savurez această onoare,
pentru că cei trei stilişti, zâmbind cu subînţeles, începuseră deja
să ne răvăşească părul cu mişcări experte ale degetelor.
Cei trei bărbaţi ne-au tuns, spălat şi coafat mai bine de o oră.
La final ne-am privit una pe cealaltă în oglindă şi am constatat că
fruntea Vazei de Jad era acoperită de o porţiune îngustă de păr
moale, care atârna precum crengile unei sălcii plângătoare. Faţa
Lunii de Primăvară era încadrată de un breton gros şi păr drept în
dreapta şi stânga, care făceau ca faţa ei rotundă să pară, în mod
magic, mai îngustă. În ceea ce mă priveşte, am fost încântată să-
mi văd părul pieptănat peste cap, dezvelindu-mi fruntea înaltă
pentru care eram atât de invidiată şi faţa de forma unui sâmbure
de pepene. Mai mult decât atât, cele trei-mii-de-fire-ale-
neplăcerilor erau împodobite cu o agrafă de aur pe care înfloreau
perle! Faţa îmi părea schimbată. Brusc arătam seducătoare… de
parcă aş fi fost o autentică vedetă de cinema, care dansează cu
rochia înfoiată pe o muzică de vis, într-o sală impozantă de bal, în
care atârnă candelabre strălucitoare!
Un hohot de plâns m-a trezit din reverie; m-am întors şi am
zărit privirea Lunii de Primăvară. Ochii ei plânşi stăruiau asupra
chipului meu, ca o pisică încercând în mod jalnic să pună laba pe
un os de peşte.
— Lună de Primăvară, am inspirat adânc, de ce…
Vocea aspră a mamei a tunat:
 — Lună de Primăvară, încetează! Nu fi invidioasă. Ar trebui
să fii recunoscătoare, nu numai pentru că eşti încă în viaţă, ci în
viaţă cu părul coafat şi o faţă îngustă, în locul chiflei ăleia
umflate!
Luna de Primăvară a tăcut imediat. După aceea, mama a
plătit în grabă şi ne-a condus afară. De data aceasta nu a mai
închiriat ricşe. Spre uimirea mea, ne-a dus în zona cea mai
aglomerată a bulevardului Nanking, pe unde trecuseră înainte
ricşele noastre! Au urmat şi alte surprize, când mama ne-a dus
într-un magazin de stofe şi a anunţat:
— Alegeţi ce vreţi şi le dau la croitor să vă facă robe
chinezeşti şi rochii occidentale, pentru toate trei.
Vorbele acestea generoase care se revărsau din gura ei îmi
sunau la fel de încântătoare ca melodiile cântate la qin !
Apropiindu-mi pielea de cupoanele de satin înflorat, am simţit că
mi se înmoaie genunchii de fericire. Vaza de Jad o ţinea tot într-
un uuu! şi aaa! şi aii-ya!, în timp ce degetele ei treceau peste
sulurile de mătase care se revărsau înaintea noastră, ca o cascadă
sub un curcubeu. Până şi ochii trişti şi umezi ai Lunii de
Primăvară străluceau acum.
După o jumătate de oră, când sesiunea de cumpărături s-a
încheiat, mama a întrebat veselă:
— Ei bine, e foarte cald, aşa că ce spuneţi, fetelor, de nişte
îngheţată să ne răcorim înainte să ne întoarcem acasă?
Îngheţată? Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Baba gustase o
singură dată – acasă la războinic – şi îmi spusese că e ceva moale
ca mătasea şi dulce ca zahărul. I se topea atât de rapid în gură,
încât trebuia să lingi cu putere, fără să te opreşti, cum ţi-ai linge o
rană.
Ne-a trebuit câteva secunde până când am priceput vestea
cea bună, apoi am izbucnit toate trei:
— Da, mamă!
Plimbându-mă agale pe bulevardul aglomerat, cu cerul
înstelat sclipindu-mi în păr, cu imaginile unor rochii noi în minte
şi îngheţata care mi se topea atât de plăcut în gură, mă simţeam
cea mai norocoasă din lume. Colţurile gurii mi se ridicau
încăpăţânate, în ciuda eforturilor mele de a le coborî
— Oamenii de pe stradă or fi crezut că eram nebună,
zâmbind de una singură!
Lingeam cu delicateţe îngheţata, încercând din răsputeri să
prelungesc plăcerea provocată de răcoarea şi dulceaţa ei
binefăcătoare. Nu mă mai săturam să mă uit la mărfurile colorate
expuse în vitrinele magazinelor. Privind în jur, am constatat că şi
pe noi ne privea lumea. Fete tinere se holbau invidioase la noi,
înăbuşindu-şi chicotelile. Câţiva bărbaţi ne aruncau priviri
lascive. Muncitorii fluierau. Câteva tai tai îndreptau degete cu
unghii roşii spre noi şi vorbeau în şoaptă, rânjind.
M-am întors s-o întreb pe Fang Rong:
— Mamă, de ce se uită toţi la noi?
Şi-a luat aerul unei Mari Împărătesei.
— Ah, fiica mea, ce întrebare prostească! De ce? Pentru că
sunt invidioase pe voi, de-aia!
A arătat spre o fată de zece ani, zdrenţăroasă şi sfrijită, care
cerşea la colţ:
— Crezi că oamenii o găsesc drăguţă? – apoi spre o servitoare
amah de vârstă mijlocie, cocoşată – sau pe ea? – şi în final spre o
fată cu pieptul plat şi un chip banal, care vindea clătite la o
tejghea de pe stradă – sau prăjina asta de bambus?
Mama a început să râdă.
— Ha, ha, ha, micile mele comori minunate!
S-a oprit şi ne-a măsurat din priviri pe toate trei, apoi s-a
întors şi m-a ciupit de obraz:
— Mai ales tu, Xiang Xiang, tu vei fi în centrul atenţiei
curând, foarte curând!
Când a rostit vorbele acestea, mi s-a părut că toţi ochii se
pironiseră asupra mea. Ameţită şi visătoare, lingeam îndârjită
îngheţata, savurându-i dulceaţa care se topea rapid, şi spunându-
mi în gând că tot acest noroc nu era doar un vis. Am atins
pandantivul zeiţei Guan Yin şi m-am rugat în taină ca această zi
să continue la nesfârşit.
Tocmai când savuram pasta moale care îmi atingea limba, m-
am simţit brusc îmbrâncită. Înainte de a putea pricepe ce se
întâmplase, s-a produs zarvă în jurul meu, aşa cum sfârâie uleiul
într-un wok încins.
Vocea mamei vibra ca un gong stricat, mişcând aerul din
jurul ei.
— Prindeţi hoţul!
Abia atunci mi-am dat seama că îngheţata mea dispăruse.
Acum era ţinută strâns în mâna murdară a unui băiat de
zece ani, numai piele şi os. Lingea disperat, încercând totodată să
traverseze strada plină de maşini care treceau vâjâind pe lângă el.
— Ai grijă! i-am strigat.
Mama m-a pleznit peste cerul înstelat şi mi-a aruncat o
privire ucigătoare.
— Ţi-ai ieşit din minţi? Nu crezi că ţâncul ăsta merită să fie
lovit de o maşină?
Când a apărut un spaţiu liber în traficul intens, băiatul a
ţâşnit, urmat de un amestec discordant de scrâşnituri, claxoane,
ţipete şi înjurături.
— O, Cerule! O să-l omoare! am strigat din nou.
După încă o privire ucigătoare, mama a alergat împreună cu
noi trei să vadă ce se întâmplase.
Spre marea mea uşurare, băiatul nu fusese ucis – nici măcar
lovit. Picioarele lui păreau însă să fi prins rădăcini, iar faţa îi era
atât de palidă, încât arăta de parcă tocmai îşi făcuse apariţia din
lumea yin, cu spiritele atârnându-i încă de picioare, încercând să-
l tragă înapoi. Îngheţata se împrăştiase pe trotuar şi se scurgea
spre canal, ca sângele alb de sperietură.
Şoferul a sărit din maşină şi a scuipat.
— Mama mă-tii de bastard regulat de câini! Data viitoare,
uită-te când treci strada!
Şi cu asta l-a îmbrâncit pe băiat, care stătea buimac, înapoi
pe trotuar. Înainte de a se urca la loc în maşină, şoferul a zbierat
din nou:
— Faceţi loc! Mă duc să-l iau pe preşedintele Camerei
Generale de Comerţ din Shanghai!
Apoi a trântit portiera şi a pornit în viteză. După aceea,
circulaţia s-a reluat imediat.
Luna de Primăvară aplauda.
— Mamă, n-a păţit nimic!
Acum îi venise ei rândul să fie lovită peste cap de mama.
— De ce te bucuri atât pentru gunoiul ăsta? Ar trebui bătut
ca o bucată de carne de vită!
Apoi, spre surprinderea mea, şi-a răsucit bustul voluminos
spre băiat şi a pus mâna pe el. Mama era puternică ca un taur.
Băiatul, dând din braţele şi picioarele lui osoase, ţipa ca un pui
dus la tăiat. Câţiva golani se adunaseră deja în jurul nostru,
strigând veseli.
— Da, strânge-l de gât pe cerşetor!
— Wah! O femeie omoară în bătaie un bărbat!
 — Haideţi să vedeţi operă Peking pe gratis!
În timp ce ei înteţeau focul acestei drame stradale, a apărut
din senin un bărbat în jur de patruzeci de ani, blond, într-un
costum alb. A păşit spre cele două mingi de carne care se luptau
şi, dintr-o mişcare a braţelor sale musculoase, le-a despărţit.
Mulţimea de gură-cască a amuţit brusc. Ochii tuturor se
aţintiseră asupra străinului, aşteptând să vadă în ce direcţie va
evolua drama. Spre surprinderea mea, în loc să-şi iasă din fire şi
să blesteme această yanggui zi – stafie străină – mama şi-a smuls
un rânjet larg şi i-a spus într-o engleză stricată.
— Sorii, sorii, mister. Miss understanding, miss
understanding.
Spre şi mai marea mea surprindere, „barbarul” a vorbit într-o
mandarină perfectă.
— Ce s-a întâmplat?
Mama i-a răspuns în mandarină, zâmbetul ei devenind tot
mai larg, parcă mai larg decât faţa.
Meishi, meishi.
Nimic, nimic.
— Nimic?
Atunci a intervenit Vaza de Jad, arătând spre băiat.
— A încercat să-i fure surorii mele, Xiang Xiang, îngheţata.
Bărbatul s-a întors spre mine să mă studieze. Ochii lui erau
două mărgele albastre, reci, dar în mod ciudat binefăcătoare – ca
îngheţata pe care nu o mai aveam. Tocmai când am simţit roşeaţa
urcându-mi în obraji, s-a întors să-l privească pe băiat, care
tremura în zdrenţele lui sub razele fierbinţi ale soarelui.
— Ţi-e tare foame?
Băiatul a dat din cap, până i s-a desprins aproape din ceafă.
— Mama e bolnavă şi nu am mai mâncat de trei zile.
Spre surprinderea tuturor, diavolul străin şi-a scos la iveală
portmoneul de piele, a luat câţiva bănuţi de aramă şi i-a dat
băiatului.
— Cumpără ceva de mâncare pentru familia ta şi du-te
acasă.
Băiatul a înşfăcat banii, s-a lăsat în genunchi pe trotuar şi a
început să facă plecăciuni, apoi a zbughit-o ca un şoarece pe
bulevardul aglomerat.
Vaza de Jad s-a întors brusc spre străin şi i-a zâmbit larg.
— Domnule, vă mulţumim pentru bunătatea dumneavoastră
şi vă poftim să ne vizitaţi la pavilion.
Bărbatul s-a încruntat, studiindu-ne pe toate trei cu privirea.
— Ce pavilion?
Mama, părând acum cuprinsă de însufleţire, a răspuns cu un
glas piţigăiat:
— Pavilionul Florii de Piersic din Si Malu.
În loc să-i răspundă mamei, diavolul străin s-a întors să mă
privească lung, cu ochii strălucind de bunătate, apoi, fără niciun
cuvânt, a plecat. Lumea care se adunase a scos câteva înjurături
dezamăgite, apoi s-a risipit cu repeziciune.
Pentru a fi sigură că nu ni se vor strica coafurile, mama a
luat un taxi să ne ducă înapoi la pavilion. Tot drumul, imaginea
băieţelului a continuat să-mi bântuie mintea – faţa lui palidă,
trupul fără vlagă abia acoperit de zdrenţe, plecăciunile
înduioşătoare, când primise câţiva bănuţi. Atunci mi-a trecut
brusc prin minte cât de norocoasă eram – în pavilion aveam o
locuinţă, mâncare şi haine, toate gratis! Probabil trăiam în
paradis, fără să o ştiu.
M-am întors spre Fang Rong şi am încercat să-mi ridic
colţurile gurii la fel de sus ca acoperişul pe care se afla cafeneaua
Melodiei Divine.
— Mamă, îţi mulţumesc foarte mult.
— Mulţumeşte-mi purtându-te ca o fată cuminte, a rânjit ea,
bătându-mă drăgăstos pe braţ.
Apoi ni s-a adresat nouă tuturor.
— Dacă sunteţi cuminţi, veţi avea cele mai frumoase haine,
cea mai gustoasă mâncare şi cele mai drăguţe coafuri din lume.
Dar dacă nu, veţi ajunge toate ca stafia aia flămândă, care fură
resturi de pe stradă şi va sfârşi lovită de vreo maşină. Vreţi să fiţi
ca bastardul ăla mic, pe care-l vor transforma curând în carne
tocată?
— Nu, am răspuns la unison.
— Sunteţi cuminţi?!
— Da!
Glasurile noastre piţigăiate au biciuit aerul, în vreme ce
mama rânjea misterios, cu faţa în umbră.

7
Tulpina de jad şi poarta de aur
 Când m-am trezit a doua zi, eram fericită şi în acelaşi timp
tristă – fericită pentru că duceam o viaţă bună în pavilion, tristă
din cauza amintirii băieţelului. Obrajii lui scofâlciţi şi ochii ieşiţi
în afară se lipiseră de mintea mea ca nişte melci. Mi-am adus
aminte şi de diavolul străin şi de expresia ochilor lui albaştri
spălăciţi.
Am luat pipa şi am început să cânt visătoare; murmurul
dulce al instrumentului mi-a inundat urechile. Apoi, într-o clipă,
lacrimile mi-au umplut ochii. Îmi curgeau pe obraji, picurând pe
pipa, până când a părut că se uită la mine cu chipul brăzdat de
lacrimi. Am legănat-o la piept, imaginându-mi că e sora mea mai
mică, absorbindu-mi credincioasă toate gândurile şi sentimentele,
toată tristeţea mea.
— Mama şi Baba, am spus către pipa, mi-e dor de voi.
Oriunde v-aţi afla acum, să nu fiţi îngrijoraţi. Vă promit că am să-
mi port singură de grijă. Şi credeţi-mă, într-o bună zi voi ajunge
celebră, foarte celebră!
Mă adâncisem în monologul meu, când am auzit brusc
zgomote în faţa uşii.
— Guigui? Vino!
Nici nu-l chemasem bine, când căţeluşul s-a năpustit în
camera mea. Am lăsat pipa şi l-am luat în braţe. A început să-mi
lângă nerăbdător faţa.
— Gata, gata, băiat rău ce eşti. Ai fost un copilaş cuminte
astăzi?
Guigui şi-a înclinat capul grăsuţ, apoi a început să facă
plecăciuni şi să-mi dea lăbuţa.
— Bine, i-am netezit blăniţa, ştiu că eşti un copilaş cuminte.
Ţi-e foame? Vrei nişte bunătăţi?
A mai făcut câteva plecăciuni.
Tocmai când voiam să-l duc la bucătărie, perdeaua de
mărgele a fost dată la o parte şi în cameră a intrat val-vârtej Fang
Rong, legănând în mâini un castron mare, aburind, aşezat pe o
tavă. Corpul ei, înfăşurat într-o o robă verde de mătase, semăna
cu nişte chiftele umflate din carne de porc, învelite în frunze
uleioase de lotus. Când făcea vreo mişcare, colacii de grăsime
păreau să declanşeze o revoluţie sub rochia ei. Fundul ei părea să
aibă dimensiunea perfectă, pentru ca patru surori să poată juca
mahjong pe el. Abia mi-am înăbuşit un chicot văzând-o.
Mama s-a uitat urât la amândoi, şi la mine, şi la Guigui.
 — Xiang Xiang, scoate câinele afară!
— Dar, Mamă…
— Ţi-am spus să-l scoţi afară. Sau vrei să-i dau eu un şut?
Am încercat să-l alung cu binişorul pe Guigui, dar a protestat
împingându-şi trupuşorul în picioarele mele.
Mama a ţipat:
— Scoate-l odată afară!
Ceea ce am şi făcut, cu părere de rău.
— Acum închide uşa şi aşează-te lângă mine.
După ce am luat loc, mama a privit spre pipa şi a spus,
străduindu-se din răsputeri să-şi îmblânzească tonul vocii:
— Xiang Xiang, lasă pipa şi ia nişte supă tonică.
Am fost uimită. De obicei, eu eram cea care o implora să mă
lase să fac o pauză, când exersam. Niciodată nu mă scutise de
muncă şi, desigur, nu-mi adusese niciodată supă.
— De ce? am întrebat.
— De ce? Să sărbătorim marea ta zi, prostuţo!
A aşezat cu grijă tava pe masă, apoi şi-a tras iute un scaun.
După ce şi-a instalat comod dosul ei voluminos, Fang Rong a
afişat un zâmbet uriaş.
— Vei afla curând de ce. Acum nu mai pune întrebări. Bea
supa asta specială, cât e fierbinte. Dacă se răceşte, nu mai e
hrănitoare.
A ridicat castronul şi mi-a legănat supa pe la nas. O aromă
bogată mi-a inundat nările. Am luat o sorbitură de probă.
— E foarte gustoasă, din ce e făcută?
— Diverse ierburi, mult oţet şi cea mai bună carne de găină
de mătase9. I-a luat o zi întreagă lui Ah Ping să o fiarbă, a spus
mama; zâmbetul uriaş i-a rămas pe chip.
M-a cercetat cu privirea – ca o mamă care îşi examinează
copilaşul nou-născut, căutând eventuale diformităţi – până când
am sorbit şi ultimul strop. Apoi a aşezat castronul pe tavă, a luat
tava şi a ieşit din cameră. O senzaţie de căldură mi-a cuprins
întregul corp. Supa tonică îşi făcea probabil efectul. Dar ştiam că
motivul era, de fapt, altul – eram norocoasă să trăiesc în
Pavilionul Florii de Piersic!
Atunci, spre surprinderea mea, Fang Rong a năvălit din nou
în cameră, de data aceasta azvârlind câteva cărţi pe masă.

9
Soi de găină cu pielea neagră.
 — Ha, a râs ea pe înfundate, vezi ce distrată sunt, pe astea
le-am uitat! Citeşte-le pe toate, să fii pregătită pentru primul tău
oaspete.
— Ce oaspete am întrebat, dar mama dispăruse deja ca o
pală de fum.
Mi-am trecut privirea peste titlurile cărţilor – Stiluri variate
ale războiului /lorilor; Indicaţii tainice pentru odaia de jad; Cartea
de căpătâi a unei/ete simple; Dragoste rafinată…
Am ales una dintre cărţi, am răsfoit-o şi am dat peste
următoarele rânduri:
Când un bărbat şi o femeie fac dragoste întâia oară, trupurile
lor se ating, iar buzele se lipesc unele de celelalte. Bărbatul suge
buza inferioară a femeii, iar femeia buza de sus a bărbatului.
Sugându-şi buzele, savurează fiecare saliva celuilalt… Atunci se
răspândesc o mie de vrăji şi se risipesc o sută de griji. Mâna
stângă a femeii trebuie să ţină acum tulpina de jad a bărbatului.
Bărbatul îşi va folosi mâna dreaptă pentru a mângâia poarta de
jad a femeii. Bărbatul va simţi astfel energia yin, iar tulpina lui de
jad va fi stârnită. Se va înălţa spre cer, ca un vârf singuratic iţit
spre Calea Lactee. Femeia simte energia yang, iar crăpătura ei de
cinabru se va umezi de la lichidul care se scurge ca un râu
traversând o vale adâncă. Acum poate avea loc împerecherea…
Fiecare savurează saliva celuilalt? Aii-ya! Am continuat să
citesc cu o fascinaţie morbidă:
Loviturile, fie ele adânci, superficiale, rapide, lente, drepte,
piezişe, spre est, spre vest, pornesc toate de la prezumţii diferite.
Fiecare îşi are idiosincrasiile ei. Lovitura înceată se aseamănă
crapului prins în cârlig. Lovitura rapidă se aseamănă păsărilor
care zboară împotriva vântului…
Ha! Loviturile astea nici nu se puteau compara cu loviturile
de apărare pe care le demonstrase Baba la artele marţiale. Când
cineva atacă, ce soartă va avea oare, dacă loveşte ca „un crap
prins în cârlig”?
Era cât pe-aci să izbucnesc în râs din cauza acestui mod de
exprimare ridicol, când mi-au atras atenţia cuvintele „cele nouă
modalităţi de a mişca tulpina de jad”:
Se scufundă şi iese afară, ca pescăruşii în joc cu valurile…
Năvăleşte rapid şi împunge tare, ca un şoarece speriat care se
întoarce în grabă în adăpostul său…
Apoi „cele şase modalităţi de penetrare” mi-au sărit în ochi:
 Întâi, tulpina de jad se împinge în jos, apoi se mişcă înapoi şi
înainte ca un ferăstrău, ca şi cum ai deschide cu forţa o stridie
pentru a scoate perla lucioasă…
Nedumerită şi îngrijorată, am închis cartea cu zgomot şi am
oftat din rărunchi. Perla îmi spusese că mama îmi va da să citesc
nişte cărţi. Dar nu-mi putusem imagina că aveau să fie atât de
stranii, pline de expresii precum tulpina de jad, poarta de jad,
vârful yang, crăpătura de cinabru.
M-am uitat la copertă: Arta de a face dragoste, scrisă de
cineva care îşi spunea maestrul Dong Xuanzi, însemnând Orificiu
Misterios. Arta de a face dragoste, de Orificiul Misterios, repetam
cu savoare ciudatele silabe, de parcă astfel mi s-ar fi putut lămuri
cele mai ascunse mistere ale tărâmului vântului şi lunii.
Mintea mea îmi părea însă, în acel moment, asemănătoare
cerului senin asupra căruia se năpustesc nori întunecaţi.
Mi-am simţit sângele clocotind în vene. Faţa mi se încinsese,
gura mi se uscase. Am înşfăcat cărţile şi am alergat spre camera
Perlei, pe care am găsit-o însă pustie. Am colindat încolo şi-
ncoace, fără să-i zăresc însă umbra, fără să-i simt adierea
parfumului. Pe coridorul care ducea spre grădină, gândindu-mă
încă la toate acele lucruri ciudate despre care tocmai citisem, m-
am izbit de o masă de carne moale. Mi-am ridicat privirea şi am
zărit căutătura de rău augur a lui Fang Rong.
— Xiang Xiang! m-a certat ea. Unde ai fost? Te-am căutat
peste tot. Haide!
M-a condus înapoi spre camera mea, m-a împins înăuntru şi
a trântit uşa.
— Ai studiat cărţile şi lucrarea clasică? m-a întrebat şoptind
înfierbântată.
Am chicotit.
— Mamă, nu există decât Cinci Cărţi Clasice, Analele de
primăvară şi toamnă, Cartea odelor, Cartea schimbărilor…
— Gata, gata. Nu te mai da mare! Şi şterge-ţi zâmbetul ăla
încrezut de pe faţă! Ştii ceva? Nu mă interesează Cartea
schimbărilor, nu mă interesează decât ca fiicele mele să-mi
schimbe în bine situaţia financiară! Pricepi?
— Dar, mamă, cum poate cineva îmbunătăţi situaţia ta
financiară citind Cartea de căpătâi a unei fete simple?
Fang Rong a început să-mi cerceteze chipul, cu ochi
scăpărători ca bilele cu care se joacă copiii.
 — Ha, ha, Xiang Xiang, până la urmă eşti mai proastă decât
pari!
S-a aplecat apoi spre mine şi şi-a coborât glasul, de parcă ar
fi vrut să-mi împărtăşească cel mai bine păzit secret al
universului.
— Ştii care e calitatea ta cea mai valoroasă?
— Talentul meu artistic.
Am vrut să adaug „şi frumuseţea mea”, dar m-am decis să fiu
modestă.
Mama mi-a făcut cu ochiul.
— Nu! Fecioria ta, prostănaco!
M-a sfredelit cu privirea.
— Xiang Xiang, niciun bărbat nu te-a atins vreodată, nu?
— Ba da.
Ochii mici ai lui Fang Rong s-au transformat atunci în două
mingi de foc. M-a prins de bluză, gâtuindu-mă.
— Curvă mică, cine?
— Baba.
— O, fir-ar!
Mi-a dat drumul, apoi a îndreptat spre mine un deget
acuzator.
— Târfă afurisită, l-ai regulat pe propriul tău tată!
Glasul îi bubuia ca tunetul.
— Când te-ai culcat cu el, ţi-a atins poarta de aur? Şi-a vârât
tulpina de jad în crăpătura ta de cinabru?
— Mamă, tocmai voiam să te întreb despre poarta de aur şi
crăpătura de cinabru şi…
Muşchii crispaţi de pe faţa mamei au părut să se destindă.
— Dar mi-ai spus că te-ai culcat cu tatăl tău, chiar n-a făcut
nimic?
— Ba sigur că a făcut. Trăgea pătura peste mine. Îmi spunea
poveşti…
— Ha! Atâta tot?
— Da. Când eram mică, mi-era atât de teamă de stafii, încât
urlam şi urlam, până când venea Baba şi se culca cu mine în pat.
— Mama ta unde era?
— Lucra.
— Noaptea? Era şi ea curvă ca tine?
— Nu! Era la scurt timp după ce şi-a rupt Baba piciorul.
Am roşit şi am bălmăjit:
 — A fost nevoită să lucreze ca… ăăă… strângătoare a
parfumului nopţii, ca să poată plăti facturile de la spital.
Mama şi-a aruncat capul gras pe spate şi a izbucnit în
hohote delirante de râs, de parcă zăgazurile râsului s-ar fi deschis
lovite de fulger.
— Ha! Ha! Ha! Ha! Xiang Xiang, m-ai speriat de moarte, când
mi-ai spus că tatăl tău se culca cu tine, în timp ce maică-ta
aduna rahat!
Am fost atât de furioasă şi umilită, încât n-am mai putut
scoate un cuvânt.
Mama continua să râdă ca o nebună urmărită de un beţivan.
Am aşteptat până când s-a calmat, apoi am schimbat subiectul.
— Mamă, tot nu mi-ai spus ce e tulpina de jad, poarta de
aur…
— Habar n-ai ce înseamnă? Nu ţi-a explicat deja Perla toate
astea?
— Nu.
Mama a făcut ochii mari.
— Afurisita! Nu ţi-a spus? Târfuliţă proastă ce eşti, un bărbat
îţi va deschide curând petalele şi tu nici nu ştii ce e o tulpină de
jad şi o poartă de aur? Chiar dacă Perla nu ţi-a explicat, nici
celelalte surori nu ţi-au spus nimic? Hm?
— Dar, mamă, nu am timp să vorbesc cu celelalte surori!
Exersez cât e ziua de lungă şi fac comisioane pentru tine!
— Bine, bine, lasă prostiile. Oricum, vei afla curând.
— Cum?
— Când îţi vei pierde virginitatea. Mulţi bărbaţi ar plăti
bucuroşi mulţi bani de aur pentru asta. Când bărbaţii fac sex cu
fete drăguţe virgine, tulpinile lor de jad sunt stârnite la culme.
Mi-a făcut cu ochiul.
— După aceea, reîntineresc şi dobândesc longevitate. Unii se
îmbogăţesc, alţii primesc posturi oficiale. Chiar şi ghinionul îi
părăseşte.
Nu am spus nimic; mama a continuat, zâmbind acum
visătoare:
— Înaltul Stăpân Fung a câştigat deja licitaţia pentru a
deveni datou ke.
A arătat spre aluniţa pe care o avea între sprâncene.
— Al treilea ochi al meu mi-a spus deja de multă vreme că el
va fi câştigătorul.
 — Ce licitaţie şi cine e datou ke şi Înaltul Stăpân Fung?
A chicotit.
— Ah, Xiang Xiang, te crezi deşteaptă, dar de fapt eşti cam
proastă. Datou ke este primul bărbat care va aduna qi din partea
yin a trupului tău. Bărbaţii ăştia bătrâni sunt înnebuniţi să
adune energie yin de la tinere. Dacă un bărbat ajunge să se culce
cu trei sute de virgine, va recăpăta tot – dinţii, părul negru,
vitalitatea.
— Wah, atunci mi-ar plăcea şi mie să adun nişte energie yin,
când voi fi bătrână.
Mama a râs, iar carnea de pe faţă i s-a cutremurat.
— Sigur, Xiang Xiang. De aceea vin uneori lesbiene bătrâne
la noi, să ne ceară câte o virgină.
— Lesbiene?
Mama mi-a făcut cu ochiul.
— Li se spune şi fete care lustruiesc oglinda. Pentru că două
femei, care vor să-şi piardă sufletul, nu pot face altceva decât să-
şi frece părţile yin plate ca oglinzile una de cealaltă.
— Să-şi piardă sufletul? Adică să moară?
— Xiang Xiang, m-am săturat de prostia ta! a ţipat mama,
apoi s-a oprit şi a zâmbit cu răutate. Dar sunt sigură că Înaltul
Stăpân Fung nu se va sătura de tine.
— Cine e Înaltul Stăpân Fung?
— L-ai văzut la petrecere.
— Te referi la bătrânul plin-de-riduri-cu-un-picior-în-groapă?
— Xiang Xiang, ţine-ţi gura aia stricată!
S-a uitat urât la mine; aluniţa i se mişca ameninţătoare între
ochi.
— A plătit deja o sumă uriaşă de bani pentru prima ta
noapte. Aşa că, să faci bine să-l mulţumeşti. Altfel…
A bătut din picior.
Tot părul se ridicase pe mine. Aveam senzaţia că sute de
creaturi lipicioase se târau pe corpul meu, urmate de Înaltul
Stăpân Fung cel plin de riduri.
Mama a rânjit cu subînţeles.
— Xiang Xiang, deşteaptă cum eşti, ce ai prefera, o mulţime
de şobolani cleioşi târându-se pe corpul tău sau un singur Înalt
Stăpân Fung?
— Un singur Înalt Stăpân Fung, fireşte!
— Eşti o fată bună. Fii cuminte şi vei avea tot ce-ţi doreşti.
 M-a bătut uşor pe cap, apoi a numărat pe degetele ei
cărnoase.
— Haine frumoase, mâncare bună, o coafură nouă, îngheţată
şi acum, pe Înaltul Stăpân Fung şi ridurile lui de longevitate, ha!
ha! ha!
Mama părea să se sufoce cu hohotele ei demente de râs, dar
o clipă mai târziu s-a oprit şi mi-a aruncat o privire care mi-a
îngheţat sângele în vine.
— Xiang Xiang, dă-ţi toate hainele jos!
— Cum?
— Eşti surdă? Ţi-am spus să-ţi dai toate hainele jos! Acum!
S-a uitat cruciş la mine cu ochii ei de şobolan.
— Mişcă-te! Sau vrei să ţi le smulg eu de pe tine?
Am început să mă dezbrac.
Fang Rong se plimba în jurul meu, apăsându-mi şi ciupindu-
mi trupul, de parcă ar fi ales o bucată de carne pentru cină. După
ce m-a strâns şi m-a frământat o vreme, a dat din cap; un zâmbet
satisfăcut i s-a lăţit pe faţă.
— Ha, a mormăit ca pentru sine, Înaltul Stăpân Fung trebuie
să fie clarvăzător, să plătească atâta pentru o fată de treisprezece
ani.
În acel moment uşa s-a deschis larg şi în cameră a intrat Wu
Qiang. M-am aplecat instinctiv după haine, să-mi acopăr
goliciunea.
— Nu te mişca! Lasă-l pe De să te studieze.
M-am simţit atât de umilită, încât ochii mi s-au umplut de
lacrimi. Hainele mi-au căzut pe jos şi au rămas acolo ca o formă
umană mototolită.
Vocea mamei a răsunat lângă urechea mea.
— De ce ţi-e ruşine? Nu e decât De. Nu mi-ai spus chiar tu că
te-ai culcat cu tatăl tău? Acum stai liniştită şi lasă-l pe De să se
uite la tine.
Deşi mă uitam în jos, spre degetele de la picioare, pentru a
evita privirile pătrunzătoare ale lui Wu Qiang, îi simţeam totuşi
ochii înfometaţi devastându-mi trupul. Am început să tremur. Mi-
am încolăcit braţele în jurul pieptului.
Wu Qiang mi-a tras braţele în jos. A vorbit cu un glas blând,
dar ochii îi ieşiseră din orbite şi rămăseseră aţintiţi asupra
sfârcurilor mele.
— Xiang Xiang, nu-ţi fie teamă. Mai devreme sau mai târziu,
toate fetele trebuie să devină tinere femei.
Mâna lui zăcea caldă pe umărul meu gol.
— Nu are rost să faci pe doamna, când vei deveni târfă.
Pe faţa lui Fang Rong a înflorit un zâmbet.
— Wu Qiang, fii mai blând, nu-i decât o mică fecioară.
De şi-a desfăcut atunci buzele, dezvelind un şir de dinţi albi,
uniformi.
— Da. Ai dreptate. Doar o mică fecioară.
Au trecut câteva secunde, după care s-a întors spre mama şi
a spus, încă zâmbind:
— Ei, ce părere ai?
Mama a dat din cap apreciativ.
— Bun, totul e în regulă – oase delicate, piele netedă, carne
fragedă.
De mi-a ciufulit părul şi a adăugat:
— Şi păr negru, moale şi mătăsos.
Apoi mi-a atins părul pubian.
— Moale şi lucios şi aici.
Mama i-a aruncat o privire tăioasă.
— Văd şi eu.
De a aprobat.
— Da, sigur că da.
A urmat o tăcere de mormânt; apoi, sub privirea îngheţată a
mamei, De s-a scuzat şi a ieşit.
După ce De a plecat, mama a spus:
— Ia-ţi hainele pe tine.
Asta am şi făcut. Ochii ei mă priveau acum cu înţeles.
— Xiang Xiang, eşti o virgină deosebit de dezirabilă, cu
excepţia unui lucru.
— Care anume?
— Asta, că pui prea multe întrebări! O virgină trebuie să fie
docilă şi blândă. Înainte de a-l întâlni pe Înaltul Stăpân Fung, ai
face bine să înveţi cum să te porţi. Du-te la Perla acum şi spune-i
să-ţi explice cum docilitatea şi blândeţea faţă de o tulpină de jad
îţi vor aduce o grămadă de bani, ca să nu mai vorbim de plăceri
nesfârşite.
Mi-a făcut cu ochiul.
— Perla este expertă în secretele odăii de culcare. Ha! Ha! Ha!
După aceea, a luat cărţile de pe masă, mi le-a aruncat în
braţe şi m-a îmbrâncit spre uşă.
 Perla se aranja în faţa oglinzii. După ce am închis uşa, a
rămas cu privirea aţintită spre părul meu şi a exclamat:
— Xiang Xiang, eşti foarte drăguţă!
A bătut cu palma în scaunul de lângă ea.
— Vino lângă mine.
A urmat o tăcere lungă, în timpul căreia Perla a continuat să-
mi privească coafura în oglindă.
— Soră Perlă, nu-ţi place coafura mea?
Perla nu mi-a răspuns la întrebare; expresia feţei ei a devenit
tristă şi serioasă.
— Ţi-a cumpărat mama şi îngheţată, ţi-a adus supă, apoi ţi-a
arătat cărţile alea ciudate?
Am dat aprobator din cap.
— Xiang Xiang, în curând vei fi regulată de un bărbat!
— Nu, nu voi fi!
— Hai, surioară, de ce crezi că te-au tratat ca pe o prinţesă?
— Cred că… sunt pur şi simplu norocoasă.
— Norocoasă, he?
A rânjit.
— Dacă norocul ar zăbovi în bordelul ăsta, am fi toate
prinţese, nu prostituate. Însă din păcate vei deveni o târfă
adevărată, înţelegi? Vrei să-ţi pictez şi intestinele?
În încăpere s-a lăsat o tăcere grea ca un cadavru curăţat de
intestine.
— Şi asta, mi-a spus ea, smulgându-mi cărţile din braţe şi
trântindu-le pe masă, asta îţi va pregăti transformarea din
fecioară în femeie.
S-a întrerupt şi m-a privit cu amărăciune:
— Sau din femeie virtuoasă într-o curvă ticăloasă.
A ridicat una dintre cărţi şi a răsfoit paginile ilustrate.
— Dacă vei învăţa temeinic şi îţi vei însuşi toate aceste
poziţii, vei deveni o femeie respectată, atât de respectată, încât
bărbaţii vor plăti câteva monezi de argint doar pentru a adulmeca
parfumul trupului tău şi o mulţime de monezi de aur pentru a-l
gusta!
Am deschis gura şi am inspirat adânc, refuzând să accept
urâtul adevăr pe care îl evitasem cu încăpăţânare.
— Xiang Xiang – Perla m-a bătut uşor pe cap – nu are sens
să-ţi faci prea multe griji, învaţă doar, bine? Sunt aici, dacă ai
nevoie de ajutor.
 Am dat din cap şi am zâmbit cu amărăciune.
— Bine. Începem acum lecţia.
Mi-a făcut cu ochiul.
— Există o zicătoare „Să mori sub un tufiş de bujori şi să
devii o stafie desfrânată”, însemnând că o femeie îl poate face pe
un bărbat atât de fericit, încât să nu-i pese că ar putea muri în
timp ce face sex cu ea.
Tăceam, încercând să pricep vorbele Perlei.
Apoi a început să-mi explice cuvinte precum perla roşie, corzi
de lăută, tăiţei alunecoşi şi toate metaforele ciudate de genul să
crapi pepenele şi să-i guşti zeama; tulpina de jad pătrunde pe
poarta de aur; zeama yin se revarsă ca o fântână…
La sfârşitul lecţiei, eram impresionată de cunoştinţele
temeinice ale Perlei privind aceste chestiuni încurcate, dar şi
complet epuizată.
Perla a exclamat brusc:
— O, fir-ar! Xiang Xiang, trebuie să mă ocup de un barosan
acum. Du-te mai bine să studiezi cărţile şi vino mâine iarăşi la
mine.
Când am ajuns la uşă, m-a strigat.
M-am întors şi i-am văzut chipul trist.
— Xiang Xiang, îmi placi foarte mult.
A tăcut câteva clipe, apoi a continuat:
— Profită de ultima şansă de a te bucura de copilărie…
Nu am ştiut ce să-i răspund.
— Du-te acum şi distrează-te cu Luna de Primăvară.
— Dar dacă află mama, o să…
— Nu-ţi fie teamă, de vreme ce Înaltul Stăpân Fung a plătit
deja cu siguranţă o grămadă de bani pentru tine, mama e
binedispusă şi nu va fi foarte severă cu tine. Duceţi-vă şi distraţi-
vă în grădina de lângă templu.
Dar eu auzisem că acea grădină era bântuită de câteva surori
cu soartă nefericită, care se sinuciseseră! Desigur, nimeni nu
îndrăznea să o întrebe pe mama dacă era adevărat sau nu. Dar
când m-am întors să o întreb pe Perla, închisese deja uşa.

8
Grădina bântuită

Am împins uşa de la camera Lunii de Primăvară şi am intrat.

Şedea pe pat, iar în jurul ei erau împrăştiate câteva cărţi care-mi
păreau cunoscute. S-a dat la o parte şi a bătut cu palma pe locul
de lângă ea.
— Xiang Xiang, aşează-te lângă mine.
M-am aşezat, apoi am arătat spre cărţi.
— Le înţelegi pe toate?
— Sigur că da, Xiang Xiang.
M-a privit curioasă.
— Vrei să spui că tu nu le înţelegi?
— Doar pe unele, dar sora Perlă mi-a explicat totul.
Am repetat în gând lucrurile pe care mi le spusese Perla. Nori
şi ploaie pe muntele Wu înseamnă că un bărbat şi o femeie se
împerechează. Ploaia provine din partea yang a bărbatului, norii
vin din partea yin a femeii. În timpul împerecherii, tulpina de jad
a bărbatului (eu o numeam „cocoşelul”, dar Perla mi-a spus că
aşa e numită doar cea a unui copil) pătrunde pe poarta preţioasă
a femeii. După aceea, bărbatul împrăştie un lichid cleios (mie îmi
părea un fel de urină concentrată, amestecată cu lapte, dar Perla
insistase că sunt lucruri complet diferite) în trupul femeii, pentru
ca aceasta să aibă un bebeluş – dar asta nu funcţiona decât la
femeile din afara pavilionului turcoaz; fetelor-flori de aici nu li se
permitea să aibă copii. Acesta era motivul pentru care mama îmi
dăduse supa aceea tonică – sau toxică, după cum o numise Perla.
Dar Luna de Primăvară ştia deja toate acestea. Am întrebat-o:
— De unde ai aflat toate aceste lucruri?
Chipul i s-a întristat.
— De la logodnicul meu. Yuguan este un bărbat foarte chipeş
şi un iubit foarte priceput. Făcea orice pentru a mă satisface.
Absolut orice.
— Vrei să spui, îţi sugea limba, îţi savura saliva, te muşca de
ureche şi se juca cu piscul lui semeţ pe lângă poarta ta de jad? le-
am înşirat eu pe toate dintr-o suflare.
Nu-mi venea să cred că dădea aprobator din cap.
— Aii-ya, Lună de Primăvară, nu ţi se par dezgustătoare toate
aceste lucruri?
A roşit, însă a rostit cu hotărâre în glas:
— Nu, sigur că nu! Sunt cele mai plăcute lucruri din lume!
Judecând după vehemenţa cu care vorbise, trebuia să fie
ceva adevărat în toate acestea, dar m-am simţit totuşi obligată să
o contrazic.
 — Nu, sunt dezgustătoare, am răbufnit, şi perverse!
— Înseamnă că şi părinţii tăi au făcut lucruri dezgustătoare
şi perverse.
Cu urechile încinse, m-am simţit obligată să apăr onoarea
părinţilor mei.
— Nu, n-au făcut!
— Dacă nu le-ar fi făcut, de unde crezi că ai apărut tu? Dacă
nu ai apărut dinăuntrul mamei tale, crezi că ai răsărit dintr-o
piatră sau te-au cules din gunoi?
Şi Mica Roşcată îmi spusese la fel.
Mă străduiam să găsesc un răspuns isteţ, când mintea mi-a
fost invadată de imagini ale părinţilor mei. Pe muntele Wu, mama
mea liniştită, reţinută, şi tatăl meu elegant, cultivat, îşi sugeau cu
pasiune limbile, gustând unul din saliva celuilalt, apoi… acea
tulpină a tatălui meu se apropia de crăpătura mamei mele.
Îmi simţeam întregul trup înfierbântat, când şi-a făcut loc în
mintea mea o altă imagine – eu, un bebeluş, cu corpul plin de
sânge, secreţii şi spermă, neacoperit de niciun fir de aţă, târându-
mă afară din acea vale a mamei mele – ca un crab care iese pe
furiş dintr-o crăpătură. Părinţii mei mă ridică imediat în braţe, iar
pe feţele lor înfloresc zâmbete. Nu-i văzusem niciodată atât de
fericiţi.
Glasul Lunii de Primăvară m-a trezit din reverie.
— Xiang Xiang, la ce te gândeşti?
În acel moment m-am simţit ca o broască străpunsă cu un
ac.
— Poate că, până la urmă, ai dreptate.
Am tăcut, apoi am întrebat:
— Unde e logodnicul tău acum?
— Am auzit că s-a logodit cu altcineva. Provine dintr-o familie
respectabilă de învăţaţi, dar sunt foarte săraci. Aşa că nu cred că
are destui bani pentru a-mi achita datoriile, să pot pleca din
pavilion. Şi chiar dacă ar avea, cum şi-ar putea dezonora familia,
aducând o fată-floare în casă?
Văzând că e pe punctul de a izbucni în plâns, am spus
repede:
— E prea cald aici, hai să ieşim!
Luna de Primăvară a rămas tăcută, frământându-şi batista.
Apoi a schimbat subiectul.
— Xiang Xiang, ţi-a spus mama cine îţi va crăpa pepenele?
 — Cred că bătrânul Înalt Stăpân Fung cel plin de riduri.
Am făcut o grimasă.
— Dar ţie?
— E vorba despre un om de afaceri bogat… oricum, voi afla
săptămâna viitoare. Mama a spus că m-a vrut de îndată ce mi-a
văzut picioarele.
Am privit în jos – Luna de Primăvară avea cele mai micuţe
picioare dintre toate surorile din pavilion. Perla îmi spusese că
unora dintre clienţi le place să sărute, chiar să sugă picioarele
unei femei. Şi cu cât erau mai mici picioarele, cu atât mai
dezirabile, deoarece aceşti chon nanren perverşi îşi puteau vârî
întregul „crin auriu de trei ţoii” în gură pentru a-i savura gustul.
— Aii-ya, am scuipat.
— Ce s-a întâmplat, Xiang Xiang?
— O, nimic. M-am grăbit să schimb subiectul.
— Dar am crezut că nu mai eşti… virgină.
— Ba sunt încă.
— Şi atunci ce e cu toate chestiile acelea pe care le-ai făcut
cu logodnicul tău?
Luna de Primăvară a roşit.
— Tulpina lui de jad nu a pătruns pe poarta mea de jad. De
obicei folosea cealaltă tulpină.
Am aprobat din cap cu subînţeles, deşi nu aveam idee ce era
„cealaltă tulpină”. Prea intimidată pentru a continua cu
întrebările, am propus în schimb:
— Lună de Primăvară, ce zici de o plimbare?
— Dar nu avem voie să părăsim acest loc fără permisiunea
mamei.
— Putem merge la templul acela vechi din grădină. N-o să ne
vadă nimeni, pentru că nimeni nu merge vreodată acolo.
— Pentru că e bântuit! Odată au dezbrăcat-o pe una dintre
surori, au atârnat-o cu capul în jos şi au biciuit-o de treizeci de
ori, până i-a putrezit fundul. Apoi au tăiat frânghiile şi au lăsat-o
în grădină. A doua zi, mama i-a găsit corpul, îmbrăcat într-o
rochie roşie, legănându-se deasupra altarului din templu.
— Dar ai spus că o dezbrăcaseră.
— Mama nu a biciuit-o până a omorât-o. Sora s-a simţit atât
de umilită, încât s-a sinucis.
Luna de Primăvară şi-a coborât vocea, de parcă s-ar mai fi
aflat o a treia persoană, invizibilă, în cameră.
 — Oamenii spun că a îmbrăcat în mod intenţionat o rochie
roşie pe drumul ei spre Izvoarele Galbene să-l vadă pe Regele
Iadului, ca să se poată întoarce ca stafie însetată de sânge!
Inima a început să-mi bată cu putere. Luna de Primăvară a
continuat:
— Altă dată, când una dintre surori a rămas însărcinată cu
iubitul ei secret, s-a aruncat în fântâna din grădină. Am auzit că
mamei i-a părut tare rău când s-a sinucis.
— Îi era foarte dragă mamei?
— Nu. Ci pentru că imediat după ce a murit, unul dintre
clienţi i-a cerut mamei o soră însărcinată. Luna de Primăvară şi-a
coborât glasul. De-a lungul anilor, cel puţin trei surori şi-au
sfârşit viaţa acolo.
— Dar sora Perlă mi-a spus că mama nu le permite surorilor
să moară, deoarece nu suportă să-şi piardă investiţiile.
— Exact. De aceea s-au sinucis – ca să-i facă în ciudă.
O tăcere lugubră s-a lăsat în încăpere. În cele din urmă am
spus:
— Oricum, eu nu cred că există stafii.
— Xiang Xiang, sigur ai înnebunit!
— Lună de Primăvară, nu fi laşă. Hai să mergem!
— Şi ce facem dacă există într-adevăr stafii?
— Atunci o să te apăr eu. Ştiu kung fu. Am sărit de pe pat şi
am lovit cu piciorul sus, în aer.
Luna arunca o lumină argintie, iar stelele ardeau sclipind pe
cer. Luna de Primăvară şi cu mine ne ţineam de mână, înaintând
cu băgare de seamă, pas cu pas, de-a lungul potecii şerpuite care
trecea prin crângul de bambus. Zgomotele nocturne ale
pavilionului – pălăvrăgeli, cântece, râsete, sunetul pipei – erau tot
mai îndepărtate, pe măsură ce pătrundeam tot mai adânc pe
aleea cu frunziş bogat, spre grădina bântuită. După cincisprezece
minute n-am mai auzit decât ţipetele insectelor, foşnetul frunzelor
şi sunete slabe, misterioase. Luna era pe jumătate acoperită de
vălurile norilor
— Ca şuviţele lungi de păr care brăzdează faţa unei femei-
stafii. Aerul era încins ca supa tonică a mamei; simţeam mâna
transpirată a Lunii de Primăvară în mâna mea.
— Xiang Xiang, mi-a şoptit, mi-e frică; hai să ne întoarcem.
— Acum e prea târziu.
— Xiang Xiang! Am crezut că ştii drumul!
 — Nu, n-am fost niciodată aici. Am auzit doar de la Perla şi
de la celelalte surori unde e.
— Xiang Xiang, du-mă înapoi, acum!
— Dar, Lună de Primăvară, am minţit eu, nu ne putem
întoarce la jumătatea drumului.
— De ce?
Mi-am stors creierii căutând un motiv plauzibil.
— Pentru că… pentru că mi s-a spus că toţi cei care s-au
întors din cale au murit într-un mod misterios. Odată ce ai pornit
la drum, trebuie să urmezi qi care te conduce în grădină. Nu poţi
merge înapoi, împotriva energiei qi.
— O, Cerule, atunci ce facem?
— Mergem întâi în grădină, apoi luăm o decizie.
Ne-am continuat drumul într-o tăcere la fel de grea ca inimile
noastre. Luna de Primăvară mă ţinea acum atât de strâns de braţ,
încât unghiile ei îmi intrau în carne. Dar nu îndrăzneam să
rostesc nici cel mai mic cuvânt de protest. Poteca era umedă şi
avea un miros amestecat de plante proaspete şi putrezite. Din
când în când trebuia să dăm la o parte crengi şi frunze crescute
prea mari. Cele cinci simţuri ale mele erau în mod dureros atente
la cel mai slab sunet şi miros, la cea mai mică mişcare. Auzeam
respiraţia grea a Lunii de Primăvară, care puncta aerul dens al
nopţii.
— Xiang Xiang, glasul Lunii de Primăvară a rupt în cele din
urmă tăcerea, chiar nu crezi că există stafii?
— Poate că există; nu ştiu.
Vocea i-a tremurat uşor.
— Ce facem dacă dăm peste o stafie?
— De vreme ce nu există cale de întoarcere, o vom privi în
faţă şi eventual o vom întreba: „Ce mai faci, stafie drăguţă, nu ai
vrea să servim o ceaşcă de ceai şi să stăm de vorbă?”
Au trecut câteva clipe, apoi am izbucnit amândouă într-un
râs nervos.
— Îmi placi, Xiang Xiang. Nu doar pentru că eşti atât de
drăguţă, dar eşti şi amuzantă.
Înainte de a apuca să-i răspund, am observat că aproape
ajunsesem la un luminiş.
— Lună de Primăvară, uite, am reuşit.
Tufărişul se sfârşea într-un câmp întins, inundat de lumina
argintie a lunii. În depărtare se înălţa un mic templu cu cornişe
răsucite, de care atârnau două lampioane mari, stinse.
Legănându-se în adierea brizei, se zăreau prin frunziş ca doi ochi
orbi care clipeau. În faţa porţii templului, frunzele copacilor
străvechi foşneau ca şoaptele sau strigătele cuiva dornic să-şi
spună povestea tristă.
Am simţit un ghiont în cot.
— Xiang Xiang, ce sclipeşte pe pământ?
— Nu ştiu. Hai să ne uităm, am spus, trăgând-o pe Luna de
Primăvară după mine.
Spre surprinderea mea, luna era cea care sclipea, reflectată
în bălţi.
Luna de Primăvară a început să cânte şi să danseze:
— Ce minunat, luna în baltă.
Apoi a strigat, făcându-mă să mă înfior:
— Xiang Xiang, ce-i aia?
Am privit în direcţia în care arăta cu degetul şi am văzut
fascicule de lumină plutind încolo şi-ncoace. Am tăcut câteva
clipe, apoi am spus:
— Nu-ţi fie teamă; sunt licurici.
N-am mai continuat, însă, să-i explic ce auzisem, că locurile
preferate de licurici sunt cimitirele. Respiraţia mi-era îngheţată.
Luna de Primăvară şi-a ridicat privirea spre discul ceresc.
Câteva clipe lungi au trecut, apoi a întrebat:
— Xiang Xiang, îţi aminteşti poezia aceea despre lună…?
Mi-am îndreptat privirea spre lună şi am recitat:
— O singură lună se reflectă în toate apele, toate apele sunt
îmbrăţişate de o singură lună.
— Îmi place. Şi tu îmi placi, Xiang Xiang; eşti atât de
deşteaptă. O, sunt atât de fericită aici.
— Şi eu, am răspuns, mă simt liberă aici. Fără mama, fără
De, fără camera întunecată, fără oaspeţi preferaţi…
— Dar şi fără mâncare, fără ceai aromat. Of, mor de foame.
Şi-a aşezat mâna pe burtă.
— Şi mă scapă şi pipi.
— Şi pe mine, am spus, apoi mi-a venit o idee: Lună de
Primăvară, hai să facem pipi pe lună.
A râs pe înfundate.
Am rostit cu glas cântător:
— Eu sunt Chang E, regret că am înghiţit elixirul pe care l-
am furat de la soţul meu; am fugit spre lună…
 — Încetează, Xiang Xiang, nu eşti Chang E; nu poţi face pipi
pe lună!
M-am îndreptat spre una dintre bălţi, m-am lăsat pe vine, mi-
am dat jos pantalonii şi am urinat pe imaginea reflectată a lunii.
Când am terminat, i-am făcut cu ochiul Lunii de Primăvară:
— Vezi?
A fugit după mine şi m-a lovit cu pumnul.
— Vulpe şireată! Trebuia să mă fi gândit prima la asta!
Alergam gâfâind.
— Dar nu te-ai gândit!
În cele din urmă am ajuns la templu.
— Bine, Lună de Primăvară, am spus, acum povesteşte-mi
despre tine şi logodnicul tău.
Luna de Primăvară şi-a apăsat degetul pe buze.
— Şşşş Xiang Xiang, auzi şi tu?
Am ciulit urechile.
— E doar vântul.
— Nu, ascultă cu atenţie.
— Pisici care se vaită?
— Nu.
— O, poate e stafia acelei surori care s-a spânzurat după ce a
fost dezbrăcată şi biciuită până i-a putrezit fundul! Ascultă, sunt
ţipetele ei, parcă ar biciui-o!
— Dar, Xiang Xiang, dacă o stafie e moartă, cum poate să
ţipe?
— Din pricina unui coşmar, cred.
— Stafiile visează?
— Eu de unde să ştiu? N-am murit încă!
— O, Luna de Primăvară m-a înghiontit mai tare, vorbind tot
în şoaptă, ascultă, Xiang Xiang, stafia geme acum, şi gâfâie.
— Atunci trebuie să fie o stafie înfometată!
Spre surprinderea mea, Luna de Primăvară a chicotit:
— Cred că nu e o stafie, cred că e cineva care stârneşte norii
şi ploaia.
— Dar nu suntem pe muntele Wu.
Luna de Primăvară m-a apucat de mână.
— Nu fi prostuţă! Hai să ne uităm!
— Nu-ţi mai e teamă de stafii?
— Şşşş, taci. Sunt sigură că nu e o stafie. Hai, urmează-mă.
Ne-am învârtit puţin încolo şi-ncoace, apoi Luna de
Primăvară a arătat spre o spărtură în zidul care înconjura
templul. S-a aplecat şi s-a strecurat înăuntru, iar eu am urmat-o.
Am înaintat bâjbâind atente să nu ne izbim de ceva. După o
vreme, părea că ne apropiem de sursa zgomotului. Luna de
Primăvară s-a oprit în cele din urmă în dreptul unei intrări, de
unde răzbăteau suspine adânci.
Cu o senzaţie de teamă în stomac, i-am strâns mâna şi am
şoptit:
— Lună de Primăvară, hai să ne întoarcem.
Am fost surprinsă şi totodată jenată, că acum ea era cea
calmă. Când am vrut să insist din nou să plecăm, mi-a poruncit
din priviri să tac din gură. S-a apropiat apoi de unul dintre
geamuri, şi-a umezit degetul, a făcut o mică gaură în hârtia de
orez care acoperea grilajul şi s-a uitat înăuntru.
Am şoptit:
— Lună de Primăvară, ce e?
Dar nu m-a băgat în seamă.
Era imposibil ca o stafie să fie cauza unei asemenea desfătări.
Aşa că mi-am umezit şi eu, degetul, am găurit hârtia de orez şi am
privit înăuntru.
Spre uimirea mea, pe jos, complet goi, stăteau întinşi un
bărbat şi o femeie. Bărbatul se mişca deasupra femeii – uneori ca
un peşte prins în cârlig, alteori ca o pasăre zburând împotriva
vântului –, exact aşa cum descria maestrul Orificiu Misterios în
Arta de a face dragoste. Femeia părea să se lupte sub apăsarea şi
mişcările de împingere ale bărbatului. Deşi în întuneric nu-i
puteam distinge faţa, urletul ei, ca al unui porc înjunghiat, m-a
convins că suferă enorm. A trebuit să-mi apăs mâna cu putere pe
gură ca să-mi înăbuş un strigăt de uimire. În mod ciudat, deşi
eram speriată, mi-am simţit inima bătând mai repede, urechile şi
obrajii îmi ardeau şi o senzaţie de căldură îmi urca dintre coapse.
I-am dat un ghiont Lunii de Primăvară, dar ea mi-a făcut din nou
un semn de respingere cu mâna.
Luptele şi gemetele au continuat, până când bărbatul a scos
brusc un ţipăt ascuţit. După aceea, s-a lăsat moale peste trupul
femeii.
O, Cerule, trebuie să-şi fi pierdut sufletul!
Am înghiontit-o pe Luna de Primăvară, apoi mi-am dus mâna
la gât şi am trecut-o de-a latul lui, ca şi cum mi l-aş fi retezat. Şi-
a fluturat din nou mâna, nerăbdătoare. Atunci bărbatul, trezindu-
se parcă din aţipeală, s-a rostogolit lângă femeie. Cei doi stăteau
acum faţă în faţă, femeia cu spatele la noi. Bărbatul a început să-i
mângâie foarte tandru sânii. Femeia gemea uşor, dar nu încerca
să-l oprească.
Chiar atunci o insectă – un fluture, mi s-a părut – a intrat
zburând probabil pe geam (cel din partea cealaltă, dinspre curte)
şi a început să se rotească deasupra perechii. Femeia s-a ridicat
imediat în capul oaselor, încercând să prindă făptura care dansa.
Atunci i-am văzut faţa.
Mi-am acoperit gura cu mâna şi m-am străduit din răsputeri
să nu strig.
Perla!
M-am întors spre Luna de Primăvară şi am văzut că şi ea
făcuse acelaşi lucru. Au trecut câteva clipe, apoi m-a împins afară
din coridor. După ce am reuşit în final să ne dibuim calea afară
din templu şi am ajuns în grădină, am luat-o la goană.
Când am ajuns înapoi în siguranţă în camera Lunii de
Primăvară, a arătat spre pantalonii mei şi a spus cuprinsă de
agitaţie:
— Xiang Xiang, uite, ţi s-au umezit pantalonii. M-am aplecat,
mi-am apucat pantalonii cu mâna şi i-am studiat.
— E rouă.
— Da, a chicotit ea, rouă din poarta ta de aur.

9
Arta de a satisface

O săptămână mai târziu, cu cinci zile înainte de „marea mea

zi”, Perla m-a invitat în camera ei pentru nişte ultime sfaturi
referitoare la stârnitul norilor şi ploii.
De îndată ce m-am aşezat, mi-a aruncat o privire tăioasă.
— Xiang Xiang, ai face bine să te pregăteşti pentru Înaltul
Stăpân Fung, când va veni să-ţi crape pepenele. Să nu faci vreo
greşeală chiar de prima ta dată, altfel vei avea mari, mari
necazuri. Nu vei fi pedepsită doar de către mama şi De, ci şi de
Înaltul Stăpân Fung, care a plătit o mulţime de bani pentru tine.
Perla a continuat, spunându-mi că unii clienţi nemulţumiţi
de serviciile surorilor „sparg vizuina” – distrug casa de toleranţă –,
iar nefericita soră în cauză e nevoită să plătească pentru toate
pagubele.
 Am tăcut o vreme, apoi mi-am amintit de grădina bântuită şi
am roşit toată.
— Ce e, Xiang Xiang?
Aveam senzaţia că îmi rămăsese un licurici în gât.
— Vrei să mă întrebi ceva?
Într-un final am reuşit să mă adun şi să spun în şoaptă:
— Soră Perlă, bărbatul… bărbatul din grădină era… Jiang
Mou?
Mi-a făcut cu ochiul.
— Xiang Xiang, ai grijă ce vorbeşti! Nimeni nu trebuie să afle.
Am dat din cap.
— Ne-ai lăsat înadins pe mine şi pe Luna de Primăvară să te
vedem?
A zâmbit, părând foarte misterioasă în lumina gălbuie a
lămpii ei împodobite.
— Deci îl iubeşti pe Jiang Mou?
I-am interpretat tăcerea drept o confirmare.
— Atunci de ce nu te măriţi cu el şi pleci din pavilion?
— Pentru că e sărac şi deja căsătorit.
Perla a oftat, mângâind cu degetele brăţara ei strălucitoare de
jad.
— Nu te mai gândi la iubire, Xiang Xiang. Iubirea nu
durează; gândeşte-te la plăcere.
— Dar nici plăcerea nu durează.
— Dar, spre deosebire de iubire, nu lasă în urmă suferinţă,
după ce trece.
S-a uitat la ceas.
— Hai să ne începem lecţia.
Perla m-a condus să şed lângă ea, la masa vanităţii.
— Xiang Xiang, a spus, studiind atentă imaginile noastre
reflectate de oglindă, acum ai aflat despre nori şi ploaie.
Am dat din cap.
A continuat:
— Cel mai important lucru este să tachinezi. Pentru că dacă
le permiţi acelor chou nanren să ajungă unde vor prea repede, vor
fi dezamăgiţi. Nu uita, şi nevestele lor au aceleaşi crăpături de
cinabru ca noi. Noi stăpânim însă şi arta cochetăriei, pentru a-i
excita. Nu-i tachinezi doar prin înfăţişarea ta, ci şi prin felul în
care te mişti, chiar şi în somn.
— Dar, soră Perlă, în somn nu te mişti!
 — Dar noi ne prefacem că dormim pentru a seduce. Nu
cunoşti expresia „măr pădureţ dormind primăvara”? Se referă la o
femeie frumoasă care doarme într-un mod seducător. Iar
primăvara e elementul cel mai important…
— De ce?
— Pentru că primăvara este anotimpul plăcerii, când se
stârneşte dragostea!
Cu o expresie visătoare pe chip, Perla şi-a depărtat puţin
buzele, apoi şi-a atins buza superioară cu vârful delicat al limbii –
ca un boboc de trandafir ivindu-se dintr-o gaură adâncă.
— Noi, surorile, semănăm cu nişte bucătari buni, care
amestecă cele cinci mirodenii în mod armonios, într-o supă
delicioasă.
— Mie-mi place supa.
— Xiang Xiang, nu ştii nimic, nu-i aşa? înainte de a ajunge în
pavilion, nu ai făcut altceva decât să studiezi. Nu-ţi prea e de folos
acum, nu-i aşa?
Am răspuns visătoare:
— Părinţii mei şi-au dorit întotdeauna să devin prima femeie
zhuang yuan. Învăţatul Numărul Unu.
Perla m-a privit cu compasiune, apoi a vorbit din nou, de
data aceasta pe un ton ceva mai tăios:
— Şi eu te învăţ să devii învăţatul Numărul Unu, când vine
vorba să-i seduci pe chou nanren. Ai uitat că săptămâna viitoare
vei fi „examinată” de către Înaltul Stăpân Fung?
A vorbit mai departe:
— Trăsătura cea mai fascinantă a unei femei sunt ochii ei.
Perla şi-a plecat pleoapele şi m-a privit iscoditor. Pupilele ei
păreau împăienjenite şi se mişcau lent, de parcă ar fi fost ameţită
de alcool. Ochii ei posedau un fel de magnetism, care mă făcea să
rămân agăţată de ea, aşa cum se agăţase iubitul său de trupul ei.
Am simţit cum roşeaţa mi se urcă în obraji.
— Xiang Xiang, mi-ai spus că Baba te-a învăţat kung fu?
Am dat aprobator din cap.
— Atunci imaginează-ţi că ochii tăi sunt nişte arme pentru
lupte kung fu sexuale. Atacă asemenea unui tigru, retrage-te
asemenea unei fecioare.
În timp ce eu încercam să înţeleg reţeta aceasta a luptelor
kung fu sexuale, Perla a vorbit din nou:
— Să ai întotdeauna o privire provocatoare. Cel mai rău lucru
sunt ochii lipsiţi de spirit, ca peştii lăsaţi fără apă câteva zile.
Am chicotit.
M-a privit cu dojană:
— Xiang Xiang, trebuie să-ţi priveşti clienţii, până când au
senzaţia că oasele le-au fost murate în oţet, până când sunt atât
de amorţiţi, încât nu mai au putere să-ţi reziste. Desigur, dacă
unui client îi plac femeile modeste, atunci te prefaci timidă şi-ţi
desprinzi din timp în timp privirea de el. Din acest motiv, în opera
Peking… Xiang Xiang, eşti atentă?
— Baba!
Am izbucnit în plâns şi am ieşit în goană din camera Perlei.
Când m-am dus să o vizitez, a doua zi după-amiaza, Perla nu
a spus nimic despre plecarea mea precipitată cu o zi înainte.
Beam ceaiul pe care ni-l turna în ceşti, cufundate în gânduri.
Oare se gândea şi ea la Baba? Fusesem întotdeauna curioasă să
aflu ce e în mintea Perlei. Deşi era foarte prietenoasă cu mine,
rămânea în acelaşi timp la fel de misterioasă ca nimbul din
spatele capului zeiţei Guan Yin.
În acea zi, Perla părea să nu aibă deloc dispoziţia de a mă
învăţa ceva. Multă vreme a continuat să-şi mângâie ceaşca,
înainte de a se ridica de pe canapea.
— Astăzi vreau să te învăţ cum să mergi. Nu uita, nu te grăbi,
mişcă-te încet, aşa!
A început să meargă cu paşi mici şi delicaţi.
— Aceştia se numesc „paşii frânţi ai lotusului de aur”,
încearcă să-ţi imaginezi totuşi înflorindu-ţi sub picioare sau
unduindu-se în vânt în lumina aurie a amurgului.
Am închis ochii şi am încercat să-mi imaginez. Dar ceea ce-
mi trecea prin minte era imaginea lui Baba, a mamei şi a mea,
vâslind în barcă pe Lacul de Vest acoperit de flori de lotus. Mama,
foarte frumoasă şi fericită, îşi apleca trupul zvelt şi depărta
frunzele cu degetele ei delicate. Baba culegea o floare şi i-o
prindea în părul aurit de lumina amurgului…
Perla se sprijinea de perete.
— Când stai în picioare, trupul tău trebuie să fie uşor
înclinat – dar nu încovoiat – parcă l-ar atrage ceva. Mai mult de
atât, trebuie să se mişte necontenit — spatele să ţi se legene,
degetele să-ţi frământe o batistă, vârfurile degetelor să-ţi atingă
dinţii, ochii să privească în jur.
Atunci i-am spus fără să stau pe gânduri:
 — Soră Perlă, nu ştiu ce să cred. Mama m-a învăţat exact
opusul. Mă avertiza să nu-mi legăn trupul, pentru că nu se cuvine
unei doamne. Îi plăcea să pomenească proverbul care spune că
„Un copac care se leagănă are frunze căzute; o femeie care se
leagănă are o soartă nefericită”.
Perla a oftat adânc.
— Da, mama ta avea dreptate. Dar noi nu mai suntem
doamne, suntem târfe.
A urmat o tăcere lungă, plină de amărăciune.
Şi-a aţintit privirea asupra picioarelor mele.
— Xiang Xiang, singurul tău defect sunt picioarele; sunt
puţin cam mari.
Le-am ascuns imediat sub masă.
— Bine, să-ţi ascunzi întotdeauna defectul. Dar să nu uiţi să-
ţi pui mereu în valoare trăsăturile care te avantajează. Prin
urmare, cineva care are o siluetă foarte plăcută, a zis Perla
împingându-şi pieptul în faţă, ca mine, trebuie să se încline
întotdeauna în faţă. Se numeşte „să-ţi oferi trupul pentru a
propovădui Dharma”.
Perla m-a ciupit de obraz.
— Xiang Xiang, sexul este singura putere pe care o avem
asupra bărbaţilor. Chiar dacă faci sex cu cel mai urât bărbat cu-
un-picior-în-groapă, încearcă din răsputeri să te prefaci că e
singurul bărbat care a mai rămas pe lume. Ţine minte ce te învăţ
şi te vei bucura de statutul unei ming ji până în ultima zi a vieţii
tale.
Am dat energic din cap.
S-a aşezat din nou lângă mine.
— Xiang Xiang, ai observat că în ţara noastră nimic nu se
exprimă făţiş, ci întotdeauna pe căi întortocheate?
Am vrut să răspund, însă Perla mi-a făcut semn să tac.
— În China, coridoarele nu se construiesc drepte, ci
întotdeauna şerpuite.
A privit pe fereastră.
— Astfel încât, atunci când înaintăm, nu ştim niciodată de ce
ne vom lovi: un gard în formă de lună, după care se adăpostesc
crânguri de bambus, sau o deschizătură micuţă de forma unei
tigve, prin care ochii pot distinge un munte îndepărtat învăluit în
ceaţă.
Pe când mă gândeam la toate acestea, Perla a scos qin-ul şi l-
a aşezat pe masă. Am luat loc în faţa ei, iar sufletul mi-a fost într-
o clipă inundat de bucurie.
— Vezi, Xiang Xiang, a spus ea începând să cânte, muzica de
qin este şi ea şerpuitoare.
Degetele Perlei alunecau acum pe corzile instrumentului.
— Acest stil de a mişca degetele se numeşte „greiere chemând
toamna”. Când greierele îşi flutură aripile, scoate un sunet
tărăgănat.
A atins corzile din nou.
— Iar acest sunet tărăgănat se numeşte „maimuţa
căţărându-se în copac”, deoarece o maimuţă care se caţără într-
un copac face mişcări alternative, urcă şi iar se opreşte.
În cele din urmă a oprit corzile cu mâna.
Datorită melodiilor sale şerpuitoare, muzica interpretată la
qin continuă să-ţi răsune în suflet, chiar şi după ce nu mai
cânţi… Ce bine-ar fi dacă am lăsa şi noi aceeaşi impresie în
sufletele bărbaţilor.
Un zâmbet răutăcios îi juca pe buze.
— Atunci toţi bărbaţii împuţiţi şi-ar revărsa banii din
buzunarele lor grase în ale noastre. Altfel de ce să nu rămână
acasă şi să-şi reguleze nevestele pe gratis?
Am chicotit, deşi habar nu aveam cum se simte un bărbat
când îşi regulează nevasta.
Perla mi-a aruncat o privire dojenitoare.
— Ştii, Xiang Xiang, că femeile acelea decente, care ne privesc
pe noi, surorile, cu dispreţ, ne şi invidiază?
— Înţeleg de ce, soră Perlă, deoarece tu eşti mult mai
frumoasă decât ele şi ai atâtea haine drăguţe şi bijuterii.
— Xiang Xiang, e adevărat ce spui, dar e mai mult decât atât.
Aceste femei decente ne admiră în taină. Deoarece noi ne putem
expune frumuseţea feminină după bunul plac al inimii, fără să
fim mustrate de nişte soţi confucianişti plicticoşi. În afară de asta,
cunoşti proverbul: „Pentru a fi virtuoasă, o femeie nu trebuie să
aibă niciun talent”. Însă noi nu suntem virtuoase, aşa că ne
putem cultiva şi apoi etala cunoştinţele. Bărbaţii au nevoie de
neveste, să le ofere copii, dar au nevoie şi de noi, să le oferim tot
ceea ce babele alea cu feţe gălbejite nu ştiu – să le aprindă inimile,
să le aţâţe simţurile şi să le hrănească sufletele cu muzică, dans
şi pictură. Poate că suntem dispreţuite, dar cel puţin nu trebuie
să facem pe proastele, ca nevestele pe care bărbaţii le lasă acasă.
 Expresia de pe chipul ei a devenit răutăcioasă.
— Eu pot să fiu excitată şi să stârnesc norii şi ploaia cu orice
bărbat doresc, în vreme ce ele s-au procopsit cu unul singur, de
care nu scapă nici după moarte!
După ce a încheiat, Perla a izbucnit în hohote vesele de râs,
de parcă ar fi fost cu adevărat mulţumită să fie prostituată.
I-am ţinut şi eu isonul. Am continuat să râdem, până când
ne-au dat lacrimile şi a trebuit să ne oprim pentru a ne trage
suflarea.
După ce ne-am calmat în sfârşit, Perla şi-a fluturat mâna cu
brăţara de jad.
— Acum poţi să faci o pauză.
Simţind că n-am astâmpăr, m-am gândit să ies în curte. Dar
ploua, aşa că am stat la fereastră privind prin grilaj cum se lovesc
stropii de frunze. După câteva minute, când s-a oprit ploaia, am
ieşit şi m-am plimbat prin curte, pentru a admira poteca şerpuită.
Apoi m-am aşezat pe o bancă de piatră din micul pavilion şi m-am
uitat printr-o deschizătură de forma unei vaze, sperând să zăresc
un munte îndepărtat, învăluit în ceaţă.
În cele din urmă mi s-a făcut foame şi am pornit spre
bucătărie. De îndată ce am trecut pragul, nările mi-au fost
inundate de o aromă bogată. Ah Ping nu se vedea nicăieri. Am
simţit deodată chinurile foamei şi m-am îndreptat spre oala care
fierbea pe foc, am pus o parte din conţinutul ei pe o farfurie şi am
început să mănânc din acea delicatesă.
Pe când înfulecam cu poftă, a intrat Ah Ping.
Mi-am ridicat privirea spre ea.
— Mătuşică Ah Ping, e delicioasă. E un fel de mâncare nou?
Spre surprinderea mea, s-a albit la faţă.
— S-a întâmplat ceva?
Nu mi-a răspuns, scutura doar din cap.
Am necăjit-o puţin.
— Trebuie să fie ceva foarte bun, rezervat unui oaspete
special, nu-i aşa? Dar nu-ţi fie frică, n-am luat decât o
îmbucătură. E într-adevăr gustoasă, ce e?
Continuând să-mi ignore întrebarea, s-a îndreptat spre
chiuvetă şi a început să spele vase.
Am mai mâncat o vreme, până când mi-am amintit ceva.
— Ştii cumva unde e Guigui? Vreau să împart cu el aceste
bunătăţi.
 Ah Ping mi-a evitat privirea, arătând spre farfuria din faţa
mea, apoi spre stomacul meu.
— Dar unde e Guigui?
A arătat din nou, de data aceasta mai energic.
Au trecut câteva clipe, până când a explodat bomba.
— Vrei să spui…
Ah Ping dădea din cap şi ştergea oalele. Apoi a turnat ceva
dintr-o oală uriaşă în chiuvetă. Bucătăria a fost imediat inundată
de zgomotul apei care se revărsa.
Lacrimile mi se scurgeau pe obraji.
— L-ai gătit pe Guigui?!
Continua să dea din cap şi să şteargă oalele.
— Oh, cum ai putut? Eşti dezgustătoare!
Acum zăngănea zgomotos oalele.
— O, Cerule, l-ai gătit pe Guigui şi eu l-am mâncat!
M-am năpustit afară din bucătărie şi am vomitat până când
nu mi-a mai rămas decât fiere în stomac. Apoi am plâns amarnic.
— Ah, Guigui, îmi pare atât de rău. De unde să fi ştiut că te
gătise pe tine? N-am ştiut că eşti tu!
Când m-am oprit în sfârşit din plâns, mi-am scos
pandantivul lui Guan Yin de la gât şi am murmurat o rugăciune
lungă. Întâi am cerut iertare căţeluşului, apoi am implorat-o pe
zeiţă să-l trimită în Paradisul Vestic, unde s-ar fi putut reincarna
curând ca fiinţă umană, pentru a se reuni cu mine.
După ce rugăciunile m-au mai liniştit puţin, mi-am târât din
nou picioarele spre camera Perlei. După ce m-am aşezat pe
canapea, lângă ea, am izbucnit în lacrimi.
— Soră Perlă…
— Ce s-a întâmplat, Xiang Xiang?
Mi-am dat frâu liber durerii.
Perla şi-a scos batista şi mi-a şters faţa.
— Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat.
— Mătuşica Ah Ping l-a gătit pe Guigui şi eu l-am mâncat!
Spre surprinderea mea, Perla nu părea deloc şocată. Mi-a
ciufulit părul.
— Îmi pare rău. Dar de ce l-ai mâncat?
— Pentru că n-am ştiut că e el! am îngăimat printre hohote
de plâns.
— Nu e mare scofală.
Mi-am ridicat privirea înlăcrimată spre ea.
 — Nu e mare scofală?
— Aici se gătesc frecvent căţeluşi. Clienţii cred că supa de
câine e un tonic excelent, care le întăreşte tulpinile de jad.
— O, Cerule, e scârbos! Sunt ca nişte copii mici!
Perla m-a luat în braţe.
— Xiang Xiang, lucruri mult mai rele se întâmplă aici.

10
Ridurile de longevitate

Patru zile mai târziu, încă mai eram copleşită de tristeţe că

sărăcuţul Guigui îşi găsise sfârşitul în stomacul meu, când a venit
Mica Roşcată şi m-a condus în camera Perlei. Am ştiut că
momentul pe care îl aşteptasem cu groază sosise. Mi s-a strâns
inima; tălpile papucilor mei se târau şi se tânguiau pe podea.
Mica Roşcată aproape mă împingea.
— Xiang Xiang, te rog grăbeşte-te, astăzi e ziua ta cea mare,
iar mama e deja pe punctul de a-şi pierde răbdarea.
— Mamă.
M-am adresat boţului de carne care mă aştepta de partea
cealaltă a pragului.
Fang Rong se gătise cu o jachetă roz-aprins, cu nasturi de
aur, de mărimea boabelor de struguri, împletiţi într-un model
complicat. Văzându-mă, faţa i s-a lăţit într-un rânjet larg. Mi-a
făcut semn să mă aşez la masa de toaletă mare şi aurită a Perlei.
— Xiang Xiang, astăzi am să te fac frumoasă ca o zână, a
spus, sorbindu-mă din priviri, de parcă m-aş fi transformat brusc
într-o coloană de aur.
Masa de toaletă era acoperită cu obiecte feminine: pudră, fard
de obraz, ruj, parfum Rouă Florilor, cremă Floarea Zăpezii,
piepteni de baga, un ac de păr din coral, trei flori proaspete şi,
spre surprinderea mea, o brăţară de aur şi o pereche de cercei de
jad montaţi în aur.
Mama m-a studiat atentă câteva clipe în oglindă.
— Ai noroc că sprâncenele tale sunt arcuite ca nişte
semiluni. Altfel ar fi trebuit să ţi le rad şi să le pictez cu cerneală.
Cerneală? am vrut să întreb, dar am decis să-mi ţin gura.
Apropiindu-se de chipul meu, mama s-a apucat de kai Han,
„deschiderea feţei”. Întâi şi-a legat o aţă roşie de degetele mari şi
mijlocii, apoi şi-a tras-o printre dinţi. După aceea a început să-mi
„răzuiască” faţa cu firul roşu, curăţând murdăria şi puful de păr.
Faţa lui Fang Rong era atât de aproape de a mea, încât îi
puteam număra firele de păr din nările largi, îi puteam cerceta
dinţii de aur din gură şi îi puteam inspecta suprafaţa aspră a
aluniţei imense. Am încercat să-mi ţin respiraţia, pentru a nu fi
otrăvită de a ei.
— Xiang Xiang, deschizându-ţi faţa, te vei deschide spre
norocul nesfârşit. Ştii asta?
Am dat aprobator din cap.
— Ţine-ţi capul nemişcat!
Am rămas neclintită, până când a terminat să-mi răzuiască
faţa cu aţa roşie şi umedă. Apoi a început să-mi aplice pudră pe
faţă şi gât – straturi după straturi, până când n-am mai rezistat şi
am întrebat:
— Mamă, ajunge; de ce îmi pui atâta pudră pe faţă?
— Pentru că o singură umbră de alb poate acoperi o sută de
urâţenii, iar tuturor bărbaţilor le place aşa, de-aia.
Mi-a aruncat o privire mustrătoare în oglindă.
— Crezi că aş mai da banii pe pudră, dacă nu ar fi pe placul
bărbaţilor?
A chicotit, scuipându-mi fire de salivă pe obraz.
— Din fericire, n-am plătit eu pentru machiajul tău.
— Dar cine?
— Înaltul Stăpân Fung, desigur, cine altcineva? Prostănaco!
A arătat spre masa de toaletă.
— Vezi brăţara şi cerceii? Sunt cadouri de la Înaltul Stăpân
Fung. Vrea să fii cea mai drăguţă târfuliţă din Pavilionul Florii de
Piersic.
Apoi mi-a aruncat o privire ameninţătoare.
— Înaltul Stăpân Fung a cheltuit deja câteva sute de monede
mari de argint aici, la pavilion, pentru banchete costisitoare şi
partide de cărţi, aşa că fă bine şi nu-l dezamăgi.
După ce mama şi Mica Roşcată mi-au machiat faţa şi mi-au
aranjat părul, m-au ajutat să îmbrac o jachetă roşie de mătase şi
pantaloni verzi, ambele brodate cu panglici înflorate. Mama a luat
apoi orhideele proaspete şi mi le-a prins în păr.
M-am privit în oglindă. Oare chiar eram eu, fata aceea care
privea curioasă din oglindă spre lumea de afară? Sau… era doar o
mâncare fină, care urma să fie devorată?
Mama mi-a privit imaginea reflectată în oglindă şi a zâmbit
cu gura până la urechi. Până şi aluniţa părea mulţumită.
— Vezi ce prinţesă minunată ai devenit, Xiang Xiang. Pun
pariu că nimeni nu ar crede că eşti o curvă, ha, ha, ha!
A ridicat apoi mâinile şi şi-a întins degetele cărnoase.
— Vezi, bătrânele mele mâini artritice încă mai pot face
minimi!
După aceea m-a tras de pe scaun şi m-a lovit cu putere peste
umăr.
— Şi acum, hai în sala de primire a oaspeţilor!
Eram pentru întâia oară invitată oficial în această încăpere şi
în primul moment am rămas înmărmurită de uimire. Nu mai
văzusem niciodată o încăpere atât de impunătoare şi atât de bogat
împodobită. Mobila minunat şlefuită strălucea precum oglinzile de
bronz. Pe un scrin maro, scund, era aşezată o vază înaltă, plină
cu orhidee roz. Petalele lor păreau să se încline spre mine, în
vreme ce tulpinile se unduiau elegant, ca semnele caligrafice
cursive din demonstraţia domnului Wu. Lipit de unul dintre pereţi
era un pat uriaş cu baldachin, ale cărui coloane scânteiau ca
nişte lingouri de aur. Pernele roşii erau brodate cu raţe mandarine
care se jucau în apă. Pe aşternutul stacojiu, se încolăceau într-un
mod intim coada unui phoenix şi a unui dragon. În spatele
patului se afla un lung paravan pliant, pe care erau incrustate
scene din celebrele Povestiri din odaia de vest
– inclusiv o scenă în care învăţatul cântă la qin! Lângă pat era o
oglindă aurită, iar pe pereţi atârnau picturi uriaşe, unele
reprezentând femei tinere şi frumoase10, altele munţi îndepărtaţi.
Valuri de arome adiau dinspre un suport din bronz pentru
beţigaşe.
În centrul încăperii era o masă a celor opt nemuritori11; pe
tăblie fuseseră aranjate obiecte preţioase: un bol de porţelan
translucid de forma unui lotus deschis; un ceainic şi ceşti pictate
cu bujori aurii; tăvi negre lăcuite, pline cu dulciuri şi fructe
uscate. Lângă masă, pe podea, se aflau două casete cu mai multe
sertare, împodobite cu flori şi panglici roşii.
Ah, cât mi-aş fi dorit ca Baba să fie încă în viaţă şi mama la
Shanghai, să fi trăit toţi fericiţi în această încăpere minunată! Dar
10
O piesă de teatru clasică aparţinând lui Wang Shifu, 1260-1336, care istoriseşte
povestea de dragoste dintre un tânăr învăţat şi fiica unui înalt demnitar.
11
Masă octogonală. Cei opt nemuritori sunt sfinţii protectori ai taoismului, care păzesc
cele opt zări.
vai! Ochii mi-au căzut pe un morman de riduri – mutilând
frumuseţea şi distrugându-mi visul. Pe o masă înaltă, lângă
Riduri Bătrâne, era o pereche de lumânări reprezentând un
dragon roşu şi un phoenix. Ceara topită picura ca nişte lacrimi de
sânge, în vreme ce flăcările înalte, luminoase păreau să proiecteze
umbra mormanului de riduri în toată camera, creând iluzia unor
reptile multiplicate.
M-am tras instinctiv înapoi, dar mama m-a împins înainte.
— Înalte Stăpân Fung, priviţi-o pe frumuşica dumneavoastră
Xiang Xiang.
Ochii îngropaţi în încreţituri ai Înaltului Stăpân Fung s-au
mărit şi m-au cercetat din cap până-n picioare, ca o pereche de
torţe în căutarea aurului. Brusc s-a plesnit peste coapse şi a
strigat:
— Bună, foarte bună!
Mama a chicotit cu cochetărie.
— Bună? glumiţi, Înalte Stăpân Fung? Xiang Xiang e cea mai
bună!
Fung îşi mângâia ţepii de pe bărbie.
— Cea mai bună? Asta va trebui să aflu, aşa că acum…
— Da, da, desigur, Înalte Stăpân Fung, vă las singuri.
Bucuraţi-vă de noaptea dragonului roşu şi a phoenixului; vă
garantez că merită banii.
— Ar face bine să fie aşa.
A făcut o pauză şi a privit în jur.
— Deci unde e pânza?
Am întrebat:
— Care pânză?
Boţul de carne şi mormanul de riduri au izbucnit în râs.
Spre surprinderea mea, mama a tras o batistă albă din
mâneca jachetei mele. Habar nu aveam când o ascunsese acolo. A
zâmbit cu şiretenie, fluturând batista.
— Înalte Stăpân Fung, acesta e sigiliul zhuang yuan al lui
Xiang Xiang.
Atunci mi-am amintit că Perla îmi vorbise despre bucata de
pânză. Zhuang yuan era învăţatul Numărul Unu în urma
Examenului Imperial12, iar sigiliul care îi demonstra titlul era de
culoare roşie. Sigiliul zhuang yuan se referea, prin urmare, la
12
Înfiinţat în 605 şi abolit în 1905, dificilul Examen Imperial permitea unui bărbat să
devină înalt funcţionar.
confirmarea imperială a distinsului învăţat Numărul Unu. Sau, în
cazul meu, a distinsei mele virginităţi.
Mi-am înghiţit lacrimile. Da, curând urma să primesc un
sigiliu prestigios! Dar nu pentru că obţinusem primul loc la
Examenul Imperial, ci pentru că eram virgina numărul unu care
urma să fie regulată de un bătrân.
Riduri Bătrâne mi-a aruncat atunci o privire lascivă.
— Xiang Xiang, petele tale de sânge de pe bucata de pânză
vor dovedi că eu sunt primul bărbat care ţi-a crăpat pepenele.
Crezi că altfel aş plăti o avere pentru o fată de treisprezece ani?
Ha!
A arătat spre masă şi cele două casete lăcuite.
— Toate hainele şi toţi banii, bijuteriile, mâncarea, vinul sunt
pentru tine.
Mama mi-a aruncat o privire tăioasă în vreme ce colţurile
gurii i s-au ridicat până la urechi.
— Xiang Xiang, fă o plecăciune înaintea Înaltului Stăpân
Fung şi mulţumeşte-i, repede!
Am făcut o plecăciune adâncă şi am rostit „mulţumesc”. În
acel moment mi-a revenit în minte tot ce mă învăţase Perla.
Mi-am forţat, prin urmare, buzele să se înalţe şi am încercat
să prind privirea lui Fung cu ochii mei împăienjeniţi. Ochii au
făcut însă o mişcare greşită şi au aterizat pe fruntea lui ridată.
Fung îşi masa cu o mână bărbia nerasă.
— Vino, mica mea frumuseţe, a spus, întinzând cealaltă
mână spre faţa mea.
Mama a făcut cu ochiul mai întâi spre Fung, apoi spre mine.
— Uitaţi-vă la copiliţa mea, Xiang Xiang, e atât de frumoasă,
încât oricine mi-ar da dreptate că e mai valoroasă decât o mie
două sute de virgine luate laolaltă, nu-i aşa, Înalte Stăpân Fung?
Fung a început să râdă. Am fost surprinsă că, deşi bătrân şi
stafidit, avea o voce profundă, răsunătoare. Chiar era efectul
atâtor virgine?
Mama a chicotit, apoi a privit cu înţeles spre lumânările de pe
altar. Abia atunci am înţeles de ce se aflau acolo lumânările
reprezentând dragonul şi phoenixul — erau un simbol al uniunii
conjugale! Am simţit o senzaţie de greaţă în stomac. Dar şi mâna
lui Fung interpretând sunete tărăgănate pe coapsa mea. Şi atunci
mi-am dat seama că mama ieşise, lăsându-mă singură cu acest
morman de riduri mişcătoare.
 Ridurile s-au deplasat spre mine, ca valurile mării.
— Dulceaţă, cu ce vrei să mă încânţi acum?
M-am dat la o parte din cauza mirosului de opiu pe care-l
emana.
— Ce aţi dori?
— Ce spui de un masaj mai întâi?
Mi-a apucat mâna şi a frecat-o de a lui.
Imaginându-mi că în curând avea să-şi dea hainele jos şi să
scoată la iveală şi mai multe pete negre şi carne sfărâmicioasă, ba
chiar şi tulpina de jad (care arăta probabil mai degrabă ca o
banană mucegăită decât ca jadul), am simţit un alt val de greaţă
în stomac. O, Guan Yin, ajută-mă, te rog, să ies cât mai repede de
aici!
Pe când mă rugam în tăcere Zeiţei Milosteniei care atârna de
gâtul meu, mi-a venit o idee.
— Înalte Stăpân Fung!
Am afişat cel mai minunat zâmbet de care eram în stare.
— Ce spuneţi, dacă vă distrez mai întâi şi abia apoi vă fac
masaj?
Ridurile numeroase ale lui Fung au părut să se netezească.
— Să mă distrezi? în ce fel?
— Aţi dori să vă cânt?
— Dacă ai o voce frumoasă.
Şi-a ridicat pipa de apă, cu incrustaţii de aur şi a început să
tragă din ea, scoţând sunete gâlgâite.
— Bine, dă-i drumul.
Am tras adânc aer în piept, apoi am cântat un fragment
dintr-o arie de operă Peking.
— Flamurile flutură în faţa porţilor oraşului. Îmi conduc
soldaţii ca nişte lei şi jur să-mi apăr ţara!
Preferasem aria aceasta, în locul uneia mai… mai romantice.
Deoarece nici măcar în camera aceasta minunată nu simţeam nici
cel mai mic fior de romantism.
Când am terminat, Fung a aplaudat entuziasmat.
Mi-am spus: O, Cerule, acum ce să mai fac? Gândeşte-te
repede la altceva!
Cu siguranţă Guan Yin îmi auzise iarăşi rugăciunea, pentru
că brusc mi-a venit o nouă idee. Mi-am smuls încă un zâmbet cu
gropiţe.
— Înalte Stăpân Fung, aş dori să vă mai distrez cu ceva.
 — Cu încă ceva? Hmmm… vrăjitoare mică, eşti plină de
şmecherii, aşa-i? Ce anume?
— Kung fu.
S-a întins să mă ciupească de obraz.
— Ha, kung fu? Fluşturatică mică, tu ştii kung fu?
— Doar poziţiile, nu ştiu să lupt.
M-a cercetat din cap până-n picioare şi înapoi.
— Unde ai învăţat? Bănuiesc că nu aici.
— Nu, Înalte Stăpân Fung, de la tatăl meu. A fost artist
instruit în artele marţiale.
I-am aruncat lui Fung o privire eroică, ceva ce Perla nu mă
învăţase, apoi i-am prezentat o lovitură cu piciorul până la cer
— Drept ca o prăjină şi înalt de-mi ajungea până la cap.
— Ooo, nu-i rău deloc.
Ochii lui Fung s-au iţit dintre riduri şi m-au privit
neîncrezători.
Pe urmă am eliberat masa celor opt nemuritori, am sărit pe
ea şi am făcut opt salturi.
— Hao!
Fung striga şi aplauda.
— Eşti chiar bună, Xiang Xiang.
Am sărit de pe masă şi am ridicat mâinile într-un gest
respectuos.
— Înalte Stăpân Fung, mă lăudaţi prea mult. Acest talent nu
înseamnă nimic în comparaţie cu cel al tatălui meu; el putea face
o sută opt salturi pe masa celor opt nemuritori. Nimeni nu a
depăşit acest record, de când…
M-am oprit la timp, înainte de a dezvălui mai multe despre
Baba.
Fung m-a privit curios.
— Cine e tatăl tău?
— Cel mai faimos – am schimbat rapid numele de scenă al
tatei din Tunet Bubuitor în „Bubuit de Tunet”.
Fung a râs.
— Ffa! Desigur, deşi nu sunt un cunoscător al operei, am
auzit şi eu de tatăl tău. Dar n-am crezut că într-o bună zi voi
ajunge să strâng qi din poarta preţioasă a preţioasei sale fiice. Ha,
un premiu neaşteptat!
Brusc mi-am amintit că exista într-adevăr un actor cu
numele Bubuit de Tunet. Dar murise de ceva vreme. M-am simţit
uşurată.
Fung continua să râdă cu atâta nesaţ, încât m-am gândit că
poate se va sufoca.
Dar nu s-a sufocat. Din păcate.
În schimb, îi sclipeau ochii precum perechea de lumânări
conjugale, iar buzele sugeau pipa ca un bebeluş în căutarea
sfârcului bombat, în timp ce mă privea lasciv.
Am continuat să lovesc cu pumnii în toate direcţiile, apoi m-
am lansat într-un vârtej de lovituri cu piciorul şi răsuciri.
Desfrânatul bătrân-care-îşi-aşteaptă-moartea părea să fi
uitat pentru moment pentru ce plătise de fapt. Nu mai contenea
să aplaude şi să strige, „Hao! Hao!”
Încurajată, am mai dat câteva reprezentaţii. Întâi l-am imitat
pe ferocele general Guan, Tăietorul de Capete. Pe urmă am
devenit răutăciosul Rege Maimuţă, care clipeşte şi zgârie
neîncetat. Apoi m-am transformat în Na Zha, micul nemuritor.
Alergam în jurul încăperii cu paşi rapizi, energici (nu cei frânţi ai
lotusului de aur, pe care mi-i arătase Perla), făceam salturi şi mă
răsuceam doar într-un picior. În cele din urmă am sărit în aer şi
am aterizat pe podea cu picioarele întinse în forma caracterului
chinez „unu”.
— Hao! Hao! Înaltul Stăpân Fung striga cu vocea lui
răsunătoare.
— Gata, destul kung fu, acum a sosit vremea să-mi faci un
masaj.
O, milostivă Guan Yin, te rog, nu mă lăsa să ating ridurile
astea, arată de parcă s-ar sfărâma ca nămolul moale în mâna
mea!
Am zâmbit arătându-mi gropiţele adânci din obraji şi
încercând să amân cât mai mult cu putinţă contactul cu carnea
putrezită.
— Înalte Stăpân Fung, mai ştiu o acrobaţie, pe care nu v-am
arătat-o încă.
— Încă una? Dar, Xiang Xiang, s-a încruntat prefăcându-se
supărat, mă dor toţi muşchii!
— Înalte Stăpân Fung, doar una, chiar trebuie să o vedeţi. Vă
rog, am zâmbit larg, pentru a-mi expune dinţii frumoşi, e cea mai
bună figură pe care o cunosc.
— Bine, dă-i drumul atunci.
Am înghiţit în sec, am tras aer în piept şi am făcut un salt,
aruncându-mi un picior într-o parte. Apoi, mândră să aud aerul
vâjâind în jurul meu, am auzit de asemenea, cuprinsă de
nelinişte, un strigăt ascuţit scos de Înaltul Stăpân Fung!
Am aterizat cu o bufnitură pe podea şi m-am uitat la el. Vai,
Înaltul Stăpân Fung se ţinea de faţă, urlând ca o vacă dusă la
înjunghiat. Când şi-a îndepărtat mâna, i-am văzut faţa în agonie,
acoperită de o urmă mare, roşie. De parcă nu ar fi fost destul de
rău, din colţul gurii i se scurgea un firicel de sânge!
Acum chiar intrasem în bucluc. Fie Înaltul Stăpân Fung, fie
mama mă vor omorî pe loc. Dar nu, nu va fi atât de simplu, mama
mă va arunca întâi în camera întunecată, ca hrană pentru
şobolani, apoi, în prezenţa lui Fung, mă va dezbrăca, mă va
atârna cu capul în jos şi mă va biciui până când îmi va înflori
carnea, iar oasele mi se vor sfărâma. Înainte de a mă ucide, vor
discuta care e cea mai bună modalitate – să mă spânzure în
templul din grădina bântuită, să mă înece în râul Huangpu, să
mă sfârtece în bucăţi, să toarne benzină pe mine şi apoi să arunce
un chibrit aprins… Sau, pentru a nu mai pierde timpul, Înaltul
Stăpân Fung îmi va trage pur şi simplu un glonţ în cap! Sau,
pentru a nu irosi glonţul, va porunci gărzii sale să mă strângă de
gât cu mâinile goale!
Dar Fung nu a făcut, desigur, nimic din toate acestea. Pentru
că zăcea întins pe podea, pe jumătate leşinat, gâfâind.
Mă gândeam disperată ce să fac, când uşa s-a dat în lături cu
zgomot şi înăuntru au năvălit Fang Rong şi Wu Qiang.
— Milostivă Guan Yin! au exclamat ei într-un glas.
Apoi, cu o mişcare perfect sincronă, şi-au întors capetele să
mă privească.
— Ce i-ai făcut Înaltului Stăpân Fung? m-a întrebat mama pe
un ton ucigător.
— Eu… eu… n-am vrut să-l lovesc. A fost un accident… De s-
a lăsat pe vine ca să cerceteze masa de carne boţită.
— Stai liniştită; încă mai respiră regulat.
Mama a urlat către De:
— Dă-i nişte vin şi ulei medicinal, repede!
De a turnat din vinul de pe masă şi a început să-i dea
Înaltului Stăpân Fung să bea cu o mână, în vreme ce îi freca
viguros tâmplele cu cealaltă.
Mama a venit lângă mine şi mi-a şoptit furioasă:
— Ai încercat să-l ucizi?
 — Nu, eu… am vrut să… îl încânt.
Am fost surprinsă, deoarece faţa mamei s-a luminat brusc.
— Vrei să spui că-i place să fie torturat?
A rânjit cu o expresie răutăcioasă.
— Ţi-a cerut să vă jucaţi de-a biciuitorul şi biciuitul, mi-a
făcut cu ochiul, ştii, chestii de-astea?
Nu ştiam exact la ce se referă, dar am bănuit, judecând după
expresia veselă a feţei ei, că voi fi scutită de bici, dacă aprobam.
Am dat, deci, din cap, cum loveşte ciocanul nicovala.
M-a ciupit de obraz.
— A, curvă mică. Perla te-a învăţat?
Am scuturat din cap.
M-a privit cu admiraţie aprobatoare.
— Ai învăţat toate lucrurile astea singură, fără să-ţi fi explicat
nimeni, eh?
Am continuat să zâmbesc şi să dau din cap ca o nebună.
Deodată s-a auzit strigătul lui De:
— Uite!
Ne-am întors şi l-am văzut pe Înaltul Stăpân Fung
deschizând ochii.
De l-a ajutat să se ridice în capul oaselor.
Mama s-a întors şi s-a aplecat spre el. Pe faţa ei îşi făcuse loc
un rânjet larg.
— A, Înalte Stăpân Fung, v-aţi distrat bine, nu-i aşa?
Spre surprinderea noastră a tuturor, Înaltul Stăpân Fung a
dat să se năpustească asupra ei.
— Tu… tu… tu ar trebui să-ţi disciplinezi fetele, înainte de a
le trimite să servească oaspeţi!
Mama a exclamat, cu rânjetul încă întins pe toată faţa.
— Dar Xiang Xiang mi-a spus că asta v-aţi dorit!
— Ce să-mi fi dorit, ce tot spui acolo? Scorpie bătrână şi
urâtă!
Mama mi-a aruncat o privire ucigătoare.
Înaltul Stăpân Fung s-a chinuit să se ridice. După ce s-a
putut ţine bine pe picioare, i-a tras o palmă lui Fang Rong, apoi
lui Wu Qiang şi în cele din urmă mie. Înainte de a apuca să ne
gândim ce e de făcut, a scuipat şi a răsturnat masa cu piciorul. Pe
urmă a spart holurile, farfuriile, vazele. Toată mâncarea, gustările
şi vinul s-au risipit pe podea în toate direcţiile, ca nişte şoareci
speriaţi. A ridicat lumânarea în formă de phoenix şi a azvârlit-o
spre oglindă. Sticla s-a crăpat, risipindu-se în sute de cioburi
sclipitoare pe podea.
De i-a şoptit destul de tare mamei:
— O, Cerule! Sparge vizuina.
Am simţit un păianjen ţesând o pânză de gheaţă pe spinarea
mea.
Înaltul Stăpân Fung s-a îndreptat spre suportul pentru
beţigaşe parfumate. Văzând că vrea să-l răstoarne şi să dea foc
încăperii, mama şi De s-au lăsat în genunchi şi au început să facă
plecăciuni frenetice. Văzând că eu rămăsesem neclintită ca o
statuie, mama m-a tras în jos şi a început să-mi lovească fruntea
de podea, de parcă ar fi pisat orez în bucătăria imperială.
— O, Înalte Stăpân Fung, milostiv şi generos, implora mama
cu un glas plin de teamă, vă rog să nu ne faceţi aşa ceva. O s-o
învăţăm minte pe Xiang Xiang. Stingeţi, vă rog, focul mâniei
voastre!
De a adăugat şi el, fără să mai piardă timpul:
— E doar o copilă, care nu ştie ce face. Nu a încercat decât să
vă fie pe plac.
Profitând de ocazie, am intervenit şi eu:
— Da, Înalte Stăpân Fung, vă rog să mă iertaţi. Am crezut că
vă face plăcere; aţi strigat că sunt nemaipomenită şi păreaţi atât
de fericit. A fost doar un accident.
Mama a chicotit tatonând terenul.
— Da, nu puteţi să o iertaţi pe copiliţă şi să uitaţi accidentul?
Văzând că Înaltul Stăpân Fung se calmase puţin, De m-a
ciupit de şold şi mi-a aruncat o privire plin de înţeles. Imediat l-
am tras pe Înaltul Stăpân Fung de pantaloni.
— Înalte Stăpân Fung, vă rog să mă iertaţi şi să nu spargeţi
vizuina! am spus, cu lacrimile curgându-mi pe obraji şi
scuturându-mi umerii cu mişcări exagerate.
Toate lacrimile şi mişcările din umeri au funcţionat în mod
miraculos; furia lui Fung părea să se potolească. A ridicat chiar
colţurile gurii, într-un gest ce amintea de un zâmbet.
— Hmmm… să mă gândesc ce i-aş putea face vrăjitoarei
ăsteia mici…
De îl implora:
— Iertaţi-o; iertaţi-o doar…
Mama i-a ţinut isonul:
— Şi uitaţi totul, a fost greşeala neînsemnată a unei copiliţe.
 Eu am mai făcut demonstrativ câteva plecăciuni, izbindu-mi
capul cu zgomot de podea.
— Da, Înalte Stăpân Fung, sunt sigură că un bărbat generos
ca dumneavoastră are şi o inimă generoasă, deci iertaţi-mă, vă
rogi Dacă nu, am tras adânc aer în piept, apoi am izbucnit cu o
voce piţigăiată de fetiţă, funduleţul meu va înflori sub lovituri
mânioase, chiar aici, în mijlocul acestei încăperi răcoroase!
Auzindu-mă, Înaltul Stăpân Fung a izbucnit în cele din urmă
în râs. Ne-am simţit cu toţii uşuraţi. De s-a ridicat repede şi i-a
turnat ceai – pentru a-şi arăta respectul şi pentru a-i cere iertare.
Mama şi-a deschis evantaiul şi i-a făcut vânt cu mişcări energice –
un gest de mulţumire şi de apreciere. Mi-a făcut cu ochiul şi am
îngenuncheat într-o clipă lângă el pentru a-i masa picioarele.
Înaltul Stăpân Fung şedea şi zâmbea cu trufie, ca un împărat
slujit de servitoarea lui grasă, de eunucul lui îndatoritor şi de
concubina lui cochetă.
Toate acestea au continuat vreme îndelungată, până când
furia lui Fung s-a risipit complet.
Când s-a pregătit în cele din urmă de plecare, a spus:
— Astăzi sunt prea obosit şi am nevoie de o alifie pentru
vânătăi. Oricum, am să revin.
S-a întors spre noi să ne cerceteze din priviri.
— Iar data viitoare am să fiu tratat împărăteşte. Aţi înţeles?
Pentru prima oară am răspuns toţi trei uniţi în cuget şi
simţiri.
— Da, Înalte Stăpân Fung!

11
Stânca violată

În seara aceea m-am simţit atât de uşurată încât am dansat

în camera mea. Apoi m-am îmbăiat, mi-am îmbrăcat pijamaua şi
m-am prăbuşit pe pat. Dar n-am putut adormi, fiindcă
evenimentele zilei mi se roteau în minte ca lampioanele unor
căluşei.
Faţa Înaltului Stăpân Fung stăruia încă în mintea mea.
Aproape îl vedeam, cum se întoarce la pavilion cu gaşca lui. Întâi
avea să ceară un masaj, apoi avea să-şi lipească trupul ridat şi
pătat de mine şi să mă sărute cu gura lui puturoasă pe toată faţa.
Dacă aveam să-i refuz cererea de a-şi introduce tulpina de jad pe
poarta mea preţioasă, avea să răstoarne mobila şi să spargă
vizuina!
„Cerule, ajută-mă!” m-am trezit tresărind din coşmar, cu
pijamaua udă la spate.
Trăgeam adânc aer în piept pentru a mă linişti, când am
auzit un scârţâit. Am dat aşternutul la o parte, am sărit din pat şi
m-am dus să verific ferestrele – erau bine închise. Tocmai voiam
să mă întorc în pat, când am simţit un braţ apucându-mă pe la
spate. Inima îmi zvâcnea ca un şoricel prins în cursă. Înainte de a
mai apuca să ţip, o mână mi-a acoperit gura. M-am zbătut, dar
braţul mă cuprinsese la fel de strâns ca lanţul din jurul seifului
mamei.
În timp ce o mână îmi apăsa gura, cealaltă îmi vântura ceva
în faţa ochilor. Un şarpe? Broboane reci de sudoare îmi
acoperiseră fruntea şi îmi udaseră subsuorile.
Persoana mi-a dat în sfârşit drumul.
— Îţi place asta, Xiang Xiang?
Nu-mi venea să cred – era vocea lui Wu Qiang!
M-am întors şi i-am văzut chipul ameninţător deasupra mea.
— De…
Mi-am frământat mintea ca să găsesc o cale de a-l linişti.
— Îţi mulţumesc că m-ai ajutat astăzi cu Înaltul Stăpân
Fung…
— Părerile tale de rău nu înseamnă nimic. Trebuie să faci
ceva ca să te revanşezi.
— Ce anume?
Atunci a rânjit larg, arătându-şi dinţii uniformi, ca nişte
sâmburi de pepene.
— De pildă, a spus, legănând iarăşi şarpele în faţa mea.
Abia atunci mi-am dat seama ce era. Un bici!
M-au trecut fiori reci.
— De, nu mă biciui, te rog! Înaltul Stăpân Fung nu mai e
supărat!
— Să te biciuiesc?
M-a ciupit de obraz cu degetele lui cu unghii lungi.
— A, sigur că nu, prostuţo. Crezi că mă pot îndura să fac aşa
ceva feţişoarei tale drăguţe şi trupului tău minunat?
S-a apropiat şi mi-a şoptit la ureche.
— Xiang Xiang, vreau ca tu să mă biciuieşti pe mine.
Mi-a făcut cu ochiul.
 — Cum i-ai făcut astăzi Înaltului Stăpân Fung.
— Dar n-am…
M-am oprit la jumătatea frazei; doar nu-i puteam spune ce se
întâmplase în realitate!
— Nu mă minţi, Xiang Xiang. Ştim cu toţii ce ai făcut astăzi,
pentru a-l face foarte fericit pe Înaltul Stăpân Fung.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Ei bine, vreau să fiu şi eu acum la fel de fericit ca el, dar
nu exagera, bine?
Mi-a înmânat biciul, şi-a scos cămaşa şi s-a întins cu faţa în
jos pe pat.
Aii-ya! Biciul era greu ca un şarpe beat!
În întuneric s-a auzit vocea lui Wu Qiang.
— Biciuieşte-mă. Ceilalţi vor crede că e un client care
stârneşte norii şi ploaia cu una dintre surori.
A strigat:
— Hai odată, pocneşte din biciul ăla afurisit!
Mi-am adunat întreaga energie şi am transferat-o asupra
biciului. Am lovit întâi şovăielnic, apoi, văzând că îi făcea într-
adevăr plăcere, cu putere. Din ce în ce mai tare. Ha, în sfârşit mă
puteam răzbuna pentru tot ce îndurasem în casa de toleranţă!
Biciul zvâcnea tot mai usturător pe carnea lui tremurândă. De
gemea şi urla, parcă neputându-se hotărî dacă simte durere sau
plăcere. În lumina lunii care se revărsa pe geam, i-am văzut
spinarea presărată cu broboane mari de sudoare, ca nişte pupile
oarbe.
Am continuat să-l biciuiesc încă zece minute, până când mi-a
spus să mă opresc. Eram amândoi extrem de epuizaţi, dar fericiţi.
Apoi… m-a tras pe pat şi şi-a vârât tulpina de jad cu forţa pe
poarta mea preţioasă.
Pe când plângeam în hohote isterice, Wu Qiang şi-a tras
pantalonii pe el şi a început să înjure:
— Rahat! Rahat! Eşti o stâncă, o stâncă! De ce nu mi-ai spus
că eşti încă virgină?
Nu mă puteam opri din plâns.
El a continuat furios:
— De ce eşti încă virgină? Nu te-a regulat Înaltul Stăpân
Fung? Spune-mi adevărul!
Am scuturat din cap.
— Nu te-a regulat?
 Am scuturat iarăşi din cap.
— Şi atunci ce a făcut?
Eram încă prea şocată pentru a putea scoate o vorbă.
De a apucat biciul şi l-a vânturat ameninţător în faţa mea. A
fost suficient să-l aud şfichiuind pe podeaua rece, pentru a simţi o
durere usturătoare.
— Eşti surdă? N-ai auzit ce te-am întrebat? Înaltul Stăpân
Fung nu şi-a vârât tulpina în tine?!
— Nu!
— O, Cerule!
Biciul a căzut atunci pe podea ca un ţipar curăţat de
măruntaie.
— Dar aţi jucat jocuri erotice, l-ai biciuit!
— Nu, nu l-am biciuit!
— Nu? Atunci de ce era rănit?
I-am explicat ce se întâmplase în realitate.
— L-ai lovit peste faţă?
— Din greşeală!
Wu Qiang arăta de parcă singurul său fiu tocmai s-ar fi
aruncat de pe acoperiş. Am tăcut amândoi, apoi mi-a aruncat o
privire care m-a îngheţat.
— Să nu-i spui mamei nimic despre tot ce s-a întâmplat astă-
noapte, altfel te ucid!
Apoi a scos un râset care-ţi îngheţa sângele în vine.
— Eşti isteaţă, Xiang Xiang, ce preferi: să fii jupuită de vie,
biciuită până te transformi într-o bucată de carne putrezită sau
să-ţi ţii gura?
Eram prea uluită pentru a răspunde. De cel frumos, care
arăta ca un învăţat, se dovedise a fi un lup în piele de om!
Cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji, am alergat spre camera
Perlei, însă uşa era bine închisă. Dinăuntru se revărsa sunetul
vocii ei şi al pipei – întreţinea un oaspete. Am revenit de trei ori,
dar din spatele uşii închise se auzea vocea unui bărbat şi n-am
îndrăznit să bat.
Am aşteptat până a doua zi dimineaţa, când m-am strecurat
în camera ei şi i-am povestit despre Înaltul Stăpân Fung şi despre
Wu Qiang.
Perla a izbucnit:
— Ticălosul ăsta înjunghiat-de-o-mie-de-cuţite!
Ochii ei, în loc să zboare ca fluturii, s-au aţintit îngrijoraţi
asupra mea.
— Te simţi bine, Xiang Xiang? Te-a rănit De?
Sigur că mă rănise, dar ce era să fac? Dacă fugeam din
pavilion şi mă prindeau, sfârşeam drept hrană delicioasă pentru
şobolanii din camera întunecată. În fond, trăind într-o casă de
toleranţă, mai devreme sau mai târziu tot urma să fiu „violată”.
Prin urmare, ce importanţă mai avea?
Mi-am înăbuşit durerea şi am minţit.
— Nu chiar. Oricum, nu-ţi face griji, soră Perlă. Mă simt bine.
Am schimbat subiectul.
— De ce era De atât de furios?
— Pentru că mulţi au licitat pentru prima ta noapte, iar
Înaltul Stăpân Fung a câştigat, plătind cel mai mult. Prin urmare,
dacă se întoarce şi află că nu mai eşti virgină, o să spargă vizuina
de-a binelea de data asta. Ce a făcut ieri n-a fost nimic, a
răsturnat doar masa şi a spart oglinda şi câteva farfurii. Oricum,
toată lumea va intra într-un bucluc mare de tot, mama, tu şi în
special De. De vreme ce el a băut prima supă a virginităţii tale,
plătită de Înaltul Stăpân Fung, nu i-a adus doar o insultă, ci l-a
făcut, de asemenea, să piardă şansa reîntineririi…
— Dar mai sunt atâtea alte virgine aici…
— Dar tu eşti cea mai drăguţă şi a plătit deja o grămadă de
bani pentru tine.
Am început să plâng.
Perla m-a luat în braţe şi am rămas multă vreme cuibărite
una lângă cealaltă.
În cele din urmă mi-a dat drumul.
— Xiang Xiang, nu-ţi face prea multe griji. Noi, surorile, avem
inimi înşelătoare, şi întotdeauna găsim o cale…
— Dar cum?
— Când se va întoarce Înaltul Stăpân Fung, mama îţi va da o
sticluţă cu sânge de găină, să ungi bucata de pânză albă.
Întotdeauna le pregăteşte pe fete pentru aşa ceva, să înşele
clienţii. Uneori întindem ruj pe corzile lăutei, pentru a-i încânta
pe chou nanren.
Pavilionul plăcerilor
— Dar nu pot să-i spun mamei, De mă va jupui de vie!
— Bine, atunci o să-ţi pregătesc eu sticluţa.
— Dar Înaltul Stăpân Fung o să mă prindă!
— Întâi îl îmbeţi.
 — Şi dacă nu bea?
— Ha! Asta ţi-e grija? Un bărbat care nu bea, nu merge nici
la târfe. Toţi vin aici pentru cele cinci otrăvuri – târfe, jocuri de
noroc, băutură, lenevie şi opiu.
— Şi dacă îmi cere să beau cu el şi mă îmbăt înaintea lui?
— Când un client îţi cere să bei cu el, îl îmbeţi umplând
paharul lui, dar vărsându-l pe al tău în ghiveciul unei plante.
— Şi dacă pur şi simplu nu se îmbată?
— Atunci îi dai opiu. O să-ţi dau eu puţin, când se întoarce
Înaltul Stăpân Fung. Am strâns de-a lungul anilor o mică provizie
pentru cazuri de urgenţă.
— Dar dacă nu vrea să fumeze opiu?
— Xiang Xiang, îţi place să-ţi faci griji, nu-i aşa? Dar e un
semn bun, înseamnă că eşti precaută. Îmi place.
M-a bătut uşor pe braţ.
— Ţi-am spus să nu-ţi faci griji. Îţi aminteşti cum te-am
învăţat să seduci un bărbat din priviri?
Am încuviinţat din cap.
— Pun pariu că Fung va fi deja ameţit de privirile tale, înainte
de a pune gura pe băutură. Mai ales dacă îţi laşi hainele să
alunece şi-ţi arăţi umărul. Înţelegi?
Am dat din nou din cap. După câteva clipe am spus pe un
ton precipitat:
— Şi dacă nu se mai întoarce?
— Ha! După ce a plătit pentru tot?
— Dar l-am lovit în faţă.
— Xiang Xiang, chiar nu ştii nimic despre bărbaţi, aşa-i? Nu-
şi va pierde interesul pentru tine, înainte de a te regula. Pentru el,
eşti un fel de mâncare exotică, aşezată pe o masă înaltă, în faţa
căreia băieţelului din el i se scurg balele. Crede-mă, a răbufnit
Perla, nu-şi va trage pantalonii pe el, până când nu a gustat din
sosul delicios de pe farfuria ta de aur! A continuat: Din acest
motiv, Cartea clasică a desfrâului spune: „Nevestele sunt mai
puţin atrăgătoare decât concubinele, concubinele mai puţin decât
prostituatele, prostituatele mai puţin decât nevestele altor bărbaţi.
Iar femeia cea mai atrăgătoare este cea pe care nu o poţi seduce”.
Perla m-a privit îngrijorată.
— Dar s-ar putea, desigur, ca Fung să revină doar pentru a
sparge vizuina.
Am tresărit din toată fiinţa.
 — Şi atunci ce mă fac?
— Încă nu s-a întâmplat. Şi dacă se va întâmpla, am să
găsesc eu o cale. Întotdeauna găsesc.
Mi-am amintit seara în care Perla îl potolise pe şeful poliţiei şi
o salvase pe Luna de Primăvară. Copleşită de o emoţie profundă,
m-am aruncat în braţele ei.
— Soră Perlă, îţi mulţumesc din suflet. Nu ştiu ce m-aş face
fără tine.
Perla mă legăna tandru, ca o mamă care îşi alintă copilul
bolnav.
Când mi-a dat în cele din urmă drumul, am spus:
— Soră Perlă, te rog, poţi să-mi cânţi la qin?
A scos imediat instrumentul de sub pat. Apoi a aprins un
beţigaş parfumat şi a început să-l acordeze.
— De data aceasta am să-ţi cânt „Trei variaţiuni ale florii de
prun”.
După câteva acorduri, s-a oprit.
— Xiang Xiang, floarea de prun este singura care
supravieţuieşte nevătămată chiar şi celei mai aspre ierni,
rămânând întotdeauna dreaptă şi mândră. Reprezintă integritatea
şi un spirit de neînvins.
Mi-a istorisit pe urmă povestea faimosului spadasin Nie
Zheng, al cărui tată fusese ucis de către un războinic-despot hain.
Nie s-a ascuns în munţi şi s-a instruit spiritual cântând la qin,
până când s-a putut întoarce pentru a face dreptate.
Perla şedea dreaptă şi medita, degetele ei se odihneau pe
marginea cutiei de rezonanţă, pregătite pentru a-mi alina durerile
şi grijile. În cele din urmă a început să cânte.
Vrăjită de puritatea sunetelor şi de coregrafia degetelor Perlei,
aproape îl puteam vedea pe Baba, cu părul albit şi trupul slăbit,
urcând neînfricat pe munte, în mijlocul unui viscol. Părea să mă
privească şi să-mi spună: „Xiang Xiang, poţi să le permiţi
oamenilor să-ţi ia viaţa, însă spiritul niciodată”. Apoi, pe măsură
ce silueta lui se îndepărta, i-am auzit glasul mândru recitând:
„Dacă oasele nu simt un fior amar, cum poate floarea de prun să
răspândească mai mult parfum?”
Acum viaţa mea era amară, dar nu aveam să le permit
niciodată să-mi ia spiritul. Trebuia să muncesc din greu şi să
strâng suficienţi bani, pentru ca, într-o bună zi, să pot părăsi
Pavilionul Florii de Piersic şi să o găsesc pe mama. Baba însă
murise; nu mai aveam unde să-l caut. Dar puteam fi şi eu
asemeni lui Nie, să mă instruiesc în taină – dar, vai, nu în munţi,
ci într-un bordel – până când aş fi putut răzbuna moartea tatei.
Aveam să-l găsesc pe acel ticălos înjunghiat-de-o-mie-de-cuţite,
care ne distrusese familia şi îi trăsese lui Baba un glonţ în cap!
Dar cum să-l găsesc pe ticălos?
Tot ce puteam face acum era să observ atentă degetele Perlei,
care ciupeau şi loveau, trăgeau şi alunecau pline de zel, ca florile
de prun care luptă împotriva viscolului, până când mi s-au
umplut ochii de lacrimi. Muzica s-a încheiat cu câteva acorduri
blânde, ca un tunet care se stinge treptat în zări îndepărtate.
Mi-am şters lacrimile şi am oftat.
— Soră Perlă, poţi să mă înveţi şi melodia asta?
— Doar dacă îmi promiţi un lucru, Xiang Xiang, a spus ea
gânditoare. Mai ştii când ţi-am spus că Luna de Primăvară îmi
aminteşte de cineva?
Am încuviinţat din cap.
— De cine?
— De sora mea mai mare.
— Unde e acum?
Ochii Perlei s-au umezit, dar de data aceasta nu o făceau să
pară cochetă, ci tristă.
— S-a dus.
— Ce s-a întâmplat?
— Rubinul s-a spânzurat în templul din grădina bântuită.
— O! îmi pare atât de rău, soră Perlă. Dar de ce?
— Nu-ţi pot spune acum. Xiang Xiang, după toate prin câte
ai trecut, ai nevoie să te odihneşti. Întoarce-te în camera ta!
Am scuturat din cap.
— Soră Perlă, ce importanţă are?
Am tăcut amândouă, cu privirile aţintite una asupra
celeilalte.
În cele din urmă, Perla a vorbit.
— Bine. Dar promite-mi să păstrezi secretul câte zile vei avea.
Poţi să-mi promiţi?
— Da.
Şi-a coborât vocea într-o şoaptă.
— Tatăl meu a fost unul dintre revoluţionarii care au
participat la răsturnarea guvernului Qing…
— O, Cerule!
 Perla mi-a aruncat o privire tăioasă, şi am amuţit.
— După ce tentativa a eşuat, s-a deghizat şi a fugit într-un
sat, însă soldaţii împăratului l-au găsit la scurt timp şi l-au
executat. Şi nu numai atât, fiind o persoană cu multă influenţă,
guvernul a încercat să-i ucidă şi toate rudele. Mama ne-a
schimbat numele şi ne-a trimis pe mine şi pe sora mea mai mare
aici, unde nu avea să ne caute nimeni. După care… s-a sinucis.
Lacrimile se rostogoleau pe obrajii Perlei, eu tăceam, prea
uluită pentru a mai spune ceva. Şi-a şters faţa cu dosul palmei.
— Din acest motiv, deşi Pavilionul Florii de Piersic nu e
altceva decât un bordel, iar mama şi De sunt nişte monştri, nu
pot să uit că am rămas în viaţă doar pentru că am venit aici. Sora
mea a murit opt ani mai târziu…
— Ce s-a întâmplat?
— Rubinul a cunoscut un cântăreţ de operă şi s-a îndrăgostit
nebuneşte de el. Dar el nu avea bani, prin urmare, ea i-a dăruit
inelul ei cu un diamant mare – un cadou de la oaspetele ei
preferat.
— Într-o seară, oaspetele a văzut-o luând masa cu cântăreţul
de operă într-un restaurant. Inelul cu diamant strălucea pe
degetul lui. A doua zi, când Rubinul tocmai ieşea din pavilion
pentru a onora o invitaţie la o petrecere, un străin a luat-o prin
surprindere şi i-a aruncat acid pe faţă…
Instinctiv mi-am acoperit obrajii cu palmele.
— Rubinul nu şi-a mai privit niciodată faţa. S-a dus direct
spre templul din grădina bântuită şi s-a spânzurat.
Am atins mâna Perlei.
— Soră Perlă, îmi pare atât de rău.
A oftat.
— Ca tine, am rămas şi eu complet singură pe lume. Şi
atunci mi-am jurat că niciun bărbat împuţit reguIat-de-câini nu-
mi va frânge inima şi nu-mi va ruina viaţa.
Perla şi-a dat brusc capul pe spate şi a râs.
— E ciudat însă, cu cât îi ţin mai mult la distanţă, cu atât
mai mult se agaţă de mine ca bebeluşii de sfârcuri. Voi mai
rămâne, prin urmare, câţiva ani aici, pentru a-mi exersa farmecul.
S-a oprit, apoi a reluat cu voce aproape şoptită
— N-am spus nimănui toate acestea, doar ţie. De fapt,
adevăratul motiv pentru care rămân este Rubinul.
— Dar… e moartă.
 — Da. Dar spiritul ei este încă viu.
Am simţit cum mi se ridică părul pe mine.
— Adică stafia ei?
Perla nu mi-a răspuns exact la întrebare.
— E un fluture galben…
S-a oprit din nou, mintea părând să-i colinde prin vreo ţară
îndepărtată.
— E reincarnarea Rubinului.
— Adică stafia ei şi-a găsit lăcaşul într-un fluture? De ce crezi
asta?
— Deoarece Rubinului îi plăceau fluturii, iar galbenul era
culoarea ei preferată. Mai mult de atât, de fiecare dată când mă
duc în grădina bântuită să-mi arăt veneraţia faţă de ea, deasupra
mea zboară un fluture galben. Vreau să rămân în preajma ei, câta
vreme va trăi fluturele.
— Dar fluturii au viaţă scurtă.
— Cred că s-a reincarnat deja de câteva ori.
— O, am exclamat, neştiind dacă să cred treaba cu
reincarnarea sau nu. Dar eram mişcată de loialitatea Perlei faţă
de sora ei. Dacă aş fi avut şi eu o soră adevărată ca ea!
Chiar în acel moment, Perla a vorbit:
— Xiang Xiang…
— Da?
Mă privea ţintă, cu o expresie plină de tandreţe.
— Nu ai vrea să fii sora mea mai mică?
Eram prea copleşită pentru a răspunde. Au trecut câteva
clipe, apoi am spus:
— Soră Perlă, adică… dar nu suntem deja surori?
— Nu mă refer la asta, desigur.
M-a mustrat drăgăstoasă.
— Ştii ce înseamnă surori de sânge prin legământ?
Am încuviinţat din cap. A continuat:
— Vreau să fim şi noi surori de sânge. Vrei şi tu?
Eram prea mişcată pentru a vorbi. Era exact ceea ce îmi
doream – o soră mai mare, frumoasă, deşteaptă, care găseşte o
soluţie la orice problemă! De data aceasta am dat din cap ca un
ciocănel care loveşte toba într-o scenă de luptă la operă.
— Bine, atunci du-te în camera ta. Trebuie să fac pregătirile
necesare ritualului. Vino mâine la mine, după trei şi jumătate
dimineaţa.
 A doua zi m-am strecurat în camera Perlei, după cum
plănuisem. Spre surprinderea mea, în loc să se fi gătit pentru
„ritual”, nu se fardase deloc; jacheta şi pantalonii ei, deşi din
mătase, erau albi, simpli, fără broderii.
— Soră Perlă, m-am aşezat lângă ea pe canapea, parcă mi-ai
spus că vom celebra un ritual…
A dat din cap, aranjând tot felul de lucruşoare într-un coş.
Inima îmi bătea mai repede, de emoţie şi teamă.
— O să fugim de aici?
— Nu, mergem doar în grădină.
— Adică în grădina bântuită, unde…
A ridicat coşul şi m-a luat de mână.
— Să mergem.
Am constatat dezamăgită că, de data aceasta, în grădina
bântuită nu se reflectau luni în bălţi. M-a făcut să mă gândesc la
o fată cu ochii închişi, care refuză să le permită oamenilor să-i
privească în suflet. Am mers în tăcere în urma Perlei tot drumul
până la templu, bătăile inimii mele sincronizându-se cu paşii ei
frânţi ai lotusului de aur.
În sala părăginită, lampionul din mâna Perlei arunca raze de
lumină asupra unei pânze de păianjen, a unui geam spart, a unui
scrin acoperit de praf care semăna cu un animal rănit. Nu m-am
putut abţine să ridic privirea spre tavan. Grinzi groase porneau
din centru ca nişte raze de soare. Mă întrebam de care dintre ele
atârnase trupul mlădios al Rubinului şi câte alte surori se
zbătuseră în aer, încercând zadarnic să mai tragă pentru ultima
oară aer în piept pe acest pământ.
Cu toate trupurile neînsufleţite care se legănau în mintea
mea, eram prea speriată pentru a inspira adânc şi cu atât mai
puţin pentru a-i adresa vreo întrebare Perlei.
Mă aflam în faţa unui altar, cu Perla lângă mine, frumoasă,
dar fantomatică în lumina ivorie a lampionului. Chipul ei era trist,
însă mişcările exacte. A şters praful de pe altar cu o cârpă, apoi a
ridicat pânza decolorată şi a scos de sub ea o statuetă a zeiţei
Guan Yin. A luat din coş un mic suport pentru ars beţigaşe
parfumate şi l-a aşezat lângă zeiţa din lemn. Pe urmă, a scos o
vază cu flori proaspete, o farfurie cu diverse fructe, una cu gustări
şi un mic serviciu pentru ceai.
După ce a aranjat toate aceste lucruri în faţa zeiţei Guan Yin,
s-a întors spre mine şi a spus foarte încet, de parcă i-ar fi fost
teamă să nu deranjeze pe cineva – deşi eram convinsă că nu mai
era nimeni prin preajmă – sau vreo stafie. Nu eram sigură de
prezenţa lor, dar nici nu le puteam dovedi absenţa!
— Xiang Xiang, acum vom aprinde beţigaşe parfumate, ne
vom ruga zeiţei, apoi vom depune jurământul frăţiei noastre în
faţa ei ca martoră. Nu mă întreba nimic, fă doar ce-ţi spun!
Perla a aprins trei beţigaşe şi mi l-a înmânat mie pe ultimul.
Parfumul său puternic purifica aerul stătut din templu şi îmi
înţepa nările. Învăluită în fum, faţa Perlei părea ireală, o făptură
frumoasă plutind în apă. A aranjat trei ceşti în linie dreaptă şi a
turnat ceai în ele.
În clipa aceea nu m-am mai putut abţine să întreb:
— Soră Perlă, dar nu suntem decât noi două.
— Nu, trei. Tu, Rubinul şi cu mine.
— Dar e moartă!
— Doar fizic.
M-am cutremurat, apoi am privit în jur, să văd dacă nu
cumva plutea în aer vreo fată cu părul lung şi robă albă, fără
picioare.
Nimic nu tremura însă în aer, cu excepţia ecoului lugubru al
vocii Perlei.
— Xiang Xiang, oferă-i beţigaşe parfumate şi adresează-i o
rugăciune scurtă lui Guan Yin. Fă ce-ţi spun!
A îngenuncheat, ţinând beţigaşul deasupra frunţii şi a
murmurat:
— Bodhisattva13 Guan Yin, te rog, fii astăzi martora
legământului meu, Perla, al surorii mele mai mari, Rubinul, şi al
surorii mele mai mici, Xiang Xiang, prin care ne facem surori de
sânge.
După aceea s-a răsucit puţin spre mine.
— Xiang Xiang, acum repetă după mine.
Am îngenuncheat lângă ea şi am murmurat emoţionată
cuvintele.
Perla a scos un ac şi o cupă minusculă.
— Xiang Xiang, dă-mi degetul tău mijlociu.
Am vrut s-o întreb ce însemnau toate acestea, când mi-a
împuns deja acul în deget.
— Ahhh! Am scos un ţipăt ascuţit, nu atât de durere, cât de

13
Bodhisattva este o fiinţă iluminată, milostivă.
sperietură.
Le-a ignorat pe amândouă, concentrată să-mi strângă degetul
până când din el a început să picure un firicel de sânge. Prea
uimită pentru a mai spune ceva, mă uitam ţintă la sângele care se
strângea într-o mică baltă stacojie pe peretele alb al cupei.
Când nu mi-a mai curs sânge din deget, Perla a făcut acelaşi
lucru cu degetul ei. Apoi a scos fotografia unei fete tinere, i-a
înfipt acul între sprâncene şi s-a prefăcut că-i picură sânge în
aceeaşi cupă.
Pe urmă a aşezat fotografia pe altar. Am scos un strigăt de
uimire.
— Dar eşti tu, soră Perlă!
— Nu, e Rubinul. Era cu şapte ani mai mare ca mine. Dar
semănăm, într-adevăr.
Deşi aerul era încins, mi-am simţit şira spinării
transformându-se într-o coloană de gheaţă. Mă uitam cu ochii
mari când la fotografie, când la Perla, având senzaţia că e vie şi
deopotrivă moartă!
Perla mi-a surprins expresia feţei, dar a ignorat-o. A început
să amestece sângele din cupă. Şi-a înmuiat apoi degetul în sânge,
şi-a uns fruntea cu el şi mi-a făcut şi mie acelaşi lucru. Pe urmă a
înghiţit sângele. Mi-a făcut semn să beau, iar eu m-am supus,
prea înspăimântată pentru a protesta.
A murmurat o nouă rugăciune:
— Milostivă Bodhisattva Guan Yin, de acum înainte, orice ar
fi, Xiang Xiang şi cu mine, surori legate prin sânge, vom fi unite
trup şi suflet. Dacă una dintre noi o va trăda pe cealaltă, va muri
lovită de trăsnet.
Expresia ameninţătoare „va muri lovită de trăsnet” m-a făcut
să tresar, iar Perla mi-a aruncat o privire tăioasă. Înspăimântată,
dar încrezătoare, am repetat rugăciunea după ea.
Apoi, spre marea mea surprindere, a apărut din senin un
fluture galben, care zbura deasupra fotografiei Rubinului.
Ochii Perlei s-au umplut de lacrimi.
— Vezi, Xiang Xiang, e Rubinul. Ştiam că va veni.
Ştiam!
Am privit ţintă acea făptură, încercând din răsputeri să văd o
tânără frumoasă, dar nu am văzut decât un fluture galben.

12
 Să bată pisica

În noaptea care a urmat ritualului, mi-am simţit inima când

uşoară, când grea. Uşoară, de V fericire că nu mai eram complet
singură pe lume. Grea, pentru că aşteptam cu groază ziua în care
avea să se întoarcă Înaltul Stăpân Fung.
Dar nu s-a întors – încă nu. Mama mi-a spus că plecase din
Shanghai cu afaceri – nimeni nu ştia ce fel de afaceri făcea,
unii vorbeau despre contrabandă cu lingouri de aur, alţii despre
contrabandă cu ţigări – şi nu avea să se întoarcă o vreme. Cum
însă plătise deja pentru prima mea noapte, nu aveam voie să
servesc alţi clienţi înainte de întoarcerea lui.
În tot acest timp nu aveam altceva de făcut, decât să exersez
artele şi să aştept. Era un sentiment straniu, să fiu fericită într-o
clipă, temătoare în următoarea. Lucrurile au continuat până
când, într-o bună zi, mi-am dat seama că sora bunicii nu mă mai
vizitase de câteva săptămâni.
Eram bucuroasă că scăpasem de o neplăcere, chiar dacă
numai temporar. Când i-am spus însă Perlei în timpul uneia
dintre discuţiile noastre despre tot felul de fleacuri, şi-a vărsat
ceaiul.
— La naiba! Xiang Xiang, sigur eşti însărcinată!
Am fost atât de şocată, încât am rămas cu gura căscată.
— Vrei să spui, cu De?
A dat din cap şi şi-a şters pata de ceai de pe rochie.
— Ai băut toată supa aceea pe care ţi-a dat-o mama?
— Da.
— Trebuia să te împiedice să rămâi însărcinată, cum de…
Vocea i s-a stins.
— Soră Perlă, ce să fac?
— Să întrerupi sarcina.
M-a privit încordată în ochi.
— Hai s-o facem acum, Xiang Xiang, înainte de a fi prea
târziu.
Am simţit cum sângele îmi îngheaţă în vine.
— Dar cum?
Nu mi-a răspuns, ci a început să scotocească într-un sertar,
apoi s-a întors cu un pacheţel. Când l-a deschis, un miros amărui
mi-a ajuns la nări.
— Ce-i asta?
 — Nişte ierburi speciale: şofrănaş, angelică, rizom şi rădăcină
de genunchiul-boului14. Supa îţi va provoca o hemoragie, dar te va
scăpa de sarcină
Perla a ieşit din cameră şi s-a întors după câteva minute cu o
sobiţă şi o oală de lut. A umplut oala cu apă, apoi a aruncat
înăuntru ierburile şi a aprins focul.
Le-a lăsat să fiarbă o oră, apoi a stins flacăra şi a turnat
fiertura într-un castron.
— Poftim, Xiang Xiang, bea tot.
Am luat o înghiţitură şi am scuipat lichidul.
— E amară ca fierea!
— Xiang Xiang, a şuierat Perla, nu te mai prosti! Bea tot, în
numele Cerului!
Am înghiţit cu noduri toată supa, ţinându-mi respiraţia din
cauza mirosului de urină de pisică.
— Bine, a spus Perla, apoi a turnat restul supei din oală în
castronul gol.
— Du-te în camera ta şi odihneşte-te! Bea şi al doilea castron
de supă după o oră! O să vin să te văd diseară, după ce termin cu
oaspetele meu.
A făcut o pauză, apoi a vorbit din nou.
— Pentru siguranţă, bea şi nişte oţet nefiert de cel puţin două
ori pe zi şi sari cu toată puterea pe loc.
Odată întoarsă în camera mea, am început să sar ca un câine
care încearcă să apuce o bucată atârnată de carne de raţă, apoi,
după ce am aşteptat nerăbdătoare să treacă o oră, m-am silit să
beau şi al doilea castron de supă. Şi-a făcut efectul foarte repede,
deoarece la scurt timp m-am prăbuşit pe pat şi am căzut într-un
somn agitat.
Când m-am trezit, se însera. Burta mă durea groaznic şi
aveam senzaţia că-mi plesneşte capul de durere. Am aprins o
lumânare, apoi, când m-am ridicat după nişte apă cu care să-mi
potolesc senzaţia de arsură din gât, am observat că aşternutul era
îmbibat de sânge. Mi-am pus mâna între picioare şi am simţit
acelaşi lichid cald, lipicios.
— Sângerez! Sângerez! am urlat, apoi am leşinat.
Când am deschis ochii, am văzut plutind deasupra mea
chipul lui Fang Rong.

14
Achyrantes bidentata – plantă din China, folosită în afecţiuni ale rinichilor, ficatului etc.
 — Cerule! Ce s-a întâmplat?
Am răspuns cu un glas slab şi înspăimântat.
— Cred… că e sora bunicii.
Mama a examinat cu grijă aşternutul. M-am uitat în jur şi am
întrebat:
— Unde e sora Perlă?
— Perla? Ce-ţi pasă ţie de ea? A ieşit cu oaspetele ei preferat.
Mi s-a strâns inima. Într-un pavilion turcoaz, nicio soră nu-şi
putea permite să-l părăsească pe oaspetele ei preferat, indiferent
de motiv. Prin urmare, nu puteam şti când va veni Perla la mine.
Mama a început brusc să adulmece aerul din cameră, iar
bănuiala i s-a aşternut pe chip ca o umbră.
— Ce miroase aşa?
Eram sigură că nu se referea la menstruaţia mea, ci la supa
de ierburi.
Am făcut pe inocenta.
— Ce miroase?
— Ridică-te să te examinez!
Când am încercat să mă ridic, am simţit nişte crampe
puternice în stomac. Am mai apucat doar să spun: „Mamă, nu
pot”, înainte de a mă prăbuşi din nou pe pat.
Când m-am trezit, mă aflam într-un spital. Mama vorbea cu
un bărbat în halat alb, de vârstă mijlocie, iar lângă ea se foia Mica
Roşcată, care mă privea îngrijorată.
Mama l-a întrebat:
— Deci, doctore, cum se face că menstruaţia fiicei mele este
atât de abundentă? E totul în regulă?
Doctorul a vorbit pe un ton scăzut şi autoritar, cu chipul
lipsit de expresie.
— În mod normal, menstruaţia n-ar trebui să fie atât de
abundentă.
S-a oprit pentru a privi spre mine.
— Câţi ani are?
— Treisprezece. Hmmm… aproape paisprezece.
Şi-a împins ochelarii pe nas, părând puţin nedumerit.
— E logodită?
Pentru o clipă, mama nu a ştiut ce să răspundă, apoi a zis:
— Nu. Încă nu.
— Are vreun prieten intim?
Mama mi-a aruncat o privire tăioasă, înainte de a se întoarce
rânjind spre doctor.
— Nu. De ce?
— Întreb, deoarece hemoragia aceasta atât de puternică pare
a fi un avort.
— Avort?
Mamei i-a căzut falca aproape până în piept. Privirea ei era
îndeajuns de ucigătoare pentru a curma viaţa copilului nedorit.
Mă aşteptam la o pedeapsă severă, după ce m-am întors în
Pavilionul Florii de Piersic. Spre surprinderea mea, însă, nu s-a
întâmplat nimic.
Când am apucat în sfârşit să stau de vorbă cu Perla, mi-a
spus:
— Se întoarce Înaltul Stăpân Fung. Crede-mă, mama nu-ţi
poate face nimic înainte de întoarcerea lui, pentru că trebuie să i
te ofere întreagă.
Perla poate că avusese dreptate în privinţa sentimentelor
Înaltului Stăpân Fung, dar nu şi în privinţa Mamei.
A doua zi seara, înainte de a apuca să pricep ce se întâmplă,
Fang Rong s-a strecurat în camera mea împreună cu un servitor
pe care nu-l cunoşteam. M-a dezbrăcat complet şi a luat ceva din
mâna lui, despre care mi-am dat seama îngrozită că erau două
beţe ascuţite de bambus, încinse. El m-a ţinut, iar ea mi le-a
împuns în sfârcuri.
Din ochi mi-au ţâşnit lacrimi şi am urlat de durere.
Mama zbiera, fluturându-şi unghiile lungi, vopsite în roşu,
care arătau ca sângele care se scurge dintr-o rană adâncă:
— Târfă împuţită, să te lovească trăsnetul şi moartea, atât de
tare te mănâncă între picioare, că nu mai poţi aştepta până vine
Înaltul Stăpân Fung, eh? Pe cine ai regulat?!
— Pe nimeni, e doar menstruaţia.
Preferam să-mi găurească sfârcurile, decât să fiu jupuită de
vie, cum mă ameninţase De.
— Menstruaţia? Nu încerca să mă prosteşti; doctorul a spus
că e un avort.
— Nu ştia nici el sigur. Mamă, crede-mă, mi-a venit doar
menstruaţia!
Nu-mi puteam permite să-i spun adevărul, nici măcar nu
îndrăzneam să-mi imaginez ce consecinţe ar fi avut.
Am continuat să urlu şi să o implor şi să insist că îmi venise
doar menstruaţia, până când, în cele din urmă chipul lui Fang
Rong s-a îmblânzit.
— Bine, Xiang Xiang, de data asta te cred.
Apoi mi-a aruncat în faţă:
— Dacă mai faci prostii, o să bat pisica. Pricepi?
Am dat din cap, înghiţindu-mi amărăciunea şi durerea.
Mama mi-a săltat apoi sânii şi a scos un hohot zgomotos de
râs.
— Xiang Xiang, vezi ce treabă bună am făcut? Sfârcurile îţi
sunt acum roşii şi minunat de bombate. Pun pariu că tulpina de
jad a Înaltului Stăpân Fung se va înălţa cât Himalaya, când te va
vedea!
A izbucnit în râs, ieşind val-vârtej din cameră împreună cu
servitorul.
Şocată şi umilită, m-am îmbrăcat în grabă şi am alergat spre
camera Perlei, dar nu era înăuntru. Am scris un bilet şi i l-am
strecurat sub uşă. Întoarsă în camera mea, am căzut într-un
somn agitat, chinuită de durere. Au trecut câteva ore, până când
m-a trezit senzaţia de arsură din sâni. Mi-am dat jos bluza, am
scuipat pe sfârcuri şi le-am apăsat cu grijă cu degetele.
Mi-am oblojit rănile şi am moţăit, până când am auzit uşa
deschizându-se cu un scârţâit.
Era Perla. A venit în fugă la mine, albă la faţă.
— Cerule mare, Xiang Xiang! Ce s-a întâmplat?!
I-am povestit despre pedeapsa pe care o primisem.
— Scorpia aia friptă-n-wok!
Perla m-a luat în braţe şi m-a consolat:
— Xiang Xiang, totul va fi bine. Putea fi şi mai rău.
— De exemplu, dacă ar fi bătut pisica?
A dat din cap, cu ochii înlăcrimaţi.
— Ce înseamnă asta?
— O mamă nu va răni niciodată faţa unei surori, pentru că în
asta constă investiţia ei. Nici nu o va înfometa, pentru că niciun
bărbat nu-şi doreşte nişte oase învelite în piele. Din acest motiv,
deşi supa n-a avut niciun efect, mama nu a pedepsit-o pe Ah
Ping, deoarece are nevoie de ea, să ne prezentăm bine hrănite
clienţilor.
Regula este: loveşte corpul, nu faţa. Sau bate pisica, nu fata.
Mama a pedepsit-o odată pe sora mea, Rubinul, când nu a
reuşit să aducă bani. A legat-o de pat, i-a băgat o pisică în
pantaloni, apoi a luat un băţ de bambus şi a bătut furioasă pisica.
Îţi poţi imagina cât de înnebunit a început să zgârie bietul animal.
Perla s-a oprit, pentru a-şi înăbuşi un suspin.
— Îmi pare atât de rău, soră Perlă.
Am tăcut amândouă. Mi-a cercetat atentă pieptul.
— Să-ţi aduc ceva care să-ţi aline durerea din sfârcuri.
Perla a ieşit din cameră şi a revenit cu o cutiuţă. A ridicat
capacul, dând la iveală un praf alb.
— Xiang Xiang, acesta e opiu. O să-ţi masez sfârcurile cu el,
apoi prizezi puţin şi te duci la culcare. Când o să te trezeşti, n-or
să mai fie umflate, nici n-or să te mai doară.
După masaj, am luat puţin opiu şi am căzut în braţele Perlei
într-un somn delirant.
Când m-am trezit, sânii încă îmi zvâcneau dureros. I-am mai
cerut puţin opiu Perlei, dar m-a privit cu mustrare.
— Nu, Xiang Xiang. Doar nu vrei să devii una dintre surorile
căzute.
Trei săptămâni mai târziu, aşa cum prezisese Perla, Înaltul
Stăpân Fung s-a întors. Mama a avut grijă ca servitorii să
pregătească şi să împodobească somptuos camera de primire a
oaspeţilor, apoi a aranjat nişte flori proaspete şi a parfumat aerul.
— Xiang Xiang, de data asta să faci bine să-l transformi pe
Înaltul Stăpân Fung în cel mai fericit bărbat de pe pământ.
M-a privit încruntată, cu o expresie îndeajuns de ucigătoare
pentru a-mi curma viaţa pe loc.
— Altfel, să-ţi păzeşti pielea!
Înainte de a fi împinsă în încăpere, am atins în taină sigiliul
zhuang yuan mânjit cu sânge de găină, pe care-l ascunsesem în
jachetă. Apoi am murmurat o rugăciune către pandantivul zeiţei
Guan Yin de la gâtul meu.
Faţa Înaltului Stăpân Fung s-a destins într-un rânjet larg,
când m-am strecurat pe uşă cu paşii frânţi ai lotusului de aur.
— Xiang Xiang, mica mea frumuseţe, cât ţi-am dus dorul!
Corpul lui ca de mort era înfăşurat într-o robă indigo pe care
era brodat caracterul shou – al longevităţii. Buzele i s-au
întredeschis şi au dat la iveală două rânduri de dinţi lungi, gălbui
şi o porţiune de gingie de culoarea vinetei bătute de grindină.
Mâna lui, ca o gheară, s-a întins să mă apuce de talie.
Am înghiţit în sec. Apoi, amintindu-mi învăţăturile Perlei şi
de ameninţarea lui Fang Rong, m-am aşezat imediat în poala lui.
— Aii-ya, Înalte Stăpân Fung, i-am spus, făcându-i ochi
dulci, de ce nu aţi venit mai devreme? Mă faceţi să aştept la
nesfârşit, până îmi putrezeşte inima!
Mâna mea a început, printr-un efort de voinţă, să-i mângâie
obrazul.
Mi-a apucat-o şi a început să mi-o sfredelească pasional cu
limba, stârnind un val de greaţă care mi-a străbătut stomacul.
L-am dat puţin la o parte, chicotind.
— Înalte Stăpân Fung, vă rog, mă gâdilă!
— Te gâdilă? Ha! Ha! Ha! O să te gâdile de n-o să mai poţi,
când tulpina mea de jad o să-ţi deschidă petalele moi!
N-am ştiut ce să răspund. Am luat de pe masa celor opt
nemuritori vasul cu vin şi am umplut două cupe.
— Înalte Stăpân Fung, i-am oferit o cupă cu mâna-orhidee şi
o privire să-i înmoaie sufletul, beţi, vă rog, această cupă pe care v-
o oferă în semn de respect umila dumneavoastră Xiang Xiang,
pentru a sărbători noaptea noastră a dragonului şi phoenixului.
În timp ce Fung a luat cupa şi a băut-o până la ultima
picătură, eu am vărsat-o pe furiş pe a mea în ghiveciul plantei de
lângă scaunul meu.
I-am turnat imediat încă o cupă.
— Înalte Stăpân Fung, aceasta este pentru sănătatea şi
longevitatea dumneavoastră.
A băut ascultător şi a doua cupă, în vreme ce eu am vărsat-o
din nou repede pe a mea, drept hrană pentru planta din ghiveci.
— Înalte Stăpân Fung, i-am umplut pentru a treia oară cupa,
aceasta este pentru prosperitatea afacerilor dumneavoastră.
Atunci m-a privit cu dojană.
— Stai puţin, Xiang Xiang, nu vreau să mă îmbăt de la
început.
— Aii-ya, Înalte Stăpân Fung, am spus trăgând de rochie şi
dezvelindu-mi piciorul, nu cred că un bărbat cu experienţa
dumneavoastră se poate îmbăta atât de repede.
Fung şi-a lăsat mâna să se odihnească pe coapsa mea.
— Bine, Xiang Xiang, dar să nu mă îmbeţi. Pentru că vreau
să savurez din plin noaptea nunţii noastre.
Ultimele cuvinte mi-au făcut inima să tresară. Dar am afişat
cel mai minunat zâmbet al meu şi i-am apropiat cupa de porţelan
fin de buze. A băut fericit şi a treia cupă. Biata cupă, pângărită de
nişte buze atât de urâte!
Atunci i-am turnat a patra cupă.
 — Înalte Stăpân Fung, aceasta este…
— Ajunge, Xiang Xiang, nu mai beau. Vreau să aprind
lumânarea roşie…
— Dar, Înalte Stăpân Fung, mi-am scos batista şi am
fluturat-o în joacă spre el, aceasta este pentru odraslele
dumneavoastră, cum puteţi să mă refuzaţi?
— Odrasle? a mormăit, cu faţa arzând şi ochii tulburi din
pricina băuturii. Bine, atunci ai s-o bei cu mine.
M-am străduit din răsputeri să-mi înăbuş un nou val de
greaţă.
Fără să observe ceva, Fung a luat o înghiţitură de vin. Apoi,
spre surprinderea mea, s-a aplecat spre mine, mi-a desfăcut
buzele şi a scuipat vinul din gura lui în gura mea.
Băutura a alunecat în trupul meu, arzându-mi gâtlejul şi
stomacul. Am simţit că mă sufoc. Fung a râs, pe urmă a început
să mă mângâie pe spate – întâi drăgăstos, apoi pasional. Şi am
ştiut că momentul de care mă temusem cel mai mult sosise.
De data aceasta ne-am îndreptat, printr-o înţelegere tacită,
direct spre locul destinat nouă – patul.
Nu a trecut mult timp şi se afla deja deasupra mea, vârându-
şi tulpina putrezită pe poarta mea preţioasă.
Când şi-a terminat în sfârşit numărul de ridicări şi coborâri,
şi-a vârât limba din nou în gura mea, sorbindu-mi zgomotos
saliva pentru ultima oară, înainte de a se îmbrăca. În mod
paradoxal, după tot acel tur de forţă, părea chiar întinerit şi
înviorat.
A mijit ochii şi s-a întors spre aşternuturile răvăşite. Văzând
că îi ofer sigiliul însângerat zhuang yuan, o expresie de satisfacţie
deplină şi-a făcut loc în privirea lui înceţoşată.
A strigat:
— Hao! De azi înainte afacerile mele vor prospera şi voi avea
viaţă lungă!
A luat sigiliul din mâinile mele, a mai dat pe gât o cupă de
vin, şi, râzând nebuneşte a ieşit împleticindu-se pe uşă.

13
Viaţa merge mai departe

În ciuda necazurilor mele, viaţa a mers mai departe.

Pavilionul părea mai prosper ca niciodată, iar mama şi De nu
arătaseră niciodată mai mulţumiţi. În special mama. Odată cu
lingourile groase de argint care îi erau îndesate în mâini, un rânjet
imens i se întindea pe faţă, dezvelindu-i dinţii, iar ochii îi
deveneau rotunzi ca nişte monede de aur.
În ceea ce mă priveşte, începusem să mă obişnuiesc cu stilul
de viaţă din acest iad suflat cu aur. Încercam să mă concentrez pe
atragerea celor mai bogaţi oaspeţi şi să nu mă gândesc doar la
umilinţa de a-mi vinde zâmbetul şi pielea. Nu puteam decât să-mi
amintesc sfatul mamei: „Nu putem înfrânge soarta, putem doar să
mergem mai departe şi să încercăm să profităm cât mai mult de
ea. Încearcă să fii fericită”. Sau sfatul Perlei: „Dacă un client îţi
pare îngrozitor, insuportabil, nespus de respingător, închide ochii,
ţine-ţi respiraţia şi imaginează-ţi în tot acest timp că nu eşti
altceva decât un cadavru, care reuşeşte cumva să se foiască şi să
geamă”.
Deşi o casă de toleranţă, Pavilionul Florii de Piersic era, din
fericire, un stabiliment de înaltă clasă, astfel încât nu eram
obligate să ne petrecem fiecare clipă stârnind norii şi ploaia. În
afara celui evident, ofeream clienţilor şi alte servicii.
Ho dacha – ceremonia „marelui ceai” – era cel mai convenabil
dintre ele, deoarece îmi întreţineam clientul doar cântând din voce
şi la pipa. Trebuia, de asemenea, să-i torn ceai şi vin în cupe, să-i
pregătesc pipa pentru opiu şi să-i fiu alături la jocurile de noroc,
dar toate aceste sarcini erau simple. Când sosea un client, o
niangyi, adică o servitoare, îi aducea un ceainic şi o farfurie cu
sâmburi prăjiţi de pepene. După ce se relaxa, clientul o alegea pe
una dintre surori, iar aceasta îi aducea atunci, în semn de
respect, cea mai delicată ceaşcă şi îi turna ceai cu mişcări
graţioase. După aceea, niangyi aducea gustări – găluşte mici şi
dulci, caise uscate, curmale trase în miere, pulpă de „ochiul-
dragonului”15.
În cadrul ritualul ho dacha, un client era în mod normal
întreţinut vreme de până la două ore, dar, dacă ne reţinea mai
mult, trebuia să plătească în plus. Astfel ajungea să ne cunoască,
înainte ca noi să ne decidem să facem sex cu el. Însă, desigur,
până la urmă tot la asta se ajungea.
Eu eram bucuroasă că puteam amâna partida de sex servind
la ceremonia „marelui ceai”, însă Perla mă dojenea. „Xiang Xiang,

15
Fructul hngan, o varietate de lychee.
nu te amăgi. Cât crezi că poţi amâna să te culci cu un client într-o
casă de toleranţă? Dă-ţi mai bine silinţa, aşa cum fac eu, să-l
aduci în situaţia în care îţi va cerşi favorurile.”
Perla era cea mai solicitată dintre surorile pavilionului în ceea
ce privea invitaţiile la petreceri. Acestea se numeau chutang chang
– să cânţi în afara sălii, sau chuju – să ieşi la o petrecere. Mie nu-
mi displăcea această obligaţie, deoarece ieşeam cu clienţii – însă
doar după ce ajungeau să ne cunoască mai bine – la o petrecere, o
întrunire aleasă ori un banchet. Ne trimiteau întâi o invitaţie
oficială, scrisă pe hârtie roşie şi adresată nouă personal, în care
propuneau un restaurant. Bineînţeles că nu ni se permitea să
ieşim doar ca să ne simţim bine, ci pentru a ademeni clienţii să ne
roage să rămână peste noapte în pavilionul turcoaz. Numeam asta
zhuju. În general însemna că respectivul client avea să se culce cu
o soră, uneori însă o plăcea atât de mult pe fată, încât era dispus
să plătească pentru o noapte petrecută cu ea fără să facă sex, mai
ales dacă fata era la menstruaţie. Asta se numea shou yintian – să
păzeşti ziua femeii.
Ceremonialul cel mai îndrăgit de toate mamele era însă chi
huajiu, să bei vinul florilor. În loc să invite o soră la restaurant,
clientul plătea pentru un banchet organizat în pavilion. Deoarece
dura mult mai mult decât ho dacha, clientul trebuia să achite o
sumă de câteva ori mai mare. Iar stabilimentul nu se jena să
adauge – la preţul oricum deja umflat al meniului – costuri
suplimentare pentru mâncărurile şi vinul servite în plus. Deşi
erau înşelaţi, clienţii bogaţi păreau cu toate acestea mulţumiţi să-
şi poată etala bunăstarea în faţa curtezanelor lor favorite.
Uneori aveam norocul să primim o mulţime de bani făcând
foarte puţin. Cu o astfel de ocazie am cunoscut o altă latură a
Perlei. Într-o seară, m-a anunţat că un negustor bogat de
mătăsuri, domnul Luk, urma să finanţeze un banchet pentru noi
şi alte două surori.
Perla mi-a spus, cu o expresie serioasă:
— Xiang Xiang, de vreme ce aceasta va fi prima dată când vei
servi la ceremonia „vinului florilor”, vreau să fii foarte atentă, să
nu faci vreo greşeală. Priveşte şi învaţă de la mine.
Pentru acea ocazie specială, Perla a îmbrăcat o jachetă
turcoaz, cu guler înalt şi fustă asortată, iar eu am purtat o bluză
roz de mătase, prinsă de pantalonii asortaţi cu nişte încheietori în
formă de floare, cu un model complicat.
 Perla mă sfătuise mereu să întâmpin clienţii cu o întârziere
de câteva minute, însă de data aceasta m-a condus în sala de
banchete cu douăzeci de minute mai devreme. Când am întrebat-
o de ce, a zâmbit cu şiretenie.
— Astfel vom avea un avantaj în faţa celorlalte fete.
Când am intrat cu Perla în încăpere, domnul Luk şedea deja
la masa de banchet. O niangyi îi servise deja primul fel de
mâncare, supă din aripioare de rechin, şi tocmai îi oferea un
şervet. După ce şi-a şters faţa, negustorul de mătăsuri s-a holbat
la noi cu nişte ochi bulbucaţi.
Ne-am apropiat cu paşii frânţi ai lotusului de aur. După ce s-
a aşezat lângă el, Perla a luat pipa de apă şi a început să o şteargă
grijulie cu batista ei de mătase.
— Domnule Luk, o pipă după o mâncare bună vă va face mai
fericit decât un nemuritor. Permiteţi-mi, vă rog, să vi-o aprind.
Luk părea atât de fericit, de parcă cea mai nouă soţie a lui
tocmai îi născuse un fiu.
— Domnişoară Perlă, a spus el, aşezând şervetul pe masă,
numele dumitale nu s-a răspândit fără motiv.
Când Luk a început să tragă din pipă, Perla mi-a făcut cu
ochiul. Am apucat imediat sticla de vin, m-am înclinat spre el
— Perla îmi spusese că astfel îl obligai pe client să-ţi acorde
atenţie – şi i-am umplut o cupă.
Luk s-a întors atunci spre mine şi m-a privit cu admiraţie.
Înainte de a apuca să spună ceva, Perla luase deja cuvântul.
— Domnule Luk, sper că sora mea mai mică, Xiang Xiang, vă
desfată ochii.
Negustorul de mătăsuri a râs cu poftă.
— Ha! Ha! Nu fi aşa de modestă, domnişoară Perlă. Numele
voastre senzuale mi-au răsunat ca tunetele în urechi. De aceea
am venit astă-seară la pavilion.
Am continuat să stăm de vorbă cu domnul Luk, în timp ce îi
turnam vin şi îi ofeream gustări. Două nian-gyi aduceau mereu
feluri noi de mâncare – peşte înăbuşit în sos de bob, pui picant cu
muştar, raţă aromată cu cinci condimente, ouă cu gălbenuş
moale. Perla era cât se poate de spirituală, iar burta lui Luk se
cutremura de atâta râs.
În timpul uneia dintre glumele Perlei, celelalte două surori,
Tiantian şi Parfum de Lotus, au intrat în sală şi s-au aşezat în
faţa noastră. Dar între timp, Perla şi cu mine ne obişnuiserăm
atât de mult cu domnul Luk, încât acesta abia dacă a băgat de
seamă sosirea celor două fete noi. Fără să piardă o clipă, Perla i-a
aruncat o privire languroasă negustorului de mătăsuri.
— Domnule Luk, ne permiteţi lui Xiang Xiang şi mie să vă
întreţinem cu puţină muzică?
Chipul lui Luk s-a luminat.
— Hao.
— Bine.
Sprâncenele lui Tiantian s-au încreţit când i-a şoptit ceva lui
Parfum de Lotus.
Perla le-a ignorat. I-a cerut unei niangyi să-mi aducă pipa.
Am atins uşor coardele, iar Perla a început să cânte „Romanţă de
pe o stradă dosnică”.
Îmi ţineam pipa în braţe cu tandreţe ca pe un iubit, degetele
îmi dansau pe coarde iar trupul mi se răsucea înainte şi înapoi,
astfel încât şuviţele de păr îmi cădeau pe faţă, acoperind-o
precum un văl. Cu un evantai auriu în mână, Perla îşi mişca
braţele în ritmul muzicii, legănându-şi necontenit talia ca un
şarpe de apă. Brăţara ei de jad licărea ca valurile Lacului de Vest.
Un cântec dulce picura de pe buzele ei roşii precum cireşele.
— Tu şi cu mine – l-a privit ea pe Luk în ochi – împreună
slăvim această dimineaţă de primăvară la fel de frumoasă ca
grădinile din Suzhou. Sunt atât de fericită că braţele noastre sunt
netede şi buzele dulci, precum visele noastre…
— Hao! Hao! a aplaudat domnul Luk, când am încetat să ne
vindem muzica şi zâmbetele.
Perla a început apoi să joace cu Luk jocul degetelor 16, iar eu
am continuat să-i umplu cupa cu vin. Îmi părea puţin rău pentru
Tiantian şi Parfum de Lotus, care nu găseau ocazia de a-l servi pe
acest client barosan. Nu le rămânea altceva de făcut decât să se
amuze vorbind şi chicotind una cu cealaltă.
Puţin mai târziu, când domnul Luk era deja destul de beat,
Tiantian a reuşit în sfârşit să se aplece spre el şi să-i toarne ceai.
— Domnule Luk, serviţi, vă rog, puţin ceai; va mai lua puţin
din tăria vinului pe care l-aţi băut.
16
Jocul degetelor este unul dintre jocurile chinezeşti Jiuling care acompaniază consumul
de băuturi alcoolice: două persoane întind simultan câteva degete, strigând în acelaşi timp un
număr de la 2 până la 20. Persoana care strigă un număr identic cu totalul degetelor întinse
câştigă, cea care strigă un număr inferior pierde şi trebuie să bea ca pedeapsă. O variantă mai
rafinată şi mai
 Parfum de Lotus i-a ţinut isonul:
— Da, domnule Luk, vă rog, altfel vă veţi îmbăta, în afară de
aceasta, e cel mai bun ceai nori-şi-ceaţă.
Luk a dat însă ceaşca la o parte. A vorbit, cu privirea
împăienjenită din pricina băuturii şi cu limba împleticită:
— Ha! Asta şi vreau în noaptea asta, să mă îmbăt! Mă distrez
de minune şi am să devin nemuritorul vinului!
Brusc s-a întors spre mine.
— Xiang Xiang, dă-mi pantoful tău.
N-am ştiut cum să reacţionez, dar Perla mi-a făcut semn să
mă conformez cererii lui. Ascultătoare, mi-am scos pantoful roşu
brodat şi i l-am înmânat lui Luk. Spre surprinderea mea, l-a ţinut
în mână ca pe o casetă preţioasă, în timp ce Perla l-a umplut cu
vin.
Privirea lui Luk a zăbovit asupra noastră, în vreme ce ne-a
închinat cupa.
— În cinstea numelor voastre senzuale! După aceea a dat pe
gât tot lichidul din pantof.
Era cât pe-aci să exclam Aii-ya! în cele din urmă, Luk s-a
pregătit de plecare. Servitorul lui a intrat în încăpere şi i-a dat un
săculeţ, din care Luk a scos un pumn de monede. Trebuie să fi
fost cel puţin douăzeci de monede de argint sau mai multe.
Întregul banchet nu costase decât zece. Am râs în sinea mea. Azi
o să facem o avere! Dacă nu m-ar fi ciupit Perla de cot, aş fi
strigat „Wah!” în gura mare. Ochii lui Tiantian şi ai Parfumului de
Lotus erau la fel de mari ca gălbenuşurile de ou de pe farfurie.
Dar, spre surprinderea mea, Perla nici măcar nu a clipit la
vederea argintului. S-a întors spre niangyi, care începuse să
strângă masa.
— Ah Ling, ăsta e bacşişul domnului Luk pentru tine şi toţi
servitorii de aici, aşa că fă bine şi mulţumeşte-i.
Niangyi părea atât de nefericită, ca şi cum, în loc să i se fi
oferit douăzeci de monede de argint, i s-ar fi furat patruzeci.
Vocea îi tremura.
— Dar, domnişoară Perlă, nu vreau să am necazuri.
Perla i-a aruncat o privire tăioasă.
— Ia-i, Ah Ling. Doar nu vrei să-l jigneşti pe distinsul nostru
oaspete.
Toţi erau uimiţi, în special Luk. Perla îşi retrăsese mâna,
astfel încât oaspetele nu a mai avut încotro, decât să-i dea banii
servitoarei.
Imediat după ce a ieşit Luk, înainte ca Tiantian şi Parfum de
Lotus să apuce să protesteze, Perla le-a făcut semn să tacă.
— Liniştiţi-vă, dacă nu scot mai mulţi bani de la domnul Luk,
vă dau eu dublu de la mine.
După aceea, m-a prins de braţ şi m-a scos din încăpere. În
timp ce ne îndepărtam pe coridor, am întrebat-o pe Perla de ce o
făcuse pe servitoare să ia banii.
— Xiang Xiang, Luk se înşală, dacă e de părere că ne poate
cumpăra atât de uşor. Asta se cheamă „să întreţii focul
aroganţei”. Nu uita, noi suntem ming ji din odaia cărţilor, nu
suntem nişte târfe murdare, fără adăpost, de pe aleea păsărilor.
El a crezut că e un bacşiş destul de gras, dar acum ştie că eu îl
consider suficient doar pentru servitori…
Am socotit în minte partea care mi s-ar fi cuvenit.
— Dar, soră Perlă…
A râs:
— Crede-mă, Xiang Xiang, mâine va trimite mai mulţi bani.
Un bărbat ca el ar prefera să moară decât să piardă din prestigiu.
Perla a avut dreptate. A doua zi, Luk şi-a trimis servitorul cu
cincizeci de monede de argint. Treizeci în mod special pentru
Perla, zece pentru mine, iar restul să fie împărţite între Tiantian şi
Parfum de Lotus.
În ciuda stratagemelor Perlei, persoana căreia îi mergea cel
mai bine în pavilion era, desigur, mama. „Ce uşor se fac banii!”
obişnuia să exclame de fiecare dată când vedea pachetele de bani
schimbând proprietarul sau când ieşea vreun client din camera
mea. Dar mie nu-mi era uşor, deoarece, deşi nu fusesem vândută
pavilionului şi nu trebuia să răscumpăr preţul plătit pentru mine,
datoriile mele crescuseră rapid – când Înaltul Stăpân Fung
spărsese vizuina; facturile de spitalizare în urma avortului; toate
cheltuielile pentru mâncare, cazare, haine şi lecţii. Astfel încât
aproape toţi banii pe care îi câştigam şi bijuteriile care mi se
dăruiau erau imediat confiscate de mama, „pentru ca să plătească
facturile”. Ziua în care aveam să-mi lichidez datoriile, pentru a
putea părăsi Pavilionul, părea mai îndepărtată ca oricând. În
vreme ce Perla reuşea să câştige o mulţime de bani prin muncă
puţină, eu încercam să muncesc din răsputeri doar pentru a-mi
achita datoriile.
Din ziua în care mi-a deschis petalele, clientul barosan Fung
a continuat să mă viziteze. Spre norocul, dar şi nenorocul meu,
devenise unul dintre clienţii mei obişnuiţi. Nenoroc, deoarece nu
se mai sătura să-mi sugă limba, să-mi soarbă saliva şi să-şi facă
instrumentul veştejit de jad să cânte pe corzile mele de lăută. Cel
mai rău era că, indiferent cât de greaţă îmi era, trebuia să afişez
un zâmbet fericit, să-mi folosesc mâinile îndemânatice şi să-mi
impun o stare de spirit binevoitoare.
Cu toate acestea era un noroc, deoarece Înaltul Stăpân Fung
nu era doar foarte bogat, ci îi plăcea să facă paradă de asta
cheltuind cu largheţe. Ori de câte ori mă copleşea cu bani şi
cadouri, mă trezeam că aproape îmi doream să-l plac.
Uneori chiar simţeam o afecţiune trecătoare faţă de el. Poate
din milă, dar poate şi pentru că îmi amintea oarecum de Baba. Nu
că ar fi avut ceva în comun; dar Fung era acum cel care mă
răsfăţa, aşa cum o făcuse cândva Baba.
De câteva ori, după ce vizitasem muntele Wu, mi-a spus că
dacă eram şi pe viitor la fel de drăguţă cu el – în sensul că făceam
tot ce-şi dorea el în pat – avea să mă răsfeţe, ca pe scumpa lui
fiică. Dar când îl întrebam despre fiica lui adevărată, mă dojenea
că îmi băgăm nasul unde nu-mi fierbea oala şi ameninţa că avea
s-o termine cu darurile.
Din fericire însă, fie din cauza bătrâneţii, fie datorită
afecţiunii faţă de mine, părea să uite de fiecare dată ameninţările
şi îmi aducea, de obicei, la următoarea vizită, un nou cadou. Într-
o zi nu mi-a dăruit nici bijuterii, nici haine, nici bani, ci ceva atât
de încântător şi neaşteptat, încât – nici mie nu mi-a venit să cred
– m-am aruncat de bunăvoie în braţele lui şi l-am sărutat pe gură.
O papagaliţă!
Nu mai văzusem niciodată o făptură atât de frumoasă. Albă,
cu ciocul roşu-închis, mi-a trezit în minte imaginea florilor de
prun care înfloresc în cea mai aspră iarnă. Penajul ei de o
strălucire orbitoare făcea să pălească până şi cele mai colorate
veşminte ale Perlei. Textura mătăsoasă a penelor era atât de
plăcută la atingere, încât nu mă mai săturam să o mângâi. Până
şi coada ei era elegantă, precum pensula din păr fin de oaie pe
care o foloseam când pictam lucruri delicate. Ochii ei negri
semănau cu două bile întunecate de sticlă pe fundalul cerului
senin.
Cum am văzut-o, am decis că trebuie să se numească Floare
de Prun. Pentru a-i insufla spiritul qin-ului, îi cântam uneori
păsării, în special cele „Trei variaţiuni ale florii de prun”. I-am
explicat chiar şi sensul cântecului, sperând că va fi pătrunsă de
spiritul neînfricat al florii.
Ori de câte ori admiram frumuseţea Florii de Prun, îmi
aminteam şi ceea ce-mi spusese domnul Wu în timpul uneia
dintre lecţiile noastre. „În pictură ne străduim să atingem o
desăvârşire superioară naturii, dar frumuseţea naturii este,
desigur, inegalabilă.”
Privind curbele graţioase ale trupului Florii de Prun, nuanţele
subtile ale penelor ei albe şi roşul intens al ciocului, aveam
senzaţia că înţeleg pe deplin ce mă învăţase domnul Wu. De la
moartea tragică a bietului Gui-gui, papagaliţa era acum, în afară
de Perla, marea mângâiere a vieţii mele. În unele momente
liniştite stătea cocoţată pe umărul meu, în vreme ce eu îi citeam
poeme – Meditaţie asupra unei nopţi tăcute de Li Bai, Dorul de
prieten al lui Wang Wei, Dimineaţa de primăvară de Meng Haoran.
Chicoteam satisfăcută de fiecare dată când ciocul ei imita sunetul
frazelor pe care le prinsese, în vreme ce gheruţele ei îmi masau
muşchii încordaţi. Uneori, când îi povesteam ce aveam pe suflet,
îşi înclina capul şi asculta, de parcă ar fi înţeles cu adevărat
poezia şi profunzimea sentimentelor mele.
Pentru a-i răsplăti atenţia, o hrăneam cu fructe. Pepenele
roşu era preferatul ei, dar nu mânca decât sâmburii, iar pulpa o
scuipa. Mizeria roşie, lipicioasă de pe podea îmi tulbura din
păcate buna dispoziţie, aducându-mi aminte de noaptea
sângeroasă petrecută cu De.
O învăţasem pe Floare de Prun să repete câteva expresii,
câteva saluturi simple precum: „ce mai faci; bună dimineaţa;
bună seara”. Unele expresii erau de bun augur: „noroc; îţi doresc
sănătate şi viaţă lungă; gongxi facai – îţi doresc să faci o grămadă
de bani”. Pe altele le prinsese singură: „E bine, nu? Mai vrei?”
Dar învăţase, de asemenea, să spună „Ucide! Ucide!”.
Nu-mi plăcea deloc să aud cuvinte brutale ieşind din ciocul ei
delicat, dar le învăţase fiindcă nu fusesem îndeajuns de atentă. În
timpul ultimei sale vizite, după ce terminase să-mi sugă limba şi
era pe picior de plecare, i-am mulţumit din nou Înaltului Stăpân
Fung pentru că-mi dăruise Floarea de Prun şi i-am explicat
motivul pentru care o numisem astfel.
Spre surprinderea mea, Fung a izbucnit în hohote
incontrolabile de râs.
 Aveam senzaţia că-mi luaseră foc urechile.
— Înalte Stăpân Fung, ce este atât de amuzant?
Fung râdea zgomotos şi toate ridurile păreau să i se adune la
colţurile ochilor şi gurii.
— Fla, ha, Xiang Xiang, de-aia sunt înnebunit după tine. Ştii,
tu nu vei fi niciodată o prostituată adevărată, pentru că în
adâncul sufletului ai rămas o fetiţă inocentă.
Nu ştiam dacă intenţionase să mă critice sau îmi făcuse un
compliment. Oricum, de teamă să nu-mi pierd clientul barosan,
am protestat:
— Dar sunt o prostituată, Înalte Stăpân Fung!
— Dacă tu eşti o prostituată adevărată, atunci eu sunt un
gentleman adevărat. Ha! Ha! Ha!
Şi-a mângâiat bărbuţa cu degetele lui cu unghii lungi.
— Ştii de ce ţi-am cumpărat un papagal alb în locul unuia
verde? înainte de a mă întâlni pe mine, ai fost virgină, inocentă şi
pură ca zăpadă.
S-a oprit pentru a-mi arunca o privire lascivă, plină de
înţeles.
— Îţi aminteşti sigiliul zhuang yuan pe care mama ta l-a
pregătit pentru prima noastră noapte?
Am avut senzaţia că-mi ia tot trupul foc. Descoperise oare
şiretlicul Perlei?
Dar Înaltul Stăpân Fung a continuat:
— Din acest motiv ţi-am cumpărat papagaliţa asta. Trupul ei
alb, punctat de pata roşie a ciocului arată exact ca sângele tău
care a mânjit bucata de pânză albă. Aşa că papagaliţa îţi va
aminti că eu am fost primul bărbat care ţi-a crăpat pepenele şi a
gustat din zeama ta roşie.
A izbucnit din nou în hohote delirante de râs.
— Ha, ha, ha, ha, floare de prun înflorind în zăpadă; ce
prostie plină de fantezie!
Aşadar, imediat după ce Fung a ieşit din camera mea, umilită
de amintirea aceea neplăcută, am despicat aerul cu o lovitură şi
am strigat:
— Ucide! Ucide! Ucide!
În urma acelei întâmplări, eram de fiecare dată deopotrivă
fericită şi tristă când mă uitam la Floarea de Prun. O iubeam
încă, dar în afecţiunea mea se amestecase acum şi un strop de
compasiune. Biata făptură, neştiutoare a tot răului din lume!
 14
Domnul Anderson

Trecuseră doi ani, iar eu devenisem tot mai solicitată de către

vizitatorii Florii de Piersic. Lecţiile Perlei de cochetărie şi despre
arta odăii de culcare fuseseră mai valoroase decât îmi putusem
imagina. Cu toate acestea, deşi acum eram în oarecare măsură
celebră în Shanghai, încă nu deţineam statutul prestigios de care
se bucura Perla.
Luna de Primăvară devenise şi ea apreciată. Nu era o mare
frumuseţe, însă, aşa cum spusese Perla, avea picioare micuţe şi
ochi trişti, iar aceste calităţi erau deosebit de dorite de anumiţi
bărbaţi. Deşi aveam multe lucruri în comun şi ţineam foarte mult
la ea, era încă preocupată de bunăstarea în care trăise în trecut şi
părea să plutească în derivă.
Când am întrebat-o o dată ce planuri de viitor avea, mi-a
răspuns:
— Ce rost are să-ţi faci planuri într-o casă de toleranţă?
Când mi-a adresat şi ea aceeaşi întrebare, am spus:
— Să devin o ming ji, la fel ca Perla.
— Xiang Xiang, şi eu vreau să fiu o ming ji, dar, spre
deosebire de tine, eu nu sunt considerată o mare frumuseţe.
Şi-a tamponat ochii cu o batistă.
— Visul meu este să-mi aştept logodnicul să vină la pavilion
şi să mă răscumpere.
— Dar s-a logodit deja cu altcineva!
Luna de Primăvară s-a întors pur şi simplu să privească pe
fereastră, cu privirea tulbure ca fumul beţigaşelor parfumate.
Într-o zi, pe când exersam la pipa în camera mea, a intrat
Mica Roşcată şi mi-a spus:
— Xiang Xiang, îmbracă-te repede, jos te aşteaptă doi
oaspeţi.
S-a oprit, apoi a chicotit cu ochii scăpărându-i vicleni.
— Ce-i aşa de amuzant, Mică Roşcată?
— Unul dintre ei are un nas mare, păr auriu şi ochi albaştri
rotunzi!
— Adică e un străin?
Îmi aţâţase curiozitatea.
A dat din cap.
 — Se numeşte An-der-son.
A chicotit din nou.
— Ce nume ciudat!
Când am intrat în sala de protocol, l-am auzit pe unul dintre
servitori rostind tare „Bun venit oaspeţilor!” Lângă el stătea
mama, cu un rânjet bălos ca al unui câine în călduri. Cei doi
oaspeţi, un chinez durduliu şi o stafie străină cu oase mari,
şedeau pe canapea, părând mai degrabă obosiţi decât
nerăbdători.
În acel moment şi-au făcut grăbite intrarea câteva fete flori,
care s-au oprit în faţa lor. În timp ce oaspeţii le cercetau din cap
până-n picioare, au început să chicotească, să şoptească, să
arunce priviri languroase şi să-şi dea coate.
Am aşteptat câteva clipe, apoi, într-un ritm bine calculat, m-
am îndreptat legănat spre mijlocul încăperii cu paşii frânţi ai
lotusului de aur.
Ochii celor doi au căzut pe mine şi s-au luminat.
Am zâmbit, prinzându-le privirile şi susţinându-le aşa cum
îşi ţine o mamă copilul nou-născut. Simţeam cum sufletele celor
doi bărbaţi sunt absorbite de gropiţele mele. Cu coada ochiului
am văzut, de asemenea, cum mă fulgeră alte perechi de ochi. În
sinea mea, am râs mulţumită.
Chinezul nici nu s-a uitat la proastele care chicoteau. A
arătat spre mine şi a dat din cap. Cu o expresie dezamăgită,
diavolul străin a ales-o pe o fată numită Sunet de Brocart.
Cu un rânjet slugarnic stăruindu-i pe chip, mama a poruncit
să se servească ceai şi gustări. Pe urmă le-a făcut celorlalte fete
semn să plece. Eu şedeam lângă chinez, iar Sunet de Brocart
lângă diavolul străin. Mama s-a adresat chinezului durduliu, cu
ochelari.
— Ah, domnule Ho, aveţi cu siguranţă ochii luminaţi ai lui
Buddha! Xiang Xiang este una dintre fetele noastre cele mai
apreciate.
Zâmbetul ei şi-a schimbat apoi direcţia şi a înflorit spre
străin.
— Ah, domnule Anderson, şi dumneavoastră vă pricepeţi
frumuseţea femeilor chineze! Vă asigur că Sunet de Brocart oferă
servicii de cea mai înaltă clasă. Dacă nu, vă dăm banii înapoi.
Cei doi oaspeţi i-au răspuns cu un zâmbet politicos. Mama a
aruncat câte o privire plină de înţeles în direcţia amândurora.
 — Bun, vă las acum în compania micilor mele frumuseţi, a
spus ea, şi a părăsit încăperea legănându-şi dosul generos.
Sunet de Brocart şi cu mine am început imediat să servim
„respectuoase” ceai, fructe şi gustări şi să facem conversaţie cu
oaspeţii noştri.
Domnul Ho mi-a spus că are o firmă de negoţ pe mare, cu
sediul pe Zhong Shan East Road, iar domnul Anderson era
partenerul lui din America. America! Acest nume m-a făcut să mă
înfior. Mi-am amintit ce îmi povestise Baba despre această ţară
bogată, îndepărtată: un actor de comedie pe nume Cha Li Cha
Pilin17.17 Un preşedinte celebru numit Lin Ken1817 care eliberase
sclavii negri. O zeiţă foarte celebră care ţinea o torţă în mână şi se
numea Statuia Libertăţii.
În vreme ce domnul Ho a continuat să soarbă din vin şi să
îmi povestească una-alta despre afacerile şi familia lui, eu îl
ascultam doar pe jumătate – eram ocupată să arunc priviri furişe
spre american. Ce ciudat, un american! Şi atât de păros!
Era cam de vârsta lui Baba, nu chiar frumos, dar nici urât.
Extrem de curioasă îi studiam nasul proeminent şi ochii albaştri,
spălăciţi. Atât de spălăciţi, încât îmi imaginam că la naştere,
lumea aceasta ciudată şi zgomotoasă îl speriase atât de tare, încât
culoarea din ferestrele sufletului său pălise instantaneu! Nu era
de mirare că îi numeam pe străini stafii. Cu ochii şi părul lor fără
culoare, arătau într-adevăr de parcă spiritul lor ar fi fost înhăţat
de Regele Iadului.
Deşi era un barbar, acest domn Anderson mi-a făcut o
impresie bună. Sunet de Brocart era atât de dornică să-i fie pe
plac, încât aproape i se aşezase în poală, însă mâinile acestui
diavol american refuzau pur şi simplu să aibă vreo intenţie
diavolească. În clipa aceea mi-am dat seama cu uimire că, deşi
străin, vorbea cursiv limba chineză!
Ştiam însă că nu-l puteam neglija pe domnul Ho, aşa că m-
am întors spre el zâmbind. Oaspetele meu chinez era, din fericire,
deja destul de beat şi nu observase curiozitatea mea faţă de
partenerul lui de afaceri. Am continuat să umplu paharul cu vin
al domnului Ho, aruncând din când în când câte o privire furişă
spre domnul Anderson, până când am observat că şi el mă privea.
Inima a început să mi se zbată cu putere în piept, ca o căprioară
17
nu există notele în pdf
18
nu există notele în pdf
care s-a rătăcit în pădure.
Îmi pierdusem total interesul faţă de oaspetele meu chinez,
dar speram că, fiind atât de beat, nu va băga de seamă. Nu voiam
însă, desigur, să risc nimic şi continuam să-i zâmbesc cu gropiţe
adânci, să-mi legăn ademenitor trupul, să-i umplu paharul cu vin
şi să-i aprind ţigările. Curând, în timpul unei pauze de
conversaţie, când privirea înceţoşată a domnului Ho a pornit să
cutreiere încăperea, am aruncat în treacăt o privire spre diavolul
străin şi am constatat că încă mă mai studia cu atenţie.
De data aceasta, ignorând gelozia Sunetului de Brocart, i-am
susţinut privirea insistent şi îndelungat. Atunci am înţeles. Ochii
aceia albaştri spălăciţi, îi mai zărisem undeva! Dar unde? M-am
pierdut în privirea lui albastră, atât de mângâietoare, încât părea
să dezmierde şi să se topească precum… îngheţata! Da, el era
diavolul străin care îl salvase pe băieţel din ghearele mamei cu doi
ani în urmă, când ieşisem în oraş, la coafor!
Mi-am amintit atunci, de asemenea, cum îl invitase Vaza de
Jad să vină la noi, la pavilion şi cum el se întorsese să mă
studieze din priviri, apoi se îndepărtase fără o vorbă.
Oare pentru mine venise astăzi la noi? După doi ani de zile?
În acel moment a intrat o niangyi în încăpere, care ne-a
întrerupt contactul vizual. I-a spus domnului Ho că trecuseră cele
două ore pentru care plătiseră.
— Doresc domnii să îşi prelungească şederea?
Domnul Ho a discutat cu partenerul lui american şi, spre
dezamăgirea mea, au decis să plece.
— Suntem prea obosiţi; tocmai ne-am întors dintr-o călătorie,
a spus domnul Ho, dar vom reveni poate altă dată.
Şi au revenit.
La a doua lor vizită, domnul Ho a cerut ca el şi Anderson să
fie serviţi separat, ceea ce însemna, desigur, că voiau să facă sex.
Mi-era teamă că va trebui să-l însoţesc pe domnul Ho, iar altă fată
avea să meargă cu americanul. Ho părea să-şi îndrepte privirile
spre mine, dar, în ultima clipă, spre încântarea mea, a ales o altă
soră, iar domnul Anderson m-a cerut pe mine. O niangyi ne-a
condus în sala de primire a oaspeţilor.
Deşi între timp fusesem cu numeroşi bărbaţi, mă neliniştea
faptul de a întreţine un barbar. În special când ochii lui albaştri
au început să mă cerceteze curioşi, de parcă eram o păpuşă care
prinsese cumva viaţă, doar pentru a zâmbi, a flirta şi a îndeplini
ceremonia ceaiului. Dornică să-i fiu pe plac, am încercat să-mi
mişc mâinile ca o orhidee dansând în adierea brizei şi să-mi legăn
talia ca o salcie tremurând în vânt. Insă nervozitatea mi-a
tulburat eleganţa mişcărilor, şi era cât pe-aci să scap câteva
boabe de struguri în poala lui, dacă nu le-ar fi prins la timp. Era
amuzantă, stafia asta străină.
— Domnule Anderson, l-am privit cu admiraţie, mai doriţi
struguri?
A scuturat din cap.
Era dificil de găsit cuvintele potrivite în discuţia cu un străin.
M-am gândit o vreme, apoi am întrebat:
— Aţi mai fost şi în alt pavilion turcoaz?
Nu-mi venea să cred – roşise!
— Nu. Data trecută, când domnul Ho m-a adus aici, a fost
întâia oară.
— Vă place la noi?
Nu mi-a răspuns, ci a întrebat:
— Domnişoară Xiang Xiang, de ce nu-mi povesteşti despre
viaţa dumitale?
Fireşte că n-aveam de gând să-i spun cum ajunsesem în
Pavilionul Florii de Piersic, dacă la asta se referea.
I-am reumplut ceaşca de ceai, în semn de respect. Apoi,
privind ţintă în ochii lui albaştri, am început să-mi spun
povestea, începând cu sosirea la pavilion când aveam treisprezece
ani – îndatoririle mele, lecţiile de pictură, caligrafie şi muzică –
dar trecând, desigur, sub tăcere camera întunecată, cum mi se
crăpase pepenele, violul, avortul, beţele încinse care îmi fuseseră
înfipte în sfârcuri.
Când am încheiat, nu a spus nimic, a sorbit doar din ceai.
În cele din urmă mi-am luat inima în dinţi şi am spus:
— Domnule Anderson, pot să vă întreb ceva?
M-a privit curios.
— Da. Sigur că da.
— Credeţi că v-aţi putea aminti un incident petrecut cu doi
ani în urmă?
— Pune-mă la încercare!
— Pe strada Nanking, aţi salvat pe un băieţel care era cât pe-
aci să fie sugrumat de o femeie.
Spre dezamăgirea mea, în loc să dea vreun semn de
recunoaştere, domnul Anderson părea căzut pe gânduri,
încercând să-şi împrospăteze memoria. Poate că, până la urmă,
acest domn Anderson nu era bărbatul a cărui amintire o
păstrasem de-a lungul anilor, ci o altă persoană.
Am continuat:
— Băieţelul furase îngheţata unei fetiţe, pentru că îi era
foame. Dumneavoastră i-aţi dat câţiva bănuţi de aramă, să-şi
cumpere de mâncare. V-o amintiţi pe fata cu părul proaspăt
coafat, împodobit cu o agrafă extravagantă cu perle? Era însoţită
de mama ei şi două surori.
L-am privit nerăbdătoare.
— Domnule Anderson, chiar nu vă mai amintiţi toate
acestea?
Un zâmbet larg i-a înflorit pe chip.
— Ba da…
— Domnule Anderson, eu eram fata aceea!
— Da, acum îmi amintesc.
Barbarul şi-a aţintit privirea asupra mea, nevenindu-i să
creadă.
— Dar ce mare te-ai făcut!
Am dat mândră din cap.
A continuat să mă cerceteze cu privirea, de parcă tocmai
deschisese o ladă cu comori, apoi a exclamat:
— O, Cerule! Dumneata să fii fetiţa aceea?
Am zâmbit şi i-am umplut din nou ceaşca de ceai.
Părea să fi căzut din nou pe gânduri. Oare tocmai descoperise
că în lada cu comori nu erau ascunse bijuterii strălucitoare, ci
secrete întunecate?
— Domnule Anderson?
A schiţat un zâmbet stânjenit.
— Da?
— Vreţi să vă cânt un cântec sau să interpretez ceva la pipa?
— O, da, te rog, orice doreşti.
Dar îmi lăsasem instrumentul în cameră.
— Domnule Anderson, pipa mea a rămas sus, nu vreţi să
veniţi în camera mea?
M-a urmat tăcut pe scări în sus, spre camera mea. A privit
curios în jur, în mica încăpere. L-am poftit să ia loc, mi-am luat
pipa şi am început să o acordez. După ce am început să cânt,
Anderson a arătat spre una dintre picturile mele de pe pereţi.
— Ce instrument e acela?
 — Un qin.
— Dumneata eşti cea care cântă la qin?
— Păi…
— Mi-ar plăcea să-mi cânţi ceva la qin.
Cererea lui m-a surprins.
— Aţi mai auzit vreodată pe cineva cântând la qin, domnule
Anderson?
— Nu, dar arăţi altfel când cânţi la el.
L-am rugat să mă scuze, m-am dus în camera Perlei după qin
şi m-am întors în grabă. Am scos cu grijă instrumentul din husa
lui de brocart, apoi am aşezat obiectul vechi de patru sute de ani
pe masă. Cele treisprezece hui – puncte de sidef – scânteiau
misterios pe suprafaţa neagră, ca stelele care sclipesc pe un cer
întunecat. Cele şapte corzi de mătase erau bine întinse deasupra
cutiei de rezonanţă, pregătite să transmită în şoaptă secrete vechi
de secole.
Când am terminat de acordat instrumentul, mi-am îndreptat
spatele, am luat o expresie serioasă şi am meditat. Degetele mele
au imitat luna plutind deasupra muntelui Guan, ţopăielile
ameţite ale unui pescar beat, florile de prun înfruntând gerul
aspru al iernii…
După ce degetele mi s-au desprins de coarde, domnul
Anderson a rămas tăcut. Părea să savureze, ca şi mine, aroma pe
care sunetele o lăsaseră în urma lor, dându-şi ultima suflare în
camera mea, un punct minuscul pe întinderea roşie, pustie.
Ne-am privit în tăcere.
În cele din urmă a spus:
— Domnişoară Xiang Xiang…
— Domnule Anderson, vă rog să-mi spuneţi Xiang Xiang.
— Xiang Xiang. E o adevărată onoare pentru mine să te aud
cântând. Nu am mai auzit… o muzică atât de delicată.
Chiar putea fi un barbar în stare să aprecieze subtilitatea
qin-ului?
M-am decis să-l pun la încercare.
— Prea multă laudă, domnule Anderson.
M-am oprit câteva clipe, apoi am continuat:
— Nu vreţi să vă cânt la pipa acum?
A părut aproape îngrozit.
— Nu, te rog, nu. Nu vreau să ascult nici un alt fel de muzică
acum.
 Mă privea plin de admiraţie.
— Iar tu, Xiang Xiang. Chiar arăţi altfel când cânţi la qin.
— Cum anume?
L-am pus eu din nou la încercare.
— Degetele tale sunt atât de expresive.
Am simţit cum inima mi se umple de respect. Acest bărbat
păros cu ochi spălăciţi din faţa mea era un barbar, dar părea să
aprecieze tonalităţile subtile ale cjin-ului. Cum putea un om dintr-
o ţară atât de îndepărtată să înţeleagă cele mai adânci secrete ale
pământului şi cele mai complicate mistere ale cerului?
A vorbit din nou:
— Xiang Xiang, nu te supăra pe mine, dar vreau să-ţi propun
ceva.
Aşadar, după toate complimentele, se hotărâse în sfârşit să
treacă la lucrul cel mai important – să-şi echilibreze elementul
yang cu elementul meu yin.
Expresia lui era însă serioasă.
— Aşa frumoasă şi talentată cum eşti, poate că ar fi mai bine
să nu-ţi iroseşti tinereţea în locul acesta.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor! Amintindu-mi însă tot
ceea ce învăţasem, mi-am ascuns uimirea şi mi-am păstrat
zâmbetul atrăgător.
A vorbit mai departe:
— Xiang Xiang, iartă-mă, dacă sunt prea direct. Cred doar că
o femeie atât de rafinată ca tine nu ar trebui să ducă o astfel de
viaţă.
Mintea a început să-mi lucreze. Voia să-mi dea de înţeles că
m-ar fi putut ajuta cumva? De exemplu, plătindu-mi datoriile şi
eliberându-mă din pavilion?
Tocmai voiam să-i spun că nu-mi puteam permite luxul de a-
mi alege destinul, când a vorbit din nou.
— Cred că eşti suficient de talentată pentru a deveni
profesoară.
— Profesoară?
Aproape am izbucnit în râs. O fată-floare depravată să devină
o profesoară cuviincioasă? Ce vis îndrăzneţ! Viaţa acestui bărbat
trebuie să fi fost atât de liniştită, încât nu avea habar ce se
întâmpla în spatele uşilor întunecate ale acestei lumi prăfuite.
— Dar domnule Anderson, nu e ceva de care să fiu în stare.
A tăcut câteva clipe, apoi a zâmbit încurcat.
 — Îmi pare rău, Xiang Xiang.
Pentru ce îi părea rău? Mi-am înghiţit întrebarea, înainte de a
apuca să-mi iasă pe gură. I-am umplut din nou ceaşca de ceai şi
i-am întins-o cu un gest respectuos.
A primit-o cu aceeaşi politeţe.
Nu adusese vorba despre sex.
Domnul Anderson a continuat să viziteze Pavilionul Florii de
Piersic împreună cu domnul Ho. Însă în vreme ce domnului Ho îi
plăcea să apeleze la serviciile mai multor surori, inclusiv ale
Perlei, Anderson mă cerea întotdeauna pe mine. Eram convinsă
că domnul Ho stârnea ploaia cu norii surorilor, crezând că şi
prietenul lui american făcea acelaşi lucru cu mine, dar nici vorbă
de aşa ceva.
De fiecare dată când Anderson mă vizita în camera mea,
stăteam doar de vorbă şi beam ceai, iar eu îi cântam. Nu
renunţase la încercările de a mă determina să renunţ la
prostituţie. Se plângea în mod repetat că îmi iroseam viaţa şi
talentele – de parcă eu n-aş fi fost conştientă de acest lucru.
Speram că se va oferi să mă ajute să-mi plătesc datoriile către
pavilion, dar nu a adus niciodată vorba despre asta, iar eu,
desigur, nu l-am rugat.
Într-o zi i-am povestit Perlei despre Anderson şi ea mi-a spus
că domnul Ho – care devenise între timp unul dintre clienţii ei
obişnuiţi – îi zisese că prietenul lui american nu era de acord cu
prostituţia.
Am chicotit.
— Dar aproape toţi diavolii străini…
Perla m-a privit cu dojană.
— Xiang Xiang, te înşeli dacă îţi închipui că toţi barbarii sunt
sălbatici şi desfrânaţi. Unii sunt chiar mai conservatori decât noi,
chinezii.
— Şi atunci de ce frecventează o casă de toleranţă?
— Domnul Ho a spus că Anderson cedează doar în urma
insistenţelor sale. Şi cred că nu vrea să-l refuze pe Ho, deoarece e
partenerul lui, iar afacerile lui în China depind de el.
Perla mi-a aruncat o privire şireată.
— Poate că Anderson te place şi vrea să te convertească la
religia lui.
— Ce religie?
— Religia lui Hristos.
 Auzisem despre religia aceasta ciudată, care vorbea despre
un creator numit Dumnezeu şi fiul acestuia, numit Ye Hohua 19,
care se străduise din răsputeri să salveze sufletele oamenilor. Un
misionar cu robă neagră şi barbă venise cândva la poarta
pavilionului turcoaz, pentru a îndesa nişte broşuri în mâinile
surorilor. Pe coperta lor era tipărit un singur cuvânt – IUBIRE.
Am oftat pentru mine. Asta aşteptasem şi eu, iubire. Nu de la
acest creator numit Dumnezeu, nici de la fiul lui, Ye Hohua, ci de
la un tânăr inteligent şi chipeş!
Am întrebat-o pe Perla:
— Crezi că Anderson e un adept al religiei lui Hristos?
— Poate, nu sunt sigură. Altfel de ce s-ar purta atât de
virtuos într-o casă de toleranţă?
— Aşadar, crezi că, în loc să vrea să-şi piardă sufletul, ca şi
ceilalţi bărbaţi, el încearcă să ni le salveze pe ale noastre?
Perla mi-a făcut cu ochiul.
— Oare avem suflete?
Am izbucnit amândouă în râs.
Dar, la un moment dat, domnul Ho şi partenerul lui barbar
şi-au întrerupt vizitele.

656

Timpul a trecut şi am ajuns în cele din urmă să mă bucur de

o nouă faimă.
În fiecare zi, în faţa Pavilionului Florii de Piersic, se adunau
panouri uriaşe acoperite de flori, trimise de către protectorii acelor
surori deosebite care se bucurau de statutul unor ming ji. Uneori
erau trimise atât de multe panouri, încât ofereau o privelişte
impresionantă – cea a unor valuri de flori plutind pe ocean.
Fiecare panou părea să se înghesuie în faţă, pentru a capta
atenţia. Astfel, câştiga prestigiu nu doar sora care primea cele mai
multe panouri, ci şi clientul care i le trimisese. Deşi competiţia
părea să se desfăşoare între surori, de fapt se ducea între
protectorii lor.
Abia dacă mai trecea o zi în care numele meu să nu
228
Mingmei Yip

19
Iehova
 Firească precum norii şi cerul, cu spiritul pur precum gheaţa
şi zăpada
Vază de gheaţă şi os de jad, claritate croindu-şi drum spre
eternitate.
În anul acela am împlinit optsprezece ani, vârstă care
impunea respect.
Clienţii mă numeau acum yanming yuanbo – nume senzual
care se răspândeşte în toate zările. Pentru că, în sfârşit,
devenisem o ming ji.
Toată atenţia care mi se acorda mă flata, desigur, dar mă şi
întrista.
Mă gândeam mereu la Baba, care, după fiecare lecţie de citit
şi scris, mă privea cu tandreţe.
— Xiang Xiang, fii sârguincioasă şi într-o bună zi vei ajunge
demnă de respect. Sper că ai să fii prima femeie zhuang yuan.
Zhuang yuan era titlul conferit celui care obţinea primul loc
la Examenul Imperial. Examenul a fost, desigur, abolit după
răsturnarea guvernului Qing de către doctorul Sun
Yatren şi noul său guvern republican. Dar Baba sperase ca
eu să devin o învăţată faimoasă, care să aducă onoare strămoşilor
noştri şi să lase în urma sa, pentru posteritate, reputaţia unei
capacităţi intelectuale remarcabile.
Dacă Baba ar mai fi fost în viaţă, cum s-ar fi simţit
cunoscându-mi renumele – de fată-floare senzuală – care nu
aducea altceva decât ruşine numelui familiei noastre? Ce-ar fi
gândit despre statutul meu de prostituată respectată?
În miez de noapte, ori de câte ori mă gândeam la Baba, mă
simţeam uşurată că nu mai apucase să-mi cunoască faima.
Statutul meu de prostituată respectată continua să atragă tot
soiul de clienţi – învăţaţi, poeţi, negustori, funcţionari
guvernamentali, o dată chiar şi un preot catolic care, în loc să mă
ducă pe muntele Wu să stârnim ploaia şi norii, a încercat să mă
convingă să mă convertesc la religia lui Hristos, pentru ca, după
ce muream, să nu ajung în iad, ci în rai. Bărbaţii aceştia mă
copleşeau cu daruri (după ce mi-a dezmierdat câteva clipe sânii,
preotul mi-a dăruit o Biblie cu margini aurite), mă invitau în oraş
şi mă răsfăţau ca pe o prinţesă, pentru a-l cita pe unul dintre
clienţi. Ce ridicol! Preferam să-mi recunoască meritele folosind
onorabilul apelativ ming ji – prostituată respectată.
Perla însă mă dojenea:
 — Xiang Xiang, uită de onoare într-o casă de toleranţă,
bucură-te că aceşti chou nanren se străduiesc să-ţi fie pe plac. Ai
prefera să te trateze ca pe o târfă adevărată, să te bată şi să-ţi
ardă sfârcurile cu beţigaşe parfumate?
Când Perla a rostit cuvintele „târfă adevărată”, am zâmbit în
sinea mea, pentru că nimic nu era mai adevărat decât asta!
Un învăţat sărac mi-a povestit odată că îşi vânduse preţioasa
ediţie din perioada dinastiei Ming a celor Cinci Cărţi Clasice, doar
pentru a stârni norii şi ploaia cu mine.
Când i-am spus Perlei cât de mult îl compătimeam, a râs
batjocoritoare:
— Xiang Xiang, să nu compătimeşti niciodată un chou
nanren, nu merită. Doar nu i-ai pus cuţitul la gât şi nu l-ai obligat
să-şi vândă cărţile pentru a veni la tine, nu? în afară de asta, de
unde ştii că nu te-a minţit? Poate că a furat banii ca să te poată
plăti sau a jefuit pe careva. Masculii ăştia împuţiţi sunt toţi nişte
mincinoşi, nişte experţi când e vorba să scoată bălării pe gură!
Dacă nenorociţii ăştia regulaţi-de-câini au conştiinţe, atunci nici
câinii nu mănâncă rahat!
A continuat cu îndârjire:
— În afară de asta, vei mai cunoaşte o mulţime de bărbaţi
aici şi nu vei avea suficient loc în inima ta pentru a-i compătimi
pe toţi, oricât de nefericite le-ar fi poveştile. Xiang Xiang, ascultă-
mă, trebuie să-ţi împietreşti inima. Nu uita, ai o singură inimă şi
o grămadă de clienţi. Gândeşte-te doar de câte ori ar putea aceşti
chou nanren să ţi-o frângă. Nu le permite acest lucru, nici măcar o
singură dată. Îmi promiţi?
Fireşte că am dat din cap şi am răspuns cu hotărâre „Da!”
Odată cu faima proaspăt dobândită, s-a mai produs o
schimbare majoră în viaţa mea – cea a numelui. Nu mă mai
numeam Xiang Xiang, ci Bao Lan, numele meu artistic. Bao
înseamnă „preţios” sau „comoară” iar lan înseamnă „orhidee”. Nu-
mi plăcea noul meu nume pentru că era deopotrivă pretenţios şi
banal, un nume de prostituată ca atâtea altele: Floarea de Aur,
Trandafirul înmiresmat sau Crizantema de Argint. Eu aş fi ales
ceva mai poetic: Zâna Zăpezii, Norul Nemuritor, Barca de Lotus,
Lacul Visării.
Dar Fang Rong nu putea fi convinsă; a făcut ochii mari şi a
ridicat glasul.
— Xiang Xiang, nu pricepi că Bao Lan e cel mai potrivit
nume? Arată-mi un bărbat căruia să nu-i placă nici comorile, nici
florile!
Ştiam, desigur, ce înţelegea prin „flori”. Auzisem deja toate
variaţiunile pe această temă: casele de toleranţă erau numite
yanhua zhidi – tărâmul fumului şi florilor. Clienţii erau mianhua
suliu – dormind pe flori şi adăpostindu-se printre sălcii. Bolile de
care se molipseau erau numite hualiu – molima florilor şi a
sălciilor. Iar noi deveneam într-o bună zi, după cum arătau şi
numele noastre, nişte canhua bailiu – flori veştejite şi sălcii
călcate în picioare.
Mama avea dreptate. Nu-i puteam arăta niciun bărbat căruia
să nu-i fi plăcut comorile sau florile. Le plăceau atât de mult,
încât riscau să se aleagă cu ceva mai de durată decât o plăcere de
o noapte.
Mama m-a mustrat din priviri.
Vrei un nume cu ifose, precum Nemuritoarea, Zâna sau
înmiresmata? Dar numele astea sunt lipsite de substanţă, de-aia
mor tinere toate femeile cu astfel de nume!
Ce-aş mai fi putut adăuga în faţa acestor argumente?
Mama s-a oprit să-şi tragă suflarea, apoi a continuat:
— Dacă îţi poceşti numele, îţi strici şi afacerea. Din acest
motiv am numit pavilionul nostru Floare de Piersic. A continuat
cu hotărâre: Provine de la celebra poveste a Grădinii Florii de
Piersic de…
— Tao Yuanming.
— Deci o ştii?
— Sigur că da. Nişte pescari s-au pierdut pe mare şi au găsit
o lume izolată, uitată de vremuri. În grădină înfloreau piersici,
păsările cântau, iar oamenii simpli, inocenţi duceau o viaţă lipsită
de griji.
Mama a clătinat din cap.
— Nu, nu, nu. Pescarii nu au mai găsit calea de întoarcere şi
au pătruns printr-un orificiu într-o peşteră plină cu fete
frumoase, mâncare delicioasă şi vin tare. De-aceea spunem
dongru mixiang – să pătrunzi prin orificiu şi să fii vrăjit de
mireasmă.
A făcut cu ochiul.
— Sunt sigură că ştii despre ce fel de orificiu şi ce fel de
mireasmă e vorba, nu-i aşa? După ce au petrecut zile în şir
alergând după femei, ghiftuindu-se şi îmbătându-se, s-au jurat să
nu se mai întoarcă niciodată la vieţile lor plicticoase.
Înainte de a mai apuca să protestez că încurcase povestea,
mama a continuat:
— Aşa şi-a primit numele Pavilionul Florii de Piersic.
Brusc m-a lovit peste umăr, făcându-mă să tresar.
— Şi de-aia numele tău e Preţioasa Orhidee, şi nu o aiureală
precum Lacul Visării sau Barca de Lotus. Ha! Ha! Ha!
Ştiam foarte bine că schimbarea numelui meu însemna că nu
mai eram o chuji – tânără prostituată –, ci una pe deplin formată,
care avea clienţii ei obişnuiţi. Prin urmare, despărţirea de viaţa
mea trecută era acum definitivă. Dintre toate, acesta era cel mai
trist lucru, pentru că, având un nume nou, mamei îi va fi fost de
pe-acum probabil imposibil să mă mai găsească, deşi renunţasem
de multă vreme la speranţa de a mai primi vreo veste de la ea.
De cinci ani de zile, din prima zi în care sosisem în Pavilionul
Florii de Piersic, mama nu-mi scrisese niciun rând. Oare viaţa ei
la templu era chiar atât de plină? Sau îmi pierduse pur şi simplu
adresa?
Când am întrebat-o o dată pe Fang Rong de ce nu primisem
veşti de la mama, mi-a spus:
— Aii-ya, de ce nu o întrebi pe Guan Yin? Apoi: Mama ta s-a
călugărit. Şi ştii ce le interesează pe călugăriţe? Vidul! Nimic!
A făcut o grimasă.
— Şi atunci, de ce să se mai gândească la tine?
Era posibil ca mama să se fi desprins în asemenea măsură de
toate grijile lumeşti, încât să-şi fi uitat unica fiică? Sau… murise?
Ori de câte ori îmi imaginam că ar fi putut muri, mă năpădeau tot
felul de imagini cumplite: plutind pe un râu cu trupul umflat;
zăcând pe o alee dosnică, plină de şobolani, cu trupul zdrobit; sau
chiar atârnând de una dintre grinzile din templul ei…
Însă gândurile acestea nu se iveau decât în cele mai negre
momente. În străfundul inimii mele, încă mai credeam că e vie.
Deseori, când eram singură în miez de noapte, cu trupul epuizat
din pricina unor chou nanren a căror ploaie îmi stârnise norii, dar
cu mintea dureros de trează, mă uitam afară pe fereastră,
priveam luna şi mă gândeam la ea. Mai aveam şansa unei
reuniuni de familie? Sau măcar să stăm împreună şi să ne
bucurăm de o masă simplă, cu tăiţei şi turte, aşa cum tăcuserăm
în trecut?
Uneori îmi era atât de dor de ea, încât cochetam cu ideea de a
fugi din pavilion şi de a merge la Peking să o caut. Fireşte,
alungam imediat acest gând. Pentru că, dacă m-ar fi prins, aş fi
sfârşit în camera întunecată ca hrană pentru şobolani, cu
sfârcurile înţepate sau cu o pisică bătută în pantaloni. Chiar dacă
aş fi reuşit să fug din pavilion, n-aş mai fi avut un acoperiş
deasupra capului. Şi nu-l dădusem nicio clipă uitării pe micul
cerşetor care îmi înhăţase cu ani în urmă îngheţata. Nu mi-ar fi
fost uşor să ajung la Peking. De vreme ce eram din ce în ce mai
apreciată, îmi imaginam, în schimb, că într-o bună zi aveam să
strâng destui bani pentru a-i arunca lui Fang Rong un sac cu aur
în faţă, pentru a păşi apoi afară pe poarta pavilionului. Mă rugam
cu înflăcărare lui Guan Yin ca acea zi să sosească.
În afară de mama, mă gândeam deseori şi la Baba şi la
războinicul-despot care îl acuzase pe nedrept şi obţinuse execuţia
lui. O dorinţă arzătoare se aprinsese în sufletul meu
— Să-l găsesc pe ticălosul înjunghiat-de-o-mie-de-cuţite, care
îmi destrămase familia. Dacă l-aş fi găsit, nu l-aş fi lăsat să scape
nepedepsit. Mă delectam chiar imaginându-mi diverse moduri în
care l-aş fi putut tortura – să-l lovesc cu un bici cu ghimpi,
înmuiat în apă (aşa cum îşi disciplinau unele mame fiicele); să-i
umplu burta cu apă şi să sar pe ea; să-l silesc să înghită o turtă
plină cu ace; să-l arunc într-o fântână otrăvită; sau, mai simplu,
să-i trag un glonţ în cap.
Deşi gândul de a o găsi pe mama şi de a-l răzbuna pe Baba
nu-mi ieşea niciodată complet din minte, continuam să-mi
perfecţionez talentele artistice, pentru a-mi putea păstra statutul
de ming ji, care într-o bună zi mi-ar fi permis să-mi realizez planul
de a părăsi pavilionul.
În afară de nume se mai schimbase ceva în viaţa mea:
Aveam acum o cameră mai mare şi mai frumoasă, elegant
mobilată, cu o oglindă aurită, vaze de ceramică şi un peisaj de
celebrul Tang Yin. Pe perete am atârnat şi o pictură proprie, care
înfăţişa nişte femei tinere practicând cele patru arte: pictura,
caligrafia, poezia şi cântatul la qin.
Clienţii mei nu erau doar încântaţi de tablou, ci îşi
închipuiau că acele patru frumuseţi erau de fapt una singură – eu
însămi. Bineînţeles că le dădeam dreptate, pentru că eram
frumoasă şi pricepută la toate cele patru arte. Laudele pe care le
aduceau frumuseţii şi talentelor mele îmi dădeau întotdeauna o
satisfacţie enormă, chiar şi atunci când erau rostite de guri
schimonosite, fără dinţi.
Acum aveam şi eu slujnica mea, o fată de treisprezece ani
căreia i se spunea Mica Ploaie. Avea o înfăţişare comună şi nu era
isteaţă, dar o plăceam pentru sufletul ei bun şi loialitatea ei. Mai
mult decât atât, nu-şi neglija niciodată îndatoririle şi se ocupa cu
multă grijă de Floare de Prun. De asemenea, îmi povestea ce se
bârfea despre alte surori, atât din Pavilionul Florii de Piersic, cât
şi din alte pavilioane turcoaz.
De când devenisem celebră, atitudinea lui Fang Rong faţă de
mine se schimbase. Era mai respectuoasă, aproape ca şi cum aş fi
devenit prima femeie zhuang yuan. Acum mi se aducea în fiecare
dimineaţă zeamă de carne pentru a-mi curăţa faţa, supă clară de
ouă pentru a-mi îngriji gâtul şi apă parfumată cu petale de
trandafiri pentru a-mi spăla părul. În fiecare seară mă îmbăiam în
apă cu ierburi scumpe.
Unele surori, care înainte mă trataseră cu dispreţ, păreau să
fi uitat acum atitudinea lor din trecut. Cuvinte dulci le picurau de
pe buze, în vreme ce mă implorau să le dezvălui secretele datorită
cărora reuşeam să-mi farmec clienţii. Dar erau şi altele, ale căror
priviri invidioase trădau o ură înfricoşătoare.

16
Jadul Stacojiu

În perioada de glorie a Pavilionului Florii de Piersic, doar trei

surori primeau panouri cu flori în fiecare zi – Perla, eu şi o fată
numi tă Jadul Stacojiu.
Până atunci nu-i prea acordasem atenţie acestei fete.
Locuise în altă parte a pavilionului, lucrase sub
supravegherea unei alte surori şi nu fusese suficient de frumoasă
sau talentată pentru a-mi atrage atenţia. Dar în decursul unui
an, se transformase în mod miraculos dintr-o fetiţă cam rotofeie
într-o frumuseţe cu ten deschis, ochi umezi şi faţă ovală. Era un
fapt ştiut că printre talentele ei desăvârşite nu se număra doar
acela legat de odaia de culcare, ci şi arta nepreţuită de a-i măguli
pe Fang Rong şi Wu Qiang. Ea era singura soră care trăia deja de
patru ani în pavilion fără să fi suferit până atunci vreun
„tratament special” – camera întunecată în care colcăiau
şobolanii, pisica în pantaloni sau sfârcurile perforate. Talentul ei
deosebit era kou ji – tehnica buzelor. Şi nu mă refer la abilitatea
de a imita ciripitul păsărelelor, ţârâitul greierilor, mieunatul
pisicilor, susuratul pârâiaşelor sau urletul vântului. Toată lumea
din pavilion ştia că Jadul Stacojiu aplica tehnica buzelor noaptea
târziu, în camerele de oaspeţi.
Spre deosebire de Perla, care era suplă, elegantă şi trufaşă,
Jadul Stacojiu era voluptuoasă, nestăpânită şi dornică de a potoli
pofte trupeşti. Ochii ei mari, rotunzi păreau mereu luminaţi de o
strălucire orbitoare. „Ochi zâmbitori” spuneau clienţii. Dar aşa
tânără cum era, când râdea se iveau deja câteva riduri în colţurile
ochilor.
— O fizionomie extrem de indecentă, îmi spusese Perla o
dată.
Am chicotit. Oare nu era o trăsătură pe care noi,
prostituatele, trebuia să o avem sau, cel puţin, să ne străduim să
o dobândim?
Buzele Jadului Stacojiu semănau cu două felii groase de roşii
coapte, zemoase, care luceau mereu, chiar şi atunci când vremea
era caldă şi uscată. Când le vedeai, spuneau clienţii, nu aveai
încotro, trebuia să muşti lacom din ele. Alţii le comparau cu nişte
ardei iuţi roşii. Când le sugeai, nu te ardeai doar la limbă, ci focul
te cuprindea până jos, încingându-ţi tulpina de jad.
Cu toate acestea, ceea ce o scotea cel mai mult în evidenţă nu
erau nici ochii, nici buzele, ci sânii. Se legănau voluminoşi,
părând să arunce umbre misterioase la tot pasul. Erau atât de
proeminenţi, încât o dată l-am auzit pe un oaspete cerându-şi
scuze, când a trecut pe lângă ea. Auzisem că numeroşi clienţi se
duceau la ea doar „pentru a gusta din pepenii ei cărnoşi”.
Deşi chipul îi era întotdeauna zâmbitor, nu ştiam niciodată
ce se ascundea în mintea ei. Nu o cunoşteam prea bine, prin
urmare nici nu-mi plăcea, nici nu-mi displăcea.
Însă Perla nu putea să o sufere.
— Xiang Xiang, mă avertiza ea mereu, păzeşte-te de vulpea
asta vicleană. Cu zâmbetul pe buze, îţi bagă cuţitul în spate.
Ori de câte ori pomenea de Jadul Stacojiu, Perla scrâşnea din
dinţi şi îşi începea propoziţia cu „târfa asta”, îmi venea să râd de
fiecare dată. Nu eram toate târfe? Perla era, însă, de altă părere.
— Noi suntem nişte femei cuviincioase, care au fost obligate
prin forţă sau şiretlicuri să devină târfe, pe când ea s-a născut
târfă. Scârba asta e târfă până în măduva oaselor şi asta nu se va
schimba niciodată.
 Văzând-o flirtând până şi cu De, trebuia să-i dau dreptate
Perlei. Nu pot să spun că îmi era profund antipatică, însă, fiindcă
eram de partea Perlei, trebuia să mă consider duşmanca Jadului
Stacojiu.
Deoarece noi trei eram acum cele mai respectate curtezane
din pavilion, ba chiar din Shanghai, clienţilor le plăcea să ne
compare cu flori, păsări sau animale. Perla, care era cea mai mare
şi mai arogantă dintre noi, era asemănată cu un trandafir, o
lebădă sau o pisică. Eu, cea mai tânără şi mai inocentă, eram o
margaretă, un grangur sau un iepure. Jadul Stacojiu, cea mai
şireată şi mai cochetă, era bujorul, păunul sau vulpea.
Într-o zi, Perla m-a privit neliniştită.
— Xiang Xiang, dacă o fată ca Jadul Stacojiu se poate bucura
de apreciere, mă tem că epoca noastră se apropie de sfârşit.
— Care epocă?
— A prostituatelor ming ji. A oftat. Bărbaţii îşi pierd bunul
gust. Jadul Stacojiu cântă atât de împiedicat la pipa, că mi se
întoarce stomacul pe dos. Insă unora dintre clienţi nu pare să le
pese, câtă vreme sânii ei continuă să se legene în ritmul muzicii.
Fete ca ea preiau conducerea. Noi petrecem ani de zile însuşindu-
ne artele până la perfecţiune şi devenind experte ale bunului gust.
Jadul Stacojiu nu-şi lasă însă nici măcar un răgaz de zece
secunde, înainte de a-şi da hainele jos şi a-şi desface picioarele!
— Dar, soră Perlă, nu e adevărat. Tu încă eşti cea mai
admirată soră din pavilion şi ai mult mai mulţi clienţi bogaţi şi
puternici decât Jadul Stacojiu.
— Da. Dar sunt şi cu câţiva ani mai mare decât ea. Asta-i
marea diferenţă dintre noi. Ea are tot timpul din lume la
dispoziţie pentru a mă ajunge din urmă. Nu mă refer la
stăpânirea artelor, pentru că nu cred că asta o interesează, mă
refer la statutul meu.
Deşi până atunci nu-mi făcusem griji în privinţa asta, nu
ştiam cum să o liniştesc. În cele din urmă am spus:
— Soră Perlă, nu cred că bărbaţii o pot admira chiar atât de
mult.
— Sper şi eu din tot sufletul.
Cam pe atunci am început să citesc ziarele. În conformitate
cu statutul meu de ming ji, clienţii publicau deseori poezii
dedicate mie. Ştirile principale nu mă interesau deloc, eram însă
curioasă să citesc tot ce se scria despre mine. Unele poezii m-au
făcut cu adevărat fericită, precum aceasta: îmbrăţişând luna şi
jucându-se cu vântul,
Glasul avântat spre nori şi limpede precum mărgelelor mala20.
Mi-a plăcut în mod deosebit această poezie, care se juca într-un
mod inteligent cu numele meu:
Buzele bosumflate ca cireşele care plesnesc când sunt prea
coapte.
Cele trei-mii-de-fire-ale-frumuseţii freamătă peste o pereche
de cercei din jad verde.
Un trup nepreţuit care răspândeşte mireasma Orhideei, o
nemuritoare care a coborât în colbul roşu.
Mi s-au dedicat numeroase astfel de poezii. Le citeam, de
fapt, cu oarecare îngrijorare, deoarece tonul lor putea trece rapid
de la admiraţie la sarcasm nemilos, dacă norocul o părăsea pe
vreo soră. Uneori eram de-a dreptul şocată de repeziciunea cu
care lucrurile se transformau peste noapte, în adevăratul sens al
cuvântului. Din fericire, norocul meu părea statornic, la fel şi cel
al Perlei.
Cândva îmi spusese:
— Pentru că noi suntem ca Guan Yin. Nu doar invulnerabile,
ci şi compătimitoare faţă de toţi aceşti bărbaţi împuţiţi şi jalnici
de milă.
Aşa că, fără să ne pese, Perla şi cu mine am continuat să fim
Zeiţele Milosteniei Sexuale.
Nu toate poeziile se publicau în ziare. Unele erau reprezentate
în tuşe elegante de penel pe hârtie de orez cu picăţele aurii sau
tivită cu flori colorate. Deşi simţeam pasiunea acestor clienţi
înflorindu-le din vârfurile degetelor până în pensulă şi apoi pe
hârtia de orez, inima îmi era năpădită de tristeţe. Îmi plăceau
poeziile, dar, din păcate, niciunul dintre autorii lor. Erau fie
şoareci de bibliotecă tineri, cu aspect ciudat, fie oameni de afaceri
de vârstă medie, cu burţi proeminente, sau filfizoni aroganţi, fără
suflet.
Îl întrebam pe ho tianye – Zeul Cerului – dacă nu se
ascundea pe undeva vreun tânăr romantic, compunând în taină o
poezie pentru a-mi cuceri inima. Dacă exista pe undeva, de ce nu
ieşea la lumină? Dacă era pe acolo, prin preajmă, poate că era
prea sărac. Suspinam. Vino, te rog, la mine; te voi servi fără plată

20
Rozariu budist.
– de dragul iubirii.
Copilă fiind, adorasem legenda văcarului şi a fetei ţesătoare.
Se iubiseră atât de mult, încât îşi neglijaseră munca, iar Zeul
Cerului i-a aşezat pe cer, două constelaţii despărţite de Râul de
Argint al Cerului – Calea Lactee. O dată pe an, în seara a şaptea a
lunii a şaptea, un cârd de coţofene cuprinse de milă faţă de cuplul
care suferea din dragoste se ridica în înaltul cerului, formând un
pod, pe care să se poată întâlni cei doi îndrăgostiţi. În noaptea
aceasta, în întreaga ţară, femeile aduceau ofrande stelelor,
sperând să întâlnească şi ele dragostea.
Pornind de la această legendă, am scris şi eu o poezie:
Eu, zăbovind în seara a şaptea a lunii a şaptea.
Tu, cu o mie de ani în urmă – sau o mie de ani înainte.
Timpul ne-a făcut să ne înălţăm deasupra istoriei, a
legendelor şi a Analelor de Primăvară şi Toamnă.
Un ţipăt dintr-o viaţă viitoare, deplângând absenţa ta în viaţa
aceasta.
Acum, străbătând tunelul visurilor, lasă-mă să şoptesc stafiei
tale o poveste de iubire deznădăjduită. Dacă vremea va lua mereu
alt tren, o Orhidee Preţioasă, tânjind zadarnic după tine, îşi va
curma viaţa în Râul de Argint al Cerului.
Deşi văcarul şi fata ţesătoare nu se întâlnesc decât o singură
dată pe an, atunci măcar se pot ţine în braţe. Pe când braţele
mele, folosite ca perne de dormit de către o mie de oaspeţi, nu
cunoscuseră nicicând norocul de a dezmierda bărbatul iubit.
Cu inima grea, stăteam la fereastră şi-mi recitam poezia,
sperând că yuelao – bătrânul de sub lună21 – va auzi rugăciunea
sufletului meu şi va lega firul roşu pentru a mă uni cu viitorul
meu iubit meu viitor, oricine şi oriunde ar fi. Îmi pierdusem deja
virginitatea din pricina acelui lup în piele de om, Wu Qiang, dar
încă mai puteam spera la dragostea adevărată. Cineva care să-mi
aprecieze talentele şi sentimentele, să-mi înţeleagă destinul şi să
mă ia de mână, conducându-mă pe lângă nesfârşita suferinţă a
celor zece mii de mile de colb roşu.
Acum, când aveam mereu oaspeţi de întreţinut, momentele în
care o mai puteam vizita pe Perla deveniseră rare. Erau clipe
preţioase pentru mine, mai ales că acceptase să mă înveţe să
interpretez la qin toate piesele ei preferate: „Dimineaţă de
21
Yuelao, abreviere pentru Yuexia Laoren, însemnând „bătrânul care şade în lumina
lunii”, este zeul iubirii la chinezi, care leagă cu
primăvară în Pavilionul de Jad; Frunze de copaci-umbrelă
dansând în vântul de toamnă; Nemuritorul apei; Dialog între un
pescar şi un tăietor de lemne; Gâşte aşezându-se în zbor pe
bancul de nisip”.
La un moment dat, Perla s-a oprit brusc, în mijlocul unei
piese şi a spus cu glasul plin de emoţie:
— Xiang Xiang, qin-ul este tot ce mai avem aici, în pavilion.
— Ce vrei să spui?
— Muzica pe care o interpretezi la qin este purificatoare, mie
îmi dă puterea de a înfrunta tot răul din lume.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Xiang Xiang, îţi aminteşti că te-am rugat să nu spui
nimănui că ştii să cânţi la qin? Nu e adevărat că nimeni nu va fi
capabil să-ţi aprecieze talentul. Nici că atunci când vei ajunge să
stăpâneşti instrumentul, îţi vei fi pierdut deopotrivă frumuseţea şi
tinereţea.
A continuat pe nerăsuflate:
— Adevăratul motiv este că acest instrument este tărâmul
nostru de puritate. Refuzând să cânt la qin, îmi rămâne ceva care
nu-mi aparţine decât mie, pe care clienţii nu-l pot cumpăra. Când
cânt la qin, ştiu că nu sunt târfă până în măduva oaselor.
Înţelegi?
— Cred că da, soră Perlă, am răspuns, încercând să înţeleg
ce voia să spună. Îţi doreşti să nu cânt la qin decât pentru mine
însămi.
— Întocmai. Astfel, atunci când vei cânta la qin, nu vei fi o
prostituată.
Aveam impresia că va izbucni în plâns.
— Xiang Xiang, promite-mi că nu vei cânta niciodată la qin
pentru a câştiga bani sau pentru a fi pe placul bărbaţilor ăia
împuţiţi.
Am încuviinţat din cap, apoi am întrebat cu sfială:
— Dar dacă bărbatul respectiv nu e un bărbat împuţit, ci un
adevărat gentleman?
Perla m-a privit curioasă.
— Vrei să spui că ţi-ai dăruit inima cuiva?
Am scuturat din cap.
— Mi-aş fi dorit să fie aşa. Dar, soră Perlă, am… am cântat la
qin pentru un client.
— Pentru cine?
 — Pentru domnul Anderson. Şi nu cred că e un chou nanren.
I-am povestit Perlei cum şi de ce îi cântasem la qin.
Mi-a spus:
— Mă întreb cum un barbar e în stare să aprecieze
moştenirea noastră muzicală, veche de trei mii de ani.
Apoi mi-a aruncat o privire bănuitoare.
— Xiang Xiang, te-ai îndrăgostit de domnul Anderson?
— O nu, sigur că nu! E atât de bătrân, încât mi-ar putea fi
tată. Îl respect doar, pentru că e un gentleman adevărat.
Perla a oftat.
— Mă întreb de ce nu mai vin la noi, el şi domnul Ho. Dar
Xiang Xiang, m-a privit serioasă, dacă se întoarce şi se oferă să-ţi
plătească datoriile sau chiar te cere în căsătorie, să accepţi fără
să stai pe gânduri, chiar dacă nu îl iubeşti.
Nu am ştiut ce să spun.
A continuat:
— Aici nu te întâlneşti cu o astfel de şansă decât o singură
dată în viaţă. Pricepi?
Am sperat să mi se ofere mai mult de o şansă în viaţă. Dar
am clătinat din cap.
— Săraca de tine.
Perla mi-a ciufulit părul.
— Sunt convinsă că într-o bună zi vei întâlni şi tu o persoană
pe care o vei iubi.
— Dar cum?
— Hai, la asta nu te pot ajuta.
— Dar mi-ai spus că într-un pavilion turcoaz se găseşte
întotdeauna o soluţie la orice problemă.
Ochii Perlei erau trişti.
— Da. Să întâlneşti o persoană de care să te îndrăgosteşti nu
este însă o problemă care să poată fi rezolvată, e ceva ce ţine de
karma.
— Şi atunci ce să fac, dacă mie karma nu-mi va aduce o
persoană iubită?
— Nu-ţi face griji, Xiang Xiang. Aşteaptă, sunt sigură că vei
întâlni curând un bărbat talentat, tânăr şi arătos, vei pleca din
pavilion, te vei căsători cu el şi vei avea numeroşi fii.
— De ce fii?
— Pentru că fiii nu riscă să aibă aceeaşi soartă ca noi. Perla a
privit îndelung în jos, spre qin-ul ei, apoi şi-a ridicat degetele,
ciupind coardele de mătase. M-a rugat să o acompaniez cu vocea,
în vreme ce a cântat la qin „După trecătoarea Yang”.

Mai bea, te rog, încă o cupă de vin.

După trecătoarea Yang, nu vei mai găsi alta.
O mie de rânduri de băutură se vor sfârşi cândva, o jumătate
de ţol de tristeţe nu se va stinge însă niciodată. Cerul Chu şi râul
Xiang sunt atât de îndepărtate.
Roagă un mesager să-mi aducă veşti.
Azi ne luăm rămas-bun, dorinţei nu-i vom mai da glas decât
în vis.

Gâştele îmi vor aduce, poate, scrisorile tale…

N-am putut cânta aceste versuri, fără să mă gândesc la
mama. Inima mi-a fost cuprinsă de o tristeţe nespusă, care părea
să o frângă. Amintindu-mi, însă, promisiunea făcută Perlei de a
nu lăsa ca inima să-mi fie frântă, mi-am muşcat limba şi mi-am
împietrit sufletul.
Într-o după-amiază, pe când mă pregăteam să dau curs unei
invitaţii la o petrecere, am auzit o bătaie în uşă şi în cameră a
intrat, spre surprinderea mea, Perla. În acele zile, venea rar la
mine.
S-a aşezat cu eleganţă pe un taburet lângă mine.
— Xiang Xiang, sper că ţi-ai dat toată silinţa să cânţi cu
vocea şi la pipa.
— Dar, soră Perlă, niciodată nu-mi neglijez exerciţiile.
— Xiang Xiang, am fost invitate de Flower Moon News la o
petrecere, care va avea loc săptămâna viitoare la restaurantul
Grădina Norocului pe Nanking Road. Vor veni şi multe alte surori
din alte pavilioane turcoaz. Toate surorile vor participa la
Concursul Florilor.
Auzisem, fireşte, despre aceste concursuri – spectacole
organizate de clienţi, în special învăţaţi şi poeţi, la care se alegeau
cele mai frumoase trei „flori”. Câştigătoarea concursului trebuia
să fie foarte frumoasă, dar şi o maestră desăvârşită a artelor.
— Deşi nu o spun pe faţă, Perla mi-a făcut cu ochiul, vom fi
apreciate şi în funcţie de priceperea în odaia de culcare.
A râs pe înfundate.
— Ha, Xiang Xiang, deşi aceşti chou nanren s-ar simţi
ofensaţi dacă ar îndrăzni cineva să pronunţe numele soţiilor lor,
despre noi discută fără înconjur şi ne compară priceperea în pat.
Dacă am fi nişte femei măritate, cuviincioase şi am face sex cu un
alt bărbat decât soţul nostru, ne-ar despuia şi ne-ar omorî cu
pietre. Ca prostituate însă, ne culcăm cu cât mai mulţi bărbaţi cu
putinţă. Iar ei ne cinstesc pentru ceea ce facem în iatac,
publicând poezii despre noi în ziare!
Perla râdea, deşi mie nu mi se părea deloc comic.
A continuat:
— Surorile care ies câştigătoare vor deveni şi mai respectate,
în vreme ce surorile care pierd vor ajunge bătaia de joc a tuturor.
Câtă cruzime, mi-am spus în gând:
— Soră Perlă, vrei să participi la concurs?
— Bineînţeles. Astfel voi deveni şi mai apreciată.
Deşi Perla cu mine eram deja respectate, statutul nostru nu
fusese confirmat în mod oficial, era doar un lucru asupra căruia
conveniseră clienţii noştri. Titlul nostru nu devenea oficial, decât
dacă am fi câştigat Concursul Florilor. Înţelegeam nerăbdarea
Perlei – voia atât peştele, cât şi laba ursului.
— De ce nu ai participat până acum la concurs?
— Pentru că, după moartea Rubinului, am considerat că nu e
corect. Acum, după şapte ani de zile, e timpul să pun capăt
doliului.
S-a gândit o clipă.
— Am sentimentul că ea îşi doreşte acest lucru.
— Dar, soră Perlă, Rubinul a murit. Îmi venea greu să-i
amintesc Perlei de moartea surorii ei, dar îmi displăcea
devotamentul ei morbid faţă de o stafie.
Perla mi-a ignorat remarca.
— Săptămâna trecută am visat un fluture galben zburând
deasupra unui ziar în care se publicase o poezie despre mine,
câştigătoarea concursului.
Un zâmbet visător i-a înflorit pe chip.
— Cred că a fost un semn de bun augur. Era Rubinul, care
mă sfătuia astfel să particip la concurs.
A făcut o pauză, apoi a spus:
— Şi voi câştiga.
— Dar, soră Perlă, eu nu vreau să particip.
Perla m-a privit curioasă.
— De ce nu? Şi tu ai şanse foarte mari, Xiang Xiang. Tocmai
acesta era motivul pentru care nu voiam să particip. Ar fi fost
frumos dacă Perla ar fi câştigat – îşi imagina, probabil, că avea să
obţină primul loc, iar eu al doilea. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă aş
fi ieşit eu câştigătoare? Mi-era teamă că ar fi însemnat sfârşitul
prieteniei şi al frăţiei noastre de sânge.
Nu-mi puteam îngădui să câştig titlul şi să pierd prietenia
noastră. Singura soluţie era să nu mă amestec din capul locului
în treaba asta. În afară de asta, ce se întâmpla dacă niciuna
dintre noi nu câştiga? Pentru mine, Perla era într-adevăr cea mai
frumoasă şi mai talentată curtezană din Shanghai, dar nu şi cea
mai cochetă. În ciuda măiestriei sale în arta de a satisface, Perla
era în realitate mult prea mândră pentru a se coborî să-şi
măgulească clienţii.
— Soră Perlă, concursul acesta nu mă interesează.
— Xiang Xiang, nu cred că e un lucru înţelept să refuzi
invitaţia venită de la Flower Moon News. Dacă o refuzi, vei avea
mari probleme.
— Ce mi-ar putea face?
— Lumea numeşte ziarele acestea „ţânţari”, pentru că
înţeapă. Îţi pot distruge reputaţia, vorbindu-te de rău.
Mi-a aruncat o privire plină de înţeles.
— Uneori e la fel de rău ca şi cum te-ar împuşca, doar că fără
vărsare de sânge. Xiang Xiang, hai să o facem împreună, de
dragul Rubinului.
Când am ajuns cu Perla la restaurantul Grădina Norocului,
era plin până la refuz de surori cu machiaje elaborate şi veşminte
senzaţionale. Le-am zărit pe Luna de Primăvară, Vaza de Jad şi
Sunet de Brocart printre alte câteva surori din pavilionul nostru,
însoţite de gărzi şi câţiva servitori. Perla a arătat spre alte
curtezane din pavilioanele concurente: Phoenixul de Argint,
Pavilionul Florii Adormite, Templul Fericirii Supreme şi Pavilionul
Visului Lunii.
Apoi m-a înghiontit.
— Uite, cele din colţul ăla îndepărtat sunt de pe aleile
păsărilor din Qinghe Lane. Le admir pentru tupeul de a-şi arăta
feţele aici, ca să nu mai vorbim de faptul că vor să concureze
alături de noi. Caraghioasele!
Mi-am întins gâtul şi am văzut chipuri rotunde ca un lighean
şi buze groase ca nişte cârnaţi.
În clipa aceea, toate surorile şi-au întrerupt activităţile,
pentru a se holba la noi – n-au mai vorbit, n-au mai sorbit din
ceai, n-au mai spart seminţe prăjite de pepene. Perla se oprise în
dreptul uşii, măturând din priviri întreaga încăpere, prezenţa
noastră dând naştere unor şoapte agitate şi căutături pline de
invidie.
Mi-a şoptit la ureche, râzând pe înfundate.
— Noi suntem ca două bibelouri din porţelan fin, iar ele par a
fi făcute din lut grosolan; nu crezi?
Am dat discret din cap.
— Poate cu excepţia curvei ăleia.
Am urmărit privirea Perlei şi am zărit-o pe Jad Stacojiu
purtând o rochie care-ţi tăia respiraţia, cusută cu fir de aur. Spre
deosebire de celelalte surori, ea nu părea intimidată de prezenţa
noastră. Îşi făcea leneşă vânt cu evantaiul şi spărgea zgomotos
seminţe de pepene vopsite roşii, scuipând cu nonşalanţă cojile.
Observându-ne privirile, a dat uşor din cap, cu o expresie
zâmbitoare şi languroasă.
— Scorpie prăjită-n-wok! a spus Perla cu ură. Dar trebuie să
recunosc că îi admir sângele rece şi ipocrizia sinceră.
Ipocrizie sinceră – oare era posibil aşa ceva?
În clipa aceea s-a apropiat grăbit de noi un bărbat în jur de
patruzeci de ani, cu sprâncene stufoase şi o faţă turtită. Rânjea,
de parcă tocmai dăduse peste două lingouri umblătoare de aur.
— Domnişoară Perlă, bine aţi venit!
Perla a făcut scurt prezentările. Domnul Zhu, redactor-şef la
Flower Moon News, m-a cercetat cu privirea câteva clipe lungi,
apoi a spus plin de însufleţire:
— Nu-i nevoie să mi-o prezentaţi pe domnişoara, numele de
floare al Preţioasei Orhidee a ajuns de mult la urechile mele. Ce
plăcere să vă avem printre noi astă-seară!
Ne-a condus cu mare pompă la locurile noastre, la masa din
faţă şi a anunţat începerea ceremoniei.
Partea oficială a durat o oră, în timpul căreia s-au servit
gustări, mâncăruri, ceai şi pipe de apă, iar domnul Zhu a explicat
regulile concursului.
Urmau să se desemneze câştigătoare „ale artelor” şi
câştigătoare „flori”. În cazul ambelor categorii, frumuseţea era
importantă, însă cele dintâi erau alese în funcţie de priceperea lor
artistică, iar cele din urmă în funcţie de priceperea în pat.
Câştigătoarele erau alese prin vot şi obţineau titlurile de
preşedinte, vicepreşedinte şi prim-ministru. Poeziile compuse în
onoarea lor aveau să fie publicate în Flower Moon News.
— Anul acesta, a anunţat domnul Zhu, vom introduce o
categorie nouă – lista buruienilor.
S-a făcut linişte, iar surorile şi-au înălţat capetele pentru a
auzi mai bine. Zhu a continuat:
— Nu le vom alege doar pe cele mai frumoase şi mai talentate
surori, ci şi pe cele mai hidoase.
A urmat o pauză tensionată, apoi s-a auzit o voce blândă:
— Cât de hidoase? urmată de frânturi de râsete, unele
joviale, altele neliniştite.
M-am întors şi am văzut-o pe Jad Stacojiu zâmbind
ameninţător.
Domnul Zhu a ridicat mâinile, cerând să se facă linişte, apoi
a privit în jur.
— Cele mai… leneşe, mai proaste şi – s-a oprit câteva clipe,
apoi a rostit cu hotărâre – urâte ca moartea!
Toată sala a izbucnit în râs.
Perla m-a atins cu cotul.
— Bietele fete! Dar noi nu trebuie să ne facem griji, nu-i aşa?
Zhu a continuat:
— Numele surorilor celor mai hidoase vor apărea pe lista
buruienilor, faţă în faţă cu lista florilor.
Jad Stacojiu a întrebat din nou cu glasul parcă înmuiat în
sirop:
— Domnule Zhu, aşadar se vor publica poezii şi despre cele
selectate pentru lista buruienilor?
— Desigur, nu vom nedreptăţi pe nimeni.
Câteva surori au chicotit, altele au oftat.
Perla s-a întors spre mine şi mi-a făcut cu ochiul.
— Mi-ar plăcea să citesc şi câteva dintre poeziile as tea, ar fi
distractiv, nu crezi?
Nu am spus nimic, amintindu-mi visul Perlei de spre
fluturele galben zburând deasupra unui ziar.

17
Căile de scăpare

Concursul a continuat câteva săptămâni, în decursul cărora

cititorii şi-au trimis voturile ziarului. Flower Moon News publica
zilnic ultimele rezultatele. Aşa cum mă aşteptasem, Perla s-a aflat
de la început în fruntea clasamentului. Eu o urmam pe locul al
doilea, iar Jad Stacojiu era a treia. Surorile din alte pavilioane
turcoaz răspândiseră zvonuri conform cărora Fang Rong şi Wu
Qiang îl mituiseră pe domnul Zhu să măsluiască rezultatele şi să
ne scoată pe noi trei câştigătoare. Eu aveam îndoieli în această
privinţă, deoarece Templul Fericirii Supreme şi Pavilionul Florii
Adormite erau la fel de bogate, şi dacă ar fi intrat în competiţie cu
Floarea de Piersic, preţul mituirii domnului Zhu ar fi ajuns la o
valoare astronomică. Mă gândeam că mama şi De ar fi preferat să
moară, decât să plătească atâţia bani. Motivul pentru care noi
conduceam era simplu: noi chiar eram cele mai frumoase
curtezane (chiar dacă Jad Stacojiu nu era la fel de talentată ca
noi). Îndeosebi Perla, care arăta chiar mai frumoasă şi mai
încrezătoare decât de obicei, pe măsură ce se apropia ultima fază
a concursului, şi îmi amintea mereu de visul ei de bun augur, pe
care-l avusese în repetate rânduri şi în care apărea fluturele
galben.
Apoi, cu o săptămână înainte de anunţarea câştigătoarelor, s-
a petrecut un lucru straniu – Jad Stacojiu părea să primească din
ce în ce mai multe voturi. Situaţia era inexplicabilă şi alarmantă.
De unde până unde? era întrebarea care ne frământa.
Dar ea îmi arunca priviri tăioase.
— Linişteşte-te, Xiang Xiang; n-o să câştige curva aia. Pur şi
simplu nu se poate – şi gata.
Deşi admiram încrederea pe care o afişa Perla, nu eram foarte
convinsă de lucrurile pe care le prezicea, în afară de aceasta, îşi
trăda tulburarea încreţindu-şi uneori fruntea şi oftând.
Apoi, cu patru zile înainte de anunţarea câştigătoarelor,
situaţia a devenit de-a dreptul înfricoşătoare. Lui Jad Stacojiu îi
reveniseră nouăzeci şi opt de voturi, Perlei optzeci şi trei, iar mie
şaizeci şi opt. Văzând că şansele Jadului Stacojiu creşteau şi cele
ale Perlei scădeau, am luat o decizie radicală
— M-am retras din competiţie.
Speram ca toate voturile mele să revină astfel Perlei. Mi-am
convins toţi clienţii – pe cei vechi şi pe cei noi – să-i acorde ei
voturile mele.
Tactica a dat roade. Mai erau două zile până la anunţarea
câştigătoarelor, când voturile Perlei au trecut brusc de o sută,
depăşindu-le pe cele ale Jadului Stacojiu. Am oftat uşurată.
Zâmbetele începuseră să înflorească din nou pe chipul Perlei, pe
măsură ce îşi recâştiga încrederea că va fi desemnată
câştigătoare. Fotografii de-ale ei şi poezii care îi slăveau
frumuseţea şi talentul apăreau în numeroase ziare din Shanghai –
Flower Moon News, Flower Heaven Daily, Flower World News, Idle
Emotion News, Pleasure Talk News. Peste puţin timp avea să fie
proclamată în mod oficial cea mai respectată prostituată.
În noaptea dinaintea anunţării rezultatelor, Perla m-a rugat
să vin în camera ei, imediat după ce îmi serveam ultimul client.
Când am intrat, am văzut masa celor opt nemuritori
acoperită de platouri cu mâncare, o sticlă de vin şi o vază din care
se revărsau tot soiul de flori exotice. Perla se îmbrăcase într-o
rochie roz de mătase, ornată cu frunze aurii. La urechi îşi
prinsese flori, iar sub ele se legănau ca nişte licurici o pereche de
cercei din aur. Sprâncenele erau două linii elegante de penel şi îşi
pictase buzele în forma unei inimi micuţe, purpurii. Fluturele ei
din aur lucrat în filigran plutea elegant pe cele trei-mii-de-fire-ale-
neplăcerilor, părând să-şi ia zborul în orice clipă.
Nu am apucat să-i spun cât e de frumoasă, că a şi început să
vorbească.
— Xiang Xiang, azi-dimineaţă am rugat-o pe Ah Ping să
pregătească toate aceste lucruri pentru noi două.
Mi-a făcut cu ochiul, cu un zâmbet pe chipul ei radios.
— Ştii de ce? Astăzi, tu şi cu mine vom sărbători în avans
printr-o mică petrecere privată. Mâine am să-i invit pe toţi în oraş,
pe mama şi pe De, pe Luna de Primăvară şi pe celelalte surori, pe
toate servitoarele şi pe niangyi. Am rezervat deja trei mese la
restaurantul Pacalo din Concesiunea Franceză.
S-a oprit şi mi-a aruncat o privire cochetă.
— Ai gustat vreodată mâncăruri franţuzeşti?
Am clătinat din cap.
— Bine, atunci vei gusta mâine. Pacalo este cel mai elegant şi
mai scump restaurant occidental din Shanghai. Te asigur că ne
vom distra de minune acolo.
Fireşte, Perla era sigură că va câştiga. Cu toate acestea,
încrederea ei exagerată mă îngrijora într-o oarecare măsură. Mă
întrebam necontenit de ce, fără să pot găsi vreun răspuns.
Glasul ei blând s-a înălţat din nou.
— Xiang Xiang, ce-ai rămas acolo ca o statuie? Hai să ne
rugăm întâi Zeului cu Sprâncene Albe şi Zeiţei Guan Yin.
Am îngenuncheat împreună în faţa celor două statuete de
ceramică aflate pe micul altar. După ce le-a oferit zeului şi zeiţei
beţigaşe parfumate, ceai şi puţină mâncare de pe masă, a început
să se roage.
— Venerabile Zeu cu Sprâncene Albe, milostivă Guan Yin, vă
rugăm să acceptaţi ofrandele noastre, ale Perlei şi micuţei ei
surori, Xiang Xiang. Vă mulţumin pentru că ne apăraţi de rău şi
ne aduceţi noroc. Vă rugăm, ajutaţi-ne ca până acum să
fermecăm clienţii şi să ne îngroşăm pungile.
Pe urmă s-a adresat fotografiei Rubinului, aşezate între cele
două statuete, şi a murmurat o nouă rugăciune, de data aceasta
însă în şoaptă, aşa că nu am auzit nimic. Apoi m-a invitat să mă
aşez la masă, între ea şi un loc gol, în faţa căruia erau aranjate
beţigaşe, o ceaşcă, un bol şi un pahar din care se răsfrângea un
şervet împăturit în formă de floare.
— Soră Perlă, mai aştepţi un musafir?
— Musafirul e deja aici.
M-am uitat în jur.
— Cine e? Nu văd pe nimeni în afară de noi două.
M-a privit cu dojană.
— Locul acesta e pentru Rubin. Am invitat-o deja, în
rugăciunea mea, să ni se alăture.
Invitase o moartă să ni se alăture? Am simţit deopotrivă un
fior şi impulsul de a râde. Mi-am ţinut însă gura, pentru că nu
voiam să frâng inima Perlei zdruncinându-i credinţa.
A început să aşeze mâncare pe farfuria Rubinului şi să-i
toarne ceai în ceaşcă. Apoi a ridicat sticla de vin şi mi-a arătat-o.
— Xiang Xiang, asta-i cea mai bună şampanie. De îndată ce
se va vinde în magazine, bogaţii vor pune mâna pe toate sticlele.
Aşa că mi-am trimis azi servitoarea să o cumpere de pe piaţa
neagră.
Sticla s-a deschis cu un pocnet. Perla a zâmbit încântată, dar
mie aproape îmi sărise inima din piept, împuşcătura care îmi
ucisese tatăl sunase probabil la fel, doar de zece ori mai tare.
Spuma care se revărsa din gâtul subţire al sticlei mi-a adus în
minte imaginea spumei care începuse să se scurgă din gura lui
Baba, în momentul în care glonţul îi lovise capul. Mi-am muşcat
buza. Nu era momentul să mă gândesc la ceva atât de cumplit,
acum, când Perla şi cu mine sărbătoream.
Aducea ghinion.
Perla a umplut toate cele trei pahare. După aceea, a ciocnit
cu paharul Rubinului şi a spus în direcţia spaţiului gol, cu o voce
atât de blândă, că mi s-a strâns inima:
— Rubinule, să bem pentru ziua de mâine, când voi ieşi
câştigătoare.
Apoi s-a întors spre mine şi a închinat paharul:
— Xiang Xiang, pentru prestigiul nostru!
— Pentru prestigiul nostru, am repetat.
Ne-am sorbit vinul în tăcere, iar Perla a arătat apoi spre
mâncăruri.
— În seara asta mâncăm ceva mai uşor – peşte fiert pe aburi,
„crevete beat”22, găluşte din carne de crab, tăiţei dandan, prepeliţă
friptă, labe de raţă marinate, picioare de iepure înăbuşite, cozi
picante de căprioară, abalone cu sos de stridii, congee23 cu şuncă,
supă din rădăcină de lotus – ca să lăsăm loc în stomac pentru
mâncărurile franţuzeşti foarte consistente de mâine.
Deşi mâncarea pregătită de mătuşica Ah Ping era delicioasă
ca întotdeauna, când înghiţeam, aveam senzaţia că gâtlejul mi-e
plin de băşici. O mână invizibilă părea să-mi atingă faţa, să-mi
mângâie umărul, să pipăie textura rochiei mele din satin. Mi-am
imaginat o pereche de ochi invizibili studiindu-mă de pe locul gol
al Rubinului cu multă curiozitate, ba chiar cu gelozie. M-am uitat
pe furiş la Perla. Tocmai muşca delicat dintr-o găluşcă din carne
de crab, pentru a mesteca apoi cu buzele ei vopsite în roşu-
aprins. Un zâmbet îi dansa ca un fluture pe chipul alb ca zăpada.
Deşi îmi pierise pofta de mâncare, de dragul Perlei, mâna
mea executa totuşi mişcări cu beţigaşele prin holuri, aşezând
mâncare pe farfuria ei, apoi pe a mea.
Perla radia de bucurie, continuând să mănânce şi să bea. A
spus pe un ton visător:
— După ce voi câştiga concursul, sper să mă ceară cineva în
căsătorie, să pot duce şi eu viaţa confortabilă a unei tai tai bogate.
Am fost surprinsă de vorbele ei.
— Dar, soră Perlă, credeam că nu vrei să fii soţia niciunui
bărbat.
— Prostuţo, mi-a făcut ea cu ochiul, nu vreau să fiu o
nevastă care stă numai în casă, ci o tai tai bogată.
A oftat.
— Într-o bună zi, vom fi şi noi bătrâne şi urâte. Mama sau
22
Crevete
23
Terci de orez.
oricine va prelua pavilionul nu va arunca banii pe fereastră
ţinându-ne pe noi aici, când niciun bărbat n-are chef să plătească
pentru o târfă bătrână şi urâtă. Neştiind să ne câştigăm existenţa
altfel decât în odaia de culcare, nu ne va rămâne altceva de făcut
decât să ne refugiem într-un templu. Dar… Perla a scuturat din
cap, dacă nu avem bani pentru o ofrandă substanţială, s-ar putea
să nu ne primească nici măcar acolo.
Cea mai bună cale de scăpare este, prin urmare, să cunoşti
pe cineva suficient de fermecat de tine, încât să fie dispus să te
scoată din iad şi să te ducă acasă la el, ca tai tai. Dar lucrul ăsta
e la fel de dificil ca spălatul aurului din nisip. A doua opţiune
bună este să devii tu însăţi mamă. În acest caz nu numai că faci
avere punându-le pe altele să fie regulate pe bani, ci te poţi şi
răzbuna, chinuindu-ţi fetele aşa cum te-au chinuit pe tine. S-a
oprit o clipă, apoi a continuat:
— Cel mai greu e să fugi de aici.
Când am auzit-o spunând „să fugi”, am avut senzaţia că
începe să-mi fiarbă sângele în vene. Nu-i spusesem niciodată
Perlei că tocmai asta aveam de gând să fac într-o bună zi. Am
aşezat beţigaşele pe masă.
— Toată lumea e cu ochii pe noi, cum am putea fugi de aici?
Perla mi-a aruncat o privire stranie, pe urmă a prins cu
beţigaşele un crevete şi l-a vârât în gură.
— Am cunoscut o soră de aici, din pavilion, care a reuşit.
A pus totul la cale din timp şi cu multă grijă. Mai întâi şi-a
ascuns banii în locuri neştiute de nimeni. Apoi a câştigat
încrederea Mamei şi a lui De, fiind mereu ascultătoare şi
neîntorcându-le niciodată vorba. A durat ani de zile, până când
mama şi De au lăsat-o atât de moale cu paza, încât i-au permis să
iasă neînsoţită în oraş. Iar într-o seară şi-a îmbătat oaspetele criţă
şi şi-a luat tălpăşiţa.
— Au prins-o?
— Nu, n-am mai aflat nimic despre ea. Au trecut zece ani de
atunci. Poate a ajuns să cerşească, sau a fost ucisă de bandiţi,
sau s-a măritat cu iubitul ei secret; totul depinde de karma ei.
Perla s-a oprit şi a sorbit din vin.
— Cu ani în urmă, o altă soră mică numită Luna în Apă a
reuşit să fugă din Pavilionul Florii Adormite şi a încercat să
găsească refugiu într-un templu. Insă cum a zărit-o, când s-a
crăpat poarta, stareţa i-a trântit-o în nas.
 — De ce?
— Pentru că frumuseţea fetei i-a tăiat bătrânei călugăriţe
suflarea. A stăruit că fata va abate nenorocirea asupra templului
ei.
Am fost şocată să aud povestea. Cuvintele Perlei erau
aproape identice cu ceea ce-mi spusese mama cu ani în urmă, la
despărţire:
Maica stareţă a spus că eşti prea frumoasă pentru o
călugăriţă. Se teme că frumuseţea ta va abate nenorocirea asupra
templului ei.

— Chiar atât de frumoasă era?

Voiam de fapt să întreb dacă era chiar mai frumoasă decât
mine.
— Tot ce ştiu este că, atunci când au văzut-o celelalte surori,
s-au întors în camerele lor şi şi-au spart oglinzile.
— O… şi… ce s-a întâmplat cu fata?
— Avea o grămadă de bani şi bijuterii la ea, să le doneze
mănăstirii, aşa că stareţa s-a răzgândit în cele din urmă şi a
lăsat-o să între.
Am oftat uşurată, apoi am început să-mi vâr orez în gură, cu
mintea în altă parte.
Perla şi-a înfipt beţigaşele în ochii peştelui, i-a scos şi mi i-a
aşezat în bol.
— Dacă vrei să fii deşteaptă, mănâncă mulţi ochi de peşte.
A rupt apoi capul peştelui şi a început să mestece, sugând,
lingând cu limba ei delicată şi scuipând oasele.
A terminat în cele din urmă să dezmembreze capul.
— Povestea nu se termină însă aşa. S-a ras în cap şi a
îmbrăcat o robă largă, dar nici atunci nu şi-a găsit liniştea. Foştii
ei clienţi pur şi simplu nu voiau s-o lase în pace. Băteau tot
drumul până la templu, pentru a se uita la ea, de parcă ar fi fost
un animal de circ. Unii încercau să o convingă să se prostitueze
din nou, pentru alţii ar fi fost mai excitant dacă s-ar fi arătat
dispusă să-i întreţină ca prostituată-călugăriţă, şi mai erau şi alţii
doar curioşi s-o vadă fără păr şi fără rotunjimi. Biata fată,
devenise o adevărată vedetă; se bucura de mult mai mult
prestigiu decât atunci când locuise în pavilionul turcoaz…
— Şi apoi? am întrebat cu gura plină de orez.
— Era atât de hotărâtă să devină călugăriţă, încât, într-o
bună zi, şi-a lipit un fier încins de obraz…
Am scăpat beţigaşele din mână şi mi-am acoperit faţa cu
mâinile.
— Nu se poate!
— Se înţelege de la sine că atunci, nemaifiind frumoasă, a
fost în sfârşit lăsată să-şi găsească liniştea.
Perla s-a oprit să mai bea puţin vin.
— Puţine surori sunt atât de curajoase.
Eram prea şocată pentru a mai spune ceva.
— Xiang Xiang, Perla mi-a luat mâinile de pe faţă, te rog
frumos, nu-ţi mai face griji pentru o persoană pe care oricum nu
o cunoşti!
Pentru a nu-i da Perlei niciun motiv de bănuială, mi-am mai
luat o porţie de tăiţei dandan şi am continuat să mănânc. Apoi
am întrebat, schimbând uşor subiectul:
— Dar ce se întâmplă cu surorile care se căsătoresc?
Perla sugea o labă de raţă, apoi a rupt cu dinţii o bucăţică de
piele şi a mestecat o vreme.
— După ce te-ai obişnuit cu viaţa din pavilion, nu ţi se pare
neapărat mult mai bine să fii căsătorită. Locul mamei, al lui De şi
al surorilor invidioase e luat de un soţ tiranic, o primă soţie urâtă
şi o şleahtă de concubine duşmănoase. După traiul libertin de aici
îţi vine foarte greu să te adaptezi la toate regulile unei familii
confucianiste numeroase.
Unele foste surori încearcă să se poarte ca nişte femei
cuviincioase – renunţând la seducţie şi la rochii extravagante –
dar uită că, de fapt, aşa şi-au atras clienţii şi i-au determinat să le
răscumpere. Soţii lor revin, prin urmare, foarte curând în
pavilioanele turcoaz, în căutarea unor feţe noi. Lipsite de protecţia
soţilor, se transformă şi ele în nişte concubine căzute în dizgraţie,
dispreţuite pentru trecutul lor ruşinos.
Perla a oftat.
— Odată târfă, rămâi târfă. Nimeni nu te va crede că îi eşti
fidelă soţului tău.
A scuipat.
— Aceşti chou nanren vor ca femeile să fie deopotrivă sfinte şi
păcătoase! A tăcut câteva clipe, apoi a continuat: Am cunoscut o
soră care s-a măritat de trei ori la rând, dar toţi soţii i-au murit,
prin urmare, a fost nevoită să cânte din nou la pipa. Ce trist.
Perla sorbea din vin, privindu-mă peste marginea paharului.
 — Nu putem înfrânge soarta, nu-i aşa?
Putem doar să mergem mai departe şi să încercăm să profităm
mai mult de ea.
Mi-am amintit vorbele mamei, dar am hotărât să nu spun
nimic.
Perla s-a silit să zâmbească.
— Xiang Xiang, oare de ce vorbim noi despre lucruri
neplăcute, când de fapt ar trebui să-mi sărbătorim victoria?
— Povesteşte-mi atunci despre Jiang Mou.
Spre uimirea mea, Perla a roşit.
— Îmi place foarte mult, dar din păcate nu e numai sărac, ci
e şi căsătorit. Ştii, o femeie ca mine trebuie întreţinută cu o
grămadă de bani, a spus, împungând o bucăţică de abalone,
vârând-o în gură şi mestecând distrată. Ochii ei, tulburi din
pricina vinului, păreau două vise plutind pe mare. Brăţara de jad
de la încheietura mâinii sclipea ca o şopârlă verde, ţâşnind în
lumina lunii.
Am admirat-o câteva clipe, apoi am întrebat:
— De ce-ţi place atât de mult?
Mi-a răspuns visătoare:
— Jiang Mou se pricepe să-mi satisfacă şi sufletul, şi trupul.
Ştie exact ce şi când îşi doreşte – sau nu – o femeie.
Eu ştiam ce-şi dorea sufletul meu – să o găsesc pe mama şi
să-l răzbun pe Baba. Însă habar nu aveam ce-şi dorea trupul
meu, doar ce nu-şi dorea – să-i slujesc pe toţi bogătanii împuţiţi
care se nimereau să viziteze Pavilionul Florii de Piersic.
Am izbucnit:
— Trupul meu nu-şi doreşte pe nimeni.
Perla a zâmbit cu şiretenie.
— Într-o bună zi vei întâlni şi tu pe cineva pe care-l vei iubi
cu adevărat; atunci vei afla ce înseamnă să-ţi pierzi sufletul.
— Cum e?
— Ca un şir de artificii, explodând unele după altele.
Am tăcut amândouă. Perla mi-a turnat din nou vin, a luat o
prepeliţă şi mi-a aşezat-o în bol.
— Hai să mâncăm şi să ne bucurăm de viaţa pe care o avem
acum.
S-a oprit, apoi s-a adresat locului gol.
— Nu-i aşa, Rubinule?
Am privit ţintă locul gol şi am tresărit. Dacă spiritul
Rubinului era într-adevăr acolo, unde dispăruse fluturele galben?
Am întrebat fără să stau pe gânduri:
— Soră Perlă, unde e fluturele?
Şi-a ridicat privirea spre mine. Pupilele ei erau ca doi gândaci
cu rău de mare, aflaţi într-o barcă.
— Fii fără grijă.
Fluturele din aur filigranat i-a scânteiat misterios în păr.
— Sunt destui fluturi galbeni în grădina bântuită.
În noaptea aceea, după ce m-am întors în camera mea, m-am
sucit şi m-am învârtit în pat ca un peşte sfârâind în wok, cu
simţurile încordate să prind cel mai slab sunet. Speram să văd a
doua zi dimineaţa numele şi fotografiile Perlei pe toate paginile de
titlu ale ziarelor, însoţite de poezii care să o elogieze. Cu toate
acestea, nu puteam alunga neliniştea care pusese stăpânire pe
inima mea. M-am rugat zeiţei Guan Yin de la gâtul meu, apoi mi-
am repetat în gând că nu avea cum să se întâmple ceva rău –
voturile adunate ale Perlei şi ale mele aveau să le întreacă pe cele
ale tuturor surorilor.
Am continuat să mă chinui şi iar să mă liniştesc, până când
am căzut într-un somn agitat.

Un ţipăt ascuţit a sfâşiat aerul dimineţii, trezindu-mă din

somn. În primul moment am ir crezut că visasem urât, dar o clipă
mai târziu m-am trezit la realitate. Am sărit din pat, am împins
uşa şi am zbughit-o spre camera Perlei.
Floare de Prun mi-a strigat din urmă:
— Ucide! Ucide!
Când am intrat în camera Perlei, mi-a stat inima în loc.
Perla zăcea goală pe podea. În jurul ei erau împrăştiate pagini
de ziar, înmuiate în sânge, ca nişte panouri roşii aducătoare de
noroc, care se dovediseră însă că aduc ghinion. Ah Ping o ajuta să
se ridice.
M-am năpustit spre Perla, dar n-a părut să mă vadă – avea
ochii închişi.
Am rămas cu privirea aţintită asupra trupului ei gol şi mi-am
amintit că surorile obişnuiau să se roage dezbrăcate Zeului cu
Sprâncene Albe – pentru a-l stârni şi a-l determina să le
îndeplinească toate dorinţele. Perla se rugase probabil să câştige
concursul. Am constatat uşurată că sângele nu era al ei, ci era
sânge de găină. Toate surorile erau convinse că, dacă beau acest
lichid purpuriu, erau protejate împotriva spiritelor rele.
M-am întors spre Ah Ping.
— Mătuşică Ah Ping, adu, te rog, ceva s-o acoperim pe Perla.
Ah Ping a ieşit în grabă şi s-a întors cu o pătură, pe care a
aruncat-o peste trupul Perlei.
Mi-am coborât glasul şi am întrebat-o pe femeia mută:
— Ce s-a întâmplat?
Cu faţa brăzdată de lacrimi, Ah Ping a arătat spre ziar. L-am
ridicat şi am văzut pe prima pagină numele Jadului Stacojiu
tipărit cu caractere mari cât ouăle şi fotografia ei mare cât un pui
de găină.
Mi-am auzit vocea ascuţită întrebând tremurătoare:
— Jadul Stacojiu a câştigat concursul?
Ah Ping a dat aprobator din cap.
Mi-am aruncat din nou privirea peste ziar şi am citit o poezie
care o preamărea:
Însuşirile ei sunt asemeni celor ale jadului celui mai rar;
purtarea ei e graţioasă precum cea a unui cocor alb. În iatacul ei
somptuos, plin de obiecte preţioase şi miresme liniştitoare, ea
admiră luna şi se joacă cu vântul care se strecoară prin perdelele
brodate.
O frumuseţe înnăscută, cu talente care se înalţă până la nori,
ea este floarea fără asemănare ce ne vrăjeşte inimile.
Am aruncat ziarul.
— Minciuni! Minciuni!
Ah Ping l-a ridicat din nou şi mi l-a ţinut în faţa ochilor. Am
căutat numele Perlei pe toată pagina, dar nu l-am găsit. Nu-mi
venea să cred ce vedeam – şi ce nu vedeam. Perla nu câştigase
titlul de vicepreşedinte, nici măcar pe cel de prim-ministru.
— Ce s-a întâmplat? am strigat.
În clipa aceea, Perla a vorbit cu un glas sfârşit, ca al unei
stafii ridicate din mormânt.
— Vin, dă-mi nişte vin.
Ah Ping a ieşit în grabă. Am îngenuncheat lângă Perla şi i-am
luat mâna.
— Soră Perlă…
Voiam să-i spun ceva liniştitor, dar n-am putut rosti niciun
cuvânt.
 Perla a murmurat, vorbind parcă doar cu sine.
— Soarta, asta-i soarta…
De data aceasta am rostit pe nerăsuflate vorbele mamei:
— Soră Perlă, nu putem înfrânge soarta, putem doar să
mergem mai departe şi să încercăm să profităm cât mai mult de
ea. Încearcă să fii fericită.
Perla a sărit în sus şi mi-a urlat în faţă.
— Să fiu fericită? Cum? îţi baţi joc de mine?
Ah Ping se întorsese cu o sticlă; i-a făcut semn Perlei să se
liniştească.
Perla se holba când la ea, când la mine, cu lacrimile şiroindu-
i pe obraji, distrugându-i machiajul desăvârşit. În cele din urmă a
spus cu o voce spartă:
— Asta e; s-a terminat cu mine.
— Nu, soră Perlă…
Deşi încă strălucitori, ochii ei păreau să-şi fi pierdut puterea
de a fermeca.
— Xiang Xiang, fii sigură că asta nu se va mai întâmpla
niciodată. Niciodată!
Felul în care aproape a scuipat cuvântul „niciodată” mi-a
tăiat respiraţia.
A urmat o tăcere lungă. Am spus:
— Soră Perlă, poţi să participi şi data viitoare la concurs.
A scuturat energic din cap.
— Nu mai există o dată viitoare.
— Soră Perlă, te rog, nu mai vedea totul în negru…
— Ştii cât am aşteptat? Şapte ani. Şapte a fost numărul
norocos al Rubinului, de aceea mi-am jurat că voi rămâne şapte
ani în doliu. În sfârşit au trecut cei şapte ani lungi şi acum asta.
La anul împlinesc douăzeci şi patru de ani şi voi fi prea bătrână
pentru încă o şansă. În afară de asta…
Înainte de a termina propoziţia, Perla a scuipat un cheag de
sânge.
Ah Ping l-a şters imediat cu batista. A făcut apoi un semn că
vrea să fiarbă apă şi a ieşit din cameră.
Perla mi-a aruncat atunci o privire tăioasă.
— Nu mi-ai văzut numele în ziar, nu-i aşa?
— Soră Perlă, îmi pare atât de rău…
— Păi ai şi de ce, pentru că numele meu a apărut în ziar!
Ce vrei să spui? era cât pe-aci să întreb, dar mi-am înghiţit
vorbele. Poate că Perla nu pierduse doar concursul, ci îşi pierduse
şi minţile. Dacă numele ei ar fi apărut în ziar, ar fi însemnat că
ieşise victorioasă! în clipa aceea a pus mâna pe ziar, l-a deschis şi
mi l-a vârât sub nas.
Am rămas cu gura căscată.
Numele Perla, mare cât două capete de peşte, era tipărit
imediat sub titlul LISTA BURUIENILOR.
Să-i văd numele la această rubrică era atât de odios şi
înspăimântător, încât am simţit cum mi se ridică părul în cap.
Poemul „Perla zdrobită” mi-a sărit în ochi:
Ah, Perlă, ochii tăi sunt două tăieturi, iar nasul un furnal.
Gura ţi-e un castron însângerat, iar urechile clăpăuge ca două
clopote.
Mâinile tale sunt grosolane şi stângace, iar respiraţia îţi pute.
Chiar de te dezbraci, tulpinile noastre de jad refuză să dea
onorul.
Înspăimântate de urâţenia ta, vai, nici să vomite nu mai pot.
Tu te consideri o perlă ascunsă pe fundul mării, la care
tânjim, dar noi te considerăm o perlă mânjită, zdrobită sub
picioare puturoase de porc.
După ce am terminat de citit, am început să strig:
— Soră Perlă, sunt minciuni, minciuni!
— Dacă au apărut în ziar, toată lumea le va da crezare.
— Dar clienţii tăi ştiu toţi că nu e aşa!
— Şi atunci de ce am pierdut?
Chiar aşa, de ce pierduse? Nu ştiam ce să mai cred. Am
întrebat-o cu o voce şoptită:
— Şi acum, ce facem?
— Nimic! Xiang Xiang, asta e, nu mai facem nimic. Sunt
condamnată!
— Dar, soră Perlă, chiar tu mi-ai spus că într-un pavilion
turcoaz se găseşte întotdeauna o soluţie. M-ai asigurat că e aşa!
am început eu să ţip.
Spre surprinderea mea, Perla părea să se fi calmat brusc.
— Da, a oftat, dar asta s-a întâmplat în afara pavilionului.
Deci nu se mai poate face nimic.
S-a oprit o clipă.
— De aceea mama şi De nici măcar n-au venit la mine. Abia
atunci mi-am dat seama că în afară de mine şi de mătuşa Ah Ping
nu mai era nimeni în camera Perlei.
 — De ce n-au venit?
— De ce? a rânjit Perla. Pentru că acum sărbătoresc cu Jadul
Stacojiu în camera ei! Aici nimeni nu-i arată simpatie unei ratate.
— Dar nu eşti o ratată, soră Perlă, eşti încă cea mai
respectată curtezană din Shanghai! am strigat din nou.
Lacrimile brăzdaseră obrajii Perlei ca barele unei închisori.
— Da. Am fost până ieri. De azi înainte sunt o prostituată
defăimată… s-a terminat cu câştigurile… o să mă ruinez.
— Ba nu, soră Perlă, nu-i adevărat. Mai ai încă o mulţime de
clienţi.
A rânjit.
Nenorociţii ăia regulaţi-de-câini? Crezi că poţi avea încredere
în vreunul dintre ei? Mă lasă baltă, de îndată ce-mi văd numele
pe Lista Buruienilor! Pe tine poţi să te amăgeşti, Xiang Xiang, dar
pe mine nu încerca. Sunt prea bătrână pentru asta.
— Dar de ce să te lase baltă? Ce importanţă are ce scrie în
ziare, când în realitate ai rămas cea mai frumoasă şi mai talentată
soră?
— Poate că am fost. Dar tu, dacă ai fi un bărbat bogat şi
puternic, te-ai duce la cineva cu ochii ca două tăieturi, nasul ca
un furnal, o gură însângerată şi urechi clăpăuge – care mai şi
pute? Nu le pasă de altceva decât de renumele lor!
— Dar n-ar putea vechii tăi clienţi să publice ceva frumos
despre tine în Flower Moon News?
— Domnul Zhu a fost mituit, e clar. Crezi că va publica poezii
care să mă elogieze? Crezi că i-ar plăcea ca soţia lui să se
trezească într-o bună zi şi să-l găsească zăcând mort într-o baltă
de sânge pe o alee dosnică?
Am rămas tăcute vreme îndelungată. În cele din urmă am
întrebat:
— Soră Perlă, cine crezi că ţi-a făcut-o?
Perla a scuipat.
— Scorpia aia lovită-de-trăznet!
— Adică Jad Stacojiu?
— Cine altcineva? Desigur, nu e doar ea la mijloc, ci şi nişte
clienţi puternici de-ai ei. Nimeni nu va îndrăzni să-i jignească pe
cei care stau în spatele acestei afaceri.
— Mă întreb ce vrăji face ticăloasa aia cu sânii ca nişte
pepeni, pentru a-i manipula pe bărbaţi.
S-a lovit peste coapsă, făcându-mă să tresar.
 — O s-o omor!
Tocmai atunci s-a întors mătuşica Ah Ping cu o găleată mare
din lemn plină cu apă fierbinte. A aşezat-o pe podea, a scos un
prosop şi a început să-i cureţe Perlei faţa umflată.
După trei zile am aflat ce se întâmplase. Oaspetele preferat şi
cel mai bun client al Jadului Stacojiu era de pe-acum şeful poliţiei
Che – cel care voise să o împuşte pe Luna de Primăvară. Che
cumpărase toate voturile Jadului Stacojiu.
Luna de Primăvară mi-a explicat toate acestea, când am
întâlnit-o întâmplător pe coridor.
— Dar credeam că o place pe Perla!
— O plăcea. Dar Jad Stacojiu l-a convins că Perla îl umilise la
întrunirea aceea elegantă… atunci când a tras în mine.
— Dar asta a fost acum cinci ani!
Luna de Primăvară a făcut o grimasă.
— Nu ai auzit niciodată expresia „zece ani de zile nu sunt
prea lungi pentru un bărbat care vrea să se răzbune”?
— Dar Perla nu l-a umilit pe şeful Che. Şi apoi era beat.
— Asta-i părerea ta. Din fericire pentru mine, nu m-a ucis.
Dar Jad Stacojiu i-a spus şefului Che că toţi invitaţii l-au văzut
cum i-a permis unei femei să-i spună ce să facă, de fapt, nu doar
o femeie, ci o târfă. Jad Stacojiu i-a mai spus şi că lumea i se
adresează în continuare cu „şefule Che”, dar pe la spate îl numesc
„şeful Găină”.
Luna de Primăvară şi-a coborât glasul.
— Un bărbat precum Che nu stă mult pe gânduri când vine
vorba să distrugă o persoană care nu-i arată respectul cuvenit.
— Dar Perla i-a arătat respect, am protestat. Îmi amintesc
cum i-a spus şefului că avem nevoie de el, pentru a purta de grijă
societăţii noastre protejându-ne de toate cele rele. Şi în afară de
asta, că ea n-o să-l refuze niciodată, pentru că-i respectă pe cei
cinstiţi.
— Da. Însă Jad Stacojiu s-a folosit tocmai de cuvintele astea
ca s-o învinovăţească. I-a spus lui Che că Perla l-a făcut de râs,
vorbindu-i drăgăstos şi spunându-i ce să facă. Mai rău, Perla i-a
atins faţa în public.
Atunci mi-am amintit un proverb chinez: Dacă ţi-ai pus în
minte să condamni pe cineva, vei găsi întotdeauna o acuzaţie.
— Dar Che nu-şi dă seama că, de fapt, Jad Stacojiu e cea
care-l manipulează?
 — Vederea îi este acum complet blocată de cele două vârfuri
semeţe ale lui Jad Stacojiu. Crede că orice grijă se va risipi în
valea adâncă dintre munţii ei.
Am oftat şi am înţeles deodată că nu era lipsit de adevăr
proverbul: Bărbaţii conduc lumea, iar femeile îi conduc pe
bărbaţi. Din nefericire, însă, nu Perla îi conducea, ci o altă femeie!
Luna de Primăvară s-a aplecat spre mine şi şi-a coborât
glasul.
— Şeful Che a devenit oaspetele preferat al lui Jad Stacojiu.
S-a oprit şi s-a uitat în jur.
— Am mai auzit şi că Jadul Stacojiu face farmece pentru a-i
vrăji pe bărbaţi. Face rost de fotografia bărbatului, scrie ziua lui
de naştere pe ea şi o înţeapă cu şapte ace. Apoi îşi atârnă
fotografia pe perete, deasupra patului şi rosteşte numele
bărbatului în fiecare zi. Noaptea, dacă el adoarme în patul ei,
Jadul Stacojiu arde bancnote, apoi îi afumă şosetele şi pantofii.
De aceea e Che cu totul vrăjit de ea.
Cunoşteam, desigur, aceste practici interzise, dar Perla şi cu
mine nu le folosiserăm niciodată, deoarece Perla îmi spusese că
numai prostituatele bătrâne şi urâte fac aşa ceva, pentru că altfel
nu mai pot atrage clienţi.
Luna de Primăvară a continuat cu înfrigurare:
— Am mai auzit ceva. Perla va fi lăsată baltă de oaspetele ei
favorit, domnul Chan, la anul, când va împlini douăzeci şi patru
de ani. Domnul Chan spune că îl va face să se simtă bătrân, ca să
nu mai vorbim de faptul că douăzeci şi patru – er-si – aduce
ghinion, pentru că rimează cu „moarte uşoară”.
Am fost atât de mâhnită de situaţia Perlei, încât n-am mai
putut spune nimic. A trecut o vreme, apoi am întrebat:
— Lună de Primăvară, de unde ştii toate astea?
— De la Mica Roşcată. I-a auzit pe mama şi De vorbind în
timp ce-i servea.
Deşi distrusă, Perla a continuat să ducă o viaţă normală timp
de o săptămână de la publicarea în ziar a rezultatelor
concursului. Cu toate acestea, aşa cum prezisese cu amărăciune,
câştigurile ei au scăzut dramatic, de parcă se transformase brusc
într-o leproasă. Perla obişnuia acum să se închidă în camera ei,
dar uneori mă chema să o acompaniez cu vocea când cânta la
qin. „Tânguire în spatele porţii lungi” devenise cântecul ei
preferat. Deşi versurile îmi plăcuseră dintotdeauna, acum îmi
păreau atât de triste, încât abia dacă eram în stare să le dau glas.
Mi-era teamă că-i vor adânci Perlei şi mai mult supărarea. Dar ea
insista, iar eu nu mă puteam îndura să o refuz.
Petale căzute au acoperit pavilionul din mijloc.
Profund întristată, Primăvară se furişează afară.
Lumina se prelinge în Palatul de Vest, unde se ţine un
banchet…
Primăvara e generoasă, dar apoi visele fug de la noi.
Într-o clipită, viaţa s-a schimbat.
Beţigaşele mele parfumate sunt reci, iar perna cu fir de aur e
plină de praf.
Anii trecători s-au strecurat pe furiş în alte mâini.
Ochii înlăcrimaţi întreabă o floare, dar floarea nu are glas…
Cui îi pot împărtăşi sentimentele mele?
Le-aş spune viselor, dar mă pot încrede în ele?
În timp ce cântam, mă uitam pe furiş la Perla. Părul îi era
nepieptănat, faţa palidă, obrajii scofâlciţi. Silueta ei nu mai era
pusă în valoare de o rochie elegant croită, ci se ascundea acum
sub o bluză şi nişte pantaloni negri. Poate că nu se mai străduia
să fie seducătoare, fără să-şi dea, însă, seama că frumuseţea ei
avea acum un aer decadent care o făcea şi mai atrăgătoare. Dar
eu eram femeie. Perla avea acum nevoie de consolarea unui
bărbat – care să o iubească şi căruia să-i împărtăşească iubirea.
Unde era Jiang Mou? Nu îndrăzneam s-o întreb.
Am cântat din nou refrenul, iar Perlei îi şiroiau lacrimile pe
obraji.
Din camera ei nu se mai auzea acum nimic, cu excepţia vocii
mele şi a sunetelor stinse ale qin-ului, pe când din camera
Jadului Stacojiu răzbăteau o lumină puternică şi zgomote vesele.
Îmi frângea inima, să văd suportul pentru beţigaşe gol şi praful
strângându-se pe pernele şi masa de toaletă din camera Perlei…
Perla căzuse din înaltul cerului pe pământ.
Acum eu eram cea care cânta versurile, iar ea cea care
plângea.
— Xiang Xiang.
Şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a vorbit cu blândeţe:
— Promite-mi că vei avea grijă de qin-ul meu, dacă păţesc
ceva.
Trecuseră câteva luni, iar Perla mă îngrijora din zi în zi tot
mai mult. Abia dacă se mai atingea de mâncare. Ah Ping îi
pregătea supa ei preferată, dar Perla îi făcea femeii semn să plece.
Chipul Perlei îşi pierduse netezimea, iar ei îi pierise până şi
plăcerea de a vorbi. Arăta din mâini şi din privire ce dorea. O
ming ji care în trecut stăpânise până la perfecţiune strategiile
inimicii şi gesticii, şi care astăzi nu mai avea pe nimeni să încânte
în acest fel.
Mai rău, pipa de opiu îi devenise cel mai fidel însoţitor. Când
mă apropiam de camera ei, mirosul drogului pe care-l fuma îmi
umplea nările. Când intram, îi vedeam trupul moleşit, chircit pe
pat ca o statuie ciobită, cu buzele trăgând din pipă ca un bebeluş
înfometat. Când mă uitam la patul ei de Bodhisattva mă durea
sufletul, pentru că Perla, odinioară frumoasă ca Guan Yin,
devenise acum o zeiţă căzută. Lângă pat şedea servitoarea ei, care
rula răbdătoare şi bătea uşor bilele de opiu şi le arunca apoi într-
un vas de metal care fierbea pe o sobiţă cu cărbuni.
Perla însăşi mă avertizase – după ce mama îmi arsese
sfârcurile şi ea îmi alinase durerea cu opiu – să nu devin
dependentă. Dar acum, ori de câte ori o imploram să nu mai
fumeze drogul, mă privea doar ţintă cu ochii ei cândva luminoşi,
acum ca ai unui peşte mort.
Încercam din răsputeri să o mângâi cu gesturi mărunte,
aranjându-i, de pildă, câte o şuviţă de păr, ştergându-i urmele
lacrimilor de pe obraji, netezindu-i hainele. Voiam să o fac să
înţeleagă că nu era singură pe lume cu durerea ei. Privirea îi era
însă atât de îndepărtată şi mintea atât de absentă, încât nu-mi
mai puteam imagina că în spatele perdelei de fum rămăsese ea
însăşi.
După două săptămâni, durerea ei de nemângâiat s-a sfârşit.
Într-o după-amiază, Perla m-a rugat să o însoţesc pe balcon.
— Xiang Xiang, conform calendarului, astăzi e li chunjie
— Sărbătoarea Primăverii. Mă gândeam că ar fi frumos să
admirăm peisajul de primăvară de pe balcon. Ce spui?
— Sigur, ce idee minunată!
Eram atât de încântată să văd în ochii ei o sclipire de
bucurie, încât aş fi consimţit la orice.
Munţii îndepărtaţi păreau atât de nepăsători faţă de ceea ce
se întâmplase în Pavilionul Florii de Piersic, învăluiţi în crâmpeie
de ceaţă, aveau şi ei, însă, propria lor melancolie. Dintre vârfurile
înalte se ivea un turn alb, ale cărui cornişe răsucite păreau să ne
facă semn şi să ne întrebe: „Şi voi, frumuseţi singuratice, unde
veţi găsi iubirea?”.
Perla îşi odihnea cotul pe balustradă, cu faţa nemachiată şi
trupul ascuns sub o robă largă, albă. Ochii ei nu mai aruncau
priviri cochete, ci se fixară asupra pâclei nestatornice. Părea o
zână coborâtă din palatul ceresc în acest pavilion turcoaz. Oare la
ce se gândea? Am vrut s-o întreb, dar am renunţat.
Glasul ei blând s-a înălţat deodată în aer, recitând o poezie:
Uite vinul ca smaraldul şi lampionul roşu.
Te rog, stăpâne, pofteşte în odaia mea. În spatele perdelei
fluturânde, brodate cu aur, astă-seară te-aş putea face cel mai
fericit bărbat de pe pământ.
Dar, vai, iubirea s-a risipit ca rouă dimineţii!
Ce să-i fi răspuns? Am privit în jur şi am observat nişte
crengi de prun înflorite, care se iveau de sub balcon. Florile erau
de un roz-aprins, precum cel care înfrumuseţase cândva buzele
Perlei. Inima a început să-mi bată cu putere la vederea acestui
semn de bun augur, în vreme ce florile roşiseră ca o tânără fată,
crengile străvechi se răsuceau ca nişte semne caligrafice antice.
Petalele tinere şi crengile bătrâne mi-au trezit în minte imaginea
unui tânăr student harnic şi a profesorului său înţelept – aceeaşi
relaţie pe care o avuseserăm şi noi cândva.
Am simţit cum mi se umplu ochii de lacrimi, dar le-am
alungat clipind.
Mi-am amintit interpretarea pe care o dăduse Perla melodiei
cântate la qin, „Trei variaţiuni ale florii de prun”. Încăpăţânarea
florii de a supravieţui într-un mediu ostil, îmi spusese Perla,
inspirase mii de poeţi şi pictori. De-a lungul secolelor, poeziile şi
picturile lor numeroase, care elogiau puterea florii de prun,
mângâiaseră inimi zdrobite şi îmbărbătaseră suflete pierdute.
M-am întors spre Perla şi i-am arătat crengile de sub balcon.
— Soră Perlă, uite, flori de prun!
Doar atât am îndrăznit să spun, de teamă că, dacă aş
continua, m-ar înţelege poate greşit, crezând că vreau să-i ţin o
lecţie despre ceea ce ea însăşi mă învăţase.
— Ştiu, a spus fără să se uite la flori sau la mine.
A făcut o pauză, apoi a vorbit din nou, cu blândeţe:
— Xiang Xiang, ai văzut şi cuibul de rândunele de sub
balcon, din dreapta ta?
Mi-am întins gâtul şi am văzut un cuib pe jumătate ascuns
de stâlpi. Spre încântarea mea, o rândunică stătea cocoţată pe
rămurele şi îşi hrănea puii. Deşi arunca atât de repede hrana în
cioculeţele deschise cu aviditate, încât mişcările ei păreau
aproape comice, ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi. Eram
mişcată nu doar de semnul bun al noilor vieţi şi al dragostei de
mamă, ci şi de speranţa ca mintea Perlei, aparent rătăcită, să
devină din nou limpede şi pătrunzătoare!
M-am întors spre ea şi am privit-o în ochi. Spre încântarea
mea, mi-a vorbit din nou, de data aceasta deopotrivă cu blândeţe
şi claritate:
— O rândunică revine întotdeauna la cuibul în care s-a
născut, chiar şi după ce creşte şi îl părăseşte. Revine în fiecare
an. Nimic nu o poate împiedica – nici ploaia, nici zăpada, nici
tunetul. Este un ritual al respectului faţă de călătoria vieţii ei.
Vorbele acestea mi-au amintit discuţia pe care o avusesem cu
mama înainte să plece:
Xiang Xiang, noi, chinezii, spunem „frunzele care cad se întorc
la rădăcinile lor”. Înţelegi ce înseamnă?

Da, mamă – orice s-ar întâmpla, vom găsi întotdeauna drumul

spre casă.
Dar între timp trecuseră cinci ani de zile şi singura casă pe
care o aveam era Pavilionul Florii de Piersic. Şi în tot acest timp
nu primisem nicio veste de la mama.
— Doar dacă… glasul Perlei m-a trezit din reverie.
— Doar dacă ce?
— Dacă nu a fost distrus.
M-am întors şi am privit-o neîncrezătoare.
— Cine s-ar putea îndura să facă aşa ceva?
— Sunt lucruri care se întâmplă în natură: o furtună, un
viscol sau doar o pală puternică de vânt. Şi apoi mai există
distrugerile făcute de om. Va veni ziua în care Pavilionul Florii de
Piersic se va nărui.
M-am înfiorat, pentru că nu-mi trecuse nicicând prin minte
că pavilionul ar putea dispărea într-o bună zi. Nu pentru că mi-ar
fi făcut o plăcere deosebită să locuiesc aici şi să-i servesc pe chou
nanren, dar, aşa cum rândunica avea cuibul ei, Floarea de Piersic
era singura casă pe care o aveam. Când nu va mai exista
pavilionul, unde ne vom duce? Până şi şobolanii din pivniţă – vor
năvăli în stradă, dar oare nu vor fi zdrobiţi de nişte ştrengari, de
maşini sau de stâlpii care se vor prăbuşi?
 Perla a continuat:
— Sau ar putea fi distrus de un băieţel care trece din
întâmplare pe aici, vede cuibul şi aruncă o piatră în el, doar aşa,
ca să se distreze…
A tăcut brusc.
— Soră Perlă?
— Şşşş…
Şi-a înclinat capul, ciulind urechile.
— Vine cineva.
Am auzit paşi venind tot mai aproape, până când, după colţ,
a apărut o femeie izbitor de frumoasă, cu veşminte scumpe – Jad
Stacojiu. Un parfum puternic mi-a umplut nările.
Rochia ei roşie era împodobită cu dantelă, într-un model
complicat ca o pânză de păianjen. Trebuia să recunosc că acum
arăta într-adevăr ca o veritabilă ming ji. Sub plasa de culoarea
sângelui, globii ochilor păreau să se avânte spre libertate. O broşă
cu un păianjen din aur şi diamante era prinsă de una dintre
lunile pline. Într-o parte a părului ei dat cu pomadă, o floare
roşie, singuratică, se juca de-a v-aţi ascunselea. În mâna
înmănuşată se legăna leneş un evantai cu flori pictate.
Frumuseţea ei îţi tăia respiraţia şi îţi vrăjea inima – părea o
zeiţă voluptuoasă ori o femeie-vampir coborâtă pe pământ. Jad
Stacojiu s-a apropiat cu mişcări legănate şi ne-a aruncat acel
zâmbet de o cochetărie făţişă, pe care Perla mă avertizase mereu
să nu îl afişez.
Perla îşi aţintise asupra ei privirea plină de dispreţ. Dar lui
Jad Stacojiu nu părea să-i pese defel; zâmbetul îi înflorea în
continuare pe faţă.
Ne-am cercetat cu privirea una pe cealaltă câteva clipe lungi,
până când sânii şi dosul ei, care se legănau încoace şi-ncolo, s-au
oprit în sfârşit.
— Ah, cât vă invidiez pentru timpul vostru liber. În special pe
tine, soră Perlă. Acum, chiar dacă vreau să mai fac şi eu câte o
pauză, şeful Che nu mă lasă. Cât mi-aş dori să mă retrag şi eu
din afaceri aşa devreme ca tine!
I-am trântit:
— Târfă, ţine-ţi naibii gura!
Jad Stacojiu a izbucnit în râs.
— Ha! Eu, târfă? Dar tu – a îndreptat un deget înmănuşat
spre mine, apoi spre Perla – şi tu, nu sunteţi şi voi nişte târfe?
Aşa ne câştigăm toate traiul aici, lucrând ca târfe. Dar – i-a
aruncat o privire plină de înţeles Perlei – desigur, tu nu mai eşti
târfă, te-ai retras. Felicitări! N-aţi vrea să poftiţi în camera mea la
un pahar de şampanie, să sărbătorim retragerea timpurie din
afaceri a surorii Perlă şi victoria mea la concurs?
Perla i-a scuipat în faţă:
— Ticăloaso!
Apoi, tocmai când Perla voia să se întindă spre ea, un fluture
galben a apărut din senin şi a început să se rotească în jurul lui
Jad Stacojiu – probabil atras de parfumul ei puternic.
Perla s-a oprit brusc, ochii i s-au umplut de lacrimi şi a
îngăimat cu glas tânguit:
— Rubinule!
Cu ochii aţintiţi asupra fluturelui şi chipul transfigurat, Perla
arăta de parcă sufletul i-ar fi fost răpit de o forţă întunecată, de
nepătruns.
— Wah! a exclamat rânjind Jad Stacojiu, cu vocea ei
stridentă, de zaharină.
— Ce sentimental! Dai până şi unei insecte neînsemnate un
nume atât de preţios. Tu – şi-a coborât brusc glasul piţigăiat – eşti
o ticăloasă bătrână şi urâtă care s-a târât afară pe poarta
putrezită a unei alte ticăloase regulate-de-câini!
Înainte de a apuca să-i răspundem, Jad Stacojiu şi-a ridicat
evantaiul în direcţia fluturelui. Insecta s-a aşezat imediat pe el.
Jad Stacojiu a închis brusc evantaiul. Apoi l-a deschis din
nou şi a lăsat masa galbenă zdrobită să cadă pe pământ.
Fluturele auriu, lucrat în filigran al Perlei i-a căzut din păr,
lovind podeaua cu un pocnet slab.

19
Ultimul drum prin colbul roşu

Mătuşica Ah Ping a găsit trupul Perlei atârnând de o grindă

în templul din grădina bântuită. După aceea s-a spus că un
fluture galben zbura pe lângă tivul rochiei ei.
De îndată ce Fang Rong şi Wu Qiang au aflat de moartea
Perlei, au şi pornit să-i cerceteze camera. Eu le-am oferit o mână
de ajutor. Voiam să fiu cumva de folos surorii mele de sânge, dar
şi să găsesc qin-ul. Spre îngrijorarea mea, însă, n-am putut da de
urma instrumentului, nici după ce am întors camera cu susul în
jos.
Am întrebat-o pe Fang Rong:
— Mamă, ai văzut cumva qin-ul surorii Perlă?
S-a gândit o clipă,
— A, te referi la bucata aia de lemn putrezit pe care Perla o
numea instrument? Nu l-am mai văzut de multă vreme. Poate că
se săturase şi ea în sfârşit de el şi l-a aruncat. Am auzit-o o dată
sau de două ori cântând la el. Dar ştii cum suna? Ca mieunatul
unei pisici!
Mama a continuat să trăncănească, dar eu am căzut pe
gânduri. Acum, când Perla luase calea nemuritorilor, qin-ul ar fi
fost singurul lucru care m-ar mai fi legat de ea. Dar până şi
această legătură era acum întreruptă. O tristeţe copleşitoare mi-a
năpădit sufletul.
După ce am golit camera Perlei, Wu Qiang a aprins câteva
şiruri de artificii pentru a alunga spiritele rele. În loc să aud stafia
Perlei jelindu-se, mi-a răsunat în urechi zgomotul exploziilor. Am
îmbrăţişat din priviri încăperea goală şi mi-am dat seama că sora
cea mai dragă inimii mele plecase pe un drum fără întoarcere.
Decizia pavilionului, de a nu-i organiza Perlei un ritual
complet de înmormântare, nu m-a surprins.
Când am întrebat-o pe mama dacă intenţiona să plătească
nişte călugări budişti sau taoişti să recite su-tre pentru sufletul
fiicei ei, mi-a spus:
— Crezi că Floarea de Piersic e o organizaţie caritabilă, să
cheltuie atâţia bani?
M-a privit lung, cu dezolare în ochi, până şi aluniţa dintre
sprâncene părând deranjată de întrebarea mea.
— Xiang Xiang, nu ai înţeles până acum, că fiecare bănuţ pe
care-l câştigăm aici se umple de sânge, dacă ne atingem de el?
Mama voia să spună că toţi banii erau câştigaţi cu sudoare,
lacrimi şi sânge. Şi avea dreptate. Doar că noi sângeram, iar ea se
umplea de bani.
Apoi nu mi-a venit să-mi cred urechilor când mama a
anunţat că nu avea de gând să participe la înmormântarea Perlei.
A oftat:
— Hai, Xiang Xiang, nu am inima atât de împietrită, încât să
nu vreau să-mi însoţesc fiica iubită pe ultimul ei drum prin colbul
roşu. Dar pur şi simplu nu am timp. Vezi şi tu că pavilionul e plin
ochi în fiecare seară. Dacă nu mă ocup de cel mai mic amănunt,
chiar şi numai o clipă, lucrurile o iau razna, uite-aşa!
Degetul ei mare şi cel mijlociu s-au atins, creând o mică
explozie.
— Crezi că Perla m-ar ierta? Prin urmare, pentru a-i linişti
sufletul, nu pot să merg la înmormântare.
— Dar, mamă, înmormântarea va avea loc dimineaţa, nu
seara!
M-a privit cu dojană.
— Xiang Xiang, dacă nu dorm suficient de mult dimineaţa,
cum mă mai pot îngriji seara de toate treburile?
Glasul ei căpătase o notă cicălitoare.
— Şi nu uita, le fac pe toate doar spre binele tău şi al
surorilor tale, altfel – a făcut o pauză, apoi a continuat pe
nerăsuflate – îl mai ţii minte pe micul cerşetor care cu ani în
urmă ţi-a furat îngheţata şi era cât pe-aci să fie lovit de o maşină?
Un pas greşit şi veţi ajunge toate ca el, pricepi?
A zâmbit.
— Dar sunt mărinimoasă şi am să mă ocup de sicriu şi de
costurile înmormântării.
Dacă o persoană îşi ia viaţa, stafia ei va bântui locul în care
s-a sinucis, chinuindu-i pe toţi cei care locuiesc în preajmă. Am
vrut să-i spun lui Fang Rong că Perla se va întoarce din lumea yin
şi va aduce necazuri pavilionului, dacă ea şi Wu Qiang nu-şi vor
arăta veneraţia faţă de ea sau nu vor angaja călugări care să-i
liniştească sufletul. Îmi încolţise însă un gând în minte şi nu
voiam să atrag în niciun fel atenţia asupra mea.
Perla a fost înmormântată într-o dimineaţă cu vânt puternic,
la două zile după ce îşi luase viaţa. Mama a poruncit ca
evenimentul să fie ţinut secret.
— Nu vreau să vină foştii ei clienţi, pentru că nu e spre binele
pavilionului ca oaspeţii noştri bogaţi să atragă asupra lor
ghinionul.
Prin urmare, doar mătuşica Ah Ping, Luna de Primăvară şi cu
mine ne-am dus să ne luăm rămas-bun de la Perla.
Trupul ei ofilit fusese întins într-un sicriu la fel de ofilit, pe
care două gărzi l-au purtat spre grădina bântuită. Noi trei
mergeam tăcute în urmă. Luna de Primăvară îşi ştergea pe furiş
lacrimile. Mătuşica Ah Ping părea, ca de obicei, cu mintea în altă
parte, iar eu eram încă prea năucită de tot ce se întâmplase,
pentru a înţelege ce simt.
 În timpul zilei, grădina nu părea bântuită, ci mai degrabă
tristă, ca o femeie părăsită care îşi deplânge karma rea în spatele
porţii înalte şi îngropate adânc în pământ. Deşi era începutul
primăverii, pe măsură ce înaintam pe poteca noroioasă, nu am
zărit nicio urmă de verdeaţă, care să atenueze aspectul dezolant.
Robele noastre negre fâlfâiau în adierea vântului, contribuind şi
ele la tristeţea convoiului.
Imagini şi mai deprimante au urmat. Gărzile, pregătite să
coboare sicriul în groapa care se deschidea în faţa noastră ca gura
căscată a unei stafii înfometate, ne-au aruncat o privire care,
parcă spunea: „Hai s-o facem şi pe asta!”
Atunci mătuşica Ah Ping le-a făcut semn să se oprească şi şi-
a răsturnat săculeţul, golindu-i conţinutul. A aprins un chibrit şi
a început să ardă diverse ofrande din hârtie – bani, lingouri de
argint şi de aur, haine şi, spre uimirea mea, chiar şi o păpuşă din
hârtie. A continuat să murmure nedesluşit rugăciuni, până când
gărzile şi-au pierdut răbdarea şi au azvârlit sicriul în gaura
neagră. Cei doi bărbaţi musculoşi au aruncat lopeţi pline de
pământ peste cele „patru-scânduri-şi-jumăta-te”, până când au
dispărut treptat din faţa ochilor noştri. Abia atunci mi s-au
revărsat lacrimile pe obraji, ca apa care inundă un dig prăbuşit.
După ce gărzile au aruncat ultima lopată de pământ noroios,
au scos nişte cârpe murdare cu care şi-au şters feţele şi mâinile,
apoi s-au îndepărtat fără o vorbă şi fără vreo urmă de emoţie. Noi
trei am rămas nemişcate în faţa peticului nemarcat de pământ
sub care zăcea iubita noastră Perlă, al cărei trup îmi imaginam că
încă era cald. Acum nu mai aveam pe nimeni pe lume. Perla nu-
mi lăsase nici măcar un bilet de adio. Cum putuse să mă
abandoneze?
Nu-mi dădeam frâu liber lacrimilor decât în timpul zilei.
Seara îmi sileam buzele să se înalţe într-un zâmbet cu gropiţe şi
ochii să danseze ca fluturii, dar inima îmi sângera în tăcere.
Faima pe care o câştigase Jad Stacojiu peste noapte sporise
şi mai mult prestigiul şi câştigurile Pavilionului Florii de Piersic.
Panouri uriaşe gravate cu numele ei, împodobite cu flori
proaspete şi lampioane colorate atârnau zi şi noapte deasupra
intrării în pavilion. Zi de zi primea o mulţime de invitaţii în oraş şi
putea fi văzută în tot locul – în restaurante exclusiviste, ceainării
la modă şi cluburi de noapte, la întruniri elegante şi la operă.
Cu toate acestea, popularitatea lui Jad Stacojiu nu părea să-
mi afecteze activitatea. Şi pe masa mea se strângeau teancurile de
invitaţii, iar poeziile care mă elogiau circulau din mână în mână.
Clienţii mei fideli spuneau că am o calitate care îi lipsea în mod
evident lui Jad Stacojiu – un aer de artistă. În vreme ce eu mă
purtam ca o veritabilă muziciană rafinată şi poetă sensibilă, Jad
Stacojiu arăta doar ca o prostituată care se preface a fi artistă.
Profesorul meu de pictură, domnul Wu, îmi povestise o dată că nu
reuşea nici măcar să ţină pensula dreaptă, de aceea toate liniile
pe care le trăgea erau întotdeauna strâmbe. Spusese, „Noi,
pictorii, obişnuim să spunem «Doar dacă inima e sinceră, va fi şi
pensula dreaptă».”
În mod straniu, Jad Stacojiu nu se arătase niciodată
duşmănoasă faţă de mine. Când dădeam nas în nas în pavilion
sau ni se întâlneau privirile în vreun restaurant ori la operă,
înclina din cap şi îmi zâmbea dulce, în clipele acelea, când inima
mi se înmuia, îmi răsunau în urechi vorbele Perlei:
Păzeşte-te de vulpea asta vicleană. Cu zâmbetul pe buze, îţi va
băga cuţitul în spate.
Cât de amarnic te-ai înşelat, soră Perlă. Ai murit, fără ca Jad
Stacojiu să fie nevoită să-ţi bage cuţitul în spate.
Ori de câte ori o vedeam pe Jad Stacojiu, îmi juram în taină
să fiu şi eu la fel de crudă şi de intrigantă ca ea, pentru ca într-o
bună zi să reuşesc să fug din pavilion, să o găsesc pe mama şi să
dau de urma războinicului-despot necunoscut care îl ucisese pe
tatăl meu.
În a şaptea seară de la moartea Perlei, după ce mi-am servit
ultimul client, m-am strecurat afară din pavilion şi m-am
îndreptat spre grădina bântuită. Două lucruri aveam de făcut: să-
i aduc ofrande Perlei şi să mă rog zeiţei Guan Yin.
Luna se ascunsese în spatele norilor, lăsând cerul negru şi
pustiu, de parcă ar fi fost şi el în doliu după Perla. Am trecut
pragul templului cu inima grea şi un coş la fel de greu în mână,
plin cu felurile de mâncare preferate ale Perlei, cu tămâie, un
şervet, farfurii, cupe şi beţigaşe. Lampionul pe care-l ţineam în
mână arunca o pată de lumină gălbuie pe podeaua goală,
amintindu-mi de lampa cu mercur care luminează actorii de pe
scenă. Doar că, în seara aceea, scena era goală, iar actorul
principal îşi făcuse deja ieşirea.
— Perla, am şoptit, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Am ridicat lampionul şi am privit spre tavan, încercând să
localizez grinda de care se spânzurase Perla. Oare o alesese pe
aceeaşi de care atârnase şi Rubinul cu şapte ani în urmă?
Uitându-mă la toate grinzile templului, m-am întrebat câte surori
îşi sfârşiseră vieţile, de bunăvoie sau silite, dansând în aer.
Imaginea a devenit însă curând atât de înfricoşătoare, încât a
trebuit să-mi cobor privirea.
M-am grăbit spre altar, am aranjat felurile de mâncare şi
ceaiul şi m-am întins după statueta lui Guan Yin. Zeiţa părea, ca
de obicei, plină de compasiune, dar în acelaşi timp complet
neştiutoare în privinţa sorţii de care avusese parte Perla, adorata
ei fidelă.
— De ce nu ai împiedicat-o să-şi pună capăt zilelor? am
întrebat-o cu voce tare, în timp ce mâinile mele o ştergeau grijulii
cu şervetul.
Mă privea cu ochi neînsufleţiţi. Am oftat, apoi am scos
fotografiile Perlei şi ale Rubinului şi le-am aşezat pe altar lângă
Guan Yin. Nu voiam să rămân prea multă vreme în templu şi am
îndeplinit un ritual simplu. I-am oferit Zeiţei Milosteniei tămâie,
ceai şi hrană. Apoi i-am jurat că aveam să devin o femeie cu o mie
de inimi înşelătoare, care să ademenească în braţele ei o mie de
bărbaţi bogaţi şi puternici. În primul rând aveam să mă folosesc
de influenţa lor pentru a mă răzbuna pe Jad Stacojiu, apoi aveam
să scot atâţia bani de la ei, câţi îmi erau necesari pentru a părăsi
pavilionul şi a o găsi pe mama. Am mai rugat-o, de asemenea, pe
Guan Yin să mă ajute să-l găsesc pe războinicul-despot şi, când îl
voi fi găsit, să-mi dea curajul de a trage un glonţ în capul lui
ticălos.
M-am simţit puţin vinovată, pentru că rugăciunile mele erau
pline de mânie, amărăciune şi dorinţe egoiste. Îmi va îndeplini
oare Zeiţa Milosteniei toate aceste dorinţe rău intenţionate,
aducătoare de karmă rea? Cuprinsă de regret, am rugat-o pe zeiţă
să-mi ierte intenţiile răzbunătoare. După aceea i-am adresat
Rubinului o rugăciune scurtă. De vreme ce nu o cunoscusem şi
nu prea ştiam mare lucru despre ea, n-am putut spune decât
ceva de genul:
— Ce mai faci? Sper să ai acum o viaţă fericită alături de
Perla în lumea yin.
În cele din urmă a venit rândul Perlei. I-am oferit, cu cel mai
profund respect, ceaiul ei preferat Bodhisattva de Fier şi felurile
de mâncare pe care le îndrăgise: sâmburi prăjiţi de pepene,
ghimbir presărat cu zahăr, găluşte fierte din carne de crab, supă
cu tăiţei picanţi dandan.
Cuvintele mi se revărsau din gură ca boabele de fasole dintr-o
conservă.
— Dragă soră Perlă, aceasta este cea de-a şaptea noapte de
când ai pornit pe drumul nemuritorilor. Sunt sigură că acum
trăieşti fericită în Paradisul Vestic plin de flori înmiresmate,
păsări cu glasuri melodioase, animale aducătoare de noroc, tineri
nemuritori şi toate cele şapte comori. Ce mai face sora noastră,
Rubinul? Sunt la fel de sigură că acum v-aţi regăsit şi sunteţi
fericite. Nu-ţi face griji în privinţa mea, te rog; îmi merge bine în
lumea yang şi în pavilion.
Soră Perlă, nu te voi uita niciodată, nu voi uita nici timpul
minunat petrecut împreună, nici toate lucrurile nepreţuite pe care
le-am învăţat de la tine, în special să cânt la qin. Trebuie să-ţi
spun, însă, că, din păcate, a doua zi după ce ai pornit pe drumul
nemuritorilor, când împreună cu mama şi cu De am făcut curat
la tine în cameră, n-am găsit qin-ul nicăieri. Mi-ai spus de atâtea
ori să am grijă de acest instrument sfânt. Mă tem că acum,
neputând să-i dau de urmă, te-am dezamăgit.
Soră Perlă, chiar dacă nu voi reuşi să-l găsesc, voi păstra ca
pe o comoară amintirea qin-ului şi a lecţiilor tale într-un ungher
secret al sufletului meu. Mi-ai oferit un tărâm al purităţii, pe care
nimeni nu va putea pătrunde. Nu ştiu câtă vreme voi mai rezista
în Pavilionul Florii de Piersic, acum că am rămas singură, fără
tine. Trebuie să fug de aici, deşi nu am nici cea mai mică idee
cum aş putea trăi afară.
Voi mai veni, pentru a-ţi oferi ceaiul şi felurile de mâncare
preferate. Soră Perlă, orice ai vrea să fac pentru tine, te rog să-mi
transmiţi în vis. Sau dacă ai nevoie de ceva – haine, cărţi, o
maşină, o casă, argint, aur – spune-mi, voi cumpăra obiectele din
hârtie şi le voi aprinde pentru tine. Sper să-ţi fi găsit în cele din
urmă pacea şi bucuria în minunatul paradis în care trăieşti
acum.
Când am terminat de rostit rugăciunea, faţa îmi era udă de
lacrimi şi inima amară ca o zeamă fiartă într-un vechi ceaun
medicinal.
Am început să strâng lucrurile. Tocmai când voiam să aşez
statueta lui Guan Yin la locul ei sub altar, spre surprinderea mea,
dinăuntrul ei a alunecat un mic sul de hârtie. L-am ridicat, am
dezlegat panglica roşie şi am desfăşurat hârtia.
Am rămas înmărmurită când mi-au căzut ochii pe scrisul
elegant al Perlei, aşternută pe hârtie de orez!
Mi-am înăbuşit cu greu lacrimile, de teamă să nu cadă pe
hârtie şi să întindă cerneala.
Xiang Xiang,
Sunt sigură că vei fi foarte mâhnită, când vei afla că mă voi
alătura Rubinului şi te voi lăsa în urmă în colbul roşu. Vei fi cu
siguranţă supărată că nici măcar nu mi-am luat rămas-bun de la
tine. Dar sunt sigură că într-o zi vei găsi această scrisoare, pentru
că ştiu că eşti o soră bună, loială şi vei veni aici să aduci ofrande
lui Guan Yin în numele meu. Dacă nu, nu vei vedea niciodată
această scrisoare şi, de asemenea, nici lucrurile pe care ţi le-am
lăsat.
Îmi pare rău că trebuie să te las în urmă, dar sunt nevoită să
plec – fără tine.
Viaţa mea, bună sau rea, veselă sau tristă, nu mai are
importanţă acum: cel mai important lucru este că am trăit-o cu
demnitate. Deşi sunt profund dezgustată de răutatea naturii
umane, cel puţin am avut şansa de a o cunoaşte până în
adâncurile ei. Din acest motiv nu regret că voi părăsi această lume,
pentru că inima mi-e liberă acum, aşa cum îmi este şi vederea.
După ce te voi părăsi, nu vei rămâne singură pe lume. Mai ai
încă o „rudă” – mătuşica Ah Ping. Să nu fii supărată, când vei afla
adevărul pe care ţi l-am ascuns până acum.
Ah Ping este mama mea.
Nu s-a sinucis, aşa cum ţi-am spus, a încercat doar. A vrut să
sară pe fereastra locuinţei noastre, dar Rubinul cu mine ne-am
agăţat cu putere de picioarele ei. Eu aveam opt ani, iar Rubinul
treisprezece. Am implorat-o şi-am tot implorat-o, rugând-o să nu ne
lase orfane. În cele din urmă i-am spus că, dacă va sări, vom cădea
şi noi împreună cu ea, atârnate de picioarele ei.
Deşi tentativa mamei de a se sinucide a eşuat, a reuşit totuşi
să bea otravă şi să-şi piardă glasul – se temea că, din cauza stării
ei de spirit labile, ar putea trăda identitatea tatălui nostru,
punându-ne astfel vieţile în pericol. Din nefericire însă, după ce şi-a
pierdut glasul, mintea i s-a rătăcit şi mai mult.
O va întrista moartea mea, dar o va uita foarte repede. Acesta
este unul dintre motivele pentru care mă simt liberă să plec. Dacă
ar gândi ca o persoană normală, nu m-aş îndura să-i frâng inima.
 Te rog, nu-mi reproşa că te las în urmă. Sunt nevoită, Xiang
Xiang. Nu doar pentru că nu pot trăi cu o astfel de umilinţă, aşa
cum ţi-am mai spus, dar sunt şi profund dezgustată de ceea ce
numim specia umană, îl mai ţii minte pe pictorul de portrete în ulei,
Jiang Mou? Nu a mai venit niciodată să mă vadă, după ce s-au
anunţat rezultatele concursului, nici măcar o vorbă de consolare nu
mi-a trimis. Bineînţeles, cunosc motivul absenţei sale – teama. Nu
vrea să se afle de relaţia noastră, temându-se că ar putea avea
neplăceri. Un laş. Sunt sigură că şeful Che nu-i va face nimic,
pentru că nu e atât de important încât să-i merite glonţul!
Oricum, dacă îl vei întâlni vreodată, să-i spui că încă îl mai
iubesc, pentru că e singurul bărbat căruia i-am dăruit, în pat, cei
mai frumoşi ani din viaţă!
Să ai grijă, te rog, de mătuşica Ah Ping, în numele meu şi al
Rubinului – al celeilalte surori, pe care nu ai cunoscut-o. Ori de câte
ori vei sărbători ceva – un festival, anul nou, ziua ta de naştere, nu
uita, te rog, să laşi două locuri goale pentru noi. De asemenea, să
ai grijă de Floarea de Prun şi să-i mângâi penele minunate în
numele meu.
Eşti o fată curajoasă şi puternică, sunt sigură că te vei
descurca şi fără mine. Nu fi îngrijorată, Rubinul şi cu mine vom
aduna însuşiri bune pentru tine în lumea yin, ca să ai o viaţă
frumoasă în lumea yang. Sunt sigură că într-o bună zi vei întâlni o
persoană pe care o vei iubi, vei părăsi pavilionul şi vei duce o viaţă
fericită, în libertate. Aş vrea să-mi mai promiţi un lucru – să nu
încerci să te răzbuni. Nu mă vei crede poate, dar te asigur că e
adevărat – nu o mai urăsc pe Jad Stacojiu. Mi-am găsit în sfârşit
pacea sufletească şi nu vreau să am nicio urmă de amărăciune în
inimă, acum când părăsesc lumea aceasta prăfuită şi mă îndrept
spre paradis. Ne înconjoară, oricum, deja destulă qi negativă, te
rog, prin urmare, să nu generezi şi mai multă. Aduce cu sine o
karmă foarte rea, care în final se va întoarce împotriva ta.
Întinde-te acum cât poţi de mult sub altar şi vei găsi acolo qin-
ul. Uită-te înăuntrul cutiei de rezonanţă. Ţi-am lăsat câteva lucruri
acolo. Le-am lăsat şi mamei şi lui De câte ceva, ca să nu între la
bănuieli.
Un ultim lucru, să ai mare grijă de qin şi de tine.
Ultima scrisoare a surorii tale, Perla
P.S. Încă ceva. Tocmai am aflat că sunt însărcinată, însă cred
că tatăl este acel bărbat care nu mai vrea să vină să mă vadă.
 M-am lăsat în jos sprijinită de perete şi am plâns până când
mi-au secat lacrimile. Mă simţeam epuizată şi neputincioasă, dar
am reuşit totuşi să mă târâi până la altar şi să mă uit sub el. În
spate am văzut licărirea slabă a brocartului. Cu mâinile
tremurânde m-am întins şi am scos qin-ul. L-am aşezat cu cea
mai mare grijă şi cel mai mare respect pe altar, l-am întors şi am
pipăit cu degetele în interiorul lui.
Am scos afară un săculeţ brodat. Mi-am vârât din nou
degetele în cutia de rezonanţă şi am mai scos unul. Şi apoi încă
unul.
În total erau trei săculeţe. L-am deschis pe primul şi am găsit
un mic sul de hârtie:
Xiang Xiang,
Sper să ai acum suficienţi bani pentru a părăsi pavilionul şi a-
ţi găsi fericirea.
Sora ta, Perla

Am vărsat conţinutul celorlalte săculeţe şi am făcut ochii

mari, nevenindu-mi să cred – erau bancnote, monede de aur,
bijuterii. Printre ele era şi brăţara de jad a Perlei, de o frumuseţe
desăvârşită, pe care o admirasem atât de mult. Şi un inel cu un
diamant mare, pe care nu-l văzusem niciodată. Trebuie să fi fost
cea mai mare comoară a ei, pe care o ascunsese prudentă de cei
din pavilion. L-am pus pe deget şi l-am admirat sclipind în lumina
slabă a lampionului.
Eram nespus de tristă. Cu toţi banii pe care-i avusese, Perla
ar fi putut pleca împreună cu mine din pavilion şi am fi putut găsi
fericirea! De ce ţi-ai pus capăt zilelor, din cauza concursului ăluia
stupid şi a curvei ăleia?
M-am prăbuşit din nou pe podea şi am lăsat lacrimile să mi
se rostogolească pe obraji, ca perlele de pe un şirag rupt. După ce
am reuşit să mă adun, am îndesat bijuteriile şi banii înapoi în
cutia de rezonanţă a qin-ului, l-am aşezat pe genunchi şi am
început să cânt, cât mai duios cu putinţă, „Amintirea unui prieten
vechi”.
Momentele petrecute cu Perla îmi veneau în minte, în vreme
ce degetele alunecau triste pe suprafaţa netedă a instrumentului.
Am cântat, până când lacrimile l-au udat atât de tare, încât
degetele nu mai puteau ciupi corzile. Când am lăsat qin-ul din
mână, în templu s-a lăsat o linişte atât de insuportabilă, încât mi-
am acoperit urechile pentru a nu mai auzi tăcerea…
Pentru a mă linişti, am cântat la qin şi cu vocea „Acul de păr
în formă de phoenix”. Cu câteva secole în urmă, poeta Tang Wan
exprimase în aceste versuri tristeţea simţită când a fost silită să
se despartă de soţul ei – aşa cum fusesem şi eu despărţită de
Perla.
Petalele cad, iar ploaia îşi ia rămas-bun de la seară.
Te rog, nu-mi vorbi, altfel ar trebui să-mi înăbuş lacrimile şi
să mă prefac fericită…

În timp ce cântam, s-a întâmplat ceva straniu. O voce

minunată, blândă, dar în acelaşi timp limpede precum cristalul, a
început să mă acompanieze. M-am oprit şi am ascultat, dar n-am
mai auzit nimic. Când am reînceput să cânt, vocea s-a auzit din
nou.
Era atât de limpede şi de pătrunzătoare, încât preţ de câteva
clipe, am fost absorbită de sunetele acelea vrăjite.
— Perla?
N-am primit niciun răspuns, doar fruntea mi s-a acoperit de
broboane mari de sudoare.
Bineînţeles că nu era Perla.
Cu inima bătând să-mi spargă pieptul, m-am îndreptat spre
una dintre ferestre şi am deschis-o. Când am privit afară, nu am
văzut nimic, doar zidul înalt, deasupra căruia strălucea luna ca o
lacrimă imensă.
Când m-am întors în cele din urmă la pavilion, trecuse de
orele patru ale dimineţii. Pe coridor unele camere erau întunecate,
pe când de sub pragurile altora răzbătea lumina. Acest contrast
yin yang de lumină şi întuneric mi-a amintit de expresia yinyang
yongge – lumile yin şi yang despărţite pentru totdeauna, ca Perla
de mine.

PARTEA A TREIA
I

20
Telenovelă chinezească
 Şi apoi, bunicuţo, ce s-a întâmplat? Chiar ai plecat din
pavilion? Dar cu banii şi cu bijuteriile ce-ai făcut?
Strănepoata mea, Jade Treasure, mă întreabă nerăbdătoare.
Ochii ei sunt mari şi strălucesc ca două monede de aur. Îmi vine
să râd de naivitatea ei. Dar apoi mă simt înduioşată – de
frumuseţea ei, de entuziasmul şi tinereţea exuberantă. Zâmbesc
misterioasă şi îmi cobor glasul.
— Având în vedere că stăpâneam artele marţiale qinggmg, am
sărit pur şi simplu într-o noapte de pe fereastră pe acoperiş şi am
dispărut în întuneric. Iar bijuteriile – deoarece nu aveam nevoie
de altceva decât de libertatea mea – le-am aruncat pe toate în
canal.
— Uau!
Jade îşi ţuguie buzele şi se întoarce cu o expresie uluită spre
logodnicul ei, Leo Stanley.
Leo face ochii mari, ca două minunate bile albastre.
— Popo, chiar aşa?
Acest băiat american e atât de drăguţ, încât îmi vine să
zâmbesc. Dacă ne-am putea întoarce cu optzeci de ani în urmă,
m-aş arunca în braţele lui puternice şi i-aş săruta buzele
senzuale! îmi reamintesc, însă, că am împlinit nouăzeci şi opt de
ani. Din păcate. Sau din fericire, depinde cum privim lucrurile.
Nu mai simt o mingji uluitor de frumoasă, foarte talentată, după
care toţi bărbaţii sunt înnebuniţi, ci o babă uluitor de ştearsă – n-
aş spune chiar urâtă – foarte ridată, cu un picior în groapă. Acest
contrast mă face să pufnesc în râs şi mă înec.
Cu toate acestea, bătrâneţea are şi ea avantajele ei. Ca de
exemplu acum, când cele două făpturi tinere şi frumoase se foiesc
în jurul meu – îmi fac vânt cu evantaiul, mă bat pe spate, mă
mângâie pe cap, îmi masează piciorul (din păcate Jade Treasure,
nu Leo), apoi îmi aduc ceai de ginseng (de data aceasta, în mod
înduioşător, Leo).
După ce şi-au încheiat ritualul de respect filial, Jade mă
întreabă:
— Bunicuţo, ce-i aşa de comic?
— E o minciună, de-aia.
Jade se strâmbă.
— Ştiam eu. Dar atunci ce s-a întâmplat cu tine şi cu
bijuteriile?
Tace şi îmi cercetează ochii.
 Sorb cu grijă din ceaiul de ginseng.
— Stai liniştită. Am rămas în viaţă, până în ziua de azi, iar
bijuteriile – cel puţin o parte din ele – au supravieţuit şi ele; sunt
în seif. Şi atunci când voi muri, vor fi ale tale, mica mea prinţesă.
Jade pare încântată şi în acelaşi timp stânjenită.
— Îţi mulţumesc, bunicuţo. Dar haide, spune-ne ce s-a
întâmplat, după ce ai părăsit pavilionul.
— Am să vă spun. Vă promit că am să rămân în viaţă până
când veţi afla toată povestea. Şi dacă o fi să mai dureze încă zece
ani până îmi veţi scrie memoriile, atunci am să-mi dau toată
silinţa să trăiesc până la o sută opt ani.
Jade chicoteşte. Pe faţa bronzată a lui Leo se iveşte un
zâmbet larg.
Vorbesc mai departe.
— Deşi aveam banii şi bijuteriile, n-am părăsit imediat
pavilionul. În primul rând, mă gândeam că, dacă plec, nu mă voi
mai întoarce niciodată. Însă Perla era îngropată în Pavilionul
Florii de Piersic şi nu mă lăsa inima să o părăsesc, câtă vreme
rămăşiţele ei mai erau „calde”. Dacă ea purtase doliu după Rubin
vreme de şapte ani, mă gândeam că trebuie să port şi eu doliu
după ea cel puţin jumătate din acest timp, adică trei ani şi
jumătate. Pe lângă Perla – fac o pauză, apoi continui – mai aveam
un motiv pentru a nu părăsi imediat pavilionul.
— Ce anume? mă întreabă Jade, cu faţa arzându-i de
curiozitate.
Leo mă priveşte şi el cu ochii lui umbriţi de gene lungi.
— Da, Popo, ce anume?
Sorb gânditoare, fără grabă, din ceai.
— Înaltul Stăpân Fung.
Jade exclamă:
— Adică bătrânul plin-de-riduri-cu-un-picior-în-groapă?
— Jade, fii mai respectuoasă cu persoanele în vârstă, dacă
nu pentru ceea ce sunt, măcar pentru ceea ce au trăit. În afară de
asta, e mort, iar un chinez care vorbeşte de rău o persoană yin dă
dovadă de proastă creştere. Mai rău de atât, aduce ghinion.
Strănepoata mea chicoteşte.
— Până la urmă cum e, bunicuţo? Proastă creştere sau
ghinion?
Dacă Jade se crede mai şmecheră decât mine, se înşală. Uită
că la cei nouăzeci şi opt de ani ai mei am mâncat mai multă sare
decât a mâncat ea orez şi am traversat mai multe poduri decât
străzile pe care şi-a legănat ea fundul alb-gălbui.
Bineînţeles că nu am certat-o pe Jade din dorinţa de a lua
apărarea Înaltului Stăpân Fung – bătrânul plin-de-riduri-cu-un-
picior-în-groapă – pentru că şi eu îl numeam pe la spate la fel.
Era mai degrabă vorba despre demnitatea mea, pentru că acum
sunt şi eu la fel ca duşmanul meu cel mai aprig – plină de riduri,
bătrână şi cu un picior în groapă. Nu degeaba se spune că „viaţa e
un cerc care se închide”. Dar atunci de ce nu se închide oare în
punctul în care eram cu toţii tineri şi frumoşi?
În acest moment, Jade exclamă cu o voce ascuţită şi o
expresie îngrozită pe faţă:
— Bunicuţo, să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit de Fung!
Câtă imaginaţie!
— Vai, nu!
Râd zgomotos.
— Sigur că nu, draga mea Jade.
O privesc ţintă.
— Stai liniştită, străbunica ta nu şi-a pierdut nicio clipă
bunul gust. Dar… mă simţeam oarecum legată de el.
— Cred că glumeşti, bunicuţo! Legată de un bătrân… hopa…
Îşi duce mâna la gură şi râde înfundat.
Eu continui:
— Cu toate că ştiam foarte bine că Fung e un om foarte rău,
se purta frumos cu mine, mă răsfăţa de parcă aş fi fost fiica lui.
Jade întreabă:
— Chiar, de ce?
Dar nu am de gând să le spun totul din capul locului. N-am
uitat niciodată, nici după optzeci de ani, cum m-a învăţat Perla să
aplic tehnica tergiversării.
— Nu-ţi oferi niciodată trupul din primul moment acestor
chou nanren, îmi spunea. Retrage-te şi înaintează, apleacă-te
înainte şi fă un pas înapoi, abia după aceea te poţi supune.
Clientul ştie că vei ceda de fiecare dată, pentru că ai nevoie de
bani. Cu toate acestea, dacă nu te prefaci, nu va simţi nicio
plăcere.
Prin urmare, dau pe gât ultima picătură din ceaiul de ginseng
şi îi întind ceaşca lui Jade.
— Mai vreau nişte ceai, te rog.
Nu-mi vine să cred că îi dă ceaşca mai departe logodnicului
ei.
— Leo, mai adu-i, te rog, bunicuţei nişte ceai de ginseng.
După ce Leo dispare în bucătărie, îi spun cu dojană:
— Jade, nu cred că e cazul să faci pe şefa cu Leo.
— Dar îi face plăcere să te servească, bunicuţo.
— Se poate, dar asta nu înseamnă că-i face plăcere să
primească ordine de la tine. E un bărbat cumsecade, aşa că fă
bine şi nu-l lăsa să-ţi scape. Poartă-te frumos cu el.
Îi arunc o privire plină de înţeles.
— Jade, cu dragostea adevărată nu te întâlneşti decât o
singură dată în viaţă.
Chipul strănepoatei mele străluceşte, iar ochii îi scapără.
— Dar tu, bunicuţo? Pe cine ai iubit cu adevărat?
Leo se întoarce chiar atunci cu ceaiul fierbinte. Atent şi
respectuos, ţinând ceaşca în ambele mâini (aşa cum obişnuiesc
chinezii), îmi întinde ceaiul.
— Ai grijă, Popo, e foarte fierbinte.
— Îţi mulţumesc, Leo, îi spun zâmbind.
După ce Leo s-a aşezat la loc, Jade îl sărută pe obraz, îşi lasă
capul pe umărul lui şi îşi pune mâna pe piciorul lui, aruncându-
mi pe furiş o privire triumfătoare.
Clatin din cap. I-am spus doar să se poarte frumos cu
logodnicul ei, nu să-şi afişeze dragostea într-un mod atât de
ostentativ în faţa străbunicii!
— Bunicuţo, pe cine ai iubit cu adevărat? mă întreabă şi îl
sărută din nou pe Leo.
Leo mă priveşte acum curios, iar ochii lui par două vise
colorate în albastru.
— Da, Popo, spune-ne, te rog, povestea ta de dragoste.
Sunt atât de înduioşată de dorinţa arzătoare a acestui cuplu
tânăr de a afla povestea de dragoste a unei bătrâne, încât îmi dau
lacrimile. Rămânem tăcuţi câteva clipe, apoi continui:
— Parcă voiaţi să auziţi cum stă treaba cu Înaltul Stăpân
Fung.
— Şi asta, desigur! exclamă Jade.
— Dar acum mi s-a făcut foame. Trebuie să mănânc întâi,
altfel nu voi avea suficientă energie pentru a vă povesti şi despre
sentimentele Înaltului Stăpân Fung pentru mine, şi despre
dragostea mea adevărată.
Jade îşi încreţeşte frumoasele ei sprâncene.
 — Ah, bunicuţo, te rog, nu ne mai tachina. Povesteşte-ne
odată.
Eu mă hotărăsc însă din nou să-mi încerc talentul de a
tachina, care m-a cam părăsit de-a lungul anilor.
— Nu, nu înainte de a mânca. Am nevoie de qi. Nu vreţi şi voi
să ajung la o sută opt ani?
Când intrăm în restaurantul chinezesc de pe Polk Street,
câteva persoane se întorc aţintindu-şi privirile asupra noastră. Nu
sunt, desigur, atât de naivă sau vanitoasă, să cred că se uită la
mine – deşi aşa ar fi fost cu optzeci de ani în urmă –, ci la
frumoasa mea stră-nepoată şi logodnicul ei înalt.
Restaurantul are un nume artistic – Pavilionul Verde al
Oglinzilor. Cu greu îmi reţin un chicotit. În trecut, acest nume ar
fi fost ideal pentru o casă de prostituţie! Jade mi-a spus că a ales
restaurantul pentru mine în mod special, deoarece oferă un fel de
mâncare deosebit, dintr-o varietate deosebită de ciupercă neagră
chinezească, despre care se spune că ar fi foarte bună pentru
tenul şi activitatea hormonală a femeilor. Dar ce poate şti ea
despre adevărata bucătărie chinezească? Şi cu atât mai puţin
despre anumite efecte asupra hormonilor feminini! în afară de
asta, am împlinit deja nouăzeci şi opt de ani, la ce să-mi mai
folosească mie hormonii – să seduc vreun moş de o sută de ani pe
cale de descompunere?
Sunt foarte tentată să le povestesc despre experienţa mea în
degustarea celor mai fine mâncăruri chinezeşti – manhan quanxi,
Banchetul Imperial Manciurian-Han, ale cărui ingrediente se
strâng trei luni de zile, care se găteşte de-a lungul a trei
săptămâni şi se savurează timp de trei zile. Îmi înăbuş însă
dorinţa de a mă lăuda, precum şi dispreţul faţă de acest
restaurant fiţos, cu o bucătărie pseudochineză americanizată.
Un ospătar-şef în costum negru se grăbeşte să ne întâmpine,
aruncă un rânjet larg în direcţia lui Jade şi ne conduce apoi spre
o masă din dreptul ferestrei. Cu un gest elegant al mâinii sale cu
manşetă albă aprinde o lumânare aşezată pe faţa de masă la fel
de albă, apoi se întoarce spre mine şi întreabă:
— Bătrână doamnă, ce aţi dori să beţi?
Jade răbufneşte:
— Nu-i spuneţi bătrână doamnă, e străbunica mea, ultima şi
cea mai celebră ming ji din China!
Capete se întorc spre mine, priviri mă pironesc.
 Dacă s-ar fi întâmplat cu optzeci de ani în urmă, mi-aş fi
îndreptat umerii, aş fi scos pieptul în afară, mi-aş fi umezit buzele
cu limba şi le-aş fi aruncat celor de faţă priviri care să-i fi făcut
să-şi piardă sufletele. În clipa asta nu-mi doresc însă nimic
altceva, decât să fi învăţat într-adevăr artele marţiale qinggong, ca
să pot sări pe fereastră, să pot zbura pe acoperiş şi să dispar apoi
în întuneric.
Încă mi-e foame, când ne întoarcem acasă. Pentru că mi-a
pierit pofta de mâncare în momentul în care statutul meu plin de
prestigiu a fost făcut public în acel restaurant pseudochinezesc.
Câtă ironie! Americanii ar da orice să se bucure de prestigiu! E
suficient să-i vedeţi cum îşi venerează vedetele!
Dându-şi seama că sunt supărată, Jade afişează un zâmbet
dulce şi spune cu blândeţe, de parcă ar vorbi cu păpuşa ei veche,
de porţelan ciobit:
— Bunicuţo, vrei să-ţi pregătesc ceva, o Cola, nişte fursecuri?
— Consideri că înseamnă să pregăteşti ceva – să deschizi o
Cola şi să pui nişte fursecuri pe o farfurie?
Nu-mi răspunde la întrebare, dar continuă să-mi zâmbească.
— În regulă, bunicuţo, îmi pare rău. Dar nu vrei totuşi să ne
povesteşti acum despre Înaltul Stăpân Fung şi dragostea ta?
— Da, bunicuţo, te rog.
Leo se alătură imediat rugăminţilor exprimate de frumoasa şi
nespus de răsfăţata lui prinţesă.
— Bine, atunci fiţi atenţi, spun şi simt cum inima mea
bătrână se topeşte în taină, când privirea mea o întâlneşte pe cea
a lui Leo.

21
O inimă de gheaţă

Se înţelege de la sine că Fang Rong şi Wu Qiang erau nebuni

de fericire că Perla le lăsase o parte din bijuterii şi din bani.
Mama râdea, iar în pupilele ei sclipeau aurul şi diamantele.
— A fost o fiică bună, cu dragoste pentru părinţi, s-a gândit
la ei chiar şi în ceasul morţii. Acum o iert că s-a sinucis. Ha! Ha!
Ha!
De îi ţinea isonul, hărţuind sexual cu mâinile o brioşă din
aur (eram convinsă că, în sinea lui, mângâia sânii lui Jad
Stacojiu).
 — A ştiut, de asemenea, să aleagă momentul potrivit pentru a
muri – în floarea tinereţii. Altfel, în câţiva ani ar fi fost prea
bătrână pentru o ming ji.
Mama l-a întrerupt.
— Da, cum ne-am fi putut noi permite să o ţinem aici, dacă
nu ar mai fi adus ştii-tu-ce? Cine ne-ar putea acuza, când nimeni
nu mai e dispus să plătească pentru o femeie cu ochii ca două
tăieturi, nasul ca un furnal, urechi clăpăuge, care mai şi pute ca
un porc?
Perechea malefică a izbucnit în râs, cu mâinile încleştate pe
bijuteriile pe care Perla le câştigase muncind din greu şi din care,
dacă cineva le-ar fi demontat, s-ar fi revărsat cu siguranţă sângele
şi lacrimile ei. Am simţit imboldul de a le smulge din degetele
malefice colierul lung de aur şi de a-i strangula cu el.
Era evident că mama şi De nu aveau nicio bănuială că fiica
lor cu dragoste pentru părinţi îmi lăsase şi mie o parte din
bijuteriile şi banii ei. Îi mulţumeam Perlei în gând pentru
ingeniozitatea ei. Acum păstram qin-ul Perlei în camera mea şi
cântam la el aproape în fiecare zi. Deoarece acest lucru nu mă
împiedica să atrag clienţi bogaţi în pavilion, Fang Rong şi Wu
Qiang nu-mi spuneau niciodată nimic. Toate bijuteriile şi toţi
banii erau la adăpost în cutia de rezonanţă a qin-ului.
Lumea părea să fi depăşit destul de rapid şocul provocat de
moartea Perlei. O mai bârfeau, desigur – de ce îşi pusese capăt
zilelor; cum fusese învinsă de rivala ei, Jad Stacojiu; cum
dobândise statutul de prostituată respectată datorită măiestriei
cu care cânta la pipa, dar şi celei pe care o dovedea în odaia de
culcare; zvonuri despre reţetele ei ezoterice pentru micşorarea
vaginului şi mărirea tulpinelor de jad. Rareori am auzit, însă, pe
cineva deplângându-i viaţa curmată de răutatea firii umane.
Atenţia tuturor se îndreptase acum spre Jad Stacojiu.
Fotografiile ei apăreau frecvent în ziarele-ţânţari şi revistele de
scandal, împreună cu poeziile care îi omagiau frumuseţea şi
talentul în arta seducerii. Circula un zvon conform căruia una
dintre casele de film se gândea serios să o răscumpere din
pavilion şi să o transforme într-o stea de cinema.
O dată l-am auzit pe unul dintre clienţi spunându-i altuia:
— Cu ochii ei zâmbitori şi pepenii săltăreţi ar fi perfectă
pentru rolurile de târfă!
Celălalt a izbucnit în hohote zgomotoase de râs.
 — Şi pun rămăşag că va deveni destul de curând celebră.
Pentru că nicio actriţă nu are experienţa ei, când e vorba să
interpreteze atât de realist o curvă!
Muzică, râsete şi lumină se revărsau în fiecare seară din
pavilion, ca apa care ţâşneşte dintr-o fântână arteziană.
Automobile lungi şi lucioase se aliniau în faţa porţii purpurii. Cu
fiecare zi care trecea, până şi leii de piatră păreau să-şi ridice
colţurile buzelor tot mai sus, pentru a ura bun venit pelerinilor,
ale căror ofrande se adunau în seiful stăpânilor.
La fel ca Perla, înţelegeam şi eu acum pe deplin cruzimea firii
umane. Nu aveam însă nici cea mai mică intenţie de a părăsi
acest jinfen diyu – Iad Suflat cu Aur. Nu încă. Nu înainte de a fi
câştigat încrederea absolută a lui Fang Rong şi Wu Qiang. Trebuia
să mă armonizez cu Tao – să aştept momentul propice – pentru a-
mi duce la bun sfârşit planul.
Nu aş fi supravieţuit unui eşec.
La câteva săptămâni de la moartea Perlei, am visat-o gătită
într-o robă roşie, brodată cu fir de aur, ivindu-se în depărtare şi
şoptindu-mi numele. Între noi se întindea un pod suspendat, pe
care creştea un hăţiş de ghimpi atât de des, încât niciuna dintre
noi nu putea trece prin el. Sub pod, cufundată în apă se afla o
piatră funerară cu inscripţia:

Perla 1900-1923
Aici se odihneşte o femeie care s-a bucurat de mare prestigiu
– poetă, pictoriţă, prostituată

În jurul mormântului pluteau mănunchiuri de flori de prun,

iar dintre aceste pete de culoare roz se înălţa zveltă o floare albă,
care părea să se încline în direcţia mea, în bătaia vântului aspru
şi rece. Am încercat să mă apropii de Perla, dar ea continua să se
îndepărteze, rostindu-mi cu tandreţe numele. Cuprinsă de
disperare, am făcut un salt în aer, dar m-am prăbuşit deasupra
mormântului ei…
M-am trezit leoarcă de sudoare. Visul fusese atât de intens,
încât, pentru o clipă, chiar am crezut că mă prăbuşeam în lac, în
timp ce Perla îmi striga îngrijorată numele. Am clipit de câteva ori,
pentru a mă asigura că mă aflu într-adevăr în pavilion, în camera
mea cu mobilă din lemn masiv, oglindă aurită, vaze de ceramică,
rulouri cu picturi şi caligrafie…
 Mintea îmi şovăia încă între vis şi realitate, când am auzit un
vesel „bună dimineaţa”. Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe
Floare de Prun. Scăldată de razele soarelui de dimineaţă, cu
ciocul de un roşu atât de intens şi penajul atât de alb, mi-a
amintit de Nuer Hong – Obraji îmbujoraţi de Fată, o poveste pe
care o aflasem de la mama.
Un tânăr tată a îngropat după naşterea primei sale fiice un
vas mare cu vin în grădină. Nimănui nu i-a fost permis nici măcar
să atingă vasul – nu înainte ca pruncul să se transforme într-o
tânără fată, iar aceasta să se logodească. Şaisprezece ani au
trecut în zbor, ca un cal care sare peste o râpă. În seara nunţii
fiicei sale, tatăl, de pe acum un bărbat de vârstă mijlocie, a
dezgropat vasul, i-a rupt sigiliul şi a servit oaspeţilor săi lichidul
catifelat. Observând că vinul reflectă roşeaţa de pe obrajii
frumoasei sale fiice, tatăl l-a numit Obraji îmbujoraţi de Fată.
Şi Baba îngropase la scurt timp după naşterea mea un vas cu
vin, pentru nunta mea – care nu a avut loc niciodată.
M-am uitat la Floare de Prun cu ochi înlăcrimaţi şi i-am
răspuns:
— Bună dimineaţa.
M-am ridicat din pat şi i-am mângâiat penele, de data
aceasta în numele Perlei.
Floare de Prun m-a ciupit drăgăstoasă de mână. Văzând-o
cum aleargă pe loc, cu paşi mărunţi, în faţă şi înapoi, mi-am
imaginat că exersează cu picioarele sunetele care se stâng treptat
ale qin-ului, sau chiar paşii frânţi ai lotusului de aur, pe care-i
învăţasem de la Perla. Un zâmbet fugar mi-a înflorit pe buze, dar
tristeţea m-a cuprins din nou. M-am aşezat la masă şi am început
să pisez cerneală, cu gesturi lente şi meditative. Văzând cum se
adună treptat în adâncitura pietrei de cerneală un ochi tot mai
mare de lichid negru, parfumat, mi-am simţit sufletul alinat. Am
întins o coală de hârtie de orez imprimată cu flori pale de prun.
Am luat pensula, am înmuiat-o în cerneală, până când vârful ei
alb s-a înnegrit şi am privit cum înfloreşte o poezie pe hârtie.
Fără o vorbă ai plecat, legănându-te în aer, ca florile de prun
deasupra zăpezii.
Acum priveşti de sus la noi, cei care plutim încă în
străvechea mare a suferinţei.
Se va găsi cineva să culeagă Perla luminoasă de pe fundul
mării şi să o aşeze pe altar în faţa lui Guan Yin?
 Te vei coborî oare pentru a ridica Preţioasa Orhidee cu
unghiile tale lungi şi rozalii din marea de noroi?
Am citit şi recitit poezia în tăcere, pentru a o memora. Apoi i-
am recitat-o Florii de Prim.
A dat din cap aprobatoare, ţipând ascuţit:
— Noroc, îţi doresc să faci o grămadă de bani!
I-am zâmbit papagaliţei, am aşezat hârtia de orez pe o tavă şi
m-am îndreptat spre fereastră. Am meditat, apoi am ridicat
privirea şi am şoptit spre cer.
— Soră Perlă, de când ai plecat, singura mea consolare este
qin-ul. Ori de câte ori ciupesc cele şapte corzi de mătase, muzica
lor dulce-amară mi te aduce mai aproape. Doar sunetele lor care
se stâng treptat îmi mai pot înălţa sufletul deasupra acestei lumi
rele.
Îmi place să-i cânt la qin şi Florii de Prun. După ce ai plecat,
ea a rămas singura mea prietenă şi singura fiinţă din această
lume în care mai pot avea încredere. Şi ei îi place să cânt la qin,
pentru că, de fiecare dată când mă opresc din cântat, spune: „E
bine, nu?”.
Ţi-am compus această poezie şi sper să îţi placă. Îţi voi mai
scrie şi altele. Fără tine, viaţa mea în Pavilionul Florii de Piersic e
cu totul altfel. Mi-e dor de tine.
După ce mi-am încheiat monologul, am dat foc poeziei şi am
împrăştiat cenuşa pe fereastră. Bucăţelele de hârtie dansând în
aer mi-au amintit expresia tiannu sanhua – fecioară cerească
răspândind flori. Dar florile mele erau negre – potrivite cu starea
mea de spirit.
Floare de Prun a încheiat ritualul rostind piţigăiat:
— E bine, nu? Mai vrei?
Au trecut aşa aproape doi ani. Din când în când, mă
gândeam la cea care pricinuise moartea Perlei – Jad Stacojiu. Iar
atunci îmi trecea prin minte să mă răzbun. Dar cum, când Jad
Stacojiu părăsise Pavilionul? La scurt timp după moartea Perlei,
fusese descoperită de un regizor de film şi de atunci ducea o viaţă
nouă sub lumina lămpilor cu mercur. În mai puţin de un an
devenise celebră apărând în roluri de fete bogate răsfăţate,
concubine desfrânate şi prostituate neruşinate. Felul în care
evoluaseră lucrurile mă amuza teribil – o prostituată adevărată
devenise celebră jucând roluri de prostituată!
Spre amărăciunea mea, faima de care se bucura acum Jad
Stacojiu era chiar mai strălucitoare decât cea a unei ming ji.
Vedeai aproape la tot pasul fotografiile ei în rochii fabuloase şi
posturi seducătoare; panouri uriaşe cu imaginea ei atârnau
deasupra cinematografelor Peking şi Lyceum. Printre admiratorii
ei nu se numărau doar bărbaţi, ci şi femei, chiar soţii
cuviincioase, care îşi alinau plictisul propriei vieţi cu fantezii
despre viaţa mult mai strălucitoare a lui Jad Stacojiu. Jad
Stacojiu – cândva captivă într-o casă de toleranţă – devenise acum
zeiţa libertăţii sexuale şi simbolul femeii emancipate.
În ceea ce mă priveşte, exersam din greu pentru a-mi
perfecţiona cunoştinţele de pictură, caligrafie şi muzică. Dar eram
nevoită să-mi petrec mult mai mult timp întreţinând oaspeţii
preferaţi, decât cântând la qin. Ştiam că trebuie să par veselă şi să
nu am reţineri în arta odăii de culcare. Cu toate acestea, în ciuda
pasiunii pe care o simulam, unii clienţi îmi simţeau răceala din
trupul neliniştit şi mintea mea rătăcitoare. Un client m-a
caracterizat ca având trupul unei tigroaice în atac, dar inima
precum o vază sigilată. Un altul m-a descris citând zicătoarea
chineză „Frumoasă ca pruna şi piersica, dar rece ca gheaţa şi
gerul”.
În mod ironic însă, firea mea „de gheaţă” nu îndepărta
clienţii, ci dimpotrivă, îi atrăgea şi mai mult. Câţiva dintre ei au
înfiinţat chiar un club, ai cărui membri se aflau în competiţie,
pentru a stabili câştigătorul care avea să topească gheaţa. Dar
vremea trecea, iar gheaţa nu se topea. Era o dovadă în plus a
celea ce mă învăţase Perla, când se referise la Înaltul Stăpân
Fung:

Crede-mă, nu-şi va trage pantalonii pe el, până când nu a

gustat din sosul delicios de pe farfuria ta de aur!

Cât de adevărat, soră Perlă. Un bărbat o va aştepta mereu pe

femeia frumoasă pe care nu a reuşit să o seducă!
În fiecare zi mă gândeam la Perla, deşi numele ei nu mai era
decât rareori pomenit în pavilion. Faptul că într-o seară putuse
sărbători fericită cu şampanie, pentru ca a doua zi să se cufunde
în disperare, iar după două săptămâni să se spânzure de o grindă,
m-a făcut să-mi dau seama cât de limitat ne este timpul. Un
proverb chinez îmi venea mereu în minte:
Hongyan baomeng – tot ce este frumos va avea un sfârşit
tragic.

Pentru a scăpa de tristeţea şi singurătatea care îmi

copleşiseră viaţa, îmi imaginam cum, într-o bună zi, în locul
acelor chou nanren, voi întâlni pe cineva suficient de inteligent, de
arătos, de drăgăstos şi de galant, pentru a topi gheaţa din inima
mea.
Deşi dorinţa mea de a iubi şi a fi iubită era atât de arzătoare,
nu întâlneam decât bărbaţi precum Zhang Zhong. Nimeni nu ştia
de unde apăruse şi cu ce se ocupa, dar brusc a început să fie
văzut în restaurantele scumpe, în pavilioanele de ceai, în teatrele
şi în pavilioanele turcoaz din Shanghai. Părea să dispună de sume
nesfârşite de bani, pe care îi îndesa în decolteurile surorilor şi îi
arunca în faţă mamelor.
La scurt timp după sosirea lui la Shanghai, Zhang Zhong a
invitat toate ming ji din concesiuni într-un pavilion de ceai scump.
Pentru a-i ţine companie la un spectacol de operă Kun, aşa
spunea invitaţia. Dar cum niciuna dintre noi nu îl cunoştea, în
seara respectivă, nu şi-au făcut apariţia decât prostituatele de
mâna a doua. Dezamăgit şi ofensat, Zhang a încercat să-şi
ascundă adevăratele sentimente dându-le bacşişuri exagerate
acestor prostituate de mâna a doua – fiecare a primit două
monede de argint.
A doua zi, numele său şi faimoasele sale bacşişuri au invadat
toate rubricile de scandal ale ziarelor-ţânţari din Shanghai.
Peste noapte, Zhang a devenit celebru.
Prin urmare, toate curtezanele – în cele mai spectaculoase
toalete, cu machiaje perfecte şi zâmbete răpitoare – au dat curs
celei de-a doua invitaţii a lui Zhang şi şi-au făcut apariţia în
Pavilionul de Ceai al Dafinului Dulce.
Toate, cu excepţia mea. Devenisem o ming ji şi nu puteam fi
uşor cumpărată. În afară de asta n-aş fi avut nimic de câştigat,
dacă m-aş fi lăsat cumpărată. Strălucirea surorilor care se
adunaseră în Pavilionul de Ceai al Dafinului Dulce a fost, prin
urmare, umbrită de absenţa mea.
Devenisem subiectul de discuţie al întregului oraş, prin
simplu fapt că lipsisem de la o întrunire. Şi devenisem obsesia lui
Zhang.
În cele din urmă, Zhang a dat buzna într-o bună zi în
pavilion şi a cerut să mă vadă.
 Se înţelege de la sine că mama a început să se agite nevoie
mare la vederea lui.
— Xiang Xiang! Xiang Xiang!
Picioarele ei au urcat tropăind scările şi într-o clipă,
mormanul de carne tremurândă a năvălit în camera mea.
Şi-a trântit dosul pe scaunul cu spetează înaltă.
— Ghici cine a venit la noi! Faimosul Zhang Zhong!
Eu îmi priveam imaginea reflectată în oglindă şi continuam
să-mi perii relaxată părul.
— Şi?
— Şi? a imitat mama tonul meu nepăsător. Cum adică „şi”? A
cerut să te vadă imediat!
— Dar, mamă, nu-i poţi spune că sunt ocupată?
A sărit de pe scaun, s-a năpustit spre mine, mi-a smuls
pieptenele din mână şi a început să-l treacă repede printre cele
trei-mii-de-fire-ale-neplăcerilor.
— Te rog, te rog… Xiang Xiang… rostea mama pe un ton
drăgăstos. Nu ne putem permite să-l facem pe domnul Zhang să
ne aştepte.
— Poate că tu nu-ţi poţi permite, dar eu pot. I-am aruncat
mamei o privire plină de dispreţ.
— E un nimeni.
Mâna mamei s-a înţepenit în părul meu.
— Şşş, Xiang Xiang, păzeşte-ţi gura!
— Şi dacă nu e un nimeni, atunci cine e?
Fang Rong a făcut ochii mari, dar n-a scos niciun sunet. În
cele din urmă a început să mă implore.
— Te rog, Xiang Xiang, în numele lui Guan Yin, te rog,
primeşte-l, nu ai nimic de pierdut.
— Nimic de pierdut? Dar reputaţia mea?
— Tu eşti deja cea mai respectată curtezană din Shanghai.
M-am gândit o clipă.
— Mai respectată decât Jad Stacojiu?
— Dar ea nu mai e o fată-floare, mi-a răspuns mama,
aruncându-mi o privire sfredelitoare în oglindă, acum e o stea de
cinema.
Fără să-i acord vreo atenţie, am început să recit poezia lui Du
Mu, „Colindând şi bând la sud de râu, urmărind cum se leagănă
printre palmieri siluetele zvelte, visele de zece ani ale lui Yangzhou
s-au trezit la viaţă, dar nu a mai rămas nimic decât faima de
curtezană”.
— Xiang Xiang, te rog, domnul Zhang aşteaptă.
— Ştiu.
— Atunci grăbeşte-te, pentru numele lui Guan Yin!
Am chicotit.
— Vrei să spui că Guan Yin susţine prostituţia?
— Aii-ya, Xiang Xiang, ştii ce vreau să spun, pliiz.
— Şi cum arată faimosul domn Zhang?
— E un bărbat.
— Asta ştiu şi eu.
Fang Rong şi-a smuls un zâmbet crispat.
— E bogat şi… arată bine.
— Bine, atunci am să-l primesc, i-am aruncat o privire
dojenitoare în oglindă, de dragul tău.
Zhang Zhong s-a dovedit a fi cea mai vulgară persoană pe
care o văzusem vreodată, mai vulgară chiar decât Înaltul Stăpân
Fung. Aş putea spune că era cel mai împuţit bărbat dintre toţi
bărbaţii împuţiţi! Faţa şi mâinile lui nu aduceau nici măcar cu
cea mai simplă formă omenească. Nu aş folosi, însă, cuvântul
animal pentru a-l caracteriza, pentru că niciun animal nu merită
comparaţia cu un astfel de bărbat.
Când ne-am aşezat faţă în faţă la masa mea cu placă de
marmură, îi curgeau deja balele. Ochii lui îmi sfredeleau chipul şi
trupul, iar limba îi atârna afară din gură, ca la un câine.
Sudoarea îi mânjea, precum cerneala, jacheta indigo la subsuori.
— E cald aici, domnule Zhang, nu-i aşa?
Îmi legănam calmă evantaiul auriu pictat cu orhidee.
El a scos o batistă şi şi-a şters faţa cu mişcări energice.
— Da, chiar aşa.
Inelele cu diamante, jad şi aur de pe degetele lui păroase
sclipeau în lumina gălbuie din camera mea.
Am chemat-o pe servitoarea mea, Mica Ploaie, să ne aducă
şervete şi ceai.
Pe când aranja masa, Mica Ploaie a exclamat:
— Domnule Zhang, ce inele frumoase aveţi!
Zhang a ridicat o mână.
— Îţi plac? Alege-l pe cel care îţi place cel mai mult şi ţi-l fac
cadou.
Mica Ploaie s-a albit la faţă, iar glasul a început să-i tremure.
— O nu, domnule Zhang, nu pot accepta un cadou atât de
scump.
În sinea mea blestemam. Proasto, te pierzi cu firea, pentru că
ţi s-a oferit un inel?
M-am întors spre slujnică şi i-am spus pe un ton voit
nepăsător:
— Mică Ploaie, nu ţi se pare că e foarte nepoliticos să refuzi
oferta cinstitului nostru oaspete?
I-am aruncat o privire pătrunzătoare.
— De ce nu-ţi alegi un inel, aşa cum ţi s-a spus?
Atât Zhang, cât şi Mica Ploaie au rămas muţi de uimire.
Am afişat un zâmbet încurajator.
— Haide, Mică Ploaie, altfel îl jigneşti profund pe domnul
Zhang.
După cum mă aşteptam, Mica Ploaie a arătat spre cel mai
ieftin inel – cel de aur. Era prea speriată pentru a alege diamantul
sau jadul. Nu voia să dea mai târziu de bucluc.
Pironindu-mă cu privirile, Zhang şi-a scos inelul de pe deget
şi l-a înmânat servitoarei.
Întâmplarea a devenit imediat subiectul de bârfă al întregului
oraş – cu câteva variaţiuni. Flower Moon Neivs vorbea despre un
inel cu diamant; Flower Heaven Daily scria că este din jad;
Pleasure Talk News afirma că eu, nu Mica Ploaie, primisem atât
un inel cu diamant, cât şi unul de jad.
Deşi îl obligasem să-i dăruiască servitoarei mele unul dintre
inelele lui, domnul Zhang a continuat să viziteze Pavilionul Florii
de Piersic şi să ceară să mă vadă. De fiecare dată ne aducea
cadouri – pentru mine, pentru mama, uneori chiar şi pentru Mica
Ploaie. Nu eram, desigur, atât de naivă, încât să cred că vizita
pavilionul aşa cum vizitezi un templu şi îmi aducea ofrande de
parcă aş fi fost Guan Yin. Îi cunoşteam prea bine că devenisem o
ming ji, norii mei se puteau deplasa şi puteau refuza ploaia unui
client pe care îl găseam dezgustător.
Atunci şi-a pierdut răbdarea.
Într-o seară, după ce a luat loc pe scaun, ca de obicei, Zhang
şi-a aşezat cadoul pe masă cu ambele mâini. Aşa proceda de
fiecare dată, pentru că nu luam nimic direct din mâinile lui. Nu
doar pentru că mă înfiora ideea unui contact cu cele două hălci
întunecate de carne, ci şi pentru că doream să îl fac să înţeleagă
că, în ciuda dreptului său de a-mi aşeza obiecte pe masă, nu
eram obligată să-l şi răsplătesc pentru ele.
 I-am cerut Micii Ploi să-i aducă un şervet, ceai şi gustări.
Când am început să fac conversaţie, Zhang părea nerăbdător şi
stânjenit.
Mi-am făcut vânt cu evantaiul.
— Domnule Zhang, vă preocupă ceva anume?
— Hmmm… nu chiar.
Îmi arunca din vreme în vreme priviri neliniştite.
Nu chiar? Vedeam broboane de sudoare apărându-i pe
frunte. Altă dată fusese destul de direct, când se referise la
chestiunile legate de nori şi ploaie: „Ne retragem acum în pat,
domnişoară Orhidee Preţioasă?” sau „S-a făcut târziu, cred că voi
rămâne aici peste noapte”. Nu că aş fi dat vreodată curs aluziilor
sale.
Însă de data aceasta nu părea să vrea sex.
— Mai doriţi nişte gustări? Sau doriţi, poate, să serviţi cina?
— Hmmm… nu…
Începeam să-mi pierd răbdarea.
— Şi atunci ce anume doriţi?
— Hmmm… domnişoară Orhidee Preţioasă, cred că am
uitat… ceva aici, la una dintre vizitele mele.
— Ah, chiar aşa? Ce anume?
— Cred că e vorba de o bijuterie.
— Credeţi? în mod evident, nu era foarte priceput la
minciuni.
A înghiţit în sec.
— Da, e vorba de o bijuterie.
Am înţeles imediat unde bate. Ştiind prea bine că nu aveam
de gând să-i permit să-şi vâre tulpina putrezită pe poarta mea
preţioasă, acum, la ultima lui vizită, voia totuşi să se aleagă cu
ceva, în schimbul banilor pe care-i cheltuise. „Am uitat o bijuterie
aici” însemna, pur şi simplu, că voia să-şi ia darurile înapoi.
Am adus una dintre casetele mele de bijuterii, am aşezat-o pe
masă şi am deschis-o.
Două dintre inelele mele – unul cu safir şi unul cu rubin
— Erau de la el; celelalte îmi fuseseră dăruite de către ceilalţi
clienţi. Nu dusesem încă inelele lui la evaluat, astfel încât nu le
cunoşteam adevărata valoare. Dar eram convinsă că un cadou din
partea acestui bărbat necioplit nu putea fi de cea mai bună
calitate.
Spre surprinderea mea, în loc să ia inelele pe care mi le
dăruise, Zhang a arătat spre inelul cu diamant şi jad pe care mi-l
cumpărase Înaltul Stăpân Fung.
Deşi mă cuprinsese neliniştea, m-am prefăcut calmă.
— Sunteţi sigur că acesta e inelul?
— Absolut.
— Domnule Zhang, e o bijuterie minunată, cum aţi putut fi
atât de distrat, încât să o uitaţi aici?
Nu mi-a răspuns la întrebare.
Am arătat spre inelul cu safir.
— Sunteţi sigur că nu e acesta?
A clătinat din cap.
Am arătat spre rubin.
— Nici acesta?
— O, nu. Inelul meu e mult mai valoros.
Tocmai se întindea după inelul cu diamant şi jad, când i-am
oprit laba cu evantaiul.
— Staţi o clipă, domnule Zhang. Sunt sigură că acest inel e
de la celălalt admirator al meu. Pentru că îmi amintesc inscripţia
din interior. Prin urmare, domnule Zhang, dacă îmi puteţi spune
ce scrie, atunci înseamnă că m-a înşelat memoria, iar inelul vă
aparţine.
Ochii gălbui ai lui Zhang scăpărau de mânie.
— Bineînţeles că i-am cerut bijutierului să graveze numele
dumitale, Preţioasă Orhidee.
Am ridicat inelul şi i-am arătat interiorul, care nu avea nicio
inscripţie.
Atunci a încercat să pună mâna pe inelul cu safir pe care mi-
l dăruise.
— A, acum îmi amintesc, acesta e inelul.
— Staţi puţin, am spus şi l-am împiedicat din nou cu
evantaiul. Din păcate am dus deja acest inel la un bijutier, să mi-l
evalueze; mi-a spus că este un fals. Domnule Zhang,
dumneavoastră sunteţi un bărbat înstărit şi respectabil, nu cred
că v-aţi fi distrus reputaţia dăruindu-mi o imitaţie fără valoare,
nu-i aşa?
De fapt, nu dusesem inelul la evaluat.
Zhang transpira de pe-acum atât de abundent, încât părea să
i se scurgă stropi de ploaie de pe faţă. Fără nicio vorbă, mi-am
luat caseta de bijuterii şi am dus-o la locul ei, în seif. Când m-am
întors, scaunul lui Zhang era gol.
 Nu a trebuit să-mi fac griji că ar putea reveni, pentru că două
zile mai târziu, trupul lui neînsufleţit a fost găsit pe o alee din
spatele Templului Fericirii Supreme – un stabiliment concurent.
A început să circule zvonul că Zhang Zhong era un fost
membru tong din Nanking. După decesul neaşteptat al capului
mafiei, Zhang luase toţi banii acestuia şi fugise la Shanghai, unde
intenţionase să se alăture unei alte bande. Plănuise incidentul din
Pavilionul de Ceai al Dafinului Dulce pentru a atrage atenţia
asupra sa. Apoi încercase să topească gheaţa celei mai respectate
curtezane – a mea – pentru a se propulsa spre glorie. Dar tocmai
această „glorie” i-a venit de hac. Zvonurile despre el ajunseseră la
urechile membrilor tong din Nanking, iar aceştia le trimiseseră
vorbă tovarăşilor lor din Shanghai să scape de Zhang.
Şi astfel s-a pus capăt acestei farse tragice.

22
Frumosul american

Deşi aventura mea cu Zhang Zhong se terminase cu bine,

aveam sentimentul că mă – adâncesc tot mai mult în depresie. În
câteva luni aveam să împlinesc douăzeci şi unu de ani şi voi fi
petrecut opt ani din viaţă în acest iad parfumat. Servisem clienţi
dintre cei mai feluriţi – tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, puternici
şi lipsiţi de putere. Niciunul dintre ei nu-mi făcuse însă inima să
bată mai tare, obrajii să roşească, mâinile să transpire. Exista
oare cineva pe lumea aceasta sortit mie? Dacă da, unde se
ascundea? în a şaptea seară a celei de-a şaptea luni cu o mie de
ani în urmă sau o mie înainte?
În fiecare noapte, după ce îmi serveam ultimul client, mă
rugam lui Guan Yin: Milostivă Ascultătoare a Tânguielilor, dacă
mă auzi, adu-l, te rog, de la capătul lumii, pe cel care se va
prosterna dinaintea rochiei mele de culoarea rodiei!
Într-o seară, când căldura copleşitoare a verii făcuse loc
aerului răcoros al toamnei, Fang Rong a năvălit în camera mea,
cu faţa strălucitoare ca un roi de licurici.
— Ah, Xiang Xiang, azi e ziua ta norocoasă!
— Cum aşa?
— Cum aşa? Nu mai face pe inocenta. Pentru că a cerut
cineva să te vadă, desigur.
— Multă lume cere să mă vadă în fiecare seară, aşa că – ce
mare scofală?
Deşi dojenitoare, privirea mamei era drăgăstoasă.
— Ah, chiar crezi că am îmbătrânit într-atât, încât să-mi
pierd memoria şi să uit că eşti cea mai dorită ming ji? Dar să
lăsăm vorbele, Xiang Xiang!
A continuat, cu un zâmbet cât toată faţa.
— Jos te aşteaptă un tânăr foarte înalt şi foarte chipeş…
— Mamă, şi despre Zhang Zhong mi-ai spus că „arată bine”,
aşa că…
— Aii-ya, Xiang Xiang, am vrut doar să fiu politicoasă.
— Şi eu de unde ştiu că nu vrei să fii şi de data asta doar
politicoasă?
Chipul mamei s-a înăsprit.
— Xiang Xiang, ai încredere în mine. Chiar dacă ochii mei
bătrâni nu mai văd atât de bine, pot să-mi dau seama după
costumul occidental, cravata de mătase, cămaşa şi ceasul de aur
ale acestui bărbat că e foarte bogat şi are gusturi desăvârşite. Pun
rămăşag că e un coconaş trimis de tatăl lui bogat la studii în
străinătate, probabil în America. Prin urmare, sper din tot sufletul
ca punga lui groasă să fie plină ochi de dolari americani!
A aruncat pe furiş o privire lascivă imaginii ei din oglindă şi a
continuat cu un glas la fel de ascuţit precum cel al Florii de Prim.
— Mi-ar plăcea şi mie să urc pe muntele Wu cu americanul
ăsta arătos, dacă nu l-ar deranja să primească nişte bani, ha! ha!
ha!
M-a ciupit de obraz.
— Vrăjitoare mică şi norocoasă.
Acum, până şi cel de-al treilea ochi dintre sprâncenele ei mă
privea cu invidie.
— Serveşte-l cum ştii tu mai bine şi apoi să-mi spui cum ţi-a
plăcut, bine? Şi acum îmbracă cea mai frumoasă rochie a ta şi
machiază-te, iute!
— Dar sunt deja îmbrăcată şi machiată!
— Atunci te sfătuiesc să te machiezi mai mult şi să te îmbraci
mai puţin!
Bărbatul aştepta în camera de primire a oaspeţilor, întors cu
spatele spre mine şi admirând portretul unei femei frumoase.
Auzindu-mi paşii, s-a întors, m-a privit ţintă în ochi şi a zâmbit.
Inima mea a început să se zbată ca o pasăre prinsă în mână. Era
într-adevăr tânăr, frumos şi bogat! Mama nu minţise – spre
surprinderea mea.
Părul lui negru precum cerneala era pieptănat pe spate şi dat
cu pomadă, scoţând la iveală un chip îngust şi palid, un nas cu
rădăcină înaltă şi ochi mari, pătrunzători. Între buze se balansa
senzual un port-ţigaret din fildeş. Scânteia roşie de la capătul
ţigării dansa jucăuşă – ca o petală purtată de briza toamnei. Un
costum alb, pus în evidenţă de o cravată roşie şi o batistă
asortată, îi învăluia silueta aproape delicată.
Tânărul şi-a stins ţigara, şi-a strecurat portţigaretul în
buzunar şi s-a apropiat încet de mine. Cu un glas blând, m-a
rugat să iau loc lângă el pe canapea.
Am ridicat privirea şi l-am întrebat:
— Domnule, doriţi ceai sau vin?
Mi-a susţinut privirea câteva clipe.
— Ceai, te rog, domnişoară Orhidee Preţioasă.
Am luat ceainicul şi, cu degetele în forma unei orhidee
înflorite, i-am umplut ceaşca întâi lui, apoi mie. Mi-am ridicat
ceaşca zâmbind.
— Domnule, în sănătatea dumneavoastră.
Mă gândeam că, dacă acestui bărbat nu-i lipsea cu siguranţă
nimic în viaţă, ce altceva să-şi mai fi dorit, decât sănătate
veşnică?
Mi-a răspuns cu un zâmbet şi o privire pătrunzătoare.
— Pentru frumuseţea dumitale, domnişoară Orhidee
Preţioasă.
Nu-mi venea să cred că roşisem.
Am tăcut vreme îndelungată şi am sorbit gânditori din ceai.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, a zis, aşezându-şi fără
zgomot ceaşca la loc, te rog, spune-mi pe nume. Mă numesc Teng
Xiong.
— Bine, domnule Teng.
Am roşit iarăşi.
S-a lăsat din nou tăcerea. Apoi a reînceput să vorbească. În
loc să poarte o conversaţie necioplită despre afaceri sau să se
laude cu câştigurile lui, Teng Xiong a început, spre încântarea
mea, o discuţie despre operele noastre preferate şi cântăreţi de
operă – despre vocile lor, expresiile feţei, gesturile mâinilor,
mişcările trupului. Apoi am continuat să vorbim despre pictură şi
caligrafie: despre relaţia dintre spaţiile pline şi cele goale, despre
forţa liniei drepte, despre linia curbă. Părea să aprecieze extrem
de mult cunoştinţele mele în domeniul artelor. Când vorbeam,
Teng Xiong asculta atent, dădea din cap sau rostea uneori câte un
„da”.
M-am simţit din prima clipă atrasă de acest bărbat; era
primul meu client care nu se prefăcea doar interesat de ideile
mele. În timp ce vorbeam, îl studiam cu privirea. Mâinile lui aveau
oase delicate; degetele erau lungi, înguste spre vârfuri şi fine,
aproape ca ale unei femei. Ca un actor de operă, gesticula mult în
timp ce vorbea, de parcă vorbele singure nu ar fi fost suficient de
convingătoare. M-am trezit întrebându-mă: cum s-ar exprima oare
aceste mâini, dacă ar explora culmile, văile şi crevasele trupului
meu? Inima a început să-mi bată ca o darabană, faţa îmi ardea ca
o oală încinsă.
Dar stăteam deja de vorbă de mai bine de o oră şi nu dădea
niciun semn că ar dori să-şi echilibreze elementul yang cu
elementul meu yin. Pentru toţi ceilalţi clienţi ai mei, chiar şi
pentru cei învăţaţi, conversaţia dinaintea urcării pe muntele Wu
era doar o dovadă „de bună-creştere”, care ducea în final la
stârnirea animalicei qi. Pe când acest tânăr şi frumos domn Teng
părea interesat doar să stea de vorbă. Fireşte, mă simţeam
măgulită de respectul lui pentru calităţile mele artistice, dar
chipul meu, trupul meu şi arta mea de a seduce – nu aprindeau
nicio scânteie în el? Hotărâtă să îl ispitesc, l-am invitat în camera
mea – poate că într-un mediu intim avea să se simtă mai în largul
lui.
După ce a admirat obiectele din camera mea, a arătat spre
pipa de pe perete.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, faima dumitale de
interpretă la pipa a ajuns şi la urechile mele. Îmi faci plăcerea de
a te asculta în seara aceasta?
Am dat jos instrumentul şi am început să-l acordez. După
aceea, am ridicat privirea şi i-am aruncat un zâmbet cochet.
— Domnule Teng, ce piesă aţi dori să ascultaţi?
— Ce spui de „Primăvara înflorită şi zăpada albă”?
Hotărâtă să-l încânt şi să-l cuceresc, am invocat toate fibrele
muzicale ale trupului meu şi le-am revărsat în piesa pe care am
interpretat-o. În timpul pasajelor lirice, ochii mei s-au aţintit
visători asupra mâinilor lui, în vreme ce mintea mea anticipa
gesturile cu care aveau să stârnească şi să-mi satisfacă dorinţele
trupului. Când am ajuns la un pasaj mai vioi, privirile mele au
început să dănţuiască precum licuricii, iar părul mi se unduia ca
nişte valuri întunecate, atrase de luna plină.
După ce am încheiat, mi-a zâmbit admirativ, dar nu mi-a
cerut altceva decât să cânt în continuare.
După ce am terminat de interpretat cea de-a treia piesă, m-a
invitat să iau loc lângă el pe pat. În sfârşit. Am oftat în sinea mea.
După preludiul muzical, era în sfârşit pregătit să îşi vâre tulpina
de jad pe poarta mea de aur? Spre consternarea mea însă, a
redeschis imediat discuţia despre arte. De data aceasta eu eram
cea cuprinsă de nelinişte, cea nerăbdătoare să-şi piardă sufletul.
I-am făcut câteva aluzii la faptul că mă plătea pe oră, dar nu a
părut să le acorde vreo atenţie.
După trei ore, când şi-a luat rămas-bun, noi tot nu făcusem
altceva, decât să stăm de vorbă şi să-i cânt la pipai
— Domnişoară Orhidee Preţioasă – stătea în dreptul uşii cu
un chip dureros de atrăgător în lumina caldă, gălbuie
— De multă vreme mi-am dorit să te cunosc.
Sunt atât de fericit că astăzi am avut în sfârşit ocazia de a o
face. Este o adevărată plăcere şi o onoare pentru mine. Am să
revin. Acum îţi doresc noapte bună.
Cu aceste vorbe şi-a luat rămas-bun, lăsând în sufletul meu
un gol care îmi zvâcnea în piept ca un clopot părăsit.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, a năvălit în camera mea Fang
Rong. S-a aşezat vizavi de mine şi mi-a studiat chipul de parcă m-
aş fi transformat peste noapte într-o prinţesă.
— Şi acum, frumoasa mea, povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat
azi-noapte.
Am sorbit din ceaiul meu amar.
— Mamă, e de nedescris.
Şi-a umezit buzele, mi-a aruncat o privire plină de înţeles şi a
exclamat:
— Yor!
Am sorbit din nou gânditoare din ceai, fără să scot o vorbă.
Mama şi-a reluat întrebările, de data aceasta însă cu
blândeţe.
— Serios, spune-mi, cum e? Ce ţi-a făcut?
— Ţi-am spus că e de nedescris.
— Dar încearcă măcar, încearcă.
Au urmat clipe lungi de tăcere. Mama părea să-şi fi pierdut
răbdarea.
 — Xiang Xiang, nu mă mai chinui, te rog. Te întreb încă o
dată: ce ţi-a făcut?
— Nimic.
— Ce înseamnă nimic?
Am lăsat ceaşca din mână.
— Nimic înseamnă nimic.
— Adică nu şi-a vârât tulpina de jad pe poarta ta de aur?
— Bineînţeles că nu. Nu mi-a sărutat buzele, nici măcar nu
mi-a atins mâinile.
Mama a făcut ochii mari.
— Dar a plătit aproape treizeci de bani de argint pentru tine!
Şi-a dat capul gras pe spate şi a părut să cadă pe gânduri,
apoi a spus repede:
— A, atunci înseamnă că i s-a ofilit arma de aur! Dar asta
înseamnă doar că nu-şi poate înălţa până la cer tulpina de jad şi
nu că nu-şi poate folosi cealaltă tulpină sau că nu-ţi poate cere
alte lucruri, pentru a-şi potoli focul pasiunii.
S-a oprit, părând şi mai gânditoare. Apoi a lătrat brusc,
făcându-mă să tresar:
— O, cerule, sigur e un spion!
— Mamă, ce tot spui? Ce să caute un spion într-un pavilion
turcoaz?
— Nu ştiu, poate a fost trimis de Templul Fericirii Supreme
sau de Pavilionul Florii Adormite, să vadă cum ne merg treburile.
Bănuiala mamei mi-a părut ridicolă, dar mi-am ţinut gura şi
am lăsat-o cu prostiile ei.
În cele din urmă a spus:
— Oricum, mi-a zis că sigur va reveni. Dacă nu-ţi stârneşte
norii, nu-i nimic – câtă vreme continuă să plătească treizeci de
bani de argint. Ha! Ha! Ha! E chiar mai bine aşa – îţi păstrezi
energia pentru şi mai mulţi clienţi.
O săptămână mai târziu, domnul Teng a revenit, aşa cum
promisese. De data aceasta purta un costum negru, cămaşă
neagră şi o cravată roz, evocându-mi imaginea unui lotus. Când
domnul Wu, profesorul meu de pictură, îmi arătase cum să pictez
flori de lotus, spusese:
— Această floare minunată creşte din noroi. Noi spunem
„crescută din murdărie, dar nepătată”. Ca oamenii care trăiesc
înconjuraţi de răutate, fără să-şi piardă însă puritatea.
Ştiam, desigur, că domnul Wu îmi spusese aceste vorbe
pentru a-mi reaminti că, deşi trăiam într-o casă de toleranţă, îmi
puteam păstra integritatea ca o fiinţă umană demnă de respect.
Să fi vrut domnul Teng să-mi transmită, prin înfăţişarea sa,
acelaşi mesaj?
De data aceasta l-am poftit de la bun început în camera mea.
Am servit ceai şi gustări şi am stat de vorbă. La fel ca prima dată,
am discutat aproape numai despre arte. Părea extrem de curios
să afle diverse detalii: de cât timp aveam nevoie pentru a picta un
peisaj, un tablou cu o pasăre şi o floare, portretul unei femei
frumoase? Care era stilul de caligrafie pe care îl preferam: stilul
sigiliilor, stilul semicursiv sau stilul cursiv ierbos?
Apoi m-a rugat să-i cânt o arie dintr-o operă Peking.
— Domnule Teng, pe care aţi dori să o ascultaţi?
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, orice provine din gura
dumitale mă va fermeca, alege ce doreşti.
— Bine, nu am uitat să-i arunc o privire cochetă, atunci am
să cânt un fragment din Jita.
Jita – Să aduci sacrificii turnului, este una dintre cele mai
dificile arii. Am început prin a medita, apoi mi-am lăsat privirea
să alunece – de la statueta lui Guan Yin aflată pe masa de altar,
la Floarea de Prun care fâlfâia din aripi, la munţii care se zăreau
pe geam în depărtare, pentru a zăbovi în final asupra ferestrelor
sufletului domnului Teng.
Chipul i s-a destins într-un zâmbet.
Am încercat să găsesc cea mai bună modalitate de a cânta
această piesă, care fusese cândva descrisă ca „ţipete la fel de
ascuţite precum cele ale gâştelor, înălţându-se spre cer, ecouri la
fel de joase ca ale greierului iarna, când se agaţă de pini”.
Dar vai, când am ajuns la versul „Nu ne vom mai întâlni
decât în vis”, în mintea mea a prins viaţă imaginea Perlei. Deşi m-
am străduit din răsputeri să le reţin, lacrimile mi s-au revărsat pe
obraji ca nişte fântâni arteziene.
Am înmărmurit. Unei curtezane nu-i este permis să-şi
dezvăluie adevăratele sentimente în faţa unui client! Preţ de o
clipă m-am simţit atât de speriată şi de umilită, încât nu am ştiut
ce să fac. Ceea ce nu se poate spune despre domnul Teng. S-a
ridicat de pe canapea, şi-a scos batista roz şi mi-a şters ochii.
După aceea m-a luat în braţe cu atâta blândeţe, parcă aş fi fost
un bibelou preţios de porţelan.
Îmi era atât de bine. Şi m-am gândit: sunt îndrăgostită.
 Simţindu-mă la adăpost şi căldură, lacrimile mi-au ţâşnit din
nou, ca apa după prăbuşirea digului. Ne-am privit în ochi timp de
o eternitate, până când mi-au secat lacrimile.
— Domnule Teng, doriţi să… vă servesc acum?
Nu-mi venea să cred că se încruntase!
Dar fruntea i s-a descreţit rapid, iar Teng îmi oferea acum un
zâmbet minunat.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, propun să mâncăm ceva
întâi. Sunt lihnit de foame.
Deşi nu ezitase decât preţ de o fracţiune de secundă, fusese
suficient pentru a-mi frânge inima.
Chiar prefera să guste mâncarea servită pe farfurie, în loc să-
mi guste poarta de aur? Nu-mi venea să cred! Mi-o trăgea prin
simplul fapt că nu voia să mi-o tragă! Dar atunci m-am gândit,
poate vrea să adune mai multă qi, ca să reziste mai mult.
Simţindu-mă mai veselă, am aranjat mâncărurile preparate de
mătuşica Ah Ping pe masa celor opt nemuritori şi am umplut
două cupe cu vin. Am mâncat, am băut şi am stat de vorbă în
atmosfera plăcută a camerei mele.
Muream de nerăbdare să aflu cine era – un învăţat, un
funcţionar guvernamental, un om de afaceri, un băiat de bani
gata. Dar ori de câte ori încercam să-l trag de limbă, evita cu
şiretenie să-mi răspundă la întrebări şi împingea discuţia înapoi
spre literatură şi arte.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă – mi-a aruncat o privire
pătrunzătoare, eşti foarte norocoasă să te fi născut cu o voce atât
de bună. Ştiu că exersezi din greu pentru a-ţi perfecţiona stilul.
Dar permite-mi, te rog, să-ţi fac câteva sugestii, ca să poţi cânta şi
mai bine.
— Sigur că da, domnule Teng.
Nu mă deranja comentariul lui critic, eram doar surprinsă,
pentru că era prima dată când un client îndrăznea aşa ceva.
A continuat:
— Când tragi aer în piept, condu-ţi respiraţia până jos, la
dantian. Apoi începe lent şi urcă. Nu uita yitui weijin – retrage-te
pentru a avansa. M-a privit cu intensitate, iar obrajii i se
coloraseră într-o nuanţă plăcută de roz. Îmi dai dreptate,
domnişoară Orhidee Preţioasă?
Am fost atât de impresionată, încât am rămas cu gura
căscată, fără să pot scoate o vorbă. A urmat o pauză lungă, după
care am spus:
— O, domnule Teng, mi-aţi putea fi profesor. De unde aţi
învăţat atâtea lucruri despre opera Peking?
— Mă copleşeşti cu laudele dumitale, domnişoară Orhidee
Preţioasă.
Şi-a băut vinul cu înghiţituri mici, apoi a aşezat cupa fără
niciun zgomot la loc.
— Sunt doar un admirator al operei Peking.
La naiba! Era la fel de greu să scoţi ceva de la el, ca din seiful
mamei.
Deşi eram dezamăgită de discreţia lui, felul rafinat în care se
eschiva îl făcea şi mai atrăgător.
Am continuat să stăm de vorbă. Iar eu am continuat să îl
servesc cu vin şi mâncare şi să-i arunc priviri dulci. Până când, în
cele din urmă, m-am săturat de toate discuţiile intelectuale.
Când a părut în sfârşit ameţit şi obosit, am profitat de ocazie
şi l-am întrebat:
— Domnule Teng, nu doriţi să ne retragem în pat acum?
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, a spus cu privirea
înceţoşată din pricina alcoolului, îmi pare rău, dar aş vrea să mă
duc acasă. Nu mă simt prea bine.
Era incredibil – mă refuza deja a doua oară! Ce era cu el?
Perla îmi spusese odată că ochii oricărui bărbat se dau peste cap
când miroase că poate face sex pe gratis, chiar dacă femeia
respectivă e doar o babă ciupită de vărsat, cu dinţii ca lopeţile. Pe
când bărbatul acesta plătise pentru mine, iar eu eram
considerată, dacă nu cea mai frumoasă, cel puţin una dintre cele
mai frumoase curtezane din Shanghai. Dar el nu părea deloc
interesat să exploreze cu tulpina lui de jad crăpătura mea de
cinabru. Era ceva în neregulă cu el… sau cu mine?
Mi-am ascuns nedumerirea şi am afişat un zâmbet în formă
de semilună.
— Atunci, domnule Teng, ar fi mai bine să rămâneţi aici.
— Nu-i nimic grav; cheamă-mi doar o ricşă.
— Dacă asta doriţi.
A dat din cap, privindu-mă cu pasiune.
Când l-am condus la uşă, Floare de Prun a rostit brusc:
— E bine, nu? Mai vrei?
Neştiind dacă să râd sau să plâng, mi-am aţintit privirea în
jos, spre picioare. Perla îmi spusese cândva că erau mari. Asta să
fi fost motivul pentru care domnului Teng îi pierise cheful?
După ce a plecat, m-am prăbuşit pe un scaun şi am oftat.
Dacă nu mă găsea atrăgătoare, de ce se mai întorsese? Poate era
timid, sau poate, aşa cum presupusese mama, nu-şi putea
încărca arma. Speram să nu fie aşa, pentru că era un bărbat atât
de arătos! Poate n-ar fi fost rău să prepar leacul învăţat de la
Perla, pentru ca data viitoare când avea să vină la mine, să nu-i
măresc doar tulpina de jad, ci s-o şi fac să se avânte până la cer!
Deşi nu se întâmplase nimic, nu reuşeam să-mi iau gândul
de la domnul Teng. Pentru o fată-floare, nimic nu era mai rău
decât ca un client să creadă că sunt îndrăgostită de altcineva. M-
am neliniştit, prin urmare, când oaspetele meu preferat, Înaltul
Stăpân Fung, a observat că ceva era în neregulă cu mine.
O dată, după ce am stârnit norii şi ploaia, m-a întrebat:
— Xiang Xiang, ce-i cu tine? Parcă eşti cu mintea în altă
parte.
Pentru că nu-mi puteam permite să-l jignesc, mi-am cerut
scuze şi am zâmbit cu gura până la urechi.
— A nu, Înalte Stăpân Fung! Cum aş putea fi cu mintea în
altă parte, când dumneavoastră vă aflaţi chiar aici, în faţa mea?
Câteva zile mai târziu, mama mi-a spus că domnul Teng mă
va vizita în seara aceea. În loc să prepar reţeta pentru mărirea
tulpinei de jad, am copiat nişte versuri ale celebrului poet al
dinastiei Tang, Wang Wei. Am aprins beţigaşe parfumate, am
meditat, iar apoi mi-am revărsat întreaga pasiune în caracterele
cursive:
Fasolea roşie creşte în sud
Când vine primăvara, câţi muguri vor răsări?
Îţi doresc să culegi atâţia, câţi îţi vor umple mâinile,
Pentru că aceste boabe au crescut în numele iubirii.
Mi-am amintit că, de fiecare dată când pleca în turneu cu
trupa lui de operă, Baba lua cu el un săculeţ plin cu aceste boabe
de fasole, doar un pic mai mari şi mai rotunde decât boabele de
orez. Când l-am întrebat de ce le poartă mereu cu el, mi-a
răspuns:
— Pentru că atunci când le privesc, mă gândesc la mama ta.
Mi-a explicat că aceste boabe roşii erau xiangsi dou – boabele
dorului. Xiangsi înseamnă şi „mi-e dor de tine”. Boabele de fasole
roşie au devenit, din acest motiv, darul preferat al celor
îndrăgostiţi.
 Domnul Teng a sosit punctual, la şapte şi jumătate seara. De
îndată ce ne-am aşezat pe canapeaua din camera mea, i-am dat
poezia. A privit-o vreme îndelungata fără să scoată o vorbă. Apoi a
început să recite cu glasul lui cristalin, ca al unui băiat:

Lângă apa lin curgătoare cresc sălciile verzi,

Ascult cântecul iubitei mele,
Soarele străluceşte la răsărit dar la apus plouă,
Deşi cerul e întunecat, razele soarelui străpung norii.
Ascultându-l, m-am simţit copleşită de fericire, dar şi de
tristeţe. Mi-am dat seama că, prin intermediul poeziei celebrului
poet al dinastiei Tang, Liu Yuxi, dorea să-mi spună că, deşi
puteam crede că nu simte nimic pentru mine, mă înşelam. Când
cerul se întunecă, iar pasiunea unui bărbat nu se face simţită,
sufletul femeii se întristează. Soarele însă / ’
reuşeşte să străpungă norii negri, aducându-i speranţă.
Însă acum îmi simţeam sufletul parcă ros de sute de furnici.
Ce anume voia să-mi transmită domnul Teng prin această poezie?
îmi doream să-şi fi exprimat sentimentele mai direct, în loc să
arate spre apus, când, de fapt, o lua spre răsărit.
Poate că sosise momentul să preiau iniţiativa, dacă voiam să-
mi limpezesc sentimentele tulburi. M-am dat mai aproape de el, i-
am luat mâna şi am început să i-o sărut. A suspinat de plăcere.
Îmboldită de reacţia sa, mi-am apropiat buzele de ale lui. În acea
clipă, limba i s-a strecurat în gura mea, ca un şarpe care se
întoarce în gaura lui. Cei doi şerpi s-au zbătut şi şi s-au
dezmierdat unul pe celălalt, s-au încolăcit şi s-au eliberat, s-au
atacat şi s-au retras. Mâinile mele se mişcau încolo şi-ncoace,
eliberându-mă de toate veşmintele, în afară de burtieră. Domnul
Teng îmi acoperea gura cu săruturi, iar mâinile lui, moi şi fine ca
mătasea, îmi învăluiau întregul trup.
După ce ne-am sărutat vreme de câteva incarnări, mi-am dat
brusc seama că era încă îmbrăcat. Cum îşi imagina că tulpina lui
de jad mi-ar putea stârni norii cu toate aceste obstacole? Am vrut
să-i deschei cămaşa, dar, spre surprinderea mea, mi-a prins
imediat mâna.
Teng a spus, cu nespus de multă tandreţe în glas:
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, întinde-te în pat şi
întoarce-te cu spatele; voi veni şi eu.
Suna ciudat ce îmi cerea, dar având în vedere că eram plătită
pentru asta, m-am conformat.
După ce m-am întins sub cuvertura de mătase, mi-am dat jos
şi burtiera. Mă simţeam excitată şi încântată, dar în acelaşi timp
neliniştită, când l-am auzit pe Teng stingând lumina, lăsându-şi
apoi hainele să cadă pe podea şi, în cele din urmă, tastându-şi
senzual, cu picioarele goale, calea spre mine…
Cu ochii închişi şi inima zvâcnind ca aripile unui pui ieşit din
găoace, îl aşteptam să-mi umple întreaga fiinţă cu dragoste şi
pasiune. S-a strecurat într-o clipă lângă mine. M-a îmbrăţişat
tandru, lipindu-şi trupul de spatele meu gol. Îl doream atât de
mult, încât am oftat. Dorinţa mi-a fost însă rapid potolită de o
senzaţie ciudată. Când s-a lipit mai strâns de mine, am simţit
ceva moale, care a cedat apăsării. Un gând mi-a trecut fulgerător
prin minte – bărbatul acesta avea sâni!
M-am aruncat pe partea cealaltă şi am tras cuvertura de pe
noi.
Dar el a tras-o la loc.
Am strigat.
— Cine sunteţi, domnul sau domnişoara Teng?!
Şi-a lipit un deget de buze.
— Şşşşt… domnişoară Orhidee Preţioasă, nu fi, te rog, atât
de înspăimântată – apoi mi-a şoptit la ureche: şi în fond, ce
importanţă are, dacă te iubesc?
După aceea mi-a pecetluit buzele cu gura lui – sau a ei.
Poate că Teng Xiong avea dreptate; ce importanţă avea? La
urma urmelor, eram plătită pentru a face orice era clienţilor pe
plac. Înţelegând acest adevăr, m-am simţit copleşită de un val de
tristeţe, care a stins şi ultima scânteie de pasiune din trupul meu.
Dar mâinile mele şi-au amintit care le era datoria şi au început să
pună în aplicare arta seducerii, până când clienta mea a început
să geamă, s-a zbătut, s-a lăsat învinsă şi, în final, s-a prăbuşit…
Am depăşit cu greu şocul pe care mi-l provocase Teng Xiong.
Nu mă afectase atât de mult că era femeie, cât faptul că mi se
năruise speranţa ca Teng să fie marea mea iubire, care mă va lua
de soţie şi mă va scăpa de prostituţie. Nu eram, desigur, atât de
naivă, încât să nu fi ştiut că unele femei preferă să iubească alte
femei. Perla îmi povestise despre Hong Nainai, o ming ji care
fusese părăsită de iubitul ei şi nu mai căutase de atunci înainte
decât compania femeilor. Ca „fată care lustruieşte oglinda”
atrăsese numeroase cliente. În China se folosiseră vreme de secole
oglinzi de bronz. Deoarece bronzul îşi pierde însă uşor luciul,
puteai vedea şi auzi, pe străzi şi pe alei, persoane specializate în
lustruirea oglinzilor, care strigau „Lustruim oglinzi! Lustruim
oglinzi!”. Foloseau o metodă simplă: aveau o oglindă groasă,
oglinda „mamă”, pe care o ungeau cu o substanţă uleioasă şi de
care frecau oglinda clientului, până când aceasta îşi recăpăta
luciul.
Perla zâmbise cu înţeles.
— Prin urmare, când două femei vor să facă sex, neavând
tulpini de jad, nu le rămâne altceva de făcut decât să-şi frece una
de alta părţile yin ale trupurilor, aşa cum freci două oglinzi plate.
Vorbise mai departe:
— Această Hong Nainai a devenit celebră ca soră lesbiană.
Pentru că ştia să joace rolul unui bărbat, având în acelaşi timp
toate avantajele unei femei. De aceea a fost numită „semilună
masculină, semilună feminină”.
Perla îmi făcuse cu ochiul.
— Se spune că era foarte îndemânatică la „descâlcitul
tăiţeilor alunecoşi”.
Teng Xiong era, în mod evident, o altă Hong Nainai, care nu
primea însă, ci dădea bani pentru lustruitul oglinzilor.
După ce secretul ei ieşise la lumină, Teng a început să mă
viziteze mai frecvent. De fiecare dată ne stârneam reciproc norii –
de vreme ce ei îi era imposibil să-şi reverse ploaia. Deşi nu poseda
o tulpină de jad, era şi ea, ca Hong Nainai, foarte pricepută să-mi
lustruiască oglinda. Plăcerea pe care o simţeam era limitată, dar o
preferam totuşi pe ea în a-mi lustrui oglinda, în locul acelor chou
nanren care îşi vârau tulpinile murdare pe poarta mea preţioasă.
Mă simţeam însă atrasă de felul ei de a fi – frumoasă, elegantă,
nonconformistă. De fiecare dată după ce făceam sex şi începeam
să mă îmbrac, îmi lua cu gesturi tandre veşmintele din mâini, le
aşeza la capul patului şi, goală şi ea, mă lua în braţe şi mă ţinea
până când adormeam împreună.
Trupul lui Teng Xiong era neted şi mlădios, ca al unei fete
tinere. Îmi plăcea să o privesc cum umblă prin cameră,
mângâindu-i din priviri curbura sânilor mici, stomacul uşor
rotunjit şi şoldurile înguste. Atunci încercam să mi-o imaginez cu
păr lung sau purtând o burtieră, cu trupul încorsetat de o robă
chinezească strâmtă sau îmbrăcată într-o rochie occidentală, cu
decolteu adânc. Mi-ar fi plăcut mai puţin – sau mai mult – ca
„femeie”?
În timpul uneia dintre vizitele ei, după ce tăcuserăm sex şi ne
aşezaserăm lângă fereastră sorbind din ceai, mi-a spus:
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, aş dori să-ţi mulţumesc
pentru că m-ai făcut de atâtea ori să mă simt bine, dar dacă încă
mai eşti dezamăgită de faptul că sunt femeie, te rog să-mi accepţi
scuzele.
Am rămas tăcută, pentru că pur şi simplu nu ştiam ce să
spun. Îmi plăcea compania ei, dar aveam încă sentimentul că
fusesem amăgită. Deşi îmi arăta mult mai multă tandreţe decât
oricare dintre bărbaţii împuţiţi, visul meu de a avea un viitor
fericit fusese distrus de lipsa tocmai acelui lucru pe care-l urâsem
atât de mult în trecut – a unei tulpini de jad!
Deşi sufletul meu se simţea de parcă gustase din cele mai
amare seminţe de lotus galben, chipul meu a afişat un zâmbet.
— Nu mai vorbiţi, vă rog, despre asta. E datoria mea să vă
servesc.
Chipul ei îmbujorat a pălit.
— Atâta tot înseamnă pentru tine? Nu simţi nimic mai mult
pentru mine?
Ce-ar putea fi mai mult de atât? am gândit, dar am spus:
— Bineînţeles că sunt foarte impresionată de cunoştinţele
dumneavoastră vaste din domeniul artelor şi de manierele
dumneavoastră elegante.
— Prea multe laude.
S-a încruntat, încercând parcă să găsească vorbele potrivite.
— Înainte de a veni la tine, am citit poezii dedicate ţie, dar şi
unele scrise de tine. Numele tău mi-a răsunat ca tunetul în urechi
şi îmi doream de multă vreme să te cunosc. Îţi poţi imagina, deci,
cât de încântată sunt că am reuşit să-mi împlinesc visul.
I-am răspuns din nou cu un zâmbet prefăcut.
— Prea multe laude, dom… încă nu ştiam dacă să mă
adresez cu „domnule” sau „domnişoară”.
— Te rog, spune-mi Teng Xiong, a zis ea. Domnişoară
Orhidee Preţioasă, trebuie să-ţi mărturisesc, şi-a golit dintr-o
sorbitură ceaşca de ceai – că te iubesc.
— Poftim?
— Te iubesc.
— Dar eu nu te pot iubi, am spus fără să stau pe gânduri.
Eşti femeie, ca mine!
 — Ba poţi.
M-a privit îndelung.
— Cel puţin, poţi încerca. Nu vreau să te jignesc, domnişoară
Orhidee Preţioasă. Dar dacă eşti în stare să satisfaci un boşorog
plin de riduri, cu pielea plină de pete, de ce nu ai putea iubi o
femeie frumoasă, tandră şi curtenitoare ca mine? La început ai
crezut oricum că sunt bărbat.
Poate că avea dreptate, de ce n-aş fi putut iubi o femeie? mi-
am zis, însă am întrebat:
— Dar… de ce nu-ţi plac bărbaţii?
— Dar ţie îţi plac?
Întrebarea ei m-a lăsat fără cuvinte. Era adevărat că nu-mi
plăcea aproape niciunul dintre bărbaţii care vizitau pavilionul.
Poate că „a plăcea” nici nu era cuvântul potrivit, pe unii dintre ei
îi uram chiar.
Am auzit din nou vocea lui Teng.
— Nu eşti de acord cu mine, că femeile – gândeşte-te doar la
sora ta, Perla – sunt mult mai rafinate decât bărbaţii?
’/
Ce ai prefera, să-ţi petreci timpul cu o femeie ca ea, sau cu
un bărbat ca Înaltul Stăpân Fung cel-plin-de-riduri?
Poate că mama avea până la urmă dreptate cu supoziţiile ei.
Era o spioană! Altfel cum să fi ştiut atâtea despre mine?
— De unde ai aflat de Perla şi de Înaltul Stăpân Fung?
M-ai urmărit?
— A, nu, bineînţeles că nu, a chicotit ea, nu aş face ceva atât
de dezgustător. Dar eşti o femeie foarte celebră. Oamenii sunt
interesaţi de orice lucru, cât de neînsemnat, despre tine.
Tu eşti zeiţa lor.
Nu m-am putut împiedica să mă simt măgulită.
— Dar Jad Stacojiu, nu e ea zeiţa lor?
Teng şi-a aruncat capul pe spate şi a râs, arătând la fel de
bine ca un bărbat adevărat.
— Ha, poate că Jad Stacojiu e venerată de oameni de afaceri
comuni, admiratorii tăi sunt, însă, învăţaţi, poeţi, artişti.
— Oamenii de afaceri comuni se numără şi printre clienţii
mei.
— Da, pentru că eşti arogantă şi ai un aer de superioritate
îngăduitoare, şi ei te doresc cu atât mai mult. În oraş sunt atâţia
poeţi-învăţaţi săraci, înnebuniţi după tine, dar care nu-şi pot
permite să plătească nici măcar pentru zece minute, în care să-ţi
adulmece parfumul natural. Norocul meu e că sunt bogată.
Mi-a luat mâna.
— Preţioasă Orhidee, vrei să fii iubita mea?
Am vrut să-mi retrag mâna, dar mi-am amintit că mă plătea
cu ora.
— Domnişoară Teng…
— Spune-mi, te rog, Teng Xiong.
— Teng Xiong, cred că… nu. Pentru că… nu te iubesc.
— Atunci am să revin, până când ai să mă iubeşti şi tu.
— De unde ştii că am să te iubesc?
— Pentru că sunt frumoasă, bogată şi mă port mai bine cu
tine decât toţi bărbaţii pe care i-ai întâlnit vreodată. Cei de teapa
Înaltului Stăpân Fung.
Am fost şocată să o aud rostind din nou numele lui Fung.
— Îl cunoşti?
Răspunsul ei a căzut ca o bombă.
— E soţul meu.
— Cum?
A sorbit din ceai.
— Am fost cea de-a patra lui concubină. Dar nu l-am mai
putut suporta şi atunci i-am furat banii şi am fugit. S-a întâmplat
acum câteva săptămâni, aşa că sunt sigură că acum mă caută
peste tot.
Mi-am acoperit gura cu mâna, de teamă să nu dau drumul
unui ţipăt care ar fi răsunat în toată încăperea. Am şoptit cu
răsuflarea tăiată:
— O, Cerule, atunci de ce ai venit încoace?
— Deoarece sunt dispusă să-mi risc viaţa pentru dragoste.
— Şi dacă dai nas în nas cu el?
— Nu voi da, îi cunosc programul. Lunea e ziua în care îşi
însoţeşte prima soţie la templu, să aducă ofrande, apoi rămâne
peste noapte la ea. Preţioasă Orhidee, sunt o persoană foarte
precaută. Timp de doi ani de zile mi-am pus fuga la cale. În afară
de asta, chiar dacă am da nas în nas aici, nu i-ar trece nici prin
ruptul capului că eu, un bărbat cu un alt nume, sunt concubina
lui. S-a oprit, apoi a continuat:
— Locul aparent cel mai periculos este uneori cel mai sigur.
Am sorbit zgomotos din ceai, iar lichidul fierbinte mi-a ars
cerul gurii.
 — Şi acum ce ai de gând şi unde te-ai ascuns?
— După cum ştii, mi-am schimbat numele şi înfăţişarea. Am
o grămadă de bani, astfel încât îmi pot permite să stau la hotel.
Planul meu e să plec la Peking, să mă alătur unei trupe feminine
de operă Peking. Voi juca, desigur, roluri de bărbaţi. Am fost
cântăreaţă de operă, înainte de a mă căsători cu Fung.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— De aceea am venit la tine, Preţioasă Orhidee. Vreau să
fugim împreună la Peking.
Vorbele ei mi-au făcut inima să tresare în piept. Dacă aş fi
plecat la Peking, aş fi putut să o caut pe mama! Am sorbit
zgomotos din ceai, încercând, năucită, să înţeleg întorsăturile
neaşteptate pe care le ia viaţa.
— Lasă-mă să-mi revin întâi şi acordă-mi, te rog, timp de
gândire.
— Sigur că da. S-a uitat la ceasul de buzunar din aur, pe
care abia acum l-am recunoscut ca aparţinând Înaltului Stăpân
Fung.
— Am să revin săptămâna viitoare, dar mai mult de-atât nu
mai pot aştepta. Bătrânul Fung mă caută deja peste tot.
— Dar nu ţi-a pomenit niciodată numele.
— Bineînţeles că nu. Crezi că se va apuca să povestească
lumii întregi despre concubina lui, care i-a furat banii şi şi-a luat
tălpăşiţa? Mai degrabă şi-ar trage un glonţ în cap, decât să se facă
de râs!
Am tăcut amândouă, apoi am întrebat:
— Cu ce se ocupă?
— Ceva ilegal. Îmi pare rău, Preţioasă Orhidee, chiar nu am
chef să intru în amănunte. În afară de asta, e o persoană foarte
ascunsă. Nu-i place să vorbească despre afacerile lui. Dar – s-a
oprit şi m-a privit intens – îi place să vorbească despre tine.
— Despre mine?
— Da, se laudă mereu cu frumuseţea şi talentele tale. O dată,
când era beat, a spus chiar că se gândeşte serios să te ia acasă,
ca a cincea concubină.
Teng Xiong a continuat:
— Asta mi-a stârnit curiozitatea de a te vedea. Voiam să-mi
cunosc rivala. Dar ca şi el, am fost şi eu vrăjită de tine.
Eram atât de şocată, încât rămăsesem fără cuvinte, în cele
din urmă am întrebat:
 — Teng Xiong, nu ţi-e teamă că Fung te va pedepsi sau
chiar… te va ucide?
— Ba sigur că da. Dar am luat-o deja pe un drum fără
întoarcere.
Mi-a luat mâna.
— O singură dată am să mai vin aici. Vino, te rog, cu mine.
Mă voi deghiza în continuare în bărbat, astfel vom putea călători
ca soţ şi soţie.
Pusese deja totul la cale, de parcă mi-aş fi dat deja acordul!
— Nu ţi-e teamă că… te voi… trăda?
Spre surprinderea mea, a râs.
— O, nu, Preţioasă Orhidee, absolut deloc.
— Cum poţi fi atât de sigură?
— Mă pricep la fizionomii. Nu ai putea ucide nici măcar un
şoarece.

23
Fuga

ouă săptămâni mai târziu, mi-am luat qin-ul şi câteva lucruri

personale şi am fugit din pavilion împreună cu Teng Xiong.
Singurul lucru pe care l-am regretat a fost că nu-mi luasem
rămas-bun de la mătuşica Ah Ping şi Luna de Primăvară.
— Vrei să ne pui planul în pericol, pentru o vorbă de rămas-
bun? m-a avertizat Teng Xiong. Nimeni nu trebuie să ştie despre
fuga noastră. Nu ai voie să te încrezi nici în propria ta umbră!
Nu mi-am luat la revedere decât de la Floarea de Prun. Am
aşezat-o pe umărul meu şi m-am rugat să renaştem ca surori
într-o viaţă viitoare. Şi-a înclinat căpşorul şi a cloncănit:
— Îţi doresc să faci o grămadă de bani!
Am părăsit pavilionul împreună cu Teng Xiong, pretinzând că
ies să-mi însoţesc clientul. Ne gătiserăm amândouă pentru o
seară în oraş, ea îmbrăcase un costum indigo şi o cravată
portocalie de mătase, eu o robă purpurie de mătase cu flori roşii şi
aurii. Teng Xiong alesese o seară de sâmbătă, pentru că atunci
era în pavilion cea mai mare agitaţie, ceea ce însemna că vom fi
mai puţin sever supravegheate. După o oră am ajuns la un
restaurant elegant din apropierea râului Huangpu, unde se
puteau rezerva separeuri. Teng le-a strecurat bani tuturor celor
care au venit să ne întâmpine – chelnerilor, chelneriţelor,
ospătarului-şef, până şi unui servitor şi unei slujnice. După ce a
terminat de împărţit bacşişuri, am fost conduse în cel mai scump
separeu, ale cărui ferestre dădeau spre râu. Cele două gărzi de la
pavilion au rămas postate în faţa uşii.
Pe fereastră vedeam lumini reflectându-se în undele negre ale
apei, sclipind ca nişte ochi iscoditori. În preajma marilor vapoare
comerciale erau ancorate câteva bărci de agrement, viu colorate.
De acolo răzbăteau până la noi glasurile femeilor care cântau
acompaniindu-se la pipa. Dacă aveam noroc, urma să fiu şi eu,
din noaptea aceea, o femeie liberă. Dar surorile care se aflau în
bărci – aveau să reuşească vreodată să întindă pânzele şi să
părăsească această lume plutitoare a senzualităţii?
Glasul limpede şi tandru al lui Teng Xiong a răsunat lângă
urechea mea, trezindu-mă din reverie.
— Preţioasă Orhidee, doreşti să mănânci ceva deosebit astă-
seară?
Simţeam cum inima îmi zvâcneşte în piept.
— Comandă ce vrei tu. Nu am nicio preferinţă.
A făcut semn ospătarului-şef şi a comandat patru sticle din
cel mai scump vin şi un meniu compus din zece feluri de
mâncare.
— Teng Xiong, i-am şoptit atingând-o cu cotul, ajunge pentru
o duzină de oameni!
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare şi a continuat să
comande – trei feluri de ceai parfumat: Bodhisattva de Fier,
Fântâna Dragonului, Nori şi Ceaţă, precum şi patru pipe de apă.
Ospătarul-şef a ieşit şi a revenit însoţit de două chelneriţe care au
început să aranjeze gustări variate pe masa noastră.
— Domnule Teng, ospătarul a rânjit servil – aceste gustări vă
sunt oferite în semn de respect din partea casei. Cu aceste
cuvinte, cei trei au făcut plecăciuni adânci dinaintea noastră şi s-
au retras.
Purtarea ei extravagantă mă deranja, dar Teng Xiong se făcea
că nu bagă de seamă. A luat ceainicul şi ne-a umplut ceştile; apoi
a ciocnit cu mine:
— Preţioasă Orhidee, să bem pentru reuşita noastră.
Cu inima bătându-mi ca o darabană, am întrebat:
— Teng Xiong, eşti sigură că vom reuşi?
— Întotdeauna pun lucrurile la cale cu foarte mare grijă. Ai
încredere în mine.
Gustam tăcute din mâncărurile aduse, când ospătarul-şef şi
cele două chelneriţe au revenit cu şi mai multe. După ce toată
masa fusese acoperită cu mâncăruri, spre surprinderea mea, Teng
Xiong l-a rugat, pe ospătarul-şef să invite gărzile să ni se alăture.
— Voi achita nota de plată acum. După aceea, vrem să nu
fim deranjaţi de nimeni.
I-am şoptit la ureche:
— Teng Xiong, ţi-ai pierdut minţile?
— Sigur că da, domnule Teng, ospătarul ne-a privit cu
înţeles, am priceput.
Credea, probabil, că Teng voia să rămânem singuri pentru o
orgie în patru!
După ce ospătarul-şef a luat banii şi şi-a târât dosul teşit
afară din încăpere, s-au ivit în cadrul uşii două chipuri care
rânjeau. Teng Xiong le-a zâmbit şi ea, făcându-le semn să se
aşeze lângă noi. După ce au luat loc, le-a umplut paharele cu vin
şi a stivuit mâncare pe farfuriile lor.
— Munca voastră e cu siguranţă foarte grea. În semn de
recunoştinţă, acceptaţi, vă rog, aceste pahare cu vin.
Şi-a ridicat paharul şi a închinat în cinstea lor, făcându-mi
semn să fac şi eu la fel.
— Vă rog să vă destindeţi şi să serviţi din aceste mâncăruri.
Două perechi de ochi injectaţi se holbau înfometate şi lacome
de pe cele două feţe bădărane. Două perechi de beţigaşe s-au
năpustit asupra mâncărurilor, lăsând pe faţa de masă albă urme
de sos care semănau cu scrisul unui beţivan.
Aceleaşi mâini pline de bătături, care loviseră neîndurătoare
cu biciul sau strânseseră gâtul vreunei surori, ştergeau acum guri
unsuroase.
Mi-am oprit cu greu tremuratul mâinilor şi am început să iau
parte la discuţia – găunoasă şi vulgară – despre „vânt şi lună”, pe
care o purta Teng Xiong. I-am permis chiar unei gărzi să-mi
atingă „din întâmplare” sânul cu mâna, pe când se întindea după
cea mai mare bucată de carne grasă de pe platou. Conversaţia
vulgară a continuat o vreme, apoi i-am întreţinut pe cei doi cu
cântece şi jocul degetelor. Cu feţele aprinse, privirile înceţoşate şi
buzele unsuroase, cele două gărzi păreau mai fericite ca oricând.
La îndemnul lui Teng, dar plină de repulsie, mi-am luat qin-ul şi
am început să cânt. În timp ce degetele mele dansau deasupra
elegantului instrument, gărzile îşi udau, printre înjurături,
gâtlejurile cu vin şi trăgeau nesăţioase din pipe – „Băga-mi-aş,
cum a ajuns fufa aia atât de bogată? Cum, mama mă-sii, i-a tras
lu’ fiică-sa nişte ţâţe aşa imense?”.
Încăperea se umpluse de fum, care plutea ameninţător în aer.
Mă străduiam din răsputeri să-mi păstrez zâmbetul provocator şi
glasul ridicat, în timp ce degetele mele ca o stripteuză – alunecau,
se legănau, se scufundau şi dansau deasupra veneratului
instrument. Deşi mă simţeam oarecum vinovată pentru faptul că
interpretam în faţa unui public atât de vulgar, cel puţin nu-mi
încălcăm promisiunea făcută în mod solemn Perlei – de a nu
cânta la cjin pentru bani.
În timp ce degetele mele îşi făceau numărul de „striptease”,
Teng continua să umple farfuriile gărzilor cu mâncare şi paharele
lor cu lichidul auriu şi catifelat.
Trecuse de miezul nopţii, iar cei doi bărbaţi, beţi criţă,
zăceau, în sfârşit, laţi pe masă, ca două mormane de noroi. Era
limpede că nimic nu i-ar mai fi putut trezi. Atunci Teng Xiong m-a
rugat să mă schimb într-o bluză şi nişte pantaloni largi, să-mi iau
qin-ul şi să-mi strâng lucrurile. După ce ne-am asigurat că nu ne
urmărea nimeni, nici măcar o stafie, ne-am strecurat fără zgomot
pe una dintre ieşirile din spate, am chemat o ricşă şi ne-am dus
direct la Gara de Nord.
După câteva ore, trenul nostru a intrat în gara din Nanking.
Ne-am dus pe jos până la debarcader, am luat feribotul spre
Pukou şi ne-am urcat în expresul de Peking. Legănată de
mişcările blânde ale trenului şi epuizată de evenimentele serii, am
căzut într-un somn fără vise. Când m-am trezit în compartimentul
nostru de clasa întâi, eram strâns ţinută în braţe de Teng Xiong.
M-a sărutat tandru pe frunte.
— Preţioasă Orhidee, ai dormit bine?
Capul îmi zvâcnea de durere.
— Unde suntem? Unde sunt gărzile?
M-a strâns şi mai tare în braţe.
— Preţioasă Orhidee. Suntem în siguranţă. La Peking.
— Eşti sigură?
— Da.
I-am cercetat chipul prin ceaţa dimineţii, apoi mi-am îngropat
faţa la pieptul ei, ca să nu-mi să vadă lacrimile.
Dacă Teng Xiong ar fi fost un bărbat adevărat!
 — Preţioasă Orhidee, a spus drăgăstos, netezindu-mi părul.
Să nu adormi la loc. Trebuie să coborâm.
Hamalul a luat qin-ul, am străbătut gara din Peking şi am
luat un taxi. Teng Xiong i-a spus şoferului să ne ducă la Grand
Fortune Hotel, din apropierea Templului Cerului. În timpul
scurtei călătorii, mi-am întins gâtul, cuprinzând cu privirea acest
oraş necunoscut – bărbaţi cu feţe palide, care se târau greoi în
speluncile unde se fuma opiu; restaurante care ofereau
specialităţi precum supă de broască-ţestoasă, de şarpe sau de
corn de antilopă; un bărbat care cânta la o vioară cu două coarde,
alături de un acrobat contorsionat. În timp ce maşina trecea pe
numeroasele alei înguste, pe care se aliniau case cu un singur
nivel, apărate de ziduri înalte, mi-am întins şi mai mult gâtul, în
spatele unei porţi semeţe, în loc să zăresc o grădină, am văzut un
zid înalt.
I-am arătat lui Teng Xiong.
— De ce e un zid în spatele porţii?
A zâmbit.
— A, nu ştii, Preţioasă Orhidee? E celebrul zid al stafiilor
— Împiedică stafiile să între în casă. Stafiile nu pot ocoli
obstacole; nu înaintează decât în linie dreaptă.
Mi-am amintit însă că Perla îmi spusese contrariul – îmi
vorbise despre căile ocolite. Poate pentru că cei care se află încă în
lumea yang trebuie să parcurgă căile întortocheate ale vieţii, în
vreme ce lumea unei stafii este mai simplă. În câteva minute am
ajuns la hotel, ne-am înregistrat, ne-am dus în cameră şi ne-am
îndreptat direct spre pat – pentru a dormi.
Când ne-am trezit, se făcuse deja după-amiază. Eram
odihnită şi mi-era o foame de lup. Ne-am îmbăiat rapid şi ne-am
schimbat, apoi am ieşit să mâncăm într-un mic restaurant. Eu
am înfulecat tăiţei cu carne de vită, plăcinte cu carne de porc şi
am băut ceai Oolong fierbinte, în vreme ce Teng Xiong gusta fără
poftă din mâncarea ei, privindu-mă cu afecţiunea unei mame şi
tandreţea unui soţ.
I-am susţinut privirea o vreme.
— Teng Xiong, nu ţi-e foame?
A zâmbit.
— Frumuseţea ta e festinul meu.
După masă, ne-am cumpărat haine şi alte lucruri necesare,
apoi ne-am întors la hotel. Teng Xiong a propus să ne întindem
din nou în pat – de data aceasta însă, pentru a ne lustrui
oglinzile. Am oftat în sinea mea, amintindu-mi proverbele chineze:
„Un stomac plin îndeamnă la promiscuitate” şi „E în firea omului
să mănânce şi să facă sex.”
Dacă aş fi avut de ales, nu aş fi făcut sex cu o femeie, dar mă
simţeam recunoscătoare faţă de Teng Xiong şi astfel obligată să-i
fiu pe plac. În afară de asta, dacă tot trebuia să fac sex, atunci
preferam o femeie cultivată şi frumoasă, în locul unui chou
nanren!
Prin urmare mi-am pus din nou în practică, de data aceasta
de bunăvoie, priceperea în arta erotismului. Teng Xiong s-a lăsat
curând învinsă de armele seducerii – ochi electrizanţi, buze
arzând, o limbă lacomă şi mâini mângâietoare. A gemut şi s-a
zvârcolit, şi-a curbat şi şi-a unduit trupul, până când s-a prăbuşit
lângă mine.
Lui Teng Xiong îi plăcea atât de mult să facem sex, încât am
sfârşit prin a petrece două zile întregi în camera de hotel, fără
măcar să ne îmbrăcăm! Abia când partea yin a trupului meu s-a
inflamat, a acceptat să ne oprim.
Nemaiputând, deocamdată, să facem sex, am început în
sfârşit să stăm de vorbă despre cum aveam să găsim trupa
feminină de operă Peking şi pe mama. Teng Xiong era
nerăbdătoare să se alăture trupei, dar eu am insistat să o căutăm
întâi pe mama. A cedat în cele din urmă, din dragoste.
Teng Xiong mi-a spus că avea suficienţi bani ca să ne putem
destinde şi plimba prin Peking, înainte de a porni la drum, eu nu
aveam însă dispoziţia necesară unui tur al oraşului sau oricărei
alte forme de distracţie. Singura mea dorinţă era de a o căuta pe
mama, mânată nu doar de dragoste, ci şi de amărăciune: voiam
să o întreb de ce nu-mi scrisese niciun rând în toţi aceşti ani.
Cum putea fi atât de lipsită de suflet, încât să-şi uite propria
fiică?
În a treia zi de la sosirea în Peking, ne-am trezit la ora zece.
Ne-am grăbit să mâncăm, să ne îmbrăcăm şi să ne facem
bagajele, apoi am pornit spre muntele Taiyi, situat la sud-vest de
Peking. Cu mai bine de opt ani în urmă, când îmi luasem rămas-
bun de la mama, îmi spusese că intenţiona să se stabilească într-
un templu de pe acest munte. De vreme ce nu primisem nicio
scrisoare de la ea, nu aveam nici cea mai mică idee unde s-ar fi
putut afla. M-am gândit să încep cu templul situat la cea mai
mică altitudine şi apoi să urc spre vârf, întrebând orice călugăr
sau călugăriţă care îmi ieşea în cale dacă auziseră vreodată de ea.
A fost o călătorie lungă şi dificilă. Când am ajuns la muntele
Taiyi, era deja după-amiaza târziu. Aerul toamnei era blând şi
răcoros. Luna palidă, aşezată pe un vârf îndepărtat de munte, ne
urmărea bănuitoare fiecare mişcare. Primul templu la care am
ajuns a fost mănăstirea Norul Parfumat. Teng Xiong a observat
prima cornişele răsucite, care se iveau din frunzişul des. A oprit
hamalii, i-a plătit, m-a ajutat să cobor din palanchin şi m-a
condus spre poartă. Am lovit cu blândeţe ciocănaşul în forma
unui cap de leu, conştiente fiind că acesta era un sanctuar
destinat celor care nu doreau să fie deranjaţi de treburi lumeşti.
Uşa s-a deschis cu un suspin, dezvăluind chipul rotund şi
capul ras al unui bărbat tânăr. Văzând că era un templu mic
— Ceea ce însemna că nu trebuia să urmăm un protocol
complicat – am întrebat fără ocolişuri dacă îl putem vedea pe
abate.
Tânărul călugăr ne-a spus să aşteptăm şi s-a îndepărtat în
grabă. O clipă mai târziu stătea din nou în faţa noastră.
— Domnule şi domnişoară, abatele nostru vă invită în sala de
primire. Vă rog, urmaţi-mă.
Slab, îmbrăcat într-o rasă gri, abatele avea în jur de şaptezeci
de ani şi înfăţişarea unui înţelept. Ne aştepta deja în capătul
curţii. Lumina lunii se reflecta pe capul lui ca o oglindă.
Înainte de a o putea împiedica, Teng Xiong ne-a şi prezentat
drept soţ şi soţie.
Abatele a zâmbit, zornăind în mână un şirag de mărgele
mala, împodobit cu un ciucur lung.
— Bun venit în templul nostru modest, domnule şi doamnă
Teng.
— Putem avea onoarea de a afla numele abatelui?
Am fost bucuroasă că Teng îl întrebase într-un mod cât mai
politicos cu putinţă.
— Numele meu Dharma este Nor Plutitor.
Maestrul Nor Plutitor ne-a condus în sala de primire. După ce
am luat loc pe scaunele din lemn, l-a rugat pe tânărul călugăr să
ne aducă ceai şi gustări.
Am sorbit ceaiul parfumat şi am ronţăit nuci, fructe şi
plăcinţele vegetariene, în timp ce stăteam de vorbă. Teng Xiong i-a
relatat istoria noastră – inventată, desigur. Iubita mea lesbiană s-
a transformat într-un negustor, iar eu eram mama celor trei copii
ai săi. M-am simţit puţin vinovată pentru această minciună, nu
pentru că aş fi fost virtuoasă şi onestă, ci pentru că soţul meu
arăta atât de virtuos şi onest în faţa acestui călugăr respectabil,
căruia îi turna minciuni! în cele din urmă, după şi mai multe
minciuni şi o conversaţie politicoasă, am adus în discuţie cel mai
important subiect – mama – şi l-am întrebat pe abate dacă avea
habar pe unde s-ar fi putut afla.
— Mi-e teamă că va fi foarte dificil, doamnă Teng.
M-a privit gânditor.
— Risipite pe acest munte se află mai bine de o sută de
temple…
Am fost şocată să-i aud vorbele.
— Atât de multe?
A dat din cap.
— Nu aveţi niciun indiciu, unde s-ar putea afla mama
dumneavoastră?
— Nu.
Am scuturat abătută din cap.
— Nu am ştiut că aici sunt atât de multe temple.
Mai rău de atât, era posibil ca mama să se fi mutat în altă
parte – sau chiar să fi murit. Călugărului nu i-am mărturisit,
însă, temerile mele.
— În afară de asta, a zis el sorbind încet din ceai, dacă s-a
călugărit, înseamnă că şi-a luat un nume Dharma – Colb
Purificator, Lumină Clarificatoare, Chip Milostiv. Care e numele
Dharma al mamei dumneavoastră?
— Habar n-am, am spus pe nerăsuflate, apoi am roşit,
simţindu-mă ridicolă şi lipsită de dragoste maternă.
— Dacă nu cunoaşteţi numele Dharma al mamei
dumneavoastră, va fi extrem de dificil să o găsiţi. Care e numele ei
profan?
— Su Meifang.
Mireasmă Frumoasă. Brusc mi-am dat seama cât de bine i se
potrivea acest nume. Oare rămăsese frumoasă şi înmiresmată,
după ce se călugărise?
— Atunci aş putea să mă interesez, dacă nu cunoaşte cineva
o călugăriţă care s-a numit înainte Su Meifang.
— V-aţi putea interesa chiar acum?
Am simţit cum mă trage cineva de mânecă. Teng Xiong mi-a
şoptit la ureche.
— Preţioasă Orhidee, linişteşte-te, permite-i, te rog, abatelui
să decidă singur cum şi când se va interesa.
Am afişat un zâmbet, dar nu pe cel mai minunat de care
eram în stare, căci pe acela îl păstram pentru clienţii mei barosani
şi desfrânaţi, nu pentru un bătrân călugăr celibatar.
— Vă rog să-mi iertaţi lipsa de politeţe, Maestre Nor Plutitor.
Călugărul se uita pe fereastră, admirând luna, apoi s-a întors
spre noi.
— S-a făcut deja târziu. Va sfătuiesc să rămâneţi peste
noapte aici, să serviţi o cină caldă şi apoi să vă odihniţi. Mâine
puteţi merge la templul numit Floarea Dharmei, unde să spuneţi
că aţi fost trimişi de mine să-l vedeţi pe abate, Maestrul Călătoria
Inimii. Are nouăzeci şi cinci de ani şi trăieşte de o veşnicie pe
acest munte, astfel încât e persoana cea mai potrivită să vă ajute.
Floarea Dharmei se află la o distanţă de doar cincisprezece
kilometri de noi. Puteţi merge pe jos, dacă vreţi, sau puteţi
închiria palanchine.
Teng Xiong şi eu ne-am apropiat mâinile şi am făcut
plecăciuni adânci.
Am spus:
— Vă mulţumim pentru bunătatea dumneavoastră, Maestre
Nor Plutitor.
Pe chipul lui Teng Xiong s-a ivit un zâmbet fermecător.
— Maestre, am dori să vă arătăm recunoştinţa noastră, ne
permiteţi să donăm puţin ulei parfumat?
Am fost bucuroasă că Teng Xiong folosise acest eufemism
pentru ofrandele băneşti.
Maestrul ne-a răspuns zâmbind şi îndreptând un deget
iluminat spre Cutia Strângerii de Răplăţi. După aceea l-a trimis pe
tânărul călugăr să-l roage pe bucătar să pregătească cina pentru
doi oaspeţi.
La scurt timp după plecarea abatelui, călugărul s-a întors şi
ne-a condus în Bucătăria înmiresmată. Rareori am avut ocazia de
a gusta ceva atât de simplu şi cu toate acestea atât de delicios,
precum acea cină vegetariană modestă. De când devenisem
celebră, fusesem hrănită cu felurite mâncăruri consistente pe
bază de carne. Degeaba mă văităm că mi-e stomacul prea plin,
clienţii mei stivuiau netulburaţi bucăţi mari de carne pe farfuria
mea şi îmi turnau o cupă de vin după alta. Nu-i puteam refuza,
nu doar pentru că era nepoliticos să refuzi o persoană bine
intenţionată, ci şi pentru că era o prostie. „Nu” este cuvântul
interzis într-un pavilion turcoaz.
În seara aceea mă uitam la ciuperci, tofu, muguri de bambus
şi taro24 şi simţeam cum mi se înmoaie inima. Nu văzusem
niciodată mâncăruri care să fie oferite mesenilor cu atâta bucurie,
pentru ca noi să rămânem, după cum spunea mama, nu doar în
viaţă şi sănătoşi, ci şi virtuoşi.
Mamei nu-i plăcuse niciodată carnea. Obişnuia să spună:
„Nu adaug decât un strop de carne, pentru a îmbogăţi aroma
legumelor”. Iar în fiecare lună a anului lunar, în prima şi cea de-a
cincisprezecea zi, gătea doar mâncăruri vegetariene, „pentru a ne
purifica trupul şi spiritul”. Imagini ale familiei mele, adunate în
jurul mesei pentru a savura mâncărurile simple, dar delicioase
pregătite de mama, mi-au venit în minte. Mama se temuse că,
dacă nu mă lăsa să plec cu Fang Rong, nu voi avea nici măcar o
fiertură rece de orez cu care să-mi umplu stomacul. În locul
fierturii de orez, eu fusesem ghiftuită cu cele mai consistente
mâncăruri. Am zâmbit, gândindu-mă la ironia sorţii.
Beţigaşele lui Teng Xiong au rămas suspendate în aer.
— Preţioasă Orhidee, am făcut ceva caraghios?
— O, nu, nu din cauza ta zâmbesc. I-am povestit despre
temerea mamei, fără să-i dezvălui însă mai mult decât era necesar
din povestea vieţii mele.
Mi-a atins obrazul.
— Îmi pare atât de rău, Preţioasă Orhidee. Dar de-acum
înainte nu vei mai fi niciodată tristă, pentru că eu te voi face
fericită.
Mi s-a părut că vrea să mai adauge ceva, dar s-a răzgândit.
Eram convinsă că ardea de nerăbdare să afle mai multe
despre trecutul meu, dar îşi dădea seama că nu era momentul
potrivit să mă tragă de limbă. Am tăcut amândouă stânjenite şi
am continuat să ne umplem gurile cu orez. În bucătărie se făcuse
linişte. Singurele zgomote, în afara beţigaşelor care ţăcăneau şi a
gurilor care plescăiau, veneau de afară – insectele zumzăiau,
frunzele foşneau, din când în când lătra în depărtare un câine.
Vântul toamnei şuiera printre frunze, „Xa, Xa”, de parcă m-ar fi
strigat pe nume: „Xiang Xiang! Xiang Xiang!”.
24
Taro este un tubercul cu coajă groasă, de culoare maro, cu miez cărnos, deschis la
culoare şi cu gust dulceag.
 Mi-am întins gâtul, pentru a asculta mai bine. Mi-am amintit
cum, în copilărie, când mă avântam prea sus cu leagănul, dornică
de a vedea mai bine lumea, sau când ieşeam din raza de vedere a
părinţilor mei, sărind printre pietre sau oprindu-mă fascinată
asupra unui obiect găsit, îi auzeam chemându-mă „Xiang Xiang!
Xiang Xiang!”. Vocile lor se răspândeau în mii de direcţii şi
deveneau insistente într-un mod afectuos. În loc să răspund
imediat chemărilor, mă opream şi ascultam nemişcată, savurând
îngrijorarea lor. Oriunde mă aflam – pe o stradă dosnică, într-o
curte, la piaţa din vecinătate – îmi doream să pot îngheţa în
eternitate dragostea părinţilor mei. Oare frunzele acestea mă
chemau acum în numele mamei mele de multă vreme dispărute
sau al tatălui meu de multă vreme mort? Lacrimile mi se
rostogoleau pe obraji, iar în gură ţineam nemestecat un mugure
de bambus.
— Preţioasă Orhidee? m-a întrebat Teng Xiong, cu glasul
blând şi privirea neliniştită, exact ca părinţii mei.
Am scuturat din cap şi am înghiţit mugurele de bambus.
Teng Xiong s-a apropiat de mine şi m-a luat în braţe.
De data aceasta, când şi-a lipit buzele de ale mele, mi-am
strecurat limba în gura ei. Nu eram sigură că ceea ce simţeam era
iubire, dar era în mod cert recunoştinţă.
După câteva clipe a reapărut tânărul călugăr. Văzând că
terminasem de mâncat, ne-a făcut un semn tăcut să-l urmăm.
După ce am ieşit în curte, ne-a condus de-a lungul unei poteci
până la o clădire scundă aflată lângă templu. Teng a deschis uşa
şi am văzut că modestele noastre bagaje fuseseră deja aduse în
încăperea lipsită de orice ornament. De îndată ce tânărul călugăr
a ieşit, iar noi ne-am aşezat, am simţit cum mă cuprinde un val
de îngrijorare în legătură cu mama şi posibilitatea de a o găsi.
Pentru a-mi alunga teama, am scos qin-ul din husa de brocart şi
am început să-l acordez. Teng Xiong a rămas tăcută, odihnindu-şi
mulţumită privirea asupra mea.
După ce am acordat instrumentul, am început să cânt
„Frunze de copaci-umbrelă dansând în vântul de toamnă”.
Degetul mijlociu al mâinii mele stângi se odihnea pe marginea
cutiei de rezonanţă. Am închis ochii pe jumătate pentru a medita.
După aceea am început să ciupesc corzile de mătase cu mâna
dreaptă, în vreme ce degetele mâinii stângi le atingeau cu
delicateţea unor petale care plutesc pe un pârâiaş. Mica încăpere
goală a fost într-o clipă inundată de murmurul dulce-amar al qin-
ului. Mângâiată de sunetele blânde ale instrumentului, nu m-am
mai întrebat dacă sunt fericită sau nu; eram doar bucuroasă că
trăiesc şi sunt liberă. Câtă vreme am cântat, cărările întortocheate
pe care le desenau degetele mele, tresăririle şi răsucirile lor m-au
dus cu gândul la liniile vieţii – cărări întortocheate, suişuri şi
coborâşuri. Frunzele de copaci-umbrelă au continuat să danseze
în vântul de toamnă, în aerul liniştit şi melancolic, înainte de a
cădea în cele din urmă pe pământ…
A doua zi, dis-de-dimineaţă, tânărul călugăr a intrat în
camera noastră şi ne-a invitat să luăm micul dejun. Teng Xiong i-
a mulţumit, apoi i-a spus că eram încă epuizaţi din pricina
călătoriei şi preferam să renunţăm la micul dejun, pentru a mai
dormi. Teng Xiong voia, de fapt, să facem sex – cu toate că ne
aflam într-un templu. După ce ne-am epuizat trupurile,
lustruindu-ne oglinzile în ascensiunea muntelui Wu, am adormit
la loc. Când ne-am trezit, am constatat îngrijorate că se făcuse
deja după-amiază.
— Fir-ar! Trebuie să împachetăm şi să plecăm imediat!
Teng Xiong a sărit din pat şi a început să se îmbrace.
— Mă duc să-l rog pe tânărul călugăr să ne pregătească nişte
gustări.
Am mâncat în grabă şi am fost gata de plecare. Tânărul
călugăr făcuse deja rost de două palanchine mici, care să ne ducă
la Templul Floarea Dharmei.
Ajunse la poartă, ne-am luat rămas-bun de la abate. Mi-a
zâmbit cu bunătate.
— Doamnă Teng, vă doresc noroc. Dacă voi avea ocazia, voi
întreba şi eu de mama dumneavoastră.
Apoi s-a întors spre Teng Xiong şi i-a dat o bucată de hârtie.
— Domnule Teng, acesta este drumul spre Templul Floarea
Dharmei. Îl puteţi arăta hamalilor, în cazul în care nu-l cunosc
sau se rătăcesc.
— Vă mulţumim pentru bunătatea şi generozitatea
dumneavoastră, Maestre Nor Plutitor. Am făcut plecăciuni
dinaintea călugărilor şi ne-am îndreptat spre palanchinele care ne
aşteptau deja.
Cei patru hamali păreau tineri, dar feţele lor arse de soare
erau deja brăzdate de riduri adânci. Aveau trupuri robuste şi
gambe musculoase, ale căror vene pronunţate semănau cu nişte
şerpi verzi minusculi. Teng Xiong le-a cerut hamalilor ca
palanchinul meu să fie primul, iar ea să mă urmeze.
Era cald, drumul era îngust şi plin de hârtoape, hamalii
tăcuţi. Cu priviri atente şi feţe alerte, se concentrau pe calea ce-o
aveau de parcurs, de parcă ar fi meditat. Câte un copac cu crengi
aplecate deasupra drumului oferea din loc în loc puţină umbră.
Eu urmăream modelele pestriţe sclipind pe pământul care fugea
de sub noi şi mă simţeam ameţită de fericire. Din când în când,
scoteam capul afară din palanchin, mă întorceam şi îi făceam cu
mâna lui Teng Xiong, strigând-o pe nume. „Soţul meu” îmi
răspundea cu un zâmbet larg şi o fluturare veselă a mâinii.
După o oră am ajuns pe un câmp deschis. Totul era acum
departe de noi. Niciun acoperiş de templu nu se zărea, nici măcar
fumul unei bucătării îndepărtate. Teng Xiong a acceptat
rugămintea hamalilor de a face o pauză de douăzeci de minute.
Cei patru bărbaţi s-au lăsat imediat pe vine în jurul unui copac,
şi-au şters feţele asudate cu o cârpă, au despachetat câteva
turtiţe uscate şi au început să mănânce. După ce şi-au terminat
modestele merinde, au scos zaruri şi au început să joace pe cei
câţiva bănuţi pe care îi câştigau ducându-ne la templu.
Teng Xiong a propus să ne plimbăm. Le-a strigat hamalilor:
— Ne ducem să dăm o raită prin jur şi ne întoarcem într-o
jumătate de oră.
Hamalul cel mai slab a răspuns:
— Stăpâne, nu zăboviţi mai mult, vrem să ajungem înainte
de apusul soarelui.
— Staţi liniştiţi; o să ne întoarcem la timp.
Teng Xiong a rupt două crengi groase, pe care le-am folosit
drept bastoane. Pentru a le încerca rezistenţa, a spintecat aerul
cu ele şi le-a lovit de pământ, producând un şuierat plăcut.
Tocmai voiam să pornim, când mi-am amintit brusc de ceva.
— Aşteaptă, Teng Xiong, am spus, mi-am lăsat qin-ul în
palanchin.
— Lasă-l mai bine acolo; e prea greu să-l luăm cu noi.
Nu voiam să-i explic cât de „preţios” era instrumentul şi am
găsit un pretext.
— Vreau să-ţi cânt o piesă despre natură, când ne aşezăm
sub un copac. În afară de asta, nu vreau să risc nimic, hamalii s-
ar putea apuca să mute lucrurile şi l-ar putea sparge.
— Bine, atunci am să-l duc eu.
 Am luat qin-ul şi am pornit-o spre pădure. Parcă am fi
pătruns într-un vis. Briza toamnei era răcoroasă şi revigorantă,
soarele ne mângâia precum o mână care te masează blând, iar
mireasma copacilor străvechi era îmbătătoare. Cu qin-ul aruncat
pe umăr în husa lui de brocart, Teng Xiong arăta ca un învăţat
frumos, rafinat, coborât parcă dintr-un străvechi peisaj pictat.
Privindu-i silueta, m-am simţit copleşită de tristeţe. Dacă ar fi fost
un bărbat adevărat!
Am mers în tăcere, fiecare bucurându-ne de momentul acela
special. Din când în când, mă aplecam să culeg ceva de jos – o
frunză pătată, o piatră graţios modelată, o ramură în forma unei
linii caligrafice. Versurile piesei „Odă timpurilor străvechi” s-au
revărsat de pe buzele mele:

Soarele şi luna se rotesc zi şi noapte.

Norii plutesc, apa curge.
Melancolie în vânt şi în iarba înmiresmată.
Cerul e pustiu, pământul uscat.
Totul trece.
Doar tânguirea bătăliei dintre dragon şi tigru a rămas,
Cam asta a fost viaţa!

Când am încheiat, Teng Xiong a spus:

— Preţioasă Orhidee, cânţi foarte frumos, dar cântecul tău e
atât de trist!
— Dar aproape toate poeziile chineze sunt triste!
— E adevărat. Pentru că viaţa este tristă, a murmurat ea,
părând îngândurată. De aceea trebuie să o savurăm din plin, atât
cât ne este dat.
Mi-a luat mâna şi şi-a lipit-o de buze.
Am mers mai departe până când am ajuns într-o poiană, în
mijlocul căreia se înălţa un arbore ginkgo cu crengi grele şi frunze
galbene ca o ploaie aurie.
Teng Xiong s-a apropiat de copac, l-a atins şi i-a privit
scoarţa.
— Vino, Preţioasă Orhidee; uită-te la el.
M-am apropiat cu paşi repezi.
— Are cu siguranţă o sută de ani!
— Nu, o mie. Copacul acesta a fost martorul înălţării şi
prăbuşirii dinastiilor, al vieţii şi morţii celor puternici şi celor
umili: înţelepţi predicând, călători rătăciţi, păsări construindu-şi
cuiburile, îndrăgostiţi făcându-şi jurăminte, călugări atingând
nirvana. Păcat că nu poate vorbi, altfel sunt sigură că ne-ar putea
relata mai multe istorii decât Cronica celor trei regate. A continuat,
pe un ton sentimental: Sper ca dragostea noastră să dureze cât
viaţa acestui copac.
Nu i-am răspuns. Deşi ţineam foarte mult la Teng Xiong, nu
credeam că aş fi putut-o iubi vreodată, cum aş fi iubit un bărbat.
Dar nu mă îndrăgostisem niciodată de un bărbat, de unde să fi
ştiut ce însemna asta?
De teamă că avea să-mi ceară să ne facem jurăminte în faţa
străvechiului copac, am încercat să-i distrag atenţia.
— Teng Xiong, nu crezi că ar fi o idee bună să-ţi cânt la qin
sub acest copac?
A dat din cap, şi-a luat grijulie instrumentul de pe umăr şi l-a
scos din husa de brocart. De data aceasta am cântat „Dialog între
un pescar şi un tăietor de lemne”. Mi-am imaginat-o pe Teng
Xiong ca fiind tăietorul de lemne şi pe mine pescarul, care se
întâlnesc în pădure, mănâncă peşte prăjit, beau vin şi poartă
discuţii filozofice.
În sânul pădurii, în armonie cu spiritul muntelui, am cântat
o piesă după alta la qin: „Pescarul beat”, „Trei variaţiuni ale florii
de prim”, „Tânguire în spatele porţii lungi” şi, în final, „Amintirea
unui prieten vechi”.
Am oftat când mi-am desprins în cele din urmă degetele de
coarde, şi i-am povestit lui Teng Xiong despre Perla.
După ce am încheiat, a spus:
— Îmi pare nespus de rău. Îmi doresc să o fi cunoscut şi eu.
Mi-a cercetat chipul.
— Sunt convinsă că sora ta, Perla, era la fel de frumoasă şi
talentată ca tine.
— Mai mult decât mine.
— Îmi vine greu să cred, Preţioasă Orhidee, eşti prea
modestă.
M-a privit cu coada ochiului.
— Cunoşti cu siguranţă zicătoarea „turcoazul se naşte din
albastru, dar îl întrece”.
Am zâmbit. Această zicătoare bine-cunoscută se referea la
discipolul care îşi întrece maestrul. Am făcut o pauză, apoi m-am
decis să mai cânt o piesă – „Eleganta orhidee”. Transmisă din
generaţie în generaţie, din vremea dinastiei Tang cu o mie de ani
în urmă, era o piesă ideală pentru a fi interpretată sub un copac
străvechi.
Eram încă absorbită de puritatea muzicii, când Teng Xiong a
exclamat:
— O, Cerule, am stat prea mult!
Mi-am vârât rapid instrumentul în husă. Teng Xiong l-a luat,
m-a prins de mână şi am început să alergăm.
— Crezi că hamalii ne mai aşteaptă?
— Cred că da, de vreme ce nu i-am plătit încă, a spus şi a
continuat să alerge cu qin-ul lovindu-i-se de spate.
— O, nu, Maestrul Nor Plutitor i-a plătit deja! L-am văzut eu
cum i-a plătit!
— Vai, atunci sunt sigură că au plecat, a spus Teng Xiong
trăgându-mă după ea, împreună cu hainele noastre şi toate
celelalte lucruri!
Atunci mi-am dat seama că se făcuse răcoare iar soarele
tocmai apunea.
— Dacă au plecat, ce facem?
— Nu ştiu. Acum nu mă pot gândi la asta, dar vom vedea.
Dar n-am mai văzut nimic. Trecuse o oră şi încă mai
bâjbâiam prin pădure. Am înţeles că se întâmplase cel mai rău
lucru posibil – ne rătăciserăm.
Istovite după atâta umblet şi îngrijorare, ne-am aşezat în cele
din urmă pe o piatră, să ne odihnim. Eram obosite şi înfometate,
dar nu aveam nimic nici de băut, nici de mâncat. Toate proviziile
noastre rămăseseră în palanchine.
Mi-am acoperit faţa cu mâinile şi am izbucnit în plâns. Teng
Xiong şi-a aşezat braţul în jurul umerilor mei.
— Teng Xiong, mi-e frică!
M-am ghemuit la pieptul ei.
— E vina mea, ar fi trebuit să-mi dau seama cât timp a
trecut.
S-a uitat în jur.
— Cred că va trebui să ne căutăm un adăpost şi să ne
petrecem noaptea aici.
— Dar am putea sfârşi îngheţate sau mâncate de vii de un
tigru! Şi aici ar putea fi şerpi, nu vreau să fiu muşcată de un
şarpe!
M-a strâns în braţe.
 — Preţioasă Orhidee, nu te pierde cu firea. Trebuie doar să
fim foarte atente. Iar mâine-dimineaţă, sunt sigură că vom reuşi
să ieşim din pădure.

24
Bandiţii

Cerul se întuneca tot mai tare, iar contururile munţilor

deveniseră neclare, ca nişte pete de cerneală diluată. Noi înaintam
poticnindu-ne prin ceaţa tot mai deasă, în căutarea unui loc de
popas.
Atunci am zărit un obiect întunecat, ascuns pe jumătate în
tufăriş. Teng Xiong a propus:
— Preţioasă Orhidee, hai să aruncăm o privire.
Când ne-am apropiat, am văzut un clopot uriaş, din bronz,
care se înverzise de-a lungul vremii şi era acoperit de inscripţii
străvechi.
Teng Xiong şi-a trecut degetul peste caractere.
— Uite, Preţioasă Orhidee, a fost donat în onoarea unui înalt
călugăr care a trăit… o sută douăzeci de ani. Poate ne va aduce şi
nouă viaţă lungă.
— Teng Xiong, te rog, se face întuneric şi mi-e frică!
— Linişteşte-te. Prezenţa clopotului înseamnă probabil că pe
aici, prin apropiere se află un templu.
Am privit în jur, dar n-am văzut niciun acoperiş sau vârf de
pagodă.
— Şi unde-i templul?
— Ai răbdare, trebuie să fie prin apropiere, ascuns în ceaţă
sau printre copaci. Acum hai…
A tăcut brusc, apoi a şoptit.
— Auzi?
Am ciulit urechile şi i-am răspuns tot în şoaptă.
— Mi se pare că aud paşi.
— Şi mie. S-a oprit, apoi a continuat cu un glas încordat: Se
apropie.
— Asta-i bine, să strigăm după ajutor!
Teng Xiong mi-a apăsat mâna pe gură.
— Nu, Preţioasă Orhidee! Nu ştim cine sunt, pot fi călugări…
dar pot fi şi bandiţi.
— O, Cerule, ce ne facem?
 Teng Xiong nu a mai apucat să-mi răspundă, pentru că am
auzit râsete zgomotoase şi înjurături venind din spatele
tufişurilor.
Teng Xiong mi-a şoptit agitată:
— Acum sunt convinsă că sunt bandiţi.
În clipa aceea am zărit nişte umbre, apărând şi dispărând
printre frunze.
Am auzit din nou la ureche şoapta înăbuşită a lui Teng
Xiong.
— E prea târziu să fugim de aici. Mai bine ne ascundem.
Poate reuşim să ne târâm sub clopot. Hai, ajută-mă să-l ridic.
A aşezat qin-ul pe pământ, ne-am vârât degetele sub
marginea clopotului şi, ajutate parcă de o forţă supranaturală, am
reuşit să-l ridicăm.
Teng Xiong a şuierat.
— Vâră-te înăuntru, repede!
Am ezitat.
Atunci s-a strecurat ea sub clopot şi a întins mâna după
mine. Am încercat să apuc qin-ui, dar mâna mi-a alunecat.
Clopotul a căzut la loc cu o bufnitură puternică.
Din interiorul lui am auzit vocea lui Teng Xiong, insistentă,
dar înfundată.
— Hai să-l ridicăm iar, repede!
Dar era prea târziu. Două capete uriaşe s-au ivit dintr-un
tufiş.
Am înşfăcat qin-ui şi am zbughit-o din loc.
Copaci şi tufişuri goneau pe lângă mine. În loc să-mi
înflorească lotuşi aurii sub paşii gingaşi, striveam crenguţe, nisip
şi pietricele sub tălpile picioarelor mele încercate. Aerul părea să-
mi pălmuiască obrajii. Crengi joase îmi zgâriau braţele şi am
simţit picături de sânge cum mi se scurgeau pe piele. Qin-ui mă
lovea peste spate, rănindu-mi coastele. Apoi, spre groaza mea, mi-
a alunecat de pe umăr şi s-a izbit de pământ.
Am scos un ţipăt ascuţit şi am continuat să alerg. Dar, vai, o
clipă mai târziu, am fost apucată pe la spate de două braţe
musculoase. Am încercat să lovesc cu mâinile şi cu picioarele, dar
eram ţinută atât de strâns, încât am înţeles că nu pierdusem doar
qin-ul, ci şi orice şansă de a-mi demonstra iscusinţa în artele
marţiale. Am ţipat cât m-a ţinut gura.
Spre surprinderea mea, în loc să-mi înăbuşe ţipătul, banditul
a izbucnit în râs. Tovarăşul lui se postase între timp în faţa mea şi
mă cerceta cu priviri lungi, insistente. Avea un chip straniu,
diabolic, cu oase ascuţite ce păreau să-i străpungă în tot locul
pielea întinsă. Când a deschis gura, a vorbit cu un glas piţigăiat
ca al unei fetiţe. Mi-a venit să râd, deşi mă aflam într-o situaţie
disperată.
— Poţi să ţipi cât te ţine gura, crezi că în pustietatea asta o
să te audă iubiţelul tău şi o să vină iute să te salveze?
Cel care mă ţinea strâns de la spate a spus atunci, cu o voce
aspră, plină de răutate:
— Ce caută o fată frumoasă ca tine singură prin pădure, he?
Cu un braţ a continuat să mă ţină strâns, dar cu celălalt m-a
apucat de păr, mi-a tras capul pe spate şi s-a uitat lung la mine.
Am văzut o pereche de ochi holbaţi, mari ca nişte bănuţi de aramă
şi o barbă zbârlită.
Îmi ţineam gura închisă cu încăpăţânare. Cel puţin nu o
văzuseră pe Teng Xiong.
Oase Ascuţite a urlat:
— Caut-o!
Rămas în spatele meu, Ochi Holbaţi mi-a frământat tot
trupul, zăbovind pe sâni şi partea yin:
— La naiba, nimic, nemernica asta n-are nimic!
Oase Ascuţite mi-a aruncat o privire rea, întrebătoare.
— Nimic?
— Nu, nimic. Nici bani, nici bijuterii.
Au urmat clipe lungi de tăcere. Oase Ascuţite a vorbit din nou
cu glasul lui subţire, aruncându-mi priviri lascive, în timp ce îşi
mângâia faţa brutală cu o mână la fel de brutală.
— Hmmm, dar are ceva mai bun ca banii şi bijuteriile. Ha!
Ha! Ha!
Ochi Holbaţi i-a ţinut isonul.
— Să fiu eu al naibii dacă n-ai dreptate.
Spunând asta, m-a îmbrâncit, mi-a rupt bluza şi mi-a tras
pantalonii de pe mine. Oase Ascuţite râdea, în vreme ce Ochi
Holbaţi şi-a dat jos proprii pantaloni jegoşi şi s-a căţărat pe mine.
Am strigat, de data aceasta nu pentru a simula plăcerea, ci
de durere, furie şi scârbă.
Ochi Holbaţi m-a pălmuit şi mi-a izbit trupul de pământ. Am
strigat şi mai tare, zbătându-mă sub corpul lui îndesat. M-a
plesnit din nou peste faţă, cu tot atâta putere cu câtă îşi împingea
tulpina împuţită în mine. Am rămas întinsă pe jos, ca paralizată,
incapabilă de a opri lichidul mocirlos care se scurgea în mine.
Oase Ascuţite mă privea dând din cap cu subînţeles, afişând
un zâmbet plin de răutate.
După ce tulpina lui Ochi Holbaţi s-a înmuiat, şi-a tras
pantalonii pe el şi i-a strigat tovarăşului său:
— E rândul tău!
În clipa în care Oase Ascuţite a început să-şi dea pantalonii
jos, am auzit paşi foşnind pe frunze. Ochi Holbaţi m-a ţintuit de
pământ, cu o mână enormă, iar pe cealaltă mi-a apăsat-o pe gură.
Îţi mulţumesc, Cerule, trebuie să fie Teng Xiong! Dar cum
reuşise oare să ridice singură clopotul?
Cei doi bandiţi ciuleau urechile, rotindu-şi capetele în direcţia
paşilor.
Brusc s-a iţit un chip dintr-un tufiş. Cei doi nemernici mi-au
dat drumul, şi-au înşfăcat bricegele şi le-au deschis. Lamele lor
tăioase au sclipit ca doi ochi alungiţi din iad.
Deşi lumina lunii era estompată din cauza ceţii, am văzut
totuşi o pereche de ochi ageri, măsurând întreaga scenă. Mi-am
apucat repede hainele sfâşiate şi am încercat să-mi acopăr
goliciunea. Mi-a scăpat un ţipăt, care s-a îndepărtat rostogolindu-
se în întuneric. Am încercat să mă ridic, însă picioarele îmi erau
moi şi muşchii îmi tremurau atât de tare, încât m-am prăbuşit la
loc. Cei doi bandiţi mă ignorau.
Oase Ascuţite a zbierat cu glasul lui de femeie către străin:
— Ai venit să te întâlneşti cu moartea, ticălos afurisit!
Ochi Holbaţi i-a aruncat:
— Sau poate vrei să guşti şi tu din târfa asta, pui de căţea?
Nu-mi venea să cred! în loc să o ia din loc şi să-şi salveze
viaţa, bărbatul a făcut un pas înainte. Purta o bluză şi pantaloni
negri, iar părul îi era acoperit de o eşarfă neagră. Lampionul pe
care-l ţinea în mână arunca o lumină gălbuie, fantomatică,
dezvăluindu-i faţa neaşteptat de netedă şi inteligentă.
A rostit cu un glas calm, scăzut:
— Mi-e teamă că va trebui să o eliberaţi pe doamna.
Oase Ascuţite a izbucnit într-un hohot de râs strident.
— Ha! Ha! Ha! Să nu-mi spui că n-ai chef să pui mâna pe aşa
o frumuseţe! Ce eşti, o fufă sau un eunuc?
Chipul tânărului bărbat a devenit serios, iar tonul mai grav.
— După cum spuneam, va trebui să o eliberaţi.
 — Ha! Ticălosule, i-a trântit Oase Ascuţite în faţă, da’ ce rang
ai? Cine te crezi, să ne dai comenzi?
Cei doi bandiţi au schimbat priviri pline de înţeles. Oase
Ascuţite l-a întrebat apoi pe tovarăşul său:
— Să-l învăţăm minte pe eunucul ăsta?
— Sigur că da.
— Stai o clipă.
Tânărul a vorbit din nou pe acelaşi ton calm.
— Să vă întreb întâi ceva.
Oase Ascuţite s-a scărpinat în capul lui la fel de ascuţit şi a
râs zgomotos.
— Să ne întrebi ceva? Ce-i cu tine, faci pe învăţatul în loc să
faci pe ticălosul?
Tânărul a replicat netulburat:
— Ştiţi să citiţi?
Ochi Holbaţi părea amuzat de întrebare.
— Ha! Ha! Oare avem nevoie să ştim?
A vânturat cuţitul în aer.
— Doar avem cuţite!
Oase Ascuţite i-a ţinut isonul, mişcându-şi şoldurile cu un
rânjet libidinos.
— Şi tulpini! Ha, ha, ha!
Tânărul bărbat a desfăcut într-o clipă un sul de hârtie. Am
mijit ochii şi am văzut o diagramă mistică, înfăţişând un tigru, o
sabie, un dragon şi câteva rânduri de caractere ininteligibile. Cei
doi bandiţi, probabil analfabeţi, păreau nedumeriţi. Bărbatul a
dat atunci la iveală un corn şi a început să sufle în el, scoţând un
sunet asurzitor care s-a răspândit în mii de direcţii. Zumzetul
strident vibra încă în aer, când a dat drumul cornului şi a scos un
clopoţel pe care a început să-l scuture cu mişcări energice,
murmurând în acelaşi timp cuvinte ininteligibile. În clipa
următoare a zvâcnit din ceva lung şi moale – un bici cu cap de
dragon! A scăpărat şi a lovit în aer ca un şarpe în atac. La finalul
acestei reprezentaţii asemănătoare unui spectacol de magie, a
scos o sabie lungă, a despicat rola de hârtie în două şi i-a dat foc
de la lampion. Eu am tras zgomotos aer în piept.
Cei doi bandiţi înmărmuriseră; broboane mari de sudoare
apăruseră pe frunţile lor încreţite. Vâlvătaia focului le colorase
feţele într-un roşu strălucitor. Gurile le atârnau căscate,
incapabile de a scoate vreun sunet.
 Dar partea cea mai extraordinară a spectacolului avea să
urmeze. Flăcările au ţâşnit în forma unui tigru uriaş, care s-a
năpustit cu toată forţa asupra celor doi.
Bandiţii se ţineau de cap şi urlau de parcă tocmai ar fi fost
aduşi în faţa Regelui Iadului. Instantaneu au dispărut în beznă.
În loc să pornească în urmărirea lor, bărbatul a făcut câţiva
paşi spre mine, apoi s-a oprit la o distanţă de zece picioare. Glasul
i se îmblânzise acum, când m-a întrebat îngrijorat:
— Domnişoară, aţi păţit ceva?
Eram încă prea uimită, pentru a-i putea răspunde.
— N-am să vă fac niciun rău. Să vă ajut să vă ridicaţi?
Am dat din cap, iar el şi-a întors privirea – pentru a-mi da
răgazul să mă îmbrac. Am oftat în sinea mea. Credea oare că
niciun bărbat nu-mi atinsese sau nici măcar nu-mi zărise trupul?
Nu pricepuse că tocmai fusesem violată?
Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji. Mâinile mele încheiau
stângace bluza zdrenţuită, în timp ce ochii mei cercetau spatele
acestui străin, care tocmai fusese martorul goliciunii mele
dizgraţioase şi îmi salvase viaţa.
M-a întrebat blând:
— V-aţi îmbrăcat?
— Da, am spus cu o voce stinsă.
Atunci s-a întors spre mine şi i-am putut vedea chipul mai
bine; privirea lui era plină de compasiune. Apropiindu-se încet de
mine, a spus:
— Vreau să vă ajut, dar trebuie să-mi spuneţi cum.
Era înalt. Mi-am ridicat privirea şi am spus pe nerăsuflate:
— Prietena mea a rămas sub un clopot!
— Un clopot, unde?
— Cred că nu departe de aici, dar nu sunt sigură. Am fugit
multă vreme, înainte de a mă ajunge bandiţii din urmă.
M-a privit foarte îngrijorat.
— Îmi pare nespus de rău; sper că nu…
— Ba da.
Am înghiţit în sec.
— Adică unul dintre ei…
În ciuda experienţei cumplite prin care trecusem, am
observat că, deşi eu fusesem violată, el părea să sufere mai mult
decât mine.
A urmat o tăcere lungă, stânjenitoare. În cele din urmă a
spus:
— Cred că ar fi mai bine să vă căutaţi prietena acum, înainte
de a se face prea târziu. Am să vă însoţesc.
I-am spus că trebuia să-mi caut şi instrumentul, pe care-l
pierdusem în timp ce fugeam de urmăritori.
M-a privit lung.
— Credeţi că sunteţi în stare să mergeţi singură?
Mă durea tot trupul. Brusc mi-am dat seama că arătam
probabil ca Baba-Cloanţa, cu hainele rupte, părul ciufulit şi
vânătăi pe faţă.
Mi-am plecat capul.
— Da.
A făcut un pas spre mine şi a ridicat lampionul.
— Aveţi nişte vânătăi pe faţă, dar nicio tăietură şi nu
sângeraţi, staţi liniştită. Nu e nimic grav. Urmele vor dispărea în
câteva zile.
După aceea şi-a dat jos jacheta şi mi-a întins-o.
— Îmbrăcaţi-o, vă rog.
Am roşit, observând abia atunci că îmi ieşise un sân printr-o
ruptură a bluzei.
— Grăbiţi-vă, vă rog, îmi fac griji din cauza prietenei
dumneavoastră.
Nu aveam idee unde să căutăm clopotul. Ne-am uitat prin
urmare doar în jur, la întâmplare. Bărbatul mergea înaintea mea,
eliberându-mi calea printre frunze şi crengi. Lampionul arunca
umbre fantomatice, care pâlpâiau ca nişte stafii dansând.
— Teng Xiong! strigam cu urechile ciulite.
Tânărul a întrebat:
— Până la urmă e o prietenă sau un prieten?
— O prietenă. Dar poartă nume de bărbat.
Brusc m-am gândit că „Teng Xiong” poate nici nu era numele
adevărat al lui Teng. Fusese nevoită să-şi ia un nume fals – Xiong
înseamnă „eroic”, este un nume comun de bărbat – când se
deghizase. Aşa îmi schimbasem şi eu numele din Xiang Xiang în
Preţioasa Orhidee.
Dar cine era acest bărbat cu veşminte stranii, care dăduse o
reprezentaţie de magie, mă văzuse goală şi mergea acum atât de
aproape de mine prin pădurea întunecată? Nu-i aflasem încă nici
măcar numele, cu atât mai puţin povestea. Şi chiar dacă le-aş fi
aflat, de unde să fi ştiut că nu era şi el deghizat?
 Deşi descurajată de aceste gânduri, mi-am adunat întreaga
forţă şi am continuat să strig cât de tare puteam:
— Teng Xiong! Teng Xiong!
Dar singurele răspunsuri pe care le primeam erau ecoul
propriului meu glas, şuieratul vântului şi foşnetul frunzelor sub
picioarele noastre.
Aproape două ore am căutat-o zadarnic pe Teng Xiong şi am
renunţat în cele din urmă.
Bărbatul a spus:
— E prea întuneric să o mai căutăm şi mă gândesc că sunteţi
epuizată. Să mai încercăm mâine.
Am dat aprobator din cap.
M-a privit cu îngrijorare.
— Credeţi că mai puteţi merge încă o bucată de drum?
— Da.
— Atunci să mergem încet.
A făcut o pauză, apoi a vorbit din nou cântărindu-şi
cuvintele.
— Sau, dacă nu aveţi nimic împotrivă, v-aş putea duce eu.
— Vă mulţumesc pentru bunătatea pe care mi-o arătaţi, dar
cred că reuşesc să merg singură.
Deşi nu mai exista nicio părticică a trupului meu care să nu
mă doară şi îmi doream cu disperare să-i accept oferta, m-am
simţit obligată să-l refuz. Voiam să creadă că sunt o femeie
timidă, cuviincioasă, care mai degrabă şi-ar pune capăt zilelor,
decât să aibă vreun contact fizic cu un bărbat necunoscut. Se
povestea că, în vremurile de mult apuse, unele femei îşi tăiau
mâna, dacă aceasta fusese atinsă în treacăt de un bărbat.
Mi-a vorbit din nou, cu ezitare.
— Locuiţi pe aici pe undeva, pe munte?
— Eu… nu… abia am sosit.
Mi-a spus pe un ton blând:
— Dacă nu aveţi unde înnopta, puteţi găsi adăpost în templul
meu.
— Templul dumneavoastră?
Am ridicat privirea şi m-am uitat în ochii lui.
— Da, sunt călugăr – taoist.
Acum se legau toate – eşarfa, veşmintele stranii, lampionul,
caracterele ciudate, scamatoriile. Bineînţeles, un călugăr taoist!
mi-a venit să strig. Dar după ce am trecut de primul şoc, m-am
simţit brusc dezamăgită şi am roşit. Un bărbat atât de frumos, de
ce se călugărise oare?
A vorbit din nou.
— Drumul înapoi, spre templul meu, e destul de lung.
Sunteţi sigură că puteţi merge?
— N-am nimic, am răspuns cu încăpăţânare.
Am mers tăcută în urma acestui bărbat şi a lampionului său,
dar la un moment dat mi s-au înmuiat picioarele, iar trupul meu
a cedat durerii şi m-am prăbuşit.
Când mi-am venit în simţiri, m-am trezit purtată de braţele
călugărului. M-am zvârcolit.
— Vă rog, daţi-mi drumul. Pot merge singură.
— Nu puteţi. Aveţi încredere în mine şi permiteţi-mi să vă
ajut, mi-a spus cu hotărâre în glas.
Înainta cu paşi apăsaţi, producând câte o mică explozie de
fiecare dată când călca pe vreo creangă ruptă.
Prea obosită pentru a-l mai contrazice, am închis ochii şi l-
am lăsat să mă ţină strâns în braţe. Îi simţeam inima bătând
În ritm egal şi asta mă făcea, în mod ciudat, să mă simt în
siguranţă.
Probabil adormisem, pentru că atunci când am deschis ochii,
ne aflam deja în faţa unei căsuţe. M-a aşezat pe jos, a deschis uşa
şi m-a condus înăuntru. Încăperea era goală, în afară de o masă
de altar, un dulăpior medicinal, un ceaun şi două scaune.
Înainte de a apuca să spun ceva, bărbatul mi s-a adresat:
— Urmaţi-mă, vă rog.
Am intrat într-o încăpere laterală, unde a aşezat pe jos
lampionul şi sacul pe care-l avusese la el.
— Am ajuns, a spus.
A aprins un al doilea lampion de lângă fereastră.
— Adică ăsta e un templu? am întrebat fără să mă gândesc şi
mi-am muşcat imediat buza.
Nu se cădea să jignesc un călugăr, cu atât mai puţin pe cel
care îmi salvase viaţa!
Nu mi-a răspuns. A luat un ceainic şi a umplut două ceşti cu
ceai rece.
M-am aşezat şi am sorbit din ceai, apoi am privit mai atentă
în jur. Deşi mică, încăperea era aranjată cu multă grijă. Lângă
peretele opus uşii se afla o masă înaltă, cu o statuie a lui Lao Zi –
autorul cărţii Tao Te Ching. Lângă un perete era întinsă o saltea,
deasupra căreia era atârnată o pictură cu inscripţia „Terasa
Elixirului”. Înfăţişa un învăţat stând pe un promontoriu,
înconjurat de munţi înalţi, care privea spre un ceaun din care se
ridicau aburi.
Lângă un alt perete era o masă de scris şi un raft plin cu
cărţi legate cu sfoară. Apoi, spre marea mea surpriză, am zărit un
qin aşezat pe masă. M-am întors spre călugăr şi i-am cercetat
chipul – enigmatic în lumina slabă a lampioanelor. Nodul eşarfei
slăbise şi acum atârnau de sub ea şuviţe de păr asemănătoare
unor semne caligrafice cursive.
— Cântaţi la qin? l-am întrebat şi am simţit o notă de uimire
şi tulburare în glasul meu.
— Da.
— Dar sunteţi călugăr!
M-a privit lung.
— Unii călugări cântă în mod tradiţional la qin. Este o formă
de meditaţie; sperăm ca sunetele transcendentale să facă posibilă
uniunea noastră cu Calea.
Gândul că fusesem salvată din mâinile bandiţilor îmi părea
destul de nerealist, dar faptul că fusesem salvată de către un
călugăr taoist care ştia, pe deasupra, să cânte la qin îmi părea de-
a dreptul imposibil!
— Maestre, nu am apucat să vă întreb ce nume purtaţi…
— Qing Zhen.
Pur şi Adevărat. Un nume minunat. Dar m-a întristat. Pentru
că nu era decât numele lui taoist, nimic altceva decât o deghizare,
chiar dacă era una religioasă. M-am întrebat dacă aveam să-i aflu
vreodată adevăratul nume, cel pe care i-l dăduseră părinţii lui.
— Dar dumneavoastră?
— Preţioasa Orhidee, am spus şi am arătat spre qin. Pot să
arunc o privire?
— Sigur că da, dar nu vreţi să mâncaţi şi să vă spălaţi mai
întâi? în afară de asta, a arătat spre obrazul meu, cred că ar fi
mai bine să vă curăţaţi faţa.
Am simţit cum îmi iau foc obrajii. Arătam cu siguranţă
îngrozitor. Faţa îmi era plină de vânătăi, iar în păr mi se
încurcaseră crenguţe şi iarbă. Aspectul meu plin de prestigiu era
distrus – în faţa unui călugăr atât de frumos!
Am întrebat repede:
— Aveţi o oglindă?
 O clipă a părut încurcat. Apoi a ieşit din încăpere, fără o
vorbă. Curând s-a întors cu un lighean cu apă şi un prosop şi a
început să-mi spele faţa.
— Au! am strigat când mi-a atins cu prosopul obrajii
dureroşi.
Călugărul mi-a ignorat ţipetele, iar mâinile lui au continuat
să-mi oblojească rănile. După ce mi-a curăţat faţa şi mâinile, a
ieşit să verse apa.
Când s-a întors, m-a întrebat:
— Vă simţiţi mai bine acum?
Am încuviinţat din cap.
— Acum pot să mă uit la qin, vă rog?
M-a privit îngrijorat.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, vă este… bine? îmi ardeau
obrajii. I se părea probabil ciudat ca, după ce fusesem agresată de
un bandit, să mă port perfect normal, să am chiar dispoziţia
necesară de a admira un instrument muzical. Hai! Nu ştia,
desigur, că vreme de opt ani lungi fusesem „violată” noapte de
noapte de diverşi bărbaţi împuţiţi!
Am răspuns cu blândeţe:
— Cred că îmi va fi mai bine, dacă îmi permiteţi să mă uit la
qin-ul dumneavoastră.
Călugărul m-a lăsat să cercetez mai întâi suprafaţa
instrumentului, apoi inscripţia de pe spate. Tianfeng Xiao-xiao –
Zefir Ceresc Şoptind Profund şi Limpede.
— Cât de elegant este.
Mi-am trecut un deget peste suprafaţa lăcuită.
— Trebuie să fie foarte vechi.
— Acest qin a fost martorul a cel puţin opt sute de ani. Mi-am
ridicat privirea spre el.
— Adică este un qin din perioada dinastiei Song?
A încuviinţat din cap.
— Maestre Qing Zhen, ce coincidenţă, şi eu cânt la qin!
Faţa îi radia de bucurie.
— Chiar cântaţi?
Am dat din cap cu înflăcărare.
— Mi-aţi face o mare onoare, dacă mi-aţi cânta cândva la qin,
a spus. Dar acum vă rog să vă odihniţi, iar eu am să pregătesc
ceva de mâncare. Aveţi nevoie de ceva care să vă întremeze.
Şi cu acestea a ieşit din cameră.
 Brusc am avut senzaţia că o sută de şobolani îmi rod
stomacul. Mi-am dat seama că nu mai mâncasem nimic, de când
părăsisem mănăstirea împreună cu Teng Xiong. Imaginea lui Teng
Xiong mi-a venit atunci în minte şi m-au podidit lacrimile, „Teng
Xiong, ai păţit ceva?”.
Am plâns vreme îndelungată, apoi mi-am şters lacrimile. În
speranţa că sunetele qin-ului aveau să-mi liniştească spiritul, am
început să acordez instrumentul. Când am fost pregătită pentru a
medita, cu degetele aşezate pe suprafaţa lăcuită, mi-am amintit de
qin-ul meu. Darul Perlei, pe care mi-l lăsase cu limbă de moarte,
dispăruse împreună cu banii şi bijuteriile dinăuntru!
Am înţeles atunci că rămăsesem din nou singură pe lume şi,
pe deasupra, fără niciun ban.
— O, nu! am strigat.
Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi, dar de data aceasta
nu le-am lăsat să-mi şiroiască pe obraji. M-am adunat şi am
început să cânt „Amintirea unui prieten vechi”. Copleşită de
tristeţe, mi-am dat seama că acum nu purtam cu mine doar
amintirea Perlei, ci şi pe cea a lui Teng Xiong. Avusese dreptate –
viaţa era într-adevăr tristă. Să rămâi în viaţă însemna să te zbaţi
pentru a nu te îneca în marea suferinţei.
După ce am interpretat „Amintirea unui prieten vechi”, am
început să cânt „Tânguire în spatele porţii lungi”. De data aceasta
am cântat şi versurile. M-am lăsat pătrunsă de frumuseţea şi
melancolia lor, până când o altă voce, pură, puternică şi
pătrunzătoare, mi s-a alăturat. Am tresărit. Glasul acestui
călugăr, care se purtase atât de formal şi de politicos cu mine,
părea să posede înţelegere pentru cea mai adâncă disperare,
blândeţe pentru a vindeca toate rănile şi forţa magică de a
spulbera durerile vieţii. Când am încheiat, lacrimile au început să
mi se scurgă din nou pe obraji, de data aceasta împotriva voinţei
mele. Am închis ochii, apoi i-am ridicat şi l-am zărit pe Qing Zhen
în dreptul uşii, cu o tavă în mâini, pe care se aflau boluri cu supă,
orez şi turtiţe aburinde.
Mi-am şters lacrimile cu mâneca.
— Îmi pare rău, am bâiguit.
În sufletul meu se răsturnaseră câteva borcane cu
condimente, din care se revărsase un amestec de gusturi – dulce,
acru, amar, picant.
Qing Zhen s-a îndreptat spre masă, a aşezat tava pe ea, mi-a
luat qin-ul din mână şi l-a atârnat pe perete. A umplut ceştile cu
ceai şi am luat loc. Mi-a întins un castron.
— V-am pregătit o supă specială, din diferite ierburi, care vă
va vindeca rănile.
Am băut fiertura amară şi am început să mănânc, conştientă
că mă urmărea atent cu privirea. Dar nu-mi mai păsa de etichetă
şi prestigiu, nici măcar de înfăţişarea mea. Mi-am concentrat
întreaga atenţie asupra mâncării care se afla dinaintea mea. El nu
a mâncat decât puţin şi, după ce am terminat, m-a condus afară
din templu, spre o mică îngrăditură unde îmi pregătise deja o
cadă de lemn plină cu apă fierbinte.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, staţi liniştită şi nu vă
grăbiţi. Voi sta afară de veghe.
Mi-am dat jos hainele zdrenţuite şi am păşit cu băgare de
seamă în cadă. Apa fierbinte şi, spre surprinderea mea,
parfumată a avut un efect calmant asupra pielii mele. Ştiindu-l pe
Qing Zhen în preajmă, m-am simţit liniştită şi în siguranţă. Mi-am
stropit cu apă fierbinte faţa, spatele şi umerii. Apoi, amintindu-mi
de respingătorul Ochi Holbaţi, am împroşcat atât de zgomotos cu
apă, încât călugărul să nu mă poată auzi plângând. Mi-am frecat
pielea cu putere, până când s-a înroşit. În ciuda durerii, era atât
de minunat să mă simt din nou curată. Privind în sus, spre cer,
am văzut cum se uitau la mine luna strălucitoare şi stelele
arzătoare. Era o plăcere aproape dureroasă, care m-a făcut să
gem.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, vă simţiţi bine?
— Da, mă simt bine, am răspuns, dându-mi brusc seama că
eram complet goală, la câţiva metri de un bărbat frumos.
M-am întrebat, ce o fi în mintea lui Qing Zhen în clipa
aceasta? Călugăr fiind, se simte oare atras de mine? Tânjeşte
după trupul meu despuiat? Dacă da, i s-a înălţat tulpina de jad?
Mi-am imaginat că apa fierbinte care îmi spăla trupul era
mângâierea caldă a mâinii lui. Am oftat adânc, dar de data
aceasta, călugărul nu a reacţionat. Mi-am înălţat privirea spre cer
şi am zărit, făcându-mi şireată cu ochiul, o stea strălucitoare,
înşelătoare.
După ce m-am îmbăiat, Qing Zhen mi-a întins peste
îngrăditură roba lui taoistă. Mi-am tras-o repede pe mine şi m-am
întors în casă, în vreme ce el s-a îmbăiat la rândul lui. Când s-a
întors în cameră, eu şedeam pe scaun, lângă masa unde se aflase
qin-ul. Cu trupul lui înalt sprijinit de uşă arăta acum cu totul
altfel – proaspăt şi luminos. Nu mai purta nimic pe cap şi îi
puteam vedea acum părul lung şi moale, încolăcit în creştet ca o
pisică adormită.
Am rămas tăcuţi, privindu-ne în ochi preţ de câteva clipe
lungi.
Apoi a rostit cu glasul lui blând:
— Domnişoară Orhidee Preţioasă…
— Te rog să-mi spui pe nume.
— Preţioasă Orhidee, să-ţi pregătesc nişte ceai proaspăt.
În timp ce a pregătit ceaiul, am simţit valuri de energie
străbătând încăperea odată cu mişcările lui agile. Era o plăcere
să-i admir trupul musculos, suplu şi expresia concentrată a feţei.
Când a terminat, a adus tava, a aşezat-o pe masă, s-a aşezat
vizavi de mine şi ne-a umplut cupele.
Am băut ceaiul într-o tăcere stânjenitoare, apoi a întrebat:
— Preţioasă Orhidee, te simţi mai bine acum?
Am dat din cap, cercetându-i în acelaşi timp chipul
enigmatic. Deşi eram curioasă să aflu mai multe despre el, am
preferat să tac.
Mi-a aruncat o privire îngrijorată.
— Vrei să te odihneşti?
Am scuturat din cap şi am continuat să sorb tăcută din ceai.
În cele din urmă mi-a spus:
— Preţioasă Orhidee, şi m-a privit ca un cunoscător care
încearcă să identifice o operă de artă – povesteşte-mi, te rog,
despre viaţa ta.
Viaţa mea mi-a părut atunci atât de complicată, încât nu am
ştiut de unde să încep. Am tras adânc aer în piept.
— Dar nu cred că te-ar interesa.
— De ce crezi asta?
— Pentru că…
Nu reuşeam să mă hotărăsc dacă să-i povestesc despre
Pavilion sau nu.
— Nu cred că un călugăr poate fi interesat de chinurile prin
care am trecut eu în colbul roşu.
A părut mirat.
— Călugăr fiind, am văzut întreaga lume – şi altele.
— Nu-mi vine să cred.
— De ce?
 — Pentru că eşti pur şi simplu prea tânăr.
A râs, apoi a tăcut din nou, jucându-se cu ceaşca de ceai. I-
am cercetat privirea o vreme, apoi am spus repede:
— Am fost soră.
Soră? Părea şi mai mirat.
— Adică ai fost… călugăriţă?
M-am simţit înduioşată. Câtă naivitate! Bărbatul acesta
minunat din faţa mea nu avea habar ce este o soră. Am schimbat
subiectul şi l-am întrebat:
— Qing Zhen, cum ai ajuns aici, călugăr într-un templu
taoist?
— A fost o promisiune făcută tatălui meu.
— Nu-şi dorea să te însori şi să ai la rândul tău fii?
Ochii i s-au luminat.
— Ştii că, în vreme ce călugării budişti practică detaşarea,
noi, taoiştii, ne ocupăm cu alchimia, pentru a obţine viaţă lungă?
— Am auzit câte ceva.
— În familia mea, multe persoane au murit tinere. Mama mea
s-a înălţat în zbor cu cocorii când aveam un an, iar la scurt timp,
i-a urmat singurul meu unchi din partea tatei, apoi un alt unchi
din partea mamei. Tatăl meu, speriat că îi va veni şi lui rândul, a
început să studieze alchimia taoistă a longevităţii. Când abia
împlinisem unsprezece ani, m-a trimis să mă călugăresc, la
Templul Norului Celest. Dar foarte curând a murit şi el dintr-o
cauză necunoscută.
— O, Cerule, îmi pare nespus de rău.
A continuat cu o expresie tristă:
— Nu mi-o amintesc pe mama. Viaţa de călugăr e singura pe
care o cunosc.
— Deci regreţi că ai devenit călugăr?
S-a gândit o clipă.
— Nu. Cred că, pentru mine, e o viaţă bună. Îmi place să
trăiesc pe munte: nu să fiu confruntat cu lucrurile complicate din
lumea prăfuită.
A sorbit din ceai, apoi a continuat:
— Luna trecută am fost trimis de către maestrul meu să
trăiesc ca pustnic în această colibă, pentru a prepara un elixir
special al longevităţii. Am timp un an de zile să experimentez. Mi-
au mai rămas, prin urmare, încă unsprezece luni, înainte de a mă
întoarce la Norul Celest.
 Atunci am priceput de ce era atât de mic acest „templu” şi de
ce nu mai trăiau aici şi alţi călugări.
— Nu te supăra, dar din ce trăieşti, dacă eşti pustnic?
— Păstrez legătura cu templul central şi atunci când ei
organizează ritualuri importante, merg şi eu să-i ajut.
— Dar nu te simţi singur, trăind aici izolat de restul lumii?
— Sunt obişnuit cu singurătatea.
Am oftat în sinea mea. Nu avea nevoie de compania unei
femei? Prezenţa mea îl lăsa indiferent? Mâna mea a început
instinctiv să-mi netezească părul şi hainele.
Qing Zhen a vorbit din nou.
— Preţioasă Orhidee – mi-a cercetat chipul – sunt doar un
călugăr. Povesteşte-mi, te rog, despre viaţa ta.
Voiam ca acest bărbat să mă considere o femeie cumsecade,
dintr-o familie cuviincioasă de oameni învăţaţi (şi, în fond, acesta
era adevărul!), nu o femeie depravată, pierdută în lumea
schimbătoare a vântului şi colbului, o femeie ale cărei braţe erau
folosite ca perne de dormit de către o mie de oaspeţi, din ale cărei
buze purpurii gustau zece mii de bărbaţi.
I-am spus întreaga poveste a vieţii mele – dar am schimbat
câteva detalii. Nu lucrasem ca soră în Pavilionul Florii de Piersic,
ci ca servitoare în casa unui om bogat. Fugisem de acolo din două
motive: pentru a scăpa de mizeriile la care mă supunea stăpânul
meu şi pentru a-i găsi pe mama şi pe războinicul-despot. Se
înţelege de la sine că am minţit şi în legătură cu relaţia mea cu
Teng Xiong. Despre Teng i-am spus că fusese şi ea servitoare în
aceeaşi casă şi că fugiserăm împreună. Când i-am pomenit
numele, m-am simţit din nou vinovată, pentru că locul rezervat ei
în inima mea fusese acum ocupat de un călugăr.
Când am încheiat, călugărul părea cufundat în propriile sale
gânduri. Au trecut câteva clipe, înainte de a-mi spune:
— Nu-mi vine să cred că mama ta te-a părăsit pur şi simplu
şi nu-ţi mai scrie niciun rând. Cred că povestea e mai complicată.
Bănuiesc că a intervenit o forţă întunecată.
A făcut o pauză, în timpul căreia a sorbit din ceai.
— Iar acum ai pornit în căutarea ei. Va fi dificil, dar te rog să
nu-ţi faci prea multe griji, te voi ajuta pe cât pot. Voi face şi o
vrajă, care te va ajuta să o găseşti. Sunt sigur că vă veţi reîntâlni
curând.
A tăcut din nou, apoi a spus:
 — Voi face şi o altă vrajă, care să îl ajute pe tatăl tău acolo
jos, în lumea yin.
Am dat din cap, copleşită de recunoştinţă faţă de Qing Zhen
şi de tristeţe pentru soarta lui Baba. Apoi mi-am descărcat
sufletul povestindu-i despre hotărârea de a-mi răzbuna tatăl, care
mă susţinuse tot timpul cât lucrasem ca servitoare şi trecusem
prin tot felul de tragedii, inclusiv moartea Perlei (o altă servitoare,
sora mea de sânge).
Qing Zhen mi-a aruncat o privire plină de înţeles.
— Preţioasă Orhidee, îţi înţeleg dorinţa de a te răzbuna. Dar,
te rog, nu permite ca viaţa ta, pe al cărei drum te afli încă la
început, să fie înecată în atâta qi amară, pe care noi, taoiştii, o
considerăm dăunătoare atât trupului, cât şi minţii.
— Dar trebuie să repar nedreptatea, trebuie să fac dreptate.
Nu cunoşti proverbul „Nu poţi trăi sub acelaşi cer ca ucigaşul
părinţilor tăi”?
S-a gândit o vreme.
— Îl cunosc. Dar lasă-mă să te întreb ceva. Ce se întâmplă
dacă vor trece cinci, zece, poate chiar douăzeci de ani, înainte de
a-l găsi pe acest războinic-despot? Mai rău, dacă nu îl vei găsi
niciodată? îţi vei petrece întreaga viaţă păstrând un gust amar?
Mult mai bine e să te dedici căutării Căii.
Întrebările lui m-au lăsat fără cuvinte. Nu mă gândisem
niciodată că mi-aş putea petrece douăzeci de ani căutându-l,
poate în zadar, pe ucigaşul tatălui meu.
Am spus:
— Qin-ul, Qing Zhen, îmi hrănesc spiritul cântând la qin.
M-a privit plin de curiozitate.
— Preţioasă Orhidee, cum ai învăţat să cânţi la qin?
La naiba. Mi-am muşcat buza. O minciună atrage şi altele
după sine.
— Baba m-a învăţat, înainte de a mă trimite în casa acelui
om bogat.
Am tăcut amândoi, apoi a spus:
— Preţioasă Orhidee, dacă nu te gândeşti decât la răzbunare
atunci când cânţi la qin, înseamnă că eşti încă departe de a-ţi
hrăni spiritul. Mă tem că nu ţi-ai însuşit decât tehnica şi nu ai
prins esenţa qin-ului.
Nu mă aşteptasem la o remarcă atât de tăioasă din partea
acestui pustnic.
 — Preţioasă Orhidee, presupunând că ţi se va oferi ocazia de
a-l ucide pe acest războinic-despot…
— Atunci îmi voi fi împlinit ţelul vieţii.
— Dar Lao Zi spune că adepţii Tao nu caută împlinirea.
Am continuat cu încăpăţânare:
— Sufletul meu nu-şi va găsi liniştea, până nu-l găsesc pe
despot şi îi trag un glonţ în cap!
— Oricare ţi-ar fi intenţiile, crezi că poţi rămâne liniştită,
până când va sosi momentul de a acţiona?
Nu am răspuns, iar el a continuat:
— Dacă sufletul tău nu-şi va găsi liniştea, înainte de a-ţi
răzbuna tatăl, îţi pot oferi o soluţie mai bună.
I-am cercetat faţa netedă şi sprâncenele groase, care
semănau cu două dealuri îndepărtate.
— Ce anume?
— Îţi pot pregăti un fu şi nişte apă magică, pentru a-l
înspăimânta şi a-l lipsi de putere pe războinicul-despot.
Am încercat, dar n-am reuşit să-mi reţin un zâmbet. Au
trecut câteva clipe. M-am simţit brusc golită de energie.
Întâmplările dramatice ale zilei şi amintirea celor trecute mă
secaseră de puteri şi nu-mi mai puteam ţine ochii deschişi.
Qing Zhen m-a privit îngrijorat.
— Preţioasă Orhidee, eşti cu siguranţă epuizată, odihneşte-te
acum. Iar mâine o vom căuta pe prietena ta.
Qing Zhen mi-a cedat patul lui şi s-a dus să se culce pe jos,
în încăperea unde se afla altarul.
A doua zi am fost trezită de o atingere blândă pe umăr.
Trupul înalt al lui Qing Zhen se înălţa deasupra mea ca un
munte.
— Trezeşte-te, Preţioasă Orhidee. Am pregătit micul dejun.
După ce mâncăm, trebuie să pornim în căutarea prietenei tale. S-
a luminat de ceva vreme, dar nu m-am îndurat să te trezesc.
Înainte de a părăsi coliba, Qing Zhen a luat o pelerină din
paie şi o umbrelă.
— Ia pelerina pe tine, ploaia ar putea începe din clipă în
clipă.
Eram din nou în pădure. În depărtare se adunau deja nori
negri, ameninţători. Qing Zhen s-a uitat în sus, încruntându-se.
— Vine o furtună. Să nu mai pierdem vremea, s-o căutăm pe
prietena ta.
 I-am descris cât de bine am putut locul unde găsisem
clopotul. Am mers mult, înainte de a-l zări în sfârşit undeva, la
marginea unui câmp pustiu.
— Teng Xiong?
Am îngenuncheat lângă clopot şi am strigat-o. Inima îmi
bătea repede, de data aceasta, însă, mai puţin din dragoste, cât
din cauza nesiguranţei vieţii. Dar nu am avut timp să cad pe
gânduri. Qing Zhen ridicase deja clopotul şi-l răsturnase.
Am ţipat. Nu era nimic dedesubt.
Am izbucnit în plâns, însă Qing Zhen a oftat uşurat.
— Prietena ta a reuşit să scape.
— Eşti sigur?
A încuviinţat din cap.
— Nu e departe. Sunt convins că o vom găsi.
— Dar poate a fost răpită!
Am scos un ţipăt ascuţit.
— O, Cerule, atunci ce ne facem?
— Continuăm să o căutăm. Ar trebui să fie un templu în
apropiere. Poate e acolo.
Atunci am simţit picături de ploaie lovind pelerina mea din
paie. Qing Zhen s-a întors spre mine.
— Începe furtuna, trebuie să ne întoarcem.
— Chiar nu putem să o mai căutăm?
— Preţioasă Orhidee, m-a privit cu dojană, sunt un călugăr
care trăieşte în inima muntelui. Ştiu cum e viaţa aici. Uneori se
produc alunecări de teren; am putea rămâne îngropaţi sub noroi.
Ţinea umbrela deasupra capului meu.
— În afară de asta, acum ştim că prietena ta a scăpat.
Probabil se află undeva în siguranţă.
Am grăbit pasul. Cerul s-a întunecat într-o clipă; vântul urla
ca un tigru, iar ploaia se năpustise asupra noastră ca un cârd de
lilieci. Noroiul ne împroşca fără milă pantalonii şi picioarele. Qing
Zhen mă apucase de mână şi mă trăgea după el.
După ce am ajuns, în cele din urmă, la templu şi am intrat, a
început imediat să pregătească o supă şi să încălzească apă
pentru baie. După ce am mâncat şi m-am îmbăiat, m-am simţit
din nou epuizată şi m-am prăbuşit pe patul lui.
Când m-am trezit, afară era întuneric. Vântul şi ploaia încă
vuiau, dar mai potolit. Mi-am aţintit privirea asupra copacilor care
foşneau în vânt şi mă simţeam neliniştită, dar nu-mi pierdusem
speranţa.
— Preţioasă Orhidee – am auzit glasul lui Qing Zhen
chemându-mă blând din cealaltă încăpere – te-ai trezit?
— Da, am răspuns.
M-am ridicat în capul oaselor şi am mai rămas o vreme în
pat. Chipul pustnicului care mă salvase în mod miraculos din
mâinile bandiţilor, îmi stăruia în minte. Am simţit din nou
atingerea braţelor lui puternice, care mă ţinuseră lipită de pieptul
lui pe drumul spre colibă. Am luat roba lui şi mi-am lipit obrazul
de materialul aspru, inspirând mireasma slabă a muntelui. Am
îmbrăcat-o în grabă, m-am dat jos din pat şi am intrat în
încăperea altarului.
Qing Zhen stătea pe vine, amestecând într-o supă plăcut
mirositoare care fierbea pe sobiţă. Spatele lui era solid ca o
stâncă, iar părul i se încolăcea în jurul capului ca o pagodă,
dându-mi o senzaţie de linişte. M-am împotrivit cu greu
imboldului de a-l îmbrăţişa de la spate şi a-mi îngropa faţa în
ceafa lui.
S-a întors spre mine şi mi-a zâmbit.
— Pregătesc o supă din diverse ierburi şi ciuperci de copac,
care îţi va da energie.
— Îţi mulţumesc, Qing Zhen.
Ochii mei s-au cufundat în ai lui.
— Dar nu vreau acum…
Qing Zhen s-a ridicat iar privirile noastre s-au întrepătruns
vreme de câteva incarnări. În cele din urmă a păşit spre mine, m-
a ridicat în braţe, de parcă aş fi fost qin-ul lui nepreţuit din
perioada dinastiei Song şi m-a purtat înapoi, spre patul din care
tocmai mă dădusem jos.
Inima îmi zvâcnea ca o căprioară care s-a rătăcit în pădure,
în timp ce ochii mei urmăreau chipul serios al lui Qing Zhen, care
mă dezbrăca atât de tandru, parcă ar fi ţinut în braţe un copil
nou-născut. Eram întinsă pe pat, goală, sub privirea unui bărbat,
dar de data aceasta nu a unui chou nanren, a unui bărbat
împuţit, ci a unuia care îmi făcea inima să bată mai repede şi
trupul să se topească.
Qing Zhen a stins lampionul. În lumina lunii, care pătrundea
pe fereastră, l-am văzut dezbrăcându-se şi dând la iveală un trup
neted, musculos. Cu o mişcare energică a dezlegat panglica cu
care îşi legase părul, iar acesta s-a revărsat ca o cascadă.
 Qing Zhen oferea o privelişte ciudat de înduioşătoare – a unui
bărbat cu părul lung şi des, negru ca smoala, curgându-i liber pe
umeri. Spre deosebire de învăţaţii confucianişti, părea să nu-i fie
teamă de a-şi expune virilitatea. Pe când călugării şi călugăriţele
religiei budiste îşi rad capetele pentru a atinge detaşarea
absolută, taoiştii nu îşi tund părul şi îşi îngrijesc trupurile.
Qing Zhen s-a strecurat în pat, lângă mine şi din acel
moment nu mi-a mai păsat de detaşare sau ataşare, nu mă mai
interesa decât grija pe care o arăta trupului meu. Chipul lui
absorbit era pe jumătate acoperit de cele trei-mii-de-fire-ale-
neplăcerilor; tulpina lui de jad se înălţase spre Calea Lactee.
— Preţioasă Orhidee… mi-a şoptit la ureche.
Cu mâinile şi buzele a pornit să exploreze ungherele corpului
meu. Cum era posibil ca un călugăr să fie un maestru al artei
erotice de a satisface?
M-a tras spre el şi şi-a îngropat faţa în pieptul meu. Mâinile
lui îmi legănau şi îmi mângâiau sânii, iar buzele îmi atingeau, din
când în când, cu tandreţe, sfârcurile. Închisese ochii, iar genele
lungi aruncau umbre pâlpâitoare pe faţa lui. Când a vorbit, glasul
i-a tremurat.
— Preţioasă Orhidee, sânii tăi au propriile lor inimi care bat.
Mă jucam cu părul lui lung şi gemeam de plăcere.
Cu limba îmi dezmierda urechea, iar cu dinţii mă muşca
delicat de lobi. După aceea, şi-a lipit faţa de gâtul meu şi a
murmurat:
— Simt parfumul tău de flori proaspete şi miere.
Şi-a strecurat o mână sub fesele mele şi le-a ridicat puţin.
Cealaltă mână trecea peste trupul meu ca o cascadă.
— Qing Zhen…
Mă zbăteam şi începeam să-mi pierd sufletul…
M-am înălţat spre el, până când tulpina lui yang a pătruns
pe poarta mea yin. Mişcările înfocate cu care ne împingeam unul
în celălalt mi-au golit mintea şi mi-au transformat toate durerile
în plăceri. Eram ca două animale eliberate după o lungă
încătuşare. Ne detaşasem de tot, nu mai eram ataşaţi decât unul
de celălalt.
După ce ne-am întors de pe muntele Wu, Qing Zhen m-a
ţinut tandru în braţe. Am rămas amândoi tăcuţi, fiecare absorbit
de propriile gânduri şi sentimente. Mă delectam cu ultimele ecouri
ale echilibrării elementelor yin şi yang. Deşi eram o expertă în
arta odăii de culcare, savurasem, în mod ironic, pentru prima
dată plăcerea ploii revărsate de un bărbat pe norii mei cu un
călugăr, într-un templu.
Atunci am înţeles de ce fusese Perla atât de obsedată de
pictorul Jiang Mou – fusese şi el, mai mult ca sigur, un iubit
pătimaş.
Am întins mâna spre Qing Zhen; mi-a luat-o şi şi-a lipit
buzele de ea. În clipa aceea, vântul a părut să mă cheme cu
blândeţe, „Xiang Xiang, Xiang Xiang”.
— Preţioasă Orhidee – Qing Zhen s-a aplecat să mă sărute –
te iubesc.
I-am cercetat chipul.
— Qing Zhen, şi eu te iubesc.
Qing Zhen m-a strâns tăcut în braţe, de parcă tăcerea ar fi
fost un răspuns mai bun şi cea mai bună consolare. M-am
cuibărit la pieptul lui cald.
— Acum, că eşti aici cu mine, nu mă voi mai simţi singur, a
spus.
După câteva clipe, s-a dat jos din pat şi a aprins lampionul.
— Unde te duci? l-am întrebat.
— Ai să vezi.
S-a îndreptat spre masă. Îi priveam trupul gol scăldat de
razele lunii şi mă simţeam inundată de o fericire aproape
dureroasă. S-a întors cu o pensulă şi o piatră pentru cerneală.
— Ce vrei să faci?
Dar nu mi-a răspuns. A început să piseze cerneala. După
aceea, spre surprinderea mea, a tras pătura de pe mine, mi-a scos
cu blândeţe piciorul afară şi a început să scrie – pe coapsa mea.
Simţeam răcoarea cernelii pe piele, iar parfumul ei îmi liniştea
sufletul.
Când a terminat de scris avea chipul luminos şi ochii îi
scăpărau, de parcă tocmai ieşise de sub un izvor fierbinte. M-am
uitat la coapsa mea şi am văzut-o împodobită cu o poezie scrisă
cu caractere îndrăzneţe şi pline de forţă – ca un copac străvechi
cu rădăcini răsucite.
Zece degete dansează pe cele şapte corzi de mătase;
un murmur dulce se răspândeşte în colbul roşu.
Mi-am pierdut sufletul în clipa în care buzele tale în formă de
inimă s-au deschis, iar mâinile tale netede ca jadul şi-au început
dansul ştrengar.
 — O, Qing Zhen, i-am atins chipul şi mi-am simţit, la rândul
meu, sufletul atins, e o poezie minunată. Dar cum m-aş mai
putea îndura acum să mă spăl?
— Nu o poţi păstra pe trup, dar o poţi păstra în minte, a spus
el luându-mă de mână.
Apoi a privit afară pe fereastră.
— În noaptea asta, yuelau – peţitorul de sub lună – leagă firul
roşu care ne va uni. Iubirea noastră va avea o viaţă la fel de lungă
ca luna.
Am rămas o vreme întinşi în pat, moţăind. Când m-am trezit,
lumina lunii pline se revărsa pe fereastră. Strălucirea ei argintie şi
îndepărtată a produs treptat o schimbare în starea mea de spirit.
Vorbele lui Qing Zhen exprimaseră dorinţa noastră bine
intenţionată, dar luna, ca o oglindă luminoasă, nu era decât
martora nesfârşitelor dorinţe ale celor muritori, ale căror reflexii le
trimitea înapoi, în lume. Luna stă şi priveşte cum cele lumeşti se
nasc şi mor, vin şi pleacă, înfloresc şi se veştejesc. După zece ani,
poate chiar după un an, unde se va afla dragostea noastră? Voi
mai vedea chipul frumos al lui Qing Zhen? Voi mai fi încă
frumoasă în ochii lui? Nu eram decât două imagini trecătoare care
se reflectau una în oglinda celeilalte, scurte sclipiri ale amintirii
sau umbre pâlpâind în colbul roşu?
Întristată de aceste gânduri neaşteptate, am încercat să nu
mă gândesc la iubire, ci la plăcerea momentului. Mi-am aruncat
părul pe spate, mi-am trecut limba peste buzele întredeschise şi i-
am aruncat lui Qing Zhen o privire lungă, pătrunzătoare. Când
trupul lui neted s-a lipit de mine, am uitat de dorinţele nesfârşite,
de înflorire şi veştejire. Lumea părea să se fi oprit în loc, când i-
am simţit tulpina de jad întărindu-se, găsindu-şi calea în mine şi
spulberându-mi toate grijile…

25
Femeia aceasta nu este soţul meu

Când m-am trezit a doua zi, picioarele îmi erau scăldate în

lumina soarelui. Mi-am întins degetele de la picioare, le-am
mişcat încolo şi-ncoace, bucurându-mă de căldura soarelui şi de
amintirea iubirii. În clipa aceea l-am zărit pe Qing Zhen aşezat la
masă, privindu-mă cu o expresie gravă pe chip.
— S-a întâmplat ceva?
 M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am acoperit goliciunea cu
pătura. Şi atunci m-am întrebat: Doar sunt o prostituată, de ce aş
fi sfioasă în prezenţa acestui bărbat? Dar aşa mă simţeam, pentru
că Qing Zhen nu era un bărbat oarecare, era primul bărbat de
care mă îndrăgostisem.
— Nu.
Mi-a aruncat un zâmbet ştrengar.
— Te priveam cum dormeai.
I-am răspuns, la rândul meu, cu un zâmbet şi m-am frecat la
ochi.
— Preţioasă Orhidee, ar trebui să ne grăbim.
— De ce?
— Am pierdut deja atâta vreme – trebuie să o căutăm pe
prietena ta.
Mi-am muşcat buzele, până când am simţit gustul sărat al
sângelui. Fusesem atât de fermecată de acest călugăr, încât nu
mă mai gândisem deloc la Teng Xiong! Cum puteam fi atât de
egoistă şi lipsită de suflet?
O jumătate de oră mai târziu, eram din nou cu Qing Zhen în
pădure. În ciuda mustrărilor de conştiinţă şi a chemărilor
insistente „Teng Xiong! Teng Xiong!”, mintea mea era în întregime
ocupată de iubitul meu călugăr şi poet, nu de iubita mea
lesbiană. Deşi raţiunea mă îndemna să mă concentrez asupra
găsirii lui Teng Xiong, ochii mei vedeau pretutindeni chipul lui
Qing Zhen. Toţi copacii pe lângă care treceam erau braţele lui
puternice întinse să mă îmbrăţişeze, vântul care suspina era
glasul lui sonor strigându-mă pe nume, foşnetul frunzelor sub
picioarele mele erau gemetele lui în timpul echilibrării elementelor
yin şi yang.
Am mai mers o jumătate de oră, când Qing Zhen a exclamat
brusc:
— Uite acolo, în spatele chiparoşilor e un templu budist.
M-a prins de mână şi m-a tras după el.
— Vino!
Ne-a deschis uşa un călugăr novice. I-am povestit despre
Teng Xiong şi clopot.
Chipul i s-a luminat.
— Veniţi înăuntru! a spus, s-a răsucit pe călcâie şi a strigat
cu glasul lui subţire de băiat:
— Domnişoara Orhidee Preţioasă a venit după domnul Teng
Xiong!
Imediat şi-a făcut apariţia un călugăr rotofei, care avea în jur
de cincizeci de ani, urmat de un alt călugăr mai bătrân şi cocoşat.
În spatele celor doi am zărit-o, spre marea mea uşurare, pe Teng
Xiong – obosită, dar zâmbitoare.
— Preţioasă Orhidee, Qing Zhen şi-a coborât glasul, parcă
spuneai că te însoţise o femeie.
Nu am mai apucat să-i răspund, pentru că în jurul nostru se
adunaseră deja câţiva călugări, care începuseră să ne explice
agitaţi cum, în timpul plimbării lor meditative de dimineaţă,
auziseră nişte sunete venind de sub vechiul lor clopot (pe care-l
abandonaseră în câmp, după ce un protector bogat le dăruise
unul nou) şi o salvaseră pe Teng Xiong, care îşi pierduse aproape
cunoştinţa, delira şi era deshidratată. Explicaţiile lor strigate în
gura mare păreau să cutremure aerul, tulburând liniştea
templului lor izolat.
Deşi sleită de puteri, Teng Xiong a vrut să afle imediat ce mi
se întâmplase şi atunci le-am povestit ei şi călugărilor curioşi cum
fusesem prinsă de bandiţi, dar salvată apoi de Qing Zhen cu
puterile lui magice. După ce fiecare ne-am spus povestea, s-a
lăsat tăcerea şi atunci am observat că Teng Xiong îl privea pe
Qing Zhen cu suspiciune şi un început de duşmănie.
Am mers în urma micului grup de călugări spre sala de
primire. Eram perfect conştientă de supărarea tăcută a lui Qing
Zhen şi gelozia tot mai evidentă a lui Teng Xiong. Dar nu ştiam ce
să fac. Indiferenţi la tensiunea care apăruse între noi, călugării
încă se mai delectau cu emoţiile provocate de salvarea noastră,
repetându-şi unul altuia peripeţiile. Evenimentele captivante
întrerupseseră rutina lor monotonă, iar călugării dăduseră
complet uitării detaşarea pe care o practicau.
După ce ne-au servit ceai şi gustări, abatele rotofei,
înţelepciune Pură, m-a invitat să rămân.
— Doamnă Teng, am pregătit deja o cameră pentru
dumneavoastră şi soţul dumneavoastră.
— Dar… m-am oprit la timp. Fusese cât pe-aci să spun:
Bărbatul acesta e o femeie, iar eu nu sunt soţia ei!
Teng Xiong mi-a aruncat, însă, o privire atât de severă, încât
mi-au îngheţat instantaneu vorbele pe buze.
Ea s-a întors zâmbind spre călugăr.
— Vă mulţumim, Maestre înţelepciune Pură. Sunt sigură că
soţia mea este extrem de obosită, după toate aceste peripeţii. Are
nevoie de odihnă.
Nu am avut curajul să mă uit spre Qing Zhen ca să-i văd
reacţia. Mai mult de atât, eram bucuroasă că nu apucasem să fac
acea afirmaţie; cine ar fi dat crezare unei absurdităţi precum
„bărbatul acesta e o femeie, iar eu nu sunt soţia ei”? Călugării ar
fi crezut probabil că îmi pierdusem minţile, după ce fusesem
răpită de către bandiţi.
Qing Zhen a rămas tăcut. Când mi-am luat în sfârşit inima în
dinţi şi l-am privit pe furiş, am observat că nici măcar nu părea
supărat, cum mă aşteptasem – era doar tulburat. Probabil credea
că îl minţisem cu neruşinare şi îl trădasem fără milă. Simţeam
cum inima mi se fărâmă încet. Aproape că vedeam bucăţelele
căzând pe podea şi rostogolindu-se până sub statuia lui Buddha.
Qing Zhen se pregătea să-şi ia rămas-bun de la călugări, aşa
cum se cuvenea. Deoarece mă temeam că ar putea pleca fără să-
mi mai adreseze o vorbă, m-am apropiat şi i-am şoptit:
— Dacă vrei să pleci, lasă-mă cel puţin să te însoţesc până în
curte.
După ce am ieşit, l-am întrebat repede, înainte de a apuca să
spună ceva:
— Qing Zhen, de ce nu m-ai întrebat dacă nu vreau să vin
înapoi, la tine?
M-a privit uimit şi în acelaşi timp supărat.
— Preţioasă Orhidee, eşti o femeie măritată, soţul tău se află
chiar aici. Şi tu vrei să te întorci cu mine la templu?
Am ţipat.
— Nu sunt măritată, iar Teng Xiong nu este soţul meu. E o
femeie!
— O femeie?
— Da! O femeie ca şi mine! Cu sâni şi fără tulpină de jad!
Qing Zhen nu mi-a răspuns, ci a continuat să mă ţintuiască
din priviri. În cele din urmă a spus:
— Preţioasă Orhidee, îţi baţi joc de mine?
— Nu-mi bat joc de tine; Teng Xiong e femeie şi eu nu sunt
soţia ei!
— Şi atunci de ce e îmbrăcată ca un bărbat?
I-am spus că fugise de la un stăpân nemilos şi se deghizase
în bărbat.
Qing Zhen a căzut pe gânduri.
 — Şi care e relaţia ta cu ea?
Îl iubeam pe Qing Zhen şi nu voiam să-l mint. Dar nu ştiam
ce să fac. Dacă îi spuneam adevărul – că Teng Xiong era iubita
mea, pe care nu o iubeam însă – Qing Zhen ar fi crezut că mă
foloseam doar de ea şi m-ar fi dispreţuit pentru asta.
L-am privit fără să spun nimic. În cele din urmă l-am
implorat:
— Qing Zhen, nu vreau să rămân aici; te rog, ia-mă înapoi la
tine.
Părea încă jignit.
— Nu pot. Sunt un călugăr şi trăiesc într-un templu.
Disperată, am răbufnit:
— Chiar aşa? Şi atunci, de ce m-ai sedus?
— M-am îndrăgostit de tine. Nu s-ar fi cuvenit, dar aşa s-a
întâmplat.
— Mă iubeşti, dar nu mă poţi lua la tine; ce facem atunci? În
clipa aceea şi-a făcut apariţia Teng Xiong; s-a apropiat cu paşi
apăsaţi şi s-a oprit protectoare lângă mine, cu privirile aţintite
asupra lui Qing Zhen.
— Cred că soţia mea a răpit deja destul din timpul unui
călugăr celibatar…
Nu i-am lăsat lui Qing Zhen timp să răspundă şi am spus:
— Qing Zhen, te rog, crede-mă; nu sunt soţia lui. El e o
femeie.
Afirmaţia era ridicolă, până şi eu mi-am dat seama de asta.
Qing Zhen părea dezamăgit.
— Aşadar, Preţioasă Orhidee, crezi că şi eu sunt o femeie?
Teng Xiong s-a întors atunci spre mine şi mi-a aruncat acele
priviri ucigătoare, pe care şi le reţinuse atâta vreme.
— După tot ce am făcut pentru tine, te-ai culcat cu el?
A îndreptat un deget acuzator spre Qing Zhen şi a continuat
pe un ton sarcastic:
— Cu un călugăr?!
O uşă s-a deschis atunci cu un scârţâit, dând la iveală un
cap bătrân, ras.
— Câtă vreme sunteţi oaspeţii noştri, păstraţi liniştea şi
respectaţi pacea sacră a templului nostru.
Călugărul ne-a scrutat pe toţi trei câteva clipe, apoi a închis
uşa la loc.
Qing Zhen m-a privit cu amărăciune şi a ieşit pe poarta
templului.
— Qing Zhen! am strigat în urma lui, dar el a grăbit pasul.
Teng Xiong şi-a aşezat braţul în jurul umerilor mei şi aproape
m-a tras înapoi spre templu.
După ce m-a condus în camera ei, mi-am dat seama că era
cel mai înţelept lucru să încercăm să clarificăm situaţia.
După ce ne-am aşezat, i-am spus:
— Teng Xiong, îmi pare rău, dar n-am avut încotro.
M-a privit lung, insistent.
— Te păcăleşti singură, Preţioasă Orhidee. E doar o pasiune
trecătoare…
— Nu, nu e o pasiune trecătoare.
I-am vorbit cu privirea înceţoşată de lacrimi.
— E primul bărbat pe care îl iubesc…
Şi-a aruncat capul pe spate şi a izbucnit în râs.
— Ascultă şi tu ce spui. Nu mi-ai zis chiar tu că nu-i poţi
suporta pe chou nanren?
— Dar Qing Zhen nu e aşa, e altfel decât toţi ceilalţi bărbaţi.
— Altfel? Preţioasă Orhidee, dă-mi voie să-ţi explic. Bărbaţii
sunt toţi la fel, nişte împuţiţi!
A continuat cu amărăciune:
— Poate că tulpina de jad e singurul lucru pe care el îl are şi
eu nu. Dar asta nu înseamnă că e mai bun decât mine…
— Dar el este foarte bun.
— Dar, Preţioasă Orhidee – glasul i s-a îmblânzit; a început
să mă implore – poate că e foarte bun la pat, dar e, totuşi, un
bărbat. Iar un bărbat nu va înţelege niciodată nevoile unei femei,
îndeosebi ale unei femei delicate şi sofisticate ca tine. Preţioasă
Orhidee, tu ai nevoie de o femeie ca mine, să-ţi poarte de grijă şi
să te iubească, nu de un bărbat, cu atât mai puţin de un călugăr.
De unde să ştie un călugăr cum să satisfacă şi să iubească o
femeie, cum să-i poarte de grijă?
— Te înşeli. Qing Zhen ştie foarte bine să facă toate aceste
lucruri.
Teng Xiong părea deopotrivă uluită şi jignită.
— Mi-a salvat viaţa şi mi-a îngrijit rănile, după ce banditul
m-a violat.
Teng Xiong m-a luat în braţe şi m-a acoperit cu sărutări.
— Preţioasă Orhidee, e numai vina mea. Îmi pare nespus de
rău că… ai trecut prin toate acestea. Ar fi trebuit să te împing pe
tine prima sub clopot, te rog, iartă-mă.
— Teng Xiong, m-am eliberat cu blândeţe din braţele ei, nu e
vina nimănui. Am avut doar ghinion. Şi îmi pare rău. Nu vreau
să… îţi rănesc sentimentele.
A rămas tăcută şi a încercat să mă prindă de mână, dar mi-
am tras-o înapoi.
— Teng Xiong, îl iubesc.
— Dar mă iubeşti şi pe mine.
Cum putea fi atât de sigură?
— Dar e un alt fel de iubire, am spus, mai degrabă aşa cum
am iubit-o pe… sora, mea Perla.
— Foarte bine. Chiar mai bine, pentru că dragostea noastră
este mai profundă, de vreme ce suntem amândouă femei.
Nu mai ştiam ce să-i răspund.
— Preţioasă Orhidee, te rog să mă crezi, pasiunea pe care o
simţi pentru el va trece curând, precum norii de pe cer. În afară
de asta, gândeşte-te, el nu are bani, cum vei trăi cu el?
Vorbele lui Teng Xiong m-au trezit la o realitate neplăcută.
Mi-am dat seama că, după ce pierdusem qin-ul cu toţi banii şi
toate bijuteriile înăuntru, rămăsesem fără adăpost şi fără niciun
ban! Iar Qing Zhen, desigur, era un călugăr, nu avea nici el bani
şi nici măcar nu îmi propusese să îl însoţesc înapoi la templu! Am
început să plâng, gustând din amărăciunea lacrimilor mele şi, în
acelaşi timp, a iubirii pe care o simţeam întâia oară pentru un
bărbat.
Teng Xiong mi-a şters faţa cu batista ei de mătase.
— Nu plânge, Preţioasă Orhidee. Nu e sfârşitul lumii, e doar
sfârşitul unei relaţii trecătoare. Gândeşte-te că nu a fost altceva
decât un vis urât.
M-a privit cu intensitate.
— Mă ai pe mine, iar eu îţi voi purta de grijă; ăsta e cel mai
important lucru. În afară de asta, spre deosebire de călugăr, eu
sunt bogată.
S-a bătut energic cu mâna peste buzunarul pantalonilor.
— Pot să-ţi cumpăr tot ce-ţi doreşti şi să te duc la orice
restaurant pofteşti. Vrei să munceşti pe câmp sub razele
dogoritoare ale soarelui, să mănânci cartofi dulci şi supă chioară
la fiecare masă, să porţi o robă peticită, doar de dragul unui
bărbat? O femeie rafinată ca tine are dreptul la o viaţă de lux şi
răsfăţ, nu la o viaţă în sărăcie alături de un călugăr sărac lipit
pământului. Dacă tulpina de jad e ceea ce-ţi place la el – şi-a dat
capul pe spate şi a râs, iar părul ei scurt şi mătăsos a strălucit –
stai liniştită, pot să fac şi eu rost de una. De dimensiunea şi
textura pe care le preferi.
Nu am spus nimic.
— Preţioasă Orhidee?
— Da.”
— Rămâi cu mine, te rog.
În seara aceea m-am simţit uşurată că Teng Xiong era prea
sleită de puteri pentru a mai dori să facem sex. Trupul ei zăcea
nemişcat lângă mine, în vreme ce eu eram perfect trează. Mă
învârteam şi mă răsuceam pe lemnul tare al patului plin de
ploşniţe, zbătându-mă în chinurile acelei neaşteptate dorinţe pe
care o simţeam pentru un bărbat. Qing Zhen era un călugăr,
frumos şi misterios. Ştia, de asemenea, cum să mă facă să mă
simt minunat ca femeie. Şi nici măcar nu primisem bani. Pentru
prima dată o făcusem doar din dragoste.
Aşa cum cântam la qin nu pentru a primi bani, ci pentru a
mă împlini spiritual. Mai mult de atât, Qing Zhen cânta şi el la
qin. Păstra şi el, ca mine, un tărâm al purităţii în suflet. Îl iubeam
pe Qing Zhen. Şi aveam să mă întorc la el, să rămân la el, până
când sprâncenele noastre aveau să încărunţească…
Am rămas întinsă în pat până în zori. Atunci, de îndată ce am
auzit psalmodiile călugărilor răsunând din curte, m-am dat jos,
mi-am luat pantofii şi jacheta, am aruncat o ultimă privire de
rămas-bun spre Teng Xiong şi m-am strecurat afară din cameră.
După câteva cotituri greşite, am zărit în sfârşit în depărtare coliba
lui Qing Zhen, liniştită şi primitoare. Am grăbit pasul. Când am
ajuns la uşă, am împins-o uşor şi aceasta s-a deschis cu un
suspin.
Am intrat şi m-am îndreptat direct spre odaia lui Qing Zhen.
Dormea dus, iar pătura se ridica uşor în ritmul respiraţiei lui. M-
am strecurat în pat, lângă el, cu inima topită de iubire.

26
Călugărul şi prostituata

Aşa am ajuns să trăiesc cu Qing Zhen. Se înţelege de la sine

că viaţa alături de un călugăr taoist era complet diferită de cea pe
care o dusesem în Pavilionul Florii de Piersic. Aveam şi aici parte
de sex aproape în fiecare noapte, dar acum o făceam din dragoste,
iar după aceea cădeam satisfăcută într-un somn adânc, în braţele
puternice şi iubitoare ale lui Qing Zhen. Dimineaţa, înviorată de
aerul curat de munte, mă trezeam în zori şi îl urmăream
îndeplinindu-şi ritualurile. Mica tobă şi clopoţelul pocneau şi
zornăiau în mâinile lui, însoţite de psalmodii sonore, în timp ce
Qing Zhen aducea ofrande zeilor. Apoi luam un mic dejun simplu,
format din terci de orez şi turtiţe, în timpul căruia ne uitam unul
în ochii celuilalt sau afară pe fereastră, spre munţii îndepărtaţi.
După micul dejun, Qing Zhen medita, cânta la qin şi exersa
caligrafia talismanelor fu.
Uneori, când se însera, îmi spuneam în gând: trebuie să mă
pregătesc pentru sosirea clienţilor. Dar apoi îmi aminteam că nu
mai aştepta niciun bătrân-ridat-cu-un-picior-în-groapă să-l
servesc. Nici mama sau De nu se mai învârteau în jur, să mă
spioneze. Eram liberă!
Cu toate acestea, nu renunţasem la hotărârea de a o găsi pe
mama. Qing Zhen îmi spunea însă: „Preţioasă Orhidee, nu te pot
lăsa să umbli singură pe munte, întrebând de mama ta; e prea
periculos. O voi căuta eu, când voi ieşi singur, şi o vom căuta şi
împreună. Ai răbdare”.
Mă străduiam să fiu calmă şi răbdătoare, dar un colţişor
tăinuit al minţii mele nu-mi dădea pace. Într-o noapte am visat
că, după atâţia ani de chinuri, o găsisem în sfârşit pe mama. Nu
era călugăriţă, ci, la fel ca mine, prostituată, iar toţi clienţii ei
erau călugări. Trupul ei vlăguit şi abia acoperit cu nişte zdrenţe
tremura în ger şi viscol. Obrajii erau albi ca hârtia, iar ochii, deşi
adânciţi în orbite, străluceau – însă nu de plăcere, ci de foame. În
faţa ei se afla o farfurie cu mâncare vegetariană, dar de fiecare
dată când se întindea spre ea, aceasta se îndepărta. La un
moment dat a reuşit să apuce o bucăţică de tofu, dar de îndată ce
şi-a vârât-o în gură, a luat foc şi s-a transformat în cenuşă. Eu o
chemam disperată: „Mamă! Mamă!”, dar ea nu părea să mă audă.
Când am încercat să-i împing farfuria mai aproape, călugării au
înhăţat-o şi au înfulecat grăbiţi mâncarea.
Când i-am povestit lui Qing Zhen coşmarul meu, a zâmbit cu
subînţeles.
— Eu am studiat Cartea visurilor scrisă de ducele de Zhou.
Un vis urât semnifică de regulă ceva bun, iar un vis frumos
prevesteşte ceva rău. Cred că visul tău este, prin urmare, de bun
augur. Înseamnă, probabil, că mama ta s-a călugărit şi şi-a stins
dorinţa de a mânca. Nu trebuie să te îngrijoreze acest vis.
Aşadar am continuat să cânt la qin şi să aştept. De fiecare
dată când Qing Zhen ieşea să adune ierburi, se întorcea acasă
spunându-mi că întrebase de mama, dar nu aflase nimic. Şi
astfel, de multe ori când îl vedeam venind pe cărarea spre colibă,
simţeam speranţa renăscând, doar pentru a fi însă imediat
spulberată.
Peşi soarta mamei continua să mă preocupe, viaţa pe munte
era, în toate privinţele, lipsită de griji. Uneori, când vremea era
deosebit de frumoasă, iar Qing Zhen îşi terminase treburile
zilnice, mergeam la râu, ne dezbrăcăm şi ne aruncam în apa
verde ca jadul. Din când în când prindea câte un peşte, pe care îl
lua acasă şi îl prăjea pentru cină. Uneori ieşeam pe câmp şi
înălţăm zmeie. La vederea unui dragon, a unui phoenix sau a
unui cocor care plutea în înaltul cerului, deasupra capului meu,
mă simţeam copleşită de bucurie, îmi imaginam că mă
transformasem şi eu într-un fluture uriaş, purtat pe aripile
vântului, care urmărea de sus sclipirile lumii de jos. Când
oboseam, ne întindeam în iarbă şi adormeam ţinându-ne în braţe.
Ne trezeam cu feţele încălzite de soare şi trupurile înţepate de
furnicături plăcute.
Însă vremurile bune trec de obicei repede. Într-o zi, pe când
şedeam gânditoare la fereastră, am văzut o perdea albă fluturând
în aer şi am ştiut că venise iarna. Înainte, când trăiam în pavilion,
servitoarea mea, Mica Ploaie, îmi pregătea veşmintele de iarnă:
haine de blană, robe din mătase cu bumbac, şaluri din lână de
oaie.
Obişnuia, de asemenea, să-mi aducă supă de şarpe presărată
cu petale de crizanteme şi cea mai bună rădăcină de ginseng
sălbatic, pentru a-mi spori energia yang. În pavilionul turcoaz,
iarna aducea cu sine căldură şi lux, dar aici, pe munte, singurul
lucru cu care mă apăram împotriva frigului era o jachetă
matlasată, plină de pete şi de petice.
După câteva săptămâni, a început să ningă abundent, iar
muntele a devenit complet alb – ca un bătrân înţelept. Dacă ar şti
să vorbească, ce sfat mi-ar da? Atunci mi-am amintit o poezie:
La început, marea albastră era lipsită de griji.
Dar a venit vântul şi i-a ridat chipul.
La început, muntele verde era veşnic tânăr.
 Dar a venit zăpada şi i-a albit părul.
Uneori, când se mai înmuia puţin gerul aspru, Qing Zhen mă
lua cu el în plimbările pe care le făcea în împrejurimi sau ieşea
singur să caute ciuperci de copac. Dar, în restul timpului,
rămânea în casă. Cântam amândoi la qin sau eu cu vocea şi el mă
acompania la instrument. Se ocupa, de asemenea, de îndatoririle
sale religioase – meditaţia, talismanele fu, alchimia – pe care eu
nu le puteam împărtăşi. Dintre toate ocupaţiile sale, cel mai mult
se dedica alchimiei interioare a meditaţiei vizuale şi alchimiei
exterioare a pregătirii elixirelor. Maestrul Templului Norului
Celest îl alesese pe el dintre toţi ceilalţi călugări tineri pentru a
pregăti elixire, deoarece îl considera cel mai inteligent şi având
mintea cea mai pură. Aceasta era şansa lui Qing Zhen de a-şi
demonstra calităţile. Dacă nu reuşea, avea să sfârşească şi el ca
orice alt călugăr lipsit de importanţă, ducându-şi zilele fără să se
bucure de atenţia celorlalţi şi murind într-un ungher întunecat,
prăfuit, al templului. Din acest motiv petrecea zilnic nenumărate
ceasuri fierbând elixire urât mirositoare în încăperea altarului.
Deşi nu-mi plăcea mirosul înţepător al ceaunului său, picioarele
mă aduceau deseori în preajma sa, pentru a mă feri de îngheţ.
Într-o zi, pe când Qing Zhen amesteca ingredientele din
ceaun, l-am întrebat ce erau. Mi-a răspuns:
— Minerale. Cinabru, aur, malachit, pucioasă, mică,
salpetru…
— Aur şi malachit?
Îmi păreau mai potrivite pentru bijuterii, decât fierte în
elixire!
— Ştiu că ţi se pare ciudat. Dar sunt eficiente. Uneori hrănim
câte un pui de pasăre cu carne roşie şi cinabru, până când i se
înroşesc penele. Apoi fierbem penele şi carnea. Decoctul pe care
încerc să-l prepar nu prelungeşte doar viaţa, te şi întinereşte.
A zâmbit mândru.
— Eu am qi a unui bărbat de douăzeci şi unu de ani, deşi am
împlinit deja treizeci.
Zâmbetul i se întinsese pe întreaga faţă.
— Acesta este şi unul dintre motivele pentru care nu mă
deranjează frigul.
Am înţeles că nu aveam nicio şansă în faţa acestui ceaun
urât mirositor. Dacă eu aş fi fost amanta lui Qing Zhen, ceaunul
cu fierturile sale ar fi fost soţia lui, pe care nu ar fi părăsit-o
nicicând pentru mine.
În zilele în care Qing Zhen citea sulurile lui ciudate de hârtie
sau recita formule magice, îmi petreceam timpul cântând la qin –
pentru a-mi perfecţiona tehnica, dar şi pentru a pune în circulaţie
sângele din degetele mele îngheţate. Deplângeam atunci pierderea
propriului meu cjin şi a tuturor bijuteriilor şi banilor din interiorul
său. Deşi căutasem cu Qing Zhen pe fiecare petic de pământ din
zona în care-l pierdusem, nu găsisem nicio urmă. Uneori îmi
imaginam soarta instrumentului – poate îl găsise vreun locuitor al
muntelui şi îl folosise ca lemn de foc, sau poate fusese găsit de
nişte bandiţi, care scoseseră toate lucrurile de valoare dinăuntru
şi îl aruncaseră apoi să putrezească în pădure. Uneori, însă, îmi
imaginam şi lucruri mai optimiste – instrumentul meu fusese
găsit de cineva care ştia să cânte la qin şi îl preţuia ca pe primul
său născut.
La început mi-a plăcut iarna, pentru că Qing Zhen era mereu
în preajma mea. Dar cu zilele friguroase care treceau una după
alta, la fel de implacabil cum se înşirau în fiecare seară maşinile
în faţa pavilionului, mă simţeam tot mai nefericită. Îmi lipseau
hainele călduroase şi, prin urmare, nu puteam ieşi din casă. Qing
Zhen îmi pregătea uneori supe speciale din ierburi, care să
menţină „focul” din interiorul meu, dar mâncărurile pe care le
gătea de obicei constau din legume sărate şi murate, cu puţin
orez. Îmi vedeam trupul împuţinându-se şi mă temeam că aveam
să devin subnutrită. Dar Qing Zhen îmi spunea mereu:
„Alimentele pe care le avem trebuie să ne ajungă toată iarna”.
Când mă plângeam de frig, mă avertiza, „Să avem grijă să nu
folosim prea mult cărbune, pentru că trebuie să menţin focul sub
ceaunul meu de alchimie”.
Felul obsesiv în care Qing Zhen se dedica alchimiei începuse
să mă enerveze. Uneori postea zile în şir, se retrăgea în încăperea
purităţii – un spaţiu pe care îl
422
Mingmei Yip
substanţe din sertarele dulăpiorului său medicinal – frunze
uscate, seminţe şi pulberi minerale colorate – şi le pisa cu mişcări
energice în mojar. Formulele magice pe care le rostea deasupra
prafurilor durau ore în şir. Pe mine nu mă mai băga în seamă în
tot acest timp. Ritualurile pe care le practica neobosit îmi păreau
la fel de zadarnice precum grija unei mame iubitoare, care îşi
veghează pruncul mort.
Când se înnopta, însă, lăsa deoparte celelalte activităţi ale
sale şi se concentra asupra celei în care eram şi eu implicată –
stârnitul norilor şi al ploii. Era un iubit priceput – tandru, dar în
acelaşi timp pasional şi îndrăzneţ. Îi făcea plăcere să încerce toate
poziţiile potrivite descrise în manualele de sex: asaltul tigrului alb;
greierul negru încleştat de copac; bambusul de lângă altar; torsul
firelor de mătase…
Sexul nu era însă întotdeauna o plăcere, deoarece unele zile
erau atât de geroase, încât trebuia să rămânem îmbrăcaţi. Mai
rău de atât, deşi mă culcam în fiecare noapte cu Qing Zhen, patul
nostru nu era şi nu avea să fie niciodată un pat conjugal. Cu
toate că savura plăcerea sexului, Qing Zhen era şi el, ca alţi
taoişti, adeptul acelei practici ciudate, prin care un bărbat
absoarbe esenţa yin din terasa de jad a femeii, fără să-şi irosească
însă jing. Qing Zhen nu ejacula niciodată în interiorul meu, ci îşi
direcţiona sperma înapoi spre creier. La început mi-a plăcut,
pentru că nu mai trebuia să curăţ lichidul lipicios de pe pat. Dar
curând mi-am schimbat părerea. Taoiştii ejaculează atunci când
consideră că este perioada propice pentru ca o femeie să rămână
însărcinată, în vreme ce Qing Zhen era ferm decis să nu-şi
depună sămânţa în pântecele meu. Acest lucru mă întrista peste
măsură. Indiferent de câte ori sau cu câtă pasiune făceam
dragoste, nu aveam să fiu niciodată înconjurată de băieţei-
călugări sau fetiţe-flori, niciun nepot nu avea să se agaţe vreodată
de genunchii mei bătrâni. Deşi Qing Zhen nu mai contenea să
vorbească despre uniunea sexuală care reprezintă interacţiunea
cosmică a elementelor yin şi yang, nu pomenea niciodată
rezultatul acestor strădanii – copiii. Dar chiar dacă Qing Zhen ar
fi fost dispus să mă fecundeze, nu eram sigură că ar fi funcţionat.
Pentru că toată supa pe care mi-o dăduseră la pavilion fusese
menită să ucidă orice mugur de viaţă din mine. Lipsa copiilor îmi
părea uneori atât de insuportabilă, încât dădeam frâu liber
lacrimilor care îmi şiroiau pe pântecele plat, jelindu-mi copilul-
stafie, care nu avea să se nască niciodată.
Odată cu trecerea timpului, gândurile legate de viaţa pe care
o duceam deveneau tot mai sumbre. Nu sufeream doar pentru că
nu puteam purta copiii lui Qing Zhen, ci şi pentru că nu mă
puteam arăta cu el în public. Nu că s-ar fi organizat petreceri sau
alte evenimente mondene pe munte, dar lui îi era mereu teamă să
nu dea de necazuri, dacă cineva l-ar fi văzut cu mine. Mă
transformasem, aşadar, dintr-o prostituată într-o femeie
întreţinută, doar că de data aceasta „oaspetele meu preferat” nu
era un negustor bogat, un politician cu influenţă sau capul
vreunei bande puternice, ci un călugăr taoist fără un sfanţ. Mi-am
amintit căile de scăpare ale unei prostituate, despre care vorbisem
cu Perla; acum găsisem o cale la care ea nici nu se gândise:
convieţuirea cu un călugăr!
Iarna înainta, iar eu eram tot mai năpădită de gânduri
nedorite. Mi-am dat seama că evadasem din iadul suflat cu aur al
casei de toleranţă doar pentru a ajunge în iadul pudrat cu zăpadă
al muntelui iarna. De data aceasta, însă, îmi era imposibil să
evadez. Pentru că nu aveam bani şi nu ştiam unde m-aş fi putut
duce. Qing Zhen simţea probabil frustrarea mea, pentru că într-o
zi m-a luat în braţe şi mi-a spus drăgăstos:
— Ai răbdare, Preţioasă Orhidee. Când vine primăvara, totul
va fi bine.
Au mai urmat câteva luni de agonie, până când vremea s-a
înmuiat în sfârşit. După două săptămâni am simţit o boare de aer
călduţ, care aducea mireasma unei vegetaţii noi şi i-am propus lui
Qing Zhen să luam qin-ul cu noi la malul râului şi să cântăm
afară, în natură. Eram atât de fericită că iarna aspră mă eliberase
în sfârşit din ghearele ei. Şedeam cu picioarele încrucişate sub un
copac care renăştea la viaţă, ţineam qin-ul vechi de opt sute de
ani în poală şi cântam toate piesele mele preferate.
Qing Zhen urmărea cu admiraţie mişcările degetelor mele,
care dădeau târcoale instrumentului.
— Preţioasă Orhidee, a spus când am terminat, cânţi atât de
liniştit şi nuanţat.
— Dar mie îmi place stilul tău de a cânta, plin de forţă şi
pasiune.
I-am aruncat o privire cochetă.
— Acum e rândul tău.
Qing Zhen a cântat Gaoshan – Muntele înalt şi Liu-shui
— Apa Curgătoare. În vreme ce degetele mele atingeau
instrumentul ca norii care plutesc pe cer, ale lui erau ca dragonii
care vuiesc în adâncul oceanului.
După ce şi-a desprins degetele de qin, a spus:
— Muntele înalt simbolizează energia yang, iar apa
curgătoare energia yin, astfel încât cele două piese cântate una
după alta generează echilibrul armonios al elementelor masculine
şi feminine.
Apoi, aşezaţi la malul apei repezi a râului, mi-a povestit
legenda bine-cunoscută a celebrului interpret la qin Boya şi a
prietenului său, tăietorul de lemne Ziqi.
Deşi nu era educat, Ziqi pricepea imediat semnificaţia
oricărei piese interpretate de Boya.
Când Boya a cântat odată „Muntele înalt”, Ziqi a exclamat:
— Ah, cât de impunător e muntele înalt!
Iar când Boya a cântat „Apa curgătoare”, Ziqi a oftat:
— Apa curgătoare, cât de impresionantă e!
Boya era uimit, pentru că Ziqi era un ţăran needucat, care,
pe deasupra, nu ascultase niciodată aceste piese. De unde putea
şti că una descrie muntele înalt, iar cealaltă apa curgătoare?
— Cum aş putea să te pun vreodată în încurcătură? a
exclamat Boya, elogiindu-şi prietenul ca zhiyin – cel care înţelege
sunetele.
Aşadar, când Ziqi a murit, Boya şi-a dat seama că nimeni nu
îi va mai înţelege muzica aşa cum o făcuse prietenul lui, şi atunci
şi-a spart qin-ul la mormântul lui Ziqi şi a oftat:
— De ce să mai cânt la qin, dacă nu mai am un zhiyin care
să-mi înţeleagă muzica!
Iar de atunci încolo, cuvântul zhiyin a fost folosit pentru a
numi un suflet pereche.
— Preţioasă Orhidee – Qing Zhen m-a privit cu intensitate,
iar în spatele lui, în largul cerului, plutea o pasăre solitară –
înţelegi cât de norocoşi suntem? Majoritatea oamenilor îşi petrec
întreaga viaţă căutând un zhiyin, fără să-l găsească. Noi nu
suntem doar iubiţi; suntem şi zhiyin.
Deşi eram obişnuită cu complimentele bărbaţilor şi de obicei
nu le luam în serios, vorbele lui Qing Zhen au atins o coardă de
mătase în sufletul meu.
Mă aşteptasem ca venirea primăverii să nu topească doar
zăpada, ci şi nefericirea vieţii mele pe munte. Dar mă înşelasem.
Pentru că vremea era frumoasă, Qing Zhen ieşea în fiecare zi să
culeagă ierburi. Uneori mă lua cu el, dar de obicei pleca singur.
Rămasă în colibă, îmi era imposibil să mă simt altfel decât
părăsită. Cântam ore în şir la qin. Piesa mea preferată devenise
„Cânt la flaut pe terasa phoenixului”, a poetei Li Qingzhao din
perioada dinastiei Song:
 Beţigaşele parfumate se răcesc în suportul lor de aur.
Aşternutul meu se încreţeşte în valuri stacojii.
Întinsă în pat, îmi pieptăn leneşă părul.
Praful a acoperit caseta mea pentru înfrumuseţare.
Văd soarele înălţându-se până la cârligele perdelei.
Amărăciunea despărţirii mă copleşeşte.
Atâtea vorbe pe care aş fi vrut să le rostesc.
Ne despart mii de mile.
La trecătoarea Yang Guan nu am putut să te opresc…
Când mă plictiseam de cântat la qin, cântam arii de operă
sau recitam poezii. Uneori făceam curăţenie sau găteam, pentru
a-mi trece timpul, dar şi pentru a-l elibera pe Qing Zhen de aceste
corvezi – deşi le uram din tot sufletul. Cât trăisem în Pavilionul
Florii de Piersic, nu ridicasem mâinile decât pentru a turna vin în
cupe.pentru a aprinde o pipă pentru opiu sau a juca mahjong.
Când mi-era foame, o aveam pe mătuşica Ah Ping care îmi
pregătea carne fragedă sau peşte şi pe Mica Ploaie care mă servea.
Când îmi aminteam de clipele petrecute în pavilion,
deveneam nostalgică. Deşi urâsem să fiu roaba mamei şi a lui De,
îmi era dor de Ah Ping, de Luna de Primăvară şi de papagaliţa
mea Floare de Prun. Mă gândeam şi la Teng Xiong. Oare ce făcea
acum?
Mama îmi povestise mai demult despre credinţa budiştilor,
conform căreia un bărbat şi o femeie aveau nevoie de o mie de ani
de pregătire, pentru a genera karma necesară să împartă aceeaşi
pernă. După această logică, Qing Zhen şi eu trebuia să ne fi
pregătit de-a lungul a nesfârşit de multe vieţi trecute. Dar cum
era atunci cu clienţii pe care îi urâsem, dar cu care fusesem
nevoită să-mi împart perna? Sau cu Teng Xiong – ne pregătiserăm
şi noi vreme de o mie ani, în incarnările noastre trecute, deşi
eram amândouă femei?
Într-o zi am luat pe furiş o bucăţică de hârtie de la Qing Zhen
şi am încercat să o pictez din memorie, întâi într-un costum
occidental, aşa cum îi plăcea să se îmbrace, apoi cu părul lung,
purtând o rochie elegantă. Fusese probabil distrusă, în dimineaţa
aceea, în încăperea goală din templu, când se trezise sperând să
ne lustruim oglinzile, dar găsise cealaltă jumătate de pat rece.
Oare karma noastră avea să mai facă vreodată posibilă o
reîntâlnire în această viaţă? Dacă da, aveam să încerc să fac din
ea cea mai fericită lesbiană de pe pământ.
 Petreceam atâtea zile chinuită de amintiri, gândindu-mă la
Teng Xiong, dar şi la mama. Spre deosebire de Perla, ele trăiau
încă în lumea yang, dar nu aveam habar unde le-aş fi putut găsi.
Când Qing Zhen era plecat, ieşeam şi eu uneori în căutarea altor
temple. Dar niciun călugăr şi nicio călugăriţă nu auziseră
vreodată de mama. Unii spuneau că poate părăsise între timp
sangha şi redevenise mireană, alţii că se mutase pe alt munte,
sau chiar că atinsese nirvana. Toate aceste supoziţii şi idei mă
deprimau, dar când se înnopta, când vedeam chipul frumos şi
concentrat al lui Qing Zhen deasupra mea şi îi simţeam mişcările
viguroase, toate grijile mele legate de lumea trecătoare se risipeau
în aerul rarefiat. Dragostea pe care o simţeam pentru el îmi
alunga toate necazurile.
Când munţii şi copacii din jurul nostru au început să
strălucească într-un verde aprins, mi-am dat seama că trăiam cu
Qing Zhen de mai bine de zece luni. Mi-am dat seama şi că
iubirea mă transformase într-un observator, care asista de la
distanţă la spectacolul lumii. Poate că Qing Zhen îmi simţea
nemulţumirea, pentru că deseori îmi făcea câte o mică bucurie
— Îmi aducea buchete de flori sălbatice, mă lua cu el în
pădure la picnic sau organiza o întrunire elegantă cu muzică de
qin, deşi noi doi eram singurii invitaţi. Mi-a cusut chiar şi două
rânduri de haine – toţi călugării învăţau să coasă, pentru că nu
aveau femei în preajmă, care să o facă în locul lor.
Cu toate acestea, în vreme ce un călugăr taoist se simte
mulţumit să trăiască la munte, înconjurat de pini de bun augur şi
ciuperci lingzhi, eu, o femeie şi pe deasupra o fostă ming ji,
duceam dorul prietenilor, al petrecerilor şi al robelor de mătase cu
broderii sofisticate. Mă aşteptasem la o viaţă mai simplă, dar nu
la această monotonie cotidiană.
Într-o zi, când cerul era şters precum cerneala diluată, Qing
Zhen mi-a spus că vremea era ideală pentru comunicarea cu
spiritele, iar el voia să pregătească patru fu: unul pentru a mă
proteja pe mine; unul pentru a o găsi pe mama; unul pentru a-i fi
de ajutor tatălui meu în lumea yin şi unul pentru a-l lipsi de
putere pe războinicul-despot.
Adâncit în meditaţie, Qing Zhen părea transfigurat într-un
xian, un nemuritor. Mi-am simţit trupul inundat de valuri calde
de iubire. Urmărindu-l, am simţit apropierea unui tărâm al
purităţii, departe de fumul şi praful acestei lumi imperfecte. Am
să-l iubesc pe acest bărbat şi am să fiu bună cu el tot restul vieţii
mele, mi-am spus în gând. Am privit apoi pe fereastră şi am zărit
verdele fraged al frunzelor proaspete – martorele legământului
meu.
Dar oricât de mult apreciam grija cu care Qing Zhen îmi
pregătea cele patru fu, tot nu eram fericită pe munte. Se spune că
o zi petrecută de nemuritori în grota lor înseamnă o mie de ani în
lumea de afară. Dar eu aveam senzaţia opusă: o singură zi pe
munte era pentru mine ca o mie de ani. Mi-am amintit un vers
dintr-o poezie a celebrei curtezane din perioada dinastiei Tang, Yu
Xuanji: Mai uşor găseşti comori nepreţuite decât un bărbat care
să te iubească. Problema mea era însă că, deşi găsisem bărbatul
care să mă iubească, încă mai tânjeam după comorile nepreţuite!
Dar într-o bună zi, Qing Zhen mi-a spus că într-o săptămână
Templul Norului Celest avea să organizeze sărbătoarea Zhai Qiao –
a postului şi ofrandelor. Aveau să vină sute de oameni, să se
roage şi să aducă ofrande numeroşilor zei taoişti, să mănânce şi
să se distreze. Operă, muzică populară, teatru de păpuşi,
spectacole de magie şi tot felul de mâncăruri şi jocuri îi aşteptau
pe vizitatori.
Am făcut ochii mari şi am simţit cum îmi iau foc obrajii, doar
ascultând vorbele lui Qing Zhen. Ardeam de nerăbdare să ies şi să
mă distrez, să fiu înconjurată de lume!
Dar Qing Zhen a adăugat:
— Preţioasă Orhidee, vom merge împreună la Templul
Norului Celest, dar odată ajunşi acolo, va trebui să ne despărţim.
— De ce?
— Pentru că sunt călugăr şi toţi mă cunosc acolo.
M-am simţit prea jignită pentru a mai spune ceva.
— Preţioasă Orhidee – Qing Zhen părea stânjenit —
te rog, înţelege-mă…
Tocmai pentru că îl înţelegeam, eram atât de tristă.
Ce relaţie putea fi mai senzaţională – şi în acelaşi timp mai
condamnabilă – decât cea dintre o prostituată fugară şi un
călugăr înamorat? Nu demult, dacă s-ar fi descoperit legătura
noastră, am fi fost amândoi dezbrăcaţi şi legaţi unul de celălalt,
pentru ca trecătorii să arunce cu pietre în noi. După aceea, dacă
am mai fi avut „norocul” de a fi în viaţă, am fi fost duşi la un lac
şi aruncaţi în apa rece ca gheaţa, cu pietre mari legate de gât şi
picioare.
 Mi-am înghiţit amarul.
— Fii liniştit, de îndată ce pătrundem pe poarta templului,
mă voi preface că nu te cunosc. Iar de distrat, pot să mă distrez şi
singură.
Mi-aş fi dorit să încep o ceartă, doar pentru a nelinişti puţin
apele în care ne scăldam. Văzându-i privirea tristă, vorbele s-au
întors însă de la sine în lăcaşul lor, în timp ce inima mi se frângea
încet.
Când m-am trezit a doua zi, am constatat îngrijorată că Qing
Zhen plecase. Îmi lăsase însă un mesaj pe altar:
Preţioasă Orhidee, voi lipsi una sau două, cel mult trei zile,
am treburi de rezolvat. Nu te îngrijora, îţi voi aduce veşti bune la
întoarcere.
Veşti bune? Ce fel de veşti? Că se hotărâse să părăsească
templul, să se însoare cu mine şi să avem copii? Dar atunci cu ce
aveam să ne hrănim, cu pasărea aceea moartă, cu pene murdare,
care plutea în elixir?
Qing Zhen s-a întors acasă după trei zile, cum promisese. Mi-
a trecut supărarea de îndată ce i-am văzut faţa luminoasă şi i-am
auzit glasul chemându-mă.
— Preţioasă Orhidee – ochii lui tandri mi-au căutat privirea –
uite ce ţi-am cumpărat.
Entuziasmul mi-a pierit imediat – a scos o bluză şi o pereche
de pantaloni lipsiţi de eleganţă, dintr-un material aspru, şi o
pălărie de paie. În Pavilionul Florii de Piersic doar slujnicele de
rang inferior purtau aşa ceva. Inima îmi sângera, dar m-am
prefăcut bucuroasă. Am afişat cel mai prestigios zâmbet cu
gropiţe de care eram în stare şi i l-am oferit lui Qing Zhen.
El era mai fericit ca niciodată. Ca un copil care încearcă să-şi
impresioneze părinţii recitând o poezie, Qing Zhen a continuat să
scoată la iveală lucrurile pe care mi le adusese – murături, o
eşarfă, o gentuţă şi câţiva bănuţi.
— Qing Zhen – i-am cercetat bănuitoare chipul – de unde ai
făcut rost de bani pentru a cumpăra toate aceste lucruri?
— I-am câştigat.
— Ai muncit? Unde?
— Pe stradă.
— Ţi-ai vândut elixirul?
— Preţioasă Orhidee, doar ştii că mai degrabă aş muri decât
să-l vând.
 — Iartă-mă.
Am înţeles că pătrunsesem pe un teritoriu sacru.
A tăcut o vreme, apoi a spus: Am cerut de pomană.
Aceste vorbe simple mi-au izbit auzul ca nişte tunete. Qing
Zhen îmi spusese o dată că îşi câştiga traiul îndeplinind ritualuri
– de naştere, de binecuvântare, de înmormântare, de alungare a
spiritelor rele. Dar de când devenise pustnic, ocaziile acestea se
împuţinaseră la fel de dramatic precum câştigurile lui. Prin
urmare, de când se izolase de restul lumii
— Şi în special de când trăia cu mine – fusese dificil să facă
rost de bani.
Cu toate acestea, nu-mi venea să cred că se transformase
într-un cerşetor!
Mă simţeam prea umilită pentru a-l privi în ochi. În cele din
urmă am spus, cu privirea aţintită asupra ceaunului care acum
îmi părea un sicriu arzând în iad:
— Aşadar, ai cerşit?
— Da, a răspuns fără urmă de ruşine.
M-am străduit să nu-mi trădez supărarea.
— Nu-ţi este jenă să cerşeşti pe stradă?
— Taoiştii numesc asta „să ceri de pomană”, „să primeşti
danii” sau „să colectezi karma pozitivă”. Nu e ceva ruşinos.
Văzusem şi eu, desigur, călugări nespălaţi cerşind pe străzile
din Shanghai, dar erau priviţi cu dispreţ de către călugării care
aparţineau unor temple. Mama îmi explicase că eremiţii nu aveau
nici o altă sursă de venit, iar cerşitul era, prin urmare, singurul
mod în care îşi puteau câştiga existenţa. Uneori le dădusem şi eu
câţiva bănuţi, pentru a atrage karma pozitivă. Dar nu-mi
imaginasem niciodată că aveam să ajung şi eu atât de săracă,
încât să trăiesc din pomeni.
Mă uitam când la Qing Zhen, când la cadourile pe care mi le
adusese din banii cerşiţi, simţind cum urcă în mine un val de
mânie. M-am pierdut cu firea şi i-am aruncat în faţă:
— Qing Zhen, să-ţi fie ruşine!
El părea consternat.
— Preţioasă Orhidee, niciodată nu mi-ai vorbit pe un astfel de
ton!
— Pentru că încerc să mă împac cu situaţia. Pentru că
niciodată n-am crezut că vei deveni un cerşetor!
Venele de la tâmple îi zvâcneau, când mi-a spus furios:
 — Te împaci cu situaţia? Nu mă iubeşti? Nu m-am purtat
frumos cu tine?
— Frumos? Când nu-ţi pasă de altceva decât de pasărea aia
moartă care fierbe în ceaun?
— Dar asta e vocaţia mea!
— Da, nu-ţi pasă decât de vocaţia ta.
M-am bătut cu degetul în piept.
— Dar cu vocaţia mea cum rămâne?
Am regretat imediat ce spusesem. Dacă îmi spunea Qing
Zhen să mă întorc la prostituţie? în următoarea clipă m-am simţit
însă uşurată – nu-i spusesem niciodată adevărul, că nu fusesem
servitoare, ci prostituată.
Mă privea cu ochii umbriţi de tristeţe.
— Eşti liberă aici.
— Liberă? Urăsc muntele ăsta. E ca o închisoare! am urlat.
Tu ai talismanele tale, decoctul şi practicile de longevitate, eu ce
am? Nimic!
Am izbucnit în plâns.
Qing Zhen a rămas tăcut, apoi mi-a cuprins umerii cu braţul.
— Îmi pare rău, Preţioasă Orhidee. Nu am ştiut că eşti atât
de nefericită cu mine.
Cu vocea întretăiată de suspine, m-am ghemuit la pieptul lui
şi am spus:
— Nu e vorba despre asta. Doar că… nu am prieteni aici şi
nu ştiu nimic de mama.
M-a mângâiat pe cap, încercând să mă liniştească:
— Mâine vei întâlni o mulţime de oameni la sărbătoarea din
templu. Acolo vom întreba şi de mama ta.

27
Întâlnirea

Templul Norului Celest se afla la aproximativ optsprezece

kilometri de coliba noastră. Pentru a nu cheltui atâţia bani, Qing
Zhen a propus să mergem pe jos până la jumătatea drumului şi
să închiriem abia de acolo palanchine.
Când am ajuns în sfârşit la templu, în jurul amiezii, se
îngrămădeau deja la intrare shanxin – credincioşii virtuoşi, numiţi
şi xiangke, vizitatori parfumaţi, deoarece aprind mereu beţigaşe
parfumate, ca ofrande pentru zei. Mă întrebam însă dacă
investiţia lor avea un alt rezultat decât o grămadă de cenuşă.
Ne-am înghesuit prin mulţime, ca nişte ţipari care îşi croiesc
drum într-un lac plin cu peşti. Dar nu mă deranja deloc; de fapt,
eram încântată să fiu îmbrâncită de alţi oameni. M-am oprit chiar
să-l mângâi pe un băieţel pe cap şi să inspir parfumul pe care-l
răspândea o tai tai în veşminte scumpe.
Templul era impresionant prin vechimea sa. Razele soarelui
scânteiau pe ţiglele galbene, ondulate ale acoperişului, unde
dansau dragoni verzi pe nori aurii. Steaguri decorative fluturau în
vânt, parcă îndemnând pelerinii să aducă ofrande în schimbul
binecuvântării. În depărtare se înălţa o pagodă albă, semănând
cu un filozof bărbos care dă sfaturi înţelepte.
Când am intrat în templu, am fost salutaţi de picturi şi statui
reprezentând toţi zeii posibili ai taoismului.
L-am înghiontit uşor pe Qing Zhen.
— Cine sunt toţi aceşti zei?
A arătat spre un şir de picturi care înfăţişau bărbaţi bărboşi,
îmbrăcaţi în robe sofisticate.
— Aceştia sunt cei mai importanţi zei. Se află aici încă de la
începutul lumii.
Apoi a arătat spre un grup de bărbaţi în armuri, călare pe
nişte bestii feroce.
— Aceştia sunt generalii care îi comandă pe demoni, pentru a
alunga spiritele rele şi a distruge monştrii.
— Sunt atât de mulţi!
— Astfel, mi-a spus el, zâmbind şiret, avem suficienţi zei
pentru îndeplinirea tuturor nevoilor noastre, ale muritorilor.
Atunci m-am întrebat: de ce nu există şi o zeiţă a iubirii, care
să rezolve problemele pe care le am cu Qing Zhen?
În clipa aceea am zărit statuia unei zeiţe în robă albă, ţinând
în braţe un copil. Era Guan Yin, cea care dăruieşte oamenilor fii.
O femeie, nu foarte tânără şi nu foarte frumoasă, se ruga zeiţei,
prosternându-se şi lovindu-şi capul de podeaua din piatră.
I-am arătat-o lui Qing Zhen.
— Crezi că are vreun efect?
— Depinde de sinceritatea cu care te rogi.
M-am gândit la răspunsul lui şi am ajuns la concluzia că nu
avea nimic de-a face cu sinceritatea, ci cu soarta. Femeile sunt
precum ogoarele; unele simt roditoare, altele sterpe. Am oftat în
sinea mea. Nici măcar Guan Yin nu-mi putea aduce un fiu, câtă
vreme Qing Zhen continua să-şi trimită sperma înapoi spre creier.
Ne-am oprit să admirăm un stâlp din piatră, pe care erau
sculptaţi dragoni şi păsări phoenix – simboluri ale uniunii
maritale armonioase. Am urmărit cu privirile contururile graţioase
şi mi-am trecut mâna peste piatra rece. Dar inima mea sângera.
Ca păsările ţintuite pe acest stâlp înalt, mă simţeam şi eu prinsă
în cursă şi incapabilă să-mi iau zborul.
Gândurile sumbre s-au risipit însă curând. Templul se
umplea de vizitatori gălăgioşi. Toţi păreau să se fi gătit cu ce
aveau mai bun. Deşi hainele lor nu prea corespundeau modei din
Shanghai, era totuşi o plăcere să-i admir, după atâtea luni de
singurătate. Femeile îşi unduiau trupurile în jachete colorate,
brodate; îşi împodobiseră părul pomădat cu flori proaspete, pene
de pescăruş sau agrafe cu pietre preţioase. Unii bărbaţi purtau
robe lungi chinezeşti, alţii costume occidentale şi pălării de fetru.
Deşi veniseră din wuhu sihai – cinci lacuri şi patru mări – se
strânseseră toţi aici din aceleaşi motive: să alunge spiritele rele,
să se roage pentru noroc şi să fie binecuvântaţi.
La distanţă, în apropierea unei platforme înalte, am văzut un
grup de călugări taoişti îmbrăcaţi în robe colorate, cu broderii
sofisticate. Stăteau de vorbă şi cu fiecare gest larg pe care-l
făceau, firele de argint şi de aur din robele lor sclipeau,
amintindu-mi de imaginea unor peşti zburători care se scufundă
în ocean şi se ridică din nou la suprafaţă, cu trupurile frânte în
mii de licăriri.
Qing Zhen m-a tras deoparte, de îndată ce i-a zărit pe
călugări.
— Preţioasă Orhidee, trebuie să mă alătur călugărilor, să
pregătim ceremonia.
S-a oprit şi s-a uitat în jur, apoi a spus:
— Nu vreau să te plicitiseşti. Ceremonia începe peste două
ore, du-te şi plimbă-te. Templul este imens, e compus din
numeroase clădiri separate, vei avea cu ce să-ţi ocupi mintea.
M-a privit cu ochi pătrunzători, chipul lui cu oase mari
arătând dureros de frumos şi misterios în lumina slabă a
templului.
— Să te întorci să asişti la ceremonie, dar în cazul în care nu
mă vezi, aşteaptă-mă la poarta sudică a acestei clădiri, când se
încheie ritualul. Bine?
Am dat din cap, fără să-mi desprind privirea de a lui.
 Mi-a strâns în grabă mâna, s-a întors şi a plecat. După câţiva
paşi, a revenit.
— Preţioasă Orhidee, îmi pare rău că nu-ţi pot ţine companie.
Eşti sigură că te descurci singură?
Am dat din nou din cap şi m-am bătut discret cu palma pe
buzunar.
— Am la mine banii pe care mi i-ai dat.
Chipul i s-a destins într-un zâmbet.
— Bine, du-te şi distrează-te. Şi nu uita că ne întâlnim la
poarta sudică.
— N-o să uit.
S-a îndepărtat în grabă şi a fost imediat înghiţit de mulţime.
Eu am pornit alene, savurând senzaţia de a fi înghiontită şi
îmbrâncită de alte fiinţe umane. În aer plutea un amestec de
miresme: vegetaţie luxuriantă, beţigaşe parfumate, mâncare
prăjită, parfum şi transpiraţie. Trăgeam adânc aer în piept şi
oftam satisfăcută. Sub picioarele mele gemeau şi scrâşneau tot
felul de resturi; sunetul liniştitor al unor clopote îndepărtate
reverbera în aerul primăverii. Din când în când ofeream câte un
zâmbet vreunui necunoscut arătos, pentru a-mi arăta admiraţia
şi a da dovadă de bun gust.
Mi-am ridicat privirea şi am văzut un cer albastru ca marea
şi imaculat ca o foaie curată de hârtie de orez. Aerul era rece şi
clar. Atât de clar, încât aveam senzaţia că pot vedea urmele pe
care le lăsau oamenii când dădeau din mâini şi clipeau din ochi.
Pentru a doua oară în viaţă mă simţeam cu adevărat liberă.
Prima oară avusesem acest sentiment când fugisem din pavilion
cu Teng Xiong. Când rosteam acum în gând numele ei atât de
cunoscut şi în acelaşi timp străin, mă durea sufletul şi mă
simţeam copleşită de vinovăţie. De-a lungul atâtor luni, în care
trăisem cu Qing Zhen şi uitasem de restul lumii, mă gândisem
rareori la iubita mea, Teng Xiong. Acum murmuram în gând
fiecare silabă a numelui ei, iar făptura ei elegantă şi plină de
feminitate îşi făcea din nou loc în mintea mea. Nu ştiam unde se
afla şi ce făcea. Puteam oare să sper că nu-mi purta ranchiună
pentru că o părăsisem într-un mod atât de grosolan? Trecuse
aproape un an de atunci. Poate că se îndrăgostise între timp de
altcineva şi mă uitase. Gândul acesta m-a întristat. Dar, de vreme
ce eu o părăsisem pe ea, vina îmi aparţinea în totalitate. Era
bogată şi inteligentă, ar fi putut merge oriunde ar fi dorit şi ar fi
putut face orice i s-ar fi năzărit. Asta era adevărata libertate. De-
aş fi fost şi eu în situaţia ei! Dacă nu aş fi pierdut banii şi
bijuteriile, mi-ar fi mers cu siguranţă mai bine, mult mai bine. Aş
fi putut cumpăra o casă mare, frumoasă şi poate l-aş fi convins pe
Qing Zhen să se dezlege de legământul călugăriei şi să trăim
împreună. Poate că aş fi putut avea şi un copil. Eram sigură că ar
fi fost foarte drăgălaş. Sămânţa unui călugăr erudit sădită în
pântecele unei ming ji! Mâna mi-a coborât instinctiv spre burtă,
dar în loc să simtă lovituri viguroase, a rămas aşezată pe carne
plată, nemişcată.
Lacrimile mi-au inundat ochii, în timp ce continuam să
străbat coridoare, temple şi curţi. Dar privirea mea înceţoşată a
căzut brusc pe o fetiţă. Avea trei sau patru ani şi era îmbrăcată
toată în roşu. Chipul ei bucălat şi îmbujorat avea aceeaşi culoare
ca rochia şi pantofiorii. Avea ochii mari şi rotunzi ca nişte oglinzi
miniaturale reflectând două mărgele negre de sticlă. Ţopăia şi
dansa cu codiţele groase săltându-i pe umeri ca nişte beţigaşe
mari pentru mâncat.
Mi s-a topit inima. Nu fusesem niciodată atât de fascinată de
o fetiţă.
O trăgea pe mama ei de mânecă. „Mamă, mamă”, îşi
îndreptase degetul grăsuţ spre un vânzător ambulant, iar glasul ei
dulce a ciripit: „Prăjitură!”
Mama ei, o tai tai tânără, bogată şi elegantă, s-a aplecat şi a
mângâiat-o pe păr.
— Asta îţi doreşti?
Fetiţa a dat nerăbdătoare din cap.
Nici nu a înhăţat bine prăjitura pudrată cu zahăr, că şi-a şi
mânjit guriţa.
Am chicotit văzând-o şi am întins mâna să o mângâi pe cap.
Spre surprinderea mea însă, în loc să răspundă gestului meu
prietenos cu un zâmbet, feţişoara ei rotundă a pălit, devenind la
fel de albă ca prăjitura şi s-a schimonosit de spaimă.
— Mamă! Mamă!
A scăpat prăjitura din mână şi s-a atârnat de rochia mamei.
Femeia bogată s-a întors spre mine, iar privirile ni s-au întâlnit.
Avea o expresie suspicioasă şi dispreţuitoare. Apoi, şocându-mă
profund, a scuipat, de parcă ar fi vrut să alunge nişte spirite rele,
şi a tras-o pe fetiţă de acolo.
Le-am văzut spinările dispărând în mulţime şi m-am simţit
atât de nefericită, încât am început să tremur din toate
încheieturile. Atunci mi-am dat brusc seama că nu mă mai
privisem în oglindă de luni de zile. Nu-mi dădusem părul cu
pomadă, nu mă parfumasem, nu mă machiasem, purtam nişte
haine grosolane şi aveam faţa bronzată ca un hamal care
munceşte în aer liber – nu era de mirare că bogata tai tai mă
scuipase în faţă. Crezuse, probabil, că eram o cerşetoare sau o
slujnică dată afară de stăpân, pentru că se molipsise de o boală
cumplită. Poate se temuse chiar că aveam să-i răpesc fetiţa! O
senzaţie de greaţă mi-a cuprins stomacul, iar sângele îmi pulsa la
tâmple. Nu era de mirare că fetiţa se arătase atât de
înspăimântată, iar mama ei atât de dezgustată!
Nu demult fusesem apreciată ca o ming ji cultivată şi
rafinată. Dar acum aveam impresia că hainele mele şi părul meu
emană un miros neplăcut. Îngrozită, m-am năpustit spre
vânzătorul ambulant, i-am aruncat câţiva bănuţi de aramă, i-am
smuls prăjitura din mână şi am început să o ling înnebunită.
— Haiiii… Am oftat din rărunchi, iar zahărul mi-a liniştit pe
moment nervii atât de chinuiţi.
Mi-am amintit ziua în care mama ne dusese pe mine, pe
Luna de Primăvară şi Vaza de Jad la coafor şi ne cumpărase
îngheţată, iar băieţelul acela îmi furase îngheţata şi fusese cât pe-
aci să fie lovit de o maşină. Astăzi însă, eu eram cea care arăta
exact ca el, ca o cerşetoare! îmi plângeam de milă, când a revenit
şi o altă amintire – cea a domnului Anderson cu ochii lui albaştri.
Trecuseră nouă ani de când îl zărisem pentru prima oară pe acel
barbar. Ne revăzuserăm apoi în pavilion, când venise cu
partenerul lui, domnul Ho. Dar îşi întrerupseseră vizitele. Uneori
mă întrebam unde se afla şi ce mai făcea. Am încercat zadarnic
să-mi amintesc chipul lui, nu mi-am putut aduce aminte decât de
bunătatea care îi lumina privirea albastră.
Am oftat din nou, savurând prăjitura şi reflectând la
vicisitudinile vieţii. Plimbându-mă prin acest complex imens de
temple, m-am simţit ca o străină, care priveşte din afară la
schimbările lumii. Acest lucru m-a întristat. Când va sosi clipa în
care voi aparţine şi eu acestei lumi, în care voi ţine şi eu ceva
permanent în mână? Qing Zhen avea elixirul lui pentru nemurire,
eu ce aveam?
Cu aceste gânduri am păşit pe uşa uneia dintre clădirile
templului, am cumpărat un mănunchi de beţigaşe parfumate şi
le-am aprins într-un suport de bronz, îngenuncheată printre
ceilalţi vizitatori parfumaţi, am murmurat rugăciuni pentru Baba,
Perla, Rubinul, mama şi Teng Xiong. După ce m-am simţit mai
liniştită, am pornit să colind din nou prin preajmă şi am pierdut
noţiunea timpului, până când am auzit bătăi de tobe şi gonguri.
Am ciulit urechile şi m-am îndreptat spre locul de unde
veneau bătăile. Era o scenă în aer liber, unde se juca un
spectacol. Era plin de lume. Cei care nu mai reuşiseră să
găsească un loc, se înghesuiseră pe unde putuseră – pe margini,
pe culoare, în spate. Câţiva băieţi se căţăraseră chiar într-un
copac, pentru a vedea mai bine. Am cumpărat o cupă cu ceai
fierbinte şi o turtiţă de la o tejghea din apropiere şi mi-am făcut
loc spre marginea scenei. Atâtea capete se legănau în faţa mea,
încât trebuia să mă dau ba într-o parte, ba într-alta, pentru a
putea zări scena. Se juca Adio, concubina mea – o operă bine-
cunoscută, care povesteşte înfrângerea împăratului Xiang Yu în
timpul celebrei bătălii dintre regatele Han şi Chu.
Concubina Yu purta pe cap o podoabă cu perle şi era gătită
într-o rochie brodată, acoperită cu bani de argint. Tocmai îşi lua
rămas-bun de la stăpânul ei, împăratul Xiang. În această ultimă
clipă petrecută cu bărbatul iubit, pe care l-a urmat credincioasă
întreaga viaţă, Yu se hotărăşte să realizeze un dans cu săbii – ca
un spectacol de rămas-bun.
Dansul a fost extraordinar. Săbiile duble luceau şi scânteiau
în aer, semănând uneori cu două fulgere luminoase, alteori cu
două panglici şerpuite. Sunetele înalte ale viorii scânceau
sfâşietor, în vreme ce tobele şi gongurile urlau ca nişte tigri.
— Hao! Hao!
Excelent. Lumea aplauda frenetic.
Am privit în jur. Publicul era eterogen, format din ţărani şi
oameni de la oraş. Pătrunşi de iluzia teatrală, arătau cu toţii
fericiţi, părând să-şi fi uitat grijile în acele clipe trecătoare în care
urmăreau viaţa imitată pe o scenă efemeră.
M-am întors spre scenă şi l-am văzut pe împăratul Xiang
cântând:
Concubina mea, mi-ai rămas alături ani în şir, de-a lungul
nesfârşitelor bătălii. Astăzi, drumurile noastre trebuie să se
despartă.
După aceea a rugat-o pe concubina Yu să aducă vin. Yu a
umplut două cupe, a fluturat o mână albă pudrată şi a spus cu
blândeţe:
Poftim, stăpânul meu.
Chipul lui Xiang a devenit sentimental, când a început să
cânte:
Concubina mea, din toate cele patru zări nu mai aud decât
cântul soldaţilor Chu. Liu Bang trebuie să-mi fi cucerit deja
împărăţia. Simt că mi se topeşte inima şi nu mai am qi
Din ochii concubinei se revărsau lacrimi. Cu degetele în
formă de orhidee a aruncat câţiva stropi în depărtare. Glasul ei
argintiu s-a înălţat pe fundalul vopsit în negru al serii:
Soldaţii Han s-au retras, cântecele soldaţilor Chu răsună de
pretutindeni.
Dacă zilele stăpânului meu sunt numărate, aşa vor fi şi cele
ale nevrednicei sale concubine.
Cu acestea, Yu a scos sabia de la brâul împăratului Xiang şi
şi-a înfipt-o în stomac.
— O, nu! au exclamat câţiva spectatori cu feţele îngrozite.
Alţii au aplaudat entuziasmaţi.
— Hao! Hao!
Dar mie nu mi-a atras atenţia fata care juca rolul concubinei
Yu, ci actorul care-i dăduse viaţă împăratului Xiang. Nu-mi
dădeam seama dacă era frumos – avea chipul vopsit în negru şi
alb şi încadrat de o barbă lungă, falsă –, dar eram vrăjită de vocea
lui. Era vocea cea mai limpede, dar în acelaşi timp cea mai
încărcată de emoţie, pe care o auzisem vreodată, suficient de
puternică pentru a smulge ropote de aplauze sau pentru a face să
amuţească discuţiile spectatorilor. Vocea acestui bărbat suna
chiar mai minunat decât glasul lui Qing Zhen, doar că nu era la
fel de răsunătoare şi nu acoperea un registru la fel de larg. Mi-am
aţintit privirile asupra actorului, încercând să-mi imaginez cum
arăta faţa lui fără vopsea şi barbă.
Publicul continua să jubileze şi să aplaude, pe când cortina a
căzut încet, punând capăt dramei care se petrecuse pe scenă, dar
şi în afara scenei. Nedorind să se desprindă de tragedia ale cărei
ecouri mai pluteau încă în aer, oamenii zăboveau în jurul scenei,
risipindu-se fără tragere de inimă. Mi-am făcut loc prin mulţime
pentru a ajunge în dreptul scenei. Acolo am cotit şi m-am
strecurat în spate. Unii actori îşi îndepărtau machiajul, alţii
stăteau de vorbă sau beau ceai şi mâncau diverse gustări. Mi-am
întins gâtul şi am privit în jur, dar nu l-am putut zări pe cel care
interpretase rolul împăratului Xiang. Am intrat şovăitoare în
culise şi am întrebat-o pe o fată:
— Surioară, cine e actorul care l-a jucat pe împărat?
A arătat spre un colţ, unde, spre surprinderea mea, am văzut
spatele unei femei. Se demachia în faţa unei oglinzi mici.
— Dar e o femeie, surioară!
— Da, noi toate suntem femei. A arătat spre un panou
atârnat deasupra intrării.
— Vezi? Suntem trupa feminină de operă Phoenixul de Aur.
Am studiat câteva clipe caracterele brodate şi phoenixul
cusut cil fir auriu. Tocmai voiam să întreb mai multe despre
trupă, când femeia din colţ s-a întors, iar privirile noastre s-au
întâlnit.
În faţa mea se afla Teng Xiong!
Un zâmbet i-a înflorit pe chip. S-a ridicat şi a venit cu paşi
grăbiţi spre mine. Ne-am îmbrăţişat, indiferente la privirile
curioase ale celorlalţi actori şi ale muncitorilor.
Când ne-am eliberat în sfârşit din strânsoare, Teng Xiong a
spus:
— Vino, Preţioasă Orhidee, urmează-mă.
Teng Xiong m-a condus afară din culise. S-a asigurat că nu
era nimeni în preajmă, m-a luat în braţe şi m-a sărutat pasional
pe gură.
După câteva clipe mi-a dat drumul.
— De ce ai plecat fără să-ţi iei măcar rămas-bun?
Nu ştiam ce să-i răspund, am privit-o doar cu lacrimi în ochi
şi i-am oferit un zâmbet cu gropiţe.
— Lasă-mă să mă uit la tine, Preţioasă Orhidee.
S-a dat câţiva paşi înapoi şi m-a studiat din priviri.
- Nu-mi vine să cred că în câteva luni te-ai schimbat atât de
mult. Ai putea fi o ţărancă. Sau ţi-ai putea rade părul ăsta încâlcit
şi deveni călugăriţă. Ţi-ar plăcea?
Am scuturat jignită din cap. Bănuia, probabil, că o părăsisem
de dragul călugărului. Cu toate acestea, niciuna dintre noi nu l-a
pomenit pe Qing Zhen.
A spus:
— Iartă-mă, Preţioasă Orhidee. N-am vrut să fiu răutăcioasă.
Dar mi se frânge inima să te văd aşa…
Glasul i-a pierit.
— Cred că arăt îngrozitor!
 — Nu, Preţioasă Orhidee, vei rămâne întotdeauna proaspătă
ca primăvara şi frumoasă ca luna. Doar că… – a făcut o pauză,
apoi a continuat – meriţi o viaţă mai bună decât o colibă în
pădure.
Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji.
Teng Xiong a scos o batistă şi mi-a tamponat ochii.
— Preţioasă Orhidee, cred că a fost voia Cerului să fim din
nou împreună, rămâi, te rog, cu mine de acum înainte.
— Dar… nu pot. Trebuie să…
— Ba da, poţi. Bărbaţii ăştia împuţiţi nu ştiu altceva decât să
frângă inima unei femei şi să-i distrugă frumuseţea. Dă-mi voie
să-ţi port de grijă de acum înainte. Te rog.
Şi i-am dat voie.
Aşa cum nu-mi luasem rămas-bun de la Teng Xiong când o
părăsisem pentru călugăr, nu mi-am luat rămas-bun nici de la
Qing Zhen, când l-am părăsit pentru Teng Xiong. Nu m-am mai
uitat după el în templu, după încheierea ritualului, de teamă că
aveam să cedez din nou farmecului său şi să-l urmez în temniţa
de pe munte.
În seara aceea a aşteptat cu siguranţă ore în şir să vin la
locul întâlnirii şi să mă întorc cu el acasă. După încheierea
ritualului, cum se lăsase întunericul la poarta sudică, a trebuit
probabil să-şi întindă lung gâtul încercând să mă zărească. Poate
că oftase uşurat sau scosese un strigăt de bucurie, când i se
păruse că mă vede, dar vai, nu fusese decât o altă fată cu păr
lung, îmbrăcată în bluză şi pantaloni simpli. Sudoarea îi udase
probabil fruntea, iar inima îi bătuse mai repede, câtă vreme se tot
uitase după femeia iubită, care nu mai apărea. Se întrebase
probabil dacă nu cumva fusesem răpită, sau iarăşi violată. Sau
dacă nu mă rătăcisem sau nu păţisem ceva groaznic. Orice. Orice
lucru îndeajuns de groaznic pentru a-i sfâşia inima şi a-i umple
mintea de sânge.
M-am întrebat câtă vreme mă aşteptase în noaptea care i-a
frânt inima: două, trei, patru, cinci ore? După ce se întorsese
acasă, nu putuse probabil închide ochii nici măcar o clipă, deşi se
simţise epuizat. A doua zi mă căutase probabil disperat peste tot.
Şi în următoarea zi. Şi în următoarea… înnebunise probabil de
grijă. Cum am putut să fiu atât de crudă cu cel pe care-l iubeam
atât de mult?
M-am privit cu amărăciune în oglindă şi am scuipat:
 — Târfă!

28
Despărţirea

Teng Xiong şi-a ţinut promisiunea şi mi-a purtat într-adevăr

de grijă, aşa cum poartă un bărbat de grijă primei sale soţii. În
prima noapte împreună în camera ei de hotel, văzând că eram
foarte obosită, mi-a pregătit o baie fierbinte. Apoi a comandat
câteva dintre gustările mele dim sum preferate după ce mi-am
curăţat trupul şi mi-am încălzit stomacul (nu-mi era foame şi am
ciugulit doar câte ceva), m-am aşteptat să mă ia de mână şi să
urcăm împreună pe muntele Wu.
Dar ea mi-a spus:
— Preţioasă Orhidee, eşti cu siguranţă epuizată. Dacă vrei să
rămâi trează şi să stăm de vorbă, te voi asculta bucuroasă. Dar
dacă vrei să dormi, a arătat spre patul spaţios, salteaua aceea
este foarte moale şi confortabilă.
Am dat din cap şi m-am ridicat de la masă. Teng Xiong a
venit imediat la mine, m-a mângâiat tandru pe faţă şi m-a
îmbrăţişat ca o caracatiţă.
— Ştii că sunt cea mai norocoasă femeie din lume? Neştiind
ce să răspund, am schiţat un zâmbet. M-a luat de mână, m-a
condus spre pat şi a stins lumina. Pe salteaua moale ca tofu am
rămas tăcute, ţinându-ne în braţe.
Glasul blând şi subţire al lui Teng Xiong s-a înălţat în
întuneric ca firul de fum al unui beţigaş parfumat.
— Preţioasă Orhidee, te rog, nu fi tristă!
Am tăcut. Ea a continuat:
— Îţi jur că nu vei regreta că te-ai întors la mine.
— Teng Xiong, te cred, am spus eliberându-mă cu blândeţe
din braţele ei şi întorcându-mă pe o parte, ca să nu-mi atingă faţa
şi să-mi observe lacrimile.
M-a mângâiat câteva clipe pe spate, apoi m-a acoperit.
— Preţioasa mea Orhidee, cufundă-te repede într-un somn
dulce.
A doua zi m-am trezit la ora unsprezece. Teng Xiong
comandase deja un mic dejun simplu, format din plăcinte cu
carne de porc, clătite cu hajme şi lapte de soia. Deşi suferisem de
foame pe munte, cu o seară înainte nu avusesem poftă de
mâncare. Dar acum, fiind odihnită după un somn adânc pe patul
moale şi eliberată de griji, stomacul meu a început să facă zarvă
ca o concubină nemulţumită. Plăcintele erau la fel de gustoase ca
nişte chiftele cap-de-leu25, clătitele îmi păreau carne fragedă de
viţel, iar laptele de soia avea gustul supei din cuib de pasăre26. Am
înfulecat mâncarea ca o femeie care tocmai scăpase din ghearele
foametei.
Teng Xiong mă privea cu infinită tandreţe.
— Preţioasă Orhidee, pot să comand şi alte feluri, dacă
doreşti. Dar cred că nu e bine să mănânci prea mult odată.
Nu am acordat nicio atenţie vorbelor ei şi am continuat să-mi
îndes în gură bucăţi de plăcinte şi clătite, parcă temându-mă că
aveau să-mi fie luate din faţă.
Când am terminat în sfârşit de mâncat, Teng Xiong a spus:
— Astăzi nu am spectacol, aşadar putem merge la un croitor
şi apoi îţi cumpăr produse cosmetice şi tot ce-ţi mai trebuie. Apoi
ne întoarcem în cameră şi dormim puţin. Iar diseară – a zâmbit –
te voi scoate în oraş să sărbătorim fericita noastră reîntâlnire.
Localul de noapte situat pe aglomerata stradă Qian-men din
apropierea hotelului nostru, era deschis de mai puţin de o lună.
Deşi fusesem deseori invitată în localuri de noapte, când trăisem
ca ming ji în Shanghai, toate aceste amintiri îmi păreau acum
foarte îndepărtate. În seara aceasta aveam să gust pentru prima
dată din viaţa de noapte a Pekingului şi, pe deasupra, însoţită de
iubita mea lesbiană! Inima a început să-mi zvâcnească în piept,
când Teng Xiong m-a ajutat să cobor din taxi în faţa unei clădiri
zugrăvite într-un roz aprins. Am trecut printr-o poartă roşie,
încadrată de afişe care înfăţişau cântăreţe având coafuri şi rochii
occidentale.
Nu am apucat să le studiez îndeaproape feţele, pentru că
portarul deschisese deja uşa şi ne poftea înăuntru. Am fost
întâmpinate de muzică exotică de jazz şi o mireasmă de parfum
amestecat cu fum de ţigară. Am tras aer în piept şi am privit în
jur. Încăperea era împodobită cu oglinzi, lumini colorate şi multe
obiecte aurii – coloane, scaune, candelabre. La prima vedere mi-a
25
Chiftele foarte mari din carne de porc, aranjate pe un pat din frunze de spanac sau de
varză bok choy. Chiftelele reprezintă capete de lei, iar frunzele coamele acestora, o comparaţie
căreia i se
26
Unele dintre cele mai scumpe produse comestibile de origine animală sunt cuiburile
anumitor specii de păsări, din care se prepară
amintit de un pavilion turcoaz de mâna a doua, în care lucrau
prostituate rusoaice. Această amintire neplăcută a fost însă
imediat alungată de apariţia înveselitoare a unui ospătar-şef, care
ne-a condus într-un colţ al localului.
Am studiat-o pe Teng Xiong din partea cealaltă a mesei, în
timp ce dădea comenzi unui ospătar atent. În costumul negru
perfect croit, cu papionul roşu şi lanţul de aur al ceasului
atârnând discret din buzunarul vestei, arăta mai degrabă ca un
fecior de bani gata decât ca un actor. Părul scurt, dat cu pomadă,
strălucea în lumina slabă a localului ca nişte fire de mătase. Îi
urmăream chipul radios şi gesturile largi, masculine şi mă
simţeam dureros de fericită şi în acelaşi timp recunoscătoare. Am
oftat de plăcere. După un an de zile, în care umblasem îmbrăcată
ca o ţărancă, aveam în sfârşit din nou ocazia de a mă machia, de
a purta o frumoasă rochie occidentală şi de a fi înconjurată de
lume bună!
Ospătarul s-a întors curând cu o sticlă de şampanie, a
deschis-o cu un pocnet şi ne-a umplut paharele înalte cu lichidul
de un auriu pal.
După ce s-a îndepărtat, Teng Xiong a ciocnit cu mine, cu un
zâmbet vesel pe chip.
— Preţioasă Orhidee, pentru frumuseţea ta şi reîntâlnirea
noastră!
Am răspuns ca un ecou slab.
— Pentru reîntâlnirea noastră.
Şampania avea gustul unui elixir dulce. Bulele aurii păreau
să-mi spună că viaţa este – ca soarele înainte de a apune –
dureros de minunată înainte de a se stinge. Atunci mi-am amintit
poezia din care îmi citase Perla, când ajunsesem în pavilion la
treisprezece ani:
Când o floare înfloreşte, culege-o. Nu aştepta până când nu
mai rămâne altceva decât o ramură goală.

Am luat încă o sorbitură lungă din elixirul meu auriu – total

diferit de elixirul urât mirositor al lui Qing Zhen. Unul după altul,
au sosit şi felurile de mâncare la masa noastră – pâine caldă cu
unt, ciorbă rusească în care pluteau bucăţi mari de carne de vită,
friptură de vită în sânge. Ne-am petrecut cina somptuoasă bând,
mâncând şi stând de vorbă. Deşi nu ne mai văzuserăm de atâta
vreme, eram două femei cu o soartă asemănătoare şi astfel
legătura noastră a putut fi imediat reînnodată. Scăldată în
atmosfera decadentă, iluzorie a localului de noapte, Teng Xiong
mi-a povestit cum decursese viaţa ei fără mine – spectacolele pe
care le dăduse cu trupa de operă; succesul de care se bucura;
atacurile din partea acelor persoane conservatoare, pentru care
era un sacrilegiu ca o femeie să joace roluri de bărbaţi.
— Un sacrilegiu, ha!
A râs sarcastic şi a luat un trabuc. Cu gesturi senzuale i-a
tăiat capătul, l-a aprins cu o brichetă din aur şi a început să
pufăie.
— Bărbaţii ăştia – s-a aplecat spre mine şi şi-a coborât glasul
– spun că trupurile femeilor sunt întinate.
Iar dacă jucăm roluri de bărbaţi, aducem o ofensă zeului
scenei şi tulburăm calea Cerului.
Răsucea în degetele subţiri trabucul obscen de gros.
— Ce tâmpenie! Uită probabil, că ei sunt nişte bărbaţi
împuţiţi!
Teng Xiong a râs galant, cu capul dat pe spate, ca un bărbat
adevărat.
După ce şi-a încheiat istorisirea, m-a rugat să-i povestesc
exact ceea ce mă temusem că va dori să afle – cum fusese viaţa
mea după ce ne despărţiserăm. Mi-era teamă că, dacă începeam
să îi povestesc despre Qing Zhen, nu aveam cum să-i ascund
profunzimea sentimentelor mele. I-am descris, prin urmare,
nefericirea în care trăisem pe muntele izolat, fără să-i divulg însă
motivul pentru care suportasem această nefericire – dragostea pe
care o simţeam pentru călugărul taoist. Teng Xiong a fost plină de
tact, ca de obicei, şi nu a insistat asupra subiectului care ei i-ar fi
produs tot atâta suferinţă ca mie.
Am savurat în continuare decorul luxos, vinul auriu, muzica
veselă şi mâncărurile exotice. Localul se umpluse aproape până la
refuz. Bărbaţi cu aerul unor persoane importante – unii deşiraţi,
cu chipuri pline de răutate şi ochi scăpărători, alţii umflaţi, cu
burţi proeminente şi feţe unsuroase – se aflau în compania unor
femei strident machiate şi gătite. Câteva perechi îşi unduiau deja
trupurile, alunecând pe ringul de dans. O femeie într-o rochie
verde strălucitoare se lipise de un bărbat cu ten bronzat, ca
muşchiul de stâncă. Eram convinsă că îşi vindea zâmbetul, iar
mai târziu avea să-şi vândă şi trupul.
Gândul că eu nu mai eram nevoită să îl vând pe al meu, dar
puteam avea, cu toate acestea, o viaţă la fel de luxoasă, m-a făcut
să zâmbesc şi i-am aruncat frumoasei mele iubite o privire
afectuoasă.
— Teng Xiong, îţi mulţumesc că m-ai readus la viaţă.
M-a bătut uşor pe mână.
— Preţioasă Orhidee, meriţi tot ce e mai bun. Întotdeauna vei
merita.
A luat sticla de şampanie cu gesturile elegante ale unui
playboy bogat şi mi-a umplut din nou paharul.
Beam cu înghiţituri mici vinul şi îmi roteam privirile în jur,
când am zărit la distanţă de trei mese un bărbat bădăran. Îi
lipsea degetul mijlociu şi ţinea ţigara într-un mod ciudat, între
arătător şi inelar. Una dintre sprâncenele sale stufoase era tăiată
în două de o cicatrice, ceea ce-l făcea să arate fioros şi în acelaşi
timp jalnic, ca un eunuc imperial. Părea să fi venit neînsoţit şi era
absorbit de ceea ce vedea – de noi.
— Teng Xiong – mi-am simţit inima lovindu-se de coaste – îl
vezi pe bărbatul de acolo, căruia-i lipseşte un deget? Nu-şi
dezlipeşte ochii de noi; crezi că… a fost trimis de mama şi De să
mă caute?
Teng a aruncat o privire discretă în direcţia bărbatului, apoi
s-a întors spre mine şi, spre surprinderea mea, a zâmbit.
— Cred că e doar gelos pe mine, pentru că am o însoţitoare
atât de frumoasă.
— Cum poţi fi sigură că nu e de la pavilion?
— Crezi că mama ar scoate bani din buzunar pentru un bilet
de tren, vin şi mâncare într-un local de noapte, plus onorariul
unui detectiv, pentru a da de urma ta aici, la Peking?
S-a oprit, a sorbit din vin şi a continuat:
— Se delectează cu frumuseţea ta, atâta tot.
M-am simţit măgulită.
— Chiar crezi?
În locul unui răspuns, Teng Xiong a tăiat o felie de friptură şi
mi-a aşezat-o în farfurie.
— Lasă grijile şi mai mănâncă ceva. Pentru bujori în obraji şi
qi din belşug.
În clipa aceea am văzut doi bărbaţi la fel de bădărani şi două
fete de companie în toalete ţipătoare aşezându-se la masa
bărbatului fără deget.
Teng Xiong a spus:
 — Vezi, a venit cu nişte prieteni. Ţi-am spus să stai liniştită.
Bucură-te, te rog, de aceste clipe.
După ce am terminat de mâncat, Teng Xiong m-a luat de
mână.
— Vino, Preţioasă Orhidee, să dansăm.
— Dar nu mai ştiu paşii.
— Nu-ţi face griji. Te conduc eu.
Teng Xiong se mişca pe ringul de dans cu tot atâta graţie ca
şi în pat. Trupul ei reacţiona cu naturaleţe la ritmul muzicii, iar
picioarele ei alunecau pe podea cu uşurinţa cu care înoată un
crap într-un lac. Privindu-i chipul visător, nu mă puteam însă
gândi la altcineva decât la Qing Zhen. Ce făcea oare acum, pe
muntele singuratic, în timp ce eu mă unduiam senzual în oraşul
decadent? Dacă nu ar fi ales o viaţă de pustnic, poate aş fi dansat
acum cu el, nu cu Teng Xiong. S-ar fi mişcat oare la fel de elegant
pe ringul de dans, ca atunci când îşi îndeplinea ritualurile sale
ezoterice şi erotice? Viaţa noastră ar fi fost perfectă, dacă ar fi fost
un bărbat monden, nu un călugăr?
Gândurilor triste legate de Qing Zhen le-au urmat imediat
altele la fel de triste – legate de mama mea. De ce nu era pe
muntele Taiyi, cum îmi spusese? Poate că acum, în timp ce eu mă
distram într-un local scump de noapte, ea trăia ca eremită într-o
peşteră goală şi rece. Sau murise oare? Dacă da, stafia ei bântuia
acum fără astâmpăr în lumea yin, deoarece nu-i aprinsesem
tămâie, pentru a o linişti şi a o îndruma spre Buddha. Dar dacă
era încă în viaţă, atunci mintea ei (presupunând că încă se mai
gândea la mine) nu îşi găsea liniştea din cauza grijilor pentru fiica
ei. M-a cuprins un sentiment de vinovăţie, urmat de unul de
teamă. Mi-o imaginam pe mama, rasă în cap şi cu trupul istovit,
abia acoperit de o robă murdară, peticită, rupând iarbă din
pământ cu degete bătătorite. Îşi depărta buzele, pentru a înghiţi
un vierme încolăcit, iar gura ei ştirbă era o gaură neagră ca
iadul…
Teng Xiong mi-a şoptit la ureche:
— Preţioasă Orhidee, la ce te gândeşti?
— A, la nimic.
M-am chinuit să zâmbesc, pentru a-mi ascunde palpitaţiile
dureroase ale inimii mele.
Teng mă prinsese de talie şi mă legăna încolo şi-ncoace. Mi-
am amintit cum îmi doream în copilărie ca tata să mă ridice sus
de tot cu leagănul, pentru a vedea lumea mai bine. Acum, după
ce dădusem piept cu greutăţile vieţii, nu-mi mai doream altceva
decât să găsesc ceva nemişcat, de care să mă ţin strâns.
M-am agăţat de trupul zvelt al lui Teng Xiong, cum se agaţă
un copil de rochia mamei.
Iubita mea mi-a sărutat cel de-al treilea ochi.
— Eşti fericită acum?
— Da, am răspuns. Dar am adăugat în gând: „Şi nu”.
A doua zi, la hotel, am fost trezită de sărutările lui Teng
Xiong.
— Bună dimineaţa, a murmurat.
Ochii îi erau plini de tandreţe, chipul îmbujorat; mâinile ei au
început să-mi cerceteze trupul.
Mi-am amintit ce-mi jurasem: în cazul în care karma noastră
avea să facă vreodată posibilă o reîntâlnire în această viaţă, voi
încerca să fac din ea cea mai fericită lesbiană de pe pământ.
Îndrumate de raţiune, mâinile, buzele şi limba au început să
aplice arta erotică de a excita şi a satisface.
Pentru că Teng Xiong avea spectacol în seara aceea, m-a luat
şi pe mine la Pavilionul de Ceai Dublă Fericire, pentru a vedea
trupa de operă Phoenixul Auriu. Pavilionul se afla şi el pe strada
Qianmen. După ce am coborât din ricşă, Teng Xiong m-a condus
grăbită spre o uşă laterală, care ducea direct în culise. Actriţele
pălăvrăgeau, îşi repetau rolurile sau îşi pictau sprâncenele cu
nişte pensule mici.
Nu apucasem să mă uit mai bine la ele, când o fată cu ochi
vioi şi faţa de forma unui ou de gâscă s-a năpustit spre Teng
Xiong şi a ciupit-o în joacă de braţ.
— Maestre, aţi întârziat!
Teng s-a întors zâmbind spre mine.
— Preţioasă Orhidee, ea e Clinchet de Clopoţel, mireasa mea
pe scenă, astă-seară.
Apoi m-a prezentat şi pe mine fetei.
— Ea e Preţioasa Orhidee, o… prietenă.
Mi s-a strâns inima când i-am auzit vorbele. Clopotul ăsta
spart era „mireasa” ei, iar eu, iubita ei, nu mai eram deodată
decât o prietenă? Am cercetat-o pe fată cu privirea şi în suflet mi-
a încolţit o bănuială. Când vorbea, ochii îi scăpărau cochet,
zâmbetul se lărgea cât toată faţa ei de ou de gâscă, iar degetele ei
nu mai conteneau să atingă braţul iubitei mele.
 Dar nu am avut timp să dau mai multă importanţă acestor
observaţii, pentru că Teng mă împingea deja în dreapta şi-n
stânga, pentru a mă prezenta şi celorlalte actriţe. Deşi nu erau
toate tinere şi frumoase, aveau toate acelaşi entuziasm pentru
spectacolele în care jucau numai femei. Apoi, înainte de a termina
discuţia începută cu actriţa de vârstă mijlocie care juca roluri de
laodan – doamne bătrâne, am auzit glasul piţigăiat al Clinchetului
de Clopoţel anunţând:
— Spectacolul începe în câteva minute, vă rog să vă pregătiţi!
Teng Xiong a venit atunci la mine şi a spus, arătând spre o
fată foarte tânără, care stătea timid lângă ea:
— Preţioasă Orhidee, spectacolul începe imediat, Pisicuţa te
va conduce la locul tău în sală. Sper să-ţi placă reprezentaţia
mea.
Înainte de a se îndepărta, m-a sărutat discret pe obraz. Când
m-am îndreptat, am zărit ochii Clinchetului de Clopoţel aţintiţi
asupra mea.
Pisicuţa m-a condus afară din culise, la o masă din primul
rând. După ce m-am aşezat, s-a îndepărtat şi apoi s-a întors în
grabă, spre încântarea mea, cu un şervet cald, mâncare şi ceai.
Am vrut să-i dau bani, dar mi-a zâmbit timidă.
— O, nu. Domnişoara Teng a plătit deja.
Cu acestea, a dispărut din nou în culise.
Am suflat în ceaiul fierbinte şi m-am uitat în jur. Pavilionul
de ceai era deja aproape plin. Spectatorii continuau să sosească,
în timp ce vânzătorii umblau zgomotoşi printre rânduri, oferind
spre vânzare ceai, ţigări şi gustări – prăjiturele cu susan, ghimbir
confiat, prune uscate, sâmburi prăjiţi de pepene. Am zărit câteva
tai tai în robe somptuoase, însoţite de slujnicele lor amah – una
dintre ele încerca să liniştească un bebeluş care plângea isteric,
cu faţa roşie. O pereche tânără discuta în şoaptă, cu capetele
apropiate, ca doi peşti care se sărută. Câteva femei de vârstă
mijlocie pălăvrăgeau, beau ceai, despicau sâmburi de pepene şi
scuipau cojile pe jos.
Publicul părea încântat şi excitat – poate era prima dată când
vedea un spectacol de operă jucat numai de femei.
La scurt timp s-a ridicat cortina, iar micul pavilion de ceai a
fost într-o clipă inundat de sunetul tânguit al viorilor cu două
corzi, punctat de bătăi frenetice de tobe şi gonguri. Deşi
Teng Xiong îmi povestise despre vremea dinainte de a deveni
concubina înaltului Stăpân Fung, când fusese cântăreaţă de
operă, era a doua oară când o vedeam pe scenă
— De data aceasta în rolul unui învăţat tânăr şi frumos.
În seara aceea se juca versiunea Peking a operei Kun
Pavilionul bujorilor, povestea de dragoste a unui bărbat care se
îndrăgosteşte de o stafie frumoasă şi care, prin forţa dragostei,
reuşeşte să o readucă din lumea yin.
Rolul tinerei fete şi stafii Du Liniang era jucat de Clinchet de
Clopoţel. Deşi nu-mi era simpatică, trebuia să recunosc că felul ei
de a juca avea o aură magică. Dorul obsesiv, sfâşietor, după
învăţatul pe care nu-l zărise decât o singură dată în vis, topea
inima tuturor spectatorilor. După o lungă suferinţă a murit pe
scenă din prea multă dragoste, iar în jur nu s-au mai auzit decât
suspinele publicului. Femeia grăsună, care şedea lângă mine, nu
mai contenea să dea din cap şi îşi tampona colţurile ochilor cu o
batistă. De la distanţă de două mese se auzea plânsetul unei fete.
Clinchet de Clopoţel urma să fie înmormântată în următoarea
scenă, iar inima a început să-mi bată mai repede, pentru că ştiam
că acum avea să-şi facă apariţia Teng Xiong. Tobele au început să
bată mai tare, dar din spatele cortinei nu se vedea încă decât o
ramură de salcie. A rămas suspendată în aer câteva clipe
chinuitoare, până când a apărut în sfârşit stăpânul ei – un învăţat
tânăr, cu faţa albă pudrată. O furtună de aplauze a izbucnit în
sală, acoperind până şi zgomotul muzicii.
Teng Xiong a jucat impecabil – mişcările ei erau stilizate, dar
fluide şi perfect coordonate cu muzica. Până şi panglica ce-i
atârna din coc şi evantaiul din mână păreau să dea glas emoţiilor
deşteptate în sufletul învăţatului Liu Mengmei. Când am auzit
glasul sincer şi limpede al lui Teng Xiong jurând iubire eternă
stafiei, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Mi-am şters lacrimile cu
şervetul şi mi-am simţit sufletul cuprins de gelozie. Cât mi-aş fi
dorit să schimb viaţa mea reală cu cea jucată de Clinchet de
Clopoţel pe scenă, pentru a fi eu acel clopoţel norocos, iar Teng
Xiong un bărbat adevărat şi soţul meu!
Mă intrigau numeroasele transformări ale iubitei mele.
Cu o seară înainte fusese un fecior de bani gata, în costum
occidental, care plutea pe ringul de dans, astăzi era un legendar
învăţat chinez, care recita poeme iubitei sale stafii.
Toate acestea erau însă roluri de bărbaţi. Cum arătase oare
Teng în rolul concubinei acoperite de podoabe a lui Fung?
 Viaţa în oraş, alături de o femeie bogată, concubină fugară şi
cântăreaţă faimoasă de operă, era complet diferită de viaţa pe
munte, alături de un călugăr taoist fără un sfanţ. Când nu avea
spectacole, Teng Xiong mă ducea la restaurante scumpe, unde
gustam cele mai celebre feluri de mâncare – raţă Peking, intestine
de porc, aripioare de rechin, melci de mare. După ce ne încălzeam
şi ne umpleam burţile, închiriam o ricşă şi ne bucuram de viaţa
nocturnă a oraşului. Teng Xiong îi spunea uneori hamalului să
oprească în faţa unui pavilion de ceai. Intram şi ne delectam cu
ceaiul fierbinte şi vocile ascuţite ale fetelor cu zâmbete cochete şi
mişcări graţioase ale mâinilor. Cu toate acestea, aveam mereu
sentimentul că îmi lipseşte ceva. Mă gândeam deseori la afirmaţia
curtezanei din perioada dinastiei Tang, Yu Xuanji: mai uşor
găseşti comori nepreţuite decât un bărbat care să te iubească.
Câtă vreme trăisem cu Qing Zhen, avusesem bărbatul care să mă
iubească, dar îmi lipsiseră comorile nepreţuite. Acum, când
trăiam cu Teng Xiong, aveam comorile şi pe cineva care să mă
iubească, dar îmi lipsea bărbatul. Poate că Buddha avea dreptate:
dorinţa este nesfârşită.
Deplângeam, prin urmare, răutatea sorţii şi mă bucuram în
acelaşi timp de dragostea lui Teng Xiong şi de luxul recâştigat.
Dar eram departe de a fi fericită, în Pavilionul Florii de Piersic
avusesem prea multe de făcut, dar pe munte învăţasem că nu era
mult mai bine să ai prea puţine de făcut. Trăiam deja de două
luni cu Teng Xiong şi am hotărât că trebuia să-mi găsesc o
ocupaţie. Teng mi-a sugerat să joc şi eu în trupa de operă, dacă
doream. Dar dacă nu, ea avea suficienţi bani pentru amândouă.
Însă nu voiam să mă las întreţinută în totalitate şi am decis prin
urmare că mă voi alătura trupei. Deşi învăţasem câte ceva despre
actorie în opera Peking, nu aveam educaţia unei actriţe
profesioniste, doar pe cea a unei cântăreţe semiprofesioniste. În
afară de aceasta, rolurile importante erau deja jucate de actriţe de
succes, precum Clinchet de Clopoţel, iar celelalte nu s-ar fi
bucurat nici ele de o pretendentă la rolurile lor. Mi-au revenit,
deci, numai roluri mărunte, de slujnică, femeie în vârstă, paj şi
uneori chiar de prostituată de ultima speţă. Eram plătită pentru
prestaţia mea, dar câştigam într-o seară mai puţin decât bacşişul
pe care l-ar fi primit în pavilion servitoarea mea din partea unuia
dintre oaspeţii mei preferaţi. Mai rău decât atât, când apăream pe
scenă ca paj sau slujnică, eram obligată să o văd pe Clinchet de
Clopoţel cum flirtează şi îşi apropie trupul micuţ şi bine
proporţionat de trupul înalt, de băiat, al lui Teng Xiong. Nu-mi
puteam alunga teama că acest clopot spart încerca să o
cucerească pe Teng Xiong. Atunci cine mi-ar fi purtat de grijă?
Cum aş fi supravieţuit, dacă reuşea să o seducă?
Deşi îmi doream să-i fiu fidelă lui Teng Xiong, nu mă puteam
împiedica să mă gândesc la Qing Zhen. La început am crezut că,
dacă jucam în trupa de operă şi îmi umpleam timpul cu noua
ocupaţie, nu voi mai avea timp să mă gândesc la el. Dar mă
înşelasem. Imaginea lui Qing Zhen se strecura mereu în mintea
mea – nu doar în momentele de linişte, când citeam sau meditam,
ci chiar şi în timpul reprezentaţiilor pe scenă. Şi, desigur, în timp
ce făceam dragoste cu Teng Xiong.
Nu reuşisem, prin urmare, să evadez cu adevărat din temniţa
de pe munte, deoarece stafia lui Qing Zhen continua să mă
însoţească. Trupul meu era alături de Teng Xiong, dar mintea
mea rămăsese alături de călugăr. Deseori, când luam cina în
tăcere cu Teng Xiong, aproape că îl puteam vedea pe iubitul meu
călugăr aşezat între noi, privindu-mă cu ochi trişti. Poate că era
într-adevăr lângă noi, doar îmi spusese chiar el că alchimia pe
care o practica te putea face invizibil! Deseori încercam să-mi
imaginez ce făcea. Poate că îşi trăia viaţa mai departe, aşa cum
făcuse şi până atunci – meditând, cântând la qin, experimentând
cu alchimia şi scriind talismane – dar fără mine. Mă întrista
gândul că îi tulburasem poate activitatea spirituală, pe care o
datora tatălui său. Dar şi mai mult mă întrista gândul că poate
nu mai era singur, că poate sedusese o altă fată, cu care echilibra
elementele yin şi yang.
Când îmi imaginam toate poziţiile pe care le-ar fi încercat cu
cealaltă femeie şi modurile variate în care i-ar fi explorat trupul cu
limba şi degetele lungi, simţeam cum mă cuprinde o senzaţie de
căldură în zona pieptului şi nu-mi mai puteam reţine un geamăt
din adâncul sufletului. În aceste momente simţeam dorinţa
nestăpânită de a fugi înapoi la el şi a-l smulge de lângă noua
iubită, care nu i-ar fi putut oferi niciodată ceea ce-i oferisem eu.
Dar nu am reuşit, desigur, niciodată să-mi fac curaj. Era prea
mare teama că s-ar putea înfuria şi m-ar da afară sau, mai rău,
nici nu m-ar băga în seamă, absorbit fiind de cealaltă fată – care
era, poate, chiar mai frumoasă decât mine.
Când imaginaţia mea se potolea, mă întrebam cum aş fi
putut petrece încă o iarnă în „templul” gol al lui Qing Zhen,
presupunând că m-ar fi iertat şi ar fi acceptat să mă întorc la el.
De asemenea, nu mă puteam aştepta ca Teng Xiong să mă ierte a
doua oară, dacă aş fi părăsit-o din nou pentru Qing Zhen şi mai
târziu aş fi vrut să revin la ea. Incapabilă de a lua vreo decizie, am
continuat să trăiesc cu iubita mea lesbiană, în vreme ce sufletul
meu trecea prin chinurile dorului după călugărul taoist.
Nu-mi puteam lua gândul nici de la soarta mamei. Putea fi
undeva în apropiere, dar nu aveam nici cea mai vagă idee unde.
Pornisem de câteva ori spre numeroasele temple de pe Dealurile
de Vest, cu maşina sau într-un palanchin, doar pentru a mă
întoarce acasă cu inima întristată. După câteva luni am renunţat
să o mai caut, dar am încercat să păstrez încă vie speranţa.
Trăiam deja de un an cu Teng Xiong. Vremea trecea, dar
undeva, în adâncul sufletului, ştiam că viaţa aceasta nu putea
continua la nesfârşit. Zilele petrecute cu Teng treceau senine una
după alta – aveam spectacole, discutam despre artă, cinam în
restaurante elegante, ne lustruiam oglinzile – dar simţeam că, aşa
cum „vântul care mătură pavilionul prevesteşte o furtună în
munţi”, ceva rău avea să se întâmple. În ultima vreme, Teng
Xiong nu mă mai copleşea cu cadouri. Când făceam dragoste, nu
mai era la fel de pasională ca în trecut. Înainte ea mă răsfăţase pe
mine în pat, acum eu încercam să o satisfac sau măcar să o excit.
Oare Clinchet de Clopoţel era de vină? se gândea Teng Xiong să
mă părăsească pentru ea?
Ori de câte ori o întrebam dacă se întâmplase ceva, Teng
Xiong spunea doar,: „Nu-ţi face griji, Preţioasă Orhidee, totul e în
regulă”.
Dar bănuiam că undeva, după colţ, ne pândea dezastrul.
Aproape îi simţeam ghimpii atingându-mi braţul, făcând să mi se
ridice părul în cap.
Într-o noapte, după ce am făcut dragoste, am presat-o pe
Teng Xiong să-mi dezvăluie ceea ce îmi tăinuia de atâta vreme.
— Bine – s-a ridicat în capul oaselor şi m-a privit în ochi
— Preţioasă Orhidee, dar te rog să nu te necăjeşti…
Era prima dată când simţeam o undă de teamă în glasul ei.
— Teng Xiong, după toate nenorocirile prin care am trecut,
crezi că n-aş mai putea suporta încă una?
Privirea ei era tristă, dar vocea fermă.
— Mi-e teamă că în curând va trebui să ne despărţim.
Vorbele ei au explodat în cameră ca o bombă.
M-am ridicat şi eu, înfiorată.
— Ce vrei să spui?
A rămas tăcută, frământând cu degete nervoase cearşaful.
Am insistat.
— Nu mă mai… iubeşti? O iubeşti acum pe Clinchet de
Clopoţel?
— Bineînţeles că te iubesc. Şi nu-mi pasă de Clinchet de
Clopoţel.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Doar că mi-e… mi-e teamă că voi fi ucisă.
— Cum?
Un fior rece mi-a coborât de-a lungul spinării, dar glasul mi-a
urcat până în tavan.
— Ce s-a întâmplat?!
— Cred că soţul meu mi-a dat de urmă.
— Soţul tău? Adică oaspetele meu preferat, înaltul Stăpân
Fung?
Mi-am tras cearşaful peste umerii îngheţaţi.
A dat din cap.
— Eşti sigură? De unde ştii?
— Am fost urmărită.
— Teng Xiong, de ce nu mi-ai spus până acum?
— Pentru că nu am vrut să-ţi faci griji. În afară de asta, abia
recent am primit dovada.
— Cum?
— Mi-a atras atenţia o pereche de ochi din public, care îmi
urmărea fiecare mişcare. Întâi am crezut că e un admirator
fervent al operei. Dar pe urmă am observat că ochii nu-i erau plini
de admiraţie, ci de ură. Bărbatul acesta nu e un admirator, e
cineva care vine la spectacole cu o intenţie rea.
M-a privit lung.
— Ţi-l aminteşti pe bărbatul din localul de noapte, căruia-i
lipsea un deget?
Am încuviinţat din cap.
— Tu ai crezut că a fost trimis de mama şi De să te găsească,
dar eu te-am asigurat că nu e aşa. Trebuia să-mi fi dat seama
atunci că fusese trimis de soţul meu să-mi dea de urmă.
— Dar, Teng Xiong, te-ai deghizat ca bărbat, de unde…
— Preţioasă Orhidee, fac parte dintr-o trupă de operă
compusă numai din femei şi am fost cântăreaţă de operă, înainte
de a deveni concubina lui Fung.
— O, Cerule! Crezi că şi-au dat seama că eu sunt iubita ta?
— Nu cred, încă nu. Dar de asta îmi fac griji.
Degetele lui Teng Xiong frământau în continuare cearşaful,
care o acoperea acum încreţit ca giulgiul unei mumii.
— Cei din Shanghai ştiu că ai fugit cu un bărbat şi cred că e
imposibil să fi înţeles cineva care e adevărata noastră relaţie. Dar
acoliţii lui Fung nu renunţă cu una, cu două, iar mai devreme
sau mai târziu vor afla.
— O, Cerule! Dar de unde ştii că e înaltul Stăpân Fung?
— Ar putea fi altcineva?
Am rămas tăcute multă vreme, apoi Teng Xiong a vorbit din
nou.
— Preţioasă Orhidee, am vrut să-ţi spun deja mai demult, dar
nu m-am îndurat.
A înghiţit în sec.
— Acum trebuie să renunţ la trupa de operă şi să te
părăsesc, înainte de a fi prea târziu.
— Teng Xiong, vin şi eu cu tine.
— Nu.
Vocea i-a sunat atât de ferm, încât mi s-a strâns inima.
— După ce vor primi dovada identităţii mele, pericolul va fi
foarte mare. Şi nu vreau să te expun şi pe tine. Fung e în stare de
orice.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— A fost un războinic-despot, înainte de a deveni om de
afaceri.
Cuvântul mi-a făcut inima să-mi sară din piept.
— Războinic-despot? Nu mi-ai spus niciodată.
A continuat, fără să acorde vreo importanţă vorbelor mele.
— Nu a ucis doar civili nevinovaţi, ci şi pe propria lui fiică.
Nu m-am putut abţine:
— Şi tatăl meu a fost ucis de un războinic-despot!
— Tatăl tău, cum aşa?
— Războinicul nu l-a ucis cu mâna lui, a făcut în aşa fel
încât tata să fie executat.
Deşi îi permisesem lui Teng Xiong să-mi exploreze trupul ca
un aventurier care descoperă teritorii noi, amintindu-mi de
îndemnul mamei la despărţire, nu-i povestisem niciodată cum
murise Baba.
Până atunci. Dar în ziua aceea i-am dezvăluit tot trecutul
meu.
Când am încheiat, faţa lui Teng Xiong era albă ca cearşaful.
— O, Cerule, cred că Fung e cel care a făcut să fie executat
tatăl tău!
Mi-a luat câteva clipe să analizez această descoperire. Inima
a început atunci să-mi bată cu putere, ca grindina în geam.
— Eşti sigură?
— Da. Căci am fost de faţă în noaptea aceea. Am văzut cu
ochii mei cum s-a petrecut totul.
A clipit repede din ochi, de parcă ar fi vrut să-şi şteargă din
amintire acele imagini cumplite.
— A fost oribil. Cei trei se luptau înlănţuiţi, fiecare încerca să
pună mâna pe armă. Fata a reuşit în cele din urmă să i-o smulgă
lui Fung din mână. Violonistul – adică tatăl tău! – a încercat să i-o
ia înapoi, dar fata l-a lovit între picioare. Iar Fung a înhăţat arma.
Fiica lui părea să o fi luat razna. S-a năpustit asupra tatălui ei şi
a început să-l zgârie şi să-l muşte. Violonistul încerca să-i
despartă. Chiar atunci, arma s-a descărcat în mâna lui Fung şi a
nimerit-o pe fată între ochi…
Teng Xiong a arătat spre cel de-al treilea ochi al ei. Ceilalţi doi
ochi arătau atât de îngroziţi, de parcă ea însăşi fusese împuşcată.
I-am luat mâna de pe faţă şi am ţinut-o strâns.
— Deci fata nu s-a sinucis, Fung a împuşcat-o?
Nu a mai apucat să-mi răspundă, pentru că începusem deja
să-i povestesc care era „adevărul”, după spusele oamenilor – că
războinicul-despot se îmbătase şi îşi violase fiica. Fata se simţise
atât de umilită, încât luase arma tatălui ei şi se sinucisese. În
timp ce se lupta cu tatăl ei pentru armă, iar toţi ceilalţi stăteau
îngroziţi în jurul lor, tatăl meu – violonistul – încercase zadarnic
să-i despartă şi să le ia arma.
Teng Xiong a spus apăsat:
— Nu, fata nu a tras. Fung şi-a ucis propria fiică.
Aveam senzaţia că-mi explodează capul. Aproape că-mi
vedeam glasul materializat, sărind în sus şi împroşcând pereţii ca
sângele.
— Fung l-a ucis şi pe tata!
Au urmat clipe lungi de tăcere, pentru că eram prea şocată
pentru a mai scoate o vorbă. Mi-era greu să pricep că înaltul
Stăpân Fung, oaspetele meu preferat, care se dovedise a fi soţul
lui Teng Xiong, era în acelaşi timp războinicul-despot care făcuse
ca tata să fie executat. Parcursesem o cale atât de lungă, doar
pentru a afla că acela pe care îl căutam se aflase în toţi aceşti ani
chiar în faţa mea.
Mă culcasem aproape în fiecare noapte cu ucigaşul tatălui
meu!
Îmi simţeam gâtlejul uscat; mâinile îmi tremurau iar gura
bolborosea neîntrerupt: „O, Cerule!”
Teng Xiong m-a luat în braţe.
— Te rog linişteşte-te, Preţioasă Orhidee!
M-a eliberat din strânsoare, a luat ceainicul şi ne-a umplut
ceştile.
Am băut încet, ignorând senzaţia de arsură din gât.
— Habar n-am avut… A fost clientul meu atâta vreme, dar nu
a vorbit niciodată despre sine sau despre familia lui.
Am tăcut amândouă vreme îndelungată, apoi Teng Xiong m-a
privit cu înţeles.
— S-a purtat frumos cu tine?
— Într-un fel, da. Îmi făcea mereu cadouri generoase.
Teng Xiong mi-a cercetat chipul.
— Ştii de ce s-a purtat frumos cu tine? A continuat dintr-o
suflare: Pentru că îi aminteai de fiica lui. Avea şi ea, ca tine, două
gropiţe. Dar ale ei erau mult mai adânci, atât de adânci încât
păreau două chingi de fier care o ţineau prizonieră. Dar – Teng
Xiong a oftat – de fapt era prizoniera obsesiei tatălui ei. Fung îşi
iubea fiica mai mult decât se cade pentru un tată.
— Şi de aceea o viola?
— Sunt sigură că da. Uneori mă gândesc că a ucis-o
intenţionat.
Am fost şocată de vorbele ei.
— Dar de ce?
— Pentru că se făcuse mare şi ar fi putut dezvălui ceea ce-i
făcea.
Am tăcut, apoi i-am atins chipul.
Teng Xiong mi-a prins mâna şi a sărutat-o.
— Din prima zi în care am călcat pragul casei lui Fung, am
început să mă gândesc cum să fug de acolo. După ce l-am văzut
ucigându-şi propria fiică, am ştiut că trebuie să o fac. Noi toţi
ştiam că ar fi ucis pe oricine ar fi scăpat o vorbă despre cum se
petrecuseră lucrurile cu adevărat.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— De la moartea fiicei lui, a decăzut rapid.
— Cum de nu a avut neplăceri până acum?
— E încă foarte bogat. Nu e uşor să elimini o persoană din ale
cărei seifuri se revarsă suficient aur pentru a-ţi lua ochii.
Teng Xiong mi-a cercetat chipul.
— Preţioasă Orhidee, tatăl tău a fost un bărbat curajos. Prea
curajos pentru binele lui.
Cu ochii minţii l-am văzut pe Baba legat la ochi, cu lanţuri
groase la mâini şi la picioare, cum era escortat spre locul
execuţiei. Îşi ţâra picioarele, nu pentru că i-ar fi fost teamă, ci
pentru că lanţurile erau prea grele şi îi tăiau adânc în carne. Din
glezne i se scurgea sânge şi puroi şi simţeam duhoarea cărnii
putrezite. Regele Iadului îl aştepta nerăbdător, cu gheare ascuţite.
Dar Baba avea o expresie calmă, chiar mândră. Pentru că avea
conştiinţa curată. Singura lui greşeală fusese corectitudinea
— Refuzase să fie mânjit de răutatea firii umane.
Călăii îşi ridicau puştile şi ţinteau spre Baba. Pentru ei, tatăl
meu nu era decât o altă ţintă a exerciţiilor lor zilnice.
Doar o altă victimă dintre cele cinci sute de milioane de
chinezi. Ochii lui Baba clipeau sub cârpa cu care erau legaţi.
Buzele se mişcau. Dar nimeni nu ştia ce gândeşte sau ce vrea să
spună în ultima clipă petrecută în colbul roşu.
— Bang!
Explozia a pus capăt atât mândriei, cât şi suferinţei lui Baba.
Sângele îi ţâşnea de la tâmple, se scurgea pe obraji şi cădea
pe pământ, ca nişte şopârle purpurii.
Zidul din spatele lui era acum gol, pentru că Baba se
transformase într-un morman care zăcea boţit pe pământ…
Scena era cumplită şi atunci mi-a răsunat din nou în minte
proverbul: Nu poţi trăi sub acelaşi cer ca şi ucigaşul părintelui
tău. Ştiam ce aveam de făcut.
— Teng Xiong, va trebui oricum să ne despărţim, pentru că
mă voi întoarce la Shanghai, la Pavilionul Florii de Piersic.
Teng m-a apucat de braţ.
— Preţioasă Orhidee, ţi-ai pierdut minţile?
— Nu am rămas în viaţă pentru a trăi ca prostituată. Motivul
secret pentru care trăiesc este dorinţa de a-l răzbuna pe Baba.
Aproape renunţasem la speranţa de a da de urma acestui
războinic-despot. Trebuie să fi fost voia Cerului ca tu să-mi spui
cine e.
— Preţioasă Orhidee, te rog, ascultă-mă. Nu vei reuşi să te
răzbuni; e încă prea puternic! Chiar dacă-l vei ucide în timp ce
faci sex cu el, imaginează-ţi ce va urma. Nu merită să-ţi pui viaţa
în pericol pentru un monstru!
Teng Xiong mă implora.
— Preţioasă Orhidee, uită tot ce ţi-am spus. Gândeşte-te că
nu a fost decât un coşmar.
— Nu pot.
Am băut cu înghiţituri lacome ceaiul fierbinte.
— Trebuie să mă întorc.
— Preţioasă Orhidee, te implor. Am învins atâtea pericole,
pentru a ne câştiga libertatea, nu te purta prosteşte acum. În
afară de asta, Fang Rong şi Wu Qiang nu te vor lăsa să scapi
nepedepsită pentru fuga din pavilion!
— Cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla este să mă
închidă câteva zile în camera întunecată. Asta nu mă va da gata.
Teng Xiong, îmi pare rău, dar trebuie să mă întorc la Shanghai.
— Te rog, nu! în afară de asta, nici nu ai suficienţi bani
pentru a te întoarce, nu-i aşa?
Am tresărit. Brusc mi-am dat seama că trăisem în mare parte
din banii lui Teng Xiong – eu câştigam prea puţin cu trupa de
operă. Iar banii ei erau, de fapt, banii înaltului Stăpân Fung,
adică banii mânjiţi cu sânge ai ucigaşului tatălui meu!
Teng Xiong a vorbit din nou.
— Îţi voi da câţiva arginţi, înainte de a ne despărţi. Dar mi-e
teamă că nu vei ajunge departe cu ei, pentru că am cheltuit deja
aproape tot.
— Cum aşa?
— Preţioasă Orhidee, toate hotelurile scumpe şi restaurantele
elegante…
Dar nu o mai ascultam şi când a încheiat, am spus:
— Atunci o să lucrez din nou ca prostituată, să strâng bani.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— Preţioasă Orhidee, ascultă-mă, uită gândul răzbunării şi
mergi înainte. Îmi pare nespus de rău că nu mai pot face nimic
pentru tine de acum înainte. Nu mai sunt altceva decât un
bulgăre de ţărână, care se dizolvă în mare – abia dacă mai pot
face ceva pentru mine însămi. Drumurile noastre trebuie să se
despartă. Nu le voi spune nimic colegelor din trupă, nici tu să nu
spui nimic, dar, dacă totuşi te întâlneşti cu vreuna dintre ele şi te
întreabă de mine, spune doar că nu ai idee unde mă aflu.
— Unde te vei duce?
— Îmi pare rău, Preţioasă Orhidee, nu pot să-ţi spun, pentru
că nu vreau să te pun în pericol. Uită-mă şi vezi-ţi de viaţa ta! Dar
nu-ţi face griji, n-am să păţesc nimic. Ai grijă de tine!
Mă îndoiam că era într-adevăr convinsă că nu va păţi nimic.
Cuvintele ei sunau mai degrabă ca un cântec funebru. Tremuram.
M-a luat în braţe, a tras cearşaful peste noi şi ne-am ghemuit una
la pieptul celeilalte.
Teng Xiong s-a eliberat cu blândeţe din braţele mele, a
deschis o sticlă de vin şi a umplut două cupe. Am ciocnit cu un
pocnet slab.
— Preţioasă Orhidee, ganbei…
Nemaiputând continua, şi-a aruncat capul pe spate şi a băut
cupa până la fund.
Am ridicat cupa şi mi-am turnat vinul pe gât. Lichidul dulce-
amar mi-a ars cerul gurii şi s-a scurs apoi, unduindu-se ca un
şarpe în flăcări, pe esofag. Am aşezat cupa pe masă şi am început
să cânt „După trecătoarea Yang” – a cappella, pentru că nu mai
aveam qin-ul.
Teng Xiong mi s-a alăturat. În atmosfera tristă a serii, vocea
ei era atât de limpede, încât toate grijile şi temerile mele păreau să
se stângă odată cu melodia romantică.
Amândouă aveam ochii plini de lacrimi. Lacrimi de bucurie.
Când suferinţa ajunge la apogeu, nu-ţi mai rămâne altceva de
făcut decât să rupi toate cătuşele şi să te laşi în voia bucuriei.
Mai bea, te rog, încă o cupă de vin.
După trecătoarea Yang, nu vei mai găsi altul.
Azi ne luăm rămas-bun, dorinţei nu-i vom mai da glas decât
în vis…

29
Cântând din nou la pipa

A doua zi, aşa cum mă temusem, Teng Xiong dispăruse.

Probabil îmi pusese ceva în vin, pentru a dormi mai mult. Pe
masă am găsit un săculeţ de piele, care conţinea monezi de argint
şi o scrisoare.
 Iubita mea Orhidee Preţioasă, îmi pare rău că am fost nevoită
să plec fără să-mi iau rămas-bun. Mi-aş fi dorit să-ţi pot lăsa mai
mulţi bani, dar am cheltuit aproape tot ce am luat de la Fung – pe
întreţinerea noastră şi a trupei de operă. Nu mă plâng; vreau doar
să înţelegi.
Împachetează-ţi lucrurile şi pleacă şi tu, cât poţi de repede. Te
rog, nu încerca să mă găseşti. Nu numai că-ţi vei pune viaţa în
pericol, dar nici nu va fi nimănui de folos.
Doar Bătrânul Cer va putea decide dacă drumurile noastre se
vor întâlni vreodată, în viaţa aceasta sau într-una viitoare. Singura
mea dorinţă este ca tu să mă poţi iubi, de o fi să ne reîntâlnim în
această lume trecătoare. Uneori îmi doresc să fi murit împreună
sub clar de lună, ţinându-ne strâns în braţe sub acel clopot. Ar fi
fost un sfârşit minunat, nu crezi?
Sper să am o karmă suficient de bună, pentru a renaşte ca
bărbat în viaţa viitoare, iar tu să mă poţi iubi cu trupul şi cu
sufletul. Mă rog ca tu să ai o karmă mai bună decât mine. Ai grijă
de tine şi vei avea o viaţă lungă şi fericită. Roagă-te lui Guan Yin ca
viaţa mea viitoare să fie mai bună decât aceasta. Ultimele mele
gânduri se vor îndrepta către tine.
Cerul să ne binecuvânteze, până când ne vom revedea.
Teng Xiong

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, care s-au scurs pe scrisoare

şi au întinat scrisul lui Teng Xiong, transformând caracterele în
nişte leşuri miniaturale.
Mi-am mutat încet privirea spre fereastră şi am lăsat-o să se
odihnească pe cerul dimineţii, alb ca burta unui peşte. Apoi,
cuprinsă de panică, mi-am scos valiza şi am început să
împachetez grăbită.
Mă simţeam din nou singură pe lume. Nu îndrăzneam să mai
rămân în preajma trupei de operă şi mi-am găsit refugiul într-o
pensiune prăpădită, unde am încercat să uit de toate dormind.
Mi-a trecut prin minte să mă întorc la Qing Zhen, dar acum, când
nimic nu mă mai împiedica, mi-am dat seama că nu aş mai fi
suportat viaţa în templul gol de pe muntele singuratic, chiar dacă
m-aş fi simţit în stare să dau ochii cu bărbatul pe care îl
părăsisem fără o vorbă de rămas-bun. Singura fiinţă apropiată
era acum mama, dar nu ştiam unde se afla. Eram singură într-un
oraş necunoscut şi îmi părea imposibil să o pot găsi.
 Au trecut zile şi săptămâni la rând. Până când, într-o bună
zi, am constatat alarmată că banii de la Teng Xiong se
împuţinaseră în asemenea măsură, încât nu aş mai fi putut
supravieţui decât câteva săptămâni.
M-am simţit copleşită de situaţia dezastruoasă în care mă
aflam şi m-am prăbuşit pe pat.
— O, Cerule, ce să fac? m-am întrebat cu voce tare.
Când m-am liniştit puţin, mi-a venit o idee – să cânt din nou
la pipa.
Am tresărit. Oare asta era karma mea, să rămân prostituată
până la capătul zilelor?
Deşi perspectiva mă îngrozea, nu puteam găsi nici o altă cale
de a ieşi din situaţia în care mă aflam. Au trecut trei zile pline de
chinuri, până când m-am decis. După aceea, lucrurile şi-au
urmat cursul lor, parcă dinainte stabilit.
Totul a fost o întâmplare.
Proprietara pensiunii în care locuiam era o femeie care se
apropia de cincizeci de ani şi care lucrase la rândul ei ca
prostituată. Văzând că eram singură şi abătută, dar frumoasă, m-
a întrebat la un moment dat, dacă mă putea ajuta în vreun fel.
Deşi formulase întrebarea în cel mai politicos mod cu putinţă, mi-
am dat seama din tonul ei că mă recunoscuse ca fostă soră. M-a
mâhnit să constat că fetele-flori emit un parfum deosebit, pe care
„colegele” lor îl recunosc imediat. Dar în acelaşi timp, m-am simţit
aproape uşurată că mă adulmecase. Câştigam atât de mult timp,
ştiind adevărul una despre cealaltă.
Proprietara pensiunii m-a prezentat stăpânei Norului
Nemuritor – unui pavilion de înaltă clasă, din aceeaşi categorie ca
Pavilionul Florii de Piersic. Dar spre deosebire de acesta, Norul
Nemuritor era nou şi foarte mic, neavând decât câteva surori.
Deşi arătam încă tânără şi frumoasă, la douăzeci şi trei de ani
eram deja considerată trecută de floarea vârstei, în comparaţie cu
fetele de cincisprezece şi optsprezece ani. Dar lor le lipsea, pe de
altă parte, rafinamentul meu artistic şi talentul de a satisface.
Nu după mult timp am devenit din nou destul de celebră.
Mi-am schimbat iarăşi numele. Acum mă chema Meng Zhu –
Perlă de Vis. Un nume pe care îl alesesem în amintirea Perlei.
I-am spus mamei că voiam să rămân independentă, ceea ce
însemna că nu aparţineam Norului Nemuritor, dar îi dădeam o
parte din ceea ce câştigam. Mama a spus că surorile care lucrau
temporar păstrau o treime din câştigul lor, iar restul îi revenea
pavilionului. Era un târg nemilos, dar nu aveam încotro. Am fost
nevoită să-i plătesc şi proprietarei pensiunii un comision, pentru
că îmi făcuse legătura cu Norul Nemuritor. Cu siguranţă îşi
primise partea şi de la pavilion.
Nu aveam, desigur, intenţia de a rămâne multă vreme aici, ci
doar cât aveam nevoie ca să strâng bani şi să mă întorc la
Shanghai, pentru a încheia socotelile cu Fung. După aceea, dacă
reuşeam să scap teafără, aveam de gând să-mi petrec oricât de
mulţi ani căutând-o pe mama. Am încercat prin urmare să nu
atrag atenţia nimănui, mulţumind pe toată lumea şi
neamestecându-mă în bârfele şi certurile celorlalte fete.
În afara frumuseţii, a talentului artistic şi a artei erotismului,
eram apreciată de către clienţi şi pentru accentul meu
shanghainez, care îmi conferea o aură misterioasă şi exotică. Ce o
făcuse pe o fată din Shanghai să bată atâta cale până la Peking,
pentru a se dedica tărâmului senzualităţii şi decadenţei? încercau
să mă tragă de limbă, dar nu primeau alt răspuns decât zâmbete
cochete, priviri jucăuşe şi mâini care masau provocator.
Nu mă interesa să mă împrietenesc cu niciuna dintre cele trei
surori de la Norul Nemuritor. Pe de-o parte devenisem foarte
suspicioasă în privinţa oamenilor, pe de altă parte nu mă
simţeam încă suficient de receptivă pentru o prietenă nouă.
Niciuna dintre fete nu se putea compara cu Perla.
Viaţa părea lipsită de dificultăţi aici. Dar în pofida
aparenţelor, deşi celelalte surori erau mereu amabile cu mine, nu-
mi puteam reţine teama că una dintre ele îmi va fi într-o bună zi
ceea ce fusese Jad Stacojiu pentru Perla. Mama, la rândul ei, era
departe de a fi la fel de impunătoare ca Fang Rong, dar mă
împiedica totuşi să mă simt în largul meu. Vedeam cum i se
încreţesc sprâncenele de fiecare dată când un client mă prefera pe
mine propriilor ei surori. Lor le reţinea, desigur, aproape tot ce
câştigau.
Şi mai tulburător era faptul că, aflându-mă din nou într-un
pavilion turcoaz, mă gândeam neîncetat la vechile mele prietene.
Îmi era dor în special de Luna de Primăvară şi îmi făceam griji în
legătură cu soarta ei. Ştiam că nu i se putea întâmpla nimic, câtă
vreme lucrurile mergeau pe făgaşul lor, dar de îndată ce ar fi
intervenit ceva, Luna de Primăvară ar fi dat de bucluc, pentru că-i
lipsea şiretenia şi talentul de a se proteja. Acum nu o puteam
ajuta în alt fel decât rugându-mă pentru ea.
Uneori mă întrebam şi dacă nu ar fi trebuit să mă răzbun pe
Jad Stacojiu pentru sinuciderea Perlei. Dar ori de câte ori se ivea
gândul răzbunării, îmi aminteam avertismentul Perlei din ultima
ei scrisoare:
Să nu încerci să te răzbuni… nu vreau să am nicio urmă de
amărăciune în inimă, acum când părăsesc lumea aceasta prăfuită
pe drumul spre paradis. Aduce cu sine o karmă foarte rea, care în
final se va întoarce împotriva ta.
Cu toate acestea, nu ştiam ce aş fi făcut, dacă aş fi dat într-o
bună zi nas în nas cu ea. Aş fi scuipat-o în faţă sau aş fi
străpuns-o întâi cu zâmbetul şi apoi cu lama cuţitului? Dar toate
acestea erau fantasme, pentru că acum nu mai umbla desigur
neînsoţită, ci mereu în compania slujnicelor şi a gărzilor de corp.
Blestemam jocurile sorţii – ea devenise o vedetă de cinema bogată
şi celebră, în vreme ce eu pierdusem totul şi eram nevoită să cânt
din nou la pipa.
Dar învăţămintele Perlei şi talentul meu pentru acest gen de
muncă au dat curând roade. La doar câteva luni de când
începusem să lucrez în Norul Nemuritor, îmi câştigasem deja un
renume şi un număr destul de mare de clienţi obişnuiţi. Fiind
independentă, aveam libertatea de a-mi alege singură clienţii. Nu-
i serveam decât pe cei bogaţi şi generoşi, pe cei învăţaţi, dar
săraci, îi evitam.
Probabil acumulasem între timp o karmă benefică, pentru că
cel mai important client al Pavilionului Norului Nemuritor,
domnul Ouyang, a început să fie interesat de mine. Era foarte
bogat şi puternic – era comandantul militar al oraşului. Ca
majoritatea bărbaţilor de vârsta lui, avea şi el o soţie, câteva
concubine şi numeroşi copii. Dar niciuna dintre femeile de acasă
nu îl putea mulţumi şi satisface, aşa cum o făceam eu. Mi-a
povestit că prima lui soţie era frigidă şi posacă şi îşi pierduse de
mult interesul pentru sex. Dar nici măcar la începutul căsniciei
nu reuşise să o convingă să încerce una dintre poziţiile potrivite.
O singură dată acceptase până la urmă să încerce „banchetul din
spatele casei”, dar s-a crispat şi s-a înspăimântat imediat în
asemenea măsură, încât lui Ouyang i-a pierit şi ultima rămăşiţă
de poftă. Iar cele trei concubine – una nevrotică, a doua
intrigantă, iar a treia proastă – nu ştiau altceva decât să se ia la
harţă şi să-i dea bătăi de cap. Cunoscuse numeroase ming ji în
trecut, dar mă măgulea spunându-mi că niciuna nu se ridicase la
înălţimea frumuseţii şi talentului meu.
De fapt, o vizitase uneori, înainte de sosirea mea, pe
Rândunica Avântată, cea mai frumoasă dintre celelalte surori. În
ultima vreme însă, mă alegea pe mine de fiecare dată când venea
la pavilion şi mi-am dat seama că situaţia începea să devină
dificilă. Din fericire însă, s-a ivit la scurt timp o soluţie. Deşi n-aş
putea spune că Ouyang nu mai putea trăi fără mine, în mod cert
era nefericit, dacă nu mă vedea de cel puţin două ori pe
săptămână. Şi astfel, într-o bună zi, mi-a cerut să nu îl mai
servesc decât pe el. Era o ocazie rară, la care majoritatea fetelor
flori nu puteau îndrăzni decât să viseze, iar eu am acceptat,
desigur. Ouyang mi-a închiriat un apartament, la o distanţă de
cincisprezece minute cu maşina de biroul lui. Astfel nu numai că
nu mai era nevoit să mă împartă cu alţi clienţi, ci mă putea vizita
în fiecare zi, înainte de a merge acasă de la serviciu. Uneori venea
chiar şi în pauza de prânz, pentru o scurtă „aversă de ploaie”.
Pentru mine era un noroc neaşteptat să nu mai am de-a face
decât cu el. M-am străduit, prin urmare, să-l fac să se simtă legat
de noul lui cămin auxiliar: parfumam apartamentul, îl
împodobeam cu flori proaspete, îi serveam supă hrănitoare
preparată în casă şi gustări fine.
Pentru a-mi demonstra cât de înstărit era şi cât de mult mă
preţuia, Ouyang mi-a angajat o servitoare şi a decorat
apartamentul nostru cu mobilă antică şi obiecte rare. Dar dintre
toate acestea, pe unul singur îl consideram cu adevărat preţios –
un rulou de hârtie împodobit cu propria lui caligrafie. Deşi
caracterele erau mediocre din punct de vedere artistic, puterea de
influenţă a lui Ouyang le conferea o mare forţă protectoare –
puţini şi-ar fi permis să-l jignească pe comandantul militar al
oraşului Peking. Dar nu apreciam doar puterea imanentă
semnăturii şi sigiliului său roşu, ci şi versurile din Cartea odelor:
Minunată, minunată, vulturii pescar strigau
Pe o insulă pe râu
Doamna aceasta nobilă, atât de încântătoare.
Se cuvine a fi a nobilului domn mireasă.
Înţelegând subtilitatea poeziei chineze străvechi, versurile
acestea se interpretau ca un avertisment de a nu-i atinge femeia –
pe mine. Nu mă simţeam doar flatată de înalta preţuire pe care
mi-o arăta Ouyang, eram de asemenea impresionată de modul
subtil în care îşi exprima puterea prin intermediul caligrafiei. Deşi
relaţia noastră nu era cunoscută nimănui (cu excepţia unor gărzi
şi acoliţi), mă simţeam mai sigură având ca admirator un hufa –
protector al Dharmei – atât de puternic.
Când Ouyang pleca în străinătate, cu afaceri, nu mă mai
vizita câteva săptămâni. La început, m-am bucurat să fiu lăsată
în pace, dar curând am început să mă plictisesc. Când era vreme
bună, închiriam o maşină sau o ricşă şi vizitam cele mai celebre
locuri din Peking – Oraşul Interzis, Templul Cerului, Palatul de
Vară, Parcul Dealului Aromat. Locul meu preferat din oraş era
Liuli Chang, unde se aflau numeroase magazine de antichităţi şi
obiecte de artă. Vânzătoarele începuseră să mă trateze cu mult
respect, pentru că de fiecare dată cumpăram obiecte dintre cele
mai scumpe – pietre de cerneală decorate cu zei şi animale
mitologice; peneluri împodobite cu foiţă de aur; pensule şi hârtie
de orez xuan de cea mai bună calitate. Când oboseam, mă
îndreptam spre un pavilion de ceai din apropiere, comandam cel
mai bun ceai Bodhisattva de Fier şi o farfurie cu sâmburi prăjiţi
de pepene. Sorbeam din lichidul de culoarea ambrei, despicam cu
dinţii cojile sâmburilor, scoteam cu limba miezul şi mestecam,
urmărind pe fereastră viaţa care îşi continua mersul. După ce
încheiam ritualul de mâncat sâmburi şi de meditat asupra vieţii,
mă întorceam acasă. Dar revenită în singurătatea apartamentului
meu, îmi doream ca Ouyang să se întoarcă degrabă, încărcat de
daruri.
Când Ouyang s-a întors o dată dintr-o călătorie la Nanking,
mi-a spus:
— Perlă de Vis, călătoria aceasta a fost încununată de succes
şi am decis să-i mulţumesc lui Buddha pentru binecuvântarea
lui. Aşadar, cu două săptămâni înainte de Anul Nou Lunar, voi
sponsoriza o importantă Ceremonie a Apei şi Pământului în
Templul Lotusului Pur.
A făcut o pauză şi mi-a căutat privirea.
— Pentru că şi tu mi-ai adus noroc, vreau să mă însoţeşti.
Am fost surprinsă şi bucuroasă la auzul vorbelor sale.
— Dar soţiile dumneavoastră, nu vor veni şi ele?
— Ba da, bineînţeles.
— Dar ar putea…
— Crezi că ele nu ştiu cine e stăpânul casei?
M-am gândit o clipă.
 — Dar călugăriţele…
— Perlă de Vis – mi-a tăiat din nou vorba – nu cred că le
interesează amănunte despre soţiile şi iubitele mele. M-ar mira
dacă ar şti să facă vreo deosebire, în afară de asta, a râs, sunt
budiste, nu le este permis să facă discriminări, nu-i aşa?
După ce Ouyang îmi vorbise săptămâni în şir despre
pregătirile Ceremoniei Apei şi Pământului, am fost încântată la
culme, când a sosit în sfârşit prima zi. Mi-a luat două ceasuri să
mă machiez, să-mi piaptăn şi coafez părul. Am îmbrăcat cea mai
bună rochie pe care o aveam – o robă purpurie din mătase cu
bumbac, brodată în nuanţe de roz şi oranj pal la gulerul înalt,
mâneci şi tiv. Mi-am prins o orhidee proaspătă deasupra urechii.
Deşi trupul meu avea parfumul lui natural, am aplicat totuşi cu
generozitate parfumul scump franţuzesc pe care mi-l cumpărase
domnul Ouyang.
Dimineaţa la şase jumătate am ajuns cu Ouyang, în
palanchinul lui negru şi încăpător, la Templul Lotusului Pur. Spre
surprinderea mea, templul nu se afla undeva sus, pe o colină, ci
în mijlocul unei intersecţii zgomotoase din centrul Pekingului, la
sud-vest de poarta Xuanwu a oraşului.
Ne îndreptam în răcoarea dimineţii spre poartă, când l-am
întrebat pe oaspetele meu preferat:
— Domnule Ouyang, un templu atât de important nu ar
trebui să fie situat în munţi, înconjurat de linişte şi aer curat, nu
de fumul şi praful oraşului?
Mi-a făcut cu ochiul.
— În zilele noastre, călugării şi călugăriţele preferă să-şi
plaseze sanctuarul în mijlocul colbului roşu, acolo unde se găsesc
şi marii donatori.
— Chiar aşa? am întrebat trecând pragul templului.
Învăluită de ceaţa dimineţii, mănăstirea părea adormită.
Ţiglele galbene de pe acoperiş şi pereţii de culoarea şofranului
păreau aidoma chipului unei fecioare sfioase, care se iţea din
pâcla albă. O briză uşoară de iarnă aducea în valuri miresme
plăcute – de mâncare vegetariană şi beţigaşe de santal. Abia când
s-au ivit în curte femei cu capete rase, în robe cenuşii, am avut
sentimentul că mă aflu într-o mănăstire.
M-am întors spre marele meu protector al Dharmei sexuale şi
l-am întrebat:
— Domnule Ouyang, de ce aţi ales acest templu pentru
Ceremonie?
— Nu eu l-am ales, ci prima mea soţie. Vine în mod regulat
aici să aducă ofrande şi le cunoaşte bine pe călugăriţe, în special
pe maica stareţă – e cea mai importantă călugăriţă din Peking,
organizează mereu ceremonii de mare anvergură şi primeşte
donaţii uriaşe.
Dar imaginea care mi-a venit atunci în minte nu a fost cea a
stareţei, ci a unei femei în vârstă, slabă şi cu ochi trişti – imaginea
primei soţii, yuan pei, a domnului Ouyang. Era un personaj care
apărea frecvent în romane şi opere. Victime ale trecerii timpului,
primele soţii se transformă inevitabil din fete tinere, frumoase şi
pline de viaţă în baborniţe plictisitoare, pline de riduri şi grase
(sau dimpotrivă, sfrijite). Unele devin ticăloase şi nu mai au decât
o singură plăcere în viaţă – să-şi verse amarul pe slujnice şi
nurori. Altele devin taciturne şi posomorâte, lăsându-şi viaţa să
se stângă încet într-o deznădejde tăcută. Pentru multe dintre ele
nu mai există speranţă în colbul roşu şi atunci devin vegetariene
şi se refugiază în lumea sutrelor.
În mintea mea o vedeam pe yuan pei retrăgându-se din
apartamentul ei somptuos în încăperea altarului, pentru a căuta
compania statuetelor lui Buddha şi Guan Yin. Dezgustată de
prezenţa fiinţelor umane, închide ochii şi urechile la bârfele şi
ciorovăielile concubinelor şi nurorilor. Singurele sunete familiare
sunt loviturile monotone în peştele de lemn, murmurul
rugăciunilor şi pocnetul mătăniilor pe care îşi încleştează degetele
ca nişte gheare. Şi mă întrebam: oare ciucurele şiragului de
mătănii îi mai atinge uneori coapsa, trezindu-i senzualitatea şi
amintindu-i de trecutul mai fericit, în care cunoscuse şi ea
dragostea trupească?
Am avut brusc un sentiment de simpatie pentru această
femeie necunoscută. De vreme ce vizita în mod regulat
mănăstirea, am presupus că făcea parte din a doua categorie a
soţiilor posomorâte, care căutau să-şi uite necazurile în spatele
perdelei de fum a altarului. Mi-am dat seama că, de fapt,
deplângeam soarta tuturor femeilor, inclusiv a mea. Chiar dacă aş
fi avut norocul să întâlnesc un bărbat care să mă iubească şi să
se însoare cu mine, ce s-ar fi întâmplat cu dragostea lui în zece
sau douăzeci de ani? Chiar dacă nu aş fi avut ghinionul să mă
părăsească, aş fi putut sfârşi şi eu, aşa cum mi-o imaginam pe
yuan pei a lui Ouyang. Cu toate acestea, oricât de nenorocit i-ar fi
fost destinul, o yuan pei era totuşi norocoasă, căci nu era doar o
mare onoare să fii numită Stăpâna Casei, titlul acesta îţi dădea şi
anumite privilegii la care o concubină putea doar să viseze.
L-am întrebat pe Ouyang:
— Cum e prima dumneavoastră soţie? dar mi-am dat imediat
seama că eu eram una dintre cauzele nefericirii acestei femei.
M-a privit curios.
— Nu-mi provoacă niciun fel de neplăceri, câtă vreme achit
toate facturile. Nu e o femeie foarte educată, dar un lucru a
învăţat – când trebuie să-l lase pe un bărbat în pace. A continuat
parcă pentru sine: îi dau tot ce-şi doreşte.
Da, tot ce-şi doreşte, numai iubire nu, am vrut să spun, dar
m-am abţinut.
Ne îndreptam spre Sala Marilor Comori Eroice. Sub
impunătorul acoperiş galben, pătrundeau prin ferestrele zăbrelite
psalmodii sonore şi valuri de fum de la beţigaşele parfumate.
Judecând după aglomeraţia de călugăriţe şi mireni în robe negre,
am fost sigură că tămâia acestui templu arsese vreme îndelungată
vie şi strălucitoare. Pe o latură am văzut o statuie a lui Buddha,
pe capul căreia ţopăia un porumbel, ciupindu-l de ochi pe Cel
Iluminat.
O călugăriţă tânără s-a grăbit să ne întâmpine, făcând o
plecăciune adâncă, respectuoasă.
— Domnule Ouyang, pe aici, vă rog. Soţiile dumneavoastră
aşteaptă deja în sala interioară a altarului.
Ouyang a dat din cap, făcându-mi semn să o urmez pe
novice. Dacă soţia şi concubinele lui erau aici, atunci locul meu
care era? M-am simţit ridicol şi m-am întors spre Ouyang,
cercetându-i chipul:
— Domnule Ouyang, nu cred că era cazul să vin şi eu.
A rânjit, cu faţa lui lată, cu ten închis, îmbujorată în lumina
blândă a dimineţii.
— Nu-ţi face griji. Deşertăciune Infinită îţi va explica totul şi
te va conduce la locul tău.
Am mers în urma lui spre Marea Sală, iar tânăra călugăriţă
mi-a explicat cum avea să decurgă ceremonia. Avea să dureze
şapte zile, fiind o ceremonie de mare anvergură. Mi-a înşirat pe
un ton didactic cele cinci scopuri, numărându-le pe degete:
propovăduirea Dharmei budiste; aducerea de ofrande către
Buddha; prezentarea daniilor către călugări şi călugăriţe; căinţa
de păcate şi cel mai important, binecuvântarea tuturor fiinţelor
simţitoare – vii şi moarte.
Am studiat-o atent pe călugăriţă. Deşi tânără, era deja puţin
adusă de spate şi avea un chip care nu se remarca prin nimic.
Poate că părinţii ei o duseseră la mănăstire pentru că nu
putuseră spera să o mărite. A continuat să-mi explice cu o mină
serioasă că se numea Ceremonia Apei şi Pământului, deoarece
obiectele binecuvântărilor erau creaturi ale cerului: păsări,
fluturi, ţânţari, muşte; ale pământului: oameni, animale, furnici,
păienjeni, gândaci, până şi bacterii; ale râurilor şi oceanelor:
peşti, creveţi, broaşte-ţestoase, crabi şi melci-de-mare.
Era cât pe-aci să mă pufnească râsul, când am auzit-o
pomenind muştele, gândacii şi bacteriile. De ce să fi binecuvântat
nişte creaturi atât de nevrednice, când atâţia oameni mureau de
foame? Dar după ce m-am gândit mai bine, m-am simţit
înduioşată. Compasiunea budistă se îndrepta şi către aceste fiinţe
inferioare!
Deşertăciune Infinită a continuat, spunându-mi că ceremonia
se va desfăşura în sala interioară şi în cea exterioară. Dar domnul
Ouyang era marele protector al Dharmei şi noi aveam să ne aflăm
în sala interioară, unde nu aveau acces decât puţine persoane.
În sala exterioară era mare forfotă. Mireni în robe negre îşi
făceau de lucru, iar unii dintre ei mi-au aruncat priviri furişe,
pline de curiozitate, având în vedere că eram puternic machiată şi
purtam o haină de blană costisitoare. Călugării şi călugăriţele
recitau sutre, acompaniindu-se cu lovituri în peşti de lemn şi
oglinzi de bronz. Cântecele monotone şi sutrele recitate creau o
mandala de sunete, care părea să învăluie marea sală într-o
atmosferă sacră, ce ne proteja de tot răul din lume. Special
pentru această ocazie fuseseră expuse picturi mari, care înfăţişau
toate creaturile apei şi pământului, precum şi zei, fiinţe
Bodhisattva şi pe Buddha. Din tavanul înalt se revărsau cascade
de steaguri colorate, brodate cu motive de bun augur. Legănându-
se uşor în aer, semănau cu nişte mâini uriaşe care ne urau bun
venit.
Am ajuns în cele din urmă în sanctuarul interior. Două
călugăriţe de vârstă mijlocie s-au apropiat cu palmele lipite.
— O Mito Fo.
Slăvit fie Buddha cel Veşnic!
Domnul Ouyang şi eu le-am răspuns împreunându-ne
palmele şi plecându-ne adânc.
Una dintre călugăriţe, cu faţă îngustă şi sprâncene subţiri,
mi-a aruncat o privire iscoditoare, parcă întrebând: cine e femeia
asta puternic machiată şi extravagant îmbrăcată? Am simţit cum
îmi iau foc obrajii. Eram conştientă de faptul că nu mi s-ar fi
permis să trec pragul acestei săli, dacă nu m-aş fi aflat în
compania comandantului militar al oraşului Peking. Nu aveam un
statut dar – eram inferioară până şi celei de-a şaptea sau a opta
concubine a lui Ouyang. Poziţia mea, în măsura în care aveam
vreuna, depindea în totalitate de capriciul acestui bărbat influent.
Ştiam că mă adusese aici mai puţin din afecţiune, cât din
convingerea că îi purtam noroc.
Călugăriţa a încetat să mă scruteze şi s-a întors respectuoasă
spre oaspetele meu preferat:
— Domnule Ouyang, ceremonia de purificare va începe
imediat, urmaţi-ne, vă rog, la locul dumneavoastră, alături de
familia dumneavoastră.
— Shifu Deşertăciune Infinită, s-a adresat Ouyang tinerei
călugăriţe care rămăsese din respect tăcută în prezenţa celor mai
vârstnice, o conduci, te rog, pe domnişoara Perlă de Vis în partea
cealaltă?
Ştiam că nu-mi era permis să şed lângă domnul Ouyang în
timpul ceremoniei oficiale, dar cu toate acestea m-am simţit
jignită. Eram însă o femeie întreţinută şi ca atare mi-am ascultat
stăpânul şi am urmat-o pe călugăriţă. Ţăcănitul zgomotos al
tocurilor mele suna deranjant în comparaţie cu papucii de pânză
ai călugăriţei, care alunecau silenţios pe podea. În clipa aceea am
prins privirea goală a unei femei slabe, în jur de cincizeci de ani,
care şedea într-un colţ al sălii.
În spatele ei şedeau trei femei mai tinere, toate îmbrăcate în
haiqing – robele negre ale mirenilor de credinţă budistă – şi toate
cu aceeaşi expresie acră. Am ştiut din prima clipă că era familia
lui Ouyang. Le-am studiat prudentă feţele nemachiate. Poate că
cele două femei mai în vârstă – care se apropiau probabil de
patruzeci de ani – fuseseră frumoase în tinereţe. Dar contururile
siluetelor lor semănau acum cu nişte benzi slăbite de elastic, iar
feţele cu obraji atârnând păreau nişte saci goi de orez. Cea mai
tânără dintre ele era drăguţă, dar nu atrăgătoare. Cu un chip
palid şi ochi temători, părea intimidată şi înspăimântată – ca o
pasăre care ţopăie deznădăjduită într-o colivie prea mică. În
spatele femeilor şedeau copiii lui Ouyang. Erau aproximativ zece,
de la bebeluşi la adolescenţi, îmbrăcaţi şi ei în robe negre. Cei mai
mici se foiau şi încercau să se dea jos, în timp ce două femei, fără
îndoială, servitoare, se străduiau disperate să îi astâmpere.
Privirile tuturor femeilor s-au aţintit asupra mea – a
duşmancei lor comune. Dacă mâinile primei soţii nu ar fi mişcat
apatice un şirag de mătănii, aş fi putut crede că era o statuie
părăsită, cu tenul ei cenuşiu şi ochii de peşte mort.
Cea mai tânără concubină, care şedea cu capul plecat, mi-a
aruncat de jos, din ochii ei fricoşi, o privire cercetătoare. Cei doi
„saci de orez” mai în vârstă m-au cercetat din cap până-n
picioare, schimbând şoapte agitate. După expresiile lor invidioase
mi-am dat seama că înţeleseseră cine eram. Am zâmbit în sinea
mea. Eu eram cea care ar fi trebuit să fie invidioasă – pe statutul
lor legal de primă soţie sau concubină, pe poziţia lor socială de
femei cuviincioase aflate sub protecţia unui bărbat bogat şi
puternic.
Dar nu eram invidioasă.
Cine se credeau ele, să dispreţuiască o altă femeie? Şi ce
dacă eram o prostituată? Erau ele mai breze decât mine?
Dacă eu eram sclava bărbaţilor, atunci noi toate eram sclave.
Singura diferenţă era că pe mine mă plăteau cu bani, iar pe
ele cu un statut. Le-am aruncat un zâmbet cochet tuturor acelor
feţe triste şi am urmat-o pe călugăriţă, cu paşii frânţi ai lotusului
de aur, la locul meu din colţ, neuitând să-mi legăn dosul învelit
de blănuri. După ce m-am aşezat, mi-am dat jos blana cu gesturi
senzuale, etalându-mi roba din mătase cu bumbac, cu broderii
strălucitoare.
În sală s-a făcut linişte, când o călugăriţă durdulie, mai în
vârstă a intrat însoţită de alte cinci călugăriţe mai tinere.
Fiecare ţinea un recipient într-o mână şi o ramură de salcie
în cealaltă. Pe măsură ce înaintau, fiecare dintre aceste fiinţe
asexuate, cu capete rase, înmuia ramura în recipient şi arunca
apoi stropi de apă în aer.
Deşertăciune Infinită s-a aplecat spre mine:
— Shifu ale noastre purifică acum încăperea cu apa magică a
Dharmei. Când vor încheia ritualul, încăperea va fi un tărâm al
purităţii.
Tărâmul purităţii. Cele două vorbe m-au făcut să tresar.
Nimeni din cei prezenţi nu avea de unde să ştie că şi eu păstram
un tărâm al purităţii în suflet – qin-ul. Deşi tărâmul meu era
acum pierdut, eram convinsă că aveam să-l regăsesc într-o bună
zi.
După ritualul de purificare, Deşertăciune Infinită mi-a spus
că acum călugăriţele aveau să invite toate fiinţele nepământeşti –
Buddha, fiinţele Bodhisattva, zeităţile cereşti, stafiile din cele şase
tărâmuri – să descindă în sală pentru a participa la Ceremonia
Apei şi Pământului.
Urmărindu-le pe călugăriţe cum cântă şi mormăie incantaţii
mistice, m-am întrebat dacă Perla, Rubinul şi tatăl meu se
numărau printre stafiile care aveau să treacă graniţa dintre
tărâmul lor yin şi lumea noastră, a celor vii, ycrng. Sunete stranii
au inundat încăperea, făcându-mă să mă înfior.
Călugăriţa mai vârstnică a ridicat un steag, dând astfel
semnalul că ceremonia oficială începea…

30
Calea spre cer

A doua zi dimineaţa am invocat probleme, 77 feminine şi l-

am rugat pe Ouyang să mă U scutească de restul Ceremoniei Apei
şi Pământului. Eram plictisită de interminabilul ritual şi sătulă de
privirile furioase ale soţiilor şi cele dezaprobatoare ale
călugăriţelor. În ultima zi, însă, Ouyang a insistat să fiu de faţă la
ritualul de încheiere, pentru a strânge răsplăţi.
— Am dat o grămadă de bani ca să atrag norocul asupra ta,
te rog să vii, nu vreau să-i fi cheltuit degeaba, mi-a spus cu
dojană.
Am acceptat de îndată, pentru că preferam, desigur, să mai
petrec câteva ceasuri plictisitoare, decât să intru în conflict cu
oaspetele meu preferat.
M-am machiat şi m-am îmbrăcat cu deosebit de multă grijă,
pentru a le demonstra soţiilor şi călugăriţelor că nu mă lăsam
intimidată de privirile lor. Ceremonia m-a plictisit însă la fel ca în
prima zi şi mi-am petrecut timpul fie cu mintea în altă parte, fie
într-o stare de somnolenţă, până când mulţimea a început să
freamăte la auzul cuvintelor:
— Maica stareţă Bunătate Minunată va îndeplini ritualul prin
care zeităţile vor fi trimise înapoi în cer şi stafiile înapoi în lumea
yin.
 Auzind impresionantul anunţ, m-am îndreptat de spate,
acum perfect trează. Privirea mi-a rătăcit spre ferestre şi m-am
întrebat în treacăt, dacă vreuna dintre stafii va ieşi pe acolo, în
drumul ei spre casă. Când mi-am întors privirea, am zărit intrând
o călugăriţă uscăţivă de vreo patruzeci de ani, care s-a apropiat
cu paşi măsuraţi de uriaşa statuie a lui Buddha, aşezată cu faţa
spre intrare. Era urmată de un mic alai de călugăriţe tinere. Unele
loveau în peştele de lemn, altele recitau sutre. Nu puteam vedea
chipul călugăriţei mai vârstnice, dar după roba ei imaculată de
culoarea şofranului şi eleganţa cu care păşea, mi-am dat seama
că era stareţa, Bunătate Minunată.
Întregul cortegiu de călugăriţe rase în cap s-a plecat şi s-a
prosternat în faţa statuii aurite a lui Buddha, pe urmă a
înconjurat sala, continuând să îngâne sutre. Când s-au întors cu
faţa spre mine, am constatat că stareţa avea un chip încă destul
de frumos, chiar dacă era deja puţin ofilit. Când s-a apropiat de
rândul în care şedeam, mi-am ridicat privirea şi am întâlnit-o pe a
ei. Spre surprinderea mea, m-a cercetat câteva clipe, de parcă ar
fi descoperit nişte cicatrici sau murdărie pe faţa mea. Chipul ei
calm, impasibil a părut atunci să se transforme. Mi-e greu să
descriu în ce a constat această transformare, tot ce pot spune
este că părea profund tulburată de ceea ce văzuse, dar se
străduia din răsputeri să-şi ascundă neliniştea. Întâi am crezut că
o deranjau machiajul meu strident, roba de mătase galbenă
brodată (refuzasem să îmbrac o robă neagră) şi părul încolăcit în
vârful capului ca un şarpe. Poate pricepuse deja că nu eram o
femeie cuviincioasă, ci una care aparţinea tărâmului vântului şi al
lunii, care pătrunsese în lumea ei pură, întinând-o cu desfrâul şi
decăderea mea morală.
Dar asta nu a fost tot. Privirea stareţei era în continuare
aţintită asupra mea, când am înţeles brusc – ca lovită de trăsnet –
de ce mă cerceta atât de atent. Femeia aceasta cheală, aparent
impasibilă, înveşmântată într-o robă care-i atârna tristă pe trupul
uscat, era mama mea!
Am avut senzaţia că mă prăbuşesc într-o fântână adâncă a
chinului şi ruşinii.
Inima îmi zvâcnea în piept, ca un bici care loveşte în carne.
Când am reuşit, îţi sfârşit, să mă adun şi am vrut să-i vorbesc,
spre marea mea uimire, călugăriţa m-a redus la tăcere printr-o
privire tăioasă, plină de înţeles şi un scuturat abia perceptibil din
cap. Apoi s-a întors şi a continuat ritualul, de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic!
Nu am mai urmărit ceremonia, mi-am revenit abia la sfârşit,
când mă îndreptam spre ieşire împreună cu mulţimea. M-am
temut că tulburarea mea îl va face pe Ouyang să mă ia la
întrebări la care nu eram pregătită să răspund. Din fericire nu mi-
a făcut decât un semn din cap şi şi-a condus soţia, concubinele şi
copiii afară. Maşina pe care mi-o pusese la dispoziţie aştepta, din
fericire, în dreptul porţii. M-am suit rapid şi am tras perdelele în
faţa geamurilor.
În seara aceea m-am zvârcolit şi m-am răsucit în pat, ca un
peşte prăjit în wok. Mama mea fusese în viaţă în toţi aceşti ani şi
nu catadicsise să-mi scrie un rând! mai mult, refuzase să mă
recunoască – pe mine, sânge din sângele ei, carne din carnea ei!
Era stareţa unei mănăstiri importante din Peking şi, cu toate
acestea, lipsită de suflet!
M-am întrebat care era adevărata învăţătură a budismului.
Compasiunea? Sau detaşarea? Se temea oare o fiinţă
iluminată să-şi recunoască fiica devenită prostituată? în toţi
aceşti ani trăisem cu speranţa să fiu, într-o bună zi, din nou
alături de mama. Acum o găsisem în sfârşit – doar pentru a
constata că-i era ruşine de mine!
Eram uimită şi de transformarea pe care o suferise în zece
ani, de când se urcase în trenul spre Peking. Ochii ei, pe atunci
strălucitori, erau acum ca două mărgele prăfuite. Obrajii ei erau
scofâlciţi, iar fruntea încreţită de riduri. Avea şi ea, ca şi celelalte
călugăriţe, scalpul străbătut de douăsprezece cicatrici. Chiar se
transformase mama în această stareţă severă sau era doar o altă
apariţie, precum cea din visul meu de pe munte?
A doua zi m-am trezit la şase şi am îmbrăcat hainele din
material aspru, ţesut în casă şi roba peticită pe care mi le
cumpărase Qing Zhen – şi pe care nu mă îndurasem să le arunc.
M-a nemulţumit să-mi văd faţa buhăită în oglindă, dar nu am
zăbovit decât o clipă încercând să o ascund sub un strat de
pudră. Am luat o ricşă şi m-am îndreptat degrabă spre Templul
Lotusului Pur.
— Mai repede, mai repede! strigam spre spatele scheletic al
hamalului, acoperit doar de o jachetă subţire, plină de petice. Îi
auzeam gemetele pe fundalul zgomotului străzii. Amintiri ale
mamei din copilăria mea se amestecau cu imaginea călugăriţei
uscăţive şi celei pe care o văzusem cu o zi înainte. Ambele făpturi
îmi bântuiau mintea ca două stafii înfometate.
Se va dovedi mama a fi precum Hong Yi, legendarul călugăr?
La vârsta de treizeci şi nouă de ani, rupsese toate legăturile
lumeşti. La scurt timp după ce se călugărise, tânără lui soţie a
venit la templu cu cei doi copii ai lor, să-l vadă. Ferm decis să
şteargă orice urmă de ataşament faţă de familia lui, călugărul i-a
alungat.
Acesta să fi fost motivul pentru care şi mama mea refuzase să
mă recunoască?
În timp ce mă apropiam de templu, mă temeam că nu aveam
să o întâlnesc, dar şi că aveam să o întâlnesc. Mă va mustra cu
severitate pentru viaţa pe care o dusesem sau doar pentru hainele
extravagante pe care le purtasem în templul ei? Dar oricât de
mult îmi doream să o văd pe mama, gândul că aveam să-i produc
suferinţă mă întrista. Cu ochii minţii îi vedeam încă expresia
chinuită, pe care o avusese în clipa în care mă recunoscuse. Ar fi
fost oare spre binele ei, să nu-şi mai vadă niciodată fiica
prostituată?
Templul învăluit în ceaţa răcoroasă a dimineţii era tăcut.
Niciun vizitator parfumat nu vocifera în curte. Zgomotelor şi
agitaţiei din ziua precedentă le luase locul o pace melancolică. În
depărtare se vedeau câteva călugăriţe adâncite în meditaţie
purificatoare. Rafale de zăpadă, ca nişte femei înşelătoare, se
amestecau cu rămăşiţele zilei de ieri, creând senzaţia unui loc
părăsit.
Mă îndreptam grăbită spre clădirea principală, când am văzut
o călugăriţă foarte tânără venind cu paşi greoi spre mine. Două
găleţi se balansau la capetele unei prăjini de bambus care-i tăia
adânc în carnea umărului îngust. Apa stropea şi se risipea pe
picioarele ei încălţate în papuci de pânză.
Mi-am lipit palmele, am zâmbit şi m-am adresat respectuos:
— Bună dimineaţa, shifu.
Tânăra călugăriţă a lăsat prăjina de bambus să-i alunece de
pe umăr, iar găleţile s-au izbit de pământ cu un zgomot
răsunător. Apa a împroşcat din nou. Şi-a netezit roba şi şi-a şters
fruntea cu dosul palmei ei mici.
— Bună dimineaţa, domnişoară.
Mi-a răspuns cu un zâmbet care i-a dezvelit dinţii de forma
sâmburilor de pepene.
 — Shifu, aş dori să o văd pe maica stareţă Bunătate
Minunată. Mi-aţi putea spune unde se află?
Sprâncenele subţiri ale tinerei călugăriţe s-au încruntat.
— De ce vreţi să o vedeţi?
M-am gândit câteva clipe ce să-i răspund. Cum ar fi
reacţionat, dacă i-aş fi spus că eram fiica stareţei? M-am decis să
mint.
— Maica stareţă Bunătate Minunată m-a invitat astăzi la ea.
Tânăra călugăriţă părea şi mai nedumerită.
— Da? Dar e imposibil.
Am simţit cum îmi iau foc obrajii. Era exact ca Hong Yi!
Mama dăduse probabil poruncă să nu mi se permită să o vizitez.
Mi-am strâns roba în jurul pieptului, pentru a mă proteja de frig.
— De ce… e imposibil?
— Pentru că a părăsit deja templul.
Inima a început să-mi bată cu putere.
— Când?
— Pe la cinci şi jumătate, imediat după ce şi-a terminat
psalmodiile de dimineaţă.
— Dar de ce?
— Nimeni nu ştie exact.
— Foarte ciudat, am zâmbit prietenos, pentru că ea m-a
invitat ieri să vin astăzi la ea. Ce s-o fi întâmplat?
Tânăra călugăriţă m-a privit curioasă.
— Maica stareţă Bunătate Minunată ne-a spus aseară că
avusese nişte viziuni stranii în timpul ceremoniei şi că trebuie să
plece imediat pe munte, să mediteze. Nu avem voie să spunem
nimănui unde se află. A spus că va rămâne acolo, până când va fi
iluminată. Shifu Puritate Eternă se va ocupa de treburile
templului, până când se va întoarce.
Am fost uimită de cele auzite.
— A spus cumva maica stareţă Bunătate Minunată ce fel de
viziuni a avut?
Tânăra călugăriţă s-a uitat neliniştită în jur, apoi mi-a
povestit pe nerăsuflate:
— N-a spus, dar shifu Puritate Eternă a remarcat că maica
stareţă Bunătate Minunată a fost foarte tulburată şi s-a purtat
ciudat spre sfârşitul ceremoniei. Shifu Puritate Eternă a spus că
nu şi-a putut da seama ce se întâmplase, pentru că maica stareţă
e întotdeauna calmă.
 Din fericire o avem pe shifu Puritate Eternă care a ajutat-o la
toate treburile templului, mari sau mici, dar cu toate acestea,
nicio decizie majoră nu va fi luată fără acceptul maicii stareţe
Bunătate Minunată. Nici nu ne putem imagina viaţa fără ea, nici
măcar pentru câteva săptămâni. Sunt atâtea lucruri asupra
cărora doar ea poate să decidă. O, maica stareţă se ocupă de
atâtea! Se întâlneşte, de exemplu, cu marii hufa pentru a obţine
donaţii, poartă discuţii despre desfăşurarea ceremoniilor, se
ocupă de extinderea templului, organizează acte de caritate…
Încercam să înţeleg cât de mult se schimbase mama în cei
zece ani de când se urcase în trenul spre Peking. Fusesem prea
tânără atunci, pentru a-mi putea imagina ce soartă avea să o
aştepte, dar acum îmi dădeam seama cât de precară fusese
situaţia ei. Ar fi putut ajunge la mănăstire, doar pentru a fi
alungată. Sau ar fi putut fi acceptată, dar însărcinată cu cele mai
josnice treburi. Dar ascultând vorbele tinerei novice, am înţeles
brusc că lucrurile nu stătuseră deloc aşa. În zece ani, femeia
casnică, introvertită şi delicată, pe care o cunoscusem ca fiind
mama mea, reuşise cumva să-şi croiască drum spre statutul unei
călugăriţe „de afaceri”, importante şi cu putere de decizie. O
transformare pe care eram convinsă că Baba ar fi considerat-o
imposibilă.
Atunci am sesizat ironia sorţii: amândouă ajunseserăm să ne
bucurăm de prestigiu, dar mama era o călugăriţă respectată, iar
eu o prostituată respectată!
Am întrebat-o pe tânăra călugăriţă:
— Ştiţi cumva spre care munte a plecat maica stareţă?
— Muntele Norului Pustiu.
— Unde e muntele ăsta al Norului Pustiu?
— La vest de Templul Cerului, cam la treizeci de kilometri… A
început călugăriţa, dar apoi s-a lovit cu mâna peste gură.
— O, Cerule, nu am voie să vă spun!
Am afişat cel mai cald zâmbet de care eram în stare.
— Nu vă faceţi griji, shifu; nu voi spune nimănui unde se află
maica stareţă.
Călugăriţa nu mi-a răspuns, m-a privit doar cu suspiciune.
Ochii ei migdalaţi s-au mărit brusc.
— Domnişoară, sper că nu aveţi de gând să o căutaţi!
Nu am răspuns la întrebare, ci am întrebat la rândul meu:
— Ştiţi cumva exact unde, adică în care dintre temple, se
află?
Şi-a şters sudoarea de pe sprâncene.
— Dar shifu Puritate Eternă a spus că maica stareţă
Bunătate Minunată vrea să fie lăsată în pace. Nimeni nu are voie
să o caute pe munte. Doar shifu Puritate Eternă cunoaşte locul
exact.
— O caut într-o chestiune extrem de urgentă.
M-a privit bănuitoare.
— Ce chestiune şi cine sunteţi de fapt?
Mă săturasem de importanţa pe care şi-o dădea această
călugăriţă şi aproape îmi doream să fi venit îmbrăcată într-o
rochie scumpă, cu bijuterii bătătoare la ochi. Uşor enervată, am
spus:
— Îmi pare rău. Mă tem că nu vă pot spune. Nu-i pot spune
decât maicii stareţe personal.
— Domnişoară, noi toate trebuie să aşteptăm, până când
maica stareţă Bunătate Minunată va şti că a sosit momentul să se
întoarcă.
Nu mai avea niciun rost să continui discuţia, prin urmare,
mi-am lipit palmele, m-am înclinat şi am plecat.
De îndată ce am ajuns acasă, am început să-mi strâng
lucrurile pentru a porni spre muntele Norului Pustiu. Când
Ouyang a trecut în pauza de prânz pe la mine, pentru obişnuita
„aversă de ploaie”, i-am spus că trebuia să plec la Shanghai
pentru o săptămână, la înmormântarea tatălui meu. M-am simţit
vinovată că-mi acopeream minciuna invocându-l pe tatăl meu
mort de atâta vreme, dar având în vedere că o făceam pentru a o
găsi pe mama, am fost convinsă că Baba avea să mă ierte.
A doua zi, când cerul era încă la fel de întunecat precum
cerneala pe hârtia de orez, am sărit din pat şi am îmbrăcat în
grabă o bluză şi nişte pantaloni simpli, matlasaţi. Am luat puţine
lucruri cu mine – o umbrelă, un rând de haine, o jachetă vătuită,
biscuiţi de orez, ouă fierte şi un săculeţ cu monezi de argint şi de
aramă. Ieşisem deja din apartament, când mi-am amintit ceva
mult mai important şi m-am întors în grabă – după cele patru
talismane/u pe care mi le pictase Qing Zhen. Pentru că nici de
data aceasta nu aveam idee în care parte a muntelui se afla
mama, am decis să procedez ca în timpul călătoriei cu Teng Xiong
pe muntele Taiyi: să încep de jos şi să urc de la templu la templu.
Dacă aveam să o găsesc sau nu depindea în totalitate de karma
mea.
După o călătorie lungă şi obositoare cu taxiul pe străzi pline
de hârtoape, am ajuns în sfârşit la poalele muntelui.
Negustori ambulanţi de beţigaşe parfumate şi alte accesorii
budiste au încercat să mă oprească, dar le-am făcut semn să
plece. În cele din urmă am convenit cu doi hamali asupra unui
preţ exagerat, pentru care au acceptat să mă poarte într-un
palanchin în susul muntelui. Am oprit la poarta fiecărui templu
pe lângă care treceam şi am întrebat de mama. Unii auziseră deja
de dispariţia Bunătăţii Minunate şi, sorbindu-şi zgomotos ceaiul,
făceau speculaţii nesfârşite asupra motivului acestei plecări
precipitate, fără să-şi imagineze că adevăratul motiv se afla chiar
în faţa lor. Întrebată de ce o căutam pe stareţa Lotusului Pur,
răspundeam că voiam să o conving să mă iniţieze în învăţămintele
Dharmei. Mulţi mă priveau curioşi, dar nu mai întrebau nimic.
Trecuseră deja cinci zile şi, deşi înaintam tot mai sus pe
munte, nu aflasem încă nimic despre mama. La căderea nopţii, se
găsea întotdeauna un templu care să pună în practică teoria
budistă a compasiunii, să mă găzduiască şi să mă hrănească în
Bucătăria înmiresmată. Pentru a răsplăti bunătatea călugărilor,
aruncam câţiva bănuţi de aramă în
Cutia Strângerii de Răsplăţi – în funcţie de ospitalitatea lor.
Deşi dezamăgită că nu o găseam pe mama, am avut totuşi
norocul să nu fiu atacată de bandiţi. Pentru că îmi învăţasem
într-un mod atât de dureros lecţia, evitam orice cărare ascunsă şi
nu călătoream noaptea.
Vremea s-a înrăutăţit brusc în după-amiaza celei de-a şasea
zile de când eram pe munte. Ploaia a început să măture drumul,
să scuture frunzele din copaci şi să ropotească fără milă pe
acoperişul palanchinului meu. Vântul s-a înteţit şi ataca precum
o bestie dezlănţuită. Uzi până la piele şi înfrânţi de acest inamic
nevăzut, hamalii s-au mai poticnit câţiva paşi, până când au zărit
în sfârşit un templu. Ajunşi acolo, mi-au cerut să-i plătesc dublu,
nu doar pentru că munciseră din greu, ci şi pentru că se apropia
Anul Nou Chinezesc. Uitasem complet de această sărbătoare.
Oare avea Cerul să-mi împlinească dorinţa de Anul Nou de a o
regăsi pe mama?
Abatele micii mănăstiri era un bărbat în vârstă, cu un cap
mare şi un trup mărunt. M-a condus într-o mică sală de primire,
a arătat spre un scaun de rattan şi m-a poftit să iau loc. Deşi
părea prietenos, m-am gândit că nu se cade să-i tulbur prea mult
viaţa liniştită de pe munte. Aşadar, de îndată ce ne-am aşezat, iar
un călugăr tânăr ne-a servit ceai, am început fără ocolişuri să-i
explic intenţia mea de a o găsi pe maica stareţă Bunătate
Minunată de la Templul Lotusului Pur.
Bătrânul călugăr m-a privit insistent, cu ochi limpezi şi
strălucitori.
— Domnişoară, pe muntele acesta sunt foarte multe
călugăriţe.
— O cunoaşteţi şi ştiţi unde se află?
A încuviinţat din cap.
— Templul Lotusului Pur a organizat odată o mare ceremonie
de eliberare a stafiilor înfometate, la care a invitat mai multe
temple să participe, inclusiv templul nostru.
— Dar nu ştiţi unde se află acum?
— Domnişoară, cred că ar fi mai bine să vă întoarceţi la
Peking.
— Maestre, de ce… să nu o caut?
Şi-a mângâiat creştetul neted şi lucios.
— E prea periculos pentru o femeie tânără ca dumneavoastră
să călătorească singură pe acest munte. Aţi avut noroc că nu aţi
dat de bandiţi, ceea ce înseamnă că
Buddha vă ocroteşte. Iar dacă vreţi să învăţaţi despre
Dharma sau meditaţie, mai sunt şi alţi învăţători aici. În afară de
asta, chiar dacă o găsiţi, nu înseamnă că va fi de acord să vă
înveţe. Noi, călugării şi călugăriţele, venim pe muntele Norului
Pustiu pentru a fi lăsaţi în pace.
A făcut o pauză, a sorbit din ceai şi apoi a continuat:
— Poate e dezamăgită de viaţa agitată pe care o duce într-un
templu din oraş. În temple din acestea îţi petreci mai mult timp
cerşind donaţii de la oamenii bogaţi, decât meditând şi citind
sutre.
— Maica stareţă Bunătate Minunată e foarte faimoasă, dar
ştie cu siguranţă foarte bine, că toate realizările lumeşti sunt
trecătoare.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— Aşadar, domnişoară, cred că e mai bine să o lăsaţi în pace.
Probabil au epuizat-o strădaniile de a fi iluminată în timpul
Ceremoniei Apei şi Pământului. Lăsaţi-o, vă rog, în pacea
Dharmei.
 Tânărul călugăr ne-a umplut ceştile cu ceai proaspăt.
— Maestre, a spus el cu tulburare în glas – ascultase în mod
evident discuţia noastră – am auzit că la marea ceremonie a
pătruns o fată-floare în sala interioară…
Am tresărit.
Bătrânul călugăr l-a privit cu severitate pe discipolul său,
apoi s-a întors spre mine.
— Domnişoară, cred că eu şi tânărul shifu am spus mai
multe decât trebuia.
Iar tânărului călugăr i-a spus:
— Condu-o pe domnişoara în camera ei şi pregăteşte-i ceva
pentru cină. Dar nu o mai deranja, te rog, cu vorbele tale.
A doua zi dimineaţa am decis să-mi continui căutarea, deşi
ploaia încă nu se oprise.
Când mi-am luat rămas-bun de la bătrânul călugăr, a
exclamat:
— Domnişoară, sper că nu plecaţi din cauza vreunei vorbe
de-ale mele! Sunteţi bine-venită să rămâneţi aici cât doriţi.
— Shifu – mi-am apropiat palmele şi am făcut o plecăciune
adâncă – vă sunt nespus de recunoscătoare pentru generozitatea
pe care mi-aţi arătat-o. Dar vreau să-mi continui călătoria.
— De ce nu rămâneţi, până când se îndreaptă vremea?
Drumurile sunt foarte alunecoase acum. Nu sunt sigure.
— Niciodată nu putem fi siguri în viaţă.
— Vă dau dreptate.
M-a privit curios.
— Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fim precauţi.
Budismul ne învaţă şi să avem grijă de noi înşine.
Mi-am exprimat regretul de a fi nevoită să plec.
Călugărul a cedat.
— Atunci permiteţi-mi să vă binecuvântez înainte de a porni
la drum.
Privind din palanchin cum cădea ploaia, m-am gândit că
poate ar fi fost mai bine să ascult sfatul călugărului şi să renunţ.
Călătoria nu mă epuizase doar pe mine, ci şi punga mea.
Aruncasem prea mulţi bani în prea multe Cutii ale Strângerii de
Răsplăţi şi fusesem mult prea generoasă cu hamalii.
De vreme ce mama încerca în mod evident să fugă de mine,
m-aş fi putut întoarce acasă, dând-o uitării. Dar ştiam că nu voi
putea să mor cu ochii închişi, dacă nu o mai vedeam o dată, cel
puţin o dată.
Probabil adormisem, pentru că atunci când am deschis ochii
şi am privit afară, totul era alb. Zăpada mi-a amintit de părul lui
Baba – care albise peste noapte, după ce aflase că va fi executat.
Atunci mi-a venit în minte o scenă celebră din Visul încăperii
roşii27. Ademenit să se căsătorească după moartea marii lui iubiri
cu o altă femeie, tânărul maestru Baoyu hotărăşte să se elibereze
de toate încurcăturile lumeşti şi să se călugărească. Când trece
pragul casei sale spaţioase şi porneşte spre templu, observă că
întreaga lume este acoperită de zăpadă. „Ce albă e, nemărginită şi
pură!” exclamă şi se avântă prin viscol, dispărând pentru
totdeauna.
Dar hamalii s-au oprit brusc şi m-au trezit cu o
zdruncinătură din visare. În faţa noastră se înălţa un şir lung de
trepte.
Hamalul din faţă s-a întors spre mine, cu faţa transpirată şi
părul alb de zăpadă.
— Domnişoară, cred că viscolul se înăspreşte.
Cel voinic, din spate, s-a apropiat şi el.
— Şi vrem să ne întoarcem acasă.
A îndreptat un deget noduros spre trepte.
— O fi vreun templu acolo sus, aşa că ce-ar fi să ne plătiţi şi
să coborâţi aici?
Mi-am întins lung gâtul şi am privit în sus. Treptele lungi şi
înguste păreau să se înalţe până la cer. Din munte răsăreau ici şi
colo ramuri, ca nişte simboluri ezoterice care se străduiau să-mi
arate calea spre iluminare.
M-am întors spre hamali.
— De unde ştiţi că e un templu acolo sus?
— Am auzit de el, a spus cel slăbănog, dând din umeri, şi
oricum, la ce bun ar fi toate treptele astea aici?
— Dar arată de parcă nu ar mai fi călcat nimeni pe ele de
multă vreme.
— Domnişoară, toate templele de pe-aici arată cam aşa.
S-a oprit şi şi-a şters sudoarea de pe faţă cu o cârpă
murdară.
— Acum ori vă lăsăm aici şi vă duceţi singură să găsiţi
templul, ori, dacă doriţi, vă ducem îndărăt.
27
Roman de la mijlocul secolului al XVIII-lea, de Cao Xueqin, unul dintre cele patru
mari romane clasice ale literaturii
 I-a aruncat o privire colegului său.
— Ne întoarcem acasă, înainte ca vremea să se înrăutăţească
şi mai tare.
Le-am spus celor două feţe întunecate:
— Mai bine mă aşteptaţi aici o oră. Dacă nu mă întorc, puteţi
pleca. Dar dacă mă întorc, am să vă plătesc de două ori mai mult.
Cei doi au schimbat câteva vorbe, cu ochii scăpărându-le în
jur. Pe urmă, cel voinic mi-a spus:
— Vă aşteptăm treizeci de minute şi ne plătiţi de trei ori mai
mult – dacă nu, nu vă aşteptăm.
— Bine. Am tras adânc aer în piept şi am rostit repede: S-a
făcut.
Treptele nu se mai sfârşeau. Le-am numărat: zece, douăzeci,
treizeci, cincizeci, o sută, o sută douăzeci, două sute, trei sute…
până când mi s-a înceţoşat mintea. Zăpada era tot mai adâncă,
iar paşii mei se adânceau şi ei tot mai mult în zăpadă. Obosită şi
fără suflare, am continuat să urc cu foarte multă grijă, de teamă
să nu alunec şi să mă prăbuşesc în spate. Gâtlejul îmi era uscat,
buzele crăpate.
Ghiorţăielile inconsolabile ale stomacului meu sunau ca
văicărelile neîncetate ale unei soţii bătrâne. Am scos o turtiţă şi
am început să mestec; parcă era o piatră sărată.
De parcă nu ar fi fost şi aşa rău destul, ninsoarea a început
să-mi treacă prin haine. Mi-am cuprins pieptul cu braţele, dar
trupul a continuat să-mi tremure şi dinţii să clănţăne. Vederea
îmi era tulburată de epuizare şi de albeaţa orbitoare a zăpezii. Am
scos umbrela şi am deschis-o, dar vântul mi-a smuls-o imediat
din mână.
— Fir-ar! am strigat.
Deşi acum nu mai vedeam nici unde începuseră, nici unde se
sfârşeau treptele, am mers mai departe. Picioarele încălţate în
cizme de piele mă târau cumva înainte, dar în mintea mea îşi
făcuse loc întrebarea de care mă temusem: şi dacă nu era nimic la
capătul treptelor?
Am intrat în panică, m-am întors şi mi-am adunat toată
puterea pentru a striga către hamali. Dar nu am primit niciun
răspuns, în afara ecoului slab al propriei mele voci care se izbise
de stânci. Pentru a mă feri de vântul care risca să mă arunce de
pe scări, m-am lipit de peretele unei stânci şi am încercat să
respir. Am strigat din nou în direcţia hamalilor, dar vântul aprig
mi-a tăiat imediat respiraţia.
Sigur plecaseră fără să mă mai aştepte!
Respiraţia îmi îngheţa în piept. Am început să mă simt de
parcă aş fi plutit în spaţiu. Prin perdeaua de zăpadă, lumea părea
mai mică, dar în acelaşi timp nemărginită. Urmele adânci ale
paşilor mei se holbau la mine ca nişte ochi supradimensionaţi.
Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji. Savuram senzaţia trecătoare
a căldurii care îmi înţepa pielea.
Eram tot mai convinsă că nu se afla nimic la capătul
treptelor. Gândul acesta se rotea în capul meu, sincronizat cu
vijelia de afară. Imagini înfiorătoare luau naştere în mintea mea:
După ce viscolul se va fi potolit, cineva – un călugăr, o călugăriţă,
un pelerin, un bandit – va descoperi un cadavru zăcând pe trepte.
Trupul zdrobit va părea suspendat între cer şi pământ. Ochii vor
fi larg deschişi, dând impresia că moarta se zbate încă să nu fie
târâtă în iad, pentru că dorinţele ei lumeşti au rămas neîmplinite.
Călugării şi călugăriţele pe care îi întrebasem de mama, îmi vor
recunoaşte chipul, dar identitatea mea va rămâne un mister.
Ziarele locale de scandal vor încerca zadarnic să afle cine eram.
Atunci vor pretinde că au dezlegat misterul, inventând o poveste
nebunească – fiica unei familii bogate fugise de acasă pentru a-şi
întâlni iubitul secret, dar se rătăcise pe munte, fusese descoperită
de bandiţi, violată, apoi ucisă cu brutalitate…
Gândurile acestea şi viscolul nemilos mă făceau să tremur.
Îmi era tot mai greu să respir; aveam senzaţia că plămânii mi-au
fost cufundaţi în apă fiartă. Aflată în pragul delirului, mi-am
ridicat privirea spre cer şi am murmurat o rugăciune: „Cerule,
lasă-mă să-mi mai văd mama o singură dată, înainte de a-mi da
ultima suflare. Dacă e să mor, lasă-mă să mor în braţele ei, te
implor!”
Dar cerul, alb şi pur, părea indiferent la rugăminţile mele.
Deşi se transformaseră în nişte sloiuri de gheaţă, picioarele mele
continuau să mă poarte cu încăpăţânare înainte, în vreme ce
mintea îmi dansa în vârtejul nebuniei…
Pentru a-mi ridica moralul, am început să cânt – arii din
opere Peking şi versuri ale unor piese pentru qin.
Vântul aprig mă acompania şuierând şi gemând. Am
continuat să cânt ca ieşită din minţi, până când am simţit ceva
neaşteptat sub tălpi – pământ neted. M-am oprit şi am tras adânc
aer în piept, pentru a mă linişti.
 M-am uitat în jur. O imagine fantomatică s-a ivit brusc în
faţa ochilor mei. O femeie rasă în cap, cu trupul uscăţiv înfăşurat
într-o robă subţire, medita în poziţia lotusului. În spatele ei se afla
un mic templu dărăpănat.
M-a izbit frumuseţea înfricoşătoare a acestei imagini. Totul
era alb, cu excepţia robei negre sub acoperişul purpuriu al
templului. O clipă m-am întrebat, dacă nu vedeam cumva o
statuie de piatră. Sau o stafie cheală.
Dar nu era, bineînţeles, nicio statuie, nicio stafie, ci femeia
care se numise cândva Mireasmă Frumoasă – mama mea.
Inima îmi fremăta ca zăpada care cade pe un lotus veştejit.
Dacă, până atunci fusesem chinuită de gânduri amare, acum nu
mai simţeam decât tristeţe, văzându-i chipul impasibil şi trupul
firav tremurând.
De ce se supunea unei asemenea torturi în gerul năprasnic?
Copleşită de emoţie, nu am mai stat pe gânduri.
— Mamă, sunt aici! am strigat alergând spre silueta
asemănătoare unui clopot.
Spre surprinderea mea, călugăriţa a continuat să mediteze,
de parcă surzise şi orbise – sau de parcă femeia alergând spre ea
nu era decât o iluzie. Sau poate, în lumea ei, timpul stătuse în
loc?
Am continuat să alerg şi să strig „Mamă! Mamă!”, până când
am alunecat şi am căzut…

31
Regăsirea

M-am trezit înfăşurată în ceva moale şi cald.

Mi-am ridicat privirea şi am zărit-o pe mama.
— Mamă… Nu am ştiut ce să mai spun. Dar acum, când mă
aflam în braţele ei, ce rost mai aveau vorbele?
Mama a spus:
— Odihneşte-te, Xiang Xiang.
Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Îmi părea că ultima dată, când
îmi auzisem numele rostit de mama, fusese într-o altă incarnare
din trecutul îndepărtat. Cât de ciudat suna acum, atât de dulce şi
în acelaşi timp amar. Doar auzindu-l, m-am simţit transpusă în
copilărie, când tata fusese un bărbat arătos, mama o soţie şi
mamă fericită, iar eu un copil răsfăţat.
 Deşi nu mai avea păr, scalpul îi era străbătut de cicatrici,
chipul neted era acum acoperit de riduri fine, iar numele şi-l
schimbase din Mireasmă Frumoasă în Bunătate Minunată, era tot
mama mea.
Mă simţeam, în mod ciudat, bine şi am rostit din nou:
— Mamă…
— Te-am auzit, Xiang Xiang, a răspuns mama cu glasul ei
calm de călugăriţă. Când mi-a atins faţa, m-am speriat văzând un
şir de mici cicatrici la încheietura mâinii.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— M-am ars.
— Dar de ce?
— Sunt ofrande aduse lui Buddha, la fel ca şi cele de pe cap.
I-am cercetat chipul.
— Dar te-a durut cu siguranţă.
— Nu simţi durere, când eşti iluminat.
Iluminat. Ce însemna oare?
Am oftat în sinea mea, m-am uitat la ea şi am clipit de câteva
ori – o dată, de două ori, de trei ori, sperând de fiecare dată că
mama se va transforma la loc în femeia pe care o cunoscusem –
tânără, frumoasă, cu chipul neted, fără cicatrici.
Dar în ciuda eforturilor mele, în faţa mea stătea aceeaşi
călugăriţă slabă, cu capul ras şi acoperit de cicatrici, pe care o
întâlnisem cu câteva zile – sau o incarnare – în urmă, în Templul
Lotusului Pur.
Cu privirea tulbure şi într-o stare de spirit confuză, am
adormit la loc.
Când m-am trezit, mi-au ajuns la urechi sunetul zdrăngănit
al unor vase şi glasul mamei:
— Xiang Xiang, am gătit ceva simplu, vegetarian; e gata într-
o clipă.
Am privit afară pe fereastră. Cerul se întunecase de-a binelea.
Zăpada şi vântul vuiau încă precum nişte stafii înfometate în
căutare de hrană. Sunetul apei care picura din streşini m-a făcut
să mă gândesc la o clepsidră din care se scurge viaţa şi m-am
simţit nespus de tristă. Dar imediat am fost din nou cuprinsă de
bucurie, auzind cum vântul din copaci mă chema voios, „Xiang
Xiang! Xiang Xiang!”. M-am strecurat repede din pat, am ieşit din
cameră şi am ajuns într-o sală mică. Era goală, cu excepţia unui
altar pe care stătea o statuetă de lemn a lui Buddha. În faţa Celui
Iluminat erau aşezate câteva holuri miniaturale, încă aburinde,
care conţineau orez şi legume. Două lumânări înalte ardeau pe
altar, aruncând pete de lumină caldă, plăcută, în cele patru
colţuri ale încăperii.
Acest loc îndepărtat fusese cu siguranţă abandonat de multă
vreme. Însă podelele erau acum curate ca o oglindă lustruită.
Silueta mamei se întrezărea în bucătăria de alături, auzeam
sunetele familiare cu care aranja masa şi simţeam în nări aromele
mâncărurilor gătite de ea – toate acestea transformau templul
izolat într-un cămin. Un cămin! Atât de puţină vreme avusesem
un loc pe care să-l consider căminul meu!
Imaginea înaltului Stăpân Fung mi-a venit atunci în minte.
Monstrul ăsta înjunghiat-de-o-mie-de-cuţite smulsese familia
noastră din rai şi o aruncase în iad! Am simţit cum îmi ia foc
întreaga fiinţă. „Sha\” Ucide, mi-am şoptit înfierbântată şi mi-am
imaginat capul lui Fung lovit de un glonţ şi împroşcând sânge sau
retezat cu un satâr şi rostogolindu-se pe pământ.
Mama m-a strigat în clipa aceea pe un ton blând:
— Xiang Xiang, vino la masă, cina e gata.
M-am aşezat în faţa ei. Văzând mâncărurile pe masă, am
simţit fericire amestecată cu durere. Cina noastră de întâlnire.
De Anul Nou Chinezesc. În sfârşit!
— Mamă, am întrebat, ştii că e Anul Nou Chinezesc?
— Noi, călugăriţele, nu acordăm prea multă importanţă
sărbătorilor laice.
I-am studiat chipul serios şi mi-am amintit că părinţii mei,
spre deosebire de majoritatea cuplurilor de confucianişti,
obişnuiau să se atingă în prezenţa mea. Pentru majoritatea
bărbaţilor, soţiile lor erau fiinţe inferioare, cu trupuri întinate, în
încăperile cărora nu intrau decât atunci când voiau să facă sex.
Dar, spre deosebire de aceştia, Baba fusese întotdeauna mai mult
decât fericit să o ajute pe mama să se machieze şi îmbrace.
Mi-am simţit din nou trupul cuprins de fierbinţeală. Eu mă
transformasem dintr-un copil inocent într-o ming ji cu inimă
înşelătoare, mama dintr-o femeie atrăgătoare într-o călugăriţă
asexuată, tata dintr-un actor şi violonist celebru într-o stafie
rătăcitoare. Şi toate acestea se întâmplaseră din vina lui Fung.
Indiferentă la ceea ce clocotea în sufletul meu, mama a spus:
— Mai mănâncă, Xiang Xiang, chiar dacă mâncarea
vegetariană nu-ţi pare gustoasă, şi a început să îngrămădească
mâncare în bolul meu.
— Mamă, eşti o bucătăreasă minunată. Tot ce găteşti tu e
gustos. Înfulecam şi beam cupă după cupă de ceai aromat.
Beţigaşele mele săreau de pe o farfurie pe alta şi îmi îndesau orez
în gură. Brusc mi-am dat seama că mama nu mânca, ci mă privea
cu ochi trişti.
— Mamă, am spus şi am lăsat beţigaşele din mână,
mănâncă, te rog, şi tu.
Mi s-a părut că văd lacrimi în ochii ei, dar nu eram sigură.
Fără un fir de păr pe cap şi fără o vorbă pe buze, a luat puţin
orez, l-a dus la gură şi l-a mestecat încet, parcă meditând.
După ce am terminat, în sfârşit, de mâncat, am ajutat-o pe
mama să strângă masa. A pregătit ceai proaspăt şi ne-am aşezat
faţă în faţă, cu ceştile aburinde în mâini. Amândouă ştiam că
sosise vremea de a scotoci în cele mai întunecate unghere ale
minţilor noastre, de a scoate la lumină şi de a arăta una alteia
secretele pe care le ţinusem ascunse.
Mama a vrut să afle pe unde umblasem şi ce făcusem, dar eu
am insistat să povestească ea întâi.
Pe un ton neutru, a început să-şi istorisească viaţa din ziua
în care pătrunsese pe poarta Lotusului Pur. Printre îndatoririle ei
zilnice de novice – în afară de psalmodiat şi meditat – se
număraseră curăţenia, gătitul şi munca în aer liber. Şi pentru că
maica stareţă era bătrână şi cu sănătatea şubredă, mama o
îngrijise şi pe ea, o ajutase chiar, de bună-voie, să-şi facă nevoile
şi îi golise oala de noapte. Faima de care se bucurase ulterior
mama se datorase acestei karme bune. Încetul cu încetul, îi
devenise atât de dragă maicii stareţe, încât aceasta nu se mai
bizuia decât pe ea. Iar înainte de a muri, o numise pe mama
moştenitoarea ei întru Dharma. De atunci, mama muncise din
greu pentru a transforma Lotusul Pur dintr-un modest templu de
cartier în mănăstirea cu cea mai mare influenţă din Peking.
La sfârşit, mama a spus:
— Deşi nu am avut de ales când m-am călugărit, am făcut tot
ce mi-a stat în puteri pentru a susţine Dharma.
S-a oprit, a sorbit din ceai, apoi a adăugat:
— Pentru că înţeleg suferinţa.
Am oftat în sinea mea. Şi eu înţelegeam suferinţa, dar asta
nu mă ajutase să devin o călugăriţă respectată, ci o prostituată
faimoasă. Dar, conform credinţei fundamentale a budismului, nu
există nicio diferenţă între frumoşi şi urâţi, înţelepţi şi neghiobi,
buni şi răi. Conform acestei logici, mama era în fond şi ea o
prostituată, iar eu o călugăriţă?
Ne-am băut tăcute ceaiul şi am ascultat vaietele stafiilor
înfometate de afară.
Apoi am insistat ca mama să-mi povestească mai multe
despre viaţa ei de călugăriţă. Dar ea a susţinut că nu se cuvine ca
o călugăriţă să stăruie atât de mult asupra trecutului ei şi că
acum era rândul meu să-i istorisesc cele petrecute. Ghicise deja
cu ce mă ocupam şi m-a rugat să fiu sinceră şi să-i spun tot ce se
întâmplase de când ne despărţiserăm în 1918.
Cu durere în suflet, i-am dezvăluit întreaga poveste, începând
cu ziua în care Fang Rong mă luase cu ricşa de acasă. În cele din
urmă i-am explicat mamei cum aflasem de la Teng Xiong că fostul
războinic-despot, care fusese oaspetele meu barosan şi cel care
provocase execuţia lui Baba, erau una şi aceeaşi persoană.
I-am povestit mamei totul – sau aproape totul. Am trecut sub
tăcere faptul că fusesem violată – prima oară de către Wu Qiang şi
a doua oară de către bandit. Iar pe Teng Xiong am prezentat-o ca
pe o prietenă.
Lacrimile se rostogoleau pe obrajii scofâlciţi ai mamei, după
ce am încheiat.
— Xiang Xiang, a oftat şi mi-a atins mâna.
Am tresărit. Pentru prima dată de când se călugărise, mama
îmi arăta într-un mod atât de direct dragostea ei.
Glasul ei aspru şi limpede s-a înălţat.
— În calitate de călugăriţă, nu pot spune decât că tot ce ţi s-a
întâmplat este rezultatul unei karme trecute, de nepătruns. Dar
ca mamă, nu pot spune decât că îmi pare rău şi te rog să mă ierţi.
— Dar, mamă, am avut doar ghinion, nu e vina ta!
— Xiang Xiang, înţeleg că vrei să fii bună. Dar trebuie să-mi
asum greşelile – nu ar fi trebuit să-i dau crezare lui Fang Rong. Ar
fi trebuit să aflu cine e, înainte de a te încredinţa mâinilor ei.
— Mamă…
Era cât pe-aci să-i spun că toate trecuseră, dar brusc mi-am
dat seama că nu era deloc aşa. Domnul Ouyang, oaspetele meu
preferat, mă aştepta să mă întorc în apartamentul lui luxos, să-i
încălzesc patul.
Mama a vorbit din nou.
— Xiang Xiang, de vină nu e decât karma ta, un lucru rău pe
care l-ai făcut într-o viaţă trecută şi care ţi-a cauzat atâta
suferinţă în viaţa aceasta.
Concepţia aceasta budistă a vieţilor trecute mi-a părut
ridicolă. Doar nu aveam nici cea mai mică idee cine fusesem în
viaţa trecută, de ce să fi suportat acum consecinţele presupuselor
mele fapte rele?
Mama m-a privit lung, cu înţeles.
— Dar, Xiang Xiang, există o cale prin care poţi elimina
această karmă rea.
— Cum anume?
Mi-am amintit vorbele Perlei, care sunaseră asemănător: Într-
un pavilion turcoaz se găseşte întotdeauna o soluţie la orice
problemă. Dar apoi se spânzurase.
— Xiang Xiang, mama m-a privit insistent – îţi poţi găsi şi tu,
ca mine, refugiul la cele trei giuvaeruri şi te poţi călugări.
Vorbele ei mi-au explodat în urechi ca nişte focuri de armă.
Dar nu m-am simţit instantaneu iluminată, ci m-am străduit din
greu să înghit această propunere fără noimă. M-am silit să mă
calmez şi i-am răspuns pe un ton sec.
— Dar, mamă, eu sunt o prostituată.
— Îţi place să fii prostituată? Şi preferi să rămâi aşa?
— Bineînţeles că nu, mamă, dar nu am de ales.
— Acum ai. De acum înainte, permite-i lui Buddha să te
călăuzească.
— Dar, mamă, acum zece ani, la gară, când te-am rugat să
mă iei cu tine, mi-ai spus că maica stareţă se teme ca frumuseţea
mea să nu abată nenorocirea asupra templului ei.
Îţi aduci aminte?
— Da. Însă maica stareţă nu a spus, de fapt, nimic. Eu am
născocit vorbele acestea.
— De ce?
— Ca să nu mă urmezi. Pentru că atunci nu voiam să te
călugăreşti şi să-ţi iroseşti tinereţea.
— Şi acum de ce vrei să devin călugăriţă?
— Pentru că acum situaţia s-a schimbat, Xiang Xiang. Eşti
încă foarte frumoasă, dar nu te mai aşteaptă un viitor luminos în
colbul roşu.
Eram atât de confuză, încât nu ştiam ce să spun.
Mama a continuat pe un ton hotărât:
— Vei fi oricând primită, pentru că eu sunt acum stareţa
mănăstirii. Xiang Xiang, refugiul în sangha este singurul viitor pe
care îl ai.
Continuam să o privesc pe mama, care se transformase într-o
călugăriţă şi o necunoscută. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Cu
privirea înceţoşată, mi se părea că devenise o bătrână
încăpăţânată, ascuţită la faţă şi rea la suflet, precum cele
atârnate în portrete sumbre deasupra altarului, laolaltă cu ceilalţi
strămoşi…
— Xiang Xiang, am auzit-o întrebându-mă cu răceală, te mai
întreb o dată. Îţi place să fii prostituată?
Îmi plăcea să fiu prostituată? Am deschis gura, dar mi-am
dat seama că nu era deloc uşor să răspund la întrebare. Uram,
desigur, să fiu mereu zâmbitoare şi să-i servesc pe toţi bărbaţii
împuţiţi. Uram felul în care îmi aruncau priviri lascive, îmi apăsau
sânii şi mă ciupeau de fund. Uram felul în care îşi vârau tulpinile
de jad pe poarta mea de aur, chiar şi atunci când eram în
perioada yin a lunii. Detestam sunetele plescăite pe care le
scoteau când îmi sugeau limba şi îmi gustau saliva. Doar
gândindu-mă la ei, mi se întorcea stomacul pe dos.
Dar în pofida tuturor acestor lucruri, mă obişnuisem cu cele
mai fine mâncăruri şi cu atingerea senzuală a mătăsii elegante.
Aproape că nu trecea zi în care să nu primesc un cadou de la
vreunul dintre admiratorii mei. Dormeam până târziu în fiecare
dimineaţă şi mi se servea mâncarea în cameră, în timp ce cântam
la pipa sau scriam o poezie. Eram apreciată pentru rafinamentul
meu. Dar, în adâncul sufletului, ştiam desigur că toţi aceşti
bărbaţi mă adorau ca pe o zeiţă, doar pentru că eram o prizonieră,
ale cărei membre puteau fi răsucite în cele mai slugarnice poziţii –
atât în viaţă, cât şi în pat.
Deşi avusesem norocul să întâlnesc un bărbat ca Qing Zhen,
pe care îl iubisem, însemnase să renunţ la tot luxul pe care mi-l
oferise viaţa de ming ji. Cu el fusesem liberă, dar, în mod ironic,
numai pentru că nu-mi putuse împlini cele mai adânc
înrădăcinate nevoi ale unei femei – de a avea o familie şi copii.
Nu aveam idee ce ar fi însemnat să trăiesc ca o că-lugăriţă.
WM fiamalăt’MSlaâiiaăpapiritul şi mi-ar fi
A
"1 QORI/IRA 7
522
Mingmei Yip
 vindecat rănile, dacă mi-aş fi petrecut restul vieţii meditând
şi îngânând sutre? Dar dacă mama atinsese ţelul fundamentul al
detaşării, de ce păruse atât de tulburată când mă zărise în timpul
Ceremoniei Apei şi Pământului? Se temuse probabil că numele ei
va apărea la rubricile de scandal ale ziarelor şi se va face de râs.
Mai rău de atât, că-şi va pierde poate toţi clienţii importanţi – acei
da hufa, mari protectori ai Dharmei – care făceau donaţii uriaşe
templului ei. Dar exact aceşti protectori ai Dharmei budiste, atât
de grăbiţi să dea sentinţe şi superiori din punct de vedere moral,
câtă vreme se aflau în templu, vizitau în taină pavilioanele turcoaz
pentru a proteja Dharma sexuală.
Mi-am aţintit privirea asupra chipului palid al mamei.
— Mamă, de ce m-ai împiedicat să-ţi dau un semn de
recunoaştere în templu?
— Hai, Xiang Xiang – a oftat din rărunchi, apoi şi-a şters
câteva lacrimi – ştiu că n-ai să mă ierţi niciodată. Îmi pare rău că
ne-a fost dat să ne regăsim într-o astfel de situaţie. Dar sunt
călugăriţă şi tot ceea ce fac are un scop.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Xiang Xiang, prostituată sau altceva, pentru mine vei
rămâne mereu fiica mea. Cu toate acestea, înţelegi şi tu desigur,
că toată lumea ar fi fost şocată, dacă ne-am fi recunoscut în
timpul ceremoniei. Toţi bogaţii care intră în sala interioară a
templului sunt extrem de egoişti. Finanţează ceremonia cu un
singur scop: de a aduna răsplăţi. Prin urmare, ar fi fost îngroziţi
să afle nu numai că stareţa are o fiică, ci şi că fiica lucrează în
spatele uşii întunecate. Crede-mă, Xiang Xiang, mie nu mi-ar
păsa. Dar sunt călugăriţă şi nu mă gândesc la mine, ci la
prosperitatea templului meu. Înţelegi?
Ştiam, desigur, cu câte strădanii se scoteau bani de la aceşti
bărbaţi bogaţi; doar asta făceam şi eu. Ochii mi s-au umplut din
nou de lacrimi. Deşi se călugărise, mama părea să trăiască tot în
lumea profană, de al cărei fum şi praf nu se eliberase. Urcase
drumul până la funcţia de stareţă a celei mai influente mănăstiri
din Peking, dar încă se mai zbătea în marea suferinţei.
— Mamă, viaţa ta de călugăriţă e fericită?
— Xiang Xiang, conform primului adevăr măreţ al
budismului, viaţa înseamnă suferinţă. Nu fericirea contează
pentru noi, ci iluminarea.
Nu prea ştiam ce să cred.
 Mama a continuat:
— Dacă adunăm răsplăţi în această incarnare, în următoarea
ne va fi mai bine.
S-a oprit şi mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— Xiang Xiang, cred că ai şi tu în sfârşit parte de o karmă
bună, pentru că acum ţi se oferă şansa de a te călugări. Vino, te
rog, în templul meu. Aşa vom rămâne mereu împreună, până
când vom atinge nirvana.
Mi-am amintit că îmi spusese ceva asemănător cu zece ani în
urmă, când mă dăduse în grija lui Fang Rong: că aveam norocul
să am un acoperiş deasupra capului. Dar mama părea tristă şi
îmi frângea inima să o văd aşa.
— Xiang Xiang, nu e uşor să fii călugăriţă, dar vei aduna
răplăţi şi vei fi profund respectată. Te rog, Xiang Xiang, vino şi
refugiază-te în sangha.
Am vrut să-i spun că eram respectată şi ca ming ji. Poeziile
mele fuseseră date din mână în mână şi citite cu aviditate. La uşa
Florii de Piersic bătuseră necontenit oameni care se milogiseră
pentru picturile şi mostrele mele de caligrafie. Unii căutaseră
până şi în gunoi, în speranţa că vor găsi bucăţi rupte din schiţele
mele, pe care le-ar putea lua acasă şi lipi la loc…
Dar în schimb i-am spus:
— Mamă, nu pot prezice viitorul, dar acum nu este momentul
potrivit pentru a mă gândi la aşa ceva.
— Xiang Xiang, acum este singurul moment în care te poţi
gândi la ceva.
— Dar trebuie să mă întorc la Shanghai, să-l găsesc pe
înaltul Stăpân Fung.
Mama a părut îngrozită.
— Xiang Xiang, la ce bun?
— Mamă, se spune că nu poţi trăi sub acelaşi cer ca şi
ucigaşul părintelui tău. Acum ştiu cine e şi îl voi ucide cât mai
repede cu putinţă.
— Xiang Xiang! Doar gândul de a ucide, ca să nu mai vorbim
de faptă, produce o karmă foarte rea. Vrei să te renaşti ca şarpe
sau şobolan? Dacă îl vei ucide pe războinicul-despot, crezi că vei fi
mai fericită? Te rog să meditezi cu mine, pentru a-ţi elibera
mintea de astfel de gânduri pline de cruzime.
— Mamă, ştii cum am reuşit să rezist în toţi aceşti ani în
Pavilionul Florii de Piersic, vânzându-mi pielea şi zâmbetul?
Sperând să te găsesc pe tine şi să-l răzbim pe Baba!
— Xiang Xiang, acum m-ai găsit.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Ştiu că l-ai iubit foarte mult pe tatăl tău, şi eu l-am iubit.
Dar e mort, nu-ţi mai otrăvi mintea şi renunţă la gândul
răzbunării. Călugăreşte-te, te rog, şi rămâi lângă mine în templu.
Mama devenise atât de încăpăţânată, încât mi-am dat seama
că nu avea niciun rost să continui cu explicaţiile. Pentru a o
linişti, i-am spus că nu îl voi răzbuna pe Baba, dar nu i-am
promis că aveam să devin călugăriţă.
Nu mi-a răspuns. I-am interpretat tăcerea drept aprobare.
Brusc mi-am amintit însă ceva şi am răbufnit:
— Mamă, de ce nu mi-ai scris în toţi aceşti ani?
— Xiang Xiang, ţi-am scris, aproape în fiecare săptămână!
Dar la două luni de la sosirea mea la Peking, am primit o
scrisoare de la Fang Rong, în care susţinea că fugiseşi de la
stăpân şi nimeni nu ştia unde te afli. Spunea că nu mai erai în
Shanghai.
Şi-a vârât mâna sub robă şi a scos un petic boţit şi pătat de
hârtie. Mi l-a întins cu mare grijă.
— Asta era adresa ta, nu-i aşa?
Am dat din cap, cu ochii în lacrimi.
— Atunci unde au dispărut toate scrisorile?
Mama mi-a răspuns cu o altă întrebare.
— Acum nu mai are nicio importanţă, nu-i aşa?

32
Din nou la Shanghai

Doar o săptămână stătusem împreună cu mama, când karma

ne-a despărţit din nou drumurile. I-am spus că îi promisesem
domnului Ouyang să mă întorc curând şi nu-mi puteam permite
să-l jignesc. Mama a rămas în continuare pe munte, să mediteze
până când considera că sosise momentul de a se întoarce la
Templul Lotusului Pur. După ce îmi atinsesem primul scop – de a
o găsi pe mama, am trecut la împlinirea celui de-al doilea
— De a-l răzbuna pe Baba. Nu minţisem în totalitate, când îi
spusesem mamei că mă întorceam deocamdată la Ouyang, pentru
că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să mă întorc la oaspetele
meu preferat, dacă nu pentru a-mi oferi sânii ca perne şi buzele
ca delicatese, cel puţin pentru a-mi lua rămas-bun.
În loc să-mi spună: „Nu putem înfrânge soarta, putem doar să
mergem mai departe şi să încercăm să profităm cât de bine putem
de ea. Încearcă să fii fericită”, cum
Îmi spusese cu zece ani în urmă, de data aceasta m-a sfătuit
doar:
— Xiang Xiang, dacă nu e karma ta să devii călugăriţă,
trebuie să urmezi calea pe care te va conduce. Sper ca la capătul
ei să găseşti fericirea.
Am ajuns la Peking după o călătorie obositoare cu trenul, dar
Ouyang nu a venit imediat să mă viziteze. I-ar fi adus ghinion să
mă vadă după ce avusesem un deces în familie, cum ştia el, în
special în timpul Anului Nou Chinezesc. I-am trimis o scrisoare,
în care îi propuneam să ne vedem abia în a doua lună a anului
lunar. Astfel aveam suficient timp la dispoziţie, pentru a-mi
pregăti întoarcerea la Shanghai. Am luat, desigur, cu mine acele
fu pe care mi le pregătise Qing Zhen şi care mă protejaseră pe
munte. Dar pentru pavilion am luat cu mine un alt fu – sulul de
hârtie cu caligrafia lui Ouyang. I-am cusut o învelitoare de
brocart, pentru a călători cu demnitatea care i se cuvenea. În
cazul mamei şi al lui De, numele unui demnitar influent avea mai
multă forţă magică decât o vrajă taoistă.
Pentru a fi sigură că voi fi lăsată în pace tot drumul, am
rezervat un compartiment privat. După ce trenul a intrat în sfârşit
în Gara de Nord din Shanghai, am coborât, am luat un taxi şi l-
am rugat pe şofer să mă ducă la Cathy Hotel din Concesiunea
Internaţională. Acest hotel elegant şi scump era preferatul
clienţilor bogaţi, care îşi aduceau aici curtezanele. Era locul
adecvat prestigiului meu şi ar fi impresionat pe oricine de la
pavilion, dacă m-ar fi întâlnit aici. Cu bani în buzunar şi
înconjurată de o aură de eleganţă şi bunăstare, eram sigură că
lucrurile aveau să decurgă în favoarea mea.
În primele zile nu am făcut altceva decât să mănânc şi să mă
odihnesc. Îmbrăcată în robe scumpe sau rochii occidentale sexy,
coboram treptele de marmură neagră, mă plimbam în hol
admirând stâlpii strălucitori şi mobila de mahon, apoi urcam cu
liftul în restaurantul cu parfum de zambile de pe acoperiş, pentru
a servi ceai. Mă aşezam cu mişcări senzuale pe scaunul aurit şi
îmi imaginam că sunt o prinţesă în aşteptarea prinţului – a
tânărului chelner stilat, cu mănuşi albe şi smoching – să vină să-
mi ia comanda. Sorbeam din ceaiul îngroşat cu lapte şi îndulcit cu
zahăr şi admiram întâi candelabrele sclipitoare, pe urmă picturile
în ulei de pe pereţi. Mintea mea, fermecată de imaginile pline de
mister, cutezătoarele trăsături ale pensulei şi culorile vii, bogate,
îşi lua zborul spre locuri exotice pe care nu le văzusem decât în
vis.
După ce terminam de admirat frumuseţea, reveneam la
urâţenie – gândul răzbunării. Îl întorceam pe toate părţile, luând
în considerare modalităţi variate. Să iau un cuţit sau o armă de
foc? Să fac rost de otravă sau să angajez un asasin? Sau să
închiriez mai bine o maşină, să-l lovesc şi să-mi iau tălpăşiţa?
apoi mă uitam în jur, la ceilalţi oaspeţi şi mă întrebam: I-ar fi
trecut vreodată prin cap distinsului domn străin cu păr cărunt de
la masa de alături că mintea delicată a elegantei sale vecine
împroşca sângele chiar în clipa aceea? Ar fi bănuit vreodată
chelnerul grijuliu că doamna rafinată pe care o servea avea de
gând să se amuze ucigând? îmi venea să râd în hohote, în timp ce
aruncam în eleganta sală priviri puse pe rele, ca nişte gloanţe
imaginare.
Euforia mea se risipea însă uneori. Dacă nu reuşeam să-l
ucid pe Fung şi mă ucidea în schimb el pe mine? Sau dacă îl
ucideam, dar nu apucam să fug de la locul crimei? Nu-mi făceam
nicio iluzie în privinţa legilor neîndurătoare. Dar eram decisă:
dacă mă prindeau, aveam să mor cu sentimentul că îmi atinsesem
ţelul. Nu suportasem viaţa de prostituată, decât în speranţa de a
o găsi într-o bună zi pe mama şi a-l răzbuna pe tata. Iar dacă îmi
îndeplineam aceste dorinţe, nu aveam să mai pun niciodată
piciorul într-un pavilion turcoaz. Dar oare ce-mi pregătea viitorul
apropiat?
Am început să stau de vorbă cu chelnerul despre orice, de la
vreme şi afaceri până la barbarii bătrâni din restaurant. I-am dat
bacşişuri de patru ori mai mari decât se cuvenea. Iar rezultatul a
fost exact cel aşteptat – mă trata ca pe o regină.
Nu-mi petreceam timpul doar mâncând şi dormind, ci
obişnuiam de asemenea să închiriez o maşină care mă purta de-a
lungul aglomeratului bulevard Nanking, unde mă plimbam,
admiram mărfurile din vitrine şi oamenii îmbrăcaţi după ultima
modă, care îşi făceau urări de bun augur şi aprindeau petarde
pentru a saluta anul nou lunar. Voiam să mă bucur de lucrurile
plăcute, înainte de a trece la urâta şi sângeroasa crimă.
 Într-o bună zi, în timpul unei astfel de plimbări, m-am oprit
să admir lucrurile expuse în vitrina unui magazin de antichităţi.
Studiam din priviri vazele fine, pietrele negre de cerneală, coamele
sculptate de rinocer şi alte obiecte preţioase, când am zărit ceva
ce m-a lăsat cu gura căscată. Într-un colţ erau aşezate discret un
inel cu diamant şi o brăţară de jad. Am recunoscut imediat
cadourile Perlei, pe care le pierdusem împreună cu qin-ul! M-a
cuprins o senzaţie de ameţeală. Nişte bandiţi le găsiseră probabil
în qin şi le vânduseră – dar eu pierdusem qin-ul în apropiere de
Peking, nu aici, în Shanghai.
Am apucat mânerul uşii şi m-am oprit o clipă pentru a-mi
reveni, apoi am intrat în magazin. Un bărbat de vârstă mijlocie, cu
început de chelie şi o faţă roşie, s-a grăbit să-mi vină în
întâmpinare.
— Domnişoară, aţi ales ceva din vitrina noastră?
Am arătat spre cele două bijuterii.
M-a invitat să iau loc, s-a îndreptat spre vitrină, a luat cu cea
mai mare grijă bijuteriile şi le-a aşezat pe un suport de pâslă de
pe tejghea.
— Doamnă, aveţi o privire ageră, aceste piese sunt de cea mai
înaltă calitate.
A ridicat inelul cu diamant şi l-a răsucit în lumina soarelui
care pătrundea prin vitrină. Piatra solitară răspândea curcubee,
încercând parcă disperată să-mi povestească aventurile sale pe
munte. Apoi a luat brăţara şi a ridicat-o să reflecte razele soarelui,
pentru a-mi demonstra transparenţa fără cusur a jadului. În cele
din urmă, mi-a strecurat inelul pe deget şi mi-a prins brăţara de
încheietura mâinii. Strălucirea diamantului părea să mă
orbească, în vreme ce jadul îmi răcorea pielea. Am mângâiat
suprafaţa senzuală a pietrei şi aproape am simţit spiritul Perlei
tremurând în verdele de nepătruns al jadului.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar le-am alungat clipind.
Am ridicat privirea spre Faţă Roşie.
— Cât?
Bărbatul şi-a trecut degetele peste abac, apoi s-a întors
zâmbind spre mine.
— Doamnă, având în vedere că e Anul Nou Chinezesc şi
sunteţi prima clientă din această zi, am să vă fac o reducere
specială – treizeci de bancnote convertibile în aur.
— Le iau.
 Ştiam că preţul era exagerat, dar nu voiam să negociez, în
semn de respect faţă de Perla.
Faţă Roşie a început să scrie chitanţa, aruncându-mi din
când în când câte o privire plină de admiraţie.
Am scos banii şi l-am întrebat parcă în treacăt:
— Îl cunoaşteţi cumva pe cel care v-a vândut aceste bijuterii?
M-a privit peste marginea ochelarilor.
— Achiziţionăm majoritatea bijuteriilor fine de la cele mai
bune familii din Shanghai. Dar uneori se întâmplă să între pur şi
simplu cineva în magazin şi să ne vândă câte ceva, cum a fost şi
cazul proprietarului acestor piese. Politica magazinului nostru nu
ne permite, însă, să dezvăluim identitatea vânzătorilor. Îmi cer
scuze, dar nu vă pot spune cui i-au aparţinut.
Era, desigur, perfect conştient că le cumpărase de la nişte
bandiţi, dar nu voia nici în ruptul capului să recunoască. Bandiţii
îşi vindeau deseori prada într-o provincie îndepărtată de locul
crimei, pentru a reduce pe cât posibil riscul de a fi prinşi.
— E în regulă.
Am zâmbit.
— Proprietarul a adus cumva şi alte piese?
— Nu. Dar, doamnă – chipul i s-a luminat – dacă doriţi şi
altele, mai avem…
Am dat din mână.
— Simt foarte mulţumită de ce am cumpărat.
Am plătit, i-am mulţumit şi am vrut să ies, când m-au apucat
brusc nişte crampe. M-am întors spre Faţă Roşie şi am întrebat:
— Aş putea folosi baia dumneavoastră?
— Bineînţeles, doamnă, a răspuns şi m-a condus în spatele
magazinului.
Până la urmă s-a dovedit că nu natura îşi ceruse drepturile,
ci fusesem pur şi simplu copleşită de emoţie. Mi-am studiat în
oglindă chipul răvăşit şi am inspirat de câteva ori adânc, pentru a
mă calma. Pe o scândură din spatele chiuvetei late erau aranjate
prosoape şi un săpun. Mi-am întins mâna după săpun, când am
zărit ceva surprinzător – luciul lacului. Inima a început să-mi
zvâcnească în piept. Am dat la o parte săpunul, prosoapele şi o
rolă de hârtie igienică şi am ridicat „scândura”.
Lacrimi au început să-mi şiroiască pe obraji.
Ţineam în mâini ceea ce mai rămăsese din qin-ul meu, regăsit
într-un mod miraculos. Probabil fusese adus împreună cu cele
două bijuterii.
Faţă Roşie, un negustor de antichităţi, era, în mod ironic,
prea ignorant pentru a recunoaşte o piesă antică din perioada
dinastiei Ming. Am dezmierdat suprafaţa încă netedă a
instrumentului şi m-am pierdut în amintirea vorbelor schimbate
şi a clipelor petrecute cu Perla.
În cele din urmă am auzit din spatele uşii glasul îngrijorat al
Feţei Roşii.
— Domnişoară, vă simţiţi bine?
Mi-am şters lacrimile cu dosul palmei.
— Da, totul e în regulă, am spus deschizând uşa şi păşind
afară.
A părut uimit, când m-a văzut legănând în braţe bucata de
lemn crăpat.
Nu i-am dat răgazul să spună ceva şi l-am întrebat.
— Mi-l puteţi vinde?
A început să râdă cu poftă.
— Dar ce vreţi să faceţi cu mizeria asta?
Văzându-mă tulburată, a afişat un zâmbet linguşitor.
— Domnişoară, dacă doriţi, puteţi să-l luaţi. E cadoul nostru
de Anul Nou.
— Sunteţi foarte amabil.
— Bărbatul care ne-a vândut bijuteriile l-a uitat în magazin şi
nu s-a mai întors după el. Şi atunci m-am gândit să-l pun în baie.
Vedeţi, a arătat spre cutia de rezonanţă a qin-ului — e ideal
pentru depozitat săpun şi alte fleacuri.
M-a privit curios.
— Dar de ce îl vreţi?
— A, îmi place să colecţionez lemn vechi.
După ce m-am întors în camera mea, am curăţat cu grijă
instrumentul, am găsit corzile în cutia de rezonanţă, acolo unde le
ascunsesem înainte de a fugi din pavilion, şi le-am întins. Qin-ul
absorbise atât de multă umezeală, încât sunetul său era lipsit de
claritate. Cu toate acestea, eram nerăbdătoare să cânt „Amintirea
unui prieten vechi”, „Tânguire în spatele porţii lungi”, „Trei
variaţiuni ale florii de prun”…
Întâmplarea din magazinul de antichităţi m-a făcut să-mi
amân planul cu trei zile, în timpul cărora nu am făcut altceva
decât să cânt la qin, purtând inelul cu diamant şi brăţara de jad
de la Perla. Abia în a patra zi am fost din nou în stare să-mi
îndrept atenţia asupra ceea ce mă adusese înapoi la Shanghai, în
după-amiaza aceea, m-am îmbăiat îndelung, m-am machiat cu
multă grijă, am îmbrăcat o rochie de mătase şi am urcat în
restaurantul de pe acoperiş, pentru a servi ceaiul. Tânărul chelner
a fost atât de încântat să mă vadă, încât şi-a dus la buze mâna
mea înmănuşată!
Pe când îmi îndeplineam ritualul de a bea ceai, a arunca
priviri cochete în jur şi a pune la cale crima, am zărit o figură
cunoscută grăbindu-se spre ieşire! Era slujnica Mamei, Mica
Roşcată! L-am rugat pe chelnerul meu să o poftească la masa
mea.
Când m-a văzut, Mica Roşcată a rămas cu gura căscată, de
parcă tocmai dăduse peste o stafie ziua în amiaza mare.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă! Pe unde aţi umblat?
Ce faceţi aici?!
Chelnerul meu i-a tras un scaun şi a ajutat-o să se aşeze.
Deoarece Mica Roşcată nu cunoscuse niciodată un astfel de
tratament regal, s-a trântit stânjenită pe scaun şi a dărâmat
micul bol de cristal cu zahăr.
Tocmai voia să se aplece pentru a ridica bolul, când i-am
aşezat o mână înmănuşată pe umăr.
— Mică Roşcată, lasă-l, te rog, pe chelner să se ocupe de
asta.
Pentru că se tot foia, i-am aruncat o privire pătrunzătoare.
— Încetează, Mică Roşcată.
După ce chelnerul a terminat de curăţat podeaua şi masa,
am comandat încă un rând de ceai şi prăjituri.
Mica Roşcată încă mai gâfâia de emoţie sau spaimă.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, nu pot rămâne mult. Am
venit să aduc o scrisoare pentru unul dintre oaspeţii pavilionului.
— Nu face nimic. Dacă întârzii, spune-i mamei că te-ai
întâlnit cu mine.
A făcut ochii mari ca două ouă de prepeliţă.
— O, nu, o să aveţi mari necazuri! V-au căutat în tot locul!
Mama spune mereu că, dacă vă găseşte, o să vă…
S-a oprit la jumătatea propoziţiei şi m-a scrutat lung.
— O să mă… ce?
În loc să-mi răspundă la întrebare, a spus:
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, arătaţi atât de frumoasă şi
bogată.
 — Îţi mulţumesc. Acum spune-mi, ce o să facă mama?
— O să vă jupoaie de vie cu biciul!
Chelnerul a revenit chiar în clipa aceea cu o tavă de argint. A
aranjat gustările şi ceaiul pe masă, iar după ce s-a îndepărtat, i-
am spus Micii Roşcate:
— Linişteşte-te. Mănâncă şi bea-ţi ceaiul.
Asta a şi făcut. Plescăind şi molfăind zgomotos. Toţi străinii
din restaurant şi-au aţintit privirile asupra noastră.
După ce a ras ca o pală de vânt ultima îmbucătură şi a dat
pe gât ultima picătură de ceai, i-am spus:
— Mică Roşcată, acum te rog să fii foarte atentă la ce am să-
ţi spun.
A dat din cap, iar mica stafidă care-i rămăsese lipită de buze
s-a mişcat şi ea în acelaşi ritm. Am întins mâna şi i-am dezlipit-o.
— Vreau să le duci un mesaj din partea mea. Când te întorci
la pavilion, spune-i mamei că m-ai văzut şi că vreau să vină
mâine după-masă la ora trei aici, la restaurant…
— Dar domnişoară Orhidee Preţioasă, o să vă vâre în camera
întunecată!
Cu o privire severă am redus-o la tăcere.
— Nu, nu o vor face.
— Ba da! Domnişoară Orhidee Preţioasă, plecaţi, vă rog, cât
de repede puteţi din Shanghai! Aţi fost întotdeauna drăguţă cu
mine, nu mă puneţi să-i spun mamei că v-am întâlnit.
— Mică Roşcată, te rog să ai încredere în mine; ştiu ce fac şi
nu voi avea necazuri.
— Sunteţi sigură?
— Mică Roşcată, ai uitat că sunt o ming ji cu numeroşi clienţi
importanţi?
Era prea tulburată pentru a-mi răspunde.
Am continuat:
— Când te întorci la pavilion, spune-le mamei şi lui De că
vreau să le arăt nişte documente foarte importante. Şi pentru asta
trebuie să vină încoace, căci nu vreau să râse să le pierd. Altfel va
trebui să-şi asume ei răspunderea pentru pierderea lor.
A dat din cap. Am schimbat subiectul şi am întrebat-o despre
Luna de Primăvară şi mătuşica Ah Ping.
— Ah Ping e la fel, doar că, după ce aţi dispărut, a amuţit de
tot. Adică nu mai scoate niciun sunet. Dar găteşte mai bine ca
niciodată.
 S-a oprit, a luat o firimitură de pâine de pe masă şi şi-a
vârât-o în gură.
— Însă Luna de Primăvară… nu e bine.
Am tresărit.
— Ce s-a întâmplat?
— Şi-a distrus faţa cu un beţigaş încins.
— O, Cerule, dar de ce?
— V-a invidiat mereu pentru gropiţele dumneavoastră, nu
ştiaţi? Iar după ce Jad Stacojiu şi dumneavoastră aţi părăsit
pavilionul, s-a gândit că e rândul ei să devină o ming ji. Îşi dorea
foarte mult să fie ca dumneavoastră şi de-aia şi-a distrus faţa.
— A rămas în Pavilionul Florii de Piersic?
— Nu, mama şi De au vândut-o unei alte case de toleranţă.
— Ştii cumva căreia dintre ele?
A scuturat din cap.
— Ştiu doar că e în Qinghe.
Qinghe era, dintre toate cartierele de plăceri, cel mai jalnic.
— Am auzit că s-a ales şi cu molima sălciilor.
Am oftat. Ce soartă tristă avusese prietena mea inocentă, să
sfârşească aşa, cu chipul desfigurat şi o boală venerică! Atunci
mi-am amintit şi de papagaliţa mea.
— Ce s-a întâmplat cu Floare de Prim; a adoptat-o cineva?
— Mama i-a dăruit-o lui Jad Stacojiu, când a venit o dată în
vizită la pavilion.
M-a oripilat gândul că iubita mea papagaliţă ajunsese la cea
mai aprigă duşmancă a Perlei. Oare Jad Stacojiu se ocupa de ea
cu tot atâta dragoste ca mine? Sau o lăsa să-şi ducă zilele
nebăgată în seamă, în timp ce ea se desfăta cu aplauzele
admiratorilor ei?
Glasul Micii Roşcate m-a smuls din acest coşmar.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, vă mulţumesc că aţi fost
atât de drăguţă cu mine, dar acum chiar trebuie să plec.
— Sigur că da, dar mai spune-mi un lucru, cum merg
afacerile în pavilion?
Şi-a încreţit fruntea.
— Nu prea bine.
— Cum aşa?
— Nu aţi aflat încă? Guvernul a încercat să desfiinţeze toate
casele de toleranţă din Concesiunea Internaţională! A continuat
pe nerăsuflate: Doar datorită protecţiei şefului de poliţie Che şi a
altor clienţi influenţi au reuşit să supravieţuiască Floarea de
Piersic, Templul Fericirii Supreme, Pavilionul Florii Adormite şi
alte câteva.
Am oftat. Niciodată nu-mi imaginasem că aceste pavilioane
elegante aveau să decadă vreodată sau chiar să dispară.
— Mică Roşcată, acum ar fi mai bine să pleci. Dar nu uita
mesajul meu pentru mama şi De.
A dat din cap şi s-a îndepărtat în grabă, cu coada ei groasă
săltând în aer ca o viperă înfricoşată.
Am continuat să sorb din ceai şi să meditez la straniile
întorsături ale karmei. Şi karma mea, precum cea a tuturor
oamenilor, era un amestec de bine şi rău. Îmi va permite oare
acum să-mi ating ultimul ţel, de a-l răzbuna pe Baba? Şi dacă da,
va fi rezultatul unei fapte bune dintr-o viaţă trecută – sau al unei
fapte rele? îmi va mai rămâne oare un rest de karmă bună, care
să mă ajute să scap, sau chiar să am parte de puţină fericire în
viitor? Dar viaţa mă învăţase cât de zadarnic este să încerci să
anticipezi ce va urma.
A doua zi după-amiaza am petrecut câteva ceasuri bune,
pregătindu-mă pentru întâlnirea cu foştii mei asupritori. Am optat
pentru o rochie occidentală. O robă chinezească, oricât de
elaborat brodată şi fără de cusur croită, i-ar fi amintit până la
urmă lui Fang Rong şi Wu Qiang că fusesem sau încă mai eram o
prostituată, în vreme ce o rochie occidentală, exotică şi
aristocratică, i-ar fi derutat. Ar fi încercat înnebuniţi să ghicească
statutul meu prezent – acumulasem o avere fabuloasă, eram
iubita întreţinută a unui războinic-despot deosebit de puternic
sau devenisem, ca legendara ming ji Floare de Aur, soţie de
ambasador şi amanta unui comandant suprem? Cu cât erau mai
nedumeriţi de viaţa pe care o duceam, cu atât mai intimidaţi
aveau să se simtă.
Primul pas pe care-l aveam de făcut era să spulber încrederea
lor de sine şi să o consolidez pe a mea.
Mi-am studiat imaginea în oglindă. Rochia roz aprins avea
aplicaţii sofisticate de dantelă la gât şi manşete şi un croi îngust
în talie, care îmi accentua silueta zveltă. Sânii mei, ca două
virgine gemene, erau împinşi în sus pentru a arunca prin dantelă
priviri iscoditoare lumii interzise de afară. Trei şiraguri de perle se
odihneau pe pieptul meu. Sclipirile lor discrete păreau un ecou al
strălucirii celor două perle mari care îmi atârnau la urechi. Mi-am
dat părul cu pomadă şi l-am aranjat într-un coc înalt. Trandafirul
roz, proaspăt, pe care mi-l prinsesem deasupra urechii, îmi dădea
un aer elegant şi în acelaşi timp sălbatic. Am luat flaconul de
cristal dăruit de Ouyang şi m-am parfumat din abundenţă la
subsuori, între sâni şi după urechi. Purtam, bineînţeles, inelul cu
diamant şi brăţara de jad de la Perla, pentru ca spiritul ei să
stăruie ameninţător deasupra capetelor foştilor mei stăpâni.
Am aşteptat să se facă ora trei şi cincisprezece minute şi am
urcat în restaurant. Când am intrat în sală, i-am zărit imediat pe
Fang Rong şi Wu Qiang aşezaţi la o masă împreună cu două gărzi.
Legănându-mi şoldurile, m-am apropiat încet de micul grup
malefic. Aruncam priviri în dreapta şi-n stânga; dădeam abia
perceptibil din cap în direcţia unora dintre clienţii cunoscuţi ai
hotelului; îmi ţineam colţurile buzelor ridicate într-o jumătate de
zâmbet. Şoapte agitate veneau de la mese, privirile celorlalţi
oaspeţi zăboveau asupra mea, ca un bătrân care a pus gheara pe
o fecioară.
Ochii mamei aruncau fulgere tăcute. Imprimeul cu monezi de
pe jacheta indigo a lui Wu Qiang semăna cu ochii unor morţi care
se holbează din morminte. Înghesuită într-o robă purpurie, Fang
Rong arăta ca un morman de carne tocată, străbătută de
vinişoare de sânge. Deşi simţeam uşoare furnicături pe pielea
capului, am păstrat pe buze un zâmbet la fel de misterios ca
loviturile vieţii nenăscute dintr-un pântec umflat.
În clipa aceea a apărut în dreptul meu chipeşul chelner,
căruia cineva îi dăduse parcă semnalul să între pe scenă şi să
sporească astfel dramatismul momentului.
— Ouyang furen. Mi s-a adresat cu cel mai respectuos titlu,
„stimată doamnă”, rezervat în mod normal soţiei unui înalt
demnitar.
— Doriţi să luaţi loc la masa dumneavoastră?
Am zâmbit cu drăgălăşenie.
— Nu, astăzi am oaspeţi.
M-am îndreptat spre foştii mei stăpâni. Chelnerul a tras rapid
un scaun şi m-a ajutat să iau loc; am comandat ceai şi gustări
pentru patru persoane. Înainte de a se îndepărta, i-am spus
chelnerului:
— A, nu uita să treci nota în contul meu.
Banda celor patru arăta foarte nedumerită şi nu mai
continua să mă scruteze, ca nişte detectivi care încearcă să
rezolve un caz dificil.
Mama le-a poruncit gărzilor să se aşeze la o masă învecinată.
După aceea şi-a întors privirea ameninţătoare spre mine:
— Aşadar, Xiang Xiang…
— Doresc să mi te adresezi cu „doamna Ouyang”.
De a intervenit rânjind:
— Ai reuşit să convingi pe careva să se însoare cu tine? Pot
să întreb dacă eşti a şaptea sau a opta concubină?
Cei doi au izbucnit în hohote glaciale de râs.
Am trimis un zâmbet cu gropiţe în direcţia celor două chipuri
malefice.
— Nu e treaba voastră, dacă sunt soţie sau concubină.
Important este că am un soţ bun.
Cei doi au schimbat priviri, apoi Fang Rong a spus pe un ton
sarcastic:
— Foarte bine, doamnă Ouyang, şi atunci de ce ai vrut să ne
vezi? Pentru că bunul tău soţ nu e în stare să te satisfacă, vrei să-
ţi potoleşti focul prostituându-te din nou?
— Exact.
Au rămas cu gurile căscate. Mama m-a studiat bănuitoare
preţ de câteva clipe, apoi şi-a lăţit faţa într-un rânjet.
— Eşti binevenită. Oaspetele tău preferat, înaltul Stăpân
Fung, încă mai întreabă de tine.
Am tresărit în sinea mea, dar m-am silit să par la fel de
calmă ca o statuie.
— O, aşadar mai vizitează încă pavilionul?
— Da, au răspuns cei doi în cor. Apoi mama a adăugat: Dar,
după ce ai plecat, niciuna dintre surori nu i-a fost pe plac.
— Mi-e foarte dor de el. A fost foarte drăguţ cu mine. Am
făcut o pauză, în timpul căreia am admirat uriaşul diamant de pe
degetul meu, apoi am ridicat privirea şi am studiat feţele celor doi.
— Aşadar, mamă şi De, puteţi să ne aranjaţi o întâlnire? Am
rămas toţi trei cu privirile aţintite unul asupra celuilalt, aşteptând
în tăcere. Mama a răbufnit în cele din urmă.
— Xiang Xiang, ce vrei de la noi?
S-a uitat rapid spre gărzi şi a continuat cu glas scăzut:
— Nu face pe şmechera cu mine. Sau e vai de pielea ta!
— Dar, a adăugat De dezvelindu-şi frumoşii dinţi albi, dacă
vrei să te întorci la noi şi să-ţi achiţi datoriile prostituându-te din
nou, eşti bine-venită.
 Mi-am muşcat limba şi mi-am spus că nu era momentul să
mă pierd cu firea.
— Stai puţin, De, nu mi-a spus mama acum zece ani că nu v-
am fost vândută, ci dăruită? Atunci cum se face că mai am
datorii?
— Ha, ha. Aşa e.
Mama râdea, iar aluniţa dintre sprâncenele ei părea să-i ţină
isonul.
Îmi venea să i-o smulg de pe faţă.
Mama a continuat:
— Dar cum rămâne cu lecţiile pe care ţi le-am dat, cu
mâncărurile săţioase, cu camera ta elegantă şi robele făcute la
comandă? Dacă eşti de părere că au fost pe gratis, atunci eşti fie
prea naivă, fie pur şi simplu proastă. Am cheltuit mii pe tine! Şi
asta fără să punem la socoteală dobânda!
Privirile mele erau în continuare aţintite asupra celor două
feţe schimonosite din faţa mea şi încercam să-mi înăbuş senzaţia
de greaţă care-mi urca din stomac. Un gând mi-a străfulgerat
mintea: după ce-i zburam creierii lui Fung, nu era oare cazul să
înlătur şi cele două -gunoaie din faţa mea?
— Mamă şi De – m-am străduit să-mi păstrez calmul – acum
aş vrea să vă invit în apartamentul meu. Vreau să admiraţi o
minunată piesă de caligrafie, pe care am achiziţionat-o recent
pentru colecţia mea.
Am arătat spre gărzi.
— Dacă vreţi, pot să ne însoţească şi ei.
Ajunşi în camera mea, cei patru nu mai conteneau să se uite
la mobilierul elegant, în stil occidental, înainte de a lua în sfârşit
loc. Am sunat după chelner şi l-am rugat să ne aducă ceai şi
gustări.
De mi-a zâmbit plin de curiozitate.
— Hmmm, Xiang Xiang, văd că soţul tău nu e doar bun, pun
pariu că e de asemenea foarte bogat, nu-i aşa?
— Nu-mi pasă de banii, ci de relaţiile lui.
A urmat o tăcere lungă, plină de înţeles. În cele din urmă s-a
auzit soneria; era chelnerul care ne aducea ceaiul. I-am dat, ca de
obicei, un bacşiş substanţial; s-a înclinat şi mi-a mulţumit extrem
de respectuos, înainte de a ieşi. Mama şi De admirau scena cu
foarte multă curiozitate.
— Poftim, am spus şi am început să mâncăm.
 După ce stafiile înfometate au înfulecat şi ultima firimitură şi
au dat pe gât şi ultimul strop de ceai, am spus:
— Iar acum, să admirăm obiectul de artă pe care l-am
achiziţionat recent. Sunt convinsă că o să vă placă la fel de mult,
cum vă place să le înşelaţi pe surori.
Fang Rong şi Wu Qiang au schimbat priviri bănuitoare şi în
acelaşi timp nedumerite. I-am condus în dormitor, unde
atârnasem de perete sulul de hârtie cu caligrafia lui Ouyang.
De îndată ce au început să citească, expresiile celor doi au
trecut de la bănuială la surpriză şi în final teamă – aşa cum mă
aşteptasem. În clipa în care le-au căzut privirile pe semnătura şi
sigiliul lui Ouyang, s-au schimbat la faţă. S-au întors spre mine
cu chipurile palide şi pupilele zvâcnind ca nişte şoareci prinşi în
cursă.
— Mamă şi De, nu credeţi că mostra aceasta de caligrafie e
mai mult decât suficientă pentru a-mi achita datoriile?
A urmat o tăcere lungă, lugubră, după care au apărut rânjete
slugarnice pe feţele celor doi.
Mama a spus cu un glas devenit deodată slab şi tandru:
— O, Xiang – adică doamnă – nu, Ouyang furen, ce… cu ce vă
putem sta la dispoziţie?
De nu reuşea nici măcar să-şi înalţe privirea şi să se uite în
ochii mei; din vocea lui răzbătea teama.
— Da, Ouyang furen, cu ce vă pot fi de folos umilii
dumneavoastră servitori?
Nu le-am răspuns imediat, am scos întâi o batistă de mătase
şi am început să mă joc cu ea, cu gesturile elegante ale unei
dansatoare. Simţeam o plăcere de nedescris, urmărind subtilele
schimbări de culoare de pe faţa mamei şi a lui De. Abia în clipa
aceea am înţeles cu adevărat plăcerea şi dependenţa pe care le
poate da puterea!
Am continuat să mă joc o vreme cu batista, apoi am lăsat-o
din mână şi mi-am apropiat faţa de chipurile jalnice ale celor doi.
— Mamă şi De.
Am făcut o pauză, pentru a crea tensiune.
— Da, cu ce vă putem fi de folos? au scâncit amândoi în cor.
— Vreau să-mi aranjaţi o întâlnire cu înaltul Stăpân Fung la
Pavilion, în timpul Sărbătorii Lampioanelor.
De a spus pe nerăsuflate:
— Sigur că da, Ouyang furen. Nicio problemă.
 Mama părea puţin stânjenită.
— Dar dacă înaltul Stăpân Fung nu poate veni în ziua aceea?
I-am aruncat o privire pătrunzătoare.
— Adică n-o să aibă timp nici măcar pentru mine?
— O, iertaţi-mă, Ouyang furen, nu asta am vrut să spun…
— Nu mă interesează ce ai vrut să spui, tot ce vreau e să
curăţaţi bine camera de primire a oaspeţilor, să o împodobiţi cu o
sută de flori şi să o stropiţi cu cel mai scump parfum. În afară de
asta, să cumpăraţi o cuvertură, aşternuturi şi feţe de pernă roşii.
Şi să nu uitaţi să pregătiţi câteva dintre mâncărurile preferate ale
lui Fung, precum şi câteva sticle de şampanie şi de whisky.
— Aveţi cuvântul nostru, au scâncit cei doi.
— În afară de asta, vreau să stau în linişte de vorbă cu
vechiul meu oaspete preferat, să nu ne deranjeze nimeni. Nicio
soră, nicio slujnică, nicio niangyi, niciun servitor şi nicio gardă de
corp. Nimeni să nu se afle în preajma camerei. Aţi înţeles?
Cele două capete au sărit în sus şi-n jos, ca două boabe de
fasole. Mama a spus:
— Nicio problemă. E Sărbătoarea Lampioanelor şi vom ieşi
aproape toţi în oraş. Vă promit că o să aveţi întregul pavilion la
dispoziţie.
— Bine.
Am tăcut câteva clipe lungi. Mama şi-a smuls apoi un rânjet
plin de subînţeles.
— Dar Ouyang furen, credeam că sunteţi măritată…
— Fang Rong.
Nu i-am mai spus mamă, ci m-am adresat cu numele ei
întreg, pentru a-i aminti că raportul dintre noi se schimbase. Nu
mă eliberasem doar de sub autoritatea ei, ci îi devenisem chiar
superioară (de vreme ce aveam aroganţa de a-i rosti numele
întreg).
— E doar de dragul vremurilor trecute. Oricum – i-am
aruncat o privire pătrunzătoare – nu e treaba voastră afurisită.
Faceţi ce vă spun şi nu mai puneţi atâtea întrebări; n-o să vă
ajute în viaţă. Aţi înţeles?
— Da, Ouyang furen, a spus mama, cu glasul sfârşit al unui
câine fără oase.
— Şi încă ceva. Să nu spuneţi nimănui că m-aţi văzut sau
despre sulul de caligrafie.
Au lătrat ca doi câini rătăciţi, la vederea stăpânului.
 L-am sunat pe chelner şi l-am rugat să urce.
În timp ce tânărul în smoching negru şi cu mănuşi albe
escorta banda celor patru spre ieşire, am ţintit cu degetul mare şi
arătătorul spre spinările care se îndepărtau şi am tras patru
focuri imaginare, pentru a gusta cu anticipaţie din plăcerea de a
ucide.

33
Răzbunarea

În seara celei de-a cincisprezecea zile din prima lună a anului

lunar am luat un taxi şi V m-am îndreptat spre Pavilionul Florii
de Piersic. Când am zărit bine-cunoscuta clădire roz la o sută de
metri în faţă, i-am cerut şoferului să oprească, pentru a parcurge
pe jos scurta distanţă rămasă.
— Domnişoară, vreţi să mă întorc să vă duc acasă, la cina de
tuanyuan?
— Nu, mulţumesc.
Am zâmbit.
— Cred că mai bine încheiaţi dumneavoastră mai devreme
astă-seară şi mergeţi acasă, la reuniunea dumneavoastră de
familie.
Am privit în urma maşinii şi am pornit apoi spre pavilion.
Alesesem această zi deosebită, pentru că aveam să fiu
singură cu Fung, dar şi pentru că ziua reuniunii de familie îmi
părea ideală pentru a-l ucide pe cel care îmi destrămase familia.
„Să vă duc acasă, la cina de tuanyuan.” Cuvintele şoferului
îmi răsunau în minte, în timp ce mă apropiam agale de casa – sau
temniţa – în care fusesem azvârlită la treisprezece ani. Dar în loc
să mă întorc acum acasă, pentru cină, mergeam „acasă” pentru a
ucide! Mi-am strecurat mâna în buzunarul interior al jachetei şi
am pipăit cuţitul. Atingerea lamei tăioase m-a înspăimântat, dar
în acelaşi timp mi-a sporit hotărârea. Cuţitul era de rezervă, în
cazul în care planul meu iniţial avea să eşueze. Voiam să-l îmbăt
pe Fung – un lucru deloc dificil, să-i iau apoi pistolul pe care-l
purta mereu la el şi să-l îndrept spre el.
Câţiva oameni treceau cu paşi repezi pe stradă prin faţa
pavilionului, probabil în drum spre casă, unde mâncau găluştele
rotunde şi dulci care simbolizau tuanyuan – reuniunea. Familiile
ieşeau apoi în parcuri sau temple, să admire lampioanele şi să
citească ghicitorile.
Tăcerea serii era întreruptă de pocnetele petardelor şi de
bătăile tobelor, care salutau noul an şi alungau spiritele rele. Mi-
am frecat obrajii şi mi-am strâns şalul în jurul pieptului. Brusc
mi-am amintit de Teng Xiong şi m-am întrebat pe unde era.
Speram să nu o fi prins, pentru că, dacă puseseră mâna pe ea, cu
siguranţă o torturaseră sau chiar uciseseră.
— Teng Xiong! am rostit cu voce tare.
Auzindu-i numele răsunând în răcoarea serii, m-am simţit
mai sigură pe mine. Speram să fi rămas în viaţă, chiar dacă era
nevoită să fugă până la capătul pământului, pentru a-şi salva
pielea. Am mers mai departe, îngânând o arie dintr-o operă
Peking, pentru a mă calma. Luna răsărise jos la orizont, părând
înfricoşător de mare, ca o minge de fier cu ţepi.
I-am şoptit chipului enigmatic ca o mască:
— Se va face dreptate!
Cei doi lei de piatră de la poartă păreau să-mi zâmbească,
urându-mi parcă bun venit acasă. Oare ştiau că mă întorceam
doar pentru a-l înlătura pe marele lor protector al Dharmei
sexuale?
Mai aveam câţiva paşi până la pavilionul turcoaz, când a
răsărit în faţa porţii Fang Rong. Îmbrăcată într-o jachetă şi o
pereche de pantaloni purpurii, arăta ca o vânătă prea coaptă.
Mica Roşcată o urma îndeaproape, ţinând în mână un lampion în
forma zeiţei lunii.
Mama a afişat un zâmbet uriaş. Când mi-a vorbit, glasul ei
părea uns cu miere.
— Ouyang furen, bun venit din nou la Pavilionul Florii de
Piersic!
Ferm hotărâtă să nu-mi irosesc suflarea preţioasă cu prostii,
am trecut direct la subiect:
— A ajuns înaltul Stăpân Fung?
— Încă nu, dar a spus că va veni după cina de reuniune cu
familia lui. În aproximativ o oră.
— Foarte bine. Camera e curată, decorată şi parfumată, cum
v-am poruncit?
— Sigur că da.
— Bine, atunci puteţi pleca şi vă puteţi bucura de
sărbătoarea lampioanelor.
— Dar Mica Roşcată, să rămână să vă servească?
 — Nu.
— Dar gărzile noastre – a arătat spre cei doi nătărăi care
stăteau la câţiva paşi de noi – să…
— Astă-seară, înaltul Stăpân Fung cu mine nu vrem să fim
deranjaţi de nimeni.
— Sigur că da, Ouyang furen.
— Dar Ah Ping poate să rămână, poate am s-o rog să ne mai
gătească ceva.
— Bineînţeles.
Mama a zâmbit cu viclenie.
— E nebună, oricum.
— Bine, acum puteţi pleca. Mă descurc şi singură pe aici.
— Da, Ouyang furen.
Mi-a aruncat o privire lascivă şi plină de înţeles.
— Să aveţi o seară minunată.
— De asta poţi să fii sigură.
Am aşteptat până când s-a apropiat o maşină şi le-a luat pe
mama, Mica Roşcată şi cele două gărzi, apoi m-am răsucit pe
călcâie şi am intrat în Pavilion.
Inima a început să-mi bată mai repede; totul îmi părea atât
de cunoscut şi în acelaşi timp străin. M-au năpădit amintirile
— Când fusesem o fetiţă de treisprezece ani şi trecusem
pragul minunatei vile, crezând că e casa unui bărbat înstărit.
Cornişele răsucite ale pavilionului păreau de la distanţă nişte
mâini care îmi urau bun venit şi mă ademeneau să mă întorc pe
tărâmul plăcerilor şi decadenţei. Frumoasele fecioare pictate pe
zidurile grădinii păreau să clipească, iar privirile lor ştrengare mi-
au urmărit paşii pe poteca întortocheată, pavată, care trecea pe
lângă crângul de bambus. M-am oprit să admir iazul şi mi-am
coborât privirea spre petele aurii, portocalii şi albe care străluceau
în lumina lunii. Ah, cât mi-aş fi dorit să fiu şi eu un crap, atât de
detaşat şi lipsit de griji. Şi indiferent la crima ce urma să fie
comisă! Am aruncat o ultimă privire lungă spre curte, apoi m-am
întors spre clădirea principală.
Am intrat, am urcat treptele, am cotit de câteva ori şi am
trecut prin câteva coridoare. Ajunsă la etaj, în faţa camerei lui
Fang Rong şi Wu Qiang, m-am oprit. În toţi anii petrecuţi în
pavilion, apucasem uneori să arunc câte o privire furişă, dar nu
reuşisem niciodată să mă uit mai bine, cu atât mai puţin să intru,
în această încăpere interzisă. Acum aveam o ocazie mult prea
bună pentru a fi ratată. Am răsucit cu toată puterea mânerul
rotund, până când a început să mă doară palma. Nu se clintea.
Bila de cupru rămânea încăpăţânată în aceeaşi poziţie. Nedorind
să mă dau bătută, mi-am scos agrafa de păr, am vârât-o în gaura
cheii şi am răsucit-o. S-a auzit un clichet slab. Am împins uşa,
care s-a deschis într-adevăr, spre surprinderea mea.
Am găsit o lampă mică de birou şi am aprins-o, dând la iveală
secretele camerei – o masă roşu închis de zitan28, un cufăr cu
balamale de bronz în formă de lilieci, o oglindă aurită de mărimea
unui om, un imens pat luohan… Privirea mi-a căzut apoi pe un
dulap înalt, sculptat într-un mod rafinat, cu incrustaţii de sidef.
M-am năpustit spre el, am deschis uşile şi am văzut ceea ce
căutam – seiful. Am răsucit încuietoarea, dar în zadar. Mi-am luat
în sfârşit mâna de pe încuietoare, dar picioarele mele refuzau să
părăsească încăperea.
Am zărit un scrin. Am tras de sertare, dar fără niciun folos.
Mi-am scos din nou agrafa, dar oricât aş fi învârtit-o şi răsucit-o
în lacăte, sertarele refuzau pur şi simplu să se urnească.
Disperată, mi-am adunat întreaga forţă şi am tras de primul
sertar de sus. A cedat. Am încercat să trag şi de celelalte mânere
rotunde şi am constatat că, odată spartă încuietoarea principală,
se deblocaseră şi ele. Am început să scotocesc printre hârtii iar
camera s-a umplut de sunete asemănătoare apei care împroaşcă.
Scrisori, notiţe, documente, facturi, contracte se holbau la mine,
implorându-mă parcă să le citesc. Într-unui dintre sertare am
zărit, deasupra unui vraf de hârtii, fotografia unei fete foarte
tinere şi drăguţe, cu o expresie încântătoare.
— Oare cine-o fi? m-am întrebat. Am scos fotografia şi am
studiat-o mai atent. Când mi-a căzut privirea pe aluniţa care mă
privea ca un al treilea ochi dintre sprâncene, mi-am dat seama că
fata nu era nimeni altcineva decât mama în adolescenţă! Nu era
de mirare că o numiseră Fang Rong – Chip Frumos. Nu-mi venea
să cred că anii trecuseră cu atâta cruzime peste chipul ei – sau
era această schimbare doar o expresie a sufletului ei depravat?
Deşi poveştile ne învaţă că răţuştele urâte se pot transforma în
lebede minunate, viaţa are de obicei un efect opus. Fusese şi Fang
Rong cândva o făptură inocentă, înainte ca viaţa pe tărâmul
vântului şi prafului să-i otrăvească sufletul? Sau se născuse cu
28
Pterocarpus indicus, numit şi santal indian, una dintre cele mai rare şi scumpe esenţe
din lume.
un suflet ticălos? îşi abandonase natura budistă (pe care mama
susţinea că o avem noi toţi) în vreun colţ prăfuit al unei vieţi
trecute?
Am oftat din adâncul inimii şi am pus fotografia la loc.
Mâinile mele au continuat să răscolească hârtiile, până când
mi-au sărit în ochi trei caractere – Hu Xiang Xiang.
Inima a început să-mi sară în piept ca uleiul încins în contact
cu apa.
Am luat scrisoarea şi am recunoscut scrisul mamei, în total
erau zece scrisori din Peking, îngălbenite şi pătate. Toate de la
mama.
Am deschis-o pe una dintre ele şi am citit:
Iubita mea fiică Xiang Xiang, îţi scriu deja a şaptea scrisoare
din ultimele şase săptămâni. De ce nu-mi răspunzi? Mi-aş dori
foarte mult să vin la Shanghai să te văd, dar nu pot, pentru că nu
am destui bani pentru o călătorie atât de lungă. În afară de
aceasta, templul se extinde tot mai repede şi e nevoie de mine în
fiecare zi, aproape în fiecare clipă.
Dar mătuşica Fang mi-a scris de câteva ori despre situaţia ta.
Spune că te-ai făcut mare şi frumoasă, iar stăpânul şi ceilalţi din
casă te plac foarte mult. Într-una dintre scrisori spune că doi tineri -
fiul stăpânului şi prietenul lui – sunt îndrăgostiţi nebuneşte de tine.
Speră ca într-o bună zi să te logodeşti cu unul dintre ei. Deşi nu-mi
pun prea mari speranţe în astfel de lucruri, m-am bucurat totuşi să
aflu vestea.
Nu-ţi pot scrie mult. Mă dor ochii şi în afară de aceasta, fiind
călugăriţă, nu se cuvine să fiu ataşată de cele lumeşti – nici măcar
de propria-mi familie. Mai mult de atât, pur şi simplu nu-mi pot
permite să-ţi scriu foarte des, deoarece timbrele sunt scumpe şi
greu de obţinut. Dar bineînţeles că nu mă lasă inima să nu-ţi scriu.
Sper doar ca maica stareţă să nu afle că i-am scris în tot acest timp
fiicei mele. Are un suflet bun, dar, din păcate, la optzeci şi nouă de
ani, e pe zi ce trece tot mai slăbită şi încăpăţânată.
Xiang Xiang, nu face nimic dacă nu ai timp să-mi scrii. Un
singur lucru îmi doresc, să ai o viaţă liniştită.
Mama ta 19 decembrie 1918

P.S. Sper că ai primit bluza şi pantalonii pe care ţi i-am

cusut. Şi papucii de pânză pe care am brodat orhidee.
Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Dar nu aveam timp să fiu
mâhnită. Fung trebuia să sosească din minut în minut şi
începusem deja să mă simt neliniştită. Am vârât toate scrisorile de
la mama în buzunarul jachetei şi m-am grăbit spre sala de
primire a oaspeţilor. Mi-am dat jos jacheta şi am început
pregătirile în faţa oglinzii – am clipit din genele mele lungi; mi-am
mişcat în dreapta şi-n stânga ochii; mi-am umezit buzele; mi-am
împins sânii în sus pentru a avea un decolteu mai adânc. Cu
chipul îmbujorat şi buzele întredeschise, arătam acum de parcă
aş fi tânjit după o iubire pasională sau după o partidă dezlănţuită
de regulat. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că inima îmi bătea
înnebunită – nu de pasiune, ci de frică.
M-am ridicat şi am făcut câţiva paşi. Ascultam ţăcănitul
tocurilor, care îmi anunţa intenţiile criminale şi se sincronizase cu
ritmul în care îmi bătea inima. Privirea mi-a căzut pe cei o sută de
trandafiri, pe care-i cerusem lui Fang Rong şi care aşteptau acum
tăcuţi în vazele lor să devină martorii unei vărsări nemiloase de
sânge. Am închis ochii şi am inhalat parfumul lor decadent. O
singură şi ultimă oară mă voi mai prostitua, până când voi înfige
un cuţit în inima lui Fung sau îi voi spulbera creierii cu pistolul.
Nu mai ştiam de când tot umblam prin cameră, când am
tresărit la auzul unor bătăi frenetice în uşă. Zece ani de zile
aşteptasem această clipă şi acum sosise în sfârşit! Am deschis
uşa şi l-am zărit pe înaltul Stăpân Fung – oaspetele meu preferat
şi cel mai înverşunat duşman – care mă scruta cu ochii arzând ca
nişte lampioane. În spatele lui se înălţau doi munţi uriaşi – gărzile
lui de corp.
Am afişat cel mai minunat zâmbet cu gropiţe şi i-am spus din
uşă:
— Aii-ya, înalte Stăpân Fung şi am arătat cu capul spre cele
două pachete ambulante de muşchi. Nu vreau să rămână în
preajma noastră. Aţi uitat că astă-seară vom sărbători regăsirea
noastră?
Şi-a întins mâna şi m-a ciupit de obraz.
— Dar am nevoie de ei, să stea de pază în caz că…
— Aii-ya, înalte Stăpân Fung, nu vă faceţi griji – am alunecat
câţiva paşi într-o parte şi mi-am unduit talia – azi au ieşit toţi în
oraş să vadă lampioanele! în afară de asta, ştiţi bine, nu v-am mai
văzut de un secol…
— Bine, bine, frumuşica mea. M-ai convins.
Tocmai când voia să le facă semn gărzilor să se îndepărteze,
mi-am aşezat mâna pe braţul lui.
— Noaptea aceasta e deosebită, înalte Stăpân Fung; daţi-le,
vă rog, nişte bani, să-şi cumpere vin, să sărbătorească şi ei.
— Ah, Xiang Xiang – Fung m-a privit curios – nu te-am văzut
de câţiva ani şi te-ai transformat într-o femeie atât de sofisticată!
După ce au plecat gărzile, l-am poftit pe Fung înăuntru. Am
împins uşa cu piciorul şi m-am aruncat în braţele duşmanului
meu, de parcă ar fi fost iubitul meu cel mai scump. Fung m-a
sărutat pătimaş pe gură, iar mâna şi-a vârât-o pe sub rochia mea,
să-mi strângă sânii. După ce ne-am desprins în sfârşit unul din
braţele celuilalt, l-am ajutat să se aşeze pe canapea, i-am dat jos
pantofii şi l-am servit cu mâncare – exact ca în trecut.
În timp ce mâncam, beam şi stăteam de vorbă, mâna lui
osoasă nu mai contenea să se întindă, ca mâna unui mic cerşetor,
spre mine, să mă pipăie. Am continuat să-i umplu paharul cu vin
şi să-i arunc priviri răpitoare.
Fung m-a întrebat cum şi de ce fugisem din pavilion şi pe
unde umblasem în tot acest timp.
Am ales cel mai mare crevete şi i l-am aşezat pe farfurie.
— Înalte Stăpân Fung, vă rog să nu plecaţi urechea la
zvonurile răspândite de mama şi De. Nu am fugit, am plecat pur
şi simplu. Nu am fost vândută pavilionului şi, prin urmare, nu
aveam datorii faţă de ei.
Fung a ridicat o sprânceană.
— Ei? Chiar aşa? Xiang Xiang, nu mi-ai spus niciodată nimic
despre trecutul tău. Ce-ar fi să-mi povesteşti acum câte ceva?
M-a trecut un fior. Pentru a mă calma, am ridicat cupa şi am
sorbit lung din vin.
— Aii-ya, înalte Stăpân Fung, în noaptea asta sărbătorim
reuniunea noastră, să ne bucurăm deocamdată unul de celălalt.
Am să vă povestesc mai târziu.
— Bine, bine.
S-a oprit, a luat o bucată de ficat de raţă de culoarea
noroiului mânjit cu sânge şi şi-a vârât-o în gură. A mestecat şi
plescăit o vreme, apoi s-a întors şi m-a privit în ochi.
— Xiang Xiang, de ce te-ai întors?
Inima mi-a stat în loc. Mi-am scos batista din mânecă şi am
fluturat-o spre chipul înroşit al lui Fung.
— Înalte Stăpân Fung, ce întrebare! M-am întors pentru că
gândurile îmi zburau mereu spre dumneavoastră!
 Brusc m-am întrebat: n-aş putea oare să-l strâng de gât cu
batista, chiar în clipa aceasta, pe acest morman mişcător de
riduri?
Cu privirea împăienjenită de alcool, a spus:
— E adevărat, vulpiţa mea?
Am dat din cap, căutându-i privirea.
— Cum de nu te-a pedepsit mama?
Am chicotit.
— Credeţi că sunt atât de proşti, încât să o pedepsească pe
sora dumneavoastră preferată? Eu sunt o târfă neînsemnată; de
dumneavoastră le este însă teamă, înalte Stăpân Fung.
Fung a părut în primul moment satisfăcut, dar apoi a căzut
pe gânduri. A mai luat câteva înghiţituri de vin, iar când m-a
privit din nou, avea o expresie serioasă.
Inima mi-a stat în loc. Bănuia oare că ceva nu era în regulă?
Dar mi-a spus:
— Xiang Xiang, nu vrei să te căsătoreşti cu mine?
Am fost atât de surprinsă de vorbele sale, încât nu am ştiut
ce să răspund.
— Xiang Xiang, de ce eziţi? Am să-ţi ofer o viaţă minunată. Te
iubesc.
Imaginea lui Teng Xiong mi-a venit atunci în minte. Oare o
prinsese şi o ucisese? Mi-am imaginat trupul ei – ros de câini
sălbatici; atârnând fără vlagă de un copac; plutind într-un râu cu
apa înroşită de sângele care ţâşnise din pieptul ei zdrobit.
Pentru a mă linişti, am luat o gură de vin şi o bucată de
yuba29, pe care am mestecat-o gânditoare. Am umplut cupa lui
Fung şi i-am aruncat o privire lascivă, care să-i înmoaie sufletul şi
să-i întărească tulpina de jad.
— Înalte Stăpân Fung, cum pot fi sigură că mă iubiţi cu
adevărat?
— Xiang Xiang – a scos din buzunar o casetă de catifea
— Deschide-o; vezi ce ţi-am adus ca să-ţi dovedesc dragostea
mea.
Am deschis cutia şi am văzut un dragon. Deşi de dimensiune
mică, era lucrat cu meşteşugie şi deborda de qi. Aproape că
puteam vedea energia emanată de corpul său curbat, bătut cu
sute de diamante. Ochii lui erau două rubine mari şi îşi întindea
29
„Smântână” de soia, obţinută prin fierberea laptelui de soia, se usucă şi apoi se
rehidratează prin cufundarea în apă, pentru a fi folosită ca înlocuitor al cărnii.
cu eleganţă ghearele şi coada din aur. Am scos broşa din cutie şi
am răsucit-o în toate părţile, pentru ca diamantele să se reflecte
în peretele acoperit cu oglindă. Un dragon! Fung ţinuse minte că
eram născută în anul dragonului şi îmi adusese unul în dar de
sărbătoarea reuniunii noastre.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Fung nu avea cum să
bănuiască de ce eram atât de mişcată de cadoul lui. Îmi amintea
vorbele lui Baba, care îmi explicase că fiecare copil născut în anul
dragonului era considerat deosebit de norocos. De aceea îmi
prezisese mereu că voi deveni prima femeie eminentă zhuang
yuan, care va aduce prestigiu şi glorie familiei şi strămoşilor
noştri. „Feilong zaitian – dragon înălţându-se spre cer” fusese
expresia lui preferată, când vorbea despre viitorul strălucit care o
aştepta pe fiica lui.
Plin de tandreţe, Fung mi-a şters lacrimile cu batista lui.
— Nu plânge, Xiang Xiang, suferinţa ta va lua curând sfârşit.
Dacă te căsătoreşti cu mine, nu vei avea doar cele mai scumpe
haine, mâncăruri şi bijuterii din lume – a făcut o pauză, apoi a
continuat pe un ton înflăcărat – ci te voi răsfăţa ca pe propria-mi
fiică.
Fiica lui! Mi-am muşcat buza până când am simţit gustul
sângelui. M-am uitat la Fung – o stafie dintr-o viaţă trecută,
venită să mă bântuie. Am rămas privindu-ne în ochi vreme de o
incarnare, până când m-a tras brusc în braţele lui.
— O, Xiang Xiang, Xiang Xiang, a continuat să îngâne, de
parcă i-ar fi cântat un cântec de leagăn fiicei lui moarte.
Apoi mi-a şters cu degetele, foarte tandru, sângele de pe
buze. În cele din urmă a început să mă sărute pasional. Iar eu l-
am lăsat. Într-o stare de delir, m-a dus spre pat, s-a dezbrăcat şi
m-a dezbrăcat şi pe mine, m-a întins pe pat şi şi-a vârât tulpina
murdară pe poarta mea preţioasă…
Când m-am trezit, Fung dormea buştean sau era beat criţă,
lângă mine în pat. Nici trupul lui, nici al meu nu era acoperit de
niciun fir de aţă. Mi-am trecut privirea peste gura lui căscată,
pielea scofâlcită şi penisul de tofu şi am simţit un val de greaţă.
Hainele lui trântite pe podea într-un morman boţit arătau ca faţa
stăpânului lor. M-am dat cu multă grijă jos din pat. M-am
apropiat în vârful picioarelor de haina mea, unde ascunsesem
cuţitul, când am zărit ceva ivindu-se de sub mormanul de haine
şifonate.
 Am ridicat hainele cu degetele picioarelor şi am văzut obiectul
la care visasem – pistolul lui Fung.
Inima a început să-mi bată mai repede, ca un ceas care a
luat-o razna.
Mi-am imaginat pocnetul puternic care va cutremura aerul
serii şi va pune capăt agoniei mele. Cu ochiul minţii vedeam
sângele lui Fung – ca nişte şerpi roşii care se întorc în găurile lor –
umplând cu repeziciune toate crăpăturile din cameră. Îi vedeam şi
ochii ieşiţi din orbite, holbându-se şocaţi şi neîncrezători la mine,
de parcă aş fi fost stafia fiicei lui, întoarsă din lumea yin pentru a
sufoca sufletul tatălui ei. Mi-am imaginat râsetul delirant,
victorios, care îi va înfiora pe toţi cei care acum citeau ghicitorile
de pe lampioane…
M-am aplecat şi am ridicat pistolul. Pentru prima oară
ţineam unul în mână. Acum aveam puterea de a ucide. Mâna a
început să-mi tremure.
Afară, frunzele foşneau Sha! Sha! „Ucide! Ucide!”
Arma îmi părea deodată atât de mică şi neînsemnată.
Putea ceva atât de mic şi jalnic să curme o viaţă?
O ţineam cu amândouă mâinile, ţintind spre capul lui Fung.
Un pocnet puternic a despicat cerul serii. Am scos un ţipăt
ascuţit. O clipă mai târziu mi-am dat seama că erau doar focurile
de artificii. Iar Fung mă privea acum speriat, dar încă în viaţă,
nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
— În numele Cerului, nu te juca cu pistolul! Xiang Xiang, nu
e o jucărie!
Deşi mâinile continuau să-mi tremure, ţineam „jucăria”
strâns, aţintită asupra lui Fung.
— Xiang Xiang, ce-i cu tine? Ţi-am spus să laşi pistolul. E
încărcat. M-ai putea împuşca din greşeală!
— Înalte Stăpân Fung, aşa ţi-ar trebui!
— Ce vrei să spui?
— Am să te ucid.
Spre surprinderea mea, în loc să pară înspăimântat, Fung a
început să râdă.
— Ha! Ha! Ha! Xiang Xiang, ce-i cu tine? Te-ai îmbătat sau ţi-
ai pierdut minţile? Hai să facem iar dragoste, eşti atât de
frumoasă goală şi semeni atât de mult cu fiica mea.
O senzaţie de greaţă mi-a cuprins stomacul. Degetele mi s-au
încleştat pe trăgaci.
 — Blestemaţi să fiţi, şi tu şi fiica ta!
Fung m-a privit câteva clipe în tăcere. Apoi s-a schimbat la
faţă; acum părea înspăimântat.
— Stai puţin, Xiang Xiang, ce naiba…
— Înalte Stăpân Fung, de zece ani de zile aştept clipa asta.
Când am să apăs trăgaciul, ruşinea mea va dispărea.
— Despre ce naiba vorbeşti?
Broboane de sudoare i-au apărut pe frunte.
— Îţi sună cunoscut numele Tunet Bubuitor?
Nu mi-a răspuns.
Am continuat:
— Era tatăl meu. Acum zece ani ai făcut să fie executat
pentru o crimă pe care tu ai comis-o. De aceea am ajuns în
bordelul ăsta, pentru că tu mi-ai distrus familia. Acum a sosit
vremea să plăteşti pentru ticăloşia ta. Karma ta a făcut să devii
oaspetele meu preferat, iar eu să am astăzi ocazia de a te ucide.
Fung părea încă prea şocat pentru a spune ceva. Îşi mişca
trupul ca un şarpe într-o cuşcă.
Am strâns şi mai tare pistolul în mâini.
— Am să te ucid. Chiar acum!
— Xiang Xiang, te rog, nu face asta! Am să-ţi dau tot ce-ţi
doreşti.
— Poţi să-mi dai înapoi părinţii?
A rămas fără cuvinte.
Am apăsat pe trăgaci. Iarăşi. Şi iarăşi. Şi iarăşi. Până când
mi-am dat seama că pur şi simplu nu eram în stare să fac pistolul
să pocnească!
Eram udă de transpiraţie pe spate şi la subsuori, iar fruntea
mi se acoperise de broboane de sudoare. Aveam senzaţia că-mi
arde gâtlejul şi mă trec fiori reci până în măduva oaselor. În jurul
meu, totul părea să fi îngheţat în timp şi în spaţiu.
Văzând că nu eram în stare să trag, chipul lui Fung s-a
destins. S-a ridicat din pat şi a venit spre mine.
— Stai pe loc sau chiar am să trag!
Spre surprinderea mea, a izbucnit din nou în hohote
delirante de râs.
— Ha! Ha! Ha! Xiang Xiang, dă-i drumul şi trage, dacă
îndrăzneşti! Haide! Trage!
Glasul lui a devenit aspru şi plin de răutate.
— Ticăloasă nerecunoscătoare! Vrei să mă omori, după tot ce
am făcut pentru tine?!
Fung s-a aruncat asupra mea şi mi-a smuls pistolul din
mână.
— Afurisită să fii cu împuţita de mă-ta! Eşti moartă, curvă!
Data viitoare când mai vrei să ucizi pe cineva, să vii pregătită. Ia
întâi nişte lecţii de tir! Blestemată să fii cu tot neamul tău!
M-a privit dezgustat.
— Cunoşti proverbul „Unii preferă să guste din vinul
pedepsei, decât din cel al respectului”?
Nu am răspuns. Mi-a aruncat în faţă:
— Aşa şi tu! M-am purtat frumos cu tine, ţi-am adus atâtea
cadouri scumpe şi te-am iubit ca pe propria fiică, iar tu încerci să
mă ucizi! Voi, curvele de doi bani, regulate-de-câini, preferaţi să
fiţi pedepsite decât respectate! De-aia sunteţi toate nişte târfe! A
strigat la fel de tare ca focurile de artificii: Curvă împuţită!
Din clipa aceea nu mi-a mai păsat dacă Fung avea să mă
expedieze în lumea yin. Poate atunci m-aş fi reîntâlnit cu Baba,
Perla şi poate chiar Guigui, căţeluşul din care mâncasem cu atâta
plăcere la treisprezece ani!
I-am aruncat şi eu în faţă:
— Voi, bărbaţii împuţiţi, m-aţi transformat într-o curvă!
Eu eram sortită să devin prima femeie zhuang yuan
Fung m-a privit câteva clipe neîncrezător, după care a
început să râdă.
— O, chiar aşa?! Atunci te-a cam păcălit soarta, nu-i aşa?
Deci asta spera tatăl tău că va deveni fiica lui! Zhuang yuan. Ha!
S-a gândit o clipă, apoi a continuat:
— Da, acum mi-l amintesc, era un schilod.
Am început să tremur de furie, dar nu puteam nega că Baba
se transformase într-adevăr într-un schilod – după ce-şi rupsese
piciorul în timpul fatalei reprezentaţii de operă Peking.
Fung a continuat gânditor:
— Mă întreb cum a reuşit un schilod să dea viaţă unei fete
atât de frumoase ca tine. O fi fost meritul maică-tii.
Mi-a aruncat o privire lascivă.
— Simt sigur că e o mare frumuseţe; unde e…
Oripilată, am răbufnit:
— Nu! E călugăriţă!
— Călugăriţă? Cu atât mai excitant!
M-am năpustit spre această bestie cu chip uman. Fung mi-a
pus pistolul la tâmplă.
— Gata cu prostiile, Xiang Xiang! Dacă nu mi-ai fi amintit de
fiica mea, aş fi tras de mult un glonţ în căpşorul tău frumos.
Acum ascultă-mă cu atenţie. Să faci bine să dispari din Shanghai
în trei zile. Dacă eu sau vreunul dintre oamenii mei dăm cu ochii
de tine după aceea, înseamnă că ceri o întrevedere cu Regele
Iadului.
Mi-a ridicat bărbia cu ţeava pistolului.
— Xiang Xiang, nu vreau să fiu obligat să-mi ucid a doua
oară „fiica”. S-a oprit şi s-a prefăcut că trage. „Bang! Aşa i-am
găurit fruntea celei de-a patra concubine ale mele, drept între
frumoasele ei sprâncene. Ha! Ha! Ha! Spre ghinionul ei nu
semăna deloc cu fata mea, altfel i-aş fi cruţat şi ei viaţa, ca ţie.
— Ai ucis-o pe Teng Xiong!
L-am scuipat în faţă. S-a dat un pas înapoi.
Brusc mi-am amintit noaptea în care trebuia să-mi „crape
pepenele” – îl lovisem din greşeală în faţă.
Mi-am adunat întreaga forţă şi i-am împins piciorul în
tulpina împuţită.
— Aaaaaa! a urlat, apucându-se între picioare.
Pistolul a căzut pe jos. L-am înhăţat şi l-am îndreptat spre
inima lui Fung.
Şi-a ridicat privirea şi a rânjit în ciuda durerii:
— Hai, dă-i drumul, trage! Nu fi laşă de data asta!
Am apăsat trăgaciul.
Pocnetul a fost atât de puternic, încât am crezut că surzisem.
Însă zbieretul neomenesc al lui Fung m-a trezit imediat la
realitate.
Fung nu s-a chircit pe jos, ca tata, când îl lovise glonţul. Ca o
stafie care se chinuie să se întoarcă din iad, a apărut în faţa mea,
cu sângele ţâşnind dintr-o parte a capului. Când a întins mâna,
implorându-mă să nu mai trag, am văzut că nu mai avea o
ureche!
Am închis ochii şi am apăsat trăgaciul, pentru un nou
„bang!” asurzitor.
Când i-am deschis, nu am văzut nici bestia cu chip uman
dându-şi ultima suflare chinuită pe acest pământ, niciun cadavru
zdrobit ca un animal măcelărit. Fung dispăruse pur şi simplu!
Doar o urmă de sânge străbătea în zigzag camera, ca mărturie a
prezenţei sale de rău augur în această încăpere. Îi ratasem inima
nemernică a doua oară – poate din cauză că nu avea inimă!
Agitată, de parcă mi-ar fi bătut o pisică în pantaloni, m-am
îmbrăcat în grabă, am ieşit rapid din camera de primire a
oaspeţilor şi am alergat la bucătărie! Ştiam că ar fi trebuit să-mi
iau imediat tălpăşiţa. Dar trebuia să o mai văd o dată pe Ah Ping
– de dragul Perlei.
Nicăieri nu era nici picior de om, iar pavilionul turcoaz părea
un mausoleu străvechi. Afară, tăcerea fantomatică era sfâşiată de
bubuiturile petardelor.
În mintea mea stăruia chipul însângerat, fără ureche, al lui
Fung. De ce, Cerule, nu i-ai îndreptat glonţul între ochi – cum
făcuse el cu Teng Xiong?
Atunci mi s-a părut că o văd pe Teng Xiong cu o gaură
adâncă în cel de-al treilea ochi. Era prea uimită, pentru a muri;
buzele ei se mişcau, spunând parc: „Preţioasă Orhidee, te rog,
iubeşte-mă în această viaţă. Măcar o clipă”.
Alergam tremurând şi murmurând, „O, Teng Xiong! Teng
Xiong!”. Am ajuns în cele din urmă în bucătărie. Am împins uşor
uşa, care s-a deschis cu un scârţâit, dând la iveală o încăpere
scăldată în lumina slabă a lunii.
Am făcut încet câţiva paşi şi am şoptit neliniştită:
— Mătuşică Ah Ping?!
N-am primit niciun răspuns, în afara foşnetului Shal Sha!
— „Ucide! Ucide!” – al frunzelor de afară. I-am mai rostit
numele de câteva ori, dar în zadar. Eram pe punctul de a renunţa,
când am zărit într-un colţ îndepărtat o siluetă ghemuită lângă un
ceaun uriaş.
Am alergat spre ea şi am strigat:
— Mătuşică Ah Ping!
Silueta a tresărit. A clipit de câteva ori, parcă pentru a alunga
un vis stăruitor. M-a privit câteva clipe cu ochi înfricoşaţi, apoi a
spus brusc:
— Tu eşti Xiang Xiang? Ce faci aici?
Am încremenit. Doar Ah Ping era mută şi nebună!
Ne-am privit în ochi, ca două pisici înspăimântate, vreme de o
incarnare. În cele din urmă am spus:
— Mătuşică Ah Ping, deci nu eşti…
— Nu, nu sunt nici mută, nici nebună.
— Cerule, mătuşică Ah Ping, atunci de ce…
A dat din mână, apoi mi-a adus un prosop curat şi un
lighean cu apă şi a început să-mi spele faţa. Pe urmă m-a
întrebat:
— Xiang Xiang, de ce ai venit aici?
Dintr-o suflare, i-am povestit tot ce se întâmplase.
— O, Cerule, Xiang Xiang, te rog să pleci imediat! înaltul
Stăpân Fung e mult prea puternic şi ticălos! Va fi nevoit să explice
tuturor cum şi-a pierdut urechea. Dacă pune mâna pe tine, va fi
necruţător!
S-a ridicat brusc de pe scaun şi m-a tras după ea.
— Vino, te duc undeva unde poţi rămâne o vreme în
siguranţă.
Ah Ping m-a condus în grădina bântuită. Am intrat în
templul părăsit şi am îngenuncheat amândouă în faţa altarului.
A spus:
— Ne vom ruga fiicelor mele din lumea yin să te apere.
După ce ne-am încheiat rugăciunile, m-am aruncat în braţele
ei şi i-am spus „Mamă!” din partea Perlei şi a Rubinului.
Mi-a mângâiat părul cu degetele ei deformate de artrită.
— Ştiu că tu şi Perla aţi fost surori de sânge unite prin
legământ.
— Cum ai aflat?
— Perla mi-a povestit.
— Dar credeam că…
— Deşi credea că îmi pierdusem minţile, Perla a rămas o fiică
iubitoare. Venea la mine şi îmi spunea ce i se întâmpla, deşi
credea că nu o înţeleg. Era un fel de ritual al dragostei filiale.
— Mătuşică Ah Ping, îmi pare nespus de rău pentru toate
prin câte ai trecut.
— Viaţa înseamnă suferinţă. Întotdeauna a fost aşa şi aşa va
rămâne.
I-am cercetat pielea tăbăcită, prea îndurerată pentru a spune
ceva.
A continuat:
— Xiang Xiang, vrei să ştii de ce mă prefac, aşa-i?
Am dat din cap.
— Toate lucrurile care se întâmplă sau nu se întâmplă au cu
siguranţă o cauză. Asta se numeşte karma. După cum ştii deja,
karma mea e rea. Foarte rea. Unii devin vegetarieni pentru a-şi
alunga karma rea, dar eu nu pot, pentru că sunt bucătăreasă şi
nu pot renunţa la carne. După ce am încercat, fără folos, să-mi
distrug vocea, m-am hotărât să adun răsplăţi renunţând să mai
vorbesc. Astfel, cuvintele nu pot întina puritatea iniţială a minţii
mele. Xiang Xiang, să nu mai vorbeşti înseamnă să nu mai „ucizi”.
Perla a fost ucisă de cuvinte!
Eram încă uimită că această femeie fragilă, care nu se
distingea prin nimic şi fusese cândva surdă şi nebună, vorbea
acum cu atâta bun-simţ şi atât de elocvent.
Mi-a vorbit din nou, de data aceasta pe un ton imperios:
— Xiang Xiang, acum pleacă repede.
— Mătuşică Ah Ping – i-am cercetat ochii – vino, te rog, cu
mine la Peking.
— Nu pot. Trebuie să rămân aici, să veghez asupra spiritelor
fiicelor mele. În afară de asta, sunt o femeie bătrână. Nu mă mai
prea interesează viitorul, doar trecutul.
În grădină, în lumina lunii, ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat
rămas-bun. Pentru totdeauna.
Când am ajuns în dreptul porţii, m-am întors şi m-am uitat
la ea. Faţa ei, o mască enigmatică, deopotrivă martora şi
întruparea suferinţei, strălucea acum clară şi pură în lumina
lunii.
— Mătuşică Ah Ping, vino, te rog, cu mine.
A scuturat din cap.
Ştiam că nu avea niciun sens să încerc să o conving.
— Atunci să ai grijă de tine.
Mi-a aruncat o privire plină de înţeles şi a făcut un semn, de
parcă ar fi spus „şi tu”. Apoi, din nou tăcută, s-a îndepărtat şi a
dispărut curând după colţ.

PARTEA A PATRA

34
Ceai de ginseng

Stilourile lui Jade Treasure şi Leo Stanley scrijelesc hârtia,

transformându-mi suferinţele şi coşmarurile în vise vandabile.
Jade lasă în sfârşit stiloul din mână şi închide reportofonul
exclamând:
— Uau! Bunicuţo, ce lucruri minunate!
— Minunate?
O privesc cu dojană.
 — Nenorocirile şi suferinţele mele?
Jade se strâmbă, ca un copil pe care-l muştruluieşti când
minte.
— Ştii ce vreau să spun!
— Sigur că da, suferinţele mele pot fi transpuse în poveşti
minunate, care pot fi la rândul lor vândute la un preţ minunat.
Jade îmi imită felul de a vorbi.
— Aii-ya! Bunicuţo!
Leo sare imediat în ajutorul logodnicei sale.
— Popo, Jade vrea să spună că eşti o fiinţă minunată.
— Bine, bine.
Îmi ridic colţurile buzelor – ca acum mai bine de şaptezeci de
ani – într-un zâmbet ca un lotus înflorit.
— V-am spus că viaţa mea e chiar mai siropoasă decât o
telenovelă.
Jade mă întreabă:
— Bunicuţo, cum de nu l-ai ucis pe înaltul Stăpân Fung?
Îi arunc o privire enervată.
— Pentru că nu am instincte criminale, de-aia! Vrei să ai un
criminal în familie?
— Credeam că am deja unul – pe tatăl tău.
— Ba nu. Ţi-am mai spus că a fost acuzat de o crimă pe care
nu o comisese.
— Iartă-mă, bunicuţo, sigur că da.
Jade face o pauză, se gândeşte câteva clipe concentrată, apoi
continuă:
— Dar ar fi trebuit să-l împuşti, pentru că ţelul tău în viaţă
fusese să-l ucizi pe criminalul Fung.
— Da, dar nu ne atingem toate ţelurile din viaţă, nu-i aşa?
Cei doi îşi aruncă priviri întrebătoare. Jade spune:
— Cred că erai prea speriată pentru a-i nimeri inima.
— Da, eram speriată, foarte speriată, dar cred că adevăratul
motiv a fost karma mea.
Jade mă priveşte mirată.
— Deci karma ta te-a împiedicat să-l ucizi pe Fung?
— Da. Poate că vorbele mamei despre compasiunea budistă
au făcut ca pistolul să se îndrepte spre urechea lui, nu spre
inimă.
Leo mă întreabă:
— Popo, ai regretat vreodată că nu l-ai ucis?
 — La început da, chiar foarte mult, dar acum nu mai regret.
Jade face o faţă neîncrezătoare.
— Dar de ce? Bunicuţo, părerea mea este că ar fi trebuit să-l
ucizi.
— Prinţesa mea, lasă-mă să te întreb ceva. Ai putea vreodată
să-ţi omori pisica?
— Nu, bineînţeles că nu!
— Atunci cum poţi spune că ar fi trebuit să curm viaţa unei
fiinţe umane?
— Dar e altceva, Fung era duşmanul tău!
— De unde ştii că pisica nu a fost duşmanul tău într-o viaţă
trecută?
— Bunicuţo!
Leo o bate uşor peste mână.
Oftez.
— Hai, poate că în adâncul sufletului meu nu m-am îndurat
să-l ucid. Deşi el era lipsit de suflet. Cine ştie? Mă opresc, apoi
continui: Oricum, l-am lăsat fără ureche. Pentru un bărbat ca
Fung e mult mai rău să-şi piardă urechea şi odată cu ea
reputaţia, decât să fie ucis.
Urmează o pauză lungă, în timpul căreia cei doi copii yin
yang ai mei se străduiesc să-mi îmbrace în cuvinte sentimentele
şi amintirile.
Jade se apleacă spre mine şi mă priveşte cu ochi mari.
— Bunicuţo, după ce ai fugit din Shanghai, te-ai întors la…
la…
Pentru că lui Jade îi este prea ruşine să ducă propoziţia până
la capăt, o ajut eu.
— La prostituţie?
Cele două capete, unul blond şi celălalt brunet, sar în sus şi-
n jos, ca nişte bile yin yang.
Îmi vine să râd. Cum se face că nişte tineri americani,
cumsecade şi şcoliţi, sunt atât de interesaţi de prostituţie? Cu
toate discuţiile despre sex şi libertatea sexuală, de ce sunt atât de
dornici să afle şi mai multe?
Leo îmi spune în mandarina pe care a învăţat să o vorbească
atât de elegant la Ge-Lin-Bi-Ya:
— Popo, povesteşte-ne, te rog, cum ai ajuns în America. Vrem
să aflăm toate amănuntele.
Le fac un semn cu mâna mea artritică.
 — Aveţi răbdare, copiii mei! Doar v-am promis că nu voi porni
pe calea celor nemuritori, spre Paradisul Vestic, nici nu mă voi
înălţa în zbor cu cocorii, înainte de a vă încredinţa
Întreaga poveste a vieţii mele! mai mult de atât, trebuie să-mi
adun toată puterea care mi-a mai rămas – o dau rapid pe engleză,
pentru următoarea tură.
Leo e nedumerit, dar asta îl face să arate şi mai bine.
— Următoarea tură? Popo, vrei să spui că vei scrie un al
doilea volum de memorii?
Nu apuc să-i răspund, pentru că Jade mi-o ia înainte,
privindu-l dojenitoare:
— Leo! Bunicuţa vrea să spună pentru turneul ce va urma,
de popularizare a cărţii. Să fii mai atent data viitoare!
Acum e rândul meu să-i arunc lui Jade o privire
pătrunzătoare, plină de dojană. Mă aplec spre ea şi îi şoptesc la
ureche:
— Jade, încetează! Nu-ţi bate joc şi nu-l certa pe bărbatul
iubit, care, la rândul lui, te iubeşte. Cu iubirea adevărată nu te
întâlneşti decât o singură dată într-o incarnare; pricepi?
Jade face mutre, încercând să pară drăguţă (şi chiar
reuşeşte). Apoi ţâşneşte în sus de pe canapea.
— Bunicuţo, mă duc să-ţi pregătesc încă un ceai de ginseng.
Leo, vrei să-ţi aduc şi ţie?
Se întoarce spre logodnicul ei şi îi aruncă o privire răpitoare.
Scutur din cap. Hai, aşa îşi pierd tinerii minţile, când inimile
lor ard în focul iluzoriu al pasiunii. Apoi mă abţin cu greu să nu
izbucnesc în râs, când o văd pe Jade imitând paşii frânţi ai
lotusului de aur. Privirea lui Leo îi urmăreşte picioarele goale şi
degetele cu unghii roşii, cum urmăreşte o pisică un mosor.
Jade revine într-o clipă cu două ceşti pline cu lichidul de
culoarea ambrei. Îi întinde una lui Leo, iar pe cealaltă mi-o ţine
mie la gură.
— Bunicuţo, bea, te rog. Am pus multă miere în ceai. Îţi va
face tenul neted şi îţi va da qi din belşug.
La cei nouăzeci şi opt de ani ai mei, la ce-mi mai trebuie un
ten neted şi qi din belşug? Pentru a seduce vreun boşorog de o
sută de ani cu-ambele-picioa-re-în-groapă? Bineînţeles că tenul
neted e, de fapt, pentru apariţiile mele televizate (pe care Jade le
preconizează), iar qi pentru turneul obositor pe care-l voi face cu
cartea!
 Mă decid să fiu ascultătoare ca un copil, pentru a nu răni
instinctele „materne” ale lui Jade şi bunele ei intenţii. Beau până
la fund ceaiul dulce-amar, de parcă mi-aş înghiţi karma la fel de
dulce-amară. Apoi continui:
— Mi-am jurat să nu mă mai întorc la „ştiţi-voi-ce” şi în
ciuda…
Ochii minunaţi, aproape feminini, ai lui Leo se măresc.
— Popo, în ciuda promisiunii tale, te-ai întors?
Îmi muşc buzele, pentru a nu izbucni în râs. Dar vai, mă înec
şi încep să tuşesc ca o nebună.
Jade mă bate pe spate şi îmi masează braţele; Leo stă în faţa
mea cu o expresie stupefiată. Mă silesc în cele din urmă să mă
calmez. Jade se duce val-vârtej la bucătărie, să-mi aducă ceai
proaspăt.
Revine în grabă şi îmi întinde ceaşca. Iau câteva înghiţituri şi
le spun celor două feţe nostime.
— Aşadar, unde rămăsesem, când aţi încercat să mă ucideţi
cu propriul meu râs?
Mă uit la ei cu o faţă inexpresivă.
— Aşa, tocmai voiam să vă spun că în ciuda tuturor
dificultăţilor, mi-am ţinut promisiunea şi nu m-am mai întors
niciodată la „ştiţi-voi-ce”.
Cei doi oftează. Nu-mi dau seama dacă de uşurare sau de
dezamăgire.

35
Din nou la Peking

După ce am părăsit Pavilionul Florii de Piersic, am oprit o

ricşă şi m-am întors în grabă la hotel. M-am dezbrăcat şi întins în
cadă, în speranţa că apa fierbinte va şterge şi ultima senzaţie de
murdărie, care îmi rămăsese de la ultima partidă de sex cu Fung
cel-încă-în-viaţă, precum şi sângele care încă mai împroşca în
mintea mea. Un lucru era acum sigur: terminasem cu prostituţia.
În noaptea aceea n-am închis un ochi. În mintea mea se
roteau imaginile crimei nereuşite. De ce nu-i nimerisem inima?
mă întrebam mereu, fără să primesc alt răspuns decât propriile
mele hohote de plâns. M-am ghemuit ca un animal rănit şi am
aşteptam ca zorile să risipească întunericul.
Nu puteam rămâne în Shanghai, prin urmare locul meu de
refugiu avea să fie Peking. Acolo o aveam cel puţin pe mama
— Maica stareţă Bunătate Minunată. Mă puteam aciui fie
într-o mică pensiune, fie – cu permisiunea ei – în Templul
Lotusului Pur. Iar acolo aveam să mă gândesc la următorul pas,
deşi nu aveam nici cea mai vagă idee care ar fi fost acesta.
A doua zi dimineaţa m-am ridicat din pat înainte de a se
lumina şi am luat un taxi spre Gara de Nord. Cerul avea culoarea
cernelii diluate; o pâclă rece şi umedă atârna tristă deasupra
oraşului. Era abia cinci şi jumătate, dar în faţa clădirii
impunătoare era deja îmbulzeală.
Vânzătorii ambulanţi îşi vegheau coşurile şi zbierau cât îi
ţinea gura.
— Gogoşi proaspete şi congee!
— Picioare de porc! Capete afumate de peşte!
Copiii se agăţaseră de rochiile mamelor; bărbaţii cărau
bagajele cu chipuri hotărâte. O femeie tânără îşi pieptăna fiica.
Lângă ele stăteau două geamantane mari, maro – ca doi câini de
pază. Un cuplu tânăr a sărit dintr-o ricşă. Bărbatul a aruncat
câţiva bănuţi de cupru în mâna bătătorită a hamalului, apoi a
împins-o pe femeie spre intrare. Hamalul a gemut de câteva ori, s-
a aşezat pe bordură şi şi-a scos pipa lungă, în aşteptarea
următorului client. Pe sub un crac al pantalonilor lui vătuiţi şi
murdari am zărit o cicatrice mare, de culoarea râtului unui porc
mort. Picioarele lui erau două bărci mari, ancorate în marea de
asfalt prăfuit.
Cine erau toţi aceşti oameni şi încotro se îndreptau? M-am
întrebat câţi dintre ei aveau un ţel în viaţă. Dar un ţel se poate
transforma într-un coşmar. Ca cel în care mă aflam eu acum,
tremurând în faţa gării, încercând să fug de trista mea karmă. Am
intrat repede în clădirea gării şi mi-am cumpărat un bilet de clasa
a treia, în speranţa că aveam să dispar în mulţime, ca un strop de
apă în mare. Dorind să semăn cât de puţin posibil cu o ming ji, nu
mă machiasem şi îmbrăcasem o jachetă ponosită peste rândul de
haine aspre, pe care mi le cumpărase Qing Zhen din banii cerşiţi
pe stradă.
M-am îndreptat spre peron, am urcat în tren şi am înaintat
înghesuindu-mă printre ceilalţi pasageri, până când am găsit un
loc liber, din fericire lângă geam. Vagonul de clasa a treia puţea –
a transpiraţie; a purcei, pui de găină şi raţe care se zbăteau în
cuşti prea mici; a urină de copil. I-am văzut pe unii dintre
pasageri scobindu-se în nas şi scuipând pe jos şi am fost atât de
dezgustată, încât cu greu mi-am înăbuşit senzaţia de vomă.
Trenul s-a pus în cele din urmă în mişcare, dar aerul rece
care intra pe geamuri nu reuşea să alunge decât în mică măsură
mirosurile neplăcute. Apoi şi-a făcut cu blândeţe apariţia soarele,
care a încălzit şi luminat aerul. Am moţăit o vreme şi când m-am
trezit, trenul oprise într-o gară mică. Pe geam am văzut valuri de
oameni, ale căror mişcări păreau să fie dirijate de forţe irezistibile.
În clipa în care trenul s-a urnit din nou, am zărit din coada
ochiului un bărbat de vârstă mijlocie, cu înfăţişare plăcută, sărind
în tren. Ochii lui mari şi pomeţii pronunţaţi îmi păreau cunoscuţi,
dar nu ştiam de unde să-l iau.
Câteva clipe mai târziu, bărbatul a apărut în vagonul meu. În
timpul scurtei opriri coborâseră mulţi oameni şi acum erau câteva
locuri libere. S-a uitat în jur şi apoi, spre surprinderea mea, a
venit să se aşeze pe locul din faţa mea. Poate mă cunoştea de la
vreo întâlnire din trecut. Sau poate era vreun fost client, căruia-i
uitasem chipul. Un gând neplăcut s-a ivit atunci în mintea mea –
dacă era unul dintre oamenii lui Fung, trimis să mă pedepsească?
Inima a început să-mi bată mai repede. Bărbatul m-a privit cu
curiozitate câteva clipe, a scos apoi un caiet şi a început să scrie.
Bătăile inimii mele s-au înteţit. Oare scria un raport despre
mine? Am încercat să mă liniştesc, spunându-mi că un bărbat cu
o faţă atât de inteligentă nu putea fi genul de persoană care ar
lucra pentru Fung. Am continuat să-i arunc priviri furişe,
gândindu-mă că poate era scriitor.
Când privirile ni s-au întâlnit în cele din urmă, bărbatul mi-a
zâmbit părând să-şi ceară scuze, apoi s-a aplecat din nou asupra
caietului. Palmele au început să-mi transpire şi m-am decis să mă
mut în alt vagon. Am apucat geamantanul şi qin-ul, dar când am
dat să mă ridic, am văzut că bărbatul nu scria, ci desena – mă
desena pe mine.
În clipa aceea m-am dumirit şi liniştit. Am lăsat bagajele din
mână şi m-am aşezat la loc.
— Sunteţi domnul Jiang Mou?
Bărbatul şi-a ridicat privirea şi s-a uitat la mine.
— Da, eu sunt. Dar de unde îmi ştiţi numele?
Era o poveste atât de complicată, încât nu am ştiut imediat
cum să-i răspund.
A continuat:
 — Ne-am cunoscut cândva?
— Da.
M-a privit plin de interes.
— Într-adevăr, îmi păreţi cunoscută, dar nu-mi amintesc de
unde.
— Mă numesc Hu Xiang Xiang. Ne-am cunoscut acum zece
ani, la sărbătoarea yuanxiao, în Sala Nemuritorilor Cocorul Alb.
Vedeam cum se străduia să-şi amintească.
— O însoţeam pe sora Perlă. Ea ne-a făcut cunoştinţă. Şi mi-
a spus că, dacă aveam noroc, într-o bună zi veţi accepta să mă
pictaţi şi astfel voi deveni foarte celebră. Vă aduceţi aminte?
— Da, acum îmi amintesc. Dar sunteţi atât de schimbată…
— Bineînţeles, domnule Jiang, doar au trecut atâţia ani! Ne-
am privit tăcuţi, dezgropând fiecare în sufletul său vechi amintiri
şi răni.
Apoi i-am spus, măsurându-mi cuvintele:
— În ultima ei scrisoare, Perla m-a rugat, în cazul în care
aveam să vă întâlnesc într-o bună zi, să vă spun că…
Brusc m-am simţit atât de furioasă pe cruzimea acestui
bărbat, încât m-am întrebat dacă merita să afle cât de mult îl
iubise Perla.
S-a aplecat puţin spre mine. Atunci am observat că ochii
începuseră să i se înroşească.
— Ce să-mi spuneţi?
— Să vă spun că… n-a iubit pe nimeni cum v-a iubit pe
dumneavoastră.
Auzindu-mi vorbele, Jiang Mou a spus cu un glas spart.
— Mi-e dor de Perla… atât de mult.
Am surâs batjocoritor.
— Şi atunci unde aţi dispărut, când avea atâta nevoie de
dumneavoastră? De ce nu i-aţi scris măcar câteva rânduri de
mângâiere?
— Asta a crezut Perla, că am o inimă de piatră?
Am dat din cap.
— Când s-au petrecut toate acele lucruri, eram la Peking,
lucram pentru un client bogat. Am aflat abia după ce m-am întors
la Shanghai. Trecuse deja o lună de când… murise. Mi s-a frânt
inima, când am aflat. Dar ce să mai fi făcut?
S-a oprit, apoi a continuat, părând ceva mai vesel:
— Vă mulţumesc că mi-aţi transmis vorbele Perlei.
 Am simţit cum mi se risipeşte furia. În lumina dimineţii, care
se revărsa pe geam, am putut vedea mai bine ce o atrăsese pe
Perla: fruntea lată, pomeţii masculini, pronunţaţi, aerul de artist.
După ce i-am povestit în amănunt cum murise şi fusese
îngropată Perla, a rămas tăcut, cu chipul umbrit de melancolie.
Apoi m-a întrebat ce făcusem în toţi anii care trecuseră de la
întâlnirea noastră. I-am povestit, lăsând desigur câteva lucruri la
o parte, în special motivul pentru care plecam acum din Shanghai
într-un vagon de clasa a treia.
După ce am încheiat, Jiang Mou m-a privit atent.
— Xiang Xiang, vreau să fac un lucru, pentru a-mi îndrepta
greşeala faţă de Perla şi a-i respecta promisiunea.
— Ce anume?
— Să te pictez.
— În ulei?
Pictura în ulei era un lucru rar în China. Inima mea bătea să-
mi spargă pieptul. Ar fi fost o experienţă extraordinară să fiu
pictată în ulei, nu în cerneală!
A dat din cap.
— Am un client bogat în Peking, care mi-a închiriat un
atelier. Te-aş putea picta acolo.
Jiang Mou mi-a spus că ar putea termina portretul în doar
trei zile, dacă eram dispusă să-i pozez şapte, opt ore pe zi. Pentru
că niciunul dintre noi nu avea timp de pierdut (eu trebuia să o
găsesc pe mama, el să ducă la bun sfârşit comanda), am convenit
imediat.
Când am ajuns a doua zi la Peking, Jiang Mou mi-a dat
adresa atelierului său şi ne-am luat rămas-bun în grabă. Nu m-
am dus imediat la Templul Lotusului Pur, ci m-am îndreptat întâi
spre o pensiune ieftină, dar decentă, pe care o descoperisem în
apropiere de strada Wangfu Jing, în timpul plimbărilor mele prin
oraş. După ce m-am cazat, m-am îmbăiat şi m-am schimbat, am
mâncat o porţie mare de tăiţei dandan şi am luat o ricşă spre
atelierul lui Jiang Mou. Adresa pe care mi-o dăduse s-a dovedit a
fi o casă veche de pe strada Wangfu Jing, care fusese împărţită în
mai multe apartamente. Am urcat în grabă până la al patrulea
etaj şi am sunat la uşă. Jiang Mou mi-a deschis şi m-a poftit într-
o încăpere spaţioasă, aproape goală, cu excepţia unei pânze
întinse pe şevalet şi a unei mese pline cu ustensilele sale.
M-a privit cu ochi sfredelitori.
 — Începem?
Am dat din cap. Deşi nu discutasem despre asta, era pentru
amândoi evident că avea să fie un portret nud. Aşadar, de îndată
ce m-am instalat, am început să mă dezbrac fără să-l mai întreb
nimic, de parcă aş fi fost din nou în Pavilionul Florii de Piersic.
Încăperea era, din fericire, încălzită cu două vase pentru jăratic.
Mi-am răsucit trupul, încercând să găsesc poza perfectă. Jiang
Mou mi-a schimbat puţin poziţia membrelor şi a bustului. Spre
dezamăgirea mea, mi-a privit trupul fără să ia cu adevărat
cunoştinţă de el. Nu că l-ar fi ignorat, dar nu părea să-i
stârnească pasiunea, să-i trezească vreo dorinţă. Era un
profesionist atât de desăvârşit? Dar eu, nu eram şi eu o
profesionistă – în arta de a satisface, a seduce, a excita? Şi atunci
de ce el reuşea să-şi păstreze profesionalismul, aici, în atelierul
lui, în vreme ce eu nu aveam niciun succes în profesia mea?
Am găsit în cele din urmă poza perfectă – mi-am aşezat
braţul drept sub cap, iar cu mâna stângă mi-am acoperit partea
yin a trupului, cu firele de păr pubian ivindu-se printre degetele
mele fine. Sânii mei se înălţau parcă dornici de a fi mângâiaţi,
dezmierdaţi, sărutaţi.
Jiang Mou m-a privit câteva clipe lung, apoi a început să-mi
schiţeze portretul pe pânză. Ţinea bucata de cărbune în aer
pentru a măsura, apoi ataca pânza cu mişcări rapide, la care
cărbunele scotea sunete scrâşnite. În prima zi nu a făcut decât
schiţa; abia a doua zi a început să picteze. Lucra cu repeziciune,
pentru a profita din plin de lumina bună, care se revărsa pe
fereastră. Vopseaua se lipea parcă îndrăgostită de el, de roba,
degetele, faţa şi părul lui. Nu îndrăzneam să scot niciun sunet, de
teamă să nu-i distrag câtuşi de puţin atenţia şi să provoc astfel o
mişcare greşită a pensulei.
Uneori se întrerupea şi îşi nota ce culori voia să folosească
sau schiţa umbrele şi poziţiile braţelor şi picioarelor mele, pentru
ca după ce mă întorceam la pensiune, să poată lucra în
continuare.
În după-amiaza celei de a treia zile, Jiang Mou a adăugat
câteva detalii şi a corectat câteva greşeli minore. Când a început
să se însereze, a lăsat în sfârşit pensula din mână şi a întors
şevaletul, să arunc şi eu o primă privire asupra portretului.
Am fost fascinată de ceea ce am văzut. Jiang Mou îmi făcuse
ochii să scapere şireţi. Colţurile ridicate ale buzelor mele evocau
imaginea unui lotus pe punctul de a înflori. Contrastul dintre
părul meu negru şi tenul deschis părea să fie expresia unei
profunde înţelegeri a personalităţii mele. Iar culoarea de ulei era
atât de bogată şi vie!
Acum, când nu mai ţinea pensula în mână, ochii lui Jiang
Mou m-au privit cu totul altfel – eram din nou o femeie în carne şi
oase.
Am dat să îmbrac roba, dar mâna lui m-a oprit.
— Xiang Xiang, las-o, te rog.
M-am uitat lung la el, am lăsat roba să alunece pe podea, ca
frunzele copacilor în briza toamnei. Stăteam complet goală în faţa
unui bărbat. Poate părea un lucru lipsit de semnificaţie, pentru că
asta făcusem aproape în fiecare zi a vieţii mele de femeie. Dar de
data aceasta era altfel. Un dragon părea să se zvârcolească în
trupul meu, încercând să se elibereze din temniţă. Mi-am amintit
atunci ce îmi povestise Perla despre dragostea ei pentru Jiang
Mou. Brusc am simţit dorinţa nestăpânită de a încerca şi eu
senzaţiile trăite de Perla. Voiam să reînviu noaptea din templul
grădinii bântuite, când fusesem pentru întâia oară martora
ritualului de echilibrare a elementelor yin şi yang, de
împerechere a cerului şi pământului – un artist şi o prostituată,
realizând eternul act al pasiunii.
Voiam să retrăiesc sentimentele Perlei.
Voiam să fiu Perla – măcar pentru câteva clipe.
M-am apropiat încet de Jiang Mou, fostul iubit al Perlei şi i-
am atins faţa. Şi-a lipit imediat gura de palma mea şi mi-a
dezmierdat-o apoi cu limba, atingând-o cu mişcări lungi, umezi. A
scos un geamăt, parcă de durere, când şi-a lipit de trupul meu
tulpina întărită de jad.
Jiang Mou m-a condus înapoi spre canapeaua pe care îi
pozasem cu câteva minute în urmă şi m-a împins cu blândeţe pe
ea. Şi-a dat rapid hainele jos şi a îngenunchiat lângă mine,
sărutând aceleaşi sfârcuri şi lingând acelaşi buric pe care le
aşternuse cu atâta subtilitate pe pânză. Apoi a sărit pe mine ca o
panteră. Mi-am auzit propriile gemete, când şi-a strecurat mâinile
sub fesele mele, înălţându-mă uşor, pentru ca trupurile noastre
să se contopească mai bine. Prea excitaţi pentru a echilibra
elementele yin şi yang, am sfârşit prin a răsturna echilibrul. Ne-
am zvârcolit înnebuniţi, am căzut de pe canapea şi ne-am
rostogolit pe jos, dărâmând în cele din urmă o măsuţă. Pensulele
şi tuburile de vopsea s-au răspândit în jur. Un borcan s-a
deschis, ne-a împroşcat cu ulei şi s-a rostogolit apoi într-un colţ.
Când tulpina de jad a lui Jiang Mou a pătruns cu toată forţa în
adâncurile porţii mele de aur, am scos un ţipăt lung, ca un
animal înjunghiat. El se împingea tot mai repede în mine, iar eu îi
înfigeam tot mai adânc unghiile în spinare, până când a scos un
strigăt neomenesc şi s-a prăbuşit deasupra trupului pe care
tocmai îl imortalizase într-un mod atât de desăvârşit cu pensula…
Am rămas întinsă lângă Jiang Mou, cu mintea goală, într-o
stare de somnolenţă. Treptat mi-am dat din nou seama unde mă
aflam. Ştiam – şi eram convinsă că ştia şi el – că ne pierdusem
pentru prima şi ultima oară sufletele. Eram sigură că, în timp ce
făcusem dragoste, în mintea lui stăruise imaginea Perlei, aşa cum
şi eu mă gândisem doar la unica mea iubire, Qing Zhen. Nu că ar
fi semănat Jiang Mou cu iubitul meu călugăr taoist; sau eu cu
Perla. Ne folosisem doar unul de celălalt, pentru a aduce încă o
dată la viaţă aceste pasiuni lipsite de speranţă.
Cu toate acestea, poate că această relaţie amoroasă a fost cea
mai satisfăcătoare pe care am avut-o vreodată. O scurtă după-
amiază netulburată de dorinţa deşartă a permanenţei şi un tablou
minunat, care va dăinui. M-am ridicat, m-am îmbrăcat, am luat
tabloul pe care mi-l împachetase Jiang Mou şi m-am îndreptat
spre modesta mea cameră de pensiune.
Nu l-am mai văzut niciodată.

36
Călugăriţa şi prostituata

A doua zi am rămas în pat până după-amiaza târziu. Mă

simţeam secătuită, acum, după ce trecuse euforia celor trei zile
petrecute cu iubitul meu, pictorul în ulei. Fusesem pe punctul de
a-mi atinge ţelul urmărit de-o viaţă şi a-l răzbuna pe Baba, dar,
aşa cum spune Lao Zi, la sfârşit ratăm mult mai multe lucruri
decât la început. Mai rău de-atât, nu-mi mai rămăseseră decât
foarte puţini bani şi nu-mi mai puteam permite să locuiesc în
hoteluri. M-am gândit să mă întorc la Qing Zhen, dar ruşinea era
prea mare. Atunci mi-a venit în minte imaginea mamei. Dar, de
când se călugărise, mama ştersese din sufletul ei orice urmă de
ataşament faţă de mine. Dragostea ei renăscuse, ce-i drept, în
scurta perioadă în care mă îngrijise, după ce leşinasem pe munte.
Poate că supravieţuise ascunsă undeva, într-un ungher al inimii
ei, dar nu ştiam cum să o reînviu. Nu puteam să leşin ori de câte
ori doream să-mi arate puţină tandreţe. Cu toate acestea, nu
vedeam altă soluţie, decât să mă întorc la ea, la mănăstirea
Lotusului Pur. Acolo aş fi avut cel puţin un acoperiş deasupra
capului şi ceva de mâncat – dar nici pe departe delicatesele cu
care mă răsfăţase mătuşica Ah Ping. Iar robele mele elegante şi
felul rafinat de a mă machia, pe care-l învăţasem de la Perla, nu-
şi aveau nici ele locul într-o mănăstire.
De vreme ce era foarte probabil să rămân vreme îndelungată
acolo, nu mă simţeam deloc înclinată să-mi grăbesc sosirea.
Voiam să mă mai bucur câteva zile de plăcerile oferite de Peking.
În fruntea listei de lucruri care urmau să-mi fie curând interzise
la mănăstire se afla o cină luxurioasă.
Restaurantul Longevităţii era foarte celebru şi am decis să
cheltui acolo o parte din rezervele mele diminuate, pe o ultimă
masă somptuoasă. Era un restaurant vechi, cu mobilă închisă la
culoare şi lumină difuză. Am comandat câteva dintre specialităţile
localului şi am început să le savurez cu cea mai mare plăcere. Dar
plăcerea a dispărut subit, când mi-am îndreptat privirea spre
capătul opus al restaurantului. Un grup de bărbaţi şedea în jurul
unei mese, vorbind în gura mare şi mâncând, aruncând oasele pe
jos şi închinând pahar după pahar. Era o apariţie neplăcută în
ambianţa elegantă a localului, dar altceva mă deranja de fapt. Doi
dintre ei erau mai mult ca sigur gărzile lui Fung! Păreau să nu mă
fi observat, pentru că şedeam într-un colţ destul de întunecat şi
îndepărtat de masa lor. Dar era o slabă consolare! Prezenţa lor
însemna oare că Fung se afla şi el la Peking? Alarmată, mi-am dat
seama că nici aici nu mă puteam simţi mai sigură decât la
Shanghai. Îmi pierise pofta de a termina abalonele în sos de stridii
şi buzele picante de peşte. Am înghiţit în grabă restul de supă din
aripioare de rechin, pentru a-mi întări oasele, am plătit şi am
părăsit localul în pripă.
Întoarsă în camera mea, m-am prăbuşit pe pat şi am izbucnit
în plâns. Răutatea lui Fung părea să mă urmărească la tot pasul.
De-aş fi reuşit atunci să-l ucid, acum aş fi fost în siguranţă şi nu
m-aş fi urât pentru că îi permisesem ucigaşului tatălui meu să
trăiască în continuare sub acelaşi cer ca mine. Dar cel puţin îl
mutilasem, lipsindu-l de o ureche. Mi-a făcut plăcere să mi-l
imaginez pe Fung încercând să explice lumii cum îşi pierduse
urechea.
În noaptea aceea, abia dacă am închis un ochi, iar de îndată
ce zorii cenuşii şi-au făcut apariţia la fereastră, am sărit din pat,
mi-am strâns lucrurile şi am achitat camera. M-am suit într-o
ricşă care stătea în aşteptarea unui client, i-am dat hamalului
adresa, m-am lăsat pe spate şi mi-am acoperit faţa cu şalul.
Starea de nelinişte îmi dădea senzaţia că mergem deja de o
veşnicie. Templul mamei era acum cel puţin un ascunziş sigur,
pentru că nu credeam că Fung sau oamenii lui ar putea veni să
mă caute în spatele porţii pustii. Dar nici aşa nu mă puteam
elibera de griji. Fusesem forţată să mă adaptez la viaţa dintr-un
bordel, acum eram forţată să mă adaptez la viaţa dintr-o
mănăstire. Prima schimbare fusese deosebit de dureroasă. Oare
cum avea să fie cea de-a doua?
Hamalul m-a anunţat în cele din urmă cu un geamăt:
— Templul Lotusului. Daţi-vă jos şi plătiţi.
Mi-am târât bagajul pe poarta principală, am oprit-o pe prima
călugăriţă care mi-a ieşit în cale şi am întrebat de Bunătate
Minunată.
Călugăriţa mi-a răspuns cu un zâmbet pe chipul rotund.
— Maica stareţă s-a întors de ceva vreme.
— Îmi puteţi arăta, vă rog, unde e biroul ei?
Călugăriţa a arătat spre un templu auxiliar, aflat sub doi pini
străvechi.
— Încăperea maicii stareţe e la etajul doi, în dreapta. Mi-am
apropiat mâinile şi m-am înclinat adânc.
— Vă mulţumesc, am zâmbit şi am pornit grăbită spre
crângul verde.
Uşa era crăpată şi am aruncat o privire furişă înăuntru.
Mama scotocea, cu faţa palidă şi capul strălucind ca un bec,
printre hârtiile împrăştiate pe o masă mare din lemn.
Am dat să bat la uşă, când am auzit un glas blând.
— Venerabilă maică stareţă Bunătate Minunată, vă caută o
domnişoară.
M-am răsucit şi am văzut-o pe călugăriţa cu care tocmai
stătusem de vorbă în curte.
Tânăra călugăriţă a dat uşa la o parte şi mi-a făcut semn să
intru. După aceea, s-a apropiat de venerabila ei stareţă, mama
mea, şi s-a oprit protectoare în dreptul ei.
Mi-am aşezat bagajul pe podea. Mama şi-a ridicat capul, iar
privirile noastre s-au întâlnit. Mi s-a strâns inima de durere. Abia
dacă trecuse o lună de la ultima noastră întâlnire, dar mama
părea mult mai îmbătrânită. Chipul ei era mai palid, iar ochii ei,
cândva luminoşi, păreau acum două fântâni secate. Sau două
ferestre prăfuite, care nu reflectau altceva decât suferinţă eternă.
Mi-a făcut un semn cu mâna ei osoasă.
— Te rog să iei loc, domnişoară Hu.
Domnişoară Hu? Nu-şi recunoştea fiica?
— Ma…
— Domnişoară Hu; prefer să îmi spui Bunătate Minunată.
Domnişoara Ma a fost numele meu de mireasă, la care am
renunţat de mult.
Bunătate Minunată. Mi-aş fi dorit să-i arate puţină bunătate
şi propriei ei fiice. Domnişoara Ma, ce minciună iscusită! Dar m-
am simţit aproape uşurată, văzându-i purtarea distantă. Cel
puţin ştiam acum cum trebuia să mă port faţă de ea. De vreme ce
îşi reluase rolul de călugăriţă „de afaceri” şi prefera ca întâlnirea
noastră să fie una de afaceri, am început şi eu cu afacerea care
mă adusese la mănăstire.
— Maică Bunătate Minunată, m-am mutat de curând
definitiv de la Shanghai la Peking. Aş dori să ştiu dacă pot rămâne
o vreme în templul dumneavoastră…
Mama a părut surprinsă, dar într-un mod plăcut, însă în
clipa în care sufletul meu a dat să răspundă la mulţumirea care-i
înflorise pe chip, faţa ei şi-a schimbat din nou expresia. Cu o
mină serioasă şi detaşată, a rugat-o pe tânăra călugăriţă să ne
aducă ceai şi gustări.
După ce am rămas singure, mama s-a întors spre mine.
— Xiang Xiang, a spus cu ochi scăpărători, care-i trădau
emoţia ascunsă în spatele chipului impasibil, te-ai decis până la
urmă să mi te alături şi să te călugăreşti?
Părea atât de bucuroasă, încât am fost nevoită să mint.
— Mamă, am să mă gândesc serios la asta, dar deocamdată
am nevoie de timp pentru a reflecta şi a-mi reorganiza viaţa.
— Minunat. Poţi rămâne aici, desigur, câtă vreme doreşti.
Dar spune-mi, vrei să…
— Mamă, stai liniştită, nu voi mai pune niciodată piciorul
într-un pavilion turcoaz.
Spre surprinderea mea, mama s-a întins spre mine şi mi-a
atins mâna cu propria ei mână plină de cicatrici.
 Ştiam că mama îmi vede chipul neclar, aşa cum îl vedeam şi
eu pe al ei. Ştiam şi că, după atâţia ani, amândouă deveniserăm
experte în înăbuşirea lacrimilor – cea mai prestigioasă prostituată
nu-şi putea permite să-şi distrugă machiajul şi să-şi dezvăluie
adevăratele sentimente; cea mai venerabilă călugăriţă nu-şi putea
permite să arate lumii afecţiunea ei pentru lucrurile lumeşti.
Tânăra călugăriţă a revenit cu o tavă pe care aşezase un
ceainic, două ceşti cu capac şi câteva farfurioare cu dim sum.
Vocea mamei şi-a recăpătat gravitatea:
— Domnişoară Hu, eşti bine-venită în Templul Lotusului Pur,
să cânţi sutre şi să îţi cauţi natura budistă.
Nu mi-a fost uşor să mă obişnuiesc cu rutina vieţii din
templu, care presupunea să mă scol la patru dimineaţa şi să-mi
petrec cea mai mare parte a zilei cântând şi meditând. Nu aveam
o servitoare care să-mi aducă la micul dejun congee cu carne de
vită sau la prânz şi cină minunatele bucate pregătite de Ah Ping.
Dimpotrivă, micul dejun se servea abia după ce petrecusem
câteva ceasuri cântând şi meditând. Atunci ne îndreptam toate
spre Bucătăria înmiresmată. Mâncarea era vegetariană, nu era
rea, dar mereu la fel.
Lumea din jur se purta amabil cu mine, dar nu mi-am făcut
nicio prietenă. Aveam puţine în comun cu călugăriţele care nu
ştiau aproape nimic despre viaţa din afara mănăstirii. Nici nu s-ar
fi cuvenit să stau cu ele de vorbă despre viaţa mea. Prin preajmă
se aflau şi câţiva mireni, care îşi petreceau timpul aducând
ofrande lui Buddha, pentru a acumula merite pentru copiii şi
strămoşii lor. Discuţiile lor se reduceau de obicei la bârfe despre
ceea ce se întâmpla în mănăstire, dar lumea de afară pătrundea
uneori până la noi. O femeie în vârstă vorbea mereu despre
japonezi şi despre ce vor face după ce vor ajunge la Peking.
Despre complicii lui Fung nu-mi ajungea nimic la urechi sau
ochi. Nici nu mă aşteptam la altceva. Oricine – chiar un bandit
sau un ucigaş – era lăsat în pace, odată ce pătrundea pe poarta
unui templu. Să deranjezi pe cineva care şi-a găsit refugiul la
Buddha înseamnă să tulburi calea Cerului. Karma rea, care se
generează astfel, va urmări numeroase generaţii viitoare. Astfel
am găsit şi eu o cale simplă de a scăpa de Ouyang. I-am trimis o
scrisoare, în care îi comunicam că mă aflam la Templul Lotusului
Pur, pentru a medita. Marelui meu protector al Dharmei sexuale
i-am scris că eram devastată de moartea tatălui meu şi în acelaşi
timp dezamăgită de lucrurile care se petreceau în colbul roşu şi
mă gândeam serios să mă călugăresc. În încheiere, i-am mulţumit
din suflet pentru generozitatea cu care mă întreţinuse şi pentru
faptul că mă adusese prima oară la templu. L-am rugat, de
asemenea, să nu-mi scrie la mănăstire.
Nu am mai primit nicio veste de la el.
Deşi acum mă simţeam în siguranţă, tot nu-mi găseam pacea
în rutina implacabilă şi psalmodiile nesfârşite. Când mă
întâlneam cu mama, evita orice gest care ar fi amintit de fericita
noastră familie şi prefera să-mi vorbească de obicei despre
Dharma şi despre fericirea pe care aş fi putut-o găsi în ea. Mama
îmi spunea acum domnişoara Hu. După săptămâna petrecută
împreună pe munte şi prima noastră întâlnire la mănăstire,
mama nu mi-a mai spus niciodată Xiang Xiang.
Când absenţa mea de la activităţile templului putea trece
neobservată, mă strecuram în camera mea, scoteam sărmanul
meu qin distrus şi cântam Amintirea unui prieten vechi sau una
dintre celelalte melodii preferate ale mele. Uneori îmi imaginam
cum ar fi fost dacă Perla ar fi rămas în viaţă şi ne-am fi călugărit
amândouă.
Trecuseră trei luni de rutină monotonă când, într-o bună zi,
pe când şedeam în cameră şi îmi acordam fără tragere de inimă
qin-ul, şi-a făcut apariţia o novice şi mi-a spus că mama mă
aştepta în biroul ei. Am lăsat instrumentul din mână, m-am
îndreptat prin răcoarea zilei spre clădirea principală şi am urcat
scările care duceau la camera ei. M-am aşezat în faţa ei, ni s-a
servit ceai, iar mama m-a privit lung. Am fost surprinsă, dar
bucuroasă să-i văd chipul uşor îmbujorat.
— Domnişoară Hu, am veşti minunate!
Nu am apucat să spun nimic, pentru că mama a continuat.
— Templul nostru a primit o donaţie substanţială şi am decis
să o folosim pentru a deschide o şcoală.
— O şcoală? De unde până unde era o şcoală o veste bună
pentru o prostituată sau fostă prostituată, ca mine?
Mi-a ignorat exclamaţia.
— Şi vreau să ne dai şi tu o mână de ajutor, predând în
această şcoală.
Am fost uimită.
— Dar, mamă, eu nu sunt profesoară, sunt o…
— Va fi o şcoală deosebită pentru persoane deosebite – şi
anume, pentru surorile căzute în mijlocul vântului şi prafului.
— Mamă, cum…
— Vrem să deschidem o şcoală pentru reabilitarea fostelor
surori.
A făcut o pauză, apoi a recitat ceva ce semăna cu o poezie.
— Budismul nu face distincţie între oameni. Doar prin
contribuţia mai multor persoane pot fi realizate fapte caritabile.
Am privit-o neîncrezătoare.
— N-am mai auzit de o şcoală pentru prostituate.
— E ceva nou. Întregul templu se va dedica apropierii
Dharmei de sufletele surorilor.
Mi-a venit să râd, amintindu-mi cum spusese Perla în glumă
„să-ţi oferi trupul pentru a propovădui Dharma”, când se referise
la mişcarea de aplecare, prin care îţi scoţi sânii în evidenţă. M-am
silit să rămân serioasă.
— Dar, mamă, eu nu am predat niciodată.
— Dar ai învăţat întotdeauna bine, nu-i aşa? Cunoşti foarte
bine artele şi lucrările clasice. Poţi să le înveţi pe surori despre
acestea, iar după ce vor absolvi şcoala noastră, în loc să-şi câştige
traiul prostituându-se, vor putea să devină artiste sau profesoare.
Am vrut să spun ceva, dar mama m-a redus la tăcere
fluturând din mână.
— Mă tem că decizia a fost deja luată. Şcoala se va numi
Şcoala Noului Model, iar tu vei fi responsabilă cu lecţiile de
muzică, pictură şi literatură, în special cu cele destinate surorilor
care nu ştiu să citească. Am găsit şi alte foste surori, care vor
preda alături de tine.
După ce a încheiat, ne-am privit tăcute. Am ridicat ceaşca şi
am sorbit lung din ceai, în speranţa că lichidul aburind îmi va
risipi îndoielile.
Şcoala Noului Model şi-a deschis porţile în 28 aprilie 1929.
Cu o lună înainte, în 28 martie, domnul Dong – marele protector
al Dharmei, care donase fondurile pentru şcoală – a organizat o
grandioasă petrecere de inaugurare într-un restaurant occidental.
Nicio călugăriţă de la Lotusul Pur nu a fost însă văzută în
mulţime. Absenţa lor era de înţeles – una e să predici egalitatea
tuturor creaturilor şi alta e să te arăţi în public, în mijlocul unor
prostituate. Călugăriţele atinseseră, desigur, idealurile
nondiscriminării şi detaşării, dar ştiau că ceilalţi nu ajunseseră
încă atât de departe.
 A doua zi s-a scris despre acest eveniment în cel mai
cunoscut ziar Sheba:
…Aseară s-a desfăşurat la Restaurantul Splendidei Arome
petrecerea de inaugurare a Şcolii Noului Model, la care au
participat numeroase surori, alături de comercianţi, funcţionari
guvernamentali, învăţaţi şi artişti – toţi adepţi înflăcăraţi ai
reabilitării prostituatelor.
La ora cinci după-amiaza au început să sosească în faţa
intrării restaurantului palanchine negre, din care au coborât foste
ming ji în ţinute elegante. Trecătorii s-au strâns să admire aceste
femei superbe, de parcă ar fi fost nişte zâne coborâte pe pământ.
S-au servit mâncăruri şi băuturi occidentale – şuncă, ciorbă
rusească, friptură de vită, ceai de Ceylon cu lapte, sherry,
şampanie, whisky. După ce s-au strâns farfuriile şi curăţat
mesele, domnişoara Parfum Roşu, o fostă soră din Pavilionul
Porţii de Jad şi proaspăt desemnata directoare a Şcolii Noului
Model, a ţinut un discurs în care a subliniat cât de importante
sunt pentru femei educaţia, independenţa şi contribuţia la mersul
lumii. A continuat prin enumerarea scopurilor pe care le
urmăreşte şcoala: Să reformeze caracterul surorilor. Să le educe şi
reabiliteze, pentru a putea exercita profesii respectabile. Să le
ajute să devină independente din punct de vedere financiar sau să
se căsătorească. „Noua şcoală va fi precum o rază de lumină în
iad”, a spus în încheierea discursului ei.
Domnişoara Parfum Roşu a prezentat colectivul de profesoare
al şcolii. Una dintre ele, numită Preţioasa Orhidee, a fost o ming ji,
bună cunoscătoare a lucrărilor clasice şi a tuturor artelor, în
special a muzicii interpretate la străvechiul instrument cu şapte
corzi qin.
După o seară de discuţii interminabile, fotografii, mâncăruri
şi băuturi, la sfârşitul petrecerii toate surorile au cântat Surori, să
fim unite!

Surori, să nu ne irosim viaţa în fumul şi cenuşa colbului

roşu,
Să contribuim cu tinereţea noastră la schimbare!
Succesul e la îndemână şi noi toate vom fi binecuvântate.
Să ne ridicăm şi să strângem rândurile.
Să ne clădim un viitor mai bun, fericit şi luminos!
Să fim noi modele pentru surorile noastre!
 Şi alte ziare şi reviste cunoscute au scris despre inaugurarea
şcolii. Am fost surprinsă să constat că toate adăugaseră şi câteva
rânduri despre mine, scriind că fusesem cea mai prestigioasă soră
din Shanghai şi o expertă în toate artele – în special în muzica de
qin. Nu ştiam dacă mă bucuram de această atenţie deoarece
reporterii aflaseră despre relaţia mea cu venerabila maică stareţă
a Templului Lotusului Pur sau, pur şi simplu, deoarece faima mea
ajunsese până la Peking. Am fost, în orice caz, nespus de
bucuroasă să mă aflu din nou în centrul atenţiei.
O lună mai târziu aveam deja treizeci şi şapte de eleve – un
număr încurajator. Mama a prezis că vom avea mai bine de trei
sute după primul an. Ştiam că Lotusul Pur se străduia nu numai
să obţină donaţii, ci şi să atragă noi eleve – ori de câte ori o
călugăriţă vedea o soră intrând în templu, îi povestea despre
şcoală şi încerca să o convingă să ni se alăture.
Când mi-am văzut proaspetele eleve în prima zi de şcoală, am
fost surprinsă – deşi nu ar fi trebuit. Toate purtau robe
somptuoase, erau puternic machiate şi aruncau priviri cochete în
jur. Nu înţelegeau oare că nu se aflau aici pentru a flirta, ci
pentru a învăţa şi a se reabilita?
În ciuda acestui început puţin promiţător, munceam din greu
la pregătirea orelor, rămâneam de obicei şi după lecţii pentru a le
ajuta pe surori şi participam cu regularitate la toate şedinţele la
care se discutau strategiile şcolii. Dar am înţeles curând că era o
speranţă deşartă, să cred că le-aş putea învăţa pe aceste fete să
înţeleagă cărţile clasice. Ştiau să-şi scrie numele şi mai cunoşteau
şi alte câteva caractere, dar părea imposibil să le învăţ să scrie o
scrisoare cât de simplă. Această nouă generaţie de fete-flori nu
era absolut deloc interesată de educaţie.
Dar nu am renunţat, ci m-am hotărât să predau ceva
deosebit – lecţii de qin. Aşa cum Perla îmi transmisese mie
dragostea ei pentru qin, voiam să am şi eu o elevă care să
continue această tradiţie scumpă sufletului meu. Am ales o fată
numită Baobao, pentru că era cea mai bine îmbrăcată şi părea să
aibă înclinaţii artistice. La primele lecţii a arătat un interes
deosebit, dar acesta s-a topit la fel de repede ca zăpada din vârful
muntelui. Curând a renunţat să mai exerseze. Mi-a explicat că
devenise atât de celebră, încât abia dacă mai avea timp pentru toţi
clienţii ei, darămite pentru qin. Într-o zi am aşteptat-o o jumătate
de oră, până când a catadicsit să-şi facă apariţia – cu părul
nepieptănat şi rochia şifonată.
— Baobao, te rog să te speli pe mâini înainte de a începe să
cânţi, am spus fără să-mi ascund enervarea.
S-a dus la baie fără nicio tragere de inimă. După ce s-a
întors, s-a prăbuşit fără pic de graţie pe scaun şi a început să
cânte, fără să acordeze instrumentul. Înainte de a apuca să o cert
din nou, s-a oprit la mijlocul piesei, a scos, spre uluirea mea, o
ţigară şi a aprins-o.
— Baobao, fii mai respectuoasă cu acest instrument sacru!
— Iertaţi-mă, domnişoară Orhidee Preţioasă.
A afişat un zâmbet cochet şi a tras din ţigară; scrumul s-a
risipit pe corzile de mătase ale tărâmului purităţii mele.
Atunci am decis să nu mai învăţ pe nimeni să cânte la qin.
Când începusem să predau la Şcoala Noului Model, îmi
imaginasem că aş putea fi pentru elevele mele ceea ce fusese Perla
pentru mine. Îmi dorisem să transform nişte fete obişnuite în
femei elegante, cu simţ artistic. Dar acum eram obligată să
recunosc, cu durere în suflet, că era în zadar – nu le interesa
câtuşi de puţin să primească o educaţie artistică. După ce Jadul
Stacojiu câştigase concursul, Perla prezisese că noi vom fi ultima
generaţie de ming ji. Acum îmi dădeam seama cu tristeţe că
avusese dreptate. Epoca elegantelor curtezane devenise un capitol
al istoriei.
Noile fete-flori erau altfel. Nu ştiau altceva decât să se întindă
pe spate şi să-şi depărteze picioarele!

37
Un musafir neaşteptat

Căldura tot mai intensă a verii mi-a amintit că locuiam la

mănăstire şi predam la Şcoala Noului Model de aproape doi ani. O
vreme m-am amăgit spunându-mi că astfel puteam împlini
dorinţa lui Baba, de a deveni învăţatul Numărul Unu. Dar îmi
lipsea răbdarea necesară pentru elevele mele încete şi nu aveam
nicio şansă să fiu angajată de o şcoală respectabilă de fete. Şi
chiar dacă aş fi avut, activitatea de profesoară nu-mi făcea foarte
multă plăcere.
Într-o zi, pe când făceam ordine pe masă, a intrat în biroul
meu servitoarea şcolii şi mi-a spus că un bărbat întrebase de
mine şi mă aştepta în foaier. Pentru că nu aveam decât rareori
oaspeţi, m-am întrebat dacă nu cumva Ouyang – sau mai rău,
Fung – se hotărâse totuşi să vină după mine la mănăstire. Dar
când am întrebat-o pe servitoare cum arăta bărbatul, mi-a spus
că era un laofan. Atunci am presupus că musafirul era un
jurnalist străin, care dorea să scrie un reportaj despre şcoala
noastră în ziarul de limbă engleză North China Herald. Sau vreun
occidental curios să vadă curtezanele chineze, dar care nu
îndrăznea să între într-un pavilion turcoaz.
Când am intrat în foaier, am văzut un bărbat de vârstă
mijlocie, blond, care se plimba încolo şi-ncoace, lipăind
nerăbdător cu tălpile pantofilor de piele pe podea. De îndată ce m-
a zărit, mi-a zâmbit cald, iar ochii lui albaştri s-au luminat. Am
fost uimită să-l văd pe cel pe care nu crezusem că aveam să-l mai
revăd vreodată – pe domnul Anderson.
Trecuse multă vreme, probabil erau deja nouă ani, de când
îşi întrerupsese în mod misterios vizitele la Pavilionul Florii de
Piersic. Se purtase atât de frumos cu mine şi apoi dispăruse. Dar
la fel mă purtasem şi eu cu Qing Zhen. Anderson nu făcuse, însă,
dragoste cu mine – un lucru pe care nu l-am înţeles niciodată. Am
fost încântată să constat că, deşi îmbătrânise puţin, arăta încă
foarte bine. Părea mai împlinit la trup, dar faţa îi radia de
sănătate. Nu mai exprima oboseală, ci încredere în sine. Dar
căldura ochilor lui, de care îmi aminteam atât de bine, rămăsese
neschimbată.
Câteva clipe am tăcut amândoi stingheriţi, apoi am spus:
— Domnule Anderson, ce plăcere neaşteptată!
S-a apropiat şi mi-a luat mâna.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, a spus emoţionat, mă
bucur atât de mult să te revăd.
După ce mi-a eliberat în sfârşit mâna, ne-am privit lung, în
tăcere. Observa şi el probabil că mă schimbasem, aşa cum
observasem şi eu la el – purtam o rochie simplă de bumbac, de
culoare indigo; îmi strânsesem părul în coc; nu eram machiată;
aveam purtarea cuviincioasă a unei profesoare. Brusc m-am
temut că nu mă mai găsea atrăgătoare, în această nouă incarnare
de profesoară într-o mănăstire. Mi-am netezit părul nedat cu
pomadă.
— Domnule Anderson.
I-am cercetat chipul.
— De unde aţi aflat că sunt aici?
 A zâmbit rezervat.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, ai devenit… din nou
celebră. Ţi-am văzut numele în ziar; aşa te-am găsit.
— Dar de unde aţi ştiut că sunt eu? Doar mă cunoşteaţi sub
numele de Xiang Xiang, nu Preţioasa Orhidee.
— În Peking nu simt multe surori venite din Shanghai, care
ştiu să cânte la qin, a spus privindu-mă cu admiraţie. Bineînţeles
că nu am fost absolut sigur, de aceea am venit să mă conving.
M-am hotărât să-i arunc o privire răpitoare, de dragul
vremurilor trecute.
— Aşadar, domnule Anderson, ce vânt vă aduce la Peking?
— Am venit să închei o afacere.
A făcut o pauză şi mi-a cercetat chipul.
— Xiang Xiang, cum… îţi merge?
— Bine, am răspuns, atât de mişcată la auzul numelui meu
adevărat, încât mi-au dat lacrimile.
M-a privit tandru.
— Îţi place să predai aici?
— Hmmm… aş spune că e interesant.
A rămas cu privirea aţintită asupra mea, dar nu a spus nimic
şi atunci l-am întrebat:
— Domnule Anderson, a trecut atâta vreme de când nu v-am
mai văzut. Aţi avut o viaţă frumoasă?
A zâmbit.
— Da, am avut. Afacerile mele au mers mai bine decât m-aş fi
aşteptat.
— Înseamnă că sunteţi un bărbat foarte fericit.
— Într-un fel, da. Dar nu am, desigur, tot ce îmi doresc.
Am simţit că nu se cuvine să insist, prin urmare am zâmbit
doar. Am continuat apoi să vorbim despre fleacuri din trecut. Deşi
domnul Anderson avea acum o atitudine mai încrezătoare în sine,
tot mai părea încă puţin încordat în prezenţa mea. Deşi mă
bucuram că venise să mă viziteze, nu-mi puteam da seama de ce
o făcuse. Iar vizita a luat curând sfârşit.
— Xiang Xiang, a fost minunat să te revăd.
M-a privit lung, apoi mi-a sărutat politicos mâna şi şi-a luat
rămas-bun.
În noaptea aceea, am avut un somn agitat. Imaginea lui
Anderson nu-mi ieşea din minte. Era mult mai în vârstă decât
mine şi, deşi nu puteam spune că era frumos, nu era cu
siguranţă nici urât. Nu mă prea gândisem la el de-a lungul anilor,
dar acum m-am surprins sperând că va vrea să mă revadă. Dar
îşi luase rămas-bun la fel de rezervat ca întotdeauna, iar plecarea
lui precipitată nu-mi dădea pace. Va veni din nou să mă viziteze
sau va dispărea, ca acum zece ani, la fel de misterios cum
apăruse?
Nu am aşteptat mult. A doua zi dimineaţa, Anderson a trimis
o servitoare cu un bilet, în care spunea că va veni să mă vadă
după ore.
La cinci şi jumătate după-amiaza, prietenul meu american a
sosit şi, spre surprinderea mea, m-a invitat la restaurantul unui
hotel scump din cartierul comercial. Nu mai avusesem demult
ocazia să merg într-un local atât de elegant. M-au năpădit
amintirile perioadei mele de glorie din pavilion şi ale timpului
petrecut cu Ouyang. Mi-aş fi dorit doar ca Anderson să-mi fi spus
din timp unde mergem, să fi apucat să mă machiez şi să îmbrac o
rochie de mătase.
Când am intrat în impozanta clădire construită în stil
occidental din piatră şi am trecut prin coridoarele decorate cu
fresce şi stâlpi de marmură, am văzut capete întorcându-se spre
mine şi priviri ţintuindu-mă. Eram bucuroasă că, deşi încetasem
să fiu o ming ji, aerul meu prestigios mă învăluia încă precum un
parfum scump. În pofida timpului petrecut printre călugăriţe şi a
hotărârii mele de a nu mai fi niciodată o soră, atenţia pe care mi-o
acordau bărbaţii – un lucru pe care aproape îl dădusem uitării –
mă încânta încă.
Ospătarul în smoching ne-a condus la o masă aflată în
dreptul unei plante înalte, aşezate într-un vas decorativ. A aranjat
pe masă serviciul de ceai şi un platou cu gustări reci.
După ce am încheiat ritualul conversaţiei despre lucruri
banale, Anderson m-a privit cu înţeles.
— Xiang Xiang, te superi dacă îţi pun o întrebare personală?
Am zâmbit.
— Vă rog, domnule Anderson.
— Eşti fericită cu noua ta viaţă de profesoară?
Întrebarea m-a luat prin surprindere. De când fugisem din
Peking, nu mă mai gândisem la fericire ori nefericire. Nici la
viitor nu mă mai prea gândisem. Trăiam doar sau, mai exact,
lucram.
Cu degetele în formă de orhidee, am ridicat ceaşca de
porţelan şi am sorbit cu delicateţe din ceai.
— Domnule Anderson, de o vreme încoace nu mă mai prea
gândesc la lucruri trecătoare, precum fericirea.
— Xiang Xiang, atunci te rog să începi să te gândeşti din nou
la ele.
Am aşezat ceaşca fără zgomot la loc şi l-am privit curioasă.
— De ce?
— M-am gândit de multe ori la tine, după ce nu te-am mai
vizitat.
— Chiar?
L-am privit cu dojană.
— Şi atunci de ce nu aţi mai venit la pavilion?
— Am vrut să vin, a spus în mod evident stânjenit.
— Dar partenerul meu, domnul Ho, s-a îmbolnăvit şi a
renunţat să mai viziteze surori. Iar la scurt timp, am început să
fac afaceri aproape în exclusivitate la Peking. Dar, Xiang Xiang,
niciodată nu am încetat… să mă gândesc la tine.
L-am privit sceptică. El a continuat, căutându-şi cuvintele.
— Xiang Xiang, eşti o femeie foarte talentată, cu înclinaţii
artistice.
— Domnule Anderson, mă supraestimaţi. Sunt convinsă că
un bărbat ca dumneavoastră este mereu înconjurat de femei
sofisticate.
— Posibil, dar niciuna nu e ca tine.
Am ridicat întrebătoare o sprânceană.
A mai frământat câteva clipe linguriţa în mână, apoi a pus-o
la loc şi a spus cu blândeţe:
— Xiang Xiang, iartă-mi sinceritatea. Dar… nu-mi place să te
văd trăind în singurătate.
— Dar, domnule Anderson – m-am simţit obligată să ascund
adevărul observaţiei sale – sunt înconjurată zi de zi de eleve şi
călugăriţe. Nu cred că viaţa mea…
— Xiang Xiang, ştiu şi eu ce înseamnă să te întorci în fiecare
seară, după muncă, într-o cameră goală.
Cuvintele lui Anderson au atins o coardă a sufletului meu,
dar am preferat să tac. Începusem să bănuiesc scopul vizitei sale.
A continuat:
— Xiang Xiang, nu sunt foarte priceput la vorbe, aşadar voi
spune lucrurilor pe nume. După atâţia ani de afaceri, am strâns
suficienţi bani pentru a mă simţi în siguranţă. Şi – s-a oprit
câteva clipe şi a roşit – vreau să te simţi şi tu în siguranţă – lângă
mine.
De-a lungul vremii auzisem tot felul de lucruri pe care
bărbaţii le doreau de la mine, dar aşa ceva nu mai auzisem. M-am
simţit luată pe nepregătite. Nu îl iubeam pe bărbatul din faţa mea,
dar nici nu-mi displăcea. De fapt, simţeam ceva de genul unei
profunde afecţiuni pentru el, pentru bunătatea pe care mi-o
arătase încă de la treisprezece ani. Nu mă simţeam în preajma lui
aşa cum mă simţisem cu Qing Zhen sau Jiang Mou, dar mă
simţeam bine.
Anderson îmi propunea acum, după toate aparenţele, să mă
căsătoresc cu el şi să-l urmez, mai mult ca sigur, într-o ţară
străină. Deşi întotdeauna îmi dorisem să plec din China şi să văd
lumea, acum, când mi se oferea această ocazie, îmi părea un gând
nebunesc, tulburător. În afară de aceasta, începusem o viaţă
nouă de profesoară. Nu mă prea interesa, desigur, să predau, dar
o făceam pentru a-i fi mamei pe plac – şi pentru că nu aveam
altceva de făcut.
Văzând că nu eram în stare să răspund, Anderson a
continuat, alegându-şi atent cuvintele.
— De-a lungul anilor petrecuţi în China, am învăţat ce este
karma. Xiang Xiang, căile noastre s-au întâlnit, mai mult decât o
dată, iar lucru acesta nu poate fi o întâmplare. Toate se întâmplă
cu un scop.
Am muşcat cu delicateţe dintr-un sandviş minuscul şi am
mestecat gânditoare, fără să-i savurez gustul. În cele din urmă am
spus:
— Domnule Anderson, mă simt foarte măgulită de
propunerea dumneavoastră, dar eu… sunt la începutul carierei
mele. Iar Şcoala Noului Model are nevoie de mine…
— Iartă-mi din nou sinceritatea, şcoala este un proiect
minunat „dar chiar crezi că va dura?
Întrebarea lui m-a luat prin surprindere, pentru că nu-mi
trecuse niciodată prin cap că şcoala avea să fie cândva închisă.
— Domnule Anderson…
— Xiang Xiang, te rog să-mi spui Richard, acesta e numele
meu mic.
Richard, am repetat în gând cele două silabe enigmatice,
parcă desfătându-mă cu un secret proaspăt dezvăluit.
— …Richard – m-am prefăcut că-i arunc o privire dojenitoare
– aduce ghinion să spui aşa ceva despre şcoala noastră, care a
fost de curând inaugurată!
— Nu am vrut să te jignesc, dar eu sunt un om de afaceri şi
ca atare trebuie să fiu realist şi pragmatic. Putem visa şi avea
ambiţii în viaţă, dar nu ne putem permite iluzii. Sunt mult prea
costisitoare.
Am rămas tăcută; el s-a uitat în jos, la ceai şi a mestecat
agitat în ceaşcă. Au trecut câteva clipe, înainte de a-şi ridica
privirea spre mine.
— Xiang Xiang, probabil nu urmăreşti viaţa politică, dar să
ştii că japonezii constituie un pericol. Mi-e teamă că ar putea
invada China cât de curând.
Afirmaţia lui m-a făcut să tresar. Auzisem şi până atunci
vorbindu-se despre japonezi, dar viaţa izolată pe care o duceam la
mănăstire şi timpul pe care îl dedicam activităţii mele mă
împiedicaseră să acord prea multă importanţă chestiunii.
— E chiar atât de gravă situaţia?
— Xiang Xiang, chinezii nu vor face faţă pericolului. Iar
japonezii, când vor sosi, nu vor fi foarte amabili cu femeile
frumoase.
Inima a început să-mi bată mai repede. Viaţa mea risca să o
ia din nou pe un alt făgaş, de data aceasta sub ameninţarea unui
eveniment care putea fi mai rău decât tot ce mi se întâmplase
până atunci.
Anderson a luat o gură de ceai, a aşezat ceaşca pe masă şi m-
a privit în ochi.
— Xiang Xiang, vreau să-ţi ofer o viaţă bună; îmi poţi împlini
dorinţa? A continuat pe nerăsuflate: Ştiu că sunt mult mai în
vârstă decât tine, iar tu poate că nici nu mă iubeşti. Dar nu
contează, nu-i aşa? Eşti chinezoaică şi ştii prin urmare foarte bine
că, în majoritatea cuplurilor, dragostea se naşte abia după
căsătorie. Xiang Xiang, eu cred că un bărbat mai în vârstă ţi s-ar
potrivi mai bine. Pentru că noi ştim cum să iubim şi să purtăm de
grijă unei femei. Xiang Xiang, te iubesc şi am să-ţi ofer o viaţă
minunată.
Am chicotit puţin, pentru a destinde atmosfera.
— Domnule Anderson…
— Te rog, spune-mi Richard.
— Richard, mă simt flatată! Dar…
Nu mă înduram să-i spun că nu-l iubesc, trebuia să scornesc
un alt motiv. În cele din urmă i-am spus:
— Având în vedere că am avut o anumită profesie în trecut,
nu cred că sunt… persoana potrivită să-ţi devină soţie.
Chipul lui s-a îmbujorat, iar glasul s-a încordat.
— Xiang Xiang, asta e o prostie! Sunt foarte mândru de tine.
Eşti o artistă distinsă şi o muziciană remarcabilă. În afară de
asta, vom pleca din ţară, undeva unde nimeni nu te cunoaşte.
Ca o pisică alergând în jurul cozii, Anderson nu părea dispus
să renunţe, iar discuţia noastră nu ducea nicăieri.
În cele din urmă mi-a spus mâhnit:
— Xiang Xiang, ştiu că nu te pot sili, nici măcar convinge, să
faci ceva împotriva voinţei tale. Dar gândeşte-te, te rog, la oferta
mea. Curând am să mă întorc în America şi nu ştiu când voi
reveni, poate niciodată, poate după foarte multă vreme. Am făcut
avere de-a lungul anilor şi mă gândesc să mă retrag din afaceri.
Mi-a luat mâna şi şi-a lipit-o de buze.
Iar eu nu mi-am retras-o.
Când m-am întors acasă în seara aceea, gândurile mele se
roteau ca un carusel în jurul imaginii şi propunerii lui Anderson.
Da, eram sigură că ar fi fost un soţ bun. Iar cu banii pe care-i
avea, mi-ar fi oferit siguranţă pentru tot restul vieţii.
Dar nu-l iubeam.
Mi-a venit să râd. Când îmi oferise fosta mea ocupaţie prilejul
de a mă gândi la dragoste? De-a lungul anilor de decadenţă,
servisem numeroşi bărbaţi în vârstă. Ce importanţă mai avea,
prin urmare, încă unul? Dar ceva avea totuşi importanţă – aş fi
devenit prin lege prima – şi ultima
— Soţie respectabilă a lui Anderson.
Atunci mi-am amintit ce-mi spusese Perla cu ani în urmă:
Dacă acest Anderson se va întoarce vreodată şi îţi va oferi
ajutorul lui, de exemplu să-ţi plătească datoriile, sau chiar te va
cere în căsătorie, să accepţi fără să stai pe gânduri, chiar dacă nu
îl iubeşti. Cu o astfel de şansă nu te întâlneşti decât o singură dată
în viaţă.

M-am sucit şi zvârcolit în patul meu pustiu, căznindu-mă să

mă hotărăsc dacă să fac acest pas şi să spun da. Dar dacă îl
făceam, nu mai aveam nicio şansă să întâlnesc vreodată
dragostea adevărată. Nu va mai exista niciodată un bărbat ca
Qing Zhen, care să-mi farmece inima, trupul şi sufletul.
 Atunci mi-am imaginat chipul plin de compasiune al lui
Anderson deasupra mea, murmurând: „Xiang Xiang, acordă-ne o
şansă. Te iubesc”.
I-au urmat soldaţi japonezi pătrunzând în pas de marş în
incinta mănăstirii…
Anderson a continuat să mă viziteze. Cu cât mă uitam mai
atentă la urmele lăsate de trecerea timpului pe chipul lui – pe care
ştiam că le va lăsa şi pe chipul meu – cu atât mai hotărâtă eram
să-i accept propunerea. Trei săptămâni mai târziu, am intrat în
biroul mamei, decisă să-i dau vestea. Înainte de a trece la subiect,
am întrebat-o ce ar face cu templul, dacă ar veni japonezii.
Spre surprinderea mea, mama a răspuns:
— N-am să plec nicăieri.
— Dar, mamă…
— Sunt călugăriţă. Peste tot e la fel – deopotrivă nirvana şi
samsara.
În clipa aceea m-am gândit foarte serios că mama îşi pierduse
minţile. Dacă japonezii distrugeau templul, spărgeau toate
statuile lui Buddha, apoi o violau şi o ucideau? Poate că se
detaşase de cele lumeşti în asemenea măsură, încât nu-i păsa de
toate aceste lucruri? Dar nu ne învaţă budismul şi să ne protejăm
trupurile, nu doar să ne detaşăm?
— Mamă, atunci vrei să rămân şi eu cu tine?
A părut surprinsă.
— Nu. Fiica mea, tu nu eşti călugăriţă.
De atâta vreme nu mă mai numise fiica ei. În ochi mi s-au
adunat lacrimi.
— Mamă…
— Da?
— Cred că… am să mă căsătoresc.
Am fost surprinsă să văd chipul palid al mamei radiind. Au
trecut câteva clipe, apoi a întrebat cu glasul uşor emoţionat:
— Pot să ştiu şi eu cine e mirele?
— Richard Anderson, un comerciant american.
Ochii i s-au mărit şi m-a întrebat nerăbdătoare.
— Înseamnă că vei pleca în America?
Am dat din cap.
Răspunsul ei m-a uimit.
— Bine. A continuat: în ţara noastră e prea multă nefericire
şi suferinţă. Fiica mea, mărită-te cu acest domn Anderson şi
părăseşte cât mai grabnic cu putinţă China.
— Mamă, nu vrei să mă călugăresc?
M-a privit cu înţeles.
— Lucrurile s-au schimbat. Mereu se schimbă.
— Dar, mamă, vreau să vii cu noi. Vreau să…
N-am mai putut continua, pentru că mâna osoasă a mamei
îmi făcea deja semn să plec.
O lună mai târziu, Şcoala Noului Model şi-a închis porţile, la
nici doi ani de când fusese inaugurată cu atâta vâlvă şi
publicitate. Iar după încă o lună, în 18 septembrie, a explodat o
mică bombă pe şinele căii ferate sud-manciuriene, care se afla în
proprietatea japonezilor. Armata japoneză a profitat de acest
pretext pentru a ocupa provincia chineză – deşi noi, chinezii, eram
convinşi că bomba fusese amplasată chiar de soldaţii japonezi.
După ocuparea Manciuriei, capitala chineză a fost cuprinsă
de panică. Unele ziare preziceau că japonezii vor fi curând
alungaţi din ţară. Altele avertizau că wokou – bandiţii japonezi –
erau imposibil de oprit şi vor invada curând toate oraşele
importante din China – Nanking, Chungking, Peking, Shanghai.
Panica s-a răspândit rapid. Organizaţiile ilegale – celebra bandă
verde şi banda hong – au profitat de situaţie pentru a prelua
controlul asupra prostituţiei din Concesiunea Internaţională,
abuzând de sărmanele fete şi luându-le aproape toţi banii ca taxă
de protecţie.
China se îndrepta spre haos.
M-am gândit să mai merg o dată la Shanghai, înainte de a
lua decizia finală de a mă căsători cu Anderson şi a părăsi China.
Voiam să-mi iau rămas-bun de la mătuşica Ah Ping şi să-mi arăt
pentru ultima oară respectul faţă de spiritele surorilor mele de
sânge, Perla şi Rubinul.
Nu aveam de gând să rămân decât o singură zi. Prin urmare,
am luat o ricşă, imediat după ce am sosit la Gara de Nord, şi i-am
cerut hamalului să mă ducă în Concesiunea Internaţională. Când
ne-am apropiat de eleganta clădire roz, i-am cerut hamalului să
oprească pe cealaltă parte a bulevardului. În faţa mea se afla
Pavilionul Florii de Piersic.
Eram nerăbdătoare să dau de mătuşica Ah Ping, poate şi de
alte vechi cunoştinţe, şi să arunc o ultimă privire la fostul meu
cămin sau fosta mea temniţă. Vreo doi trecători înaintau cu paşi
grăbiţi pe stradă, cu capetele plecate şi feţele încordate. În faţa
Pavilionului erau parcate câteva maşini scumpe. M-au făcut să
mă gândesc la o prostituată bătrână, ale cărei faimă şi frumuseţe
cândva omagiate erau acum la fel de îndepărtate ca soarele care
apune. Dar în ciuda aspectului părăsit al pavilionului, din
ferestrele sale răzbăteau lumină şi zgomote slabe. Pavilionul
funcţiona încă! Oare Fang Rong şi Wu Qiang îşi ofereau acum
serviciile soldaţilor japonezi? Sentimentele mele erau amestecate.
Pe de-o parte, îmi doream ca acest iad suflat cu aur să dispară
odată pentru totdeauna, pe de altă parte, fusese singurul acoperiş
pe care-l avusesem atâţia ani deasupra capului.
Deodată am văzut uşa dându-se la o parte şi făcându-şi
apariţia un bărbat slab, îmbrăcat într-o jachetă albastră pe care
erau imprimate uriaşe monezi de aur. Era Wu Qiang? Era „De”?
Sau vreunul dintre foştii mei oaspeţi? Bulevardul era foarte lat şi
a trebuit să-mi întind gâtul…
— BBBBUUUUUMMMM!!!
Ricşa a sărit în aer şi s-a izbit apoi de pământ. Fumul îmi
înţepa ochii şi mă îneca. Pentru o clipă surzisem. Aveam senzaţia
că aud cum mi se sfărâmă oasele. Am deschis gura, dar am rămas
cu ea căscată, incapabilă de a scoate un sunet.
Glasul panicat al hamalului mi-a explodat în urechi.
— O bombă! Ne-au invadat japonezii!
A smucit înnebunit de mânere şi a tras ricşa după el, cu o
mişcare atât de bruscă, încât am căzut din ea.
M-am ridicat cu greu, am privit peste drum şi nu mi-a venit
să cred ce vedeam – sau, mai exact, ce nu mai vedeam.
Pavilionul Florii de Piersic dispăruse!
Oaspeţii începuseră să năvălească afară. Câţiva şobolani s-au
răspândit şi ei în toate direcţiile, urmaţi de nişte obiecte rotunde
care se rostogoleau pe pământ. Erau capete de oameni? Abia
după câteva secunde mi-am dat seama că erau capetele celor doi
lei protectori de piatră!
M-am înfiorat şi mi-am amintit ce-mi spusese Perla cu zece
ani în urmă, în ultima zi pe care o petrecusem împreună.
Va veni ziua în care Pavilionul Florii de Piersic va fi dărâmat.
În clipa aceea am văzut un alt hamal care încerca să fugă cu
ricşa de acolo. Am zbierat să mă aştepte, dar în zadar. Atunci am
alergat în faţa lui şi i-am vânturat un pumn de bancnote sub nas,
convingându-l astfel să oprească şi să mă lase să urc în ricşă. Am
continuat să-mi răsucesc din mers capul, pentru a vedea dacă
pavilionul era încă acolo. Dar nu am mai văzut decât o perdea de
fum gros, în timp ce părăseam pentru totdeauna Concesiunea.
În decembrie 1931 s-a încheiat un capitol al vieţii mele şi a
început unul nou. M-am căsătorit cu Richard Anderson, ne-am
îmbarcat pe transatlanticul President Cleveland şi am schimbat
frigul de pe muntele mamei cu aurul de pe muntele Americii.

Epilog

— Aşa ai făcut, bunicuţo? Ţi-ai părăsit mama şi te-ai măritat

cu un bătrân? mă întreabă Jade Treasure uimită.
— Jade, „bătrânul” acela a fost străbunicul tău.
Jade face o grimasă.
— Iartă-mă, bunicuţo. Dar cu stră-străbunica ce s-a
întâmplat?
Zâmbesc.
— După ce m-am stabilit la San Francisco, mama mi-a scris,
iar de data aceasta am şi primit scrisorile ei. Spre deosebire însă
de cele pe care mi le scrisese cu peste un deceniu în urmă,
acestea erau scurte. Îmi povestea în câteva vorbe despre munca ei
la templu sau mă întreba despre noua mea viaţă. Mama a
supravieţuit ocupaţiei japoneze, dar a murit câţiva ani mai târziu,
în 1948, înainte ca Mao Zedong să ajungă la putere şi comuniştii
să desfiinţeze mănăstirile.
Fac o scurtă pauză, apoi continui:
— Sper ca mama să-şi fi atins în cele din urmă scopul pe
care îl urmărise cu atâta strădanie – iluminarea.
Jade mă întreabă:
— Dar tu şi străbunicul, aţi trăit fericiţi până la adânci
bătrâneţi?
Mă gândesc o clipă.
— Plictisiţi până la adânci bătrâneţi, dacă e să fiu sinceră.
— Plictisiţi-până la-adânci-bătrâneţi, îngână Jade în timp ce-
şi notează în grabă această informaţie preţioasă.
Îi arunc o privire furişă lui Leo. Sunt convinsă că în clipa
aceasta nu-şi doreşte nimic mai mult decât să-şi ia logodnica în
braţe şi să-i sărute buzele senzuale şi rozalii.
Jade mă priveşte cu ochii ei – sau ai mei – mari şi negri.
— Bunicuţo, cum te-ai decis până la urmă să te căsătoreşti
cu un bătrân barbar?
 De data aceasta o dojenesc pentru lipsa ei de respect faţă de
răposatul meu soţ, străbunicul ei.
— Dar, bunicuţo, doar aşa îi numeşti chiar tu pe americani!
Iau ceaşca de pe masă, sorb din ceai şi admir în acest timp
curbura minunată a buzelor strănepoatei mele, care seamănă cu
cornişele purpurii, răsucite ale unui templu.
— Aşadar – pun ceaşca la loc – m-am căsătorit cu un barbar,
deoarece străbunicul tău a fost un bărbat deosebit de cumsecade.
M-a tratat întotdeauna ca pe egala lui. De-a lungul căsniciei
noastre, m-a venerat ca pe o regină, iar eu, la rândul meu, l-am
respectat ca pe un rege.
— Dar l-ai… iubit?
— La început nu, dar mai târziu da. Am ajuns să ne
înţelegem foarte bine.
Iau o înghiţitură din elixirul meu de longevitate.
— Străbunicul tău a trăit până la nouăzeci şi cinci de ani, am
fost căsătoriţi mai bine de patruzeci de ani. Fiind un bărbat
înstărit, m-a ajutat să înfiinţez galeria de artă Orhideea Elegantă,
unde am predat artele – pictura, caligrafia, qin-ul.
Leo se apleacă spre mine şi mă întreabă:
— Şi cine au fost elevii tăi?
— În special tai tai bogate. Dar şi câţiva care bănuiesc că
aflaseră cumva despre misteriosul meu trecut prestigios.
Stilourile lui Jade şi Leo apasă şi zgârie hârtia, de parcă
aceasta ar avea nişte mâncărimi insuportabile, de care abia
aşteaptă să scape. Termină de notat, iar privirea mea zăboveşte
asupra portretului în ulei – pictat cu şaptezeci şi cinci de ani în
urmă, pe când îmi încheiam cariera ca ultimă curtezană
muziciană şi poetă eminentă din Shanghai, China.
Jade arată spre imaginea mea imortalizată.
— Bunicuţo, îţi place portretul?
— Îmi place ceea ce semnifică şi îmi plac amintirile pe care
mi le trezeşte.
Privirile lui Leo dezmiardă femeia de douăzeci şi trei de ani.
Apoi se întorc zâmbitoare spre femeia de nouăzeci şi opt de ani.
— Popo, ai fost atât de frumoasă.
Îmi face nespus de multă plăcere să-l tachinez pe acest băiat
american naiv. De aceea îl întreb:
— Am fost? Vrei să spui că acum sunt o babă urâtă?
Mă priveşte atât de uluit, încât pufnesc în râs.
 Jade îl loveşte peste umăr.
— Leo, ai grijă ce-i spui bunicuţei!
Îl liniştesc pe Leo dând din mână.
— Fii liniştit, prinţul meu, nu intra în panică. Cea mai
frumoasă femeie e acum, desigur, Jade.
Îi fac cu ochiul.
— Cum s-ar putea altfel? Doar a moştenit frumuseţea mea.
Chipurile celor doi tineri se transformă în doi lotuşi înfloriţi.
Apoi Jade întreabă:
— Bunicuţo, ce părere ai astăzi despre trecutul tău de…
Pare incredibil, dar prinţesa mea răsfăţată e într-adevăr
stânjenită. Dar i-am ghicit întrebarea.
— Draga mea, vrei să ştii dacă mi-e ruşine sau sunt mândră
de trecutul meu de ming ji, nu-i aşa?
Cele două capete zvâcnesc în sus şi-n jos, ca două mingi
plutind pe marea fericirii – delectându-se cu povestea suferinţelor
mele.
Oftez din rărunchi.
— Hai, asta-i întrebarea! Să vedem. În primul rând am avut
noroc. Deşi am fost vârâtă într-o casă de toleranţă, am avut
norocul să fie una de cea mai înaltă clasă. Iar acolo am cunoscut-
o pe Perla, datorită căreia am învăţat să cânt la pipa
— Şi la qin. În ceea ce-i priveşte pe bărbaţii împuţiţi, uneori
mi-a fost într-adevăr greu. Dar acum nu mai are nicio importanţă,
pentru că toţi s-au dus la Izvoarele Galbene. Dar mi-a rămas qin-
ul meu de patru sute de ani, care a împlinit între timp cinci sute
de ani, şi melodiile sale vechi de trei mii de ani.
Mă opresc; privirea mi se îndreaptă spre elegantul instrument
care atârnă pe perete. E tărâmul purităţii mele. Şi asta va rămâne
veşnic.
Fac o pauză şi cercetez chipurile celor doi tineri.
— Ştiţi care e lucrul cu care mă mândresc cel mai mult?
Jade se apleacă şi îşi împinge pieptul în faţă.
— Talentul tău artistic?
Scutur din cap.
— Faptul că ştii să cânţi la qin?
Scutur iarăşi din cap şi le caut tăcută privirea.
— Atunci ce? Bunicuţo, nu ne mai tachina!
— Ah, chicotesc, din păcate, chiar acesta e cel mai important
lucru pe care l-am învăţat ca ming ji. Deşi mi-am cam ieşit din
mână după şaptezeci şi ceva de ani, nu cred că am uitat complet
cum se procedează.
— Bunicuţo!
Jade protestează din nou.
Leo îi aşază cu tandreţe mâna pe coapsă şi îmi spune:
— Popo, te rugăm să ne spui.
— Bine, bine. Tac o clipă, înainte de a le spune alegându-mi
cu grijă cuvintele. Lucrul cu care mă mândresc cel mai mult nu e
ceva ce am făcut, ci ceva ce nu am făcut…
Jade face ochii mari.
— Bunicuţo, ce anume nu ai făcut?
— Nu am…
Mă opresc din nou, dar de data aceasta pentru a trage aer în
piept.
— Nu am nimerit inima înaltului Stăpân Fung. Jade face o
grimasă şi îşi revede notiţele.
— A, da, sigur că da, vorbele mamei tale despre compasiunea
budistă au îndreptat glonţul spre urechea lui Fung, făcându-te să
ratezi inima.
Continui:
— Oricum, Fung a murit la scurt timp, în urma unui atac de
cord. Şi cred că. A fost din cauză că am
622
— Dar ai ratat!
— A fost ucis de propria lui karmă rea.
— Uau! exclamă Jade. Perfect!
Leo întreabă:
— Te-a bucurat să afli că a murit?
Mă gândesc câteva clipe, apoi răspund:
— Nu m-a bucurat, m-a întristat.
Jade şi Leo se strâmbă neîncrezători.
— Te-a întristat?
— Nu m-a întristat soarta lui, ci soarta oamenilor în general,
întorsăturile ciudate pe care le poate lua.
Urmează o nouă pauză lungă, în timpul căreia cei doi copii
yin yang ai mei îmbracă harnici în cuvinte sentimentele şi
amintirile mele.
După ce termină, Jade îmi adresează o întrebare neaşteptată.
— Bunicuţo, după toată supa împotriva fertilităţii pe care ai
băut-o la pavilion, cum se face că ai reuşit să rămâi însărcinată
cu bunica?
— Pentru că am băut şi supa longevităţii, preparată de Qing
Zhen pe munte!
Încep să râd.
— Adevăratul motiv este averea străbunicului tău, care mi-a
permis să fiu tratată în cele mai scumpe spitale, de către cei mai
buni medici. Dar şi faptul că m-am dus la cel mai celebru erborist
din Chinatown, care mi-a dat ierburi scumpe precum hong hua,
care mi-a încălzit sângele, dong gui, cuib de pasăre şi ginseng
sălbatic din Tianshan.
— Dong gui şi cuib de pasăre, pfui! exclamă Jade, în timp ce
notează serioasă numele acestor ierburi scumpe pe hârtia ei
ieftină.
Pe urmă îşi ridică privirea şi îmi cercetează chipul.
— Bunicuţo, când a murit străbunicul, erai încă probabil
foarte atrăgătoare. Cum de nu te-ai recăsătorit?
— Jade, glumeşti? N-am avut destui bărbaţi de-a lungul
vieţii? în afară de asta…
Mă opresc; gândurile îmi zboară în trecut, spre dragostea
mea curată – tânărul şi frumosul călugăr taoist, care trăia ca un
pustnic pe munte, fierbea elixire, primea de pomană (sau cerşea
pe străzi) şi cânta la qin.
— Am cunoscut, deşi pentru scurt timp, dragostea adevărată
– pe Qing Zhen.
Cuplul teribil de tânăr şi frumos se priveşte zâmbind.
Pasiunea lor tinerească mă înduioşează. Imagini ale mele alături
de Qing Zhen îmi trec prin minte, ca scenele unui film mut. Îmi
amintesc atât de clar cum i se revărsa părul lung şi lucios în
lumina lunii; cum mă atingea cu mâinile lui mistice,
transformându-mă dintr-o prostituată fără emoţii într-o iubită
pătimaşă; cum gemea şi ţipa şi se zvârcolea când atingea nirvana
sexuală… Toate acestea îmi sunt atât de vii în minte, deşi au
trecut deja şaptezeci şi şase de ani!
Bătrânul înţelept avusese dreptate – o singură zi petrecută pe
munte e ca o mie de ani petrecuţi printre oameni.
Mă întreb, aşa cum m-am întrebat de nenumărate ori de-a
lungul anilor, dacă Qing Zhen e încă în viaţă. Atunci ar avea o
sută şase ani! Ar însemna că a reuşit într-adevăr să devină
nemuritor. Dacă nu şi-o fi pierdut minţile, după ce a băut atâta
elixir în care plutea pasărea aceea moartă, oare se mai gândeşte
uneori la mine?
— Bunicuţo, te simţi bine?
— Da, de ce?
— Pentru că plângi! spune Jade; apoi ia două batiste de
hârtie şi îmi şterge lacrimile. Îmi imaginez că mâna ei tandră e
mâna iubitului meu de o sută şase ani.
După ce mi s-au uscat lacrimile, rămânem toţi trei tăcuţi, ne
bem ceaiul şi mâncăm gustările dim sum pe care Jade şi Leo le-au
adus de la restaurantul meu preferat, Wok-ul Imperial. Ca o
adevărată împărăteasă, mă simt şi eu minunat, înconjurată de
sunete familiare: râsete, farfurii zornăind şi zăngănind, beţigaşe
pocnind, buze plescăind şi sorbituri zgomotoase din băutura
longevităţii.
Aceasta este reuniunea mea de familie. În sfârşit.
Doar Perla lipseşte.
— Jade, arăt spre scrinul de lângă televizor, în sertarul de jos
e un plic, mi-l dai, te rog?
Jade se duce spre scrin şi se întoarce într-o clipă,
înmânându-mi plicul cu ambele mâini, cu aerul respectuos şi
supus al unei fiice dintr-o familie chineză.
— Îţi mulţumesc, Jade, spun şi scot o fotografie din plic.
Fotografia înfăţişează un tânăr cu o atitudine îndrăzneaţă,
care poartă un costum occidental alb, pălărie, o pereche de
ochelari cu ramă din aur (în fotografia alb-negru nu se vede, însă,
că sunt din aur) şi pantofi lucioşi de piele, alb-negri. Îşi ţine
picioarele depărtate, unul în faţa celuilalt; o mână şi-a proptit-o în
şold, cu cealaltă îşi atinge borul pălăriei. Un trabuc şi un zâmbet
ştrengar pe buzele senzuale îi completează înfăţişarea decadentă
de filfizon.
Glasul lui Jade se înalţă, plin de entuziasm:
— Uau, mişto! Cine e? E cumva… Qing Zhen?
— Nu, Qing Zhen era călugăr şi nu-i păsa de fotografii. Am
păstrat toate amintirile dragi despre el în mintea mea, îi răspund
şi mângâi silueta tânărului frumos din fotografie. E Teng Xiong.
Jade exclamă:
— Măi să fie, ar fi trebuit să-mi dau seama!
Intervine şi Leo:
— Arată chiar ca un bărbat!
Mă gândesc la femeia care m-a iubit atât de mult şi căreia nu
i-am putut răspunde cu tot atât de multă dragoste. Evadase
pentru a-şi trăi propria viaţă excentrică, dar fusese prinsă de
către soţul ei nemilos, ucigaşul tatălui meu, Fung. Îşi dorise să fi
murit ţinându-mă în braţe sub clopot, în lumina lunii, dar
sfârşise împuşcată de către soţul pe care-l ura. Îmi amintesc cum
mi-a spus la despărţire, că spera să ne reîntâlnim într-o viaţă
viitoare. Poate că ne vom reîntâlni
Într-adevăr, după ce voi porni şi eu pe calea nemuritorilor, nu
peste multă vreme, iar atunci îmi voi dori şi eu, poate, genul de
dragoste pe care mi-l oferise ea.
Oftez în sinea mea şi scot încă o fotografie din plic. Cele două
capete yin yang se apleacă pentru a vedea mai bine.
— Teribilă! exclamă Jade.
— Cine e femeia asta frumoasă ca o vedetă de cinema?
— Perla, sora mea de sânge, răspund mândră, cu lacrimi în
ochi.
Perla mă priveşte acum cu buzele ei perfect desenate, ca o
semilună şi ochi zâmbitori – parcă m-ar invidia pentru
longevitatea mea şi pentru minunata mea Jade Treasure şi
frumosul meu strănepot viitor, Leo Stanley. Da, poate că sunt
norocoasă să mănânc încă, să dorm, să râd, să plâng şi – din
fericire sau din nefericire – să nu mai fac dragoste în lumea yang.
Dar peste puţin timp mă voi alătura ei în lumea yin. Gândul
acesta, în mod ironic, nu mă întristează.
În fond, după ce am aşteptat aproape un secol, va sosi în
sfârşit momentul de a mă alătura frumoasei şi talentatei mele
surori ming ji.
La început, viaţa în Pavilionul Florii de Piersic părea a fi un
vis. Înconjurată de flori exotice, bambuşi, fântâni răcoroase şi
grădini colorate, Xiang Xiang se simţea mai bine ca oricând.
A fost iniţiată în muzică, pictură, literatură, caligrafie şi, spre
marea ei surpriză, în arta de a satisface bărbaţi. Căci doar ulterior
a descoperit destinaţia sumbră a acestui frumos Pavilion al
plăcerilor, care era de fapt un bordel de lux. Nici măcar atunci
când va deveni favorita celor mai puternici bărbaţi, Xiang Xiang –
supranumită Preţioasa Orhidee – nu va renunţa la visul ei de a
fugi departe de Pavilion, de a-şi reîntâlni mama, de a-şi răzbuna
tatăl şi de a afla dragostea adevărată.
 MINGMEI YIP
O femeie de 98 de ani, trăind la ora actuală în San Francisco,
îşi povesteşte tinereţea petrecută în China anilor ’20, perioadă de
glorie în care a împărtăşit faima de cea mai rafinată curtezană.
Tatăl ei fusese acuzat pe nedrept de crimă, apoi executat, iar
mama ei nevoită să se retragă într-o mănăstire budistă. Rămasă
singură la 13 ani, Xiang Xiang a fost atrasă într-un bordel,
Pavilionul Florii de Piersic, căpătând nume de scenă Bao Lan sau
Preţioasa Orhidee. Graţie frumuseţii ieşite din comun şi a
talentului la pictură, având înclinaţii poetice şi muzicale vădite şi,
mai ales, dovedindu-se a fi maestră în arta amorului, Bao Lan
devine o prostituată extrem de râvnită.
Ceea ce avea să se numească ulterior «cultura gheişelor» a
supravieţuit în China timp de 2500 de ani, ajungând la apogeu în
ultimii 400 de ani. În timp ce în Japonia această tradiţie a
continuat, în China a dispărut după invazia japoneză de la
începutul secolului al XX-lea.
«… Cei mai mulţi oameni au auzit doar despre gheişele
japoneze, mai ales prin intermediul cărţii lui Arthur Golden,
Memoriile unei gheişe. Tocmai de aceea, eu m-am hotărât să scriu
despre fenomenul gheişelor chineze astfel încât oamenii din
Occident să poată afla mai multe lucruri despre forma originară a
acestui mod de viaţă fascinant deşi atât de trist.»
Mingmei Yip