Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
KELLERMAN
Obsesie
*
Obsesii letale
Obsesie ……………………………… 2
Obsesii letale .……………………... 473
2
JONATHAN KELLERMAN
Obsesie
V.1.O
virtual-project.eu
PARALELA 45
3
Pentru Faye
CAPITOLUL 1
5
cerul gurii, cu negreață sub unghii și priviri absente, pe care
Liddie ținea morțiș să-i numească „iubiricii” ei.
La halul în care-și făcuse de cap, te și minunai că nu s-a
ales decât cu un singur copil.
Cu trei ani în urmă, Lydia se căznise douăzeci și trei de ore
în travaliu, de una singură, în nu știu ce spital de osteopatie
de pe lângă Missoula. Tanya Marie, două kilograme patru
sute. Liddie i-a trimis lui Patty o poză cu fetița abia venită pe
lume, iar Patty a trimis bani. Majoritatea nou-născuților sunt
roșii ca racul și seamănă a maimuțe, dar fetița asta era chiar
drăguță. Doi ani mai târziu, Lydia și Tanya s-au înființat la
ușa lui Patty, în trecere spre Alaska.
Nici pomeneală de explicații: de ce se duceau tocmai la
Juneau, dacă se întâlneau cu cineva acolo, dacă Liddie mai
lua ceva sau se cumințise. Nicio aluzie la cine era tatăl fetiței.
Patty se întrebase dacă Lydia măcar știe.
Patty nu se-nnebunea după copii și i se pusese un nod în
gât, când văzuse copilița care se ținea de mâna lui Liddie.
Așteptându-se la o mică teroristă, date fiind circumstanțele.
Dar nepoțica ei se dovedise a fi dulce și cuminte, de-a dreptul
drăguță cu zulufii ei de păr blond aproape alb, niște ochi
verzi cu priviri iscoditoare, care s-ar fi potrivit mai degrabă
unei femei de vârstă mijlocie, și mânuțe fără astâmpăr.
Vizita „în trecere” se lungise la o ședere de zece zile. Patty
sfârșise prin a hotărî că Tanya e cu-adevărat o scumpete, și
nu cine știe ce bătaie de cap, dacă nu puneai la socoteală
duhoarea scutecelor murdare.
Pe cât de brusc apăruse, Liddie anunțase că gata, trebuie
să plece.
Patty se simțise ușurată, dar și cumva dezamăgită.
— Ai făcut treabă bună cu ea, Lid, chiar că-i o adevărată
mică domnișoară.
Stând rezemată în pragul ușii exterioare, uitându-se la
Lydia cum trage fetița după ea de-o mână, iar în cealaltă
bălăngăne o valiză ponosită. Un taxi galben oprise la
6
marginea trotuarului, scuipând fum gros din țeava de
eșapament. Se auzea zgomot din josul bulevardului. Peste
drum trecu în pas alene un vagabond.
Lydia își scutură părul din ochi și zâmbi larg. Altădată
splendid, ca al unei stele de cinema, surâsul ei se vedea
acum insultat de doi dinți din față sparți.
— O adevărată domnișoară? Adică în niciun caz ca mine,
nu, Pats?
— Of, mă lași?! Nu poți s-o iei și tu exact cum am spus-o?
— Hei, sunt o japiță și mă mândresc cu asta! Zisese Lydia,
scuturându-și pieptul și legănându-și șoldurile, râzând
îndeajuns de tare încât să-l facă pe taximetrist să se
întoarcă.
Tanya n-avea decât doi ani, dar trebuie să-și fi dat seama
că nu-i frumos ce face mami, fiindcă se strâmbase. Patty era
sigură de asta.
Patty voia s-o protejeze.
— N-am vrut să spun nimic altceva decât că-i grozavă, poți
s-o aduci oricând aici.
Îi zâmbi Tanyei, dar fetița se uita spre trotuar.
Liddie izbucnise în râs.
— Chiar și cu scutecele alea puturoase?
Moment în care puștoaica își mutase privirea undeva în
zare. Patty se apropiase de ea și-i atinsese ușor cu mâna
creștetul mititel. Tanya tresărise, gata să se retragă un pas,
după care înțepenise pe loc.
Patty se aplecase spre ea și-i spusese blând:
— Ești o fetiță tare cuminte, o adevărată mică domnișoară.
Tanya își împletise mânuțele în fața chipului și se căznise
să afișeze un zâmbet mic și trist – cel mai trist pe care-l
văzuse Patty vreodată.
De parcă o voce interioară o dăscălea cum să se poarte
manierat în relația mătușă-nepoată.
Lydia spusese:
— Nu te deranjează scutecele puturoase? Mișto, am să țin
7
minte chestia asta, Pats, în caz că se mai întâmplă vreodată
să ajungem pe-aici.
— Ce e la Juneau?
— Zăpadă.
Lydia răsese cu poftă, scuturându-și iar sânii, gata-gata
să-i scape afară dintr-un tricouaș minuscul, roz-aprins și
ultra-decoltat. Avea și tatuaje acum, mult prea multe. Părul îi
arăta uscat și neîngrijit, în jurul ochilor i se desenau
nenumărate riduri fine și picioarele ei lungi, de balerină,
aveau deja carne flască și tremurătoare pe interiorul
coapselor. Toate astea și dinții sparți din față erau semne
clare că timpul trece nemilos de iute. Patty se întrebă ce se
va întâmpla când toți nurii Lydiei se vor duce naibii.
— Vezi să stai la căldurică, spusese Patty.
— Îhî, nicio grijă, replicase Lydia. Am eu metodele mele să
nu-mi fie frig.
Apucând-o de încheietura mâinii pe fetiță și trăgând-o
după ea spre mașină.
Patty le urmase. Se-aplecase ca să ajungă cu privirea la
nivelul ochilor puștoaicei, în timp ce Lydia îi dădea valiza
taximetristului.
— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, micuță Tanya.
Sunase stângaci. Ce știa ea despre cum trebuie să te porți
cu copiii?
Tanya își mușcase buza, strângând-o tare cu dinții.
8
De data aceasta, ridicase privirea și se uitase drept în sus
spre Patty.
Un Pontiac Firebird roșu, cu motorul duduind, era oprit
exact pe locul unde așteptase taxiul data trecută. Un model
șmecheros, ca-n filmele cu Batman: roți groase, panou
deflector în față și un fel de gheare metalice în care se
prindea capota. Care zvâcnea ritmic, ca o inimă intrată-n
fibrilație.
În timp ce Patty se apropia în grabă, Firebird-ul demară în
trombă, cu claia de păr platinat a Lydiei abia vizibilă prin
geamul fumuriu al portierei din dreapta.
Patty avu impresia că sora ei îi făcuse un semn de la
revedere, dar n-ar fi putut băga mâna-n foc.
Fetița nu se mișcase de pe loc.
Când Patty s-a întors lângă ea, Tanya a băgat mâna în
buzunar și i-a întins un bilețel.
Hârtie albă ieftină, cu antetul roșu al Hotelului Crazy Eight
Motor din Holcomb, statul Nevada.
Dedesubt, scrisul de mână al Lydiei, mult prea frumos
pentru cineva care nici primul an de liceu nu-l terminase.
Lydia nu-și dăduse niciodată osteneala să învețe caligrafie,
sau orice altceva, în cei nouă ani de școală, dar tot ce făcea îi
ieșea bine.
Fetița începu să bâzâie încet.
Patty o luă de mânuță – mititică, rece și moale – și citi
bilețelul.
9
CAPITOLUL 2
11
îi arăta ca o grămăjoară de pietriș.
— Ție asta ți se pare carne calitatea întâi?
— La gust e foarte bună, am spus eu. Probabil că n-ar fi
trebuit să-ți pomenesc nimic de telefonul ei, din motive de
confidențialitate. Dar dacă se dovedește că e ceva grav, știi
bine că am să mă-ntorc la tine.
Bucata de friptură dispăru printre buzele lui. Fălcile i se
puseră în mișcare și ciupiturile de acnee de pe obraji i se
transformară în virgulițe săltărețe. Își duse mâna liberă la
fruntea plină de pete, ca să-mpingă înapoi o șuviță de păr
negru. Între două înghițituri, spuse:
— Păcat de Patty.
— O cunoșteai?
— Ne mai vedeam în camera de gardă, când treceam pe la
Rick. Salut, ce faci, cum merge treaba, îți urez o zi bună,
chestii de-astea.
— Știai că e bolnavă?
— Singurul mod în care-aș fi putut afla era dacă mi-ar fi
spus Rick, dar avem o regulă nouă: după program, gata cu
discuțiile despre serviciu.
Când un caz nu e încă rezolvat, programul unui inspector
de poliție nu se termină niciodată. Rick Silverman face ture
prelungite la secția de urgențe a spitalului Cedars. Cei doi
vorbesc tot timpul despre limite și reguli, dar planurile lor
mor repede.
— Deci n-ai idee dacă ea mai lucra cu Rick? am spus eu.
— Același răspuns. Te gândești la o mărturisire, nu? Vreun
„lucru îngrozitor” pe care să-l fi făcut. N-are logică, Alex. De
ce ar vrea puștoaica să scormonească nu știu ce mizerii
despre mama ei?
Pentru că puștoaica înhață ceva și nu-i mai dă drumul.
— Bună întrebare.
— Când ai tratat-o?
— Prima dată a fost acum doisprezece ani, când ea avea
șapte.
12
— Doisprezece ani exact, nu aproximativ.
— Unele cazuri le ții minte.
— Caz greu?
— Fata s-a descurcat foarte bine.
— Super-psihologul marchează din nou.
— Chestie de noroc.
S-a uitat lung la mine. A mai mâncat niște cotlet. A pus
furculița jos.
— Asta nu-i carne superioară, doar cu maximă bunăvoință
îi poți spune selecționată.
13
ieșiri la cină cu ocazii festive – Robin și cu mine râzând și
închinând un pahar cu ei doi – și cam asta era tot.
O dată ajuns în fața ușilor de sticlă glisante, mi-am tras cel
mai performant mers de doctor arogant. Oricum mă
îmbrăcasem la patru ace pentru tribunal: costum bleumarin
la două rânduri, cămașă albă, cravată galbenă, pantofi
strălucitori ca oglinda. Recepționista abia dacă și-a ridicat
privirea.
În zona secției de urgențe era liniște, doar câțiva pacienți
bătrâni zăcând pe tărgi mobile, niciun strop de tensiune sau
de tragedie în aer. Apropiindu-mă de sala de triaj, l-am zărit
pe Rick venind spre mine, încadrat de doi medici stagiari.
Toți trei purtau salopete chirurgicale stropite cu sânge, iar
Rick avea pe deasupra un halat alb lung. Stagiarii aveau
ecusoane. Rick nu, toată lumea știe cine este.
Când m-a văzut, le-a spus celorlalți ceva care i-a făcut să
plece.
Oprindu-se în fața unei chiuvete, s-a spălat cu betadină, s-
a uscat, mi-a întins o mână.
— Salut, Alex.
Întotdeauna am grijă să nu apăs cu prea multă putere
niște degete care suturează vase de sânge. Strânsoarea lui
Rick era combinația uzuală de fermitate și precauție.
Peste fața-i prelungă și slabă, o calotă de păr creț și
încărunțit, tuns scurt. Mustăcioara perie mai păstra ceva fire
castanii la mijloc, dar vârfurile se decoloraseră. Suficient de
deștept încât să nu-și facă iluzii deșarte, continuă să se ducă
la solar. Azi, luciul de bronz părea proaspăt – probabil
preferase să se coacă la lampă, în locul mesei de prânz.
Milo are între un metru nouăzeci și unu și un metru
nouăzeci și patru, în funcție de felul în care starea de spirit îi
afectează postura. Greutatea îi variază între o sută opt
kilograme și mult prea mult. Rick măsoară un metru optzeci
și șase fix, dar uneori pare să fie tot atât de înalt ca „Micuțul”,
pentru că-și ține spatele drept și nu depășește niciodată
14
șaptezeci și șapte de kilograme.
Astăzi, am observat la el un soi de gârboveală pe care n-o
mai văzusem niciodată la el.
— Ce vânt te-aduce? mă întrebă el.
— Am trecut pe-aici să te văd.
— Pe mine? Care-i treaba?
— Patty Bigelow.
— Patty, spuse el, aruncând o privire spre semnul care
indica ieșirea. Mi-ar prinde bine o cafea.
Ne-am turnat amândoi din cafetiera medicilor și ne-am dus
într-o sală de consultație neocupată, care mirosea a spirt și a
metan. Rick s-a așezat în scaunul doctorului, iar eu mi-am
aburcat fundul pe masă.
Observând că rola de hârtie de pe masă trebuia schimbată,
îmi spuse să mă dau un pic la o parte și smulse bucata
folosită. O făcu cocoloș, o aruncă la gunoi, se spălă iar pe
mâini.
— Deci Tanya te-a sunat până la urmă. Ultima oară când
am văzut-o eu a fost la câteva zile după ce murise Patty. Avea
nevoie de-un pic de ajutor ca să-i recupereze lucrurile, că se
tot izbea de birocrația din spital, dar chiar și după ce am
ajutat-o să rezolve problema, am avut impresia că mai voia
să discutăm. Am întrebat-o dacă mai e ceva, dar ea a zis că
nu. Pe urmă, la vreo săptămână de la chestia asta, mi-a
telefonat și m-a întrebat dacă tu mai dai consultații la
cabinet, sau dacă nu te mai ocupi decât de colaborarea cu
poliția. I-am spus că, din câte am înțeles eu, îți găsești
întotdeauna timp pentru foștii pacienți. Mi-a mulțumit
frumos, dar eu am avut din nou senzația că are ceva pe suflet
și nu îndrăznește să spună deschis. Ție nu ți-am pomenit
nimic, în caz că s-ar fi răzgândit. Îmi pare bine că totuși te-a
căutat. Biata fată…
— Ce fel de cancer a făcut Patty? am întrebat eu.
— La pancreas. Când a ajuns să fie diagnosticat, deja îi
mâncase ficatul. Cu doar câteva săptămâni înainte,
remarcasem că pare extenuată, dar Patty, la jumătate de
15
capacitate era oricum mai bună decât majoritatea celorlalți la
turație maximă.
Rick clipi des, apoi continuă:
— Când am văzut-o cu icter, am insistat să-și facă un
examen complet. Peste trei săptămâni, era moartă.
— O, Doamne…
— Criminalii de război naziști o duc până la nouăzeci de
ani, iar ea moare, zise el, masându-și una dintre mâini cu
cealaltă. Pe mine Patty întotdeauna mă făcea să mă gândesc
la femeile coloniștilor din Vestul de altădată, energice și
neînfricate, care vânau bizoni cot la cot cu bărbații, tăiau
animalele, le jupuiau și le găteau, iar din ce rămânea
nefolosit se descurcau să facă tot felul de obiecte utile.
Se frecă la o pleoapă, apoi continuă:
— Atâția ani lucrați împreună, și n-am putut face absolut
nimic ca să schimb deznodământul. Am trimis-o la cel mai
bun oncolog pe care-l cunosc și m-am îngrijit ca Joe Michelle,
șeful secției noastre de anesteziști, să se ocupe personal de
managementul durerii pentru Patty.
— Ai petrecut mult timp cu ea spre sfârșit?
— Nu atât demult pe cât ar fi trebuit, spuse el. Mă
înființam în rezerva ei, stăteam nițel de povești, pe urmă ea
mă dădea afară. Mă certam cu ea, ca să fiu sigur că vorbește
serios. Vorbea serios.
Se trase de mustață.
— În toți anii ăștia cât mi-a fost asistentă principală pe
secție, în afară de câte-o cafea băută împreună la bufet, noi
n-am socializat niciodată, Alex. Atunci când am devenit șef,
eram un dobitoc pe care nu-l interesa decât munca. În timp,
personalul din subordine a reușit totuși să-mi arate că
greșesc, așa că am devenit și eu mai atent la partea socială.
Petreceri de ziua angajaților, o listă cu zilele de naștere ale
tuturor, să am grijă că nu ducem lipsă de prăjituri și flori, mă
rog, toate chestiile uzuale de ridicat moralul.
Pe față i se întinse un zâmbet.
16
— Într-un an, Micuțul chiar a acceptat să facă pe Moș
Crăciun.
— Asta da, imagine de neuitat…
— Ho, ho, ho, și hâm, hâm, hâm. Slavă Domnului că n-am
avut copilași care să i se urce în poală. Unde vreau eu să
ajung, Alex, este că Patty n-a venit la nicio petrecere de-a
noastră. Întotdeauna se ducea direct acasă, după ce-și
termina fișele. Când încercam s-o conving să stea, primeam
același răspuns invariabil: „Ești un dulce, Richard, dar e
nevoie de mine acasă”.
— Responsabilități de mamă singură?
— Bănuiesc că da. Tanya a fost unica persoană pe care
Patty o suporta în camera ei de spital. Puștoaica pare tare
drăgălașă. E la un colegiu pregătitor pentru medicină, mi-a
zis că se gândește să se ducă spre psihiatrie sau neurologie.
Probabil i-ai făcut o impresie bună.
Se ridică, își întinse brațele în sus deasupra capului. Se
așeză înapoi.
— Alex, biata fată n-are nici douăzeci de ani împliniți și e
singură pe lume.
Întinse mâna după cafea, se uită lung în paharul gol, fără
să bea.
— Există vreun motiv anume pentru care ți-ai făcut timp
să vii până aici?
— Mă întrebam dacă e ceva în legătură cu Patty despre
care ar trebui să știu și eu.
— S-a îmbolnăvit, a murit, viața-i nedreaptă, spuse el. De
ce oare am impresia că pe tine cu totul altceva te
interesează?
Am stat să mă gândesc cât de multe ar fi cazul să-i spun.
Teoretic vorbind, putea fi considerat medicul care-o trimisese
la specialist. Sau nu.
— Dorința Tanyei de-a se întâlni cu mine n-are nicio
legătură cu psihoterapia după deces, am spus. Ea vrea să
discutăm despre „un lucru îngrozitor” pe care Patty i l-a
mărturisit pe patul de suferință, înainte să moară.
17
Capul îi țâșni înainte.
— Poftim?!
— N-a vrut să-mi spună mai multe la telefon. Cum ți se
pare? Are vreun sens pentru tine?
— Mi se pare absolut ridicol! Din punct de vedere moral,
Patty era cea mai integră persoană pe care-am cunoscut-o
vreodată. Oamenii spun tot felul de lucruri, când se simt
stresați.
— S-ar putea asta să fie explicația.
Stătu pe gânduri câteva clipe.
— Poate că „lucrul îngrozitor” de care vorbea Patty era
sentimentul de vinovăție că o părăsește pe Tanya. Sau poate
pur și simplu aiura, la halul în care era de bolnavă.
— Boala i-a afectat și funcțiile cognitive?
— Nu m-ar mira, dar nu-i specialitatea mea. Mai bine să
discuți cu oncologul ei, Tziporah Ganz.
Pagerul începu să-i sune și el citi cu voce tare mesajul.
— Paramedicii serviciului de ambulanța Beverly Hills... mi
se aduce un infarct în câteva minute… trebuie să mă duc și
să-ncerc să salvez pe cineva, Alex.
M-a condus afară, însoțindu-mă dincolo de ușile de sticlă,
iar eu i-am mulțumit pentru timpul acordat.
— Măcar să-ți fi fost de folos cu ceva. Eu sunt convins că
toată această melodramă se va sparge ca un balonaș de
săpun.
Cu mișcări circulare, își dezmorți umerii și adăugă:
— Credeam că tu și Micuțul v-ați blocat la tribunal pentru
tot restul secolului.
— Cazul a fost închis azi-dimineață. Acuzata s-a declarat
vinovată, spre surprinderea tuturor.
Pagerul începu iar să-i piuie.
— Poate-i chiar înălțimea Sa, dându-mi vestea cea bună…
ba nu, sunt tot cei de la ambulanță… pacient bărbat, optzeci
și șase de ani, puls sub nivelul mării… măcar a avut parte
de-o viață de om până la capăt.
18
Își băgă pagerul la loc în buzunar.
— Nu că ar mai face cineva asemenea judecăți de valoare,
bineînțeles.
— Bineînțeles.
Ne-am strâns mâinile din nou.
— Principalul „lucru îngrozitor” este dispariția lui Patty,
spuse el. Sunt convins că până la urmă totul se va reduce la
starea de stres a Tanyei. Iar tu ai s-o ajuți să facă față
situației.
Chiar când mă întorceam să plec, el a mai spus:
— Patty a fost o asistentă formidabilă. Ar fi trebuit să vină
măcar la câteva dintre petrecerile acelea.
19
CAPITOLUL 3
21
Nimic relevant în notițele mele. Nicio surpriză.
La și douăzeci și cinci s-a auzit soneria.
O fătucă blondă cu ten curat, într-o cămașă albă, sobră, și
blugi frumos călcați, stătea în fața ușii de la intrare.
— Arătați neschimbat, domnule doctor Delaware.
Copilul subdezvoltat se metamorfozase într-o tânără femeie
minionă. Mi-am scormonit creierii după frânturi de amintiri,
am dibuit câteva: aceeași față triunghiulară, bărbia pătrată,
ochii verzi-căprui. Buzele tremurătoare.
M-am întrebat dacă aș fi recunoscut-o de pe stradă.
— Tu te-ai schimbat ceva, am spus și i-am făcut semn să
intre.
— Sper din tot sufletul că da, îmi răspunse ea. Data
trecută eram aproape-n scutece.
Antropologii zic că oamenii blonzi sunt atrăgători fiindcă
extrem de puțini copii cu părul cânepiu rămân așa în timp,
deci blondul reprezintă tinerețea. Zulufii bătând în galben ai
Tanyei deveniseră bucle de culoarea mierii. Își purta părul
lung, adunat la spate într-un coc spre creștet, fixat cu agrafe
în formă de bețișoare negre.
Niciun fel de asemănare cu Patty.
De ce-ar fi semănat cu ea?
Am pornit-o împreună pe coridor. În timp ce ne apropiam
de cabinetul meu, Blanche păși afară din dormitor. Se
scutură, căscă, tropoti mărunt spre noi. Am luat-o în brațe
din mers.
— Asta este o diferență, spuse Tanya. Data trecută n-
aveați în dotare alte animale vii decât peștii aceia
senzaționali.
— Și-acum sunt tot acolo.
Întinse mâna să mângâie cățelul, se răzgândi.
— O cheamă Blanche. A depășit cu mult stadiul de
„prietenoasă”, e de-a dreptul gregară.
Tanya întinse cu prudență un deget.
— Bună, drăguțo.
22
Un fior cățelesc traversă ca pe-o gelatină trupușorul
dolofan al lui Blanche. Nasul negru și umed adulmecă în
direcția Tanyei. Buzele cărnoase se răsfrânseră în afară.
— Antropomorfizez eu, domnule doctor, sau chiar
zâmbește?!
— Nu antropomorfizezi deloc. Zâmbește.
— Ce drăguț!
— Am s-o pun la loc în coșul ei, ca să putem începe.
— O țineți într-un coș? Trebuie neapărat?
— O face să se simtă mai în siguranță.
Nu părea prea convinsă.
— Gândește-te la un bebeluș pe care-l ții într-un pătuț cu
gratii, în loc să-l lași să se rostogolească pe jos, am spus eu.
— Bănuiesc că aveți dreptate, dar n-o goniți din cauza
mea. Îmi plac foarte mult câinii.
Întinse mâna și-o frecă pe Blanche pe cap.
— Vrei s-o ții în brațe?
— Ăăă… dacă pe ea n-o deranjează…
Blanche se lăsă transferată fără să clipească măcar.
Cineva ar trebui să-i studieze biochimia cerebrală și s-o
vândă la pachet.
— Ce călduță e… Hei, dulceață mică! Ce rasă e, mops?
— Buldog francez. Dacă simți că e prea grea…
— Nu vă faceți griji, sunt mai puternică decât par.
23
— Am refăcut toată casa în urmă cu câțiva ani.
Un psihopat luase decizia în locul nostru, dând foc la tot
ce aveam.
— A ieșit o chestie foarte stilată, spuse Tanya.
— Mulțumesc.
— Deci, iată-mă.
— Mă bucur să te revăd, Tanya.
— Și eu la fel.
Și uitându-se în jur:
— Vă gândiți probabil că ar trebui să vorbesc despre
moartea mamei mele.
— Dacă vrei.
— Nu vreau, de fapt, domnule doctor. Nu sunt în fază de
negare, să știți, chiar a fost un coșmar oribil, niciodată n-am
crezut că voi trece printr-o experiență atât de îngrozitoare.
Dar îmi stăpânesc durerea așa cum ar fi de așteptat în mod
normal… Dumneavoastră asta vi se pare că sună a negare?
— Tu poți să apreciezi cel mai bine acest lucru, Tanya.
— Păi, eu cred că fac față, de fapt. Nu-mi reprim
sentimentele. Dimpotrivă, plâng. O, Doamne, plâng destul. În
continuare mă trezesc dimineața cu sentimentul că urmează
s-o văd, dar…
Ochii i se umeziră.
— N-a trecut prea mult timp, am spus eu.
— Uneori, mi se pare că a fost ieri. Alteori, am senzația că
a trecut o eternitate, de când s-a dus… Am bănuit că e
bolnavă înaintea ei.
— Nu se simțea bine?
— Pur și simplu n-a fost în apele ei, timp de vreo două
săptămâni.
Același lucru pe care-l spusese și Rick.
— Nu că asta ar fi oprit-o să facă ture duble la spital, să
gătească și să aibă grijă de toate în casă, dar și-a pierdut
pofta de mâncare și a început să slăbească. Când i-am atras
atenția, mi-a zis să nu mă plâng, poate că în sfârșit ajungea
24
și ea să fie subțirică. Dar tocmai asta era problema! Mami nu
reușea niciodată să piardă în greutate, oricât de mult s-ar fi
străduit. Sunt studentă la premedical, știam destulă
biochimie încât să mă întreb dacă nu cumva are diabet. Într-
o seară, când abia dacă se atinsese de mâncare, i-am atras
atenția la ce se întâmplă. A zis că-i doar un semn de
menopauză, nimic serios. Dar ea începuse să intre la
menopauză cu doi ani în urmă, iar femeile de regulă se
îngrașă, nu slăbesc. I-am semnalat chestia asta, dar ea nici
n-a vrut să mă bage în seamă. Până la urmă, o săptămână
mai târziu, a fost obligată să-și facă un control.
— Obligată de ce?
— Domnul doctor Silverman a observat că i s-au îngălbenit
ochii și a insistat să se controleze. Dar chiar înainte de asta,
înainte ca ea să fie de acord s-o vadă un doctor, i-au luat
sânge pentru analize la urgențe. Când a văzut rezultatele,
doctorul Silverman a băgat-o imediat la tomograf. Tumoarea
se vedea exact în mijlocul pancreasului și avea metastaze la
ficat, la stomac și la intestine. Starea ei s-a deteriorat rapid.
Uneori mă întreb dacă nu cumva șocul de a ști a făcut-o să-și
piardă orice dorință de-a lupta. Sau poate așa a fost cursul
natural al bolii.
Stătea cu spatele drept, fără să plângă. Mângâind-o alene
pe Blanche. Cineva care n-o cunoștea ar fi putut crede că e
detașată.
— Cât timp a fost bolnavă? am întrebat eu.
— Din ziua în care a fost diagnosticată, douăzeci și cinci de
zile. Majoritatea le-a petrecut în spital, era prea slăbită ca să
poată rezista acasă. La început, și-a dat toată silința să facă
pe nărăvașa: se văita că tava de mâncare nu-i este luată
suficient de prompt, bombănea că asistentele din echipele
mobile nu pot face o treabă la fel de bună ca asistentele
repartizate pe secții, fiindcă nu există continuitate în
îngrijire. La fiecare schimb de tură, ținea morțiș să-și vadă
fișa, să verifice de două ori dacă i se notaseră corect funcțiile
25
vitale. Bănuiesc că o făcea să se simtă stăpână pe situație.
Mami a avut dintotdeauna chestia asta, să țină lucrurile sub
control. V-a povestit vreodată despre copilăria ei?
— Un pic.
— Suficient cât să știți ce i s-a întâmplat în New Mexico?
Am dat din cap că da.
Mânuțe care se încleștează.
— E un miracol cum de-a ieșit un om atât de bun din ea.
— A fost o persoană extraordinară.
— A fost o persoană incredibilă!
Studiind o gravură de pe peretele din stânga:
— În prima săptămână de spital, s-a purtat absolut
tiranic. Pe urmă, se simțea mult prea rău ca să se mai certe,
în cea mai mare parte a timpului dormea și citea gunoaiele
alea cu cancanuri… așa le zicea ea revistelor despre
celebrități. Atunci mi-am dat seama că e într-adevăr rău de
tot.
Își supse buzele, apoi continuă:
— Us, People, Star, OK! Mereu le lua în derâdere când mă
vedea venind cu ele, pentru un pic de lectură la sfârșit de
săptămână. Nu sunt vreo fană înnebunită după vedete, dar
îmi petrec cincisprezece ore pe săptămână lucrând cu
jumătate de normă la biblioteca universității, ca să-mi
plătesc taxele de studii pentru colegiul premedical, așa că nu
văd de ce nu m-aș bucura, printre picături, de-un pic de
plăcere vinovată. Mamei mele îi plăcea teribil să mă ia peste
picior pe chestia asta. Ideea ei despre distracție consta în
cărți despre investiții, pagina financiară a ziarelor și revistele
ei medicale. În sinea ei, era o intelectuală. Oamenii aveau
tendința s-o subestimeze.
— O gravă eroare de judecată, am spus eu.
Ea o dezmierdă iar pe Blanche.
— Adevărat, dar impresia pe care o dădea, de „fată simplă
de la țară”, putea uneori să fie în dezavantajul ei. Mi-a spus
că, înainte să-l cunoască pe domnul doctor Silverman,
niciodată n-a obținut de la șefii ei ceea ce merita pe drept. El
26
a apreciat-o, a avut grijă să fie promovată corect… în fine,
cred că vă puteți da seama că mă ocup conștient să fac față
pierderii suferite. Nu-mi reprim sentimentele. Dimpotrivă, mă
forțez să-mi amintesc tot ce pot. Ca atunci când ți-a intrat o
așchie în carne și trebuie să scobești adânc.
Am încuviințat din cap.
— Uneori, spuse ea, mă apucă spaima, plâng până nu mai
pot și sunt mult prea obosită ca să mai simt ceva. Noaptea e
cel mai rău. Visez non-stop. Ceea ce e normal, nu?
— Vise în care apare și ea?
— E mai mult decât atât. Stă acolo. Îmi vorbește. Îi văd
buzele cum se mișcă, aud sunete, dar nu-i deslușesc vorbele,
e teribil de frustrant… Uneori îi simt mirosul! La fel cum
mirosea ea întotdeauna după tura de noapte, a pastă de dinți
și a pudră de talc, exact ca în realitate… Pe urmă mă trezesc
și văd că nu e acolo și am un sentiment covârșitor de
dezamăgire. Dar știu că-i normal. Am citit mai multe cărți
despre durerea prin pierdere.
Îmi recită vreo șase titluri. Pe patru le știam. Două erau
bune.
— Le-am găsit pe Internet, le-am ales pe cele care aveau
cele mai bune reacții din partea cititorilor.
— Știu, trebuie pur și simplu să trec prin toate astea. Dar
lucrul pentru care am realmente nevoie de ajutor… și vă rog
să mă iertați, dar nici măcar nu-s convinsă că sunteți
persoana potrivită cu care să discut despre asta…
Obrajii i se îmbujorară ușor.
— Mă gândeam să discut cu domnul doctor Silverman…
Am venit la dumneavoastră fiindcă mami vă respecta foarte
mult. Și eu la fel, bineînțeles. Dumneavoastră m-ați ajutat…
Își strânse iarăși buzele. Pocnindu-și unghia de la degetul
mare cu unghia celuilalt. Apoi surâzând în direcția mea:
— N-aveți voie să vă supărați pe mine, nu-i așa?
— Ce motiv aș avea să mă supăr?
— Dacă n-am fost în totalitate sinceră… OK, haideți să vă
27
spun de-a dreptul. Adevăratul motiv pentru care mă aflu aici
este pentru că dumneavoastră lucrați cu polițistul acela:
persoana specială din viața doctorului Silverman. M-aș fi dus
direct la domnul Silverman, dar nu pot spune că l-aș
cunoaște chiar atât de bine, pe când dumneavoastră ați fost
terapeutul meu, deci pot să vă spun orice.
— Nu-i așa? zise ea, respirând adânc.
— Vrei să te pun în legătură cu inspectorul Sturgis.
— Dacă dumneavoastră credeți că mă poate ajuta.
— Cu ce?
— Să facă investigații, spuse ea. Să afle ce s-a întâmplat,
exact.
— Acel lucru îngrozitor pe care ți l-a mărturisit mama ta.
— N-a fost atât o mărturisire, cât… Se simțea o voință
nestrămutată în vocea ei, domnule doctor! Voință și hotărâre.
Exact așa cum devenea mama, atunci când apărea o
problemă care trebuia rezolvată. Credeți că vorbesc prostii, că
ea era prea bolnavă ca să-și dea seama ce spune, creierul nu-
i mai funcționa ca lumea. Dar chiar așa bolnavă cum era, se
vedea clar că vrea ca eu să mă concentrez.
— La lucrul acela îngrozitor.
Clipi des:
— Mă ustură ochii. Aveți un șervețel, vă rog?
Ștergându-și pleoapele, expiră lung aerul din piept.
Buzele lăsate în jos ale lui Blanche tremurară în timp ce
Tanya își coborî privirea spre ea.
— Mi se pare mie, sau m-a imitat?!
— Gândește-te că-i empatie.
— Uau! Cățelușa perfectă pentru un psiholog.
Un surâs neașteptat.
— Când o să-și ia și ea licența în psihologie?
— Încearcă tu s-o convingi, am spus eu. Ea vrea să fie
avocată.
După ce se opri din râs, Tanya spuse:
— Ce-a fost asta? Ușurare prin amuzament?
28
— Gândește-te că-i un fel de pauză de respirație.
— Da, bine… deci pot să vă spun exact ce s-a întâmplat?
Nu pentru asta mă plătește lumea?
Am spus:
— Te ascult.
29
Capitolul 4
31
ținând-o pe cealaltă peste Blanche. Cățelușa începu să-i lingă
mâna. Tanya începu să plângă.
Desfăcându-și cocul, își eliberă coama de păr blond, o
scutură cu putere, apoi o strânse iar la spate și înfipse
agrafele-bețișoare la loc.
— Bine, spuse ea, am să trec direct la subiect. Era vineri
seară. Am ajuns la spital mai târziu decât de obicei, pentru
că aveam laborator de chimie organică a doua zi și o mulțime
de chestii de studiat. Mami părea atât de slăbită, încât nici
nu-mi venea să cred, cât se schimbase față de dimineață.
Avea ochii închiși, pielea îi căpătase o paloare cenușiu-
verzuie, și mâinile îi arătau ca niște vreascuri uscate. În jurul
ei pe pat erau împrăștiate toate revistele alea de cancanuri,
ziceai că mai are puțin și-o să fie înghițită de-o mare de
hârtie. Am început să le adun. Ea a deschis ochii și a
murmurat ceva, dar n-am înțeles ce spune, așa că mi-am
apropiat urechea de gura ei.
Sucind și răsucind o agrafă-bețișor.
— În primul moment, nu-i puteam auzi nici măcar
răsuflarea, și m-am tras înapoi, panicată. Dar ea se uita
direct în sus, la mine, perfect conștientă, cu ochii strălucind.
Vă amintiți ce ochi avea? Cât de întunecați și de ageri erau?
Exact așa erau și atunci, domnule doctor… Cu privirea
concentrată, uitându-se în sus la mine, și mișca din buze,
dar avea gura atât de uscată, încât nu putea scoate niciun
sunet. Am udat un prosop, ea și-a țuguiat buzele, eu m-am
aplecat spre ea și mi-a atins obrazul cu ele. Pe urmă a reușit,
nu știu cum, să-și împingă mai sus capul, ca să fie mai
aproape, așa că și eu m-am aplecat mai mult spre ea. Mi-a
pus o mână pe după gât și a apăsat. Îi simțeam tubul de la
perfuzie gâdilându-mă în spatele urechii.
Tanya își feri privirea.
— Trebuie să mă ridic și să mă plimb puțin.
Punând-o pe Blanche jos pe podea, se sculă în picioare.
Blanche tropoti mărunt spre mine și mi se instală în poală.
32
Tanya traversă încăperea de două ori, apoi se întoarse spre
fotoliul ei, dar rămase în picioare. O șuviță de păr i se
desprinse din legătura de la spate, căzându-i peste unul din
ochi. Pieptul i se ridică într-un suspin.
— Avea răsuflarea rece ca gheața. A început iar să
vorbească, rostind cu greu cuvintele. Prima dată a spus: „Am
făcut un mare rău”. Apoi a repetat. I-am spus că ea n-ar
putea niciodată să facă vreun lucru rău. A scos un sâsâit
atât de puternic, încât m-a durut timpanul, a zis: „Un lucru
îngrozitor, scumpo”, și am simțit cum îi tremură mușchii feței.
Trăgându-se cu degetele de colțul ochilor, dându-le
drumul, inspirând adânc aer în piept.
— Asta e partea de care nu v-am pomenit nimic la telefon.
A spus: „L-am omorât. Era prea aproape. Să știi asta. Să știi”.
Nici acum nu reușesc să-mi dau seama ce-a vrut să spună.
Nu exista niciun bărbat în viața ei personală, deci nu putea
să se refere la cineva apropiat în sensul de „iubit”. Singura
alternativă care-mi vine mie în cap este sensul literal. Adică
se referea la cineva care să locuiască în apropiere de noi. Mi-
am stors creierii, încercând să-mi amintesc dacă vreun vecin
de-al nostru a murit într-un mod mai ciudat, dar nu-mi vine
în minte nimeni. Chiar înainte să ajung la dumneavoastră
prima dată, noi două locuiam în Hollywood, și-mi amintesc
că mereu auzeam sirene și din când în când ne mai trezeam
cu câte-un bețiv care ne bătea la ușă, dar asta-i tot. Oricum
n-aș putea crede niciodată că ar fi putut să facă rău cuiva în
mod deliberat.
Se așeză la loc în fotoliu.
— Nu știi ce să crezi, am spus eu.
— Dumneavoastră credeți că-i aiureală fără cap și fără
coadă. Și eu am crezut la fel. Am rezistat tentației de-a căuta
o explicație. Dar nu mi-o pot scoate din cap. Nu din cauza
pornirilor mele. Ci pentru că mama voia ca eu să aflu
adevărul. Asta a vrut să spună, când a zis: „Să știi asta.” Era
important pentru ea ca eu să înțeleg, pentru că toată
săptămâna aceea se ocupase să-mi pună la rând viitorul, iar
33
chestia asta făcea parte din el.
N-am spus nimic.
— Poate că este o nebunie. Dar măcar atâta lucru pot să
fac și eu, să verific. De-aia mă gândeam că poate inspectorul
Sturgis ar fi dispus să dea o căutare prin baza de date o
poliției, pentru locurile unde am stat noi, și să vadă dacă s-a
întâmplat ceva prin apropiere… Fără să afle nimic deosebit,
și atunci am putea pune punct.
Ce ți-e și cu copiii erei cibernetice. I-am spus:
— Sistemul computerizat al Departamentului de Poliție Los
Angeles e cam primitiv, dar o să încerc. Înainte de-a ajunge
însă acolo, cred că ar trebui să te gândești dacă…
— Dacă sunt pregătită să aflu ceva oribil. Răspunsul este
nu, nu prea, dar nu cred că mami chiar a ucis pe cineva. Ar fi
total absurd. După părerea mea, în cel mai rău caz s-a trezit
implicată în vreun soi de accident de care s-a considerat
vinovată și voia să se asigure că nu se va răsfrânge în viitor
asupra mea. Ceva gen pretenții de despăgubire. Voia să se
asigure că sunt pregătită.
Se îndreptă de spate, începu să se joace cu părul, apucă o
șuviță lungă și deasă, folosind-o ca să-și acopere ochii, o lăsă
să cadă.
Am întrebat-o:
— După ce ți-a spus toate astea, tu ce i-ai răspuns?
— Nimic, pentru că adormise. De parcă-și descărcase
sufletul de-o povară și acum putea în sfârșit să se
odihnească. Pentru prima dată de când se internase în spital,
părea împăcată cu sine. Am stat lângă ea o vreme. Asistenta
a venit, i-a verificat funcțiile vitale, a dat iarăși drumul la
perfuzia cu morfină și mi-a zis că o să doarmă timp de cel
puțin șase ore, deci pot să plec și să revin mai târziu. M-am
mai învârtit puțin pe-acolo, dar în final am plecat acasă,
fiindcă aveam de învățat pentru un test.
Una dintre mâini apucă strâns rezemătoarea fotoliului.
— Telefonul a sunat la trei dimineața. Mama murise în
somn.
34
— Îmi pare rău, Tanya.
— Au zis că nu s-a chinuit. Mi-ar plăcea să cred că a murit
în pace pentru că a putut să spună ce-avea pe suflet, atunci,
ultima dată. Simt nevoia să-i cinstesc amintirea ducând
lucrurile până la capăt. De când a murit, îmi tot repet în cap
vorbele ei, în fiecare zi. „Lucru îngrozitor.” „L-am omorât, era
prea aproape.” Uneori îmi sună ridicol, ca o scenă din alea
stupide cum se făceau în filmele de altădată: cineva spune
„ucigașul este…”, după care cade brusc și închide ochii! Dar
știu sigur că mama nu și-ar fi consumat tot timpul și energia
care-i mai rămăseseră, dacă n-ar fi fost important. Veți
discuta cu inspectorul Sturgis?
— Bineînțeles.
— Poate că dacă-i spuneți cum era mami, n-o să-și
închipuie că sunt nebună de legat. Îmi pare așa de bine că
am venit la dumneavoastră! Sunteți cel mai în măsură să
înțelegeți de ce era mai mult decât cea mai bună mamă din
lume. Nu m-a purtat în pântecul ei, și când Lydia m-a lăsat
baltă, i-ar fi fost ușor să se scape și ea de mine, și să-și
trăiască liniștită viața mai departe. În loc de asta, ea mi-a dat
mie o viață.
— Dar și tu ai dat un sens nou vieții ei.
— Sper.
— Se vedea de la o poștă cât de mândră era de tine, Tanya.
— Nu se poate pune semnul egal, domnule doctor. Fără ea,
eu n-aș fi fost nimic.
Aruncă o privire pe ceasul de la mână.
— Mai avem timp, am spus eu.
— Cam asta a fost tot despre ce voiam să vorbesc.
Se ridică iar în picioare. Scoase din poșetă un plic alb,
lung, pe care-l adusese pentru mine. P.L. Bigelow scris cu
litere în relief pe partea din spate și o adresă de pe Canfield
Avenue. Înăuntru era o foaie de hârtie împăturită perfect în
trei. Listă cu litere de tipar, centrată.
Alte patru adrese, fiecare însoțită de explicațiile Tanyei,
scrise de mână:
35
Cherokee Avenue, Hollywood. Am stat acolo patru ani, de
când aveam trei ani și până am împlinit șapte.
Hudson Avenue, Hancock Park. Doi ani, de când aveam
șapte și până pe la nouă ani sau cam așa ceva.
Fourth Street, districtul Wilshire. Un an, între nouă și zece
ani.
Culver Boulevard, Culver City. Doi ani, de la vârsta de zece
ani și până la doisprezece, după care am cumpărat duplexul.
37
spunea mereu că sunteți genial.
Cu zece ani în urmă, tratamentul pe care i-l aplicasem
fusese oricum altfel decât genial. Am zâmbit și am condus-o
până la mașină.
Înainte ca ea să urce la volan, am întrebat-o:
— După ce rezolvăm chestia asta, n-ai vrea să mai vii la
vreo două ședințe de terapie?
— Ca să facem ce?
— Aș vrea să aflu mai multe despre condițiile tale de viață
și pe cine te poți baza pentru sprijin.
— Condițiile mele de viață nu s-au schimbat. Creditul
pentru duplex a fost achitat în întregime, iar chiriașii din
apartamentul de la parter sunt un cuplu de oameni tineri
foarte drăguți, Friedman îi cheamă. Chiria lor acoperă
cheltuielile curente de întreținere plus reparații neprevăzute.
Acum sunt în Israel, pe perioada concediului sabatic al
domnului Friedman, dar mi-au plătit în avans chiria pe un
an și au de gând să se întoarcă. Asigurarea și investițiile
făcute de mami îmi vor ajunge să trăiesc până ce-mi termin
studiile universitare. Dacă ajung la o facultate privată de
medicină, s-ar putea să fie nevoie să fac ceva împrumuturi.
Dar medicii câștigă bine, am să le dau înapoi. Colegii de
școală mă susțin, suntem un grup de amici, toți la colegiul
premedical, și ne înțelegem foarte bine, sunt niște prieteni
adevărați.
— Sună bine, dar m-aș simți mai confortabil, totuși, dacă
ai fi de acord să nu refuzi ideea de-a mai veni să discutăm.
— Am să vin, domnule doctor, promit. Doar să termin întâi
cu examenele.
Zâmbi, apoi continuă:
— Nu vă faceți griji, n-am niciuna din vechile mele
probleme. Apreciez că vă gândiți la mine și-mi vreți binele.
Mama spunea mereu că pentru dumneavoastră e mai mult
decât o simplă datorie profesională. Mi-a spus că ar trebui să
fiu atentă și să vă urmăresc cum procedați, ca să învăț ce
38
înseamnă grija față de pacienți.
— Câți ani aveai când ți-a spus asta?
— A fost… chiar înainte să vin a doua oară la
dumneavoastră, tocmai ne mutasem în Culver City… deci
aveam vreo zece ani.
— La zece ani știai deja că vrei să faci medicina?
— Dintotdeauna mi-am dorit să fiu doctoriță.
Apoi adăugă:
— Credeți în Viața de Apoi?
— E un concept care-ți alină suferința.
— Cu alte cuvinte, nu credeți în el?
— Depinde în ce zi m-ai prins.
Prin cap îmi trecură cu viteza fulgerului imagini despre
părinții mei. Tata, cu nasul lui roșu, în raiul bețivanilor.
Existau oare proceduri celeste stabilite pentru
comportamentul imprevizibil?
Poate că mama putea în sfârșit să fie și ea fericită, instalată
confortabil în copia paradisiacă a unui club de bridge.
— Măcar sunteți sincer, spuse ea. Cred că și la mine e la
fel. În general gândesc lucrurile în termenii logicii științifice,
vreau să văd datele concrete. Dar în ultima vreme, constat că
am început să cred în lumea spiritului, pentru că așa o simt
alături de mine. Nu tot timpul, doar câteodată, când sunt
singură. Fac una, alta, și dintr-odată îi simt prezența. S-ar
putea să nu fie decât nevoia mea emoțională, dar ziua în care
chestia asta nu se mai întâmplă s-ar putea să fie și ziua în
care am să vin la dumneavoastră pentru niște terapie
adevărată.
39
CAPITOLUL 5
RICK SPUSE:
— Nu, nimic de felul ăsta, acum sau în trecut. De fapt,
avem o perioadă fastă, e liniște și pace dinspre șacali. Iar
când le miroase a stârv și-ncep să se adune, de obicei nu se
leagă de asistente. N-au niciun stimulent financiar.
— Patty lucra și în alte părți?
— De când sunt eu șeful ei, nu. Dacă voia un ban în plus,
făcea ture duble.
— Unde a lucrat înainte să vină la Cedars?
— La Kaiser Sunset, dar n-a stat acolo decât un an. Poți să
renunți la varianta cu malpraxisul, Alex.
— Bine, mersi frumos.
— Ce face Tanya?
— Ținând cont de împrejurări, destul de bine.
— Bine. Trebuie să fug. Mulțumesc că ai acceptat s-o vezi.
Scurt și la obiect. Chirurgical. Exact ca atunci când o
trimisese la mine prima dată.
„Știu că nu prea faci multă psihoterapie, Alex, dar în cazul
de față pare să fie vorba mai mult de-o consultație.”
„Cine-i persoana care are nevoie de consultație?”
„Cea mai bună asistentă medicală cu care am lucrat
vreodată, Patty Bigelow. Acum câțiva ani, soră-sa i-a lăsat un
copil pe cap și-a plecat la dracu-n praznic. Pe urmă a murit
într-un accident de motocicletă și Patty a adoptat-o pe fetiță,
care acum are șapte ani. Vrea să-ți pună câteva întrebări, în
materie de atitudine a părintelui față de copil. Poți s-o
primești?”
„Sigur.”
„Îți rămân recunoscător…”
„Mai e ceva ce-ar trebui să știu?”
„Despre ce?”
„Despre Patty, despre fetiță.”
40
„N-am văzut-o decât în trecere pe cea mică. O dulceață.
Patty e genul super-organizat. Poate chiar prea organizată,
pentru un copil.”
„O perfecționistă.”
„Ai putea spune și așa. Se potrivește la fix, în secția mea de
urgențe. Nu i-a fost deloc ușor să admită că are o problemă.
Nici nu știu de ce m-a ales tocmai pe mine, ca să-mi spună.”
„Are încredere în tine.”
„Posibil… Am să-i dau numărul tău de telefon, acum trebuie
să fug.”
42
Și-a trecut rapid privirea peste diplomele mele înrămate și
s-a așezat pe-o margine de scaun.
— Mai văd vreo două atârnate șui.
— Zonă seismică, am spus eu. Pământul își tot schimbă
poziția.
— Să știi că ai dreptate, stăm cu toții pe-un castron de
piftie. N-ai încercat cu ceară de modelat? Pui un strop la
mijloc, în partea de jos a ramei, pe dinăuntru, și dacă ai
nevoie s-o dai jos de-acolo, poți să dezlipești ceara fără să lași
urme pe perete.
— Mulțumesc pentru sfat.
Potrivind servieta în așa fel încât parte de sus să vină
perpendicular pe un picior al scaunului, spuse:
— Îmi dai voie?
Ridicându-se înainte ca eu să am timp să-i răspund. Când
reproducerile de pe perete atârnau drept, s-a întors să se
așeze pe scaun și și-a încrucișat brațele în poală. O boare de
roșeață piersicie îi desena doi bănuți pe umerii obrajilor.
Pomeți înalți, unica trăsătură accentuată pe fața ei lată și
netedă.
— Scuze, din nou, dar pe bune mă scoate din minți. Să
vorbesc despre Tanya sau despre mine?
— De ce nu despre amândouă?
— Vreo preferință în privința ordinii?
— Povestește-mi cum îți vine, am spus.
— Bine. În foarte puține vorbe, uite care-i povestea mea, ca
s-o poți înțelege mai bine pe Tanya. Sora mea și cu mine am
crescut la o fermă din apropiere de Galisteo, statul New
Mexico. Ambii noștri părinți erau niște bețivi. Mama era
bucătăreasa de la fermă, se pricepea să facă de mâncare, dar
n-o interesau îndatoririle de mamă. Tatăl meu era
administratorul și, când se îmbăta ca un porc, venea în
camera noastră și ne făcea tot felul de chestii oribile, mie și
surorii mele… Nu-i nevoie să intru în amănunte, nu-i așa?
— Doar dacă vrei.
43
— Nu vreau. Ne-a afectat în mod diferit, pe mine și pe sora
mea. Ea a început să-și facă de cap, umbla după bărbați, bea
de stingea și lua absolut orice fel de drog pe care putea să
pună mâna. Nu mai e, s-a dus, a pierit într-un accident de
motocicletă.
Respirase adânc, precipitat.
— Eu m-am transformat într-o culme a cumințeniei. Noi
două n-am fost nicicând foarte apropiate. După cum s-a
dovedit în timp, bărbații nu mă interesează absolut deloc. La
nicio oră. Și nici femeile, în caz că ești curios.
— Întotdeauna sunt curios, dar nu mi-a trecut prin cap
chestia asta.
— Zău? Unii sunt de părere că arăt ca o lesbiană
bărbătoasă.
N-am comentat.
— Plus că, din moment ce Richard, adică domnul doctor
Silverman a fost cel care m-a trimis la dumneata, și având în
vedere felul cum oamenii se pripesc să tragă concluzii, mi s-
ar fi părut cumva de înțeles să mă crezi lesbiană.
— Mă străduiesc din toate puterile să nu trag concluzii
pripite.
— Nu m-ar deranja să fiu lesbiană, dar nu sunt. Nu mă
interesează absolut deloc partea de la brâu în jos a nici unei
persoane. Dacă vrei neapărat o etichetă, ce-ai zice de
„asexuală”? Conform cărților dumitale de psihologie, chestia
asta mă face să fiu nebună?
— Nicidecum.
Încă un zâmbet numai de jumătate.
— Probabil ai spus-o doar așa, fiindcă vrei să stabilești
chestia aia, cum îi zice, parcă raport de comunicare.
— Nu te interesează sexul. E dreptul tău. Până aici nu mi-
ai spus nimic care să denote nebunie.
— Societatea consideră că e o ciudățenie.
— Atunci n-o să lăsăm Societatea să intre în cabinetul
meu.
Zâmbise.
44
— Să trecem mai departe. Sora mea, Lydia, căreia toți îi
spuneau Liddie, nu-și putea ține picioarele apropiate. Cel de
Sus probabil ne-a înșelat la cântar. Noi eram două, și el ne-a
dat un singur instinct sexual…
— Ție îți venea rândul lunea, iar ei marțea, dar ea s-a
lăcomit?
Începu să râdă.
— Simțul umorului e important în branșa dumitale.
— Și într-a dumitale.
— Știi câte ceva despre munca mea?
— Domnul doctor Silverman mi-a spus că ești cea mai
bună asistentă cu care a lucrat vreodată.
— Omul ăsta exagerează, spuse ea, dar ochii îi scânteiară.
Mă rog, poate-i doar o mică exagerare, fiindcă așa, pe loc, nu-
mi vine nici mie în minte cineva care să fie mai bun ca mine.
Aseară ne-a venit un pacient, grădinar de meserie, își
prinsese amândouă mâinile în angrenajul unei mașini de
tuns iarba. Zob și le-a făcut. Prea multă empatie, și te trezești
că nu mai scapi de deprimare… Dacă tot veni vorba de
chestii nasoale, surorii mele i s-au întâmplat o mulțime, dar
niciuna pe care să n-o fi meritat. A murit călare pe-un motor
Harley, în drum spre o mare reuniune de motocicliști din
Dakota de Sud. Nu purta cască, la fel ca și imbecilul care
conducea. A luat o curbă prea strâns și-au zburat amândoi
de pe șosea.
— Îmi pare rău pentru tine.
Strânsese din ochi.
— Am plâns nițel, dar… știu că o să ți se pară cinic din
partea mea, însă la felul cum trăia Liddie, mare minune că
nu s-a întâmplat mai devreme. Mă rog, ideea în toată
povestea asta e că voiam să-ți explic cum am ajuns s-o am pe
Tanya. Mama ei biologică este Liddie, dar într-o zi, când fetița
n-avea decât trei ani, Liddie a hotărât că n-o mai vrea, și mi-a
lăsat-o în pragul casei. Literalmente: într-o noapte am auzit
soneria de la ușă, m-am dus să văd cine e și-am dat peste
45
Tanya, strângând în brațe o jucărie de pluș, o balenă-ucigașă
suvenir din Alaska. Liddie era într-o mașină sport, de fițe,
oprită la marginea trotuarului, dar când m-am dus să
vorbesc cu ea, a demarat în trombă. Chestia asta s-a
întâmplat în urmă cu patru ani și pe urmă n-am primit nicio
veste de la ea, nici măcar de accidentul ei mortal n-am aflat
decât după mai mult de un an, fiindcă Liddie avea acte de
identitate false, iar polițiștilor de la circulație le-a luat ceva
timp ca să afle cine era.
— Cum a reacționat Tanya?
— A plâns vreo câteva zile, pe urmă s-a oprit. Mă mai
întreba din când în când despre Liddie, dar n-a fost ceva
cronic. Eu îi răspundeam de fiecare dată că mami o iubește
foarte mult și că a lăsat-o la mine pentru că eu pot să am mai
bine grijă de ea. Am cumpărat o carte despre cum să le
explici copiilor ce înseamnă moartea, am folosit porțiunile
care aveau sens pentru ea și le-am aruncat pe cele care nu se
potriveau. Una peste alta, Tanya a părut să accepte destul de
bine situația. A pus întrebările normale. După care și-a văzut
de treaba ei. Am continuat să-i spun mereu că mami a ei a
iubit-o și că o va iubi întotdeauna. Cam după ce i-o
spusesem de vreun milion de ori, Tanya s-a uitat într-o zi
lung la mine și a zis: „Tu ești mami. Tu mă iubești”. A doua zi
am demarat procedurile de adopție.
Clipind des și ferindu-și privirea într-o parte:
— Te ajută cu ceva, ce ți-am spus până aici?
— E perfect, am spus eu.
— Poate ai să descoperi ceva ce mie mi-a scăpat, dar pe
cuvânt că părea să facă față situației fără probleme. E o fetiță
foarte isteață, învățătoarea ei spune că-i depășește cu o
jumătate de an pe ceilalți copii din grupa ei de la școală. Are
așa, un aer de om mare, ceea ce sună logic, nu?, ținând cont
de anii pe care i-a petrecut hălăduind încoace și-ncolo cu
Liddie. Și influența mea, poate. Nu mă pricep la copii, habar
n-am cum trebuie să te porți cu ei ca la carte. Așa că o tratez
46
de ca și cum ar înțelege tot.
— Din câte se pare, metoda ta funcționează.
— Și-atunci cum de-am ajuns în fața dumitale?
S-a uitat în jos spre picioarele-i încălțate în adidași, le-a
strâns unul lângă celălalt. Le-a depărtat la distanță de-o
talpă.
— Probabil ai remarcat că sunt cam ciudată la capitolul
ordine. Nu suport să văd lucrurile deranjate de la locul lor,
totul trebuie să fie în perfectă ordine, fără surprize. Poate-i
din cauza a ceea ce mi-a făcut tatăl meu, dar cui îi pasă de
ce, ideea e că așa sunt eu acum, și mie îmi convine. În felul
ăsta îmi organizez mai bine viața, și când ești ocupat până
peste cap, crede-mă că te ajută foarte mult.
— Lucrurile rămân previzibile.
— Exact. Poftim, de exemplu felul cum îmi atârn hainele în
dulap. Totul grupat pe culori, croială, lungimea mânecilor.
Bluzele într-o parte, pe urmă blugii, uniformele de spital,
etcetera. De ce să mai pierd timpul căutând după ele
dimineața? De vreo câteva ori, când lucram într-o tură care
începea foarte devreme și era încă întuneric când mă sculam,
am avut pene de curent. Imaginează-ți toată casa în întuneric
complet, negru ca smoala. N-aveam însă nicio problemă să
mă îmbrac, fiindcă știam exact, la milimetru, unde este
agățat fiecare lucru.
— E metoda potrivită pentru tine.
— Absolut! Acum însă încep să mă gândesc că poate-ar fi
trebuit să țin o parte din toate astea numai pentru mine, să
nu-i fi spus și Tanyei.
— A început și ea să facă la fel?
— Dintotdeauna a fost foarte ordonată, mai ales pentru un
copil, ceea ce pe mine nu m-a deranjat deloc. Facem
curățenie împreună în casă, și chiar ne distrăm cu ocazia
asta. În ultima vreme, însă, începe să fie mai mult decât atât.
Și-a făcut un fel de mici ritualuri, nu vrea să se culce decât
după ce verifică sub pat, la început de cinci ori, pe urmă de
zece, iar acum a ajuns la douăzeci și cinci, dacă nu și mai
47
mult. Pe deasupra, mai trebuie și să-și netezească bine
cearșaful și să-i dea un pupic, se duce la baie de cinci ori una
după alta, și se spală pe mâini până se termină săpunul. Am
intrat o dată peste ea și am găsit-o lustruind robinetele.
— De când durează toată povestea asta?
— A început cam imediat după ce a împlinit cinci ani.
— Deci acum doi ani.
— Cam așa. Mai mult sau mai puțin. Dar n-a fost cine știe
ce, până de foarte curând.
— Vreo schimbare recentă?
— Ne-am mutat în alt loc… am reușit să subînchiriez o
casă în Hancock Park. Nicio problemă, din punctul ăsta de
vedere. Tanya se simte foarte bine acolo, cu excepția
ritualurilor de care spuneam.
— Ritualurile ei încep întotdeauna înainte de ora la care se
duce la culcare?
— Atunci e perioada de maxim, dar văd că se manifestă și
în alte momente ale zilei, și începe să-i afecteze activitățile
pentru școală. Nu că și-ar neglija temele… de fapt, e chiar pe
dos. Își rupe tot ce-a făcut și se-apucă din nou, încă o dată și
încă o dată, până când vin eu și-o opresc. De-o vreme, a
început să fie de-a dreptul pretențioasă cu gustarea pe care i-
o pun pentru școală. Dacă sandvișul nu-i tăiat exact pe
diagonala potrivită, vrea să-i fac altul.
Aplecându-se, a întins mâna și-a atins servieta.
— Vrei să vezi ceva din fișele ei medicale?
— A avut vreo boală neobișnuită sau vreun accident ieșit
din comun?
— Nu.
— Atunci o să mă uit pe ele mai târziu. Ai vreo informație
despre nașterea ei?
— Niciuna. A trebuit să-i fac analize imunologice complete,
ca să mă asigur că a fost vaccinată. Trebuie să recunosc,
cinste lui Liddie, că s-a îngrijit s-o vaccineze.
Se aplecă în față.
48
— Trebuie să înțelegi un lucru, doctore: înainte ca Liddie
să mi-o lase în prag, eu o mai întâlnisem pe Tanya doar o
singură dată, când n-avea decât doi ani. Ea și cu Liddie au
stat la mine vreo două săptămâni, înainte să plece mai
departe spre Juneau, în Alaska. Cum spuneam, nu mă
pricep la copii și nu mă dau în vânt după ei. Dar până la
urmă am ajuns să mă atașez de ea. Cuminte, liniștită, nu te
călca pe nervi. La fel e și-acum. Nici că se putea să am noroc
de-un copil mai bun decât ea. Doar că obiceiurile astea noi
ale ei, despre care-ți spuneam, mă fac să mă întreb dacă nu
cumva greșesc în felul cum mă port cu ea. Am mai citit și eu
câte ceva despre tulburărilor obsesiv-compulsive la copii și
cică s-ar putea să fie o chestie genetică, concentrația de
serotonină de la nivelul creierului, și că se încearcă tot felul
de medicamente în chip de tratament.
— În ziua de azi, aproape toate sunt puse pe seama
neurotransmițătorilor.
— Nu recomanzi medicamentele, fiindcă ai rațiuni
științifice? Sau nu-ți place ideea pentru că psihologii n-au
voie să le folosească?
— Medicamentele își au și ele rostul lor, deci dacă te
interesează calea asta, aș fi mai mult decât bucuros să te
trimit la un foarte bun psihiatru pentru copii. Eu am
constatat că tulburările obsesiv-compulsive din copilărie
răspund bine la tratamente nemedicamentoase.
— Cum ar fi?
— Terapia comportamental-cognitivă și alte tehnici de
diminuare a anxietății. Uneori, simplul fapt că descoperi ce
anume îl face pe copil să se simtă tensionat și să remediezi
situația este de ajuns.
— Tanya nu pare speriată, doctore. Doar foarte intens
concentrată.
— Tulburarea obsesiv-compulsivă își are rădăcinile în
anxietate. Micile obiceiuri pe care Tanya și le-a creat își fac
treaba, deci maschează tensiunea, dar tu mi-ai descris un
49
tipar care se extinde rapid.
S-a gândit la ce-i spusesem.
— S-ar putea… Știi, n-am vrut să te jignesc, cu remarca
despre psihologi.
— Nu m-am simțit jignit, am spus eu. Ești o clientă
informată, care nu vrea decât ce-i mai bine pentru copilul ei.
— Sunt o mamă care se simte prost pentru că copilul ei
pare să-și piardă controlul. Și mă consider vinovată pentru că
eu îmi doresc ca totul să fie previzibil și toată lumea să fie
fericită. O pretenție cam tot atât de realistă ca pacea în lume.
— Și eu țin să-i fac pe oameni să se simtă bine, doamnă
Bigelow. Altfel, m-aș fi făcut avocat și-aș fi avut un onorariu
mult mai mare.
A râs.
— Acum că ți-am aranjat eu tablourile, chiar că pari și
dumneata un tip foarte bine organizat. Deci crezi că o poți
ajuta pe Tanya doar stând de vorbă cu ea?
— Metoda mea va fi să creez chestia aia, cum îi zice, raport
de comunicare, să văd dacă o frământă ceva de care
dumneata nu ai cunoștință, să aflu dacă ar vrea să se
schimbe situația și s-o ajut să o schimbe.
— Și dacă ea nu vrea să se schimbe?
— În experiența mea de până acum, copiii nu se simt deloc
fericiți când sunt încorsetați de toate aceste mici obiceiuri.
Doar că pur și simplu nu văd cum ar putea să scape de ele.
Ai discutat cu ea despre asta?
— Am început s-o fac. Săptămâna trecută, mi se pare,
când a ajuns să dea pupici perdelelor. Cred că mi-am pierdut
răbdarea cu ea și i-am spus să nu se mai prostească. Mi-a
aruncat o privire care m-a săgetat drept aici.
Și-a atins cu mâna sânul stâng.
— De parcă o jignisem până-n adâncul sufletului. Imediat
m-am simțit ca un car de balegă și-a trebuit să ies din
cameră, ca să respir adânc. Până am reușit eu să-mi strâng
destul curaj ca să mă-ntorc și s-o rog să mă ierte, lumina era
50
stinsă și ea se culcase. Dar când m-am aplecat deasupra
patului, ca s-o sărut de noapte bună, tot trupul îi era
încordat și ținea strâns cuvertura… cu unghiile, îți dai
seama? Mi-am zis în sinea mea, vai, Patty, ai înnebunit-o de
tot pe copilă, gata, e cazul să ceri sfatul unui profesionist.
Am discutat cu Richard, adică domnul doctor Silverman, și
primul lucru care i-a ieșit pe gură a fost numele dumitale. A
zis că ești cel mai bun. După ce te-am cunoscut și eu, pot să
spune că mă simt mai bine. Nu te-apuci să emiți judecăți, ci
asculți ce ți se spune. Iar diplomele alea nu sunt nici ele
deloc de lepădat. Deci, când poți s-o vezi pe Tanya?
— Am o fereastră peste vreo două zile, dar dacă e urgent,
aș putea să-mi fac timp și diseară.
— Nu, lasă, a spus ea. Cred că mai fac față două zile. Ai
vreun sfat pentru mine, în afară de s-o las în pace și să mă
abțin să mai spun vreo tâmpenie?
— Explică-i Tanyei că o aduci la un doctor care nu face
injecții și nu o s-o doară în niciun fel. Folosește cuvântul
„psiholog” și spune-i că eu îi ajut pe copiii care sunt speriați
sau îngrijorați de ceva, stând de vorbă cu ei, desenând,
jucându-ne împreună. Spune-i că nu va fi obligată să facă
nimic, dacă nu vrea.
A desfăcut servieta, a dibuit un blocnotes, și-a luat notițe.
— Cred că mi-am notat tot ce mi-ai spus… Mi se pare în
ordine, mai puțin chestia cu jucatul. Tanyei nu-i plac
jocurile, n-am putut-o convinge nici măcar să jucăm cărți.
— Ce-i place să facă?
— Cu desenatul merge, chiar se pricepe destul de bine la
asta. Da, și îi place să decupeze… păpuși din hârtie, dac-o
vezi cum mânuiește foarfecă, mai ceva ca o profesionistă!
Cine știe, poate o să devină chirurg într-o zi.
— Ca Rick.
— Pe mine nu mă deranjează deloc. Bun, deci la ce oră,
peste două zile?
Am stabilit detaliile întâlnirii. Mi-a mulțumit frumos și mi-
51
a plătit cu bani gheață, zâmbind.
— Sigur nu vrei decât jumătate?
I-am zâmbit și eu, am făcut fotocopii după fișele medicale
ale Tanyei și i-am dat înapoi originalele. Mai aveam cinci
minute, dar ea a spus, ridicându-se în picioare:
— Am acoperit tot ce era de discutat.
Pe urmă:
— Are efect doar să vorbești cu ea, chiar dacă-i o chestie
genetică?
— Posibil să existe o componentă genetică. Majoritatea
pornirilor sunt o combinație între înnăscut și dobândit. Dar
nu sunt programate genetic, ca grupele de sânge.
— Oamenii pot să se schimbe.
— Dacă n-ar face-o, eu aș rămâne fără pâine.
În seara aceea, pe la cinci, m-a sunat pe mobil:
— Doctore, dacă posibilitatea unei ședințe astă-seară e
încă deschisă, aș vrea să profit de amabilitatea ta. Tanya a
început să-și facă tema de casă, a rupt toate foile, le-a
refăcut, după care s-a isterizat complet. A-nceput să plângă
și să spună că ea nu e-n stare să facă nimic ca lumea. Și că
mie mi-e rușine cu ea, fiindcă-i o fată rea, ca Liddie. În vecii
vecilor nu mi-a ieșit așa ceva din gură, dar poate a ghicit,
cumva… Acum s-a liniștit, dar nu-i un calm care să-mi placă.
E mult prea tăcută, ei în general nu-i tace gura o clipă. Nu i-
am spus că am stabilit o întâlnire cu tine. Dacă zici că e-n
regulă pentru astă-seară, am să-i explic pe drum, în mașină.
— Haideți încoace, am spus.
— Ești un sfânt!
Și-a făcut apariția un ceas mai târziu, de mână cu o fetiță
blondă. În mâna cealaltă avea un borcănel mic și alb.
— Ceară de modelat, a spus. Dacă tot veneam încoace…
Ea este Tanya Bigelow, fiica mea cea frumoasă și deșteaptă.
Tanya, fă cunoștință cu domnul doctor Delaware. El o să te
ajute.
52
CAPITOLUL 6
55
trebuiască s-o luăm de la capăt. Tu stai de vorbă cu
oncoloaga lui Patty și vezi dacă poți stabili ceva detalii
medicale concrete. Eu mă bag pe la biroul de taxe fiscale pe
proprietate, să văd unde-a stat Patty până s-o ia pe Tanya la
ea. Născută și crescută-n California?
— New Mexico.
— Unde anume?
— Pe lângă Galisteo.
— Dacă lucrul ăsta îngrozitor s-a petrecut în afara
granițelor statului, noroc bun.
Pufni și adăugă:
— Na, că am început și eu. De ca și cum chiar s-ar fi
întâmplat ceva.
— Îți mulțumesc că vrei să mă ajuți…
— Recunoștința ta o s-o pun la dosar, la capitolul „chestii
de exploatat la momentul oportun”. Încă un lucru pe care
poți să-l faci e să te joci nițel pe calculator, să vezi dacă Patty
apare pe undeva prin ciberspațiu. Să bagi adresele alea
patru. Orice altceva îți trece prin minte.
— Baza de date a poliției nu s-a îmbunătățit deloc?
— Ultimele câteva dăți când am încercat s-o accesez, am
reușit să dau drumul la calculator fără să sară nicio
siguranță.
— Dată fiind o adresă, poți să selectezi crimele petrecute
pe străzile din vecinătate?
— Bineînțeles, eu și cu Bill Gates exact de asta ne-am
ocupat alaltăieri. Fii serios. E o harababură întreagă.
Cazurile mai recente au fost introduse, adevărat, dar pe
majoritatea le găsești numai în cutii de carton puse la arhivă.
Ideea departamentului nostru despre depistarea tiparelor
infracționale în timp se rezumă la tabla cu pioneze, iar tabla
e alta în fiecare an. Poate avem noroc și chestia s-a întâmplat
recent. „Era aproape”, care va să zică? Ceea ce poate să
însemne pe aceeași stradă, dar în alt cartier, peste o stradă la
stânga sau la dreapta, o jumătate de kilometru în susul unei
56
fundături, faci stânga, și arunci cu sare peste umăr. Din
punctul nostru de vedere, Alex, la fel de bine putea să se
refere la alt sens decât cel geografic. Aproape, adică o
persoană apropiată, un prieten.
— Tanya spunea că n-avea niciun fel de relații cu bărbații.
— Nici cu femeile? Un triunghi bisexual se poate termina
urât de tot, a fost un caz acum câțiva ani în Florida, o tipă și-
a pus iubita să-l împuște-n burtă pe bărbatu-su, pentru
banii de asigurare.
— Patty mi-a spus că ea e asexuală.
— Ai întrebat-o despre sexualitatea ei?
— A adus vorba, în discuția noastră preliminară.
— Discuția preliminară era despre problemele fetiței, deci
ce treabă avea viața sexuală a lu’ mami?
N-aveam răspuns la întrebarea asta.
— Care era contextul, Alex?
— Să-mi explice că ea nu este lesbiană. Dar nu de o
manieră defensivă. Mai degrabă așa, în treacăt, asta sunt și
ia-mă ca atare. Pe urmă m-a întrebat dacă o consider
anormală.
— Aha, deci se temea să nu fie considerată homosexuală.
Ceea ce înseamnă că probabil chiar era. Ceea ce înseamnă că
s-ar putea să fi făcut niște chestii de care Tanya nu știa.
— Bănuiesc că e posibil.
— Cei care au secrete împart pe bucăți, cu mare grijă, ceea
ce vor ei să știe ceilalți, nu-i așa? Dacă ne-apucăm să săpăm
în viața femeii ăsteia, Tanya s-ar putea să afle lucruri pe care
n-ar vrea să le știe. Crezi că e pregătită psihic pentru așa
ceva?
— Dacă se apucă singură să facă săpături, s-ar putea să
fie și mai rău.
— Ar face chestia asta?
— E o tânără femeie foarte hotărâtă.
— Obsesivă? Rick zicea că Patty avea niște tendințe în
direcția asta. Puștoaica a început s-o imite și ăsta a și fost
motivul pentru care ai tratat-o?
57
M-am uitat lung la el.
— Bravo, Sigmund.
— De-atâția ani de când mă-mbib cu înțelepciunea ta, ceva
tot trebuia să rămână.
Deschise portiera mașinii.
— Pregătește-te pentru o întreagă lume nouă de demaraje
ratate și fundături.
— Optimismul tău mă emoționează până la lacrimi.
— Optimismul e refuzul realității din partea nătărăilor fără
pic de experiență de viață.
— Și pesimismul ce e? am spus.
— Religie fără Dumnezeu.
Urcă la volan și învârti cheia în contact.
— Mi-a venit o idee, am spus eu. Ce-ar fi să-l contactezi pe
Isaac Gomez? Începuse să compileze niște baze de date
bunicele…
— Micul geniu al Petrei?… Mda, s-ar putea să aibă un pic
de timp liber. Hollywoodul a rezistat tot anul ăsta fără măcar
un singur omor. Dacă situația se menține la fel de liniștită,
gura lumii zice că or să-l facă pe Stu Bishop comandant-
adjunct.
— Cu ce-și mai omoară Petra timpul?
— Bănuiala mea ar fi că dezgroapă morții din cazurile
clasate.
— Prima adresă la care Patty și Tanya au stat împreună
era în Hollywood. Pe-atunci erau omoruri din belșug. Poate
că Petra o să vrea să afle de povestea asta.
— Un caz vechi, nerezolvat, de care întâmplarea face ca
tocmai ea să se ocupe? Ar fi prea frumos, asta vezi numai în
filme. Sigur, sun-o. Stai de vorbă și cu doctorul Gomez, dacă
Petra n-are nimic împotrivă.
— Da, șefu’, să trăiți.
— Îmi place atitudinea ta. Ține-o tot așa, băiete, și chiar s-
ar putea să te avansez.
59
bulevardului se vedeau câteva cluburi cu lacăt la ușă,
meschine și triste, în felul acela în care apar localurile de
noapte la lumina zilei. Grămezi de gunoi erau clădite la
marginea trotuarului împestrițat cu găinaț de porumbel.
Puțin mai departe la nord, cvartalul fusese cât de cât
reabilitat, cu blocuri de apartamente relativ curate,
promițând Securitate, înghesuite între clădiri dărăpănate de
dinainte de război care nu ofereau nicio iluzie de siguranță.
Prima adresă de pe lista Tanyei corespundea cu o clădire
dintre cele vechi. O casă cu trei niveluri, cu tencuială de
culoarea cărămidei, la mică distanță de mers pe jos față de
Franklin Pointe. Fațadă banală, iarbă sfrijită de căldură,
straturi cu floare de piatră udate în exces, căznindu-se să
respire. Arătând la fel de obosite ca boschetarul care-
mpingea spre nicăieri un cărucior de supermarket. O
fracțiune de secundă, privirea-i cu luciri paranoide o prinse
pe-a mea, scutură din cap de ca și cum eu aș fi fost fără
speranță și-și văzu de drum.
O ușă cu geam mat tăia în două fața clădirii cărămizii, dar
două apartamente de la parter aveau intrarea prin stradă.
Tanya își amintea cum le ciocăneau bețivii la ușă, deci aș fi
pariat liniștit că e unul dintre ele.
M-am dat jos din mașină și am încercat clanța ușii cu
geam. Rece și neplăcut de scorțoasă la atingere, dar
neîncuiată.
Înăuntru, un coridor pe toată lățimea clădirii, acoperit cu
mochetă din poliester cenușiu, mirosea a igrasie și a
dezodorizant de cameră cu aromă de portocale. Douăzeci și
trei de cutii poștale imediat în spatele ușii. Uși vopsite în
vinețiu se aliniau în spațiul întunecos. O grămadă de oameni
de întrebat, dacă ajungeam vreodată până acolo.
O ușă se deschise la capătul îndepărtat al coridorului și un
bărbat scoase capul afară, scărpinându-se la subsuoară.
Cam șaizeci de ani, păr cărunt plutindu-i în jurul capului ca
puful de păpădie, formând un fel de aură în lumina
60
plăpândă. Slăbănog, dar cu burta țuguiată, purtând o
jachetă de satin albastru imprimată cu numele echipei
Dodgers, peste pantalonii de pijama în dungi.
Se mai scărpină o dată. Își puse în mișcare fălcile, lăsându-
și capul în jos.
— Da?
— Tocmai plecam, am spus.
Rămase pe loc, uitându-se după mine până m-am ținut de
cuvânt.
62
Ultima mea oprire a fost la patruzeci de minute de condus
prin trafic dens, pe o porțiune jegoasă din Culver Boulevard,
imediat la vest de Sepulveda și podul rutier spre autostrada
405.
Un lot de teren cu șase căsuțe cât cutia de chibrituri,
identice, din panouri de lemn pe schelet de aluminiu și
acoperiș plat, bitumat, aranjate în cerc în jurul rămășițelor
sfărâmate ale unui havuz din ipsos. Doi preșcolari cu pielea
închisă la culoare se jucau în praf, nesupravegheați de
nimeni.
Complex de bungalouri clasic pentru L.A. Refugiul clasic al
tranzienților, scăpătaților, aproape ruinaților.
Aceste bungalouri erau doar un pic mai mari decât niște
colibe. Proprietarul le neglijase până la punctul în care
vopseaua se scorojise de tot, acoperitoarea din tablă de pe
perimetrul acoperișului se ridicase în sus, iar fundațiile o
porniseră la vale. Mașinile treceau vâjâind. Întâlnirile de
gradul trei dintre osii și gropile din asfalt adăugau un ritm
sincopat de conga concertului motorizat.
Posibil să fi arătat mai curățel, pe vremea când Patty
locuise aici, dar această zonă a orașului nu fusese niciodată
una căutată.
Urcând pe scara ierarhiei rezidențiale, ca să coboare apoi
până aici. Patty dădea impresia cuiva bine înfipt pe picioare
și cu o situație solidă. Tiparul ei de evoluție în materie de
locuit arăta oricum altfel decât solid.
Poate că totul se reducea la dorința de economie. Să pună
bani deoparte pentru un avans la propria locuință. În doi ani,
reușise performanța, punând mâna pe-un duplex lângă
Beverlywood – dintr-un salariu de asistentă medicală.
Chiar și așa, însă, nu se poate să nu fi existat variante mai
bune decât s-o aducă pe Tanya într-un „cartier dubios”.
Pe urmă m-a izbit o altă posibilitate. Mutatul ăsta aiurea îl
vedeai de obicei la cartoforii înrăiți și la cei ale căror obiceiuri
ba le secau de tot finanțele, ba le împingeau mult în sus.
63
Patty ajunsese, cu un salariu de asistentă, să dețină o casă
în Westside, un fond de investiții și două polițe de asigurare
pentru Tanya.
Impresionant.
Remarcabil, de fapt. Poate că fusese o foarte abilă
jucătoare la bursă.
Sau dobândise o sursă suplimentară de venit.
O asistentă de spital cu prea mulți bani te duce automat
cu gândul la o supoziție evidentă: dacă fura medicamente, pe
care le revindea? Imaginea unei traficante de droguri pe
ascuns nu se potrivea deloc cu ceea ce știam eu despre Patty,
dar cât de bine o cunoșteam, în fond?
Da, bine, dar dacă a avut într-adevăr o viață infracțională
secretă, de ce să tulbure apele cu o mărturisire pe patul de
moarte, riscând ca Tanya să afle acest lucru?
Oamenii care au secrete împart atent pe bucățele ceea ce
vor ei ca tu să știi.
Până când apare ceva care să le spulbere inhibițiile. Să fi
fost afirmația lui Patty rezultatul agoniei în care intrase
mintea ei tulburată de boală? O ultimă zvâcnire, alimentată
de suferință, a conștiinței care se voia eliberată printr-o
confesiune?
Am stat acolo în mașină și-am rumegat ideea. Imposibil,
era mult prea josnică. Pur și simplu nu stătea în picioare.
Din câte se pare, te simți un pic cam implicat în cazul ăsta.
— Ei, și? am zis în direcția nimănui.
Un tip musculos, cu o căciulă tricotată pe cap trasă până
la sprâncene, se strecură pe lângă mine, ducând de lesă un
pitbull alb cu nasul rozaliu. Câinele se opri, dădu roată
înapoi și-și turti nasul de fereastra portierei mele din dreapta,
desenând un boboc trandafiriu pulsatil. Soi canin străin de
ideea de zâmbet. Un mârâit surd făcu fereastra să vibreze.
Încăciulatul se holba și el.
Destule saluturi cordiale pentru o zi. M-am îndepărtat cu
mașina de trotuar suficient de lent încât câinele să nu-și
piardă echilibrul.
64
Nu mi-a mulțumit nimeni.
65
CAPITOLUL 7
67
— Ți-a vorbit vreodată despre asta?
— Foarte rar și de o manieră detașată. De ca și cum ar fi
descris situația unui pacient. Probabil simțea nevoia să
depersonalizeze o situație îngrozitoare. Tanya chiar e în
regulă? Mi s-a părut matură pentru vârsta ei, dar uneori și
asta poate fi o problemă.
— Stau cu ochii pe ea. Ar mai fi vreun lucru pe care să mi-
l poți spune?
— Despre Patty? Ce zici de asta: anul trecut, fratele meu a
avut un accident de mașină destul de urât și a ajuns la
urgență. El e dentist și se temea de efectul de compresie al
rănii de la o mână. Patty era de serviciu în seara când Gil a
fost dus la spital și a avut grijă de el. Gil a fost suficient de
impresionat de ea încât să scrie o scrisoare de apreciere către
administrația spitalului. Mi-a povestit cât de bine și-a păstrat
calmul sub tensiune: avea sânge rece, nu-i scăpa nimic.
Atunci când mi-a fost trimisă ca pacientă, mi-am adus
aminte numele ei și mi-a părut extraordinar de rău. Aș vrea
să fi putut face mai mult pentru ea.
— I-ai dat ceea ce-i trebuia.
— Frumos din partea dumitale că o spui, zise ea, cu un
chicotit nervos. Îți urez succes cu Tanya.
71
toată lumea să stea într-o singură încăpere, și să n-ai pic de
flexibilitate în curriculum. Există totuși un factor care s-ar
putea să schimbe lucrurile în bine. Prietena mea e studentă
acolo.
— Încă o dată felicitări.
— Da, mulțumesc, e super.
Vorbeam despre Heather Salcido: o brunetă minionă,
frumoasă de pică, pe care Isaac o salvase de un ucigaș. O
bază de plecare la fel de bună ca oricare alta, pentru o idilă.
— A urmat deja cursurile de premedicală, când învăța
pentru diploma de asistentă medicală calificată. Am convins-
o să-și dea examenele de admitere la medicină. A luat
punctaj mare, a făcut cerere, au primit-o. Încă mai are
emoții, dar eu sunt sigur că va fi printre cei mai buni
studenți. Amândoi sperăm că, întâlnindu-ne în fiecare zi,
procesul de adaptare va fi mai ușor pentru ea. Deci de ce m-
ai sunat?
I-am spus.
Mi-a răspuns:
— Nicio problemă, să-ți fac și ție o copie după discurile
mele, că sunt două. Dar sunt criptate și total inaccesibile,
dacă n-ai deloc experiență în materie de decodificare.
— Ultima dată a fost când am lucrat cu indienii navajo la
descifrarea transmisiilor secrete ale naziștilor.
— Ha, ha. Ce-ar fi să-mi dai mie adresele exacte de pe lista
pe care o ai și să verific eu dacă apare vreo potrivire directă?
Dacă nu se potrivește nimic din prima, o să programez o
funcție care scoate locusuri în rețea concentrică progresivă,
în cadrul căreia putem să ajustăm după raza de acoperire. Ai
în minte vreun criteriu geografic?
Aproape.
Am spus:
— Încă nu.
— OK, atunci vom adopta o metodologie empirică.
Deplasăm în stânga și-n dreapta jos rețeaua, ca pe-un năvod,
și analizăm ce tipare rezultă de-aici. Aș putea să fac chestia
72
asta în vreo două zile, e bine?
— Ar fi nemaipomenit, Isaac. Nici nu știu cum să-ți
mulțumesc.
— Există totuși o complicație. Heather și cu mine facem o
călătorie în Asia, ultima vacanță înainte să intrăm iar în
colimator. Din clipa în care am ajuns acolo, nu mai sunt
accesibil, pentru că Myanmarul – care era pe vremuri
Birmania – face parte din itinerarul nostru și s-a mai
întâmplat ca autoritățile de-acolo să confiște calculatoarele
sau să refuze pătrunderea în țară a turiștilor care aveau
computere cu ei.
— Poate că ție o să-ți prindă bine, am spus eu.
— Cum așa?
— Păi, vacanță pură, fără bătăi de cap.
— Așa zice și Heather, dar pentru mine calculatorul nu-i
deloc o bătaie de cap. Când mă gândesc să plec la drum fără
un computer, e ca și cum mi-aș lăsa acasă o mână sau un
picior. Mă rog, va fi interesant de văzut cum mă adaptez.
Vorbind despre sine ca despre un subiect de studiu. M-am
gândit la detașarea lui Patty. La pereții despărțitori pe care
ni-i ridicăm toți.
L-am auzit spunând:
— Între timp, dă-mi numele străzilor și am să mă joc nițel,
să văd ce iese.
73
viitoare am să fac espresso.
Am format numărul de mobil al lui Robin, dar n-am
obținut decât vocea ei înregistrată pe căsuța vocală. După ce-
am mai meditat puțin la opțiunile lui Patty în materie de
locuit, am încercat la Tanya.
— Niciun risc de malpraxis, spuse ea. Domnul doctor
Silverman e sigur?
— Da.
— Bine… Ați reușit să mai aflați ceva?
— Inspectorul Sturgis se pregătește să facă niște
investigații preliminare.
— Minunat, spuse ea, pe un ton plat.
— E totul în ordine la tine, Tanya?
— Sunt un pic cam obosită.
— Când o să te simți mai plină de energie, aș vrea să mai
discutăm, noi amândoi.
— Sigur. Într-un final…
— Nu mă refer la terapie. Aș vrea să aflu mai multe despre
toate locurile în care ați locuit, tu și mama ta. Pentru baza de
pornire.
— A, da? Bineînțeles, n-am nimic împotrivă. Trebuie să
pun niște lucruri în ordine, pe urmă să mă întorc în campus,
pentru grupa de studiu. La școala de vară se presupune că
atmosfera e mai destinsă, dar profii noștri nu par să realizeze
acest lucru. Plus că, de când cu sistemul trimestrelor, abia îți
rămâne timp să cumperi suporturile de curs, până la
examenele parțiale… Am putea să ne vedem ceva mai târziu,
pe la nouă și jumătate? Nu, scuzați-mă, n-am vrut să spun
asta, n-aș vrea să credeți că profit de bunăvoința
dumneavoastră.
— Nu trebuie neapărat să fie astă-seară, Tanya.
— Detest să las lucrurile să se-adune, domnule doctor.
Dacă dumneavoastră ați avea timp, mi-aș face și eu, dar
bineînțeles că nu așa se pune problema. Dumneavoastră
sunteți ocupat seara…
74
— La nouă și jumătate e foarte bine.
— Sunteți sigur?
— Categoric.
— Haideți să zicem la zece fără un sfert, pentru mai multă
siguranță. Pot veni eu la dumneavoastră la cabinet, sau
puteți veni dumneavoastră la mine acasă. Poate vreți să
vedeți ce fel de cămin a reușit să facă mama.
— Chiar aș vrea.
— Perfect! Eu o să fac niște cafea.
75
CAPITOLUL 8
78
Împăturind și reîmpăturind foaia de hârtie pe lungime, o
rupsese fără grabă pe traiectoria îndoiturii. Repetase același
proces cu amândouă jumătățile.
— Unde pot să le-arunc, vă rog?
Îi arătasem cu mâna coșul de hârtii. Lăsase bucățile de
hârtie să cadă înăuntru, una câte una, uitându-se la ele cum
plutesc, apoi revenise la masă.
— Deci vrei să scapi de obiceiurile tale.
Dăduse din cap că da.
— Tu și mami ați căzut de acord în privința asta.
— Îhî.
— Tu și mami sunteți o echipă.
Chestia asta a părut s-o nedumerească.
— Tu și cu mami sunteți de acord aproape tot timpul.
— Noi ne iubim.
— Când iubești, înseamnă că ești de acord.
— Îhî.
Desenase o pereche de cercuri, unul de două ori în
diametru cât celălalt. Mijise ochii, se aplecase mai tare
asupra hârtie și adăugase ochi, nas, gură, schițate grosier.
— Iar are umflături, decretase ea.
Încă un drum la coșul de gunoi.
— Chiar că nu-ți place cu cocoloașe, am spus eu.
— Vreau să fie cum trebuie.
Alegând o a treia bucată de hârtie, lăsase creionul jos și
făcu cercuri cu vârful degetului. Se uitase în sus, spre tavan.
Bătuse darabana în masă cu degetele de la o mână, apoi cu
degetele de la cealaltă.
— Ce fel de lucruri faceți tu și cu mami împreună?
Luase iar creionul. Îl învârtise în mână.
— A fost o mamă când eu eram mică de tot. Era prea slabă
din fire și mami voia să aibă grijă de mine… era sora lui
mami.
— Cealaltă mamă.
— O chema Lydia. A murit într-un accident. Mami și cu
mine suntem triste, când ne gândim la ea.
79
— Vă gândiți de multe ori la ea?
Împingând ușor la o parte teancul de hârtii, alesese o
figurină feminină și o pusese în sufrageria căsuței de păpuși.
— Mai avem și un pește.
— Acasă?
— În bucătărie.
— Într-un acvariu?
— Îhî, da-i zice bol.
— Un peștișor auriu?
— Îhî, da’ peștișorii aurii fac prea multă mizerie, a zis
nenea.
— Cine e nenea?
— De la magazinul de pești. Nenea Stan Park.
— Ce fel de pește ți-a vândut nenea Park?
— Un peștișor guppy. 2 Mic de tot.
— Și cum îl cheamă?
— Noi am crezut că e fată, da’ are coada colorată.
— Deci e băiat.
— I-am schimbat numele.
— Dintr-un nume de fată într-unul de băiat?
— Îl chema Charlotte, acum îl cheamă Charlie.
— Ce părere are Charlie că acum e băiat, în loc de fată?
— E un peștișor. Nu gândește.
— Nu se gândește niciodată la nimic? Cum ar fi: „Mă întreb
când are Tanya de gând să-mi schimbe apa”?
— Are creierul prea mic pentru cuvinte.
— Deci nu face altceva decât să înoate încoace și-ncolo,
fără nicio grijă, am spus eu.
Tăcere.
83
proscris, clocotind de furie, duhnind a bere și rom,
clătinându-se prin celelalte patru încăperi ale casei în
căutarea cuiva pe care să dea vina.
Sora mea, Em, cu care nu mai vorbisem de ani de zile,
adulmeca imediat amenințarea ce plutea prin aer și se făcea
nevăzută – o adevărată artistă în a da bir cu fugiții. O
consideram egoistă, pentru că regulile o făceau să fie în
siguranță: nu dai într-o fată, cel puțin nu cu cureaua.
Băieții erau altă poveste…
Destul cu nostalgia, ești prea sentimental, și doar știi că
autocompătimirea e un aperitiv penibil.
Plus că lăsasem toate acestea în urmă, prin bunăvoința
psihoterapiei de formare, necesară pentru programul meu
doctoral.
Un pic de noroc: repartizarea aleatorie în grija unei femei
cumsecade și cu multă minte. Cele șase luni obligatorii se
întinseseră pe durata unui an, apoi doi. Apoi trei.
Schimbările pe care le observasem la mine însumi îmi
întăriseră opțiunea profesională: dacă știi exact ce faci,
povestea asta cu psihoterapia chiar dă rezultate.
În ultimul meu an de facultate, exploziile astrale cognitive
și corecțiile compulsive dispăruseră. De asemenea, spusesem
adio și ritualurilor, vizibile sau nu.
Moartea credinței cvasi-religioase că simetria este totul.
Ceea ce nu însemna, însă, că unele vestigii nu-și mai ițeau
capul când și când.
Un acces ocazional de insomnie, junghiurile neașteptate de
inexplicabilă tensiune.
Preocupare care nu ducea nicăieri.
Terapia m-a învățat să accept toate acestea ca pe-o dovadă
a apartenenței mele la specia umană, și atunci când
povesteam la telefon cu părinții mei, reușeam să închid în
final fără semilune sângerii lăsate de unghii în podul palmei.
Cel mai bun tonic era să mă îngrijesc de alți oameni.
Pornisem la drum cu speranța că niciunul din părinții care
84
pășeau la mine în cabinet nu va vedea în mine altceva decât
omul amabil, calm și înțelegător în mâinile căruia ei veneau
să-și încredințeze psihicul copiilor lor.
Mai mulți ani de succes mă făceau să cred că am reușit s-o
scot la capăt.
Îmi mai îngăduiam uneori și să mă abat nițel. Ca atunci
când o lăsasem pe Patty Bigelow să-și materializeze sugestia
cu ceara de modelat. Pentru că asta ținea de ordinea din
casă, nu-i nimic rău în a avea un pic de geometrie, corect?
Credința în mine a pacienților mă ținea treaz noaptea,
străduindu-mă să concep planuri de tratament.
Credința în mine a lui Patty Bigelow rămăsese neclintită în
timp, dar eu nu eram chiar foarte sigur că o meritasem.
Acum, ea era moartă și copilul ei se baza pe mine și eu
făceam o vizită profesională la domiciliul ei.
Un pic cam implicat.
85
stătea în fața ferestrei cu geamuri transparente, acoperite de
perdele, și a două fotolii pereche. Între ele, o măsuță de cafea
din lemn deschis la culoare, cu picioare aurite în stil rococo.
Patty zisese că e o fire bărbătoasă, dar uite că alesese un
decor de-a dreptul delicat.
Deasupra canapelei, pe perete, o duzină de fotografii,
înrămate identic în imitație de lemn de plută.
Biografia în imagini a Tanyei, de când abia învățase să
meargă în picioare și până la adolescență. Modificările
previzibile de tunsoare, îmbrăcăminte și machiaj, pe măsură
ce drăcoaica mică se transforma în fetișcana frumușică, dar
în stilul adoptat nu se vedea niciun semn de rebeliune
adolescentină.
Patty nu-și făcea apariția decât în ultima fotografie: Tanya
în robă sângerie și tocă de absolvent, mama ei într-un sacou
bleumarin și bluză albă pe gât, ținând spre teleobiectiv o
diplomă și strălucind de încântare.
Tanya spuse:
— Uite una pe care abia acum am găsit-o.
Arătând cu mâna spre poza stingheră așezată pe măsuța
de cafea. Portretul în ramă neagră al unei femei cu fața
lătăreață, într-o uniformă albă.
Privirea ridicată în sus a lui Patty era solemnă, atât de
căutată încât devenea aproape comică. Mi-am și imaginat un
pozar de doi lei, clincănind fără rost din butoane și repetând
papagalicește instrucțiuni. Gândește-te la noua ta carieră,
dragă… bărbia mai sus… mai sus! Și mai sus!… Atât, stai așa.
Gata, cine urmează la rând?
— Are o privire atât de plină de speranță, spuse Tanya. Vă
rog, faceți-vă comod, eu mă duc să aduc cafeaua.
Se întoarse cu o tavă din plastic negru, serigrafiat să arate
ca lemnul lăcuit. Cinci biscuiți Oreo dubli, cu cremă la
mijloc, puși unul peste altul pe o farfurie, arătând ca un
turnuleț în miniatură. Între două căni purtând sigla
universității de stat din Los Angeles, un castronel
86
dreptunghiular cu pliculețe de zahăr, de îndulcitor și de lapte
praf fără grăsime, îndesate strâns, ca niște broșuri.
— Lapte și zahăr?
— Fără, pentru mine.
M-am așezat pe unul dintre fotolii și ea a ales canapeaua.
— Nu cunosc pe nimeni care să bea cafeaua neîndulcită și
fără lapte. Prietenii mei o consideră un fel de desert.
— Frappe mocca-java cu lapte de soia și extra ciocolată?
Se căzni să afișeze un surâs obosit, deschise trei pliculețe
de zahăr, le turnă în propria cană.
— Biscuiți?
— Nu, mulțumesc.
— În general, eu beau ceai, dar cafeaua e bună pentru
serile în care am de învățat.
Se trase mai în față spre marginea canapelei.
— Sigur nu vreți un biscuit?
— Absolut sigur.
— Eu cred că am să iau unul. Peste tot auzi cum că-s mai
buni dacă-i desfaci, dar multor oameni le place efectul de
sandviș, printre care și mie.
Vorbind repede. Ronțăind repede.
— Deci, spuse ea.
— Am trecut cu mașina pe la toate adresele de pe lista ta.
Destul de amestecate.
— Adică vila față de toate celelalte apartamente? spuse ea.
De fapt, noi n-am ocupat decât o cameră în vila aceea. Țin
minte cum mă gândeam cât e de ciudat, o casă atât de mare,
de-a dreptul uriașă, dar noi aveam mai puțin spațiu decât în
fostul apartament. Mi-era frică să nu mă trezesc noaptea că
mă rostogolesc peste mama, în somn.
— S-a întâmplat vreodată?
— Nu. Uneori mă ținea în brațe. Așa mă simțeam în
siguranță.
Puse jos biscuitul, apoi adăugă:
— Alteori sforăia.
87
Ochii i se umeziră.
— Proprietarii ne lăsau să folosim piscina, atunci când
mami avea timp liber, iar grădina era superbă, cu o mulțime
de copaci mari și umbroși. Dibuiam locuri unde să mă pot
ascunde, mă prefăceam că sunt pe undeva prin pădure.
— A cui era casa?
— A familiei Bedard, spuse ea. Singurul care locuia acolo
era bunicul: colonelul Bedard. Rudele lui veneau pe-acolo din
când în când, dar locuiau foarte departe. Voiau ca mama să
aibă grijă de el pe timpul nopții, după ce infirmiera de zi
pleca acasă.
— Un bătrân, am spus eu.
— Foarte bătrân. Cocârjat de spate, extrem de slab. Cu
pieliță pe ochi… probabil la origine avusese ochii albaștri, dar
cu timpul deveniseră de-un cenușiu lăptos. Chel ca-n palmă,
nu-i mai rămăsese fir de păr în cap. În casă exista o
bibliotecă imensă și acolo-și petrecea toată ziua. Țin minte că
mirosea a hârtie. Nu era un miros puternic, doar un vag iz de
stătut, cum se întâmplă cu mulți bătrâni.
— Se purta frumos cu tine?
— Nu prea vorbea și nici nu făcea mare lucru, doar stătea
în bibliotecă, cu o pătură peste genunchi și o carte în mână.
Fața îi era cam țeapănă, cred că avusese mai demult un atac
cerebral, deci când încerca să zâmbească, nu prea se vedea
mare lucru. La început mi-era frică de el, dar mami mi-a
spus că este un om bun.
— S-a mutat acolo ca să câștige mai mulți bani?
— Așa cred eu. Cum spuneam, domnule doctor, pentru ea
era foarte importantă siguranța financiară. Chiar și în timpul
ei liber.
— Citea cărți pe teme financiare.
— Vreți să le vedeți?
89
mine la școală cu mașina și pe urmă să meargă la spitalul
Cedars.
— Cum a găsit slujba?
— Habar n-am… poate a văzut un anunț la avizierul
spitalului. Nu discuta niciodată cu mine genul ăsta de
amănunte, pur și simplu m-a anunțat într-o zi că ne mutăm
într-o casă mare și frumoasă dintr-un cartier select.
— Și tu ce părere ai avut despre chestia asta?
— Eram obișnuită cu mutatul. De pe vremea când eram cu
Lydia. Și nu se putea spune că aș fi avut nenumărați prieteni
în Cherokee.
— Pe vremea aceea, Hollywoodul putea fi un cartier
periculos.
— Pe noi nu ne-a afectat.
— Doar când vă băteau bețivii la ușă.
— Nici asta nu se întâmpla prea des. Mami a avut grijă să
ia măsuri.
— Ce fel de măsuri?
— Striga la ei prin ușă să-și vadă de drum, iar dacă nu se
potoleau, îi amenința că sună la poliție. Nu țin mine să-i fi
chemat efectiv vreodată pe polițiști, deci amenințarea ei
trebuie să fi avut efect.
— Tu erai speriată?
— Credeți că despre asta s-ar putea să fie vorba? Unul din
bețivani a devenit periculos și ea fost obligată să-i facă ceva?
— Orice e posibil, dar e mult prea devreme pentru teorii.
De ce v-ați mutat din vilă?
— Colonelul Bedard a murit. Într-o dimineață, mami s-a
dus în camera lui de la etaj, să-i dea medicamentele, și el era
mort.
— Ți-a părut rău să pleci dintr-un loc atât de frumos?
— Nu prea, camera noastră era mult prea mică.
Se întinse după cana de cafea, apoi continuă:
— Mama îl simpatiza pe colonel, dar rudele lui nu-i
plăceau deloc. În cele câteva dăți când au venit pe-acolo, am
auzit-o spunând: „Uite-i și pe ăștia.” Îl vizitau rareori, din
90
păcate. În noaptea următoare după ce el a murit, eu nu
puteam să dorm și am găsit-o pe mami în bucătărie, stând cu
menajera. O chema… Cecilia – oare cum de mi-am amintit
chestia asta? În fine, mami și Cecilia stăteau pur și simplu
acolo, uitându-se în gol. Mami m-a luat și m-a dus înapoi în
pat, a început să-mi spună că banii sunt foarte importanți
pentru securitate, dar nu trebuie niciodată să treacă înaintea
aprecierii. Am crezut că se referă la mine, așa că i-am spus
cât demult o apreciez. Ea a început să râdă, m-a sărutat cu
foc și mi-a spus: „Nu de tine era vorba, iubito. Tu ești mult
mai deșteaptă decât o mulțime de așa-ziși oameni mari”.
— Rudele nu-l apreciau pe colonel.
— Asta m-am gândit eu că a vrut să spună.
— Nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, cât ați locuit în
vila aceea?
— Doar moartea colonelului, spuse ea. Deși bănuiesc că
nu se poate numi un eveniment ieșit din comun, la cât era de
bătrân.
Ronțăi gânditoare marginea biscuitului Oreo.
— OK, am spus eu, hai să trecem mai departe, la locuința
din Fourth Street.
— Era un duplex, nu chiar atât de mare ca ăsta de-acum,
dar cu mult mai mult spațiu decât ocupasem noi vreodată.
Aveam din nou propria mea cameră, cu un dulap splendid,
puteam să intru în el ca într-o debara. Vecinii de deasupra
erau o familie de asiatici, foarte liniștiți.
— Ați stat acolo mai puțin de un an.
— Mami a zis că era prea scump.
— Prima oară când ați venit voi două la mine, a fost
imediat după ce vă mutaserăți în Hudson Avenue. A doua
oară a fost imediat după ce vă mutaserăți din Fourth Street
în Culver City.
— Vă gândiți că poate eram stresată din cauza mutatului?
— Ai fost stresată?
— Sinceră să fiu, nu cred. Am spus ceva, pe-atunci, despre
ce anume mă supără?
91
— Nu.
— Probabil că sunt o persoană destul de introvertită.
— Ți-ai revenit la normal foarte repede.
— Din punctul de vedere al unui psiholog, e un lucru
acceptabil? Schimbarea comportamentului, fără să fi mers în
profunzime?
— Tu ești cea mai în măsură să hotărăști ce anume e în
regulă pentru tine.
Zâmbi.
— Mereu spuneți chestia asta.
93
CAPITOLUL 10
95
mătăhăloasă a clădirii verzi-albastre care adăpostește Centrul
pentru Design. Liniștită în timpul săptămânii, somnoros de
tăcută sâmbăta și duminica.
Arbuștii rezistenți la secetă pe care Rick îi plantase în
timpul unui an fără precipitații făceau față cu parțial succes
unui an mult mai umed. Apropiindu-mă, l-am văzut pe Milo
îngenuncheat, rupând cu mâna rămurelele uscate. S-a
ridicat repede în picioare, de parcă l-aș fi surprins făcând
ceva rușinos, și-a netezit cu palma umflătura pe care pistolul
i-o desena prin sacou, și-a pornit în pas elastic spre mașină.
Sacoul era o chestie maronie și bleagă, aproape semănând
a stofă. Purta o cămașă galbenă din material neșifonabil, cu
gulerul ridicat la colțuri. Pantaloni de-un cenușiu murdar,
încrețiți peste mocasinii cafenii.
— Asta-i ținuta de concediu? am spus, pornind mașina.
— După definiție, asta e o zi de muncă.
După câteva zeci de metri:
— Fără plată, aș putea adăuga.
— Fac eu cinste cu prânzul.
— Atunci mergem la un restaurant scump.
96
fie destul de vechi pe-aici.
— Priviri teritoriale?
— Ca un câine fioros, de parcă voia să mă vadă plecat o
dată.
— Arată-mi ușa lui.
97
— Ne întrebam dacă ați cunoscut-o.
Nas smârcâit, pe care și-l șterse cu mâneca jachetei.
— Pe cine?
— O femeie pe nume Patricia Bigelow.
Tăcere.
— Domnule, m-ați auzit?
— Da’ ce-a făcut?
Voce hârâită. Vorbe pronunțate greu.
— De ce credeți că ar fi făcut ceva?
— Doar n-ați venit aici… fiindcă… vă place cum gătesc.
— Sunteți bucătar, deci?
Tipul mușcă din batonul de ciocolată. Interiorul gurii
conținea mai multe găuri decât dinți.
Deși era o zi călduroasă, el se îmbrăcase ca de toamnă.
Nevoie imperioasă de dulce, dantură putredă. Nici nu mai era
nevoie să-și suflece mânecile; știam că nu vom fi invitați
înăuntru.
— Deci vă aduceți aminte de Patty Bigelow, spuse Milo.
Niciun răspuns.
— Așa este?
— Hă?
— E moartă.
Ochii căprui clipiră.
— Păcat.
— Ce ne puteți spune despre ea?
Pauză de zece secunde, apoi o mișcare prelungă, lentă,
laborioasă, cu capul înclinat spre stânga și spre dreapta, în
timp ce bătrânul drogat împingea cu genunchiul în ușă. Milo
își puse pălmoiul lui zdravăn pe clanță.
— Hei!
— Cât de bine ați cunoscut-o pe doamna Bigelow?
Ceva se schimbă în ochii căprui. Un alt soi de prudență.
— N-am cunoscut-o.
— Ați locuit aici în aceeași perioadă ca și ea.
— La fel și alți oameni.
98
— A mai rămas vreunul pe-aici?
— Mă-ndoiesc.
— Oamenii vin și pleacă.
Tăcere.
— De cât timp locuiți aici, domnule?
— Douăj’ de ani.
Privind în jos spre genunchi.
— Tre’ să merg la budă.
Încă o tentativă, mai mult în dorul lelii, să închidă ușa.
Milo ținu bine de clanță și tipul începu să se bâțâie și să
clipească des.
— Hai, dom’le, că mă scapă…
— Amice, eu lucrez la omucideri, așa că mă doare-n cot ce
fel de licoare magică bagi în tine ca să stai în picioare.
Tipul închise ochii. Se clătină ușor într-o parte. Părea că
ațipește. Milo îl bătu pe umăr.
— Poți să mă crezi pe cuvânt, amice, nu discut cu nimeni
de la narcotice.
Ochii se deschiseră iar, aruncându-ne o privire inocentă:
Cine, eu?
— Sunt curat.
— Iar eu sunt Condoleezza Rice. Spune-ne doar ce-ți
amintești despre Patty Bigelow și dispărem pe vecie din viața
ta.
— Nu-mi amintesc nimic.
Am așteptat.
— Avea un copil… bine?
— Ce ții minte despre copil?
— Avea… o fată.
— Cu cine se mai vedea Patty?
— N-am idee.
— Avea prieteni?
— Habar n-am.
— Femeie cumsecade?
Ridică din umeri.
— Nu vă vizitați, nu ieșeați la o cafea împreună?
99
— Niciodată.
— Niciodată?
— Nu era genul meu.
— Adică?
Se mai uită o dată la genunchi.
— Nu era genul meu.
— Cât a locuit ea aici, s-a întâmplat vreodată ceva nasol
prin jurul clădirii?
— Poftim?
— Omor, viol, tâlhărie și-așa mai departe, spuse Milo. S-a
întâmplat vreo chestie din asta cât a locuit Patty Bigelow
aici?
— Nu.
— Cum vă numiți, domnule?
Ezitare.
— Jordan.
— Numele mic sau cel de familie?
— Les Jordan.
— Les de la Leslie?
— Lester.
— Mai aveți și-un al doilea prenume?
— Marlon.
— Ca pe Brando.
Les Jordan își mută greutatea pe celălalt picior.
— Tre’ să mă piș.
Judecând după pata care i se lățea pe pantaloni între
picioare, era ceva adevăr în anunțul lui publicitar.
Se uită lung la ea. Fără stânjeneală, doar resemnare.
Pleoapele îi fluturară.
— V-am spus eu…
— Vă urăm o zi bună, zise Milo și se întoarse cu spatele.
Ușa se trânti în urma lui.
101
— Poate că proprietarul clădirii îi e rudă.
— Sau are o sursă sigură de venit care până acum a
scăpat de ochiul vigilent al legii.
— În cazier are doar posesie de droguri, dar el face și trafic,
am spus eu.
— A reușit s-ajungă până aici fără să dea ortul popii, Alex.
La chestia asta te-ajută mult, să ai un pic de control asupra
mărfii. În clădire se mută o asistentă medicală cumsecade și
onorabilă, îți poți imagina că i-au sclipit ochii.
— De dragul Tanyei, sper să rămână o simplă teorie.
— Tanya a fost cea care s-a apucat să se joace de-a
Pandora.
— Asta nu înseamnă că e pregătită pentru ce-o să zboare
afară din cutie.
Amândoi am rămas tăcuți o vreme.
Apoi Milo spuse:
— Ce-o fi apucat-o pe Patty să-și dea drumul la gură în
fața fetei, asta-mi depășește mie puterea de înțelegere. Pe de
altă parte, poate că realmente era pură și nevinovată, și noi
suntem de vină, că batem câmpii cu grație. N-ar fi prima oară
când ne-apucăm să urzim niște teorii de toată spaima, în
timpul nostru liber.
Am spus:
— Unele dintre ele s-au dovedit întemeiate.
— Tu te auzi ce spui? Eu credeam că important e să
gândești pozitiv. Indiferent ce naiba o fi vrând să-nsemne
asta.
Mi-am ținut gura.
— Mai ai vreo nestemată de înțelepciune pentru
împrejurarea de față?
— Nț.
— Spre Fourth Street, deci.
105
s-a închiriat, cei de la agenție au uitat să-l scoată de pe listă.
— Ce ghinion, zise Milo, după care îi flutură în fața ochilor
insigna.
— Poliția? Vai de mine…
Mijind ochii atent la noi.
— Acum, dacă mă uit mai bine, e clar că nu sunteți…
potențiali clienți.
— Chiar așa.
Mary Whitbread păși afară pe verandă și zâmbi.
— Ce vreau să spun e că, dacă văd doi bărbați care vin
împreună să închirieze ceva, presupun că sunt… mă rog,
cred că m-ați înțeles. Ceea ce nu înseamnă că aș avea ceva
împotrivă. De fapt, îi prefer, dintre toți chiriașii mei. Atât de
meticuloși, și se pricep atât de bine să potrivească proporțiile!
Își netezi părul cu palma. Sticlindu-și dinții spre noi.
— Deci cu ce-i pot fi de ajutor poliției?
— Facem cercetări în legătură cu o fostă chiriașă.
— Cineva dintre chiriașii mei a intrat în bucluc? Cine?
— N-a intrat nimeni în bucluc, doamnă Whitbread…
— Poți să-mi spui Mary.
Mai făcu un pas înainte, apropiindu-se la câțiva centimetri
de Milo.
— Nimeni n-are necazuri, Mary. Una dintre fostele tale
chiriașe a decedat și există unele investigații colaterale care
se fac în chestiuni de natură financiară.
— Chestii financiare? Infracțiuni comise de manageri?
spuse ea. Ca la Enron? Și la Worldcom?
— Ei, nu chiar atât de monumentale, îi răspunse Milo. Îmi
pare rău, dar nu pot să intru în detalii.
Mary Whitbread se bosumflă.
— Răutăciosule! Acum chiar că m-ai făcut curioasă.
Aplecându-se înainte, suficient de aproape pentru un
sărut. Milo se retrase doi pași. Mary Whitbread nu întârzie să
ocupe spațiul eliberat de Milo.
— Gata, inspectore, am mușcat nada. Cine-i persoana
106
misterioasă?
— Patricia Bigelow.
Genele false tremurară.
— Patty? A murit Patty? Vai, ce tragic. Cum Dumnezeu s-a
întâmplat?
— Cancer.
— Cancer, repetă ea. Îngrozitor de tragic. Nici măcar nu
fuma.
— Deci ți-o amintești.
— Sunt o persoană care se atașează de oameni. Chiriașii
mei stau ani de zile, adeseori devenim prieteni.
— Patty Bigelow n-a stat mult.
— Nu… cred că nu… cancer? Nu putea să fie chiar atât de
bătrână.
Se încruntă, apoi continuă:
— Fetița pe care-o avea… Tamara? Să-și piardă mama…
ziceai că Patty s-a băgat într-o schemă de spălat bani?
Milo își trecu un deget peste buze.
— Scuze, doar că mie oamenii mi se par infinit de
fascinanți. Am lucrat și eu pe vremuri în cinematografie,
eram agent de casting, și asta da, lecție de psihologie
aplicată! Dar munca dumitale, din care vezi partea
întunecată, chiar că trebuie să fie infinit de fascinantă.
— Infinit. Ce ne poți spune despre Patty Bigelow?
— Păi, își plătea chiria la timp, avea grijă să nu se distrugă
nimic în casă. Eu categoric n-am avut niciun fel de probleme
cu ea.
— Dar alții au avut?
Din nou gimnastică cu genele.
— Asta nu puteam s-o știu eu. Tot ce-am spus e că noi
două ne-nțelegeam de minune. Ați fost la apartamentul pe
care l-a ocupat?
— Chiriașa de-acolo ne-a trimis aici.
— Lisa, spuse Mary Whitbread. Frumușică fată. Tatăl ei îi
plătește chiria. Avocat de divorțuri din Beverly Hills, de ani de
zile îi finanțează aventurile Lisei. Luna asta a pleznit-o să
107
scrie scenarii.
— Cine stătea deasupra lui Patty? am întrebat eu.
— Un cuplu de oameni tineri din… Indonezia, parcă. Sau
Malaiezia? Mă rog, pe-acolo. Aveau nume olandeze, deși erau
orientali… Henry, parcă… Nu, Hendrik. Hendrik și Astrid Van
Dreesen. El studia pentru un doctorat în ceva, o chestie
științifică, iar ea era… ceva agentă de vânzări… el se ocupa
de electronică, din câte-mi amintesc. Nici pe departe atât de
meticuloși cu ordinea, pe cât ți s-ar fi părut normal. Că doar
erau orientali, nu? Întotdeauna presupunem că trebuie să fie
curați și ordonați, nu? Mă rog, la modul general vorbind,
chiriași buni. Au stat patru ani, după care s-au întors înapoi
de pe unde veniseră.
— În timpul cât doamna Bigelow a locuit aici, s-a
întâmplat vreodată ceva ieșit din comun prin zonă?
— Ieșit din comun? Adică vreo escrocherie gen înșelătorie
sau spălare de bani?
— Orice lucru de care-ți poți aminti, spuse Milo.
— Ieșit din comun… hmm… știi, noi n-avem aici genul de
probleme pe care le întâlnești într-un cartier mai sărac, îmi
amintesc că a fost un jaf pe stradă, o biată bătrânică pe care-
a atacat-o un mexican ca să-i smulgă poșeta… era valet de
parcare la un restaurant din Wilshire… dar asta a fost după
ce Patty plecase. Au fost vreo câteva spargeri, dar poliția i-a
prins pe făptași.
Țistui de câteva ori, apoi continuă:
— Cancer la plămâni a avut? În formularul pentru chirie
scrisese că nu fumează. Și nici n-am văzut vreodată ceva care
să dovedească contrariul.
— N-a stat aici nici măcar un an, am spus eu. De ce s-a
mutat?
— Chiria îi depășea posibilitățile financiare, spuse madam
Whitbread. Iar când și-a dat copilul la școala parohială, chiar
că a devenit o povară, deși nu prea-nțeleg ce nevoie ar fi avut.
— Nu te omori după școlile parohiale?
108
— N-ai văzut ce fac preoții ăia?! În fiecare zi vezi în ziar altă
nenorocire. Dar dacă asta și-a dorit Patty… Când mi-a spus
că are dificultăți, am simțit că vrea să-i reduc chiria, dar,
bineînțeles, nici nu se punea problema.
— Bineînțeles.
— În domeniul imobiliar, dragă inspectore, dacă vrei să ai
chiriași de calitate, trebuie să fii corect, dar ferm.
Apartamentul ocupat de Patty era în stare perfectă, cu
grămezi de detalii originale, din anii douăzeci. N-a rămas
liber prea mult timp. Un cuplu de homosexuali, de fapt, care
a stat acolo cinci ani, și singurul motiv pentru care au plecat
a fost că și-au cumpărat o casă sus, pe coline.
Se încruntă iar.
— Unde s-a mutat Patty? Pe mine nu m-a contactat
nimeni, ca să-mi ceară referințe.
— În Culver City, spuse Milo.
— Vai, spuse madam Whitbread. Un pic cam jos, aș zice.
Privirea i se mută către un punct din spatele lui Milo, peste
umăr.
Un Hummer negru oprise la marginea trotuarului. Madam
Whitbread făcu cuiva cu mâna. Mă atinse pe braț:
— O, uite că a venit fiul meu… Mai e ceva, dragă
inspectare?
— Nu, doamnă.
— Păi, atunci, mi-a făcut plăcere să vorbim, îmi dădu un
ghiont delicat, iar lui Milo îi zâmbi.
— Dacă, la un moment dat, aveți permisiunea să le dați și
civililor ceva amănunte picante, vă rog să nu mă uitați!
— Negreșit, spuse Milo. Mulțumesc pentru amabilitate.
Țăcănind pe lângă noi din tocurile roșii, dădu fuga spre
Hummer și ciocăni în geamul portierei din dreapta. Geamul
fusese colorat în negru. La fel și grilajul și barele de protecție.
În timp ce noi ne pregăteam să demarăm, portiera din
dreptul șoferului se deschise și un negru tânăr, uriaș,
purtând un trening arămiu și adidași asortați, păși afară.
109
Douăzeci și ceva de ani, ras în cap, mustăcioară subțire pe
vârful buzei de sus și cioc.
— Fiul ei? spuse Milo. Ah, ce-mi place orașul ăsta!
— Mereu plin de surprize, am spus eu.
— Ațipești nițel și te trezești că stai pe altă stradă.
Mary Whitbread ne făcu cu mâna.
Colosul negru o imită, dar fără tragere de inimă.
110
CAPITOLUL 11
118
impresionat.
— Prima dată dumneavoastră ați rezolvat-o, de fapt. Mi-ați
explicat că făceam toate acele lucruri fiindcă eram speriată.
Acum înțeleg.
Se îndreptase și mai tare de spate.
— Nu știu de ce am început iarăși. Măcar de data asta n-a
mai fost chiar atât de rău. Am început să mă spăl și să-mi fac
curățenie în dulap de multe ori, dar n-am făcut nicio
verificare.
— Erai speriată de ceva?
— Nu prea.
— Mama ta mi-a spus că v-ați mutat.
— Îmi place unde ne-am mutat.
— Uneori, chiar și o schimbare în bine poate să sperie pe
cineva.
Se gândise câteva clipe la asta.
— Îmi place acolo.
— Cum merge școala? am spus eu.
— Destul de ușor. Plicticos. Am răcit rău de tot, chiar
înainte să înceapă iar obiceiurile mele. Mami se gândea că
poate sunt obosită, și de-aia.
— Se mai întâmplă uneori și așa.
— Trebuie să fiu atentă de fiecare dată când răcesc?
— Nu, am spus eu. Dar de fiecare dată când apare ceva
care chiar te supără foarte tare, cel mai bine e să exersezi cu
relaxarea… mai folosești Disneylandul ca loc preferat?
— Fiți serios! Ar fi infantil.
— Ai un alt loc favorit?
Își ferise privirea într-o parte.
— Doar îmi spun singură să fiu relaxată.
— Deci la școală e ușor.
— Sunt unele materii unde trebuie să muncesc, ca să iau
calificative maxime.
— E important să iei calificative maxime.
— Bineînțeles!
— Te simți obligată să iei note mari?
119
— Față de mami?
— Față de oricine.
— Ea zice să-mi dau toată silința, atât. Dar…
Am așteptat.
— Uneori, spusese ea, e greu să înveți, când sunt niște
chestii atât de plicticoase, dar eu mă oblig singură. Nu-mi
place să scriu compuneri și nu pot să sufăr educația civică!
La fizică și la chimie și la matematică e ca lumea, că totul are
sens. Vreau să mă fac doctoriță. E bine să-i ajuți pe oameni.
— Asta face mama ta.
— Mami zice că doctorii or să fie întotdeauna cei care dau
ordine, nu asistentele. Mie nu-mi place să cer nimic de la
alții.
Pauză lungă.
— Cred că mami e un pic cam agitată, în ultima vreme.
— De ce?
— Nu mi-a spus.
— Ai întrebat-o?
Un surâs abia schițat.
— Ce e așa de amuzant, Tanya?
— Nici prin cap nu mi-ar trece s-o întreb.
— De ce nu?
— Ar spune că n-are nimic și s-ar apuca să mă întrebe ea
pe mine dacă am ceva.
— Nu vrei să-și facă griji pentru tine.
— Are destule pe cap.
O expresie de om mare. M-am întrebat cât timp o fi
petrecând cu copiii de vârsta ei.
— De unde ți-ai dat seama că e agitată, Tanya?
— N-are astâmpăr… tot aranjează tablourile pe pereți.
Uneori, are o figură îngrijorată.
Schimbându-și poziția pe fotoliu, parcă vag incomodată.
— Eu sunt bine, să știți, nu cred că e nevoie să mai vin la
dumneavoastră.
— Dacă tot ești aici, poate vrei să mai discutăm una, alta…
— Ca de exemplu ce?
120
— De exemplu, faptul că mami e agitată, modul în care te
afectează asta pe tine.
— Vă rog, să nu-i spuneți că v-am spus!
— Îți dau cuvântul meu. Se aplică aceeași regulă pe care
am stabilit-o prima dată.
— N-o să spuneți nimic, decât dacă vreau eu să spuneți.
Mami începe după ce eu m-am dus la culcare, crede că dorm
și n-o aud.
— Chestia cu aranjatul tablourilor?
— Șterge pe jos cu mopul, deși podeaua e curată. Scoate
cutiile de pe rafturile din bucătărie și pe urmă le pune la loc.
O aud când deschide ușile și le închide, și când mută
scaunele, fiindcă uneori se târșesc de podea. Face toate astea
noaptea, pentru că nu vrea ca eu să știu. Poate îi e teamă să
nu mă molipsesc și eu.
— Ca de-o răceală.
— E posibil așa ceva?
— Obiceiurile nu sunt cauzate de microbi, dar atunci când
stăm cu alți oameni, uneori avem tendința să-i imităm.
Își mușcase buza.
— Ar trebui să încerc s-o ajut pe mami cu obiceiurile ei?
— Ce crezi că ți-ar spune, dacă te-ai oferi s-o ajuți?
Un zâmbet larg.
— „N-am nimic, scumpo, sunt OK.” Dar eu tot aș vrea s-o
ajut.
— Cred că lucrul cel mai bun pe care-l poți face pentru ea
este să te porți în continuare la fel ca până acum. Să te ocupi
cu atenție de problemele pe care le poți rezolva singură, dar și
să ceri ajutor, atunci când nu reușești.
Avusese nevoie de ceva timp, ca să digere spusele mele.
— Dacă se întâmplă din nou, am să mă întorc la
dumneavoastră.
— Întotdeauna îmi face plăcere să stau de vorbă cu tine.
Nu mă deranjează să mă suni nici când lucrurile merg bine.
— Pe cuvânt? Bine. Poate am să vă sun.
Ceea ce n-a făcut niciodată.
121
În ziua următoare îmi telefonase Patty.
— Nu știu ce faci dumneata, dar e un miracol! Vine s-o vezi
și pe urmă totul e-n perfectă regulă cu ea.
— A ajuns să se înțeleagă foarte bine pe ea însăși, am spus
eu.
— Sunt convinsă de asta, dar în mod evident dumneata
îndrumi cum s-o facă. Îți mulțumesc din suflet, doctore! O
adevărată ușurare, să știe omul că poate conta pe dumneata.
— Ar mai fi ceva cu care să te pot ajuta?
— Nu, nu prea. Nu văd nimic care să fie o problemă.
— Mutarea s-a încheiat cu bine?
— Totul e în perfectă regulă, doctore. Mulțumesc frumos.
La revedere!
122
CAPITOLUL 12
124
împreună cu Patty… Cecilia. Femeia din fața mea era de
ajuns de bătrână, încât să fi putut să fie pe-aici în urmă cu
doisprezece ani.
— Tu ești Cecilia?
— Nu.
— Proprietarii sunt acasă?
— Nu.
— Domnul și doamna Bedard?
— Nu acasă.
Blanche începu să gâfâie.
— Dar tot aici locuiesc?
— Ce fel câine?
— Buldog francez.
— Scump?
— Își merită banii.
Se încruntă.
— Îl ții minte pe colonelul Bedard? am spus eu.
Niciun răspuns.
— Bătrânul care…
— Eu nu lucrezi pentru el.
— Dar l-ai cunoscut.
— Cecilia lucrezi pentru el.
— O cunoști pe Cecilia?
Niciun răspuns. I-am fluturat prin față ecusonul.
— Sora mea, spuse ea.
— Unde pot s-o găsesc pe sora ta?
Pauză mai lungă.
— Nu vreau să-i fac necazuri, doar să-i pun câteva
întrebări.
— Zacapa.
— Unde-i asta?
— Guatemala.
Blanche mai scoase un susurat.
— Câine drăguț, spuse femeia. Zici că maimuță.
Când făcu un pas înapoi ca să închidă ușa, se auzi o voce
de bărbat:
125
— Cine-i acolo, America?
Înainte ca ea să aibă timp să răspundă, un bărbat tânăr
deschise larg cea de-a doua ușă, dând la iveală un hol în
piatră și marmură suficient de spațios, încât să poți face
patinaj. Nișe în perete adăposteau busturile unor bărbați
morți demult. Peretele din fund era dominat de portretul unei
sosii de-a lui George Washington, cu perucă albă. La dreapta
tabloului, un pasaj de trecere era înveselit de niște uși din
sticlă prin care se vedea priveliștea imperială a unei grădini
întinse.
— Salut, spuse tânărul.
De statură mijlocie, douăzeci și ceva de ani, păr negru
cârlionțat, ochi căprui nehotărâți. Paloarea celui care-și
petrece mult timp în casă, trăsături frumoase, dar cu aerul
bântuit al unui idol adolescentin, îndulcit de urme ale
rotunjimilor copilăriei. Ușor adus de umeri. Purta un tricou
albastru șifonat, cu mânecile suflecate până la coate,
pantaloni largi oliv, cu mii de buzunare, teniși galbeni cu
șireturile desfăcute. Degetele pătate cu urme de pix. Ceasul
Timex de la încheietura stângă apucase și vremuri mai bune.
Milo l-ar fi privit cu ochi aprobatori.
— Poliția, spuse America, hazardându-se să-i mai atingă o
dată fruntea lui Blanche.
Tânărul se uită la ea, amuzat.
— Mișto câine. Poliția? În legătură cu ce?
— Nu sunt polițist, dar colaborez cu poliția în cadrul unei
anchete legate de o femeie care a locuit aici în urmă cu vreo
zece ani.
— Colaborați în ce fel?
I-am arătat ecusonul.
— Doctor? În ce domeniu?
— Psihologie.
— Excelent, spuse el. Dacă totul merge bine, o să am și eu
un titlu de ăsta. Nu în psihologie, în fizică. În urmă cu zece
ani? Un caz dintre acelea vechi și nerezolvate? Faceți profiluri
psihologice?
126
— Nimic spectaculos. E o anchetă financiară.
— În legătură cu cineva care a lucrat aici… Vă referiți la
Cecilia? Tata nu s-a-ngrijit să-i scoată număr de asigurări
sociale?
America se încordă.
— Nu de Cecilia e vorba, am spus eu, ci de o femeie pe
nume Patricia Bigelow. Dar ne-ar fi de ajutor, dacă Cecilia și-
ar aminti de ea.
El se uită spre America. Ea spuse:
— Eu spus lui Cecilia în Guatemala.
— Mi-o amintesc pe Patty, spuse el. Asistenta medicală
care avea grijă de bunicul meu.
Întinzându-mi o mână moale și cu stropi de cerneală.
— Kyle Bedard. Ce-a făcut?
— A murit, dar nu e vorba de un omor. Nu pot să intru în
amănunte.
— Strict secret și confidențial, spuse el. Sună interesant.
Vreți să intrați?
America spuse:
— Domnu’ Kyle, tata dumneavoastră zice…
Kyle Bedard o întrerupse:
— Nu-ți face probleme, e în regulă.
Menajera mă lăsă să intru și se îndepărtă, frământând în
mâini pielea de căprioară.
Toată piatra aia dinăuntru cobora temperatura de afară cu
vreo câteva grade. M-am uitat mai de aproape la tabloul
colonial și Kyle Bedard începu să chicotească.
— Părinții mei l-au plătit de zece ori cât face, la o licitație
Sotherby’s, fiindcă nu știu ce consultant de artă i-a convins
că era o piesă valoroasă dintr-o moștenire de familie. Eu pun
pariu că a fost vreun escroc care-a făcut câteva zeci de
exemplare, pentru parveniții epocii victoriene.
O ușă din lemn de nuc, la stânga, având deasupra un
fronton de piatră, se deschidea într-o încăpere înțesată de
dulapuri cu cărți. Decorul era tipic pentru „biblioteca unui
bogătaș”: tapițerie din piele cât să măcelărești o turmă
127
întreagă de animale, draperii din catifea albastră cu ciucuri
aurii, suspendate de-o vergea de alamă cu motive în relief,
care țineau afară lumina zilei și se revărsau pe parchetul cu
încrustații din alamă, un covor persan gros, de Saruk, în
bleu și bej, acoperind cea mai mare parte a lemnului.
Un birou masiv, dublu, din lemn sculptat, cu un set din
bronz Tiffany. O veioză în formă de libelulă împrăștia lumină
de culoarea coniacului. Fotolii din piele cu tapițeria lăsată în
jos, acolo unde zăboviseră prea mult fundurile ocupanților.
Câteva tablouri cu scene de vânătoare, strategic plasate,
completau imaginea.
Camera pe care o descrisese Tanya, cu bătrânul stând în
scaunul lui de invalid, citind, moțăind.
Dar își făcuseră nedorita apariție elemente discordante: un
fotoliu-pernă de-un verde-electric așezat în mijlocul
covorului, vrafuri de manuale, caiete și hârtii, trei cutii goale
de pui la rotisor, o cutie în care fusese pizza, pungi cu
chipsuri de variate culori și arome, cutii de suc, cutii de bere,
șervețele mototolite, o ploaie de firimituri.
Pe fotoliul-pernă odihnea un laptop subțire argintiu,
scânteind raze fantomatice de lumină, în timp ce pe ecran un
Albert Einstein cu ochi de insectă se metamorfoză în
bosumflatul Jim Morrison, apoi în fețele comicilor din Trio
Stooges, angrenați într-un vioi schimb de băgat degetele-n
ochi, și iarăși un Albie Einstein. Un ipod pus la încărcat
sorbea curent printr-un cablu obosit.
Biblioteca bogătașului face cunoștință cu camera de cămin
studențească.
Încăperea mirosea ca o cameră de cămin.
Kyle Bedard spuse:
— Lucrez la niște calcule, iar singurătatea mă ajută.
— Cine mai locuiește aici?
— Nimeni. Tata-i pe undeva prin Europa, iar mama stă în
Deer Valley și la Los Gatos.
— Calcule pentru teza de doctorat?
128
— Un șir infinit.
— Unde faci cursurile?
— La UCLA. Mi-am luat licența la Princeton și mă gândeam
să rămân acolo, în Est. Dar mi-am dat seama că mă cam
săturasem de lapoviță și ger, și de oameni care-și închipuie că
sunt britanici.
— Ce domeniu al fizicii ți-ai ales?
— Laserele ca sursă alternativă de energie. Dacă profesorii
din comisie îmi acceptă dizertația, marea mea dorință e să-mi
trag o bursă post-doctorală, ca să lucrez cu un geniu care
face cercetare de ultima oră la Laboratorul „Lawrence
Livermore”. Ar fi mișto să fac și eu parte din ceva care-o să
aducă schimbări milenare.
— Te apropii de final?
— Am toate datele, iar partea de expunere ar trebui să fie
gata până la anul. Dar dumneavoastră ați trecut deja prin
asta, știți că nu există nicio garanție. Vii la examenul oral,
careva dintre membrii comisiei vrea neapărat să te termine, și
ești terminat. Ar trebui să-mi exersez talentele de
pupincurist, dar mă distrage munca la teză.
— Aceeași atitudine am avut-o și eu, am spus. Până la
coadă a mers totul bine.
— Psihologie, deci? Clinică?
Am dat din cap că da.
— Mersi pentru mostra de terapie în materie de întărire a
încrederii… Haideți, nu vreți să stați jos?
Dând laptopul la o parte, se trânti în fotoliul-pernă.
Am întors un fotoliu cu fața spre el și mi-am așezat-o pe
Blanche în poală.
— Iată un câine care-ar putea provoca alergii: cu el se
petrece o chestie specifică numai primatelor, spuse băiatul.
Ce fel de câine este, un buldog în miniatură?
— Buldog francez.
129
— Adică, buldogul libertății 5?
Am început să râd. El a zâmbit.
— Deci o ții minte pe Patty Bigelow?
— Îmi amintesc cine era. Bunicul meu trăia pe-atunci și
părinții mei erau încă împreună. Noi locuiam departe, în
Atherton, nu veneam prea des să-l vedem. Mie întotdeauna
mi-a plăcut aici… în camera asta, adică, îmi plăcea cum
miroseau cărțile. Camera în care părinților mei nici prin cap
nu le-ar fi trecut să intre. Doamne ferește, să nu se lipească
vreo carte de ei! Așa că puteam și eu să am parte de puțină
liniște și pace. Are bunicul niște lucruri nemaipomenite în
bibliotecă, unele ediții cu adevărat foarte rare.
Arăta cu mâna spre rafturi. Apoi întrebă:
— Cum a murit Patty?
— Cancer.
— Nasol. Ce fel de anchetă financiară a declanșat moartea
ei și de ce?
— Tot ce pot să-ți spun este că moartea ei a ridicat niște
întrebări și poliția vrea să stea de vorbă cu toți cei pentru
care a lucrat.
— Și v-au trimis pe dumneavoastră să discutați cu
nebunii?
Am zâmbit.
Băiatul se scărpină în cap.
— Vreți să spuneți că Patty a înșelat pe cineva cu bani?
Asta în mod sigur s-ar potrivi cu prejudecățile maică-mii.
131
ieșeau din casă. Are o fire suspicioasă. Noi doi ne vedem
destul de rar.
Un surâs abia schițat.
— Familia noastră nu-i chiar modelul de manual al unității
sociale omogene.
Cu vârful piciorului împinse într-o cutie de pizza.
— Ar trebui să deretic nițel în camera asta, dar probabil că
n-am s-o fac. Când o să vină tata acasă și-o să-și iasă din
pepeni, scuza mea va fi că am avut prea mult de lucru.
Adevăratul motiv pentru lipsa mea de conformare va fi
dorința de a-l scoate din sărite pe tata. Infantil, nu?
Își dădu capul pe spate și se frecă cu degetul la ochi.
— Arșș, mă freacă o lentilă de contact… Așa, acum e mai
bine.
— Când se întoarce tatăl tău? am întrebat.
— Peste o săptămână, zece zile, o lună. În principiu
vorbind, atunci când are el chef. Nu lucrează nimic. Trăiește
de pe urma investițiilor făcute de bunicul. Ceea ce mie mi se
pare cam ca-n cărțile lui Edith Wharton. Chiar dacă n-ai
nevoie să muncești, de ce să nu faci totuși ceva util? Planul
era ca eu să-mi iau o slujbă simbolică la vreo firmă de
brokeraj, să mă-nsor cu o fată bogată și insipidă, să
zămislesc moștenitorul sau moștenitorii insipizi de rigoare, să
mă retrag devreme într-o existență de indolență calculată.
Chestia cu fizica realmente o scoate pe mama din minți.
„Asta-i muncă de slujbaș, pe care n-o fac decât evreii și
chinezii.” E convinsă că progenitura mea o să fie un monstru
cu două capete.
— Dorința de studiu ca revoltă, am spus eu.
— Aș fi putut să fiu un infractor periculos, un netrebnic de
drogat sau să mă înscriu în Partidul Ecologist, dar mi s-a
părut mai subversiv să-mi dezvolt o etică a muncii… Deci ce
altceva îmi mai amintesc despre Patty Bigelow?… Atentă la
bunicul, se mișca repede – în sensul că se deplasa rapid. Asta
categoric mi-a rămas în memorie. Tot timpul dând fuga de
132
colo-colo, asigurându-se că bunicului nu-i lipsește nimic.
Poate că nu era decât de ochii tatălui meu, ca să-l
impresioneze. Caz în care a calculat greșit. După mintea
tatei, să consumi mai multă energie decât strictul necesar e
un viciu. Și-l durea în cot de bunicul. Se detestau reciproc.
— Disensiuni între tată și fiu?
— O, Doamne! În comparație cu relația lor, eu și tata
suntem prieteni la cataramă. În ce privește motivul, nu s-a
obosit nimeni să mă facă părtaș la toate micile secrete
murdare de familie. Bunicul a fost un om care aprecia
valoarea muncii. A reușit în viață prin forțe proprii, a intrat în
armată în 1939, dar nu ca ofițer de carieră, absolvent de
West Point, ci ca simplu maistru militar în Texas, și-a ajuns
locotenent-colonel care proiecta sisteme de comunicații
pentru forțele americane din Europa. După ce-a trecut în
rezervă, a intrat în televiziune, a făcut componente optice, pe
urmă electronice. A inventat rezistori, pile de alimentare
electrică și instrumente de măsură – oscilatoare, chestii de
genul ăsta. A înregistrat pe numele lui o grămadă de patente
și-a câștigat destui bani, încât mama și tata să se convingă
singuri că facem parte din aristocrația veche americană,
sosită în Lumea Nouă cu vasul „Mayflower”.
Cu degetul mare de la picior împinse o cutie de pui cu sigla
KFC.
— Nu știu de ce vă spun toate astea. Poate-i chestia aia pe
care dumneavoastră, psihologii, o numiți caracteristică
solicitantă – tu vrei să vorbesc, și eu vorbesc.
— Un termen destul de ezoteric.
— Am făcut un curs de psihologie, când eram la facultate.
Mi s-a părut interesant, dar aveam nevoie de ceva mai puțin
nebulos. Mă rog, cam asta-i tot ce-mi amintesc despre
doamna Bigelow.
— Cum a ajuns ea să lucreze aici?
— Eram doar un puști, de unde vreți să știu?
— Mie mi se pare că erai un puști foarte ager, atent la ce
133
se-ntâmplă în jurul tău.
— Ei, nu chiar, spuse el. De fapt, mai tot timpul eram în
lumea mea. La fel ca fetița lui Patty, pitită printre tufe. Zău,
trebuie să mă întorc la calculele mele. Consumul de petrol al
lumii depinde capital de ele. Dacă-mi lăsați numărul de
telefon, data viitoare când vorbesc cu tata o să-i spun să vă
sune.
— Mulțumesc.
Am pus-o pe Blanche jos și m-am ridicat. Ea tropoti direct
spre el. Chicotind, el o scărpină pe ceafă. Ea îi zâmbi.
— Foarte tare cățelușă. Categoric poate să rămână aici.
— Toată lumea îmi face oferta asta.
— Asta-i charisma, spuse băiatul. Din câte știu eu despre
bunicul, și el avea cu ghiotura.
— Un om care-a reușit prin forțe proprii.
— Un ideal foarte înălțător. Eu unul m-aș mulțumi cu orice
fel de realizare.
134
CAPITOLUL 13
137
— Un junghi?
— Mi-a înțepenit de la atâta condus.
Un surâs cu subînțeles.
— Plus ultima poziție.
— Și pentru mine a fost nouă, am spus eu. Creativă.
— Cine nu riscă, nu câștigă.
M-am ridicat și i-am făcut masaj la umeri.
— Ah, ce bine e… un pic mai jos… mai jos – perfect!
Am mai învățat ceva în weekend-ul ăsta. Toată povestea
asta cu conferințele devine învechită.
— Prea seamănă cu ce făceam la școală.
— Nu doar prelegerile, spuse ea. Și ambianța socială…
Cine câți bani face, cine cu cine se culcă.
— Tu ai făcut bani serioși cu F5, am spus eu.
— O sumă frumușică, pentru o fată care-și câștigă pâinea
cu sudoarea frunții, dar un mizilic pentru afaceristul ăla.
Își roti capul.
— Și nițel mai jos… așaaa!… Cine știe, poate-o să învețe
chiar să și cânte la ea.
— Nu era în stare să scoată nicio notă?
— Nici măcar una falsă. După ce mi-a scris cecul, voia să
mergem la cină. Să discutăm despre rădăcinile istorice ale
artei lutierilor.
— Bună replică de agățat.
— Nu suficient de bună. Am rămas în camera mea și m-am
uitat la filme.
Zâmbet ghiduș.
— Intriga nu era cine știe ce, dar pozițiile erau interesante.
— Am observat.
— Puiule, încă n-ai văzut nimic.
138
CAPITOLUL 14
141
ce-și făcea meseria de polițist. Eu nu pusesem capăt decât
unei singure vieți. În legitimă apărare, nicio îndoială despre
necesitatea gestului. Dar câteodată putea să te roadă.
Gândul la copiii pe care psihopatul meu nu-i va zămisli
niciodată.
— Poartă povara după ea în toți acești ani, continuă Milo.
Pe urmă se îmbolnăvește, inhibițiile ei dispar, și se scapă să-i
spună Tanyei. Vezi tu vreun detaliu care să nu se
potrivească?
— Deocamdată nu.
— Leland William Armbruster, spuse el, savurând
sonoritatea numelui. Lasă-mă să mai fac niște cercetări
suplimentare și, dacă nu apare nimic contradictoriu, eu zic
să ne oprim la nea Cinzeacă, drept mortul pe care-l căutăm,
și să-i spunem Tanyei că mami a acționat în deplină
legitimitate de cauză.
— Poate că a fost mai mult decât legitimă apărare, am
spus eu. Tot dând târcoale clădirii unde locuia Tanya,
Armbruster trebuie s-o fi zărit pe Tanya. Dată fiind istoria
personală a lui Patty și devotamentul ei de mamă, ar fi fost
foarte vigilentă în privința amenințărilor la adresa copilului
ei.
— Cinzeacă în chip de pedofil grețos? Sigur, varianta asta-
mi place și mai tare. La naiba, și dacă nu-i adevărat, putem
s-o prezentăm noi în felul ăsta pentru Tanya, ca să-i mai
dăm un motiv să nu-și condamne mama… Aha, îmi place
ideea, chiar aș lua-o de nevastă. Happy-end mare cât
ecranul, ne îmbrățișăm fericiți și ieșim toți la o pizza.
Am sunat-o pe Tanya la șase. Ea mi-a telefonat înapoi la
opt.
— Îmi pare rău că a durat atâta, domnule doctor.
— Înveți?
— Ce altceva?
— Ce mai faci?
— Destul de bine. A apărut ceva nou?
— Am o întrebare pentru tine. Știi cumva dacă mama ta a
142
avut vreodată armă?
— A avut, și eu am păstrat-o. De ce, ați aflat ceva despre
un atac cu armă de foc pe lângă zona unde-am locuit noi?
— Au apărut tot felul de lucruri, dar nimic dramatic,
deocamdată. Inspectorul Sturgis se gândea că, dacă Patty
avea o armă, ar fi util să bifăm și chestiunea asta. Ce fel de
armă este?
— Un pistol semiautomat Smith and Wesson, calibrul 22,
din metalul acela de culoare închisă – albăstrui – și patul
placat cu lemn.
— S-ar părea că l-ai mânuit și tu.
— Mami m-a dus la poligon, ca să învăț cum se trage cu
arma, când aveam vreo paisprezece. Ea învățase în copilărie
și s-a gândit că-i o deprindere pe care e bine s-o am și eu.
Eram bună la asta, dar nu mi-a plăcut. Un loc undeva prin
Vale6, unde mișunau tot felul de tipi în haine de camuflaj. I-
am spus că n-aș vrea să continui, iar ea a zis că bine, dar,
din moment ce n-am de gând să devin expertă în mânuirea
ei, va ține separat gloanțele de armă, din rațiuni de siguranță.
Vreți să spuneți că inspectorul Sturgis chiar dorește s-o
analizeze?
— Dacă tu n-ai nimic împotrivă.
— Bineînțeles că nu, spuse ea. Știu că n-a rănit niciodată
pe nimeni efectiv. Oricum…
— Ți-am recitit fișa și, a doua oară când ai venit la mine,
mi-ai spus că Patty era agitată.
— Chiar așa am spus? N-am pomenit și vreun motiv?
— Nu, dar mi-ai povestit că se apuca să facă ordine seara
târziu, când credea că tu dormi. Tocmai ce vă mutaserăți din
Fourth Street, deci eu m-am gândit la un eventual stres
provocat de schimbarea produsă. Dar și tu, și ea mi-ați spus
că era bine unde vă mutaserăți.
144
CAPITOLUL 15
147
despre Leland Armbruster, și-am dat peste mașini cu girofar,
bariere, tot circul. În apartamentul lui, Petra, formând un
număr pe telefonul ei mobil. Moment în care mie îmi țârâie
telefonul. Pe mine mă suna. Zice: „Te-ai teleportat, Scotty?”
— Karma, am spus eu.
— Pe cine-oi fi supărat în vreo viață anterioară?!
— Când a fost omorât Jordan?
— Estimarea e între opt și cincisprezece ore. Nimeni n-a
văzut vreun vizitator, ceea ce se potrivește cu ambientul. O
fereastră din partea de nord a clădirii era deschisă și se văd
niște urme vagi în noroi, dar nu se poate distinge dacă-s de
încălțăminte. Jordan a fost găsit fiindcă își lăsase muzica
dată tare… cum era și când am fost noi pe-aici. Vecinii de
alături zic că asta era damblaua lui, ei îl reclamau tot timpul,
dar pe proprietar îl durea undeva. De regulă, venea careva și
izbea cu pumnii în ușa lui Jordan suficient de mult timp ca
să-l facă până la urmă să înceteze. De data aceasta, însă,
metoda n-a mai funcționat și-n final au chemat poliția.
— Cine sunt vecinii de alături?
— Două fete, spuse el. Dansatoare la teatrul de estradă
Pantages.
Se uită lung la cadavrul lui Jordan.
— Polițiștii din patrulă vin după o jumătate de oră, bat în
ușă, niciun răspuns. Se duc în spate, văd fereastra deschisă,
cheamă întăriri. Slavă Domnului că au avut destulă minte să
nu pună mâna pe nimic, poate ne alegem și noi cu ceva
probe materiale.
Doi angajați de la morgă sosiră cu o brancardă pliată. Ne-
am strecurat afară din baie, am ieșit din clădire și ne-am dus
spre mașina lui Milo. În seara asta nu era cu rabla de
serviciu; luase Porschele 928, alb, al lui Rick.
Am spus:
— Jordan reușește să supraviețuiască până la o vârstă
înaintată, pentru un drogat. Îl vizităm noi, ca să discutăm
despre Patty, și după două zile, e mort.
148
— Stil de viață cu risc ridicat, orice se poate întâmpla, dar
te face să ridici din sprâncene.
Își însoți aserțiunea cu o demonstrație practică din
propriile sprâncene subțiri și zbârlite.
— Nimeni care să fie cât de cât dubios nu știa că am vorbit
cu Jordan… doar scenarista aia, Bergman, și coțofana de
Mary Whitbread.
— Eu m-am dus sâmbătă în Hudson și am vorbit cu
nepotul colonelului Bedard, dar n-am pomenit nicio clipă
numele lui Jordan.
— Ți s-a părut un tip dubios?
— Nici pe departe.
I-am făcut rezumatul impresiei mele despre Kyle Bedard.
El spuse:
— Dar dacă are legătură cu Patty, înseamnă că Jordan
însuși a spus cuiva că am fost pe-acolo, drept care i s-a pus
definitiv lacăt la gură.
— Dacă își dorește cineva chiar atât demult ca trecutul să
rămână îngropat, atunci s-ar putea ca Tanya să fie în pericol.
— Dacă Patty nu s-ar fi apucat să dezgroape toată
tărășenia, noi n-am fi ajuns să discutăm cu Jordan, și-atunci
poate că n-ar fi existat niciun pericol.
— Poate că Patty știa că va ieși ceva la iveală, indiferent
dacă ea vorbea sau nu. În orice caz, eu trec să văd dacă-i
totul în regulă acasă la Tanya.
— Foarte bine, spuse el. Eu mă duc să mă culc, ca să fiu
proaspăt și briliant pentru provocările care ne-așteaptă
mâine.
Dar când am învârtit cheia în contact, am auzit Porschele
mârâind în spatele meu. Mi-am scos capul pe geamul
portierei și Milo a venit în paralel cu mine.
— Ce naiba, spuse el, hai să-i tragem un convoi. Să nu te
pună dracu’ să faci vreun banc…
150
Milo se încruntă, uitându-se fix în lungul străzii
întunecate.
— Măi să fie…
152
CAPITOLUL 16
155
— Niciodată nu mi-a spus așa ceva.
— Ce motiv avea să-ți spună? Erai o fetiță de șapte ani.
Un zgomot surd ne atrase atenția. Mâna lui Milo, aterizând
pe umărul lui Kyle Bedard. Băiatul făcu o grimasă, își
încrucișă privirea cu Tanya.
Ea se uită undeva în zare pe lângă el, iar el se răsuci iar
spre Milo.
Milo mai zise ceva, schiță în direcția lui Kyle un semisalut
milităresc și un rânjet larg. Kyle mai făcu o tentativă să-i
prindă privirea Tanyei, apoi o luă spre clădirea facultății de
fizică. Pipăindu-și ochelarii și trăgându-și pantalonii mai sus,
păși înăuntru.
Tanya spuse:
— Și-a lăsat mâncarea aici.
— Probabil că i-a dispărut apetitul, spuse Milo.
O labă de urs întinsă în față.
— Milo Sturgis mă cheamă.
— Tanya.
El se așeză alături de ea.
— Scuze că v-am întrerupt.
— Domnule locotenent, eu n-am auzit niciodată de
individul acela, Jordan.
— Nici nu mă așteptam să fi auzit, Tanya.
— Unchiul lui Kyle, spuse ea. Cum a primit Kyle vestea?
— E un pic zguduit, spuse Milo.
— Dumneavoastră credeți că s-a întâmplat din cauza mea?
Milo își aruncă privirea pe mozaicurile murale. Siluete
prometeice ținând în mâini eprubete, mânuind șublere,
uitându-se la jerbe de scântei.
— Ar fi un salt cuantic, Tanya. Stilul de viață al lui Jordan
era ceea ce noi numim foarte riscant.
— Domnul doctor Delaware mi-a spus același lucru, dar
cum puteți fi siguri că nu are legătură?
— Nu putem, și tocmai de-aia suntem aici. I-ai spus
domnului Delaware că, după părerea ta, mama ta a pomenit
156
de „lucrul îngrozitor” pentru că voia să te protejeze.
— A fost mai mult un sentiment, decât un gând rațional,
domnule locotenent. Am simțit acest lucru.
— Nimic din ce ți-a spus ea efectiv nu te-a condus la o
asemenea concluzie?
— Nu, doar îndârjirea cu care a spus-o. De parcă era cu
adevărat important ca eu să aflu. Obișnuia să spună „Cine
știe, are putere”. Pur și simplu am avut senzația că era încă
un exemplu: mă îndruma într-o anumită direcție. De-aceea l-
am contactat pe domnul doctor Delaware.
Își coborî privirea, apoi adăugă:
— Pentru ca el să mă îndrume spre dumneavoastră.
Milo se scărpină la nas. Un porumbel vâjâi prin jerba de
apă a fântânii. Bău, făcu un duș, își scutură penele ca să se
usuce, își luă iar zborul.
— Ești suficient de atentă la problema securității
personale?
— Sunt în pericol, domnule locotenent?
— Încă nu sunt pregătit să te bag în programul de
protecție a martorilor, dar aș vrea să fii foarte atentă.
— În legătură cu ce?
— Chestiile elementare. Încuie-ți ușile și ferestrele, dă
drumul la alarmă când ajungi acasă, uită-te în jur când te
dai jos din mașină, nu sta de vorbă cu oameni străini. Chestii
pe care oricum ar trebui să le faci.
— Le și fac, spuse ea.
Un trio de porumbei plonja vertiginos în fântână.
— Kyle se pune la „oamenii străini”? întrebă Tanya.
— Nu, cred că deja a promovat la cunoscuți… Tanya, nu
pot să-ți dau acum un manual de instrucțiuni. Nicio
problemă, dacă petreci timp cu el undeva într-un loc public,
cu lume în jur. De fapt, ar putea fi o chestie pozitivă, dacă în
timp ce stai cu el de povești, afli ceva util.
— Vreți să-l spionez?
— Uneori afli lucruri în cursul unei conversații.
157
— Ca de exemplu?
— Poate Kyle își va aminti ceva despre unchiul lui care ne
va ajuta pe noi să rezolvăm acest caz.
— A spus Kyle că el și unchiul lui erau apropiați? întrebă
Tanya.
— A spus că ei doi n-au mai luat legătura de câțiva ani,
zise Milo, apoi continuă, zâmbind: Tanya, eu pun pariu că
moartea lui a avut ca factori principali faptul că era
dependent de droguri și infractor dovedit. Dar domnul doctor
Delaware îmi spune că ești o persoană matură și inteligentă,
și aceeași impresie mi-ai făcut-o și mie. Deci vreau să fiu
sincer cu tine. În momentul de față, nu putem exclude nicio
variantă.
Ea stătu să se gândească.
— Mi se pare logic… îmi dau seama de ce Kyle n-ar vrea să
aibă de-a face cu un asemenea om. Berea-i cel mai tare lucru
de care se atinge.
— De unde știi? am întrebat eu.
Ea roși.
— Discutam… despre sisteme de valori. Probabil vi se pare
un subiect de tocilari.
Milo spuse:
— Tanya, dacă mai multă lume ar acorda atenție valorilor
umane, eu aș avea mult mai mult timp liber.
— Discutați despre valori și ați ajuns la droguri? am spus
eu.
— De fapt, eu am adus vorba. Am pomenit de faptul că mă
gândesc să devin psihiatru, și că mă interesează foarte mult
teoria revoluției biologice. Kyle a zis că el are un văr care ia
medicamente pentru tot felul de probleme de comportament,
iar din câte-a văzut el, nu era prea convins că era metoda cea
mai bună. Am sfârșit prin a vorbi despre unde poți să tragi
linie între tratamentul benefic și crearea dependenței de
medicamente. Asta discutam, când ați apărut amândoi.
Pleznindu-și genunchii cu palmele.
— Poate că tocmai din cauza problemelor pe care le avea
158
unchiul lui, s-a arătat Kyle rezervat în privința
medicamentelor.
— S-ar putea, am spus eu.
— Dacă nu e cazul să mă mai văd cu el, vă rog să-mi
spuneți!
Milo spuse:
— Fii cu băgare de seamă și ai încredere în propriul
instinct.
Privirea ei se mută spre intrarea în clădirea facultății de
fizică.
— Înăuntrul Clădirii Bergson se poate considera un loc
public?
— Deocamdată, da.
Ea se ridică în picioare, începu să adune mâncarea și s-o
pună într-o pungă.
Milo spuse:
— Ai găsit arma mamei tale?
Ea se opri.
— Trebuie să învăț cum s-o folosesc?
— Aș vrea să mi-o dai mie pentru câteva zile, să fac niște
teste.
— Credeți că a fost folosită pentru a face un lucru
criminal?
— Sunt convins că nu, dar hai să verificăm. Știi unde este?
Ea încuviință din cap.
— Să v-o aduc la birou?
— Ce-ar fi să trec eu pe la tine și să o iau? Când ajungi
acasă?
— Astăzi?
— Mai devreme e mai bine decât mai târziu.
— Stați să văd… pe la cinci, cinci și jumătate. Șase, ca să
fim mai siguri, dacă mă hotărăsc să mai stau puțin și să
învăț, după ce termin cu serviciul.
Se uită la ceasul de la mână.
— Trebuie să ajung la bibliotecă, îmi începe tura.
— Du-te, și ne vedem la șase, spuse el. Mi-a făcut plăcere
159
să te cunosc.
— Și mie la fel, spuse ea. Și vă mulțumesc frumos că vă
faceți timp să mă ajutați. Vă rămân recunoscătoare, pe
cuvânt.
De data aceasta întinse ea mâna. Îi scutură lăboanța lui
Milo, apoi mă îmbrățișă în fugă.
— Știu că am complicat niște lucruri… dar mă simt în
siguranță, cu dumneavoastră de partea mea. Salutați-l pe
domnul doctor Silverman din partea mea. Mami îl adora!
După ce se îndepărtase, Milo a spus:
— Și tu o minți?
— Te cred.
— Bun băiat.
160
CAPITOLUL 17
167
trecutul? Ceva legat de familia Bedard?
— Bogătanii îi plătesc pe alții ca să le spele rufele murdare,
spuse Milo.
Petra își trecu un deget peste conturul uneia dintre
sprâncenele netede și negre.
— Poate că încadrarea mult prea blândă a delictului lui
Fisk a avut și alte cauze decât stânjeneala lui Bowland în a
depune mărturie.
— Plătit ca să-și țină gură, spuse Milo.
— Dacă soții Bedard sunt în spatele poveștii ăsteia, atunci
tocmai ce-au pus pe cineva să le omoare o rudă.
— O rudă de-a doamnei Bedard, am spus eu. Ea și soțiorul
sunt divorțați demult.
— Ceea ce înseamnă că în spate ar putea fi doar soțiorul,
puse Petra. Dar clădirea e în proprietatea doamnei. De unde
să știe fostul ei soț că voi ați fost acolo ca să discutați cu
Jordan? Și dacă domnul i-a făcut vânt doamnei de ceva
vreme, de ce i-ar mai păsa?
Tăcere.
Milo spuse:
— Poate că suntem total pe lângă subiect. Jordan nu
dădea pe-afară de farmec personal. Un guguștiuc ca ăsta
putea să calce pe bătături multă lume.
— Pe de altă parte, spuse Petra, una e să calci pe bătături,
și cu totul alta să devii ținta unui asasin plătit.
Se întoarse spre mine:
— Ce mă sâcâie pe mine e că, ținând cont de istoria de
drogat a lui Jordan, ar fi fost perfect simplu să înscenezi o
spargere care a luat-o razna. Sertare deschise, lucrurile din
casă vraiște. Când colo, Fisk face curățenie lună, cu excepția
unei amprente palmare pe pervaz, lasă heroină de-o mie de
parai printre izmenele lui Jordan. Și-l lasă pe Jordan să zacă
acolo cu un șnur în jurul gâtului, cu muzica dată la
maximum. Asigurându-se că Jordan va fi descoperit. Ăsta a
fost un omor cu mesaj.
Se încruntă.
168
— Apropo, șnurul e de mercerie, se pune la perdele. Zero
posibilități de identificare pentru criminaliști.
Deschizând dosarul albastru, trase afară o fotografie de la
scena crimei, o studie puțin și ne-o împinse peste masă.
Lester Jordan, prăvălit pe toaletă. Văzusem cu ochii mei
realitatea, dar din anumite puncte de vedere, poza era mai
brutală.
— Dat fiind iepurașul lui Fisk, spuse ea, mă gândesc că ar
fi bine să discutăm cu cineva care i-a văzut partea
întunecată.
— Domnul acela prea stânjenit ca să vorbească, spuse
Milo.
— Pentru el am o adresă curentă, undeva în North
Hollywood. L-am sunat la numărul de-acasă. Mi-a răspuns o
voce de bărbat, cam gâjâită, și am închis. Ce ziceți, mergem
să-l supunem pe domnul Bowland unei umilințe în plus?
Milo spuse:
— Nu mi-ar strica un pic de recreere.
Petra spuse:
— Nici mie, cât timp nu trebuie să ne-mbrăcăm în trening.
169
CAPITOLUL 18
172
— Ne ducem mai departe, io-l trag spre bar, ia-ți ceva de
băut, băi frate, relaxează-te, el cică nu bea, n-are taine cu
abureala. Și-mi întinde mâna, așa.
Arătă cu mâinile căuș.
— Io vreau să nu iasă cu scandal, așa că-i întind mâna,
mă-nțelegi? În loc să dea mâna, el mă apucă ici.
La încheietura mâinii.
— Nu mai simt nimic în braț, parcă-i mort, el îmi trage-un
șut în genunchi și pe urmă mă apucă strâns.
— De gât, spuse Petra.
— Ca-ntr-un nenorocit de clește, spuse Bowland. Io-l
pocnesc la căpățână, el îmi arde cu bocancul.
Mângâindu-și un genunchi.
— Mi-o fi dislocat în mă-sa osu’, nu știu, că am căzut pe
burtă, da’ el tot mă strângea. Mi-au zis după aia că s-a suit
cu picioarele pe spatele meu, da’ nu mi-a rupt nimic, că am
carne, mă-nțelegi.
Efortul de-a hârâi vorbele afară din gâtlej îl epuizase.
Gâfâind, se lăsă greu pe spate, suficient cât să miște din loc
canapeaua.
— Atac prin surprindere, spuse Petra.
— Numai așa putea să mă ia, spuse Bowland. Asta-i toată
povestea. Acum tre’ să mă culc.
— Muncești din greu?
Răspunsul lui a fost căscat.
— Ce serviciu ai, Bass?
— Agent de securitate.
— Unde?
— Un centru de amanet din Van Nuys. Niște arăboi. Tre’ să
port chestia aia, s-o dau la curățat pe banii mei.
— Cu cine-a venit Fisk în seara aceea la club?
— Niște jigodii ca el. O să și-o ia, nicio grijă.
Un zâmbet leneș, în timp ce-și încorda degetul pe-un
trăgaci imaginar.
— Te înțelegem perfect, Bass, dar noi suntem cu legea și
173
ordinea, așa că ai grijă.
— Nu vorbeam serios, spuse Bowland. Cel de Sus o să i-o
plătească.
— Ești credincios?
Bowland băgă mâna sub tricou și trase afară un mic
crucifix din aur.
— Toți plătesc.
— Fisk n-a plătit, pentru că tu n-ai vrut să depui mărturie.
Bowland nu răspunse.
— Dacă mie mi-ar face cineva ce ți-a el făcut ție, eu aș vrea
să-l văd după gratii. La închisoare, nu-n arest!
Bowland îi cântări din ochi silueta subțire.
— Ăla care ți-ar face ție așa ceva ar merita pedeapsa cu
moartea.
— Spre deosebire de tine?
— Eu mă descurc singur.
— Sunt convinsă că te descurci, dar totuși…
— Ce? zise Bowland. Să mă duc la tribunal și să bocesc și
toată lumea să râdă de mine, Bass e o fetiță, îi cheamă pe
gabori ca să-i facă treaba?
Închise ochii.
Petra spuse:
— Ce altceva ne mai poți spune despre Fisk?
— Nimic.
— Îl mai văzuseși vreodată înainte de seara aceea?
— De câteva ori.
— Întotdeauna însoțit de aceleași persoane?
— Aha.
— Ce-ar fi să ne dai și niște nume?
— Unul era Rosie, spuse Bowland. Ălălalt era Blazer.
— Rosie era „prietena” lui?
— Un negru care mai face pe DJ-ul.
— La Rattlesnake?
— Nu.
— Unde?
— Habar n-am.
174
— De unde știi că face pe DJ-ul?
— El mi-a zis.
— Când?
— Înainte.
— Înainte de faza cu Fisk.
— Aha.
— Tu și cu Rosie stăteați de vorbă.
— Eram lângă scenă și el zicea că formația e OK, da’ că el
mixează de zece ori mai tare ca ei, de unul singur.
— Ai avut vreodată probleme cu el?
Semn din cap că nu.
— Își vede de treabă.
— Care e numele lui de familie?
— Habar n-am.
— Dar al lui Blazer?
— Unu’ mărunțel, îl cheamă ceva cu Pain.
— Blazer Pain?
— Ceva în genul ăsta, spuse Bowland.
— Alb sau negru?
— Alb. Se crede o celebritate.
— Voia în salonul pentru VIP-uri?
— N-au d-astea la Rattlesnake. Cretinul face pe grozavul.
— Cum adică?
— Se fâțâie pe-acolo de parcă așteaptă să-l recunoască
lumea.
— Blazer Pain, repetă Petra.
— Ceva la modul ăsta.
— Robert Fisk venea de obicei cu ăștia doi.
— Cred că da.
— Nu știi sigur?
— Mereu era plin de lume.
— Dar tu stăteai la ușă, vedeai cine intră.
Bowland clătină din cap.
— Mai stăteam și lângă scenă.
— În seara când te-a atacat Fisk, unde-ți aveai postul?
— Lângă scenă.
175
— Deci nu știi dacă Fisk a venit cu Rosie și cu Blazer.
— I-am văzut înăuntru. Rosie era cu Blazer, p-ormă Blazer
pleacă și Rosie stă lângă scenă. Fisk parcă îl păzea pe Blazer,
pe urmă vine înapoi și zice că el vrea să danseze.
— Îl păzea pe Blazer? Adică cum?
— Păi ținea aproape, nu se dădea de lângă idiotul ăla, și tot
se făcea la alții, știi tu.
Își îngustă privirea și-și întoarse brusc capul de la stânga
la dreapta.
— Fisk era garda de corp a lui Blazer?
Bowland ridică din umeri.
— Blazer avea nevoie de bodyguard?
— Poate așa-și închipuie el.
— Ai idee de vreun motiv care l-ar determina să-și angajeze
un bodyguard?
— Întrebați-l pe el.
— Ce voiam să spun, adăugă Petra, e dacă se ocupă de
chestii ilegale.
— Întrebați-l pe el.
— Unde-l putem găsi?
Bowland râse.
— Probabil la Orășelul Copiilor.
Căscând din nou.
— Tre’ să mă culc.
— De ce ești așa de obosit? întrebă Petra. N-am auzit de
vreo prăvălie de amanet care să aibă ture de noapte.
— Tre’ să fiu acolo la ora opt dimineața.
— Până la cât?
— Unu, spuse Bowland.
— Asta-i slujbă cu jumătate de normă, spuse ea.
— Da’ o simți cât pe una cu normă întreagă. Să stai acolo
și să te uiți la căcaturile idioate pe care le cumpără arăbeții
ăia.
Petra se ridică în picioare.
— Bass, ăsta a fost unicul motiv pentru care n-ai vrut să
depui mărturie, ca să nu zică lumea că ești un papă-lapte?
176
— Îhî.
— Niciun alt motiv?
— Ca de exemplu care?
— Nu te-a plătit nimeni ca să stai în banca ta?
— Dacă mă plătea cineva, mai stăteam acum ca boul, să
mă uit la căcaturile tâmpite pe care le cumpără niște arăbeți?
Lăsându-se pe spate, își odihni mâinile pe un munte de
pântec și-și fixă privirea în tavan.
Pe când am ajuns noi la ușa, deja se prefăcea că sforăie.
Sonor, teatral. La un volum mai ridicat decât reușise să
producă vorbind.
178
CAPITOLUL 19
184
— Nu știu ce să zic.
— Tanyei îi cam place de el, nu-i așa? Ca să vezi.
— Nu ești de acord?
— Tipul e un nătâng, cam nătărău de felul lui. Fata e prea
drăguță pentru el.
Am pornit mașina.
Două străzi mai încolo:
— Guguștiucul de Kyle ar face bine să fie pe cât de corect
se pretinde.
— Când ai de gând s-o lași mai moale în privința ei, să-i
dai voie să vină mai târziu seara acasă și să se fardeze?
Mă săgetă cu privirea.
— Chiar ai voie să fii atât de neimplicat?
— O parte din mine și-ar dori s-o ia pe fată acasă și s-o
lase pe Robin să fie mămoasă cu ea.
— Și cealaltă parte?
— Cealaltă îmi reamintește cât de importante sunt limitele
personale.
— Probabil e reconfortant să ai din astea.
Își încrucișă mâinile peste pântec și continuă:
— Duplexul ăla e drăguț, dar situația pare cam ciudată,
parcă-i o fetiță care se joacă într-o căsuță de păpuși. La
vârsta ei, eu locuiam într-o cameră de cămin. O harababură
totală, psihologic vorbind, dar măcar nu-mi vâjâiau urechile
de la atâta liniște. Zici că se poate descurca, face față să stea
acolo de una singură?
— Sunt cu ochii-n patru.
— O să discut din nou cu Kyle. Doar așa, ca să știe.
— Ce să știe?
— Că sunt un terț cointeresat.
185
Ea lăsă cartea deoparte.
— Ca să-mi dau seama de ce instrumentele vechi sună
atât de bine. Eu am avut o zi bună, cum a fost a ta?
I-am dat elementele de bază.
— Blazer Pain, spuse ea. Ești sigur că nu te referi la Blaise
De Paine?
Repetând numele pe litere.
— Îl cunoști?
— Am auzit numele ăsta la niște ședințe de înregistrare, și
nu într-un context amical. Tipul face „sampling”, adică
aranjamente muzicale: taie fragmente digitale din cântecele
altora și încropește mixuri pentru cluburi. Mai întâi,
muzicienii au avut de furcă cu sintetizatoarele, acum altă
belea…
— Simplă hoție tehnologică.
— Dar greu de dovedit. „Samplerul” folosește fragmente
foarte scurte, care nu pot fi identificate cu atâta ușurință.
Chiar dacă aranjamentul poate fi dovedit ca proveniență, cine
spune că ai dreptul să-ți asumi proprietatea asupra unei
combinații de tonuri? Și cum procedezi ca să calculezi ce
drepturi de autor are fiecare? Indivizi de genul lui De Paine
mișună peste tot, dar nu-i ia nimeni de guler, fiindcă ei sunt
plevușcă, față de adevărații pirați.
— Poate că vinde și alte produse, am spus eu. Nu ți-a
ajuns la urechi nicio aluzie la droguri?
— Nu, dar nu m-ar mira. Lumea cluburilor e plină de
ecstasy, oxicodon, mă rog, care-o mai fi drogul la modă de
săptămâna asta…
— Retro-drogul. Lester Jordan era seringar, vasăzică un
drogat demodat.
— Eu n-aș zice că heroina a ajuns retro. Niciodată nu iese
de tot din modă.
— Blaise De Paine, am repetat eu. Exclus să scrie asta pe
certificatul lui de naștere.
— Eu n-aș băga mâna-n foc, dragul meu. Vrei să întreb pe
unii, alții?
186
— Ar fi grozav.
Robin se ridică în picioare.
— Ei, nu chiar acum, am spus eu.
— Nu există moment mai potrivit ca acum, spuse ea,
aranjându-și părul și ridicând pumnul strâns. Fii atent aici,
la detectiva lu’ pește!
188
CAPITOLUL 20
191
— Myron. Grant. Bedard. Cincizeci și șapte de ani, un
metru optzeci, o sută opt kilograme, deși minte și pretinde că
are mai puțin. Adresele lui sunt, și vă rog să scrieți: 752 Park
Avenue, apartamentul 13A, New York 10021, Crookback
Ranch, Aspen Valley, Colorado 81611, și un apartament la
Londra pe care el îl numește „rezidențial” fiindcă-i place să-și
dea aere. Nine Carlos Place, Mayfair, Wl, nu-mi amintesc
prostia de cod poștal englezesc, dar ar trebui să fie ușor de
găsit. Ați notat tot?
— Da, doamnă, spuse Petra. De ce ar trebui să-l
investigăm pe domnul Bedard?
— Pentru că dintotdeauna l-a disprețuit pe Lester.
— Conflict de personalitate?
— Ură nejustificată, spuse madam Bedard, de parcă i-ar fi
explicat unui retardat mintal. Lester nu era o fire puternică.
Myron n-are pic de toleranță pentru slăbiciune.
Petra își notă ceva în carnețel.
— Ați putea fi mai precisă în ce privește un posibil motiv de
crimă, doamnă?
— Ura nu-i suficientă?
— Domnul Bedard a avut vreun conflict recent cu domnul
Lester?
— Nu m-ar surprinde.
— Dar nu aveți cunoștință de ceva concret…
— Încerc să vă ajut, dragă. Dacă aș ști mai multe, v-aș
spune.
— Unde se află domnul Bedard acum?
— N-am nici cea mai vagă idee.
Milo spuse:
— Fiul dumneavoastră zicea că-i în Europa.
— Dacă așa a spus Kyle, atunci înseamnă că așa și este. La
momentul la care a spus-o Kyle.
— Adică?
— Myron circulă mult. Localizați un cârd de târfe, și precis
nici el nu-i prea departe.
Petra spuse:
192
— Circulă între cele trei locuințe ale sale?
— Și stațiuni de vacanță și iahturi închiriate și avioane
private și orice altceva îi trăsnește prin cap la momentul
respectiv.
— Cui îi aparține casa din Hudson Avenue?
Pleoapele Ionei Bedard coborâră. Fardul îi era de culoarea
fumului și lucios. Își mută atenția spre Milo, apoi spre mine,
de ca și cum Petra și-ar fi depășit timpul alocat pentru
întrevedere.
— Și acea monstruozitate este tot a lui Myron.
Înapoi spre Petra:
— N-am menționat-o pentru că am presupus că știați de
ea. Și pentru că nu-l veți găsi niciodată acolo. Detestă Los An-
helesul. Se crede un glooobe-troootter.
— Mai locuiește cineva acolo în afară de Kyle?
— Kyle ar prefera un mic apartament mai potrivit pentru
cineva de vârsta lui. Myron refuză să-i dea bani pentru asta.
— Nu este o persoană generoasă.
— Când vine vorba de dorințele lui, nu face economie.
— Vreți să spuneți că domnul Bedard l-a ucis pe domnul
Jordan și pe urmă a fugit în Europa?
Suspinul cucoanei a fost unul prelung și teatral, plin de
oboseală în fața lumii.
— Oamenii ca Myron nu omoară cu mâna lor.
— Deci vorbim despre un asasinat la comandă.
— Eu îți arăt cum stau lucrurile, dragă. Concluziile le tragi
singură.
— Aveți idee pe cine ar angaja domnul Bedard pentru un
asemenea lucru?
— Nu mă întovărășesc cu oameni de această teapă.
— Motivul domnului Bedard ar fi deci ranchiuna.
— Myron îl disprețuia pe Lester. Pe toată durata mariajului
nostru, Lester a fost o problemă pentru Myron.
— În ce fel?
— Faptul că eu îl ajutam pe Lester îl rodea pe Myron. Dar
193
ce mare lucru ceream? O simplă locuință pentru un membru
al familiei care avusese parte de mult prea multă nenorocire,
într-o viață de om.
— Apartamentul din Cherokee, spuse Milo. Lester a locuit
acolo pe gratis?
Iona își flutură țigara.
— Doar un apartament foarte mic, într-o clădire cu
douăzeci de locuințe individuale. Ai fi zis că voiam să dau
fără chirie palatul Taj Mahal.
— Domnul Bedard a avut obiecții, dar în final a cedat.
— Nu că Myron ar fi câștigat vreodată un ban prin munca
lui. Ce motiv avea să obiecteze? Iar Lester muncea pentru
ceea ce primea. Administra clădirea.
— Domnul Bedard și-a moștenit averea, spuse Petra.
— Familia mea n-a fost în niciun caz din clasa mijlocie,
dragă, dar știam să apreciem valoarea muncii. Tatăl meu a
fost un important consultant financiar pentru Merrill Lynch,
iar mama mea, o frumusețe vestită în toată lumea și o
pictoriță talentată, care niciodată nu ieșea afară în soare fără
umbreluță. Cultura a fost o componentă enormă în educația
mea.
N-avea niciun motiv să zâmbească, dar a făcut-o. Mișcarea
buzelor dădu naștere unei rețele de crețuri în diferite puncte
întâmplătoare ale feței, de ca și cum capul îi era priponit de
fire invizibile, mânuite de-un păpușar nevăzut.
— Familia lui Myron deținea mijloacele cu care să
dobândească valori culturale, dar îi lipsea motivația.
Majoritatea obiectelor de calitate din casa socrului meu au
fost cumpărate la sugestia mea. Am o diplomă în istoria artei
de la Colegiul Weldon. Trebuie să recunosc, totuși, că
bătrânul era dispus să asculte. În mod evident, nu era o
trăsătură ereditară.
Petra spuse:
— Ne-ar fi de mare ajutor orice alt lucru pe care ni l-ați
putea spune despre povestea domnului Jordan.
— În ce sens, „povestea”?
194
— Ce fel de om era, cine erau prietenii lui, ce anume îl
pasiona. Cum a ajuns să ia droguri.
Iona Bedard îndoi țigara rozalie, se uită la fumul care se
încolăcea în sus. Ridicându-și paharul, se uită spre
recipientul cu ceai.
Milo îi umplu paharul. Ea bău, își stinse țigara în
scrumieră, scoase alta din pachet. Aruncă o privire spre
bricheta din platină.
Milo i-o aprinse.
Trei fumuri mai târziu, ea spuse:
— Boala lui Lester nu i-a afectat esența profundă.
— Sunt convinsă că nu, spuse Petra. Dar ar fi totuși util să
știm…
— Povestea lui Lester este că a fost un tânăr perfect
normal, care a avut nenorocul să crească în sânul unei
familii unde normalitatea nu era suficientă. Tatăl meu a fost
Bertram Jordan.
Făcând o pauză, pentru ca informația să fie bine
conștientizată.
— Partener senior în cadrul biroului principal din San
Francisco al firmei Merrill Lynch. Mama mea a fost o
Dougherty. Fără ea, Palatul Artelor Frumoase n-ar fi fost
nimic. Lester era mai mare decât mine. N-a fost un elev la fel
de bun la școală, dar avea talent la muzică. Nu-și dorea decât
să cânte la un instrument, dar în ochii părinților mei, acest
lucru însemna o adevărată anatemă. Erau bine intenționați,
dar dezaprobarea lor a fost o grea povară pentru Lester.
— La ce instrument cânta? întrebă Petra.
— Clarinet, saxofon, oboi. A cochetat și cu trompeta.
— N-am găsit niciun instrument muzical în apartamentul
lui.
— Lester n-a mai cântat de ani de zile. Visurile lui s-au
văzut sfărâmate.
— Din cauza părinților?
— Din cauza vieții, spuse Iona Bedard. Cineva cu o
structură mai puternică ar fi suportat acest lucru, dar Lester
195
avea o fire de artist, iar celor sensibili și cu temperament
artistic le lipsește adeseori puterea de rezistență.
Mi-am amintit de atitudinea ursuză a lui Jordan. Poate că
drogurile și trecerea timpului îl schimbaseră. Sau sora lui se
amăgea singură.
Ea spuse:
— Lester a făcut o ultimă încercare disperată de a-l
înfrunta pe tata. A renunțat la colegiu și a intrat într-o
formație de jazz itinerantă. Atunci s-a ales cu proastele lui
obiceiuri.
Petra spuse:
— Heroină.
Madam Bedard îi aruncă o privire otrăvită:
— Pare să-ți facă o deosebită plăcere să-mi reamintești.
— Doar încerc să clarific datele, doamnă Bedard. La ce
colegiu a studiat domnul Jordan?
— San Francisco State. În timpul tulburărilor. Pe vremea
acelui individ oriental, cu pălărie.
— Poftim? spuse Petra.
Madam Bedard se întoarse spre noi.
— Era pe vremea voastră, instruiți-o.
Am spus:
— Samuel Hayakawa era rector la San Francisco State în
anii șaizeci. A fost un campus intens politizat.
Iona Bedard spuse:
— Lester n-a participat niciodată la absurditățile acelea.
Nici hippie n-a devenit. Exact invers, de fapt, nu-l interesa
absolut deloc politica.
— Nu voia decât să facă muzică, spuse Petra.
— A fost un tânăr bine educat și perfect normal, care s-a
înhăitat însă cu cine nu trebuie.
Punându-și paharul pe teancul de reviste, madam Bedard
tăie aerul cu muchia palmei.
— Povestea se încheie aici.
Petra spuse:
— Cine îi erau prietenii din ultima vreme?
196
— Asta n-am de unde să știu.
— Acum dumneavoastră sunteți proprietăreasa clădirii din
Cherokee.
— O firimitură pe care mi-au aruncat-o avocații lui Myron.
Rareori merg acolo. A fost tot ce-am primit, în afară de niște
acțiuni muribunde și casa din Atherton, pe care eu am
insistat s-o cumpărăm, de la bun început, și pe care eu am
decorat-o și amenajat-o, de la zero.
Am spus:
— Kyle a pomenit de o locuință în Deer Valley.
— Cabana mea, spuse ea. Eu sunt cea care schiază, Myron
abia dacă face față unui mușuroi de furnici, așa că la ce i-ar
folosi o casă de vacanță la munte? Când pot să recuperez
trupul lui Lester de pe unde l-oți fi ținând voi?
— Vă voi da toate detaliile, doamnă, spuse Petra, dar întâi
mai am câteva întrebări. Nu aveți cunoștință de nicio
persoană cu care fratele dumneavoastră să fi avut legături
recent?
— Chiar trebuie să mă repet? se rățoi madam Bedard, se
înecă cu fum, tuși hârâit, și-și acoperi prea târziu gura cu
mâna.
— Ca proprietăreasă a clădirii…
— Nu sunt proprietăreasă decât pe hârtie, dragă. Mi se
trimit lunar cecuri, pe care le studiez cu lupa, ca să mă
asigur că firma de administrare pe care am angajat-o nu mă
fură mai mult decât îi stă în obicei.
— Cum se numește firma?
— Delapidatorii SRL, chicoti ea, amuzată de propria-i
glumă. Brass Management. Arthur I. Brass. Evrei. Când vine
vorba de bani, cel mai bine e să-i ai de partea ta. Acum, dacă
vreți să mă scu…
— Lester a încercat vreodată să se dezbare de obiceiul lui?
— De mai multe ori.
— Cum?
— Înscriindu-se în așa-zisele programe de dezintoxicare.
— Cine a finanțat acest lucru?
197
— Eu. Încă un motiv de dispută cu Myron. Din punctul lui
de vedere, Lester putea să și putrezească.
— Acum ceva ani, doamnă, a existat o asistentă care
locuia în clădirea din Cherokee…
— Lesbiana, spuse Iona Bedard. Patricia nu mai știu cum.
— Patricia Bigelow.
— Exact.
— Știți despre ea că este lesbiană.
— Categoric așa arăta. Tunsă ca un bărbat. Nu că aș fi
avut vreo idee preconcepută în ce-o privește. Și-a făcut
datoria cu profesionalism, îi recunosc în întregime meritul.
— În ce consta datoria ei?
— Să aibă grijă de Lester. A fost ideea mea. În ziua când
Myron i-a arătat apartamentul, eu îi făceam o vizită lui Lester
și mi-a venit această idee inspirată.
— Myron le arăta personal apartamentele posibililor
chiriași?
— Pe vremea aceea, da. La insistențele tatălui său, pufnind
și bombănind nervos tot timpul. Când bătrânul a făcut
primul atac cerebral, Myron a angajat o firmă de
administrare. Nu pe Brass, ci pe niște armeni care l-au jefuit
ca niște tâlhari.
— Dar în ziua aceea, când doamna Bigelow căuta ceva de
închiriat…
— Myron și cu mine veneam de la o partidă de golf din
Wilshire. Aveam o poftă nebună de-un prânz ușor, dar Myron
a spus că trebuie să arate un apartament în Cherokee. Mi-
am zis că, dacă tot mergem acolo, aș putea să-i fac o vizită lui
Lester. A apărut Patricia. Pe urmă, Myron zicea că nu prea
era sigur dacă-i cazul s-o accepte de chiriașă, fiindcă abia ce
se mutase în oraș și nu avea mare lucru în materie de
referințe de creditare sau bani gheață. Ceea ce nu înseamnă
că el avea obiceiul să aleagă chiriași exemplari. Dar măcar
aveau bani, din care mare parte Myron îi băga la el în
buzunar, fără știrea bătrânului. Pe de altă parte, însă, era
vorba de unul dintre apartamentele de la stradă, pentru care
198
găseai mai greu amatori. Plus că era asistentă medicală, deci
de presupus că știa să fie ordonată. Pe urmă tot el a dat
înapoi. Ăsta era Myron, incapabil să ia vreo decizie, dacă nu
ținea direct de confortul lui personal. Eu am spus că o
asistentă medicală ne-ar putea fi de un real folos. Gândindu-
mă la Lester, imediat, pentru că Lester tocmai ce trecuse
printr-o perioadă dificilă.
— Supradoză? întrebă Petra.
Iona se uită crunt la ea.
— O persoană cumsecade n-ar fi ezitat să profite de
posibilitatea de-a ajuta un membru al familiei. Dar orice
lucru care aducea cât de cât a mână de ajutor pentru Lester
îl scotea din fire pe Myron.
— Doamna Bigelow s-a mutat totuși acolo, unde a și rămas
câțiva ani.
— Asta, draga mea, pentru că eu am exploatat firea
meschină a lui Myron, semnalându-i faptul că spitalurile
private și asistentele erau scumpe, iar noi puteam să contăm
pe cineva care locuia în aceeași casă.
— Un fel de troc, spuse Petra.
— Inspirat, spuse madam Bedard.
— În ce a constat îngrijirea acordată domnului Jordan?
— Să se ducă din când în când și să vadă ce mai face, să
se asigure că are de mâncare, cafea. Patricia era ea
bărbătoasă, dar își făcea bine meseria. Au existat cel puțin
trei momente în care Lester ar fi putut să se îmbolnăvească
mult mai grav, dacă n-ar fi fost ea prin preajmă.
— Cum l-a ajutat?
— L-a readus în simțiri, l-a sprijinit să facă câțiva pași, nu
știu, ce se face de obicei în asemenea situații. O dată a
trebuit totuși să cheme ambulanța, dar când au sosit ei,
Lester era deja pe picioarele lui și n-a mai trebuit să-l ducă la
spital. Să nu-ți faci vreo idee greșită, dragă. N-a fost vorba
numai de genul acela de probleme. Când Lester cădea la pat
cu vreo gripă sau răceală, ea era acolo.
— I-a făcut vreodată rost de droguri? întrebă Milo.
199
— Bineînțeles că nu.
— Bineînțeles? spuse Petra.
— Cu gura ei mi-a spus că detestă drogurile. La început,
nici n-a vrut să accepte oferta noastră, din cauza naturii bolii
lui Lester. Ceea ce mie mi s-a părut nițel cam arogant, ținând
cont de problemele stilului ei de viață.
— Ce anume a convins-o?
— Scutirea de chirie și o mie de dolari pe lună bani gheață.
Pe care sunt sigură că nu i-a declarat la fisc. De ce îmi puneți
atâtea întrebări despre ea?
— Ne tot lovim de numele ei, când ne interesăm de fratele
dumneavoastră.
— Nu văd de ce. Dar dacă vreți dovezi privind firea odioasă
a lui Myron, n-aveți decât, duceți-vă și stați de vorbă cu ea.
După atacul cerebral al bătrânului, Myron a declarat că
prioritățile tatălui său le depășeau pe cele ale lui Lester și că
Patricia se va muta în casa din Hudson. Mai trebuie să spun
cât am fost de furioasă? Făcea o treabă excelentă cu Lester și
el se obișnuise s-o aibă prin preajmă. Te-ai fi așteptat ca ea
să se arate loială, dar a venit Myron, cu cei patruzeci de
arginți ai lui.
— I-a mărit onorariul?
— O mie de dolari în plus pe lună și uzul gratuit al camerei
de oaspeți. Dacă voi, cei din poliție, aveți legături cu cei de la
fisc, iată un indiciu pe care l-ați putea folosi.
Petra spuse:
— Ați pomenit de faptul că domnul Bedard dădea
apartamente cu chirie unor persoane dubioase care plăteau
numerar. Aveți în vedere pe cineva anume?
— Minorități, spuse madam Bedard. Oameni de genul ăsta.
— Fratele dumneavoastră nu avea prieteni printre ceilalți
chiriași?
Madam Bedard își stinse cea de-a doua țigară și-și așeză
paharul pe podea cu o atenție exagerată.
— Voi chiar nu înțelegeți, nu-i așa?
200
— Ce să înțelegem, doamnă?
— Lester era bolnav. Ceea ce nu-l făcea să fie ca ei.
— Cum s-a descurcat după plecarea doamnei Bigelow?
— Nu prea bine, spuse Iona Bedard. Myron a refuzat să
mai plătească o asistentă medicală sau vreun tratament în
plus. O dată, Lester a trebuit să fie dus la spitalul districtual,
despre care înțeleg că este o cocină de porci! Myron s-a
distrat de minune, scoțându-mi ochii cu „ți-am spus eu?”
Nici nu pot să reproduc insultele lui la adresa lui Lester.
— Lester a avut și ceva probleme cu legea.
— Toate datorate bolii de care suferea.
Iona Bedard scutură țigara de scrum în vecinătatea
generală a scrumierei. Cea mai mare parte ateriză pe podea.
— Curând după moartea bătrânului, mariajul meu a reușit
să ajungă în punctul pe care ar fi trebuit să-l atingă cu mulți
ani urmă. S-a dezintegrat. Circumstanțele m-au obligat să-l
implor pe Myron să-l lase pe Lester să stea mai departe în
clădirea din Cherokee, și nu sunt deloc obișnuită să mă rog
de cineva. După divorț, am insistat să primesc clădirea, ceea
ce s-a și întâmplat. Și asta a fost tot. Lester n-a reușit
nicicând să-și învingă problema, dar nevoia lui de droguri a
părut, totuși, să se mai atenueze puțin.
— Se mai întâmplă și așa cu dependenții de droguri, dacă
reușesc să supraviețuiască suficient, spuse Petra. De unde a
provenit susținerea financiară a lui Lester?
Iona Bedard își împunse pieptul cu degetul. Dădu din
mână disprețuitor.
— Hai, oameni buni, că v-am făcut eu toată treaba. Vouă
nu vă mai rămâne altceva decât să-l găsiți pe ticălos.
Nu ne-am mișcat din loc.
— Vă rog, spuse madam Bedard, descurcându-se să facă
rugămintea să sune ca un ordin.
Petra spuse:
— Numele de Robert Fisk are vreo semnificație pentru
dumneavoastră?
201
— Era un Bobby Fisk în clasă cu mine, la școala privată
Atherton. Medic aeronaut în marina militară.
— Dar Rosie?
— Fata cu ciocanul de nituit? 9
— Blaise De Paine?
Iona Bedard își potrivi coafura cu palmele. Râse.
Petra spuse:
— Am spus ceva amuzant, doamnă?
— Acesta, dragă domnișoară, nu este un nume adevărat.
Hai, acum mergeți și faceți-vă datoria.
205
proprietate personală. Fără mana cerească de la Myron
Bedard, probabil că n-ar fi reușit niciodată. Tocmai
portofoliul ei de investiții m-a pus pe mine pe gânduri,
făcându-mă să mă gândesc la droguri, dar s-ar putea să
reiasă în final că a făcut niște investiții bine judecate.
— Ajutându-se pe parcurs și cu un pic de evaziune fiscală.
— Și asta.
206
pentru crapii koi și a început să izbească în ea cu nasul ei
turtit.
— Aha, deci ai trecut la fructe de mare?
Am scos în palmă câteva boabe și i le-am oferit. Ea și-a
răsucit capul cu dispreț.
Mai izbi de câteva ori cu capul în ladă. Se uită fix în sus la
mine.
Când eu le-am aruncat peștilor mâncarea, ea s-a răsucit
ca un titirez pe loc și s-a uitat. Gâfâind.
Lătră răgușit de câteva ori, până ce mă văzu aruncând alte
câteva boabe.
— Altruism? am spus eu.
Îmi dau seama că experții i-ar pune eticheta de
antropomorfism, dar pot să jur că ea a zâmbit cu cea mai
pură bucurie.
210
niște butoane. Despre ce fel de petrecere vorbim? Adolescenți
care se poartă normal, ca la vârsta lor, sau care se cred deja
majori și vaccinați? Întreb pentru că muzica e diferită, în
funcție de asta.
— Puștanii mei sunt normali.
Râsul lui Romaine suna ca un lătrat pătat de nicotină.
— OK, am băieți care pot s-o ia în ambele direcții. Am și
fete, dar la chefurile astea de șaisprezece ani se cer
întotdeauna DJ bărbați. De preferat, să fie și arătoși. Am vreo
doi care ar putea juca în seriale la televizor, dar se pricep și
să împingă butoane. Am și dansatoare, v-aș recomanda niște
fătuci blonde, ca să încălzească atmosfera. Nu costă cu mult
în plus.
— Grant nu era chiar atât de bun? am întrebat eu.
— Vreți pe cineva care să vină sau nu?
— Deci a dispărut.
— Acum șase luni, deci ce fel de aranjament doriți?
— Mai lasă-mă să mă gândesc.
— Cerule mare, spuse el. N-ai nicio petrecere de organizat.
Ce, îți datorează bani? Mă faci să-mi pierd timpul degeaba.
Clic.
Am sunat-o pe Petra pe mobil și i-am dat numele lui Moses
Grant.
— Mulțam, spuse ea. Mă îndrept spre San Diego.
Mustangul lui Robert Fisk a fost identificat nu departe de
parcarea pe termen lung de pe Lindbergh Field, lângă
aeroport. S-ar putea să fiu nevoită să iau toate liniile aeriene
la rând.
Bine că m-ai sunat, pot să caut și numele lui Grant, cu
ocazia asta.
— Îți urez noroc.
— Dacă Fisk și-a luat zborul la propriu, chiar că o să am
nevoie. Pa!
Am lăsat deoparte chestia asta și m-am gândit la cum a
dispărut Grant cu o jumătate de an în urmă. Cam tot atunci
când Robert Fisk și-a părăsit apartamentul și-a devenit
211
invizibil.
Grant încetase să mai accepte angajamente prin agenția
lui Romaine pentru că găsise ceva mai bun? Ursuleț altruist
sau nu, să bântui pe scena cluburilor cu Blaise De Paine sau
cu vreo altă lipitoare din lumea muzicii poate fi mai ispititor
decât să freci discuri cu Raffi și Dan Crow pentru copii
bolnavi. Sau să ai de-a face cu puștani de șaisprezece ani
care se visează deja majori.
Ori poate dispariția lui Grant nu fusese de bunăvoie. Un
diabetic care nu-și supraveghează glicemia se poate
confrunta cu tot soiul de complicații.
Am decis să încep cu spitalurile, și, dacă nu găseam nimic,
să trec mai departe la secțiile de urgență și la unitățile de
îngrijire pe termen mai lung. Informația pe care-o căutam eu
era confidențială și va trebui să-mi croiesc drum cu ajutorul
minciunilor, prin straturile de birocrație medicală. Iuțeala de
limbă și titlul meu de doctor s-ar putea să-mi fie de ajutor.
Prefixul numărului de telefon al lui Grant îmi spunea că
punctul de pornire logic ar trebui să fie Valea. Pe urmă mi-
am amintit că există un spital unde nu-i nevoie să mint.
Rick spuse:
— Mă îndrept spre computerul meu, în timp ce vorbim.
Există un fișier general pentru pacienții admiși, care merge la
contabilitate. În privința pacienților din ambulator, nu sunt
foarte sigur, s-ar putea să fie clasificați pe secții de
specialitate. Deci crezi că tipul ăsta, Grant, se poate să fi
avut o legătură cu Patty și cu individul ăla, Jordan?
— Grant a fost văzut în compania ucigașului lui Jordan.
— Karateca ce și-a lăsat amprentele digitale.
— Milo te-a pus la curent.
— L-am tot bătut la cap să-mi spună noutățile. Nu știu
dacă ți-ai dat seama, Alex, dar și-a schimbat complet
atitudinea în privința lui Patty. La început, abia dacă am
reușit să-l determin s-o ia în serios pe Tanya, cu problemele
212
ei. Uciderea lui Jordan l-a făcut să-și schimbe părerea, e
convins că are legătură cu Patty. E convins și că vina îi
aparține lui, pentru că s-a întâmplat imediat după ce el a stat
de vorbă cu Jordan.
— Nu mi-am dat seama că-l frământă în felul ăsta.
— Micuțul e specialist în sentimente de vinovăție… OK, am
intrat în sistemul general de facturare… s-ar părea că am
nevoie de un cod… ah, fii atent la chestia asta! Dacă-ți vine
să crezi! Codurile sunt listate la vedere, pe fiecare secție,
ăștia-s chiar imbecili… OK, bag codul de la secția de
urgențe… și… voilà! Grant, Moses Byron, bărbat, douăzeci și
șase de ani, 7502 Los Ojos, Woodiand Hills… O, Doamne!
— Ce este?
— Se pare că a fost unul de-al nostru. A fost admis la
urgență pentru hipoglicemie.
— Când?
— Acum două luni și jumătate.
— Chiar înainte să se îmbolnăvească Patty.
— Mi se ridică părul la ceafă, Alex!
— A venit de unul singur?
— Asta n-are cum să apară în evidența contabilă, decât
dacă a garantat cineva plata pentru el… Stai să văd… Plata a
fost făcută integral, 869 de dolari și 23 de cenți, fără co-plată
pe poliță de asigurare, privată sau de stat. Fie cecul lui Grant
a fost acoperit, fie a plătit numerar. Stai să mă duc și să-i
găsesc fișa. S-ar putea să dureze, preferi să te las pe muzică
proastă sau în liniște?
— Mi-ar prinde bine puțină liniște.
Câteva momente mai târziu:
— Domnul Grant a sosit la porțile noastre semiconștient, la
ora trei și paisprezece minute, într-o noapte de sâmbătă. Nu
eram eu de serviciu, era Pete Berger. Stai să văd și
observațiile asistentei… Vai de mine, e scrisul lui Patty. Una
din turele ei duble.
— Ce a scris acolo?
213
— Datele de bază pentru admisie… OK, menționează că
Grant a fost adus de „prieteni”, fără nume… unul dintre ei le-
a comunicat asistentelor de la triaj că Grant luase o doză de
insulină puțin înainte să se simtă rău și că fusese cât pe-aci
să leșine. I-am băgat niște glucoză, i-am monitorizat funcțiile
vitale, i-am găsit niște chestii ciudate cu undele R din
electrocardiogramă și am recomandat internarea pentru
investigații suplimentare. Grant a refuzat, s-a externat pe
proprie răspundere în contra recomandării medicale, și de-
atunci nu l-am mai văzut pe la noi.
— Crezi că Pete Berger și-ar aminti de el?
— După alți o mie de pacienți de-atunci? Exclus. Iar
medicul rezident era în rotație de posturi, venit de la Olive
View. Stai să-ncerc să vorbesc cu amândoi, cine știe, poate-și
amintesc ceva, să nu pleci!
Zece minute mai târziu:
— Niciunul nu și-l aduce aminte pe Grant, ce să mai
vorbim de prietenii lui… Sunt sigur că Patty ar fi reținut
absolut toate amănuntele, avea o memorie fantastică.
— Ceea ce s-ar putea să fie miezul problemei, am spus eu.
A văzut ceva, în timp ce se îngrijea de Grant, ceva care a
tulburat-o. Curând după aceea, s-a îmbolnăvit, dar i-a rămas
în minte.
— Probabil că da, dar ce-ar fi putut s-o deranjeze atât de
tare?… Ți-am spus că părea epuizată, cu vreo două
săptămâni înainte să i se pună diagnosticul. Am crezut tot
timpul că era din cauza bolii, care-și făcea simțită prezența.
Tu zici că s-ar putea să fi fost stres emoțional?
— La ora actuală, nu-i decât o teorie, dar mai stabilește o
legătură între Patty și Lester Jordan. Ea a fost cea care i-a
îngrijit și pe Jordan, și pe unul dintre cunoscuții celui care l-a
omorât pe Jordan.
— Apropo, spuse el, Milo mi-a povestit despre suspiciunile
tale, cum că Patty ar fi putut subtiliza medicamente. M-am
dus și am verificat inventarul pentru anul trecut și n-am
214
găsit nimic care să pară ieșit din comun. Dintotdeauna am
respectat niște reguli foarte stricte, am fost cu ochii-n patru
la tot ce fac oamenii mei, în privința asta, Alex. Nu mă
iluzionez singur că totul ar fi perfect, și că o verificare pe
douăsprezece luni n-ar putea ascunde niște eventuale furturi
petrecute cu ani în urmă, dar nu pot crede că, dacă s-ar fi
petrecut ceva realmente serios la capitolul ăsta, eu chiar n-aș
fi băgat de seamă. Plus că, pur și simplu n-o pot vedea pe
Patty implicată într-un asemenea lucru.
— Nici eu.
— Pe de altă parte, Tanya are un fond de investiții sub
tutelă, spuse el. Chestia asta mă cam roade.
— Milo nu ți-a spus noua teorie în privința banilor de
acolo?
— Nu. De două zile sunt de gardă, n-am apucat să ne
vedem.
I-am povestit despre plățile în numerar pe care i le făcuse
Myron Bedard lui Patty, plus cei cinci ani fără chirie.
— Chestia asta mă face să mă simt un pic mai bine, spuse
el. Ce spuneam mai devreme, că am respectat niște reguli
foarte stricte? Ei bine, poate-ar trebui să fiu sincer până la
capăt. Atunci când nu verificam eu personal dulapul cu
halucinogene, o puneam pe Patty s-o facă în locul meu.
— Nu există nicio dovadă că ar fi furat droguri, Rick.
— Bănuiesc că voiam doar să te aud pe tine cum o spui.
Mai pot face ceva pentru tine?
— Nu, am spus eu. Mulțumesc că m-ai ajutat cu datele
despre Grant.
— Nicio problemă. Auzi, poate-ar fi mai bine ca Micuțul să
nu știe de cât de implicat sunt și eu. Îi place să mă țină
departe de chestiile urâte.
215
CAPITOLUL 23
220
fițe.
— Hai să aruncăm o privire la îngerașul ăsta, spuse Petra.
Ne-am îndreptat spre cabinetul meu. Am descărcat
imaginile.
Petra spuse:
— Parcă-i un puști care se joacă de-a travestiurile… un fel
de chestie Sergeant Pepper, în stil retro 11… Nu că aș fi chiar
atât de bătrână încât să-mi aduc aminte. Mary Whitbread,
hai? „Pain” înseamnă „pâine” 12 în franceză…
Tăcere.
Milo studie atitudinile teatrale ale lui Blaise De Paine.
— Tipul nu se îmbracă, se costumează… un pozeur. Adică
varianta galică pentru „artist de doi bani”.
— Infatuat și hoț, am spus eu. Mă întreb ce altceva mai
ascunde.
221
CAPITOLUL 24
225
Milo spuse:
— E destul de deștept ca să fie atent.
— Mie mi se pare, spuse ea, că deștept ar fi fost dacă lua și
drogurile, Milo. Ușor de interpretat ca un jaf pentru heroină.
— Dar asta risca să ne conducă înapoi la furnizorul lui
Jordan, am spus eu. Care s-ar putea să fie De Paine.
— Bun, și cum cadrează toate astea cu mutatul de colo-
colo al lui Patty? Înțeleg că l-a lăsat baltă pe Jordan, ca să fie
infirmiera internă a bătrânului, contra unui salariu dublu.
Dar întrebarea rămâne în continuare: dacă ea știa că De
Paine fusese implicat într-un delict grav, de ce ar fi închiriat
un apartament de la maică-sa? Da, știu că n-a stat niciun an
acolo, dar tot e foarte mult, ca să-ți expui copilul la o
influență super-proastă.
N-aveam niciun răspuns să-i ofer.
Petra se ridică în picioare și se duse să-și mai toarne o
cană de cafea. Milo îl sună pe Rick și-i spuse să nu-l aștepte.
După ce Petra se întoarse, amândoi se instalară unul lângă
celălalt pe canapeaua mea de piele.
Petra izbucni în râs.
Milo spuse:
— Ce e?
— Parcă suntem niște pacienți veniți la consiliere maritală,
spuse ea, apropiindu-și genunchii și afișând o grimasă
încruntată. Domnule doctor, eu am încercat să fac relația
noastră să meargă, dar el pur și simplu nu vrea să comunice!
Milo spuse:
— Mă pisălogește întruna.
Eu am spus:
— Ora de consultație s-a terminat, o să vă trimit factura.
Zâmbetele lor nu durară prea mult.
Milo spuse:
— De Paine pare să fie liantul în toată povestea asta. Sigur
o cunoștea pe Patty de pe vremea când locuia la el pe stradă,
și e amic cu Robert Fisk.
226
— Hai să ne uităm și din alt unghi, am spus eu. Patty nu-l
cunoștea pe De Paine înainte de-a locui pe aceeași stradă.
Lester Jordan îi cunoștea pe amândoi, dar Patty n-a aflat
decât mai târziu acest lucru.
— Și-atunci cum a ajuns Patty să-i fie chiriașă lui Mary
Whitbread? Jordan a trimis-o? De ce ar fi acceptat ea
recomandări de la un drogat?
— Poate îl cunoștea și altfel.
— Adică erau amici?
— Era o femeie cu suflet bun, a văzut și partea umană a
lui Jordan, am spus eu. După ce ea s-a mutat de acolo, au
continuat să comunice.
Petra spuse:
— Sau au continuat să facă afaceri împreună.
— Și asta se poate, am admis eu. Mai există un mod prin
care Patty putea să ajungă la apartamentul de închiriat din
Fourth Street. Poate că Myron Bedard a ajutat-o să-și
găsească o nouă locuință.
— Ce motiv ar fi avut s-o facă?
— Îl îngrijise bine pe tatăl lui.
— Bogătaș, dar săritor? spuse ea. Ce legătură are el cu
madam Whitbread? Și cum îi leagă chestia asta pe De Paine
și Jordan?
— Familia Bedard are proprietăți imobiliare, am spus eu.
Posibil ca Myron să fi fost pe-atunci proprietarul duplexului
unde stă acum Mary Whitbread. Sau al unor apartamente
din vecinătate. Sau poate avea vreun altfel de legătură cu
Mary Whitbread. Iona zicea că tipul e un fustangiu. Mary
arată bine. Cu zece ani în urmă nu se poate să fi arătat mai
rău.
— Myron are o iubită, îngână cântat Petra. Împușcă doi
iepuri, trimițându-i ei o chiriașă și, în același timp,
atenuându-și propriul sentiment de vinovăție că dă afară o
mamă singură cu un copil mic?
Se întoarse spre Milo.
— Nu-i cu nimic mai rea decât orice altă variantă, spuse
227
el.
— Micul borfaș în devenire se-mprietenește la toartă cu un
drogat care, din întâmplare, e cumnat cu amantul lu’
mămica?
— Despre ce vorbesc bărbații cu amantele lor? am spus eu.
— Nevastă-mea nu mă-nțelege, spuse ea.
— În cazul lui Bedard, nevastă-mea nu mă-nțelege și mi-l
mai pune în cârcă și pe neisprăvitul de frate-su, un nenorocit
de drogat. Dacă Peterson Whitbread era un mic infractor
precoce, deja cu un picior în lumea drogurilor, chestia asta
se prea poate să-i fi stârnit interesul. A luat contact cu
Jordan și cei doi au sfârșit prin a face afaceri împreună.
Posibil ca Patty să nu fi știut de legătura asta, atunci când s-
a mutat în clădirea lui Mary. Credea că face un pas în sus pe
scara socială, ocupând un apartament spațios, într-o casă
respectabilă. Când colo, a ajuns să fie cumva implicată într-o
crimă în care erau amestecați fiul proprietăresei și Jordan.
— Patty i-a spus Tanyei că a omorât un vecin, spuse Milo.
Dar nu apare nimic pe Fourth Street sau măcar în apropiere.
— A zis, de fapt, că „era aproape”. Cherokee, Hudson și
Fourth Street acoperă o arie largă, din punct de vedere social
și economic, dar geografic vorbind, sunt plasate destul de
aproape.
Am scos un Ghid Thomas din bibliotecă, am răsfoit
paginile, am mâzgălit trei puncte cu roșu și i-am întins
volumul Petrei.
— Mda, sunt aproape… Deci trebuie să extindem profilul
geografic, până unde? Tot Hollywoodul și Mid-Wilshire? O,
mamă.
— Dar dacă eu am dreptate, și crima s-a petrecut atunci
când Patty locuia în Fourth, perioada de timp se îngustează
până la mai puțin de un an. Plus că explică și de ce Patty n-a
stat prea mult acolo. Făcuse sau văzuse ceva oribil și a vrut
să fugă.
— Dacă era chiar atât de înspăimântată, de ce n-a plecat
de tot din oraș?
228
— Poate că n-a fost o chestiune de securitate personală, ci
doar de vinovăție. A vrut să fugă în plan psihologic…
Privirea pe care-au schimbat-o între ei a fost grăitoare. La
ce alt raționament te poți aștepta din partea unui psiholog?!
Milo spuse:
— Și dacă întâlnirea ei cu mucea Whitbread, la urgență, a
fost mai mult decât o reminiscență neplăcută? Dacă el a
făcut o remarcă amenințătoare la adresa lui Patty?
— Ce-ți mai face fetița, dacă mă-nțelegi, spuse Petra
clipind demonstrativ. Dar de ce n-ar fi reclamat Patty imediat
la poliție chestia asta? Sau putea să-și folosească pistolașul…
Și spre Milo:
— Ai aflat când l-a înregistrat?
— Nu l-a înregistrat.
— Când a avut loc întâlnirea de la urgență, ea era deja în
faza terminală a bolii, am spus eu.
— Și mai bine, spuse Petra. Știa că o să moară curând.
Dacă o speria ideea că Whitbread ar putea să-i facă rău
Tanyei, ce-o împiedica să se ducă după el și să-i zboare
creierii?
— Tu n-ai reușit să dai de el, am spus eu. Ce te face să
crezi că ea ar fi avut mai mult noroc?
— După atâția ani în care ea n-a scos o vorbă, brusc, el se-
apucă s-o amenințe?
— Poate că n-a fost nicio amenințare pe față, doar o
remarcă voalată care i-a rămas în minte lui Patty și nu i-a
mai dat pace. Avea un anumit tip de structură psihică.
Obsesivă, în care creierul e turat la maximum, non-stop. Ea
învățase să-și controleze pornirile; unii oameni reușesc. Dar
tendințele nu dispar, rămân acolo, iar stresul le aduce iar la
suprafață. Mai punem la socoteală și complicațiile cognitive
datorate bolii, și nimeni nu poate ști cum va procesa ea
lucrurile.
Petra își mușcă buza.
— Creierul meu e gata pentru o oprire la standuri…
229
locuința ei din Culver Boulevard nu-i chiar atât de departe de
celelalte trei locuri unde-a stat. Cam cât, opt kilometri spre
sud-est?
— E o cu totul altă pagină pe hartă, am spus eu. La
propriu și la figurat. Mai important decât atât, nu avea nicio
legătură cu soții Bedard. Iar Patty a decis să se smulgă din
toată mocirla aia.
Petra închise Ghidul Thomas.
— Un lucru ușor de făcut mâine e să aflu cine deținea pe-
atunci clădirea lui Mary Whitbread. Dacă numele lui Myron
apare pe actul de proprietate, voi deveni brusc nițel mai
receptivă.
Făcu o grimasă și adăugă:
— Hai că o să-i placă la nebunie chestia asta!
— Cui?
— Cruellei. Oricât de ciudă mi-ar fi să recunosc, admit că
a avut dreptate. E absolut obligatoriu, să-l găsim pe fostul ei
soț și să-l luăm la întrebări. Dar dacă-mi mai spune o dată
„dragă”, pe tonul ăla, îi trag una de nu se mai oprește până-n
Canada!
Ne-am mai jucat cu calculatorul încă vreun ceas,
încercând fără succes să aflăm mai multe despre Moses
Grant și Peterson Whitbread, cunoscut și ca Blaise De Paine.
Petra spuse:
— Băieți, eu am început să mă uit cruciș, hai să băgăm toți
cornu’-n pernă.
— Mai e o întrebare, am spus eu. Gradul de pericol pentru
Tanya.
— Dacă tu ai dreptate în privința bănuielii că Peterson a
amenințat-o pe Patty din cauza vreunui secret mare și urât,
atunci gradul de pericol devine mare. Cum stau lucrurile cu
măsurile de siguranță la ea acasă?
— Sunt la nivel decent, spuse Milo. I-am ținut o predică și
ea a părut s-o bage la cap. Am aruncat un ochi și de-a lungul
străzii, chiar de mai multe ori. Nimic dubios, deocamdată.
— La doar nouăsprezece ani, să stai singură într-o casă,
230
spuse Petra. Eu nu știu cum m-aș descurca. Ce anume știe
ea, exact, despre toată povestea asta?
— I-am povestit despre uciderea lui Jordan, am spus eu.
Ea a vrut să știe dacă are vreo legătură cu mama ei, iar noi i-
am spus că nu există nicio dovadă concretă și directă în
acest sens.
— Și va crezut?
— Poate că da.
— Mă rog, spuse ea. Dar dacă presupunerile pe care le-am
vehiculat noi în seara asta se-apropie cât de cât de adevăr, n-
o să mai puteți să-i vindeți multă vreme gogoașa aia… Faci
terapie cu ea, Alex?
— Nu avem ședințe programate, doar dacă simte ea nevoia.
Cât de multe pot să-i spun?
Petra se uită spre Milo.
El spuse:
— E cazul tău, inspectore Connor.
— Hmm, mormăi ea. Aș prefera să nu știe chiar toate
amănuntele anchetei, dar trebuie să înțeleagă clar că se
impune să fie atentă. Există vreun alt loc unde să poată sta,
dacă va trebui?
— Nu are alte rude, am spus eu. Susține că are prieteni.
— Susține? Crezi că minte?
— Spune că învață cu diverși colegi, dar n-a pomenit
niciodată de vreo relație pur socială. Și nu vezi nimic la ea în
casă care să țină clar de viața de student.
— S-a maturizat mult prea devreme, din câte se pare. Așa
se întâmplă uneori, când îți pierzi un părinte. Te întrebi dacă
barajul e pe cale să se rupă?
— Sunt cu ochii pe nivelul apei.
— Are totuși o relație cu cineva, spuse Milo. Kyle Bedard a
găsit-o prin rețeaua Facebook, pretinzând că i-am deșteptat
curiozitatea, după ce am vorbit cu el despre perioada când
Tanya și Patty locuiau în casa bunicului lui. Noi am avertizat-
o să nu se implice prea tare, dar știți cum sunt puștanii
231
ăștia…
— Crezi că umblă după ea din motive nepotrivite?
— Probabil că nu, dar cine poate ști? Ți se pare o evaluare
corectă, Alex?
Am încuviințat din cap.
— Încă o încrengătură care duce spre familia Bedard,
spuse Petra. Alex, poate că ar trebui s-o dirijezi ușurel cât
mai departe de el. S-o faci cumva să priceapă că familia asta
pare să-și încolăcească tentaculele pe tot ce prinde.
— Dar fără să-i dau niciun detaliu despre anchetă.
Ea oftă prelung și-și ciufuli părul cu mâna.
— Avem într-adevăr datoria morală s-o protejăm, dar
pentru sănătatea ei mentală nu poate fi deloc bine, dacă o
speriem de moarte fără niciun motiv întemeiat. Se poate avea
încredere în ea, că n-o să se scape să-i spună ceva lui Kyle
sau oricui altcuiva?
— Cred că da.
— Atunci urmează-ți instinctul.
Milo spuse:
— Dacă tot stai de vorbă cu ea, poate reușești să afli dacă-
și amintește să-l fi cunoscut pe Blaise De Paine.
— OK.
Petra se ridică în picioare și-și răsuci gâtul.
— Mă conduceți și pe mine la caleașcă, nobilii mei domni?
În dimineața următoare, la nouă, i-am lăsat Tanyei un
mesaj să mă sune.
Pe la unu, încă nu-mi telefonase înapoi. La unu și zece a
sunat Milo.
— În sfârșit un bingo. Când Patty s-a mutat în duplexul de
pe Fourth Street, casa îi aparținea lui Mary Whitbread,
împreună cu clădirea pe care o ocupă acum și cu alte două
din vecinătate. Dar cu doi ani înainte, toate aceste proprietăți
i-au aparținut familiei Bedard, prin intermediul unei societăți
de familie.
— Myron i le-a vândut?
— Societatea. Ai cărei administratori erau bătrânul și
232
Myron.
— A obținut un preț de chilipir?
— Cadou pentru amantă? Nu sunt expert în domeniu, dar
cifrele nu par exagerat de scăzute, poate că Mary avea și ea
propria sursă de parale. Bănuiala ta că Myron a fost cel care
a trimis-o pe Patty acolo începe să arate mai bine. Cealaltă
descoperire monumentală este că gloanțele extrase din hoitul
lui Leland Armbruster nu corespund cu arma lui Patty.
— O mică binecuvântare.
— Raul și Petra au venit mai devreme azi la serviciu, ca să-
i dea de urmă lui Myron prin Europa. Deocamdată, canci
rezultate. Rezultatele finale ale autopsiei lui Lester Jordan nu
sunt cine știe ce: cauza morții, strangulare, modul de
încadrare, omor. Robert Fisk încă n-a fost depistat, iar Petra
nu reușește să găsească nicio adresă curentă pe numele
Blaise De Paine sau Moses Grant. Dar, nu-i așa, dacă viața ar
fi prea ușoară, am începe să ne închipuim că suntem mai
mult decât niște maimuțe năpârlite.
— Nu vezi nicio scânteie de inteligență la specia umană?
— Nu și când citesc ziarele.
— Blaise De Paine este în principiu accesibil, am spus eu.
O cunoaștem pe maică-sa.
— Părerea Petrei în această privință, și sunt de acord cu
ea, este că, a o revizita pe Mary Whitbread chiar acum, ar
suna prea mulți clopoței de alarmă și ar spori riscul să mai
dispară un infractor în ceață. Ce m-am gândit eu e să căutăm
o adresă pentru Hummerul lui Paine, dat fiind că nu-i o
mașină chiar atât de banală. Nicio fiară de felul ăsta nu e
înregistrată pe numele De Paine sau Peterson Whitbread, dar
s-ar putea să folosească alt pseudonim. Aștept să primesc un
fax de la registrul auto cu lista tuturor Hummerelor
înregistrate. Între timp, am dat telefoane pe la concesionari,
dar deocamdată n-am găsit nimic. Ținând cont că lui De
Paine îi place să se dea grande, m-am gândit că poate mașina
e închiriată, și-am început cu ăia de la Budget, din Beverly
233
Hills, fiindcă la ei găsești tot felul de fițe pe roți, le închiriază
cu ziua, acum vreo doi ani i-am închiriat și eu lui Rick un
Lamborghini de ziua lui. S-a ales cu o durere de spate, dar
asta-i altă poveste. Din nefericire, unicul Hummer negru din
parcul lor a fost dat pe termen lung unui studio de filme.
Celelalte trei sunt pe argintiu, pe roșu și unul galben
decapotabil, îți dai seama ce culme a bunului-gust. Acum mă
pregătesc să-i sun pe ăia de la Hertz.
— Cel galben pare taman bun pentru ziua ta de naștere.
— Da, precis, mârâi el. Rinocerul călare pe-un bondar.
234
CAPITOLUL 25
Tanya spuse:
— Zice că nu s-a supărat, dar asta e furie oarbă. Îți vine să
crezi cât poate fi de arogant?! „Să mă readucă la viață”? Ea l-
a ajutat să iasă dintr-o supradoză, probabil i-a salvat viața,
iar el, în loc să-i fie recunoscător, o face să se simtă
vinovată?! Și ultima parte: „Tu știi foarte bine unde duce asta,
în cazul meu”. O amenință că va lua din nou o supradoză,
nu-i așa? Dându-i de înțeles că va fi vina ei. Cum pot oamenii
să-și aroge asemenea drepturi asupra celorlalți?!
Am spus:
— Așa fac dependenții, se concentrează exclusiv la nevoile
lor.
— Probabil că a devenit dependent tocmai fiindcă era un
egoist. Și un om fără voință. Niște oameni incapabili să-și
controleze propria viață.
Obrajii ei aveau culoarea cireșelor coapte. Umerii i se
adunaseră atât de tare, încât reverul îi urcase până la urechi,
își eliberă din coc un torent de păr, apucă o șuviță zdravănă
și-o răsuci între degete.
M-am așezat, i-am făcut semn și ei să mă imite. La început
nu se mișcă, într-un final își dădu drumul pe canapea.
— A avut foarte mare grijă de el, am spus eu. Acesta e și
motivul pentru care tatăl lui Kyle voia ca ea să se ocupe de
236
tatăl lui.
— „Ticălosul cu bani”. Nu era dreptul lui să-și cheltuiască
banii exact așa cum dorea? Colonelul era pe moarte, domnule
doctor Delaware. Mama făcea bine că-și folosea timpul ca să-l
îngrijească.
— Dar cu Jordan își pierdea timpul.
— Uitați-vă cum a tratat-o, domnule doctor! Tirada asta
furioasă poate fi numită oricum, numai rațională nu. Puțin
îmi pasă de problemele lui, n-are nicio scuză. El și mama nu
erau nici pe departe cei mai buni prieteni. După ce am văzut
fotografia, mi-am amintit vag că l-am mai văzut, dar nici
măcar nu știam cum îl cheamă. Și Kyle abia dacă-l cunoștea!
Jordan a avut un noroc chior, să fie vecină cu el o asistentă
medicală ultra-competentă. Atunci când a venit momentul să
plecăm, el ar fi trebuit să-i mulțumească, nu s-o amenințe că-
și va face singur rău.
Se plezni peste genunchi.
— M-am săturat, pur și simplu, să-i văd pe oameni atât de
nedrepți!
— Ai dreptate, am spus eu. Ar fi trebuit să-i fie
recunoscător.
— După toate câte a făcut pentru el, doar din bunătate.
— Mama ta a fost una dintre cele mai cumsecade persoane
pe care le-am cunoscut vreodată, dar noi am aflat că i se
plătea ca să-l îngrijească pe Jordan.
— De unde știți?
— Mama lui Kyle ne-a spus.
— Femeia aia.
— O cunoști?
— Kyle mi-a spus cât de incredibil de egocentrică este, ca
persoană, niciodată n-avea timp pentru el. Poate e o
trăsătură ereditară, în familia ei.
Iar se trase de păr.
— Bine, primea bani pentru asta. De ce nu? Dar asta nu
schimbă datele problemei. Era dreptul mamei, să plece de
acolo.
237
— Bineînțeles, am spus eu. Deci tu și Kyle stați des de
vorbă.
— Ne-am întâlnit în campus de vreo două ori, iar ieri am
fost împreună la Coffee Bean. Și să știți că l-am întrebat
despre Jordan, dar, cum spuneam, abia dacă l-a cunoscut.
— El a văzut biletul și fotografia?
— Nu. Trebuie să le țin secrete?
— Pentru moment, s-ar putea să fie o idee bună. Ce părere
are Kyle despre tatăl lui?
— Au relații bune. De ce?
— Inspectoarea care investighează uciderea lui Jordan
vrea să discute cu toate rudele lui, inclusiv cele prin alianță.
L-a tot căutat pe Myron Bedard, dar n-a reușit să dea de el.
S-ar părea că se află undeva în Europa.
— Așa este, spuse ea. La Paris. L-a sunat ieri pe Kyle și l-a
chemat acolo, dar Kyle e prea ocupat cu teza lui de doctorat.
De ce vrea inspectoarea să discute și cu rudele prin alianță?
— De multe ori, ancheta începe cu familia.
— Eu aveam impresia că e o crimă legată de droguri.
— Nimeni nu poate spune cu siguranță, Tanya.
Ea oftă adânc.
— Deci a primit bani. De ce și-ar fi dat timpul pe gratis?
— N-am vrut să te supăr…
— Nu m-ați supărat. Apreciez sinceritatea dumneavoastră.
Arată că-mi respectați inteligența.
S-a ridicat și a început să pășească nervos prin cabinet. A
încercat să îndrepte un tablou care fusese prins cu ceară pe
sub ramă, s-a așezat la loc și-a arătat cu degetul acuzator
spre fotografie.
— Ce nu-nțeleg e de ce a trebuit ea s-o păstreze atâția ani?
— Poate că avea o anumită semnificație pentru ea.
— Credeți că se simțea realmente vinovată?
— Nu, dar era un om bun la suflet, am spus eu. Suferința
lui Jordan se poate să-i fi atins o coardă sensibilă.
— Mda, se poate… Ce mânioasă sunt. Nu-i un sentiment
238
cu care să fiu obișnuită. Nu-mi place deloc.
Își îngropă fața în mâini. Apoi ridică privirea.
— Au început să revină… simptomele mele. Am senzația
că-mi pierd controlul. E atâta tăcere în casă noaptea, mai
rău decât dacă ar fi gălăgie, nu pot să dorm. Azi-noapte mi-
am făcut de lucru cu perdelele o jumătate de oră, iar pe urmă
m-am spălat pe mâini până le-am adus în halul ăsta.
Scoțându-și o mănușă, îmi arătă pielea înroșită, ajunsă
aproape carne vie.
— Putem să ne ocupăm de chestia asta, am spus eu.
— Putem sau ar trebui?
— Ar trebui.
239
CAPITOLUL 26
242
ca ei.
— Ei?
— Oamenii slabi și fără voință, care-și plâng singuri de
milă. Eu nu-mi pot permite să fiu așa.
— Înțeleg. Dar tot ce văd eu este o persoană îndeajuns de
inteligentă încât să ceară ajutor, atunci când are nevoie de el.
— Mulțumesc… Chiar mă simt bine, ceea ce am făcut noi
astăzi a fost incredibil de util.
Își încordă demonstrativ brațele în fața mea.
— Sunt OK. Am să exersez, așa cum mi-ați spus. Dacă
constat că am uitat ceva, am să vă sun imediat.
Nu i-am răspuns.
— Promit, spuse ea. OK?
— OK.
În fața ușii de la intrare, ea spuse:
— Mulțumesc că aveți încredere în mine, domnule doctor.
Nu-i nevoie să mă mai conduceți până jos.
Am privit-o cum coboară treptele. Nu s-a uitat deloc
înapoi.
244
acestui lucru, eu credeam în continuare, așa cum îi
spusesem lui Milo, că Patty n-a fost implicată în traficul de
droguri. Biletul lui Jordan fusese intens personal: plin de
furie în fața pierderii unei plase de siguranță emoționale,
nicidecum îngrijorare că rămâne fără sursa lui de
aprovizionare.
Păcatul lui Patty constase în faptul că-și făcuse prea bine
treaba.
Totuși, mai comisese o faptă reprobabilă, ceva suficient de
grav încât s-o bântuie până la sfârșitul zilelor. Iar Lester
Jordan probabil că murise din cauza acestui lucru rău.
247
de crocodil deveniți cenușii de la praf. Ultimul nasture de sus
de la cămașă era desfăcut. Părul cărunt de pe piept îi ieșea
cârlionțat prin deschizătură, și un lănțișor de aur odihnea
cuminte în blănița lui deasă. La încheietura mâinii drepte
avea un fir subțire roșu. De curea îi atârnau un pager și un
telefon mobil.
Ochelarii de soare Ray Ban cu brațe late blocau accesul
spre ferestrele sufletului lui. Restul feței era o mască
încordată de neîncredere.
— Asta-i proprietate privată. Dacă vreți priveliște pe gratis,
duceți-vă pe Mulholland.
Petra îi flutură insigna prin față.
— Poliția? Ce, a înnebunit?
— Cine, domnule?
— Ăla. Troupe, avocatul.
Arătând cu capul spre casa de la sud.
— Îi spun și-i spun, toate avizele sunt în ordine, n-ai ce să-
mi faci, măi.
Un soi de accent – care-mi suna cunoscut, dar nu-mi
dădeam seama de unde.
— Și-acum ce, țipă iar că e zgomot? Am nivelat terenul
acum o săptămână, cum să nivelezi fără zgomot?…
— Nu pentru asta am venit, domnule…?
— Avi Benezra. Atunci ce vreți?
Am identificat accentul. Acum câțiva ani, lucrasem cu un
inspector-șef de poliție israelian, Daniel Sharavi. Inflexiunile
lui Benezra erau mai pronunțate, dar similare.
Petra spuse:
— Îi căutăm pe ocupanții de la numărul 1462.
Benezra își scoase ochelarii de soare, dând la iveală o
pereche de ochi verzi-căprui blajini, încrețindu-se amuzați.
— Ha, ha. Bună glumă.
— Tare-am vrea să fie doar o glumă, domnule.
— Ocupanții? Poate doar râme și gândaci, râse Benezra.
Cine vă dă vouă informațiile? CIA?
248
— De când nu mai există casa, domnule?
— De un an, răspunse el, arătând cu degetul mare spre
casa din vecini. Troupe a avut liniște un an și și-a luat-o în
cap.
— Un tip pisălog?
— Un bou pisălog, spuse Benezra. Avocat!
— Acum e acasă?
— Nu-i niciodată acasă. De-aia e și nebun că reclamă.
Poate-i spuneți voi să nu mă mai sâcâie. Știți de ce face atâta
scandal? Voia să cumpere, a făcut și o ofertă. Dar n-a vrut să
dea cât merită. Acum nu mai vreau eu să vând. O să
construiesc pentru mine. De ce nu?
Flutură cu mâna în direcția priveliștii.
— O să fie frumos, numai sticlă, cu vedere la Palos Verdes.
— Superb, spuse Petra.
— Asta fac, spuse Benezra. Construiesc, sunt constructor.
Până la urmă, de ce nu și pentru mine?
— Deci ați dărâmat casa acum un an?
— Nu, nu, acum un an era goală. Am dărâmat acum cinci
luni și imediat el începe și mă scoate din minți, ticălosul ăla,
mă reclamă la comisia de urbanism, la primar, peste tot.
Arătând cu degetul la tâmplă.
— Până la urmă, am primit autorizația.
— De cât timp sunteți proprietarul terenului, domnule
Benezra?
Benezra râse.
— Vă interesează să cumpărați?
— Bine-ar fi…
— Eu am cumpărat acum cinci ani, casa era o mizerie, dar
uite colo!
Încă un gest larg spre panorama din vârful colinei.
Trase un fum din țigară, își duse mâna streașină la ochi și
se uită în sus la un avion care urca dinspre Inglewood.
— O să pun cât de multă sticlă îmi dau ei voie, cu noile
reglementări energetice. Tocmai ce-am terminat de construit
o casă splendidă în stil mediteraneean pe Angelo Drive, opt
249
sute treizeci de metri pătrați, marmură, granit, sunt gata s-o
vând. Pe urmă nevastă-mea zice că vrea să stea în ea. OK, de
ce nu? Pe urmă, eu divorțez și ea se alege cu casa. Ce, ar
trebui să mă bat?
— Ați închiriat-o vreodată cuiva pe nume Blaise De Paine?
— Oi, ioi, zise Benezra. Ăla. Da, el a fost ultimul.
— Chiriaș cu probleme?
— Vouă nu vi se pare o problemă să faci cocină în toată
casa și să nu plătești?! Mie asta mi se pare o problemă.
Greșeala mea. Am încălcat regulile, mi-am luat-o.
Petra spuse:
— V-ați luat-o?
— Vorbesc politicos cu o doamnă.
Ea râse.
— Ce reguli ați încălcat?
— Regulile lui Avi. Chiria pe două luni în avans, plus
garanție pentru daune, pe loc. Lui i-am dat-o pe o lună, fără
garanție. Un prost am fost, ar fi trebuit să-mi dau seama
după cum arăta.
— Cum arăta?
— Rock’n’roll, spuse Benezra. Părul, adică. Dar avea
recomandări.
— De la cine?
Benezra își puse ochelarii la loc pe nas.
— Un tip.
— Cum îl cheamă, domnule?
— E important?
— S-ar putea să fie.
— Ce-a făcut?
— Cine l-a recomandat? spuse Petra.
— Știți ceva, spuse Benezra, nu vreau să am probleme.
— Dacă n-ați făcut nimic…
— N-am făcut nimic. Dar ăsta care l-a recomandat, e destul
de faimos, dacă mă-nțelegi.
— Cine, domnule?
— Eu nu știu nimic de problemele lui.
250
— Ale cui probleme, domnule?
Benezra inspiră adânc și trase lacom din țigară.
— Pentru ce l-am angajat eu a fost legal. Ce a făcut el
pentru alți oameni, nu vreau să știu.
— Domnule, spuse Petra, despre cine vorbim?
— Un tip pe care l-am angajat.
— Ca să facă ce?
— S-o urmărească pe nevastă-mea. Vrea casa din Angelo,
opt sute de metri pătrați, să se tăvălească în ea, foarte bine.
Vrea bijuteriile, foarte bine. Dar și barca mea? Proprietățile
pe care le aveam înainte s-o cunosc? Deloc, deloc, deloc
foarte bine. Știam ce face ea cu dumnealui, poate că tipu’
ăsta reușește s-o și dovedească, ca să-i mai reteze din
pretenții.
— În California nu contează motivul divorțului, la partaj.
— Asta-i partea oficială, spuse Benezra. Dar ea cică are
prieteni din lumea bună, se duce la dineuri, ia masa la
Spago. Nu dă bine la imagine, s-o știe lumea că nu-i ușă de
biserică. Pe el l-am angajat să vină cu probele.
— Vă referiți la un detectiv particular.
— Cam așa ceva.
— Pentru că soția dumneavoastră…
— Dumneata ești femeie. Ce-ți închipui că făcea ea?
— Se culca cu alții?
— Nu cu alții. Cu unul singur, oculistul ei.
Ciocănind cu degetul întruna dintre lentilele negre.
— Eu plătesc zece mii de dolari pe operație Lasik, ca să nu
mai trebuiască ea să poarte lentile de contact, să n-o mai
mănânce ochișorii. Și ea cum mă răsplătește? Își mai trage un
tratament, dar de altfel.
Chicotind.
— E bine că puteți râde, spuse Petra.
— Da’ ce, ar trebui să fac ulcer pe chestia asta?
— Cum îl cheamă pe detectivul particular?
— Ăla celebru, spuse Benezra. Fortuno.
— Mario Fortuno.
251
— Aha. E tot la pușcărie?
— Din câte știu eu, da.
— Foarte bine. Mi-a luat banii și n-a făcut nimic. De
chestia ailaltă, n-am nici cea mai vagă idee.
— Fortuno va spus de unde îl cunoaște pe Blaise De
Paine?
Benezra scutură din degetul arătător.
— Prietenul unui prieten care e prieten cu prietenul unui
prieten. „Dar e OK, măi Avi, poți să ai încredere în mine.”
Începu să râdă tare, apoi adăugă:
— Nu i-oi fi numărat bine pe toți „prietenii”.
— Ce altceva va mai spus Fortuno despre De Paine?
— Nimic, eu am fost prost, dar am zis că un tip pe care-l
știe toată lumea și mai și lucrează pentru mine, ce interes ar
avea să mă țepuiască? I-am făcut până și reducere la chirie,
casa era o mizerie, oricum urma s-o demolez curând.
Răsucindu-se iar spre priveliște:
— Uite ce minunăție.
Petra îi arătă una dintre fotografiile de la o petrecere,
scoase de pe Internet.
— Aceasta este persoana despre care vorbim?
— El e, da. Ce-a făcut?
Poza lui Moses Grant de pe permisul de conducere îl făcu
să clatine din cap.
— Pe ăsta nu l-am văzut niciodată. Vreun gangster din
Watts?
Fotografia de identificare pentru poliție a lui Robert Fisk îl
făcu să ridice din sprâncene.
— Ăsta a fost pe-aici, l-am văzut de cel puțin două ori. S-ar
putea chiar să fi stat aici, deși noi nu ne-am înțeles decât pe-
o singură persoană, câți pot să stea în cincizeci de metri
pătrați, un singur dormitor, o singură baie. Pe vremuri, în
anii cincizeci, era garajul ticălosului de-alături, care vrea să
lipească iar proprietățile la loc, dar nu vrea să plătească
prețul pieței. Așa de rău mă scoate din minți, aveam de gând
să las terenul să fie spațiu verde, dar acum nici prin cap nu-
252
mi trece, o să fie la câțiva centimetri de vecinătatea lui.
Petra îi flutură prin fața ochilor poza lui Fisk.
— Ce vă face să credeți că acest individ locuia aici?
— O dată am venit după chirie, nu era decât el în casă. La
bustul gol, plin de tatuaje cretine, făcea exerciții în fața
ferestrei… pe-un covoraș, înțelegi? Judo, karate, așa ceva,
plin de haine și mizerie pe lângă el. Eu cică să fac
conversație. Am învățat karate pe stil israelian – krav maga
se numește – în armată. El cică da, știe cum vine asta, pe
urmă închide ochii și se-apucă iar să inspire și expire și să-și
întindă brațele. Eu zic scuze de deranj, da’ care-i treaba cu
chiria. El zice că nu știe nimic, a venit doar în vizită.
Tatuajele alea, peste tot…
Își atinse pieptul și continuă:
— Și până sus pe gât. E un infractor?
— Am vrea să stăm de vorbă cu el. Ce ne mai puteți spune
despre De Paine și Mario Fortuno?
— Asta-i tot, spuse Benezra, aruncându-și o privire pe
ceasul de la mână. Eu îl angajez să afle ce face ea. El îmi
spune că și-o trage cu oculistul, mulțumesc frumos,
detectivul lu’ pește. Asta știu și eu, că doar vede perfect, ce
rost mai are să se ducă la cabinetul lui toată ziua?
Clătinând din cap.
— Treisprezece mii de dolari pentru asta, mulțumesc
frumos. După mine, ar trebui să putrezească în închisoare.
Milo spuse:
— Deci nu va adus nicio probă?
— Mereu scuze și pretexte, spuse Benezra. Chestia asta
durează, măi Avi. Trebuie să ne asigurăm că vor fi dovezi de
bună credință, măi Avi. Cabinetul oculistului e încuiat, măi
Avi, cred că o să te mai coste ceva în plus, măi Avi.
Un zâmbet larg îi împărți fața aproape în două.
— Într-un târziu mă prind și eu că-s țepuit de două ori, o
dată de nevastă, și-o dată de marele detectiv. Pe urmă mă
gândesc să-l dau în judecată pe avocatul meu de divorț, că el
253
m-a trimis la Fortuno. Îl sun, el zice că Fortuno l-a țepuit și
pe el.
— Cum?
— L-a angajat să-i întocmească niște documente, nu i-a
mai dat niciun ban.
— Numele avocatului, vă rog.
— Oi, spuse Benezra. Asta nu sună bine. De fapt, de ce
nu, că eu am terminat-o cu el. Marvin Wallace, în Roxbury
colț cu Wilshire.
Benezra trase un ultim fum din țigară, o stinse cu degetele
și-i făcu vânt spre parcela de teren.
— Tot timpul venea cu scuze ca să nu-și facă treaba,
Fortuno ăsta. În sfârșit, a găsit și el una bună.
— Care anume? întrebă Petra.
— Aia pe care i-ați dat-o voi. L-ați băgat la răcoare.
254
CAPITOLUL 27
256
centru de detenție din oraș. Când am sunat acolo, inițial m-
am izbit de-un zid de tăcere, după care am fost trimis la
biroul FBI din Clădirea Federală. Un agent special pe care-l
cunosc s-a dat puțin pe după piersic, dar în final a deschis
gura și-a recunoscut că Fortuno și-a petrecut ultima lună de
zile într-un hotel din oraș, pe banii contribuabililor.
— Ciripind de dimineața până seara, spuse Milo.
— Îmi pot imagina.
Petra spuse:
— Parcă Fortuno făcea mare caz de codul tăcerii și
etcetera.
— Un pic de timp petrecut în celulă îți poate ajusta
atitudinea, spuse Milo.
— Cred și eu, spuse Stu. Comandantul-adjunct de la San
Luis Obispo îmi spunea că a dat peste niște tovarăși de
detenție pe bune fioroși.
Petra spuse:
— Și eu, care credeam că la San Luis e un fel de country
club…
— Au terenuri de tenis și dormitoare ca la cămin, dar tot
închisoare este. Cretinii care au deturnat autobuzul de școală
din Chowchilla sunt acolo, la fel și Charleton Jennings.
— Ucigașilor de polițiști li se permite să joace tenis de
câmp?
— Da, după ce-și fac drum prin sistem timp de treizeci de
ani.
Tăcere pentru camarazii căzuți la datorie. Din partea
tuturor.
Petra spuse:
— Ți-ai făcut vreo idee despre cine e pe cale Fortuno să-și
dea drumul la gură?
— Doar niște semi-aluzii complet neoficiale, spuse Stu.
Dacă mi-ar permite credința să fac pariu, mi-aș pune banii pe
maeștrii manipulatori din specia „avocați apărători” și
„baronii show-bizului”.
257
Milo fluieră lung.
— Direct la capătul de sus al lanțului trofic.
— Cu siguranță că va fi din ce în ce mai interesant, spuse
Stu. Dădacele lui Fortuno n-o să fie prea încântate că-l
împart cu noi, dar nu pot risca să-și compromită meciul,
împingându-ne să apelăm la presă. Târgul e următorul:
puteți să vă întâlniți cu el deseară la șapte. Aveți la dispoziție
o oră, fără prelungiri. V-am pus pe toți trei pe listă, mi-am zis
că probabil veți vrea ca doctorul D. să-l analizeze pe individ.
— Au și canapele în camerele de hotel, așa că nu văd de ce
nu, am spus eu.
Petra spuse:
— La care hotel?
— Încă nu știu. Cineva mă va suna la ora șase, după care
vă sun eu pe voi.
Ea flutură din mâini.
— Oau, intrigă la nivel înalt!
Stu spuse:
— Îi ajută pe federali să mai uite că în majoritatea timpului
nu fac altceva decât să lingă hârtii.
Și, trecându-și podul palmei peste suprafața liberă a
propriului birou, adăugă zâmbind:
— Spre deosebire de alții.
Petra spuse:
— Ești oricând binevenit, dacă ți se face dor de sânge.
— Ai grijă ce-ți dorești, spuse Stu, ridicându-se și vârându-
și umerii în haina de la costum, care cădea perfect. Am o
ședință de buget în oraș. Vorbim la șase, Petra. Mi-a părut
bine să vă văd, băieți.
Ne ținu ușa la ieșire. Când m-am strecurat prin ea, l-am
auzit spunând:
— Știu că nu poți să spui nimic, dar îți mulțumesc încă o
dată pentru Chad.
260
lui vor fi monitorizate de FBI în permanență. Nu se permit
întrebări despre anchete federale în curs de desfășurare.
Aveți la dispoziție o oră în care să discutați cu domnul
Fortuno despre subiectele permise…
Descheindu-și nasturii de la haină, scoase afară un ceas
de buzunar.
— Din care trei minute au trecut deja. S-a-nțeles?
— Da, s’trăiți, spuse Petra.
În spatele lui Wanamaker, Milo schiță din buze, neauzit:
„Dobitocule.”
Când Wanamaker se întoarse cu fața spre el, Milo spuse:
— Idem, agent W.
— Doctore, spuse Wanamaker, am nevoie și de
asentimentul dumitale explicit, dat fiind că ești în serviciul
unei agenții locale de aplicare a legii.
— Am înțeles.
— Vă vine să credeți ce face tipu’ ăsta? De parcă aș fi nu
știu ce grangur important.
Mâna lui Wanamaker trase la o parte haina, lăsând să se
vadă arma de la subsuoară. Încă o uitătură rapidă spre ceas:
— Au trecut patru minute.
Petra spuse:
— Ne dai voie să începem?
Wanamaker se dădu la o parte. Fortuno se scobi în nas.
Nu se vedea niciun scaun, așa că am rămas în picioare în
fața lui. Zâmbetul de filfizon își pierdea din efect dată fiind
paloarea cu tentă verzuie de pușcăriaș. Părul alb îi era slab și
rărit, unsuros și pieptănat pe spate, încovrigându-se pe după
urechi. Bărbie minusculă și ciupită de vărsat, un nas
borcănat și împăienjenit de vinișoare roșii. Ochii sașii și
hiperactivi, de culoarea scrumului de trabuc, îi erau trași în
jos de pungile de sub pleoape. Se mai scobi nițel în nas,
jucându-se cu materia prinsă între degetul mare și cel
arătător.
Încă un surâs leneș, fără rost, și care-i dădea un aer de
261
saurian. Progenitura rezultată din împerecherea unei iguane
cu o ființă umană.
Petra spuse:
— Domnule Fortuno, am venit să vă punem întrebări
despre Peterson Whitbread, cunoscut și ca Blaise De Paine.
Vă rugăm să ne spuneți tot ce știți despre el.
— Cine spune că aș avea cunoștință de ceva? Întrebă
Fortuno.
Ton plat, cu inflexiuni de american din Vestul Mijlociu.
Vag accent pe „cunoștință”. De parcă tocmai memorase
cuvântul.
— L-ați recomandat drept chiriaș pentru o casă din Oriole
Drive.
— Când a fost asta?
— Puțin înainte să intrați la închisoare.
— Doamne, cred că încep să-mi pierd memoria, spuse
Fortuno, arătând spre cutia de pizza. Probabil din cauza
excesului de carbohidrați.
Petra se întoarse spre Wanamaker.
El spuse:
— Chestiunile care nu țin de jurisdicția federală nu intră
sub incidența prevederilor din cadrul înțelegerii.
— Adică, spuse Milo, el poate să ne îmbârlige, în timp ce tu
ne cronometrezi.
Fortuno spuse:
— Doamne ferește.
Petra spuse:
— Dacă nu vrei să cooperezi, Mario, dă-ne de știre chiar
acum și te lăsăm în pace.
Fortuno se încordă. Afișă un zâmbet forțat.
— Aha, o feministă.
Petra se întoarse pe călcâie. Noi am urmat-o.
Când ea ajunsese la ușă, Fortuno spuse:
— Ia-o mai ușor. Nu există masă de prânz pe gratis.
Milo spuse:
— Cine vorbește: unul care stă la un hotel de patru stele,
262
păzit de-o guvernantă federală.
Wesley Wanamaker se încruntă.
Fortuno spuse:
— Nu te-agita, stimabilo. Nu vreau un prânz întreg de la
voi, doar niște amuse-bouche… adică „aperitive” în franceză.
Și nici măcar de la The Ivy, sau Le Dome, sau restaurantul
lui Hans Rockenwagner, ah, ce-mi place mie locul ăla!
Wanamaker spuse:
— Ce, iar mâncare? Doar am discutat deja. Ți-am spus,
avem un buget prestabilit, pe zi, și nimeni în afară de FBI nu
este autorizat…
— Nu mă refer la recompense culinare, domnule care le iei
numai literal.
Și spre noi:
— Indivizii ăștia n-au habar de metafore și figuri de stil.
Milo.
— Un absolvent de limbă și literatură engleză, spuse
— Jurnalism, spuse Fortuno. City College din Chicago, am
urmat un an, până ce n-am mai putut răbda toată acea
perfidie și falsitate.
Petra atinse clanța ușii.
Fortuno spuse:
— Îmi frângi inima. Abia ce-ați venit.
Ea apăsă clanța și ieșise cu un picior pe coridor, când
Fortuno spuse:
— Lăsați-mă să discut cu psihiatrul.
Agentul special Wanamaker spuse:
— Ușa trebuie să rămână permanent închisă.
Petra spuse:
— Fără interviuri solo, Mario.
— O, Doamne, alta care le ia numai literal, spuse Fortuno.
Ce se întâmplă, nu mai aveți în cap decât televizor, jocuri
video și microunde, nu-i mai citește nimeni pe clasici în ziua
de azi?
Îi făcu un semn cu mâna.
— Hai înapoi, drăguță, nu te enerva pe mine, zău că sunt
263
un om sociabil.
— Sociabil? Cu bombe artizanale și mitraliere la birou?
Agentul special Wanamaker spuse:
— Acest subiect nu poate fi discutat, inspectore.
Arestarea lui Fortuno fusese subiect de presă timp de
săptămâni întregi.
— Închide ușa, inspectore.
Petra se supuse, aruncându-i lui Fortuno o privire lungă și
întunecată.
Fortuno spuse:
— Ai niște ochi splendizi, să te tot topești în ei. Nu te
supăra, îți vorbesc ca un bunic, nu ca un bătrân libidinos.
Ceea ce vreau eu să se înțeleagă este că-i posibil să vă dau
oarecum satisfacție, în ce privește subiectul care vă
interesează. Dar pe mine nu mă poate mulțumi decât
psihiatrul.
Wanamaker spuse:
— Au trecut nouă minute.
Petra îl ignoră și veni mai aproape de Fortuno.
— Ce vrei de la domnul doctor Delaware?
— Vino mai aproape, drăguță, spuse Fortuno. Mă doare
gâtul, să conversez de la așa mare distanță. Substanțele
astea de răcire artificiale din sistemul de aer condiționat îți
usucă sinusurile și nu vor să mă lase să deschid fereastra.
Sau măcar să trag draperiile, trăiesc precum o cârtiță.
Wanamaker spuse:
— Oricum e întuneric afară. Nu te mai văita atâta!
Petra spuse:
— Ce garanție am că ne vei ajuta?
Fortuno spuse:
— Ce părere ai de asta: personajul în chestiune este o mică
jigodie lipsită de talent, care șterpelește cântecele altora și le
cârpăcește la un loc sub forma a ceea ce jargonul popular
curent numește „mixaje”.
Ne-am întors toți trei pe pozițiile anterioare, în fața
canapelei.
264
Fortuno spuse:
— Doctore Alexander Delaware, ți-ai câștigat o reputație în
lume că-i ajuți cu succes pe copii. Anxietăți, fobii… Îmi place
articolul pe care l-ai publicat pe tema problemelor cu
somnul. Mi-ar fi prins bine și mie, cu câțiva dintre ai mei, că
am opt. Cu cinci soții, dar asta-i altă poveste. Jurnalul
afecțiunilor nervoase și mentale, numărul din iulie, acum
cinci ani. Memoria mea încă mă ajută cum se cuvine?
Federalii primiseră numele meu cu câteva ceasuri în urmă.
Fortuno se descurcase să se documenteze în privința mea.
Am spus:
— Ce pot face pentru dumneata?
— Una dintre progeniturile mele, cel mai mic dintre băieți,
Philip, are șase ani. Un băiat liniștit, foarte liniștit, dacă
înțelegi ce vreau să spun.
— Timid?
— Și asta. Extrem de liniștit. Stă și desenează, nu iese afară
la joacă, nu-i place niciun sport. Mama lui este o femeie
tânără, nu prea are experiență în materie de copii. Cu Philip
sare calul, îl răsfață peste măsură. A mers la o grădiniță
privată, dar acum este la o școală de stat, datorită faptului că
întâmpin temporar dificultăți financiare. M-am făcut înțeles
până aici?
— Philip are probleme la noua lui școală.
— Ceilalți copii, spuse Fortuno, nu par să-l agreeze. La
școala de stat ai de-a face cu niște mici hiene în devenire. Un
copil deprins cu greutățile, un copil rezistent, ar putea face
față. Philip, fiind atât de liniștit, nu prea se descurcă foarte
bine. Dacă aș fi acolo, probabil aș reuși să-l ajut, dar nu sunt,
ceea ce mă face să am teribile regrete. Mama lui îmi spune că
Philip vine acasă plângând. Uneori nici nu doarme bine.
Își drese vocea, apoi continuă:
— De asemenea, a început să aibă mici… accidente. În
privința necesităților… fiziologice. Cu ambele. Ceea ce nu-i de
natură să-l facă popular printre congenerii lui. Eu, fiind scos
265
din ecuație, mă simt parțial responsabil pentru toate aceste
lucruri. După care aflu că voi primi vizita dumitale și, să vezi
și să nu crezi, am o epifanie: Sfânta Agnes milostiva mi-a
trimis pe cineva care mă poate ajuta să rezolv problema.
— Voi fi absolut încântat să-l văd pe Philip.
— Cum spuneam, resursele mele financiare sunt limitate.
Totuși, sunt convins că acest lucru se va schimba în viitor,
cândva, și la momentul respectiv, vei fi recompensat cu
asupra de măsură.
— Înțeleg.
Fortuno bătu din palme, de parcă ar fi chemat un servitor.
— Excelent! Când îl vei vedea pe Philip?
— Pune-o pe mama lui să mă sune.
— Așa va face. Locuiesc amândoi la Santa Barbara.
— Asta înseamnă la aproape o sută cincizeci de kilometri
depărtare. Poate-ar fi mai bine să-ți găsesc pe cineva din
localitate.
Gura lui Fortuno se încordă și ochii i se transformară în
două linii negre.
— Poate că nu.
— E mult de mers cu mașina, pentru un copil…
— Dumneata te vei duce la Philip, spuse el. Când voi fi în
măsură s-o fac, te voi compensa pentru benzina și timpul
consumat, până la ultimul kilometru și minut, exact cum
taxează avocații. La fel cum taxam și eu. Nu mă refer la
terapie pe termen lung, psihanaliză freudiană sau jungiană.
O vizită, poate două, trei-patru… o consultație. Într-unul
dintre acele articole pe care le-ai scris, spuneai că mare parte
din psihoterapia pentru copii poate fi făcută pe termen scurt.
În Jurnalul de psihologie clinică și…
— Nu pot garanta acest lucru în toate cazurile, domnule
Fortuno.
— Nu-ți cer nicio garanție, doctore. Două ședințe, poate
trei, patru. După care, dacă ești de părere că necesitățile lui
Philip ar fi mai bine să fie satisfăcute de un expert local, voi
accepta decizia dumitale. Dar dumneata vei fi cel care
266
pornește lucrurile, doctore Delaware! Întâlnește-te față în față
cu fiul meu și spune-mi ce concluzii ai tras. E un băiețel
foarte liniștit.
— Bine, am spus eu.
Încă o bătaie din palme.
— Excelent. Când?
— Pune-o pe mama lui să mă sune.
— Dă-mi ceva mai concret.
Fusese un ordin, nu o solicitare. Se îndreptase brusc de
spate, galvanizat de fărâma de control.
— Spune-i să mă sune și îți promit că mă voi duce să-l văd
pe Philip, imediat ce voi putea, am spus eu. Dumneata ai
făcut tot ce-ai putut, restul depinde de ea.
Fortuno trase aer în piept cu un șuierat.
— Îți va telefona foarte curând. Poate că Philip va putea
veni și el să-ți facă o vizită, în căsuța aceea albă și drăguță pe
care-o ai. Să-ți vadă peștii aceia atât de frumoși, pe care-i ții
în iazul din grădină.
Am simțit un fior în stomac.
— Mi-ar face plăcere să i-i arăt.
Petra spuse:
— Ajunge cu pălăvrăgeala.
267
CAPITOLUL 28
271
— Am furnizat servicii de consultanță în materie de
securitate pentru diverse personaje politice. Ocazional, acest
lucru mă făcea să interacționez cu omologii voștri din Orașul
Vânturilor. Dat fiind că mă cunoșteam bine cu diverși indivizi
având ascendență italiană…
— Nț, nici să nu gândești, spuse Wanamaker.
— Wesley, spuse Fortuno, la un moment dat va trebui să-ți
formezi totuși un sentiment de încredere. Nu am deloc
intenția să încalc înțelegerea noastră, dacă nu din alt motiv,
măcar din acela că n-ar fi absolut deloc în interesul meu.
Evenimentele care o interesează pe inspectoarea Connor le
precedă pe oricare dintre cele ce constituie obiectul tău de
interes, și eu nu fac altceva decât să schițez un context…
— Schițează-l altfel.
Fortuno își răsfrânse buzele și-și scărpină gingia de-un roz
palid.
— Am cunoscut-o pe Maria Baker acum mai mult de
treizeci de ani.
— Unde? spuse Petra.
— Dacă memoria nu mă înșală, prima oară a fost la un
club pe nume The Hi Hat. Maria dansa acolo, precum și în
alte stabilimente nocturne.
Un surâs de șopârlă.
— Fără costumație. Clubul Hat, ca și celelalte, erau
proprietatea unor domni… de-o anume descendență
mediteraneeană.
Din când în când, Maria se încurca sentimental cu unii
dintre acești domni, precum și cu alții.
— Alții?
Fortuno zâmbi.
— Comedianți, instrumentiști, diverse lepădături. Maria
era destul de… ușor de mulțumit. Din nefericire, a venit un
moment când unul dintre acești indivizi, de o anume
descendență, a decedat de-o manieră extrem de nenaturală,
iar Maria Baker a început să se teamă pentru siguranța ei
272
personală. Eu tocmai mă mutasem la Los Angeles și, grație
colaborării mele cu oamenii legii din ambele orașe, am avut
putința să-i facilitez venirea aici. Maria s-a adaptat foarte
bine climatului. Meteorologic vorbind, și profesional.
— Profesiunea ei fiind aceea de stripteuză.
— Precum și alte aspecte ale industriei de divertisment.
Milo spuse:
— A devenit agentă de casting.
Fortuno izbucni în râs.
— Ce-i atât de amuzant? întrebă Petra.
— Cine va spus vouă chestia asta?
— Chiar ea.
— Maria, Maria, îngână Fortuno, fredonând câteva note
din melodia cu același nume a operetei Poveste din cartierul
de vest. Ei da, aceea era muzică adevărată, Leonard
Bernstein… Dragii mei inspectori, principalul aspect în
materie de casting cu care-a avut Maria Baker de-a face
vreodată a fost să-și scoată hainele pentru diverși domni în
Canoga Park. 16
— Actriță porno? spuse Petra.
— Sunt convins că niciunul dintre cei prezenți nu este un
fan devotat al genului, spuse Fortuno. Totuși, suntem
conștienți cu toții că adevăratul Hollywood este Canoga Park.
— Mary Whitbread era numele ei de scenă? Nu sună prea
sexy.
— Genul se bazează pe clișee, inspectore. Sau așa era, pe
vremea când produsul rula în cinematografe și se considera
că trebuie neapărat să existe o intrigă. Una dintre temele des
uzitate era pervertirea la desfrâu a fecioarei inocente. Un film
care s-a bucurat chiar de succes a fost Pierderea inocenței.
Firul narativ n-avea cine știe ce coerență, dar s-a dovedit
275
— Prin metoda tradițională, spuse Fortuno. S-a regulat pe
bani.
— Cu cineva în particular?
— Ba chiar din contră.
— Ce-ar fi să ne dai niște nume de-ale binefăcătorilor?
Wanamaker spuse:
— Ce-ar fi să nu.
Petra spuse:
— Ne doare-n cot de oricare dintre jegurile pe care o să-i
toarne el, dar nu și când sunt implicați în uciderea unui om.
— Același răspuns, spuse Wanamaker.
— Uciderea cui? întrebă Fortuno.
— Un tip pe nume Lester Jordan.
Fortuno nu reacționă, dar impasibilitatea păru să necesite
un pic de efort.
— Nu-l cunosc.
— Ești sigur?
— Cum nu se poate mai sigur.
— Uau, spuse Petra, noi credeam că am dat în sfârșit peste
Rolodexul uman, și uite câte găuri ai în banca de date…
Fortuno își vârî iarăși degetul în nas. Scobindu-se cu
negrăită plăcere.
— Viața poate fi decepționantă uneori, spuse el.
— Cu cine mai umbla De Paine?
— Nu dau atenție cu cine se întovărășesc micile jigodii.
— Nu-ți place băiatul.
— N-are pic de…
— Simț moral, da, știu, spuse Petra. Spre deosebire de toți
ceilalți furnizori și clienți ai tăi.
— Cunoașterea înseamnă putere, inspectore. Eu furnizez
un serviciu legitim.
— Guvernul federal pare să fie de altă părere.
Wanamaker își drese glasul.
Petra spuse:
— De Paine a făcut praf casa închiriată de la domnul
Benezra și a șters-o fără să-i plătească chiria pe câteva luni.
276
— Nu mă surprinde.
— Știai că-i un pungaș, dar i-ai dat o recomandare
pozitivă?
— Domnul Benezra m-a rugat să-l ajut să găsească un
chiriaș pe termen scurt, pentru o proprietate degradată pe
care avea de gând s-o demoleze în curând. Întâmplarea a
făcut să am o discuție cu Mary, care, cum-necum, a pomenit
că fiul ei caută o locuință cu chirie.
— Parcă ziceai că n-ai mai văzut-o demult…
— Ea m-a sunat.
— De ce?
— Ca s-o ajut să-i găsească fiului ei o locuință.
— Unde stătea el atunci?
— Asta nu mi-a mai spus.
— Mary Whitbread are clădiri în proprietate, spuse Petra.
De ce-ar avea nevoie fiul ei de o locuință cu chirie?
— Va trebui s-o întrebați pe ea.
— Nu-l voia în apropiere?
Fortuno spuse:
— Foarte posibil, cu certitudine.
— I-a mai făcut necazuri?
— Nu cunosc niciun fel de detalii, dar, încă o dată, nu m-
ar…
— Ideea că s-ar putea să fie implicat într-un omor nu te
șochează.
— Pe mine nimic nu mă poate șoca, inspectore.
— Unde a stat De Paine după ce a plecat din casa de pe
Oriole Drive?
Fortuno clătină din cap, prelung și încet. Câteva șuvițe de
păr alb i se desprinseră de cap și el le lipi la loc cu palmele.
— V-am spus tot ce știu.
Petra așteptă.
Fortuno mai bău din sucul de portocale.
Wanamaker băgă mâna după ceasul lui de buzunar.
Petra spuse:
— Da, știu, minutarul e pe birocrație, iar secundarul tot pe
277
birocrație.
Și spre Fortuno:
— Mai dă-ne ceva despre Blaise De Paine.
Fortuno își termină sucul și-și șterse buzele pe mâneca
puloverului. Își șterse mâneca de canapea și mătură cu
unghia pulpă de fruct de pe-o pernă.
— Dacă ai fi în locul nostru, Mario, unde l-ai căuta?
— Hmmm, mormăi Fortuno. Aș zice Cherchez la femme.
Așa se spune în franceză la „femeile-s mai șmechere ca
bărbații”. În acest caz, la mamacita.
— Și poliglot, spuse Milo.
— Femeile adoră îndemânarea în materie de limbaj,
locotenente. Nu că asemenea lucruri ar prezenta vreun
interes pentru dumneata. Wesley, am certa impresie că a
venit ora să cinez. Doctore Delaware, când îl vezi pe Philip,
spune-i că tati îl iubește.
278
CAPITOLUL 29
280
— Poze porcoase contra droguri, spuse Petra.
Din poșeta ei se auzi o arie muzicală și ea dibui după un
telefon care cânta primele opt acorduri din „Time After Time”.
— Connor. Hei, Raul, care-i… Glumești! Dă-mi adresa.
Sunt acolo în treizeci de minute, patruzeci maxim.
Închise și se ridică în picioare.
— Moses Grant a ieșit la suprafață.
— Excelent, spuse Milo.
— Nu chiar…
281
spate.
Treningul din velur gri-vernil al lui Grant se confunda cu
tufișurile și cu copăceii de eucalipt. O echipă de deținuți de la
închisoarea regională îl găsise, în timp ce curățau terenul.
Deținuții plecaseră, acum, duși înapoi în confortul
încarcerării. Taluzul era blocat cu o mașină de poliție, dar
circulația pe șosea nu fusese închisă, făcând ca vâjâitul
traficului să continue neîntrerupt.
— Un glonț aici, spuse Johannon, arătând spre o gaură
mică și cu margini netede pe fruntea lui Grant.
Mâinile i se deplasară spre pieptul bombat al lui Grant.
— Două, trei… patru, cinci… și încă unul aici.
Indicând o gaură chiar în mijlocul porțiunii din velur care-i
acoperea lui Grant zona organelor genitale.
— Cineva nu l-a plăcut deloc pe amărâtul ăsta.
Petra spuse:
— Vreo rană defensivă?
Johannon verifică.
— Nu, niciuna.
Milo spuse:
— Asasinul stătea cu fața la el, când a început să tragă.
David Saunders spuse:
— Orice asasin ar fi probabil mai scund decât Grant.
Glonțul din zona genitală sau unul dintre cele abdominale s-
ar putea să fi fost cel de deschidere. Grant a căzut și tipul cu
pistolul a continuat să pompeze.
— Un glonț sub burtă pe mine mă face să mă gândesc la o
mare supărare, spuse Kevin Bouleau. Tipul se juca cu
situația conjugală a cuiva?
Petra spuse:
— Din câte știm noi, nu.
— Îl căutați de ceva vreme, deci?
— E o poveste întreagă, și foarte lungă.
— Abia aștept, spuse Bouleau.
Sally Johannon spuse:
— Stai să-i mai verific o dată picioarele… Nț, s-ar părea că
282
asta-i tot, dragilor. După mărimea rănii de intrare, aș zice că
s-a folosit un pistol de calibrul 22, în mod sigur nu unul cu
mult mai mare. Sânge e puțin, deci nu aici a fost lichidat. N-o
să găsiți cartușe, doar dacă vreunul s-a agățat pe undeva de
hainele lui și pe urmă a căzut pe jos.
Lăsându-se și mai tare în genunchi, inspectă cu privirea
treningul.
— Chestia asta o fi având buzunare?… A, da, uite aici.
Băgând mâna în bluza cu fermoar, întoarse pe dos un
buzunar.
— Niciun act de identitate, îmi pare rău, oameni buni.
Raul Biro spuse:
— Știm cine e.
— Mulțumită ție, spuse Petra. Bună treabă ai făcut.
Biro își îngădui un zâmbet cu durata de-o fracțiune de
secundă. Stătuse la birou și vorbise întruna la telefon,
monitorizând în același timp și apelurile referitoare la
omucideri care soseau prin dispecerat. Auzind de un cadavru
găsit abandonat undeva în centru, ciulise urechile aflând
rasa și mărimea victimei, ajunsese printre primii la locul cu
pricina și ajutase la securizarea perimetrului.
— Domnul fie lăudat, spuse Saunders. Și slujitorul Lui
credincios, inspectorul Biro.
Toți știam la ce se referă. Când nu se știe cine-i victima, se
pot pierde zile întregi cu identificarea.
Biro spuse:
— Ce vreți să fac eu acum?
Petra spuse:
— Depinde de domniile lor.
Saunders spuse:
— Știți dacă domnul Grant are rude în localitate?
— Am reușit să aflăm unde locuia cu un an în urmă, și
stătea singur în Vale. Ne interesa în calitate de persoană
văzută în compania suspectului nostru, dar nimic nu indică
faptul că ar fi fost el însuși un băiat rău.
— Cineva clar l-a considerat așa.
283
Johannon se ridică în picioare.
— Scârț, scârț, încep să fiu prea bătrână pentru chestia
asta.
Îi dădeam cam treizeci și cinci de ani.
Aducându-și aparatul de fotografiat, ea înconjură încet
cadavrul, cu pași mici, făcând o mulțime de poze.
— OK, acum e al vostru. Unde vă sunt criminaliștii?
— Pe drum, spuse Saunders.
Kevin Bouleau spuse:
— Suntem gata să-ți ascultăm povestea, Petra.
Unul dintre șoferii dubiței de la morgă întrebă:
— Aveți idee când ne putem pune și noi în mișcare?
287
CAPITOLUL 30
291
cum-te-cheamă. Am un briceag marca Swiss Army în
buzunarul din față-dreapta al pantalonilor, cu vreo
cincisprezece capete, ai grijă să nu te tai în deschizătorul de
conserve. Singurul lucru potențial periculos pe care-l mai
poți găsi asupra persoanei mele este portmoneul. Dar, din
moment ce nu se vede nicio femeie în jur, eu nu mi-aș face
probleme.
Surâsul i se lăți și mai tare, în timp ce Milo îl controla.
— Din moment ce tot facem un tango împreună, bănuiesc
că ar fi bine să mă prezint. Myron Bedard.
Kyle spuse:
— Auzi, tată, chestia asta-i într-un fel chiar mișto, nu ți se
pare?
Myron Bedard râse.
— Fiule, cred că eu voi avea nevoie de ceva timp ca s-o pot
vedea așa.
295
CAPITOLUL 31
297
licoare de primă calitate de la Jim Beam. În avion n-aveau
nimic mai bun decât Wild Turkey, deși era un zbor
Gulfstream.
Lingându-și buzele, extrase cireașa amară din cocktail,
mușcă o bucățică, își șterse sucul scurs pe bărbie și înghiți.
— De ce stă toată lumea în picioare?
Milo și cu mine ne așezarăm pe cât de aproape de el ne
permitea aranjamentul mobilierului. Kyle ezită câteva clipe,
apoi se așeză departe de noi toți.
Myron spuse:
— Hai, mă, puștiulică, nu te-am văzut de luni întregi…
Îi făcu semn să vină mai aproape. Kyle își mușcă buzele,
găsi un fotoliu perpendicular pe canapeaua lui Myron.
Milo spuse:
— Pentru început, hai să auzim câte ceva despre relația
dintre Mary Whitbread și Lester Jordan.
Niciunul dintre cei doi Bedard nu răspunse.
— Brusc și dintr-odată, va lovit timiditatea?
— Bănuiesc că eu ar trebui să fiu acela care se ocupă de
această chestiune, spuse Myron.
— Bănuiești bine, tată, spuse Kyle.
— Fiule, cred că ar fi mai bine să te duci la calculele tale
sau știu eu, să studiezi ceva.
— Ce, tabla înmulțirii?
— Kyle, niciodată nu m-am ascuns de tine, dar anumite
lucruri e mai bine să fie spuse fără martori.
— Tată, sunt la curent cu tot.
— Fă-mi hatârul, te rog.
Kyle nu se mișcă.
Myron spuse:
— Strict din motive de decență, Kyle.
Kyle își făcu de lucru cu tenisul din picior. Porțiunea din
vârf era crăpată.
— Ăsta-i stilul acum? zise Myron. Sărăcie afectată?
— Mă doare-n cot de stil, tată! spuse Kyle.
O urmă de răsfăț plângăcios îi ridicase cu o notă tonul
298
vocii. Mai mult de adolescent mofturos, decât de cercetător
științific în devenire.
Prezența unui părinte poate avea un asemenea efect.
Myron spuse:
— Iar eu nu te-am sâcâit niciodată în privința asta, nu-i
așa, Kyle?
Kyle nu răspunse.
Milo spuse:
— Ce-ar fi să iei puțin aer, Kyle, dar fără să te îndepărtezi
prea mult?
Înainte ca băiatul să poată răspunde, Myron sări în
picioare, stropindu-se cu băutura din pahar, și se înfipse
încă o dată între noi și fiul lui. Îi atinse obrazul lui Kyle. Care
se încordă. Myron își retrase mâna, dar îl sărută în același
loc.
Bărbia lui Kyle începu să tremure.
— Îmi pare rău, fiule. Pentru orice infamie la care te poate
duce gândul în acest moment, și nenumăratele care încă nu
ți-au dat prin cap, dar în mod sigur o vor face. Totuși, poate-
ar fi bine să încerci să le pui în context. Am cincizeci și șapte
de ani, obișnuit să nu mă abțin niciodată de la mâncare și
delicii lichide, să disprețuiesc mișcarea și să-mi ignor
colesterolul. Deci longevitatea mea este…
— Tată!
— …pusă sub un foarte serios semn al întrebării. Prin
urmare, dacă…
Vorbea repede, dar aproape bălmăjit. Whiskyul Wild
Turkey nu fusese deci chiar atât de rău, ca aperitiv luat în
avion.
Kyle spuse:
— Încetează, tată! Detest când faci chestia asta!
Myron își făcu cruce în dreptul inimii.
— Mea culpa. Veșnicul meu refren.
Îi ciufuli părul lui Kyle.
— Haide, frate, lasă-mă și pe mine să-mi păstrez o urmă de
demnitate și relaxează-te nițel.
299
Kyle țâșni în picioare și o luă spre ușă cu pași mari.
— Povestim noi mai târziu, fiule. Vreau să-ți spun cum a
fost la Veneția.
300
când ajunse înapoi pe canapea, jumătate din băutură era
deja dusă.
— Impulsivitatea dumneavoastră l-a afectat pe Kyle?
— E mai complicat decât atât, domnule locotenent, spuse
Bedard, închizând ochii și respirând rar.
— Cum așa?
Bedard nu se mai mișcă. Capul înclinat al lui Milo îmi
dădu de știre să preiau conducerea.
Pomenirea numelui lui Peterson Whitbread îl determinase
pe Bedard să caute refugiu în casă. O dată înăuntru,
insistase să-l vadă pe Kyle plecat.
Am spus:
— Impulsivitatea v-a făcut să-l luați pe Kyle s-o vadă pe
metresa dumneavoastră?
Pleoapele lui Bedard fluturară și el deschise ochii.
— Metresă.
Termenul păru să-l amuze.
— Mary era un simplu loc de oprire temporară. Treceam
pe-acolo, mă simțeam bine, plecam mai departe. Atât și nimic
mai mult.
Milo spuse:
— Aveți multe asemenea „locuri de oprire”?
— Ce pot să fac, dacă-mi plac femeile? Le ador pe toate și
pe fiecare!
Bedard bău, sparse un cubuleț de gheață între dinți și-și
folosi o mână ca să descrie în aer contururile unei siluete
feminine.
— Probabil se poate spune că sunt îndrăgostit de jumătate
din populația planetei… cât înseamnă asta, trei miliarde?
Minus una… fosta mea nevastă. Cerule mare, vă puteți
închipui cum ar fi să vă faceți drum prin masa asta de
feminitate? Ideea e năucitoare…
Ridicând iarăși paharul, spuse:
— În cinstea cromozomului X.
Milo spuse:
— Când ați început să opriți acasă la Mary Whitbread?
301
— Hai să vedem… o, demult… acum vreo cincisprezece
ani.
— Și-o faceți în continuare?
— Are peste cincizeci de ani. Mult prea matură pentru
mine.
— Era un simplu loc de oprire, dar i-ați vândut patru
clădiri.
— Așa este.
— Serviciu contra serviciu?
Bedard râse.
— Mary a plătit prețul corect de piață. Faptul că n-a existat
niciun intermediar, deci nu s-au plătit comisioane, mie mi-a
oferit ceva mai multă flexibilitate, iar ea n-avea nevoie să
aștepte ca să primească finanțare.
— A plătit cu bani gheață?
— Cu un cec în contul băncii, ca să fim foarte exacți.
— Despre ce sumă vorbim?
— Hmmm… Cu-atâta timp în urmă, aș zice… un milion,
un milion cinci sute.
— De unde putea să facă rost de-atâția bani?
— N-am idee. Dar ce-a făcut, ca să fiți atât de interesați de
ea?
— Cine a inițiat vânzarea? întrebă Milo.
— Întrebări și iar întrebări, și niciun răspuns, nu? Decizia
a fost reciprocă. Mary locuia în Cathay Circle, vânduse niște
apartamente în Vale și căuta ceva mai select, eventual chiar
să închirieze parțial. Noi deținusem cele două duplexuri
suficient de mult timp încât să obținem un profit frumușel,
dacă le vindeam, dar ca locuințe de închiriat, rentabilitatea
nu era nici pe departe optimă. Eu nu mai voiam să pierdem
vremea cu proprietăți care să aibă mai puțin de douăsprezece
apartamente, așa că momentul a fost perfect.
Legănându-și paharul între palme, se uită fix la vălurelele
stârnite în lichidul colorat.
— E ca și cum ai juca Monopoly, dai case la schimb cu
302
hoteluri. Există un curent de gândire care spune să nu vinzi
niciodată, să le ții, dar mie mi se pare o viziune incomod de
statică.
Strânse iar din buze.
— Școala de gândire a tatălui dumneavoastră?
Lentilele mici și rotunde ale ochelarilor scânteiară, când el
își concentră privirea asupra mea.
— Vă jucați de-a psihologul cu mine. Dar așa e, nu vă
înșelați. Și indubitabil că tata ar fi insistat că el a avut
dreptate. Acele patru clădiri probabil că valorează în jur de
cinci, șase milioane. Dar mi-am scos profitul, cu cele pe care
le-am cumpărat.
Un accent încordat adolescentin și în vocea lui. Kyle îmi
spusese că tatăl și bunicul lui se detestau reciproc. Cașmirul
și mătasea sunt șic, dar nu poți pansa rănile cu ele.
El spuse:
— Mă intrigă în continuare acest interes atât de viu pentru
Mary. E din cauză că Patty Bigelow a locuit în unul dintre
cele două duplexuri? Nu-i niciun mister aici. Eu am trimis-o
pe Patty la Mary, după ce a trebuit să plece de aici.
— După ce tatăl dumneavoastră a murit.
— Era o infirmieră absolut fenomenală, spuse Bedard, dar
nu mai avea niciun motiv să rămână.
— Haideți să revenim la Peterson Whitbread, am spus eu.
Cum a ajuns Kyle să-l cunoască?
— Despre Pete e vorba? El ce-a mai făcut?
Milo spuse:
— Kyle l-a cunoscut în timpul opririlor dumneavoastră
acolo?
Bedard își pipăi eșarfa de la gât.
— Nu sunt obligat să stau de vorbă cu voi.
— Există vreun motiv pentru care să nu doriți să
cooperați?
— Diferența de fus orar ar fi unul. Iar un al doilea, arțagul
tipic neamului Bedard.
Zâmbet împăciuitor.
303
— Ei, nu, nu mă luați în serios. Sunt un tip amiabil. Sau
așa mi s-a spus.
Oamenilor le place să vorbească despre ei înșiși. Pe asta și
contează profesia mea. Uneori, însă, e un mijloc de-a evita
chestiunile de substanță.
Am spus:
— Care a fost problema dintre Kyle și Pete?
— Cine spune că a fost o problemă?
— Vă tot feriți să discutați despre asta.
— Cerule, spuse Myron Bedard. Și când mă gândesc că am
dat bani pentru profesia dumitale!
Milo spuse:
— Ar fi de ajutor dacă aș pune și eu aceeași întrebare?
— Ha, ha. Nu, nu încerc să fiu evaziv. Pur și simplu
subiectul vremurilor de-atunci îmi readuce în minte… este
încă un exemplu destul de dureros privind impulsivitatea
despre care vă vorbeam. Exact motivul pentru care n-am vrut
să-l las pe Kyle să fie de față.
— L-ați luat pe Kyle cu dumneavoastră când vă duceați la
Mary, am spus eu, și el a văzut niște lucruri pe care nu era
cazul să le vadă.
— În mod sigur a auzit niște lucruri. Mary putea să fie…
exuberantă. Da, știu că a fost o lipsă de discernământ, dar
trebuie să înțelegeți că numai eu mă ocupam de Kyle, dintre
cei doi părinți pe care-i avea, în absența mea nu-i dădea
nimeni atenție. Ați cunoscut-o pe fosta mea soție. Vi-o puteți
imagina îngrijindu-se de cineva sau măcar ceva?! Deci da, l-
am luat după mine peste tot. Acum îmi dau seama că au
existat unele… situații nepotrivite.
— Câți ani avea Kyle când vă însoțea acasă la Mary?
— Eu știu?… Nouă, zece, cine mai ține minte? M-am
gândit că o să se amuze și el puțin, fiindcă Pete nu era decât
cu puțin mai mare decât el. Kyle neavând frați sau surori.
Mai bău din pahar.
— În mintea mea, era oricum mai bine decât să-l las pe
304
Kyle singur în văgăuna asta sinistră.
— Casă mare.
— Ditamai mormântul, spuse Bedard. Mi-a fost o silă
nespusă, să cresc aici. Într-o zi am s-o vând. Stau cu ochii pe
piață.
— Cum a reacționat Kyle la vizitele acelea? am spus eu.
— Ce vreți să spuneți?
— Ați spus că au existat situații nepotrivite.
— Vorbeam în general. Să ne-audă pe Mary și pe mine… În
majoritatea timpului, Kyle a părut să fie OK.
— În majoritatea timpului.
— O dată, ultima, de fapt, mi s-a părut cam posac. N-am
putut scoate de la el decât că nu-i place de Pete și că preferă
să nu mai meargă acolo. Probabil că exact așa a și spus:
„Tati, prefer să nu mă mai duc.” întotdeauna vorbea ca un
adult… când era foarte mic, lumea zicea „Unde-i ventrilocul?”
— De ce nu-i plăcea de Pete?
— N-a dezvoltat ideea.
— Dumneavoastră n-ați insistat.
— Nu văd de ce-aș fi făcut-o. Kyle a venit cu o rugăminte,
eu am onorat-o.
N-am răspuns nimic.
Bedard spuse:
— Vă rog să nu-mi spuneți că s-a întâmplat ceva
dezgustător. Refuz să cred că Kyle nu mi-ar fi spus. Cei mai
mulți copii nu vorbesc cu părinții lor. Dar între mine și Kyle
lucrurile stăteau altfel. N-a existat absolut niciun semn că s-
ar fi petrecut ceva de felul ăsta.
Milo spuse:
— Nu asta ne interesează pe noi, dar dacă aveți vreo
suspiciune, acum ar fi momentul potrivit să…
— N-am. Și foarte pe șleau spus, nu văd ce legătură ar
avea toate aceste lucruri cu Patty Bigelow și cu fata ei. În
continuare nu prea înțeleg de ce i-ați pus lui Kyle întrebări
despre Patty, în primul rând, și de ce el se arată atât de
preocupat. Patty a murit de cancer, nu în împrejurări care să
305
dea de bănuit.
— Ce va spus Kyle?
— Că ați reluat cercetările în ce privește moartea ei și că
este posibil să fi avut o legătură cu moartea lui Lester.
— Dumneavoastră cum ați aflat de moartea lui Lester?
— Kyle m-a sunat la Veneția și mi-a spus.
— Când?
— Ieri dimineață.
Un rânjet ironic.
— Chiar foarte devreme de dimineață. Abia ce mă
întorsesem după o noapte destul de gurmandă la Paris, și
încercam să-i îndepărtez urmările cu ajutorul somnului.
— Ce altceva va mai spus?
— Atât, spuse Bedard. Partea despre Patty n-a apărut în
discuție decât pe drumul încoace de la aeroport.
— Explicația lui Kyle de ce voia să treacă pe la locuința
Tanyei.
— Nu că ar fi clarificat cu ceva lucrurile.
— De ce v-ați întors la L.A., domnule?
— Kyle m-a rugat.
— Așa, din senin, fără niciun motiv.
— Nu aveți copii, domnule locotenent. Am sesizat nevoia
disperată din tonul fiului meu și m-am conformat. Am
încercat să-l fac să-mi explice, dar a părut să-l tulbure și mai
tare, așa că am lăsat-o baltă. Am învățat în timp să-l las pe
Kyle în ritmul lui… n-ați văzut cât de greu a fost, doar să-l
fac să iasă naibii de aici?
Milo spuse:
— Care a fost motivul exact invocat de Kyle, când a spus
că vrea să treacă prin dreptul casei Tanyei?
— Ca să se asigure că totul e OK. După care a roșit la față
și-a început să se bâlbâie. De unde eu am tras concluzia că e
înamorat până peste cap de fată. Ceea ce m-a surprins, dar
nu în mod neplăcut. Cuvintele „Kyle” și „femei” nu le poți
rosti prea adesea în cadrul aceleiași fraze.
— Nu-i un fustangiu.
306
— Nu m-ar mira să aflu că-i încă virgin.
Un chicotit sec.
— Oare unde-oi fi greșit?
Eu am spus:
— De ce a trecut Kyle și prin fața duplexului lui Mary
Whitbread?
— Nu știam ce are de gând să facă. Atunci când a intrat pe
Third Street, în loc de Beverly, m-am gândit că e vreo rută
ocolitoare, probabil ceva legat de trafic… N-am mai fost prin
L.A. de luni de zile, nenorociții de la primărie rașchetează
întruna asfaltul, când nici nu te-aștepți. Pe urmă a cotit din
Orlando și, când nici n-apucasem să mă dezmeticesc bine,
uite-ne în fața duplexului lui Mary. L-am întrebat ce naiba
face, dar el s-a întors, mi-a aruncat o privire bizară și-a
început să fredoneze „Frumoasele vremuri de altădată”.
— În amintirea altor timpuri.
— Dar nu părea deloc bine-dispus. Dimpotrivă, era
îmbufnat și așa a rămas, refuzând să explice.
Bedard înghiți ultimele picături de whisky.
— Restul drumului până acasă l-am parcurs într-o tăcere
încordată. Plecasem de la Veneția pentru el, și credeți-mă,
orașul ăsta e absolut superb în orice moment al anului…
Dacă n-ați fost acolo, credeți-mă pe cuvânt, trebuie să
mergeți! Înainte ca toată șandramaua aia afurisită să se
scufunde în uitare.
— V-ați întors acasă pentru că vi s-a părut că Kyle e
tulburat, am spus eu, dar el n-a vrut să vă explice de ce.
— Am încercat să-l fac să-mi spună cu forța. De-aceea
stăteam amândoi în mașină, pe alee, atunci când ați venit voi
și-ați făcut pe trupa de comando.
Trecându-și un deget pe sub nodul eșarfei, spuse:
— De ce naiba nu vreți să-mi spuneți ce mama dracului se
petrece?
— Haideți să derulăm puțin filmul înapoi, am spus eu.
Cum anume, exact, ați cunoscut-o pe Mary Whitbread?
307
— Prin cumnatul meu.
— Lester Jordan.
— Răposatul și neregretatul.
— El de unde-o cunoștea?
— Precum spuneam, Mary era o fetișcană exuberantă.
Aveți cât de cât idee despre trecutul ei?
— La Chicago?
— După spusele ei, pe care eu n-am cum să le probez, pe
vremea când stătea la Chicago se învârtea prin cercuri de
mafioți. Tot de la ea citire, îl cunoștea și pe primarul Daley,
pe cei din familia Kennedy. Dar nu asta le-auzi spunând pe
toate? Probabil că, dacă tăifăsuiți cu ea suficient de mult
timp, va ajunge să pretindă că s-a culcat și cu Jimmy Hoffa și
cu Amelia Earhart.19
— „Toate” fiind cine?
— Târfele de-o anumită vârstă. Nu vreau să fiu crud cu ea,
dar hai să recunoaștem cinstit, exact asta este Mary. Eu aș
lua orice spune ea cu ceva mai mult decât un grăunte de sel
de mer 20.
— Deși n-aveți încredere în ea, nu v-ați ferit să faceți
împreună tranzacții imobiliare.
— Cecul ei a fost onorat fără discuție de bancă.
— Cum l-a cunoscut ea pe Lester Jordan?
— Printre variatele ei domenii de interes se numărau și
muzicienii, spuse Bedard. Les cânta la saxofon într-o
formație itinerantă, care avea un contract la un club unde
308
Mary… Hm, mă rog, să zicem că dansa.
Aici ne-a făcut cu ochiul.
— Probabil că dintr-una într-alta, ca să zic așa, s-au
combinat. Și, ca să vezi, a fost singura dată când Mary s-a
dovedit neatentă. O simplă aventură de-o noapte, și hop, uite
barza dând roată cu scutece în cioc.
Clătină din cap.
— Mare prostie.
— Jordan era tatăl lui Peterson? spuse Milo.
— Probabil de-asta s-a hotărât ea să-și lege trompele. Dacă
nu cumva o fi fost din necesitate. Având în vedere noua ei
ocupație.
— Pornografia.
— Aha, spuse Bedard. O știți și pe-asta. Ați văzut vreodată
ceva din „operele” lui Mary?
— Nu, domnule.
— Înaltă calitate, domnule locotenent. Ținând cont de
domeniu.
— Dacă nu voia copii, de ce n-a făcut o întrerupere de
sarcină?
— A vrut s-o facă, inițial. Ea mi-a povestit… în momentele
noastre de intimitate, mă rog, știți cum e. Motivul care a
determinat-o să renunțe a fost acela că, în aceeași perioadă,
se vedea cu un individ bătrân și foarte bogat. Un individ
bătrân, bogat, și generos, pe care ea s-a gândit că l-ar putea
păcăli să creadă că e copilul lui. Din nefericire, planul s-a
întors în final împotriva ei.
— Amantul babalâc n-a fost copleșit de bucurie, spuse
Milo.
— Amantul babalâc a pus-o să facă un test de paternitate,
și când a văzut că ea trage de timp, i-a tras un șut în
posteriorul deja cam mărișor, și-a lăsat-o pe drumuri. Când
s-a întâmplat treaba asta, sarcina era deja prea înaintată ca
să mai poată face ceva.
— Plus scrupule.
— Bănuiesc că o fi având și ea câteva. Biata Mary. Natura
309
a binecuvântat-o cu niște mușchi vaginali dumnezeiești, dar
discernământul ei nu-i chiar întotdeauna la înălțime. A făcut
copilul, dar, din câte mi-am putut da eu seama, la capitolul
creșterii lui nu s-a descurcat prea grozav. Din punctul ăsta
de vedere, seamănă oarecum cu fosta mea nevastă.
Și spre mine:
— Nu, relația mea cu ea nu era un simptom de tipar
nevrotic. În niște privințe cruciale, există diferențe între Mary
și Iona.
Jucându-se cu paharul:
— Toată lumea vorbește de instinctul matern, dar eu am
întâlnit destule femei cărora pare să le lipsească.
— Când v-ați întâlnit ultima oară cu Mary?
— Credeam că am răspuns deja la întrebarea asta.
— N-ați spus decât că era prea bătrână.
— Și așa și este, de vreo zece ani încoace. De-aia m-a
surprins, când Kyle a oprit în fața casei ei și-a început să
fredoneze. Eu fac tot posibilul să-mi uit vechile cunoștințe.
— Amintiri neplăcute?
— Nicidecum, doctore. Cred în a merge mai departe.
— Deci ați cunoscut-o pe Mary prin Lester Jordan.
— A, da, Lester, spuse el. Lester a fost o tumoră malignă a
căsniciei mele… o piatră de moară cât un munte, pe care am
fost dispus s-o tolerez atâta timp cât mai aveam sentimente
pentru Iona. Dar nu mi-a făcut niciodată plăcere să-i dau
bani, fiindcă știam unde se vor duce. Am cunoscut-o pe Mary
când venisem să-i mai dau încă un cec lui Lester, iar ea era
acolo. Imaginea unei femei care arăta atât de bine, în
compania unui bălegar uscat de teapa lui Lester, recunosc că
mi-a captat interesul.
— Ea de ce era acolo?
— Se certau, mai aveau puțin și cred că s-ar fi luat de păr.
Starea de spirit a lui Lester mă lăsa rece, dar cum aș fi putut
lăsa o femeie atât de frumoasă să stea supărată?
Își atinse cu mâna cămașa de mătase albastră, în dreptul
inimii.
310
— Ea a fugit pe ușă afară, eu i-am întins lui Lester pomana
uzuală și m-am dus după ea, i-am oferit un umăr pe care să
plângă.
Potrivindu-și ochelarii:
— Și din aproape în aproape.
— De ce plângea?
— Voia ca Lester să vină și să-l vadă pe Pete. Pete cerea tot
timpul să-l vadă pe tatăl lui, dar Lester nu se îndupleca decât
rareori. Cum era și de așteptat.
— Dat fiind că era dependent de droguri, spuse Milo.
— Orice dependență e un fel de auto-răsfăț, corect? Așa
mi-a spus Patty. Senzația mea a fost că abia aștepta să scape
de el. Ceea ce n-ar fi altceva decât reacția oricărui om normal
față de Lester.
— Cu excepția băiatului lui.
Bedard își scoase ochelarii.
— Unii copii așa sunt.
— Atașați, am spus eu.
— Dincolo de orice limită a rațiunii. Sunt convins că
respingerea i-a afectat rău de tot psihicul băiatului, dar
credeți-mă, Pete a ieșit mult mai câștigat, neavând prea mult
contact cu Lester. Individul era o lepădătură.
— Iar dumneavoastră trebuia să-l întrețineți.
— Cum spuneam, piatră de moară. Legată de picior.
— Fosta soție crede că dumneavoastră l-ați ucis.
Bedard își desfășură de la gât un cot de eșarfă și-și șterse
lentilele ochelarilor.
— Ceea ce ar trebui să vă spună ceva despre
discernământul ei. De două luni sunt plecat în Europa.
— Ea spune că oricum n-ați face-o cu propria mâna, ați
angaja pe cineva.
— Normal că da. Dacă mi-aș fi pus în gând să-l omor pe
Lester. Din păcate pentru Iona, Lester a ieșit din viața mea în
urmă cu foarte mulți ani. De ce naiba mi-aș risipi banii, ca să
nu mai vorbim că mi-aș vârî singur capul în laț, ca să strivesc
311
un gândac din bucătăria altcuiva?!
Eu am spus:
— Ce altceva va mai spus Patty despre Lester?
— Nimic, nu era un subiect de discuție frecvent. Patty se
concentra pe a-l îngriji pe tatăl meu. Și-a făcut o treabă al
naibii de bună! Iona a scos fum pe nări, când am luat-o de
lângă Lester. Din punctul ei de vedere întors cu susu-n jos,
Patty ar fi fost obligată să stea pe vecie cu Lester, iar eu
aveam obligația să plătesc. La ora când Lester fugise de la a
treia cură de dezintoxicare, Iona și cu mine deja discutam
numai prin avocați. La partaj, ea a obținut mai puțin decât
ceruse, dar mai mult decât aș fi vrut eu să-i dau.
Un rânjet larg.
— Orice căsnicie se bazează pe ajungerea la un
compromis, nu?
Eu am spus:
— Ea a obținut clădirea din Cherokee. Și pe Lester.
— Chiar și numai asta, spuse Bedard, și tot a meritat cât
m-a costat tot divorțul ăla afurisit!
Căscă și adăugă:
— N-am mai dormit de două zile. Nu vă supărați că nu vă
mai conduc. Vă descurcați să găsiți ieșirea, nu-i așa?
— Ne va conduce Kyle, spuse Milo.
— Lăsați-l pe băiat în pace.
— El a condus mașina spre casa Tanyei.
— V-am mai spus. I s-au aprins călcâiele după fată.
— Asta nu explică de ce a trecut și pe la casa lui Mary
Whitbread.
Bedard se sculă cu greutate în picioare, se clătină, se
prinse cu mâna de-o măsuță ca să nu cadă.
— Bănuiesc că nu. Eu îmi mai torn un ultim păhărel
înainte de culcare, după care mă arunc în brațele lui Morfeu.
Sunt sigur că-l veți găsi pe Kyle în bibliotecă. Noapte bună,
stimabililor. Spuneți-i fiului meu că-l iubesc.
312
CAPITOLUL 32
314
deschizătură și începu să picure pe hârtiile împrăștiate.
Am așteptat să bea.
— Sunteți convins că ceea ce s-a întâmplat cu atât de
mulți ani în urmă este relevant? spuse el.
— Tu nu ești? am spus eu.
Muindu-și un deget în băutura vărsată, el desenă o amibă
pe covor, jucându-se cu pata umedă până ce aceasta se
îmbibă cu totul în lână.
— A început când aveam nouă ani. Tata și mama încă mai
erau căsătoriți și aveam o casă la câteva străzi distanță de
vila bunicului, pe Muirfield, abia ce cumpărasem casa din
Atherton. Când tata a început să mă ia cu el la întâlnirile
lui… nu era numai cu Mary… m-am simțit ca un trădător
față de mama. Dar nu voiam să-i fac nici lui necazuri, pentru
că el era cel care… La naiba, ce mă tot dau pe după piersic!…
Să trec direct la subiect: da, i-am cerut să nu mai mergem
acolo, din cauza lui Pete. E un sociopat, sau cum i-oți mai fi
zicând în ziua de azi. La început, m-a făcut să cred că voia să
petrecem timp împreună. Era cu patru ani mai mare decât
mine. Și asta mă făcea să mă simt neobișnuit de bine.
Coborându-și privirea.
— Și îmi distrăgea și atenția de la ceea ce se petrecea în
dormitorul lui Mary.
Își mută dintr-o mână în cealaltă cutia cu suc.
— La început, n-am făcut decât chestii normale: ne-am
jucat aruncând inele, am bătut o minge de fotbal, ne-am
uitat la televizor. Era destul de scund pentru vârsta lui, nu
cu mult mai înalt decât mine, dar părea să aibă mult mai
multă experiență.
— În legătură cu ce?
— Așa, în general, ca atitudine, avea tupeu. Dar niciodată
nu-mi vorbea de sus, sau să mă trateze ca pe-un neadaptat
social, deși eram. Așa că-mi plăcea să stau cu el. Pe urmă,
încet-încet, a trecut la alte chestii. A început să-mi arate poze
cu femei goale, pe care le decupase din Penthouse și din
Hustler, avea vrafuri întregi sub pat. Văzând că nu mă pierd
315
cu firea, a început să mă ducă și în garaj, unde-și ținea
materialul mai… explicit. Dar nu pornografie pur și simplu…
astea erau chestii de-o duritate extremă. Femei legate și cu
căluș în gură, sex cu animale, lucruri care-n continuare mi
se par respingătoare. În momentul acela, chiar eram îngrozit.
De ce nu i-am spus tatei, nici acum nu știu. Dar n-am făcut-
o, și Pete a trecut mai departe, la pasul următor. O cutie de
scule, pe care-o ținea ascunsă după niște sarsanale.
Înăuntru erau cadre din filme.
Așezând cutia de suc pe covor, se uită întâi la Milo, apoi la
mine.
— Poze din filme pe care le făcuse mama lui. Grămezi. Nu
era deloc stânjenit, din contră. Mi le-a vârât sub nas și-a
început să facă tot felul de comentarii scabroase: „Uite cum
o-nghite pe toată”. „Uite asta face cu taică-tu, chiar acum.”
Nici atunci n-am vrut să spun că mă deranjează.
Eu am spus:
— Era un băiat mai mare care își petrecea timpul cu tine.
— N-am frați sau surori, iar la școală colegii nu prea se
dădeau în vânt după mine. Probabil că pozele acelea erau
și… incitante. Deși cine poate ști ce înseamnă asta, când ai
doar nouă ani?
— Trebuie să fi fost derutant pentru tine.
— Țin minte că mă întorceam acasă și mă simțeam de
parcă fusesem în transă. Tata n-a băgat niciodată de seamă,
după ce ieșea de la Mary era întotdeauna teribil de bine
dispus. Data următoare când ne-am dus, ea m-a servit cu
fursecuri și cu lapte, iar eu vedeam în fața ochilor numai
pozele cu ea și eram convins că o să mă trădez, că o să se
observe ceva… Dar nimeni nu observa nimic, și din clipa în
care Pete și cu mine rămâneam singuri, cutia ieșea la iveală și
el începea iar. Vorbind despre mama lui de parcă ar fi fost o
halcă de carne. Iar chestia care făcea ca totul să pară
îngrozitor de ciudat era că ea își dădea toată osteneala să fie
prietenoasă cu mine. Mă îmbrățișa, îmi dădea lapte și
316
fursecuri, tot tacâmul.
— Se purta cu tine matern.
— Ca o mamă din filme… și arăta ca o mamă din reclamele
de la televizor. S-o văd așa, iar pe urmă, după doar câteva
minute, să văd cum „rezolvă” trei bărbați o dată și pe Pete
lingându-și buzele și frecându-și-o. În retrospectivă privind
lucrurile, e clar că îl amuza să mă șocheze.
Kyle clipi des.
— Într-o zi, m-a atins și pe mine, în timp ce-mi arăta o
poză. I-am împins mâna la o parte și el a râs, cică glumise,
nu-i poponar. Pe urmă s-a descheiat la fermoar și a început
să se masturbeze.
Își scărpină pielea capului, zgâriind-o tare cu unghiile.
— N-am povestit nimănui, niciodată. Poate că, dacă aș fi
îndrăznit să spun ceva, Pete ar fi putut obține vreun fel de
ajutor.
— Din ce-am aflat eu despre mama lui, am spus eu, nu te-
ai fi putut baza pe ea.
— Știu, știu… gustul tatei la femei… dar totuși…
— Nu era treaba ta să repari lucrurile, Kyle.
— Nu? râse el amar. Și-atunci de ce discutăm despre asta
acum? Nu vă obosiți să-mi răspundeți, am priceput… Cred că
ce vreau eu să spun e că orice-o fi făcut Pete, n-a avut nicio
șansă să fi devenit un altfel de om.
Milo spuse:
— Întotdeauna ai de ales.
— Întotdeauna? Eu nu pot să-mi înțeleg nici propriile
calcule, d-apoi să-mi mai explic și firea umană.
Eu am spus:
— Bun venit în viața reală. Ce te-a făcut, într-un final, să
ceri să nu mai mergi acolo?
— S-a întâmplat altceva… O, Doamne!… Bine, bine!… Era
într-o duminică, un weekend prelungit și cu ziua de luni.
Ziua Președintelui, sau cam așa ceva… Ca de obicei, mama s-
a dus la schi, iar tata și cu mine eram acasă. Ne-am urcat în
317
mașină și duși la Mary am fost, dar de data aceasta ea și cu
tata au ieșit să ia prânzul împreună. Pe mine mă cam speria
ideea să rămân singur cu Pete, dar tata nu era atent la mine.
Pete mi-a simțit imediat neliniștea, fiindcă a spus: „Hei, frate,
scuze dacă ți-am făcut greață, dar stai așa, că acum am ceva
foarte tare să-ți arăt. Ceva complet deosebit.”
Umerii i se cocârjară.
— M-am simțit ușurat. Părea așa de dezinvolt.
— Nu ți-a fost niciodată frică să nu te lovească?
— Mi-era frică, într-un fel, ca atunci când te joci de-a v-ați
ascunselea și știi că s-ar putea să fie cineva după colț. Dar
nu, în afară de acea dată, de care v-am spus, nu m-a mai
atins niciodată și întotdeauna a fost prietenos. Eram supărat
că tata nu stătea mai mult timp cu mine. Să facem și noi ce
fac toți tații cu băieții lor, chestii normale… dar să nu-i
spuneți nimic din ce v-am povestit, el a făcut tot ce-a putut,
atât cât e el în stare. Tatăl lui s-a purtat rău cu el, dar el nu
mi-a făcut așa ceva mie niciodată.
Suspin adânc.
— Așa, deci Pete părea dezinvolt, am spus eu.
— Rămâi la subiect, Kyle, se admonestă el singur.
Revenind la garaj. „Ceva complet deosebit” era altă cutie,
plină cu casete audio. Mi-a spus că sunt piratate, și că
învățase cum să taie fragmente și să le lipească la un loc, ca
să-și facă propria lui muzică… Mi-a arătat lamele pe care le
folosise, o cârpăceală destul de neglijentă. Pe urmă a pus
casetele pe care și le făcuse singur, să meargă la un
casetofon cu boxe. Groaznic, în cea mai mare parte pârâituri
și zgomot de fond, și niște versuri care n-aveau nicio noimă.
Dar era mult mai bine așa, decât să ne uităm la pozele lui, și
i-am spus că muzica lui e mișto. Chestia asta l-a încântat
teribil. Ne-am dus și ne-am jucat la inele, pe urmă am intrat
în casă și-am îmbucat ceva. Niște cereale cu fructe
Cap’n’Crunch. Pete a băut vin și a încercat să mă facă și pe
mine să gust, dar eu n-am vrut. Nu m-a bătut la cap s-o fac,
318
el niciodată nu insista, pentru nimic. M-am ținut după el
când s-a întors în garaj, ca un cățeluș ascultător, și el s-a dus
direct la un frigider pe care îl țineau acolo. Dintotdeauna îl
văzusem ferecat cu un lanț, dar acum lanțul fusese dat jos.
Se vedea că nu mai fusese curățat de ceva vreme. Singurul
lucru dinăuntru era o pungă mare de plastic transparent.
Plină cu niște chestii care arătau ca niște ciozvârte de carne
crudă. Mirosea oribil, deși era închisă ermetic. M-am ținut de
nas și-am început să icnesc. El a început să râdă, a întins pe
jos o bucată de prelată, o chestie din aia albastră pe care-o
folosesc de obicei grădinarii, și-a răsturnat pe ea conținutul
pungii.
Kyle se făcuse alb la față. S-a apucat reflex cu mâna de
burtă.
— Până și-acum mi se pare de necrezut… uneori mă întreb
dacă nu cumva am visat.
Trecură câteva momente lungi. Trase adânc aer în piept.
— Într-adevăr, ce răsturnase el pe prelată era materie
organică, animală. Dar nu carne de vită sau de porc.
Încă o inspirație.
— Părți din trupuri de animale. Mațe, membre, blană,
oase, dinți. Veverițe, șobolani și cred că am văzut și o pisică.
Pur și simplu m-am pierdut cu firea, cerealele dinainte mi-au
venit înapoi pe gât. Lui Pete i s-a părut extraordinar de
comic. S-a ridicat în picioare, a apucat furculița de la un set
de făcut grătar pe care-l țineau în garaj și-a folosit-o ca să
răspândească împuțiciunea aceea pe toată suprafața prelatei.
De parcă prăjea cârnați într-o tigaie. Și-n tot acest timp,
râdea. „La masă!… Hai la micul dejun!… Ba nu, e ora
prânzului… Știi ceva, frate, putem și noi să ne facem prânzul
nostru!” După care, pe neașteptate, a înfipt furculița într-o
bucată de mizerie din aia și mi-a pus-o drept în față. Am sărit
ca un apucat, continuând să vărs, și-am încercat să ies afară
din garaj, dar n-am reușit. Ușa era închisă, un fel de oblon
din ăla care merge pe rulmenți din metal, și habar n-aveam
319
cum se manevrează. Pete îmi flutura întruna grețoșenia aia
prin fața ochilor, mi-o tot oferea și făcea glume scârboase.
Puțea groaznic, nici nu vă puteți închipui!
— Dezgustător, spuse Milo, și vorbea cât se poate de
serios.
Kyle se propti cu palmele pe covor și-și încordă spinarea,
de parcă se pregătea să leviteze.
— Urlam și-mi vărsăm mațele din mine, și-l imploram să
mă lase să ies afară. El se tot apropia de mine, pe urmă s-a
oprit și s-a rezemat de frigider. S-a desfăcut la fermoar, și-a
scos-o afară, a luat o mână de mizerie de pe prelată și și-a
pus-o acolo. Și s-a masturbat. N-a durat mult, până să
termine. Era deja excitat.
320
venit aici ca să stau puțin cu tata, și el a vrut să mergem pe
la una dintre iubitele lui. De data aceasta n-am mai tăcut, i-
am spus că, dacă nu-i pasă suficient încât să petreacă timp
numai cu mine, atunci eu mai bine mă duc la un muzeu. A
început să se scuze, să-și ceară iertare, să-și pună de-a
dreptul cenușă în cap, ce tată de rahat a fost el pentru mine.
Așa că, evident, eu am încercat să-l consolez, ce tată
formidabil este el. Cumva, în mijlocul acestei discuții, s-a
ajuns la subiectul „Lester și Pete”. Cred că tata începuse o
tiradă pe tema moștenirii ereditare, cum că orice eventuale
gene ca lumea pe care eu le aveam trebuie să fi provenit
dinspre partea lui, pentru că în familia mamei nu erau decât
niște nătărăi și neisprăviți. După divorț, amândoi îmi făceau
chestia asta… Se făceau reciproc albie de porci în fața mea.
— L-a folosit pe Lester drept argument, am spus eu.
— Exact. După care l-a luat gura pe dinainte și-a spus că
Lester era tatăl lui Pete. A făcut un comentariu de genul
„așchia nu sare departe de trunchi”.
— S-ar zice că știa despre Pete că are probleme.
— Bănuiesc că da.
— Dar nu te-a întrebat dacă Pete s-a purtat vreodată urât
cu tine.
— Nu, spuse el. Curiozitatea tatei nu merge chiar atât de
departe.
Am spus:
— Cum ai aflat că Pete are dizabilități de învățare?
El făcu ochii mari.
— Ce vreți să spuneți?
— I-ai spus Tanyei că ai un văr care fusese pus pe
medicamente, dar fără niciun succes. Sau te refereai la
altcineva?
— Ăăă… nu, despre el vorbeam. Bănuiesc că așa l-am
numit, „văr”. Dar nu pentru că l-aș fi considerat realmente
rudă cu mine. Tanya și cu mine aveam o discuție teoretică.
Nu m-am gândit că voi fi luat la bani mărunți.
— Cum ai aflat că lui Pete i se dădeau medicamente?
321
— El mi le-a arătat. Mary îi dădea voie să țină flaconul pe
noptieră și să le ia singur, nu sub supravegherea ei. El mi-a
spus că mai ia câte una, atunci când are chef să se simtă
mai plin de energie.
— Ce fel de pastile erau, Ritalin?
— Nu m-am uitat niciodată pe etichetă, el zicea că sunt
pastile energizante, și că i le dăduse doctorul fiindcă la școală
încercau să-l controleze în tot ce făcea. Zicea că se simte bine
când le ia, dar oricum n-are de gând să se omoare cu
învățatul, fiindcă școala e o tâmpenie.
Milo spuse:
— L-ai văzut vreodată luând și altceva? Droguri?
— Avea o punguță cu „iarbă” pe care-o ținea la vedere,
lângă pastile. L-am văzut rulându-și câte-o țigară și fumând-
o, de câteva ori. Îi plăcea să bea și vin, fura din proviziile lui
Mary când i se ivea ocazia.
— Droguri, alcool și mațe de animale.
— Nu-mi mai aduceți aminte.
— De ce ai căutat-o pe Tanya?
— Când domnul doctor Delaware a venit pe-aici și a vorbit
cu mine despre doamna Bigelow, mi-a răscolit amintirile.
— Despre ce?
— Despre o întreagă perioadă din viața mea, domnule
locotenent.
Eu am spus:
— Cum te uitai la Tanya în grădină.
— Să știți că n-o spionam, nu era nimic bolnav în chestia
asta, pur și simplu o vedeam acolo. Mama și tata încă mai
erau căsătoriți, dar nu locuiau împreună, și pe mine mă tot
puneau să fac naveta între Atherton și L.A. Bunicul era într-o
stare destul de vegetativă. Nimeni n-avea timp de mine, în
afară de Patty Bigelow. Mă întreba ce mai fac, îmi mai
pregătea câte-un sandviș. Tanya și cu mine n-am schimbat
niciodată niciun cuvânt. Ea zice că m-a remarcat, dar eu nu
mi-am dat seama. După ce ați venit dumneavoastră aici, am
căutat-o prin serviciul Facebook, și-am văzut ce drăguță s-a
322
făcut. Mi-am copiat programul ei de cursuri și am pretins că
am dat întâmplător peste ea în campus. Știu că sună aiurea,
dar eram pur și simplu curios, atât și nimic mai mult. Nici
măcar nu-mi pusesem în gând să vorbesc cu ea. Nu sunt un
tip prea dezghețat. Mă rog, asta în caz că n-ați remarcat deja.
— Ai reușit totuși să vorbești cu ea, am spus eu.
— Mânca dintr-un sandviș. Pe marginea fântânii arteziene
cu cascadă… exact acolo unde ne-ați găsit dumneavoastră.
Chiar în apropierea facultății de fizică… o chestie care mie mi
s-a părut… un semn providențial. Mi-am scos și eu
pachețelul de mâncare, am început să vorbim, ea era un
interlocutor agreabil. I-am mărturisit pe loc cine sunt și că o
căutasem prin Facebook. Ea și-a amintit de mine și nu s-a
speriat deloc, nu m-a făcut să mă simt ca ultimul dobitoc. E
ca și cum ne-am cunoaște de multă, foarte multă vreme. Ca
prieteni… Să știți că nu m-am atins de ea. Nici nu cred că ea
se uită la mine în felul ăla.
Uitându-se lung la noi, tânjind să se vadă contrazis.
— Acum îți faci griji pentru ea, am spus eu.
— Cum aș putea să nu-mi fac?! Vă duceți să vorbiți cu
Lester, iar el moare a doua zi!
Milo spuse:
— Cine crezi că l-a omorât?
— De unde să știu eu?
— Poți să faci o presupunere logică.
— Pete.
— De ce?
— Îl ura pe tatăl lui.
— El ți-a spus asta?
— Nu s-a referit niciodată la Lester anume, dar spunea
mereu că bătrânul lui e un drogat nenorocit și că nu-l poate
suferi.
— A venit vorba așa, în cursul unei conversații?
— A fost cu mulți ani în urmă, domnule locotenent.
— Încearcă să-ți amintești.
323
— Dacă ar trebui să fac o supoziție, aș zice că a fost sub
forma unei comparații. „Taică-tu e ca lumea, al meu e un
jeg.”
— Ce-i plăcea la tatăl tău?
— Faptul că era bogat. Și că era un „animal viril”.
— Ce altceva ți-a mai spus despre Jordan?
— Nimic, oricum nu părea să-l preocupe. Dacă era obsedat
de cineva, atunci aceea era mama lui.
— Cât de des se vedea cu Jordan?
— Asta ce mai e, o întrebare-capcană? V-am spus deja că
Lester nu făcea parte din viața mea și că, din clipa în care am
încetat să mă mai duc pe la Mary, nu l-am mai văzut
niciodată pe Pete.
— Tu n-ai avut niciun fel de contact cu Lester pentru că
tatăl tău nu-l putea suferi.
— Nimeni nu-l suporta. Mama este sora lui, și nici măcar
ea nu voia să aibă de-a face cu el.
— Tatăl tău l-a scutit de plata chiriei și a angajat-o pe
Patty Bigelow ca să aibă grijă de el.
— Da, și?
— Foarte frumos tratament, pentru cineva pe care-l
detești.
— Mama a făcut probabil aranjamentul ăsta, ca să scape
de Lester și să n-o mai sâcâie pe ea. Pe vremea când erau
căsătoriți, tata îi dădea tot ce voia, iar ea se făcea că nu vede,
când el călca strâmb. Familie-model, nu?
Eu am spus:
— De ce a fost omorât Lester?
— De unde să știu eu?
— Crezi că a avut vreo legătură cu Patty Bigelow?
Tăcere.
Milo spuse:
— Spune-ne tot ce știi, fiule. Acum.
— Tanya mi-a povestit ce i-a spus mama ei înainte să
moară. Vă rog, n-o certați din cauza asta! Avea nevoie să
discute cu cineva, și s-a întâmplat pur și simplu să fiu acolo.
324
— Ce anume ți-a spus, exact?
— Că mama ei credea că i-a făcut un mare rău unui vecin.
— Credea?
— Nici eu, nici Tanya nu credem că Patty ar fi efectiv
capabilă să-i facă rău altei ființe umane. Eu sunt sigur că
vorbea așa din cauza stării în care se afla, la un pas de
moarte, în cel mai rău caz, a fost martoră la ceva ce n-a spus
la poliție, și s-a simțit vinovată.
— Ceva legat de Pete Whitbread? am spus eu.
— Asta-i concluzia logică, nu credeți? El e un sociopat,
Tanya și Patty au locuit la doar câteva case depărtare de el.
Patty probabil a văzut ceva.
— Ce i-ai spus Tanyei despre înclinațiile lui Pete?
— Nimic. N-am spus nimănui.
Râse brusc, răgușit și amar.
— Am putea să ne apropiem de finalul discuției? Am de
lucru cât China.
— De ce ai tresărit când am pomenit de grupul de studiu
al Tanyei?
— Am tresărit?
— Vizibil.
El își strânse umerii, se scărpină în cap.
— Vă rog să nu-i spuneți Tanyei, dar eu știu sigur că nu
are niciun grup de studiu. Atunci când pretinde că se duce
să învețe cu colegii ei, de fapt stă singură la bibliotecă. Atunci
când nu are cursuri, se duce tot la bibliotecă, ca să-și facă
orele de muncă. Rămâne acolo multă vreme după ce tura ei
s-a terminat, colindă printre rafturi. Uneori, rămâne ultima
care pleacă de acolo. Și se duce singură la mașină, prin
întuneric. Mă sperie de moarte chestia asta, dar nu pot să zic
nimic, pentru că nu vreau să știe că o urmăresc.
Milo spuse:
— Nu te-ai gândit niciodată să te faci polițist?
— Vă rog să nu-i spuneți. Vă rog!
Eu am spus:
— Prea multe secrete, Kyle. Uneori e mai ușor să te duci
325
pur și simplu pe drum drept între punctul A și punctul B.
— Foarte frumoasă teorie, dar care pe mine nu m-a ajutat
prea mult în realitate. Eu am fost sincer cu dumneavoastră,
vă rog să nu mă trădați. Nu pot risca să creadă Tanya că
sunt vreun obsedat.
— De acord, pentru moment, spuse Milo, dar numai atâta
timp cât continui să cooperezi.
— La ce altceva să mai cooperez? Deja v-am spus tot ce
știu.
— Ce te-a făcut să suspectezi că nu există niciun grup de
studiu?
— N-a pomenit niciodată de numele vreunui alt student. Și
n-am văzut-o cu nimeni prin campus.
— Exact la fel ca-n vremurile de altădată, am spus eu.
Când se juca printre copaci.
El spuse:
— Vremuri de altădată, dar nu neapărat frumoase. Eu
eram îngrozitor de singur și ea era la fel, dar nicicând n-am
ajuns să ne jucăm împreună. Acum suntem prieteni. Aș vrea
să fim și pe mai departe.
Milo îi arătă poze cu Robert Fisk și Moses Grant.
El clătină din cap.
— Cine sunt oamenii ăștia?
— Amici de-ai lui Pete Whitbread.
— Ăsta are o mutră fioroasă.
Arătându-l pe Fisk.
Poza de pe Internet cu Whitbread/De Paine îl făcu să
încuviințeze din cap.
— Și-a perfecționat figura de punkist, dar tot el e.
Și arătând spre fețele frumușele care înconjurau figura
ascuțită și anostă a lui De Paine:
— Se pare că are succes la femei.
— În mod inexplicabil, spuse Milo.
— Sunteți siguri că puteți s-o protejați pe Tanya, să fie în
deplină siguranță?
— Vom face tot ce ne stă în putință, fiule. Poftim cartea
326
mea de vizită, sună-mă, dacă-ți mai vine vreun gând.
— Exclus. Mă simt de parcă tot creierul mi-e stors.
327
CAPITOLUL 33
330
în final să plătească pentru ce-a făcut. Sau dacă nu cumva
juniorul a mai intrat în vreo belea. Îl sună și probabil îl
avertizează să nu se apropie de Tanya. Sau îi transmite
avertismentul prin Mary. Indiferent cum a fost, De Paine
începe să se întrebe dacă poate avea încredere că Jordan își
va ține gura. Chestie care vine să toarne gaz pe focul furiei pe
care-a simțit-o toată viața față de tatăl lui. Îi face o vizită lui
tati, chipurile să-i mai aducă niște marfă. Jordan își trage-n
venă și iese în decor, iar De Paine îi dă drumul înăuntru lui
Robert Fisk.
— Oedip lovește din nou, spuse el.
— Nu trebuie să fii Freud să vezi complexele lui Oedip în
familia asta. Unul dintre cele mai timpurii excitante sexuale
ale lui De Paine a constat în a se uita la cadre din filmele
mamei lui. Iar când a început să-i alimenteze tatălui său
dependența, chestia asta l-a făcut să se simtă puternic.
— Un sociopat poate să guste ironia?
— Sociopații o procesează altfel decât noi, ceilalți.
— Adică?
— Peștele mare care îl înghite pe cel mic e o chestie bună!
— Unde apare Moses Grant în toată povestea?
— Nimic din ce-am auzit până acum despre el nu-l indică
drept infractor, deci poate că n-a fost decât un peștișor…
supradimensionat. El a renunțat la slujbă și la apartamentul
în care stătea ca să se înhăiteze cu De Paine, fiindcă a crezut
că De Paine îl va ajuta în cariera de DJ. Pe parcurs, a văzut
însă prea multe, reacția lui fiind una de teamă sau de
repulsie. Genul acesta de slăbiciune ar fi un semnal de
alarmă pentru De Paine și Fisk.
— Și s-a apucat să facă curățenie generală, spuse Milo. Te
gândești că Grant a fost de față și când l-au căsăpit pe
Jordan.
— Fortuno l-a numit „lacheu”, și, indiferent cum am vrea
să-l calificăm pe Fortuno, trebuie să recunoaștem că e
perspicace. Știm că Grant conducea Hummerul, deci poate că
331
în seara aceea el a rămas la volan, așteptând undeva mai sus
pe stradă.
Încă o tăcere lungă.
— Se vede clar că ai fler pentru partea întunecată, spuse
el, uitându-se pe lângă mine spre vilă. Pornește motorul,
Jeeves. Zona asta îmi ridică deja glicemia.
337
de transport? spuse Saunders. Dacă știe că este căutat, de ce
s-ar mai întoarce?
— Pentru că De Paine avea nevoie de el, am spus eu.
— Trebuie că plătește bine tipul, spuse Bouleau.
— Tipul are venituri, plasează heroină, poze deocheate și
orice alt lucru după care le arde buza oamenilor, spuse Milo.
Face destui bani din droguri ca să-și permită să lase acasă la
Lester Jordan heroină de-o mie de parai. Știm deja că fuma
iarbă și trăgea la măsea de când era puștan, dar la gradul lui
de autocontrol, probabil că nu-și bagă în venă. Probabil însă
că Moses Grant lua heroină, și chestia asta l-a incapacitat
exact ca pe Jordan. Când avem rezultatele de la toxicologie?
Saunders spuse:
— Peste vreo două zile, trei-patru. Am avut noroc că
autopsia s-a făcut cu prioritate.
Petra spuse:
— Cum de-ați reușit?
— Cinstit vorbind, n-am avut niciun merit. Medicul legist a
văzut urmele de strangulare, pe lângă găurile de glonț,
chestia asta l-a făcut curios și l-a așezat pe Grant în vârful
maldărului.
Mi-am desfăcut sandvișul cu friptură, dând la iveală o
feliuță subțire dintr-o materie unsuroasă care corupea două
jumătăți de chiflă lunguiață și sfărâmicioasă. La o inspecție
mai atentă, am depistat urme de arsură de la un grătar
încins și o foaie de salată verde care-ar fi avut mare nevoie de
Viagra.
Petra spuse:
— Ooo… scuze. Hai, ia din salata mea.
— Nu, mulțumesc, e în regulă.
— Băi, frate, spuse Saunders, chestia aia poate să te
transforme din carnivor în vegetarian convins. Nu vrei niște
mâncare chinezească, doctore?
— Nu, mulțumesc.
Milo își feri hamburgerul.
— Eu nu ofer nimic.
338
Am spus:
— Uite-așa afli cine ți-s adevărații prieteni.
— Am grijă de colesterolul tău, replică Milo.
Puse jos sandvișul și adăugă:
— Oameni buni, la divizia din Westside nu ne putem
compara cu voi, în materie de probe materiale, dar mai sunt
multe de spus despre domnul Whitbread/De Paine, în afară
de traficul de droguri, și nu-s deloc lucruri plăcute.
Trei perechi de ochi scânteiară de curiozitate. Milo le spuse
povestea.
339
CAPITOLUL 34
PETRA SPUSE:
— Mațe de animale. Jigodia asta e bolnavă la cap.
Împinse la o parte salata.
Kevin Bouleau spuse:
— E grețos, dar dacă Grant era în fapt un cetățean onest
care-a avut pur și simplu ghinionul să se-ntovărășească cu
doi netrebnici, eu nu văd nicio legătură cu cazul nostru.
— Deocamdată n-am aflat nimic care să demonstreze
contrariul, Kev.
— Mare păcat. Îmi place mai mult când sfârșitul prematur
dă peste o jigodie. Ai mai multe indicii și nici nu trebuie să-ți
pară chiar atât de rău, decât dacă rudele sunt oameni de
treabă.
— Mame înlăcrimate, în cel mai rău caz, spuse Dave
Saunders. Bun, deci ce facem mai departe?
Petra spuse:
— Toți avem același obiectiv: să-i găsim pe porumbeii ăștia
doi. Robert Fisk are o pleasnă cu artele marțiale și nu poate
sta departe de-o sală de forță, plus că-i place să danseze. Dar
toate cercetările mele în direcția asta n-au dus nicăieri.
Blaise De Paine și-a vizitat mămițica puțin înainte de
asasinarea lui Jordan, deci știm că ține legătura cu ea. Raul
îi ține casa sub observație, și acum e tot acolo. N-am obținut
mandat să-i verificăm madamei convorbirile telefonice: unicul
delict de care se face vinovată e că i-a dat naștere micului
ticălos, iar el încă n-a fost desemnat oficial ca suspect. Colac
peste pupăză, avem mai nou restricții asupra oricăror
verificări de date, din cauza lui Fortuno. Dacă voi găsiți ceva,
băieți, care să facă legătura între Grant și De Paine, o să mai
încerc o dată.
— O să ne ascuțim ghearele și-o să săpăm, spuse Bouleau.
Dacă Grant e cetățean cu acte-n regulă, a lăsat urme. Și zi
340
așa, ai avut parte de-o întâlnire față-n față cu Fortuno? Noi,
ăștia de la Divizia Centrală, n-ajungem niciodată să
cunoaștem celebrități.
— Nu-i deloc o mostră de specie umană care să te
impresioneze, Kev. N-ai pierdut nimic.
— Poate că da, dar vreau și eu să am niște povești de spus
la gura sobei, nepoților mei, când o să fiu bătrân și ramolit…
Bouleau redeveni serios și adăugă:
— Dată fiind veriga Fortuno și faptul că De Paine e
muzician, nu vezi nicio legătură cu lumea show-bizului, în
toată povestea asta?
Petra spuse:
— Am întrebat în stânga și-n dreapta, la fel și prietena
domnului doctor Delaware, care lucrează cu muzicieni… și
care de fapt ne-a ajutat de la bun început să-l identificăm pe
De Paine. Ipochimenul nu face parte din lumea asta, ca
jucător serios adică, doar se-nvârte pe la periferie.
— Asta poți spune despre nouăzeci și nouă la sută din
zevzecii care mișună prin Hollywood, spuse Saunders.
Și spre Petra:
— Fără supărare, dar căpitanul vostru n-are legitimație de
membru al Sindicatului Actorilor de Film?
— Ba are, dar a muncit pe bune pentru ea.
— Făcând ce?
— Consultanță de specialitate.
Ca să nu mai vorbim de rolișoarele în care jucase Stu
Bishop.
— Zău? spuse Bouleau. Poate să-mi facă și mie rost de-o
legitimație? Dau consultanță oricui, despre orice.
Saunders spuse:
— Zici că De Paine se-nvârte pe la periferie, dar are mașini
de lux înregistrate pe o firmă-fantomă. Un cocalar de felul
ăsta n-ai să-l găsești într-o cămăruță ieftină de trei pe patru,
la o margine de aeroport, unde-ți vâjâie motoarele în cap.
— Poate că locuiește întruna din casele pe care le deține
341
mama lui, am spus eu.
Petra spuse:
— Deja am verificat în direcția asta. Mary deține în total
cele patru duplexuri din Mid-Wilshire pe care Myron i le-a
vândut, plus o clădire cu șase apartamente în Encino. De
Paine nu stă în niciuna.
— Astea fiind doar proprietățile de pe numele ei, am spus
eu.
— Crezi că are o firmă-fantomă? Mda, bănuiesc că orice-i
posibil.
Dave Saunders spuse:
— Cred că-i momentul să verifici bazele de date de la
Registrul Comerțului, inspector Connor.
Kevin Bouleau spuse:
— Cei de la Narcotice n-au nimic de spus despre De Paine?
Petra spuse:
— N-au auzit de el.
Saunders spuse:
— Face trafic de atâția ani și nu l-a săltat nimeni, pentru
nimic?
— După toate aparențele.
— Norocos băiat, spuse Bouleau. Sau are relații unde
trebuie. Fortuno cunoaște o grămadă de avocați penali.
Rânji malițios și completă:
— Tocmai ce-am comis un pleonasm, nu?
Saunders spuse:
— Deci ne-ntoarcem în lumea show-bizului?
— Ah, ce bine-ar fi, partenere!
Și spre noi:
— Kevin vrea să fie noul Will Smith.
— Și de ce nu? spuse Bouleau. Ai văzut-o pe doamna
Smith cum arată? Pe bune acum, credeți că n-am dreptate?
Fortuno se ocupă de aranjamente de culise, iar băiețașul ăsta
așa pare să fi scăpat până acum.
Petra spuse:
— E posibil să se fi mușamalizat ceva, înainte de-a se
342
ajunge la stadiul arestării, dar dacă n-au existat niciun fel de
învinuiri, mare minune să găsiți voi vreo urmă. Mare minune
dacă dați peste cineva care să recunoască măcar că s-a
gândit la Fortuno.
Saunders își tamponă buzele cu un șervețel.
Kevin Bouleau spuse:
— Bun, deci avem o crimă cu premeditare fără făptaș. Uite
că ne-a venit iar rândul, prea era liniște în ultima vreme…
OK, deci eu și cu Dave continuăm pur și simplu să lucrăm la
cazul lui Grant, voi vă vedeți de treaba voastră cu Lester
Jordan, iar dacă drumurile ni se întretaie, ne consfătuim.
Vreun aspect psihologic de luat în considerare pentru noi,
doctore?
— Cartierul unde-a fost împușcat Grant nu era populat,
am spus eu, dar tot rămâne un gest sfidător din partea lui
Fisk și-a lui De Paine, să bântuie într-un Hummer noaptea.
Părăsitul mașinii lui Fisk la San Diego și întoarcerea aici, ca
să-l lichideze pe Grant, a fost de asemenea o chestie foarte
riscantă, având în vedere că aveau acces facil la granița cu
Mexicul sau ar fi putut s-o ia spre est, să ajungă în Nevada.
— Los Angelesul este zona lor de confort psihic? spuse
Petra.
— Cred că e vorba de mult mai mult decât atât. S-a recurs
la șiretenie, pentru asasinarea lui Lester Jordan, dar Fisk a
lăsat o amprentă pe pervazul geamului lui Jordan. Dacă voi
aveți dreptate, și Grant a fost tranchilizat, iată încă o dovadă
de șiretenie. Dar Grant era masiv, era puternic, și s-a opus,
așa că l-au împușcat de la mică distanță. Au recuperat
tuburile de la cartușe, dar nu s-au obosit să mai curețe și
sângele. Pe urmă l-au aruncat într-un loc unde erau siguri că
va fi găsit.
— Amestec de eschivă și tupeu, spuse Milo.
Eu am spus:
— Toată povestea asta are un aer amatoristic… făptașul
vrea să fie inteligent, dar în același timp să sară în ochi și să-
343
și exhibe personalitatea. Ceea ce corespunde atât
cabotinismului ostentativ al lui De Paine, cât și obsesiei lui
Fisk pentru propriul corp. De asemenea, semnalează un
motiv de natură emoțională, de plăcere a actului criminal. Se
prea poate ca Jordan și Grant să fi fost eliminați pentru a
ține ceva sub tăcere, dar omorurile în sine au căpătat o
semnificație proprie.
— Din clipa în care i-ai făcut de petrecanie tăticuțului,
restul începe să fie mai ușor, spuse Saunders.
— Am stat de vorbă cu ucigași în serie. Mai mulți mi-au
spus că, după ce au omorât de câteva ori fără să fie prinși, au
început să se simtă invizibili. Partea bună este că-i determină
să devină neglijenți, și mi se pare că și ăștia doi se îndreaptă
în aceeași direcție.
Petra spuse:
— Partea proastă care e?
— Date fiind fanteziile sexuale ale lui De Paine, s-ar putea
să-și pregătească angrenajele interioare pentru ceva
realmente odios.
Petra spuse:
— Am verificat dosarele cu mâna mea. Nimeni n-a fost
brutalizat, pe Fourth Street sau în apropiere, cinci ani după
și înainte ca Patty și Tanya să fi locuit acolo. Plus perioada
cât au stat acolo. Bănuiesc că-i posibil să fi existat ceva ce n-
a fost reclamat la poliție, dar poate n-ar trebui să ne limităm
la zonele în care a locuit Patty, doar din cauza unui mesaj
ambiguu: despre cineva care „era aproape”.
— Nu țin morțiș la criteriul geografic, am spus eu, dar aș
încerca măcar să văd dacă mai există cineva pe Fourth Street
care să fi locuit acolo în perioada de referință.
— Subscriu, spuse Milo. Dar trebuie s-o facem fără să-i
atragem atenția lui Mary Whitbread, or ea ne știe deja după
mutră, și pe mine, și pe tine.
Dave Saunders spuse:
— Doi domni înalți și chipeși, de sorginte afro-americană,
344
care să bântuie din ușă-n ușă, nu constituie o imagine pe
care s-o vezi chiar în fiecare zi. Plus că trebuie să ne
concentrăm pe Grant.
Petra se jucă puțin cu o șuviță de păr negru și izbucni în
râs.
— Așa că mai rămâne știți voi cine. Chiar crezi că merită
efortul, Alex?
Eu am spus:
— Poate că nu ne va ajuta să-l găsim pe De Paine, dar ne-
ar putea conduce la motivul inițial.
Ea închise ochii, masându-și pleoapele. Îi deschise iar și-și
aținti irișii căprui și limpezi, pe rând, asupra fiecăruia dintre
noi.
— Nimic altceva nu pare să ne dea vreun indiciu. Dacă
Raul o vede pe Mary plecând de acasă, am să fac o încercare.
Poate o să-mi cumpăr o uniformă de cercetașă, să le spun că
vând prăjituri pentru taxa de tabără.
Se ridică și-și adună hârtiile.
— Oare pe cine încerc să păcălesc…
Milo spuse:
— Hei, trage-ți și niște codițe, s-ar putea să meargă.
— Părul meu e prea scurt, iar tu minți fără rușine, spuse
ea. Lucru pentru care nu pot decât să-ți mulțumesc.
348
zone o dată, plus iluminare declanșată prin mișcare pe tot
perimetrul din jurul proprietății.
— Chiar că sună ultraperformant, am spus eu.
— Bunicul a fost dintotdeauna foarte atent la siguranță,
iar cu ani în urmă a decis să nu mai conteze decât pe cele
mai moderne sisteme cu putință, după ce un vecin, un
negustor de diamante din June Street, a fost asasinat. Nici
măcar nu s-a apropiat cineva vreodată de casa noastră,
darămite să mai încerce să pătrundă înăuntru.
— Wilfred Hong, am spus eu.
— Cine-i ăsta?
— Negustorul de diamante.
— Poliția a ajuns la concluzia că are legătură cu doamna
Bigelow?
— Au verificat absolut fiecare omucidere rămasă
neelucidată, care s-a petrecut în apropierea oricăreia dintre
locuințele ocupate de Tanya și de mama ei.
— Și?
— Deocamdată, nimic. Pentru moment, vom îngusta aria
cercetărilor la zona Fourth Street, eventual în căutarea unei
crime rămase neraportate. Nu-ți mai amintești nimic nou,
Tanya?
Ea clătină din cap.
Kyle spuse:
— Vă concentrați pe Fourth Street pentru că Pete a locuit
acolo.
— Da.
— Poate ar fi bine să apelați la o bază de date
computerizată, cu un algoritm care să clasifice crimele pe
baza unor indici plurifactoriali. Dați-mi mie acces la date, și
pot să setez algoritmul destul de rapid.
— Am făcut deja asta, am spus eu.
— A, da? Și tot nimic?
— Mă tem că nu.
— Deci Pete a făcut ceva și-a scăpat neprins… De ce
credeți că de data asta o să puteți pune mâna pe el?
349
— Strângem mai tare năvodul, am spus eu. Nu mai e decât
o chestiune de timp.
— Ei bine, spuse el, până-n ziua aceea frumoasă cu soare,
Tanya va sta cu mine.
Nu era rugăminte, ci comunicare.
Eu am spus:
— S-ar părea că ai un plan.
— Un plan perfect. Am și arme. Bunicul a adunat o
adevărată colecție de puști și pistoale, există o încăpere
specială pentru ele la subsol.
— Știi să tragi cu arma? l-am întrebat.
— Nu, dar cât de greu poate să fie?
Tanya spuse:
— Sunt șapte dormitoare, voi avea spațiul meu propriu de
mișcare.
Roșind.
Aidoma unui cameleon pe o frunză, chipul lui Kyle îi
reflectă culoarea.
— Va fi în siguranță, am eu grijă de asta.
Eu am spus:
— Tanya, fă tot posibilul să se poată comunica oricând cu
tine. Iar când ești în campus, fii de două ori cu ochii-n patru.
Kyle își drese glasul.
— De exemplu, atunci când te duci pe jos de la mașină la
bibliotecă și invers.
Tanya își ridică mâna de pe genunchiul lui.
— Deja am discutat toate astea. Trebuie să plec la serviciu.
— Nu văd de ce n-ai putea să-ți iei liber o vreme…
— Kyle.
— Bine, bine. Doar atât te rog, să fii atentă.
— Întotdeauna sunt.
El îi greblă ușor vârfurile părului cu degetele.
— Scuze. Nu vreau să te dădăcesc.
Ea îl bătu ușor pe coapsă.
El oftă.
Eu am spus:
350
— Ții minte cum arată De Paine și Fisk?
Întinzându-se după geanta cu cărți, ea scoase afară o
revistă lucioasă cu cotorul gros. Național Insider. Culori
țipătoare, titluri sugestive, elementul de atracție al copertei
fiind un prim-plan cu dosul unei starlete asigurat pe suma
de zece milioane de dolari. Deasupra prețioaselor movilițe,
actrița privea peste umăr și-i făcea ochi dulci aparatului de
fotografiat.
Un bilețel galben indica o pagină mai de la coadă. Tanya
răsfoi revista.
Poze de grup făcute în diverse cluburi de noapte din L.A. Și
New York, acompaniate de comentarii sarcastice.
Tanya împunse cu degetul într-o poză din colțul de jos din
stânga. O petrecere nocturnă la Roxbury. Țintele paparazzilor
erau toboșarul obosit al unei trupe rock și salteaua
pneumatică umană cu care zămislise șase plozi; personajele
secundare fiind un designer de modă cu niște cercuri negre
în jurul ochilor, ca la sconcși, și un pilot auto de curse
NASCAR de la care te-ai fi așteptat la mai mult discernământ.
În spatele acestui cvartet, imediat la dreapta șuvițelor
cărunte împletite ale designerului, o față îngustă și
adolescentină. Cu fard pe pleoape și dată cu rimel.
Păr negru cu țepi oxigenați, rânjet răutăcios, dinți de
cimpanzeu. Tunică roșie cu guler auriu.
Sforțare din toți mușchii gâtului, din partea lui Blaise De
Paine, căznindu-se să iasă și el în poză. Reușise să încapă în
fotografie, dar nu și în comentariul de alături.
— Asta era în teancul pe care l-ai recuperat de la spital?
am spus eu.
Tanya încuviință din cap.
— Probabil că și mama a văzut-o.
Arătând spre o îndoitură pe diagonală care lăsase urmă în
foaia de hârtie, iar alături, urme de amprente.
— Am vrut să le arunc pe toate, duceam deja un vraf spre
tomberonul de afară, când m-am pierdut cu firea și-am
351
început să plâng, pe trepte. Brusc, m-am trezit că le
răsfoiesc. Pagina asta fusese îndoită, mi-a atras atenția.
M-am uitat iarăși la fotografie.
Ea spuse:
— Să-l vadă aici… ea știind ce om îngrozitor era… Și acum
uite-l, petrecând cu vedete și celebrități. Asta a făcut-o pe ea
să-mi spună. Sunt convinsă că încerca să mă protejeze.
Eu am spus:
— Se prea poate să fi fost doar picătura care a umplut
paharul, fiindcă ea deja se gândea la De Paine.
I-am povestit despre Moses Grant și cum ajunsese el la
urgență.
— Credeți că a amenințat-o? spuse Tanya.
— Mai mult sau mai puțin subtil. Poate i-a spus ceva în
legătură cu tine.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Cât trebuie să fi fost de îngrijorată! Pe urmă s-a
îmbolnăvit și n-a mai putut să facă nimic în privința asta. Și
pe urmă a văzut asta. Biata mama…
Plânse îndelung. Kyle o susținu.
Când lacrimile se opriră, el spuse:
— Întrebarea mea, scumpo, este de ce n-a vrut ea să-ți
povestească pur și simplu tot, și să te avertizeze ca să te
ferești de De Paine?
— Poate că avea de gând s-o facă, dar pe urmă a…
Și mai multe lacrimi.
— A făcut tot ce-a putut ca să mă protejeze, Kyle!
— Știu, știu…
Am spus:
— Cred că n-o mulțumea doar gândul să te avertizeze,
Tanya. Dacă De Paine începea să te amenințe, voia ca el să
fie prins, așa că te-a îndrumat către oamenii capabili s-o
facă.
— Dacă asta a fost intenția ei, spuse Kyle, s-a dovedit de-a
dreptul genială.
Tanya nu răspunse.
352
— Absolut genială, spuse el, luându-i mâna și înlănțuindu-
și degetele printre ale ei.
Ea nu se mișcă.
Kyle spuse:
— Scopul ei a fost să te apere pe tine, scumpo. Și a reușit.
Ai o întreagă armată în spatele tău.
Și ție ți-ar plăcea să fii generalul.
353
CAPITOLUL 35
355
ieșit să ia puțin aer.
Am mai zăbovit până după a doua repriză de jazz, am
ajuns acasă pe la douăsprezece fără un sfert, ne-am pus
pijamalele pe noi și am adormit ținându-ne de mână.
Puțin după ora trei, eram în capul oaselor, în pat, smuls
brusc din somn de bubuitul inimii și de zvâcnetul din tâmple.
Junghiuri de durere sub stern – ai fi zis că am niște șoareci în
stomac care-mi zgreapțănă diafragma. Respirând adânc, am
scăpat de o parte din durere.
Pe urmă a început discul stricat:
Oare Tanya chiar e în siguranță cu Kyle?
El o găsise prin Facebook. Ce l-ar împiedica pe De Paine să
facă același lucru?
Belșug de arme în casa lui Kyle, dar el n-are habar cum să
le folosească.
În ciuda fanteziilor lui eroice, nu poate fi peste tot.
Tanya e încăpățânată.
Mi-am imaginat-o plecând de la bibliotecă singură, seara
târziu.
O fetiță firavă într-un campus imens.
Atât de ușor de… Stop!
Chiar va fi Tanya în siguranță cu Kyle… STOP!
Bine, bine, dar va fi Tanya realmente…
Robin se mișcă lângă mine.
M-am lăsat înapoi pe spate.
Facebook.
Ce l-ar împiedica pe De Paine. Campus imens.
Fatăîncăpățânatăcao…
O sută, nouăzeci și nouă, nouăzeci și opt… poftim, uite că
metoda asta totuși merge.
Clipe de răgaz.
Încăpățânată… ce l-ar împiedica…
356
— Ai avut o noapte grea?
— De ce, iar am cântat la tubă pe nas?
— Nu, dar te-ai tot foit.
— Poate ăsta-i remediul, am spus eu.
— Să nu te odihnești?
— Substituirea simptomelor.
— Aș prefera să dormi.
— Sunt bine, iubire.
Ne-am îmbrăcat în tăcere.
— Mănânci ceva, Alex?
— Nu, mulțumesc, nu mi-e foame.
— Ce te frământă, puiule?
— Nimic, zău.
Ea mă luă de mână.
— Ai făcut tot ce-ai putut pentru ea. Cu toți polițiștii ăștia
care scotocesc peste tot, până la urmă îi vor găsi pe ticăloși.
— Sunt sigur că ai dreptate.
— Hai să bem măcar o cafea, înainte să plec.
358
amintește de nasoalele vremuri de altădată. Stă chiar în
spatele casei lui Mary. N-a vrut să-și dea drumul la gură la el
acasă, nici la poliție, dar Petra l-a convins să accepte o
întâlnire în Encino, unde-și are el biroul. La ora unu.
Îmi citi cu voce tare adresa.
— Un tip temător, am spus eu.
— S-ar părea că da. Poate-ar fi cazul să pună și el practică
teoria pe care-o servește altora. E unul de-al tău, Alex.
359
cu ajutorul părului de pe față. Îmi crește o barbă deasă, și
câteodată avea efectul scontat. Stark ar avea însă nevoie de o
altă sursă de sobrietate.
Petra, Milo și cu mine ne-am înghesuit în fața mesei lui de
birou.
Ea spuse:
— Vă mulțumim că ne-ați primit, domnule doctor.
Stark spuse:
— Îmi puteți spune Byron.
O voce de băiețaș. Folosește-te de titlul pe care-l ai, puștiule!
Pune la treabă orice fărâmă de placebo!
— Nu mă așteptam la un simpozion, inspectore Connor.
Petra spuse:
— E un caz important. L-am adus și pe consultantul
nostru în psihologie.
Mă prezentă.
El spuse:
— Ce faci pentru ei, profile psihologice?
Am clătinat din cap.
— Metoda profilului caracteristic nu prea ți-e de mare
folos, când e vorba de rezolvarea unei crime. Cântăresc
situația în funcție de circumstanțe, de la caz la caz.
— Mă gândeam să accept un post în medicină judiciară,
până ce-am citit partea despre profilarea psihologică și mi s-a
părut, în principiu vorbind, lipsită de valoare relevantă.
Exemplu clasic de eșantionare restricționată.
Am mai făcut o vreme schimb de jargon profesional. Stark
s-a destins. Când el s-a întrerupt ca să preia un apel – ceva
legat de facturile pentru pacienții internați, Petra mi-a tras
un ghiont încurajator.
— Scuze, spuse el, închizând telefonul. Încă mai învăț cum
funcționează sistemul.
— Apreciem mult faptul că vrei să stai de vorbă cu noi
despre Peterson Whitbread, am spus eu.
— Ce ciudat mi se pare să te aud spunând acest lucru.
Credeam că ziua asta nu va veni niciodată.
360
— De ce?
— Imediat după ce au dispărut fetele, tata a sunat la
poliție. Atitudinea lor a fost total nereceptivă.
— Fetele?…
Gura lui Stark se strânse într-un bobocel rozaliu.
— Nu pentru asta ați venit?
— Suntem aici ca să te ascultăm, domnule doctor, spuse
Milo.
Stark începu să râdă.
— Am fost de acord cu asta pentru că mi-am închipuit că
vrea cineva, în sfârșit, să investigheze cazul… Așa ca la
televizor… emisiunea aia cu cazuri vechi nerezolvate.
Și spre Petra:
— Exact așa mi-ai dat de înțeles dumneata, inspectore
Connor, și în mod foarte explicit.
— Și ți-am spus adevărul, domnule Stark. Investigăm
trecutul lui Peterson Whitbread. Scopul nostru imediat este
să lămurim câteva crime pe care este suspectat că le-a comis
recent, dar categoric că ne interesează și orice alte delicte pe
care s-ar putea să le fi comis în trecut. Dacă ai cunoștință de
așa ceva, trebuie să ne spui.
— De necrezut, spuse Stark. Deci e suspectat de ceva nou.
Prea mare revelație oricum nu e, până și mie îmi erau clare
înclinațiile lui.
— Până și ție?
— Eram în ultimul an de liceu.
— Ești de aceeași vârstă cu Pete, am spus eu.
— Da, dar nu umblam împreună. Părinții mei au fost
profesori și au făcut împrumuturi la bancă, pentru ca eu și
fratele meu să putem merge la Academia Burton și la
Harvard-Westlake. Tot timpul meu liber era ocupat cu
învățatul. Pete părea să fie tot timpul afară pe stradă. Nici nu
sunt sigur dacă a absolvit vreo clasă de liceu.
— Ce înclinații ai observat?
— Personalitate antisocială, spuse Stark. Îl vedeai prin
cartier la orice oră imaginabilă, fără să pară că ar avea vreo
361
treabă. Zâmbea întruna, dar fără pic de căldură. Avea o
nonșalanță care friza nesăbuința: fuma iarbă în văzul
tuturor, mergea alene pe stradă și pufăia de zor, nici măcar
nu încerca să se ascundă. Alteori, umbla ca vodă prin lobodă
cu o sticlă de Jack Daniel’s în buzunarul de la spate.
— Cam slabă supraveghere din partea părinților.
— Eu n-am văzut niciun fel de supraveghere. Mama
spunea că mama lui e o aeriană, pe care-o preocupă mai
mult moda, decât creșterea copiilor. Aveam cincisprezece ani
când ne-am mutat acolo, iar fratele meu era cu un an mai
mic. Mama a cântărit foarte repede situația și ne-a interzis la
amândoi să avem ceva de-a face cu el.
Eu am spus:
— Unii adolescenți s-ar răzvrăti în fața unei asemenea
restricții.
— Unii da, dar eu n-am făcut-o, spuse Stark. Se vedea clar
că n-ar fi o influență bună pentru mine. Impresie care s-a
văzut întărită de ceea ce s-a întâmplat la câteva luni după ce
ne mutasem. În cartier au avut loc mai multe spargeri. Hoții
au intrat în casele oamenilor noaptea, când aceștia dormeau.
Părinții mei au fost convinși că Pete era amestecat și el. Tatăl
meu, mai ales, era sigur că are porniri de infractor.
— De ce?
— Pete a fost obraznic cu el de câteva ori. Iar eu n-aș
nesocoti opinia tatei. S-a ocupat de consiliere pentru elevii de
liceu, avea experiență cu adolescenții care nu-și controlează
impulsivitatea.
Milo spuse:
— Povestiți-ne cum a fost cu fetele.
— Erau două, în vara dinainte să termin eu liceul locuiau
în apartamentul de la etaj al duplexului unde stăteau
doamna Whitbread și Pete. Mai mari decât mine, cred că în
jur de douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani. Câteva luni
mai târziu, adică după examenele de admitere, dar înainte să
plec într-un tur de orizont pe la mai multe colegii, deci
trebuie să fi fost pe la sfârșitul lui septembrie, începutul lui
362
octombrie, au dispărut. Tata a încercat să le stârnească
interesul polițiștilor, dar n-a reușit să facă pe nimeni să-l ia
în serios.
Petra spuse:
— Unde îl putem găsi pe tatăl dumneavoastră?
— În Eugene, statul Oregon. Banii din pensie le ajung mult
mai mult acolo, lui și mamei mele, așa că, după ce eu mi-am
luat licența, mi-au vândut mie casa de aici și s-au mutat la
țară.
— Numele și adresa exactă, vă rugăm.
— Herbert și Myra Stark, dar nu vă pot garanta că vor vrea
să coopereze. Când poliția nu l-a mai contactat deloc în
legătură cu fetele, tata s-a înfuriat atât de tare, încât i s-a
plâns consilierului local care răspundea de școala lui. Dar
nici de-acolo n-a primit vreun ajutor. Nimănui nu-i păsa.
Petra spuse:
— Cum le chema pe fete?
— Nu le-am știut niciodată numele de familie, știam doar
că le cheamă Roxy și Brandy. Iar asta, doar pentru că strigau
una la alta ca apucatele, la orice oră din zi și din noapte.
Rooo-xiii! Braaan-diii!
— Cum își câștigau existența?
— Părinții mei ziceau că au nume de stripteuze, și că
precis sunt stripteuze, dar eu aveam dubiile mele.
— De ce?
— Dansatoarele de striptease lucrează noaptea, nu? Or, ele
nu aveau un program fix. Uneori erau plecate în timpul zilei,
alteori, noaptea. Întotdeauna plecau împreună, se întorceau
împreună. La sfârșit de săptămână dormeau toată ziua, nici
nu se arătau la față. În restul săptămânii, ieșeau zilnic, la
serviciu și la petreceri.
— Spuneți-ne despre petreceri.
— Nu am o certitudine anume, e vorba doar de deducție
logică. Veneau acasă pe la trei, patru dimineața, ambalau
motorul, trânteau portierele mașinii, și, dacă nici așa nu
363
reușiseră să ne trezească, rezolvau problema râzând tare și
pălăvrăgind. Aveau nici voci extrem de răgușite și, după felul
cum bălmăjeau cuvintele, erau amețite bine, de alcool sau
altceva.
— Părinții dumneavoastră nu s-au plâns niciodată?
— Niciodată, nu le stătea în caracter. Se mulțumeau să
bombăne, să bârfească și să ne delecteze pe mine și pe Galen,
fratele meu, cu povești moralizatoare, folosindu-le pe fete ca
exemple negative. Bineînțeles, rezultatul a fost că eu și Galen
am devenit interesați. Două fete zvăpăiate care locuiesc
imediat dincolo de curtea din spatele casei noastre? Cred și
eu. Dar n-am încercat niciodată să intrăm în vorbă cu ele:
chiar dacă am fi avut curajul s-o facem, ne-ar fi lipsit ocazia.
Când ele erau acasă, noi eram la școală, iar când eram noi
acasă, ele erau plecate sau dormeau.
Milo spuse:
— Veneau și plecau amândouă cu aceeași mașină?
— De fiecare dată când le-am văzut eu.
— Țineți minte marca și modelul?
— Cred și eu. Un Chevrolet Corvette alb, cu interior roșu.
Tata îi zicea Fufomobilul.
Petra spuse:
— Povestiți-ne despre dispariție și de ce îl suspectați pe
Pete.
— Chiar înainte de examenele pentru admiterea la colegiu,
eram sus, în camera mea, învățam, când atenția mi-a fost
distrasă de muzică dată tare. De la fereastra dormitorului
meu, se vede bine dintr-o parte curtea din spate a doamnei
Whitbread. Fetele erau acolo, făceau plajă și ascultau muzică
la un casetofon dat la maximum… muzică dance. Tocmai mă
pregăteam să închid fereastra, când atenția mi-a fost distrasă
și mai mult de ceea ce se petrecea acolo jos. Fetele se dădeau
una pe cealaltă cu loțiune de plajă, chicoteau, se ciufuleau și
se plezneau peste fund.
Stark își îndreptă cravata, apoi adăugă:
364
— Complet goale… un aspect destul de greu de ignorat.
Milo spuse:
— Fete frumoase.
— De-un anume tip, spuse Stark. Păr lung și blond,
picioare lungi, bronz de solar, piept generos. Arătau la fel, ai
fi zis că sunt surori.
— Roxy și Brandy, spuse Milo. Un Chevrolet Corvette din
ce an?
— Îmi pare rău, nu mă pricep la mașini.
— Cu cine umblau?
— Nu le-am văzut vreodată cu cineva, dar asta nu
înseamnă mare lucru. Cu excepția acelei săptămâni în care
mă pregăteam pentru examene, nici nu prea le vedeam în
timpul zilei. Ce pot să vă spun este că Pete Whitbread era
foarte conștient de prezența lor. Pe la jumătatea săptămânii,
când mă căzneam să-mi bag în cap noțiuni avansate de
vocabular, străduindu-mă din greu să mă concentrez, a
început iarăși să urle muzica. Aceeași poveste, fetele goale,
veselie cât cuprinde. Dar tocilar cuminte cum eram, m-am
hotărât să le ignor. Pe urmă l-am observat pe Pete
apropiindu-se cu grijă pe alee și furișându-se spre curtea din
spate. Zic că se furișa pentru că tot întorcea capul în stânga
și-n dreapta, era evident că se ferea să nu fie văzut. Și s-a
lipit de zid, găsindu-și un punct de observație în care fetele
să nu-l vadă. A stat acolo o vreme, uitându-se la ele, pe urmă
s-a desfăcut la fermoar și a făcut ceea ce era de așteptat. Dar
nu în mod normal: se masturba cu atâta putere, încât am
crezut că o să și-o smulgă de tot. Cu un zâmbet bizar pe față.
— Bizar în ce fel? am spus eu.
— Cu dinții rânjiți, așa, ca un… coiot. Deși se masturba,
ceea ce înseamnă să-ți faci singur plăcere, el părea supărat.
De-a dreptul furios. Ori poate era vorba de simplă intensitate
sexuală. Mă rog, indiferent ce-a fost, pe mine m-a scârbit și-
am plecat de la fereastră. Și nici nu m-am mai uitat iarăși, cu
toate că muzica a urlat și a doua zi, și a treia.
— Fetele nu știau că sunt urmărite?
365
— Credeți că o făceau intenționat, ca să-l ațâțe? Să știți că
și eu m-am întrebat…
— L-ați văzut vreodată pe Pete cu ele?
— Nu, dar precum spuneam, nici n-aș fi avut cum. Ceea ce
ar trebui să vă preocupe pe voi este că, după doar câteva
săptămâni, dispăruseră. Uite-așa!
Plesnind din degete.
— Nici tu furgonetă, nici tu camion încărcat cu lucruri.
Deși, atunci când se mutaseră, veniseră cu o furgonetă plină
vârf, aveau grămezi de lucruri. Știam sigur că nu sunt acasă,
pentru că: (A) nu era în weekend, când ele dormeau toată
ziua, (B) luminile nu s-au aprins deloc în camerele lor, timp
de două zile consecutiv, și (C) în ziua a doua, mama a trecut
în plimbare pe acolo și ușa spre apartamentul de sus era
deschisă, și se vedea o echipă de oameni chemați la curățenie
care nu-și mai vedeau capul de treabă. Plus că mașina lor era
tot acolo. Parcată în spate, lângă garaj, deși fetele parcau
întotdeauna în alee. A stat acolo o săptămână întreagă, pe
urmă, într-o noapte, am auzit-o pornind și m-am uitat pe
geam. Cineva o conducea încet spre stradă. Foarte încet, cu
farurile stinse. I-am spus tatei chestia asta și atunci a
telefonat el la poliție.
Milo spuse:
— Două zile cu ferestrele întunecate.
Byron Stark spuse:
— Dacă vreți să credeți că fetele s-au mutat brusc în
Kansas, n-aveți decât. Dar poate-ar fi bine să vă amânați
verdictul până ce vă spun și restul. În noaptea de după ce
mașina a fost dusă de-acolo, tatăl meu plimba câinele pe
strada Fourth, și mă refer la ora unu dimineața.
— Destul de târziu, pentru scos câinele afară.
Stark surâse.
— V-aș putea spune că aveam un câine cu probleme de
vezică urinară, dar de ce să nu recunosc, tata era curios…
toți eram. Și curiozitatea ne-a fost răsplătită. Lângă casa
366
doamnei Whitbread era oprită o dubiță, în care doi tipi
încărcau ceva. Când tata s-a apropiat, a văzut că erau Pete și
amicul lui, iar bagajele erau de fapt niște saci din plastic, saci
de gunoi. O mulțime de saci. Când l-au văzut pe tata, au
sărit în dubiță și-au trântit ușile. N-au plecat, doar au stat
acolo, înăuntru. Tata a mers mai departe, a mai dat o tură pe
stradă și s-a oprit la colț. Dubița încă era acolo, dar o clipă
mai târziu a demarat cu toată viteza.
— Câinele n-a reacționat nicicum? am spus eu.
— Mă întrebați dacă nu i-a mirosit ceva? Chester nu era
copoi. O corcitură de chow-chow, bătrân și senil, surd și
aproape orb, la cei paisprezece ani ai lui. Tata abia dacă
reușea să-l convingă să se mai miște nițel. În fine, tata s-a
întors acasă, i-a povestit mamei despre dubiță, au decis
amândoi că se întâmplase ceva oribil și că trebuie să insiste
la poliție. Sincer, eu și cu Galen am crezut că exagerează, că
fac din țânțar armăsar. Câteva săptămâni mai târziu, însă,
când s-a auzit că amicul lui Pete a murit, am început și noi
să-i credem. Din păcate, voi nu i-ați crezut.
Petra spuse:
— Haideți să dăm puțin filmul înapoi, domnule doctor
Stark. Cine era amicul lui Pete și cum a murit?
— Un tip mai în vârstă, cam la vreo treizeci de ani. Înalt,
slab, cu părul lung și o barbă neîngrijită, cam arăta a
vagabond. Umbla pe o motocicletă, dar nu una puternică. O
Honda nu prea mare. Eu am avut un motor de 350 în colegiu
și tărăboanța lui era categoric mai mică. Venea și-l lua pe
Pete, după care amândoi porneau în trombă. Părinții mei
spuneau că-l cheamă Roger, dar n-am idee de unde-au aflat,
și n-au pomenit niciodată vreun nume de familie. Mai
degrabă, „derbedeul ăla de Roger”. Sau: „Iar a venit Roger cu
pârâitoarea lui afurisită”. Teoria lor era că el și Pete vindeau
droguri în cartier și că tot ei dăduseră și spargerile. Nici nu
m-aș mira, Roger chiar arăta a consumator de droguri.
Emaciat, cu privirea dusă, nesigur pe picioare.
367
Stark își trecu mâna prin ciuful din cap.
— Îmi dau seama cum sună: că mama și tata ar fi fost cam
obsedați. Dar nu erau. Adevărat, amândoi sunt fani declarați
ai romanelor polițiste și adoră misterele, dar am deplină
încredere în perspicacitatea lor, plus că sunt cât se poate de
sănătoși la cap. Mama a fost profesoară în cartierele sărace
timp de douăzeci de ani, așa că nu-i deloc o ființă naivă. Iar
în afară de munca lui de consiliere psihologică la liceu, tata a
fost și polițist militar în Vietnam, și a funcționat ca ofițer de
rezervă la baza aeriană din Bakersfield, înainte să ne mutăm
în L.A. Deci vă imaginați cât de teribil de frustrant trebuie să
fi fost pentru el, când poliția l-a luat în derâdere.
Milo spuse:
— Ce anume, exact, a reclamat?
— Va trebui să-l întrebați direct pe el, dar, din câte-mi
amintesc, a reclamat dispariția fetelor, după care a raportat
și mutarea mașinii peste o săptămână, plus povestea cu
dubița și sacii de gunoi.
— Dar nu și partea cu Pete masturbându-se în apropierea
fetelor?
Stark se înroși în obraji.
— Nu, n-am pomenit de asta nimănui, decât fratelui meu.
Vreți să spuneți că ar fi avut vreo importanță? Vă spun eu că
nu. Poliția a fost nereceptivă.
— Ce i-au spus polițiștii tatălui dumneavoastră? spuse
Petra.
— Că moartea lui Roger s-a datorat unei supradoze, caz
închis.
— Povestiți-ne despre moartea lui, vă rugăm.
— Din câte am înțeles eu, cadavrul a fost găsit în șanț,
chiar pe strada Fourth, nu departe de casa lui Pete. S-a
întâmplat în timpul nopții, iar când m-am trezit eu, trupul
fusese deja dus de acolo.
— Cum ați aflat?
— Tata a auzit de la un vecin, care nu știa al cui era
368
cadavrul. Tata a sunat la poliție, să ceară amănunte, iar
polițiștii bineînțeles că n-au vrut să-i spună nimic. Într-un
final, a reușit să smulgă de la ei că era vorba de Roger. Ceea
ce l-a determinat să încerce din nou să le trezească interesul
celor în drept cu privire la dispariția fetelor. Dar persoana cu
care a vorbit, nu știu cine, a ținut-o langa că nu există nicio
dovadă de crimă, că fetele erau majore, că rudele nu
reclamaseră dispariția lor și că moartea lui Roger fusese
declarată accidentală.
Petra își ascunse fruntea în spatele uneia dintre mâini, în
timp ce cu cealaltă scria.
— După aceea, Pete a mai făcut și alte probleme?
— Nu, din câte știu eu. Dar în decembrie eu aveam deja o
prietenă, nu mă mai interesa nimic din ce era pe-acasă. Pe
urmă am plecat în China, ca voluntar cu Operațiunea
„Smile”, pe urmă am intrat la Corneli. Asta e prima oară când
mă întorc, după zece ani de zile.
— L-ați văzut pe Pete recent?
— Nu. Ce-a mai făcut?
Ea se ridică în picioare.
— Când vom putea să vă spunem, o vom face, domnule
doctor Stark. Vă mulțumim pentru timpul acordat.
Și zâmbindu-i cu toți dinții:
— Probabil puteți acum să-i sunați pe părinții
dumneavoastră și să le spuneți că dăm atenție cazului.
— Nu cred că mai ajută la ceva. Sunt niște oameni care
nu-și schimbă prea ușor părerea.
Eu am spus:
— În ciuda tuturor suspiciunilor, nu s-au mutat din
cartier.
— Exclus, spuse Stark. În sfârșit, ajunseseră și ei să fie
proprietarii unei case.
— Greu te pui cu așa ceva, spuse Milo.
— Cred și eu, domnule inspector. În viață, totul depinde de
ce ai.
369
CAPITOLUL 36
371
— Lucrul acela îngrozitor.
— Care poate fi considerat uciderea lui Bandini, cu o
supradoză intenționată, am spus eu. Gândiți-vă puțin: avea
în sânge puhoi de metadrină și Valium. Omul își injectează
amfetamine de ani de zile, dar nu se pomenește nicăieri că s-
ar fi găsit sedative asupra lui. Valiumul este un sedativ uzual
în spitale.
Milo își frecă fața cu mâinile.
Eu am spus:
— Încă un lucru pe care algoritmul de date al lui Isaac nu
l-ar depista, pentru că a fost clasificat ca moarte accidentală.
Petra spuse:
— Ce motiv ar avea Patty? Și cum sugerezi tu că s-a
întâmplat?
— Dacă nu-l găsim pe De Paine și el nu ne spune, s-ar
putea să nu aflăm niciodată detaliile. Bănuiala mea este că el
și Bandini o presau pe Patty să le dea medicamente care nu
se eliberează decât pe rețetă. El știa că Patty e asistentă
medicală, de pe vremea când ea îl îngrijea pe tatăl lui, iar
acum, că era chiriașa maică-si, a încercat să exploateze acest
lucru. Posibil s-o fi luat mai întâi cu binișorul, dar când a
întâmpinat rezistență, a început să strângă șurubul. Cea mai
eficientă metodă ar fi fost o amenințare la adresa Tanyei,
voalată sau nu.
— Patty ar fi cedat la așa ceva?
— S-ar putea, de frică, am spus eu. Posibil ca și ea să fi
avut deja niște suspiciuni, la fel ca soții Stark.
Petra își frecă tâmplele.
— Și-a pus și ea întrebări despre fetele dispărute?
— Dacă De Paine l-a redus la tăcere pe Jordan din cauza
tărășeniei cu fetele, de unde putea Jordan să fi aflat, de fapt?
Decât dacă Patty a discutat cu el despre fiul lui cel pornit pe
căi greșite.
— Începe să arate de ca și cum o grămadă întreagă de
oameni știau de povestea cu fetele.
372
Milo spuse:
— Când soții Stark au făcut reclamație, iar poliția le-a dat
cu flit, de ce ar mai fi venit cineva să spună ce știe?
Dumnezeule mare!
Petra arăta de parcă înghițise un vierme.
— Mă face să fiu mândră că mă număr printre specialiștii
forțelor de lege și ordine… Alex, tu chiar crezi că Patty putea
să-i fi injectat cuiva o supradoză în mod premeditat? Și din
nou aceeași întrebare: cum s-au petrecut lucrurile?
— Hai să zicem că Bandini și Pete erau în spatele valului
de spargeri nocturne cu proprietarii în casă și că Bandini a
încercat același lucru și cu Patty. Și-a adus trusa într-o
noapte târziu, a forțat yala, a început să cotrobăie după
medicamente, Patty s-a trezit, l-a înfruntat, l-a amenințat cu
arma, ca să-l facă să plece. N-a chemat poliția, pentru că așa
n-ar fi rezolvat problema în mod permanent. Bandini oricum
urma să iasă din pușcărie la un moment dat, și poate chiar
să se întoarcă la ea, ca să i-o plătească. Așa că a detensionat
situația făcându-i lui Bandini o ofertă pe care acesta n-o
putea refuza.
Milo spuse:
— Eu îți fac ție o doză pe loc, iar dacă tu te porți frumos,
poți să mai vii și altădată. Dar să nu te mai prind că te
furișezi noaptea la mine-n casă… Mda, un borfaș
amfetaminos flămând după marfă s-ar putea să marșeze la
chestia asta. El se așază în bucătărie, ea umple o seringă,
Bandini se așteaptă la o doză de metadrină, dar ea îi servește
un cocktail mortal.
— Nefiind obișnuit cu sedativele, atât de mult Valium o
dată ar fi putut să-i oprească inima pe loc.
Milo spuse:
— Valium o văd având acasă, era ușor de scos pe sub
mână din spital. Dar de unde-a făcut rost de metadrină?
— Raportul toxicologic nu specifica tipul de amfetamină.
Nenumărate medicamente stimulente pe rețetă ar putea
373
produce același rezultat. Niște analize secundare ar fi putut
determina tipul precis, dar nimeni nu le-a considerat
necesare.
— Încă încerc să-mi imaginez scena, spuse Petra. Ea îl
injectează, stând acolo, uitându-se la el cum moare?
— Bandini i-a intrat cu forța în casă, spuse Milo.
— Tot e prea cu sânge rece. Iar dacă Patty avea deja
pregătite seringi și sedative, asta înseamnă cam multă
planificare.
În cameră se făcu tăcere.
Milo spuse:
— Patty a deschis gura și i-a mărturisit Tanyei că a omorât
un om. Noi am fost cei care am pretins că se referea la ceva
simbolic. La naiba, dacă Alex are dreptate în privința
circumstanțelor care-au dus la deznodământ – spargeri cu
proprietarii înăuntru, fete dispărute, poate amenințări la
adresa Tanyei, eu sunt perfect mulțumit să declar fapta ca
justificabilă.
Petra spuse:
— Indiferent ce s-a întâmplat, femeia s-a dus demult, n-
are niciun rost s-o judecăm… Haideți să revenim o clipă la
scena crimei. Bandini horcăie și-și dă duhul, Patty se
trezește-n brațe cu un cadavru, îl târăște afară în stradă, pe
urmă așteaptă puțin și sună să-l raporteze… Mda, cred că se
potrivește.
Milo spuse:
— În mod sigur nu se poate spune că nu se potrivește.
Ea zâmbi din colțul gurii.
— Tu și gramatica ta, domnul licențiat în engleză.
— Domnul locotenent licențiat în engleză.
Înțepându-se unul pe celălalt, încât să-și ia gândul de la
Patty.
Eu am spus:
— Și încă un lucru care se potrivește: sculele de spărgător
ale lui Bandini au fost găsite sub el, în concordanță cu ideea
374
că a vrut cineva să pară un caz de infractor care și-a luat-o
singur, prin supradoză. Dar nu se spune niciunde, în dosar ul
de la poliție sau în cel al legistului, că s-ar fi găsit vreo
seringă asupra lui. Sau măcar că s-ar fi uitat cineva după o
seringă.
Petra cercetă rapid cele două rapoarte. Clătină din cap.
— Urmă proaspătă de ac pe brațul victimei, și nu verifică
nimeni. Măi, frate, culmea competenței polițienești!
Și spre Milo:
— Îl știi pe tipul ăsta, Rahab?
— Nț.
— Poate-l știe Stu… nu că ar merita să mai stârnim praful
peste capul lui… Încă o întrebare, Alex: dacă Patty l-a omorât
pe Bandini, o văd lăsându-i sculele sub el, ca să arate că era
un infractor, eventual să mai distragă nițel atenția. Dar de ce
n-a făcut același lucru și cu seringa?
— Era cu amprentele ei pe ea, am spus eu. Poate s-a
temut că, și dacă o curăță, nu se vor șterge complet, sau
poate s-a gândit că există vreun mod prin care seringa să-i
ducă pe polițiști spre spitalul Cedars și, deci, spre ea. Sau
poate pur și simplu a uitat. Era o amatoare, vârâtă într-un
lucru care-o depășea.
— Protejându-și copilul… Ursoaicele cu pui pot deveni
foarte agresive, spuse Petra.
Propria ei mamă murise dându-i naștere.
Milo spuse:
— Hai să revenim la logica uciderii lui Bandini, mai întâi
de toate. Dacă Patty voia s-o protejeze pe Tanya, de ce să-l
lase viu pe Pete?
— Era încă un adolescent și nu fusese implicat direct în
spargere, am spus eu. Obiceiul de-a trimite pe altcineva să-i
facă treburile murdare se potrivește cu tot ceea ce știm deja
despre el. Poate că Patty s-a prins și ea de figură, și-a dat
seama că n-o va teroriza el însuși, de unul singur.
— Plus că, spuse Petra, există și legătura personală cu el,
375
prin intermediul tatălui.
Milo spuse:
— Vechea teorie a ierarhiei haosului. Nu-i nicio problemă
să împuști un coiot, dar dacă pudelul vecinului vine și te
mușcă, stai să te gândești de două ori.
— Sau un singur omor a stors toată vlaga din ea, spuse
Petra.
Milo spuse:
— Entuziasmul ți se poate duce naibii, când trebuie să te
uiți la unul cum își dă duhul.
— Și să-ți bântuie conștiința până la sfârșitul zilelor, am
spus eu. La puțin timp după moartea lui Bandini, Patty s-a
mutat în Culver Boulevard, într-o magherniță cu zece clase
mai jos. Imediat după aceea, Tanya a venit la mine pentru a
doua oară. Vorbea despre ce agitată este Patty, cum deretică
obsesiv în toiul nopții.
— Anxietate, spuse Petra.
— Un motiv al mutării putea fi acela de-a ieși din sfera de
acțiune a lui Pete, dar e posibil să fi existat și un element de
autopedepsire. În cele din urmă, a ajuns la un fel de pace cu
remușcările ei. Pe urmă, un deceniu mai târziu, Pete
reîncarnat ca Blaise De Paine își face apariția la urgență, o
recunoaște și-i spune ceva care-o sperie. Eu am presupus
până acum că a fost vorba de-un pericol în privința Tanyei,
dar dacă De Paine a amenințat-o c-o dă în vileag pentru
uciderea lui Bandini?
— Știu ce-ai făcut astă-vară? spuse Petra. Dar De Paine și
Patty erau singurii care știau exact ce s-a întâmplat și
amândoi și-au ținut gura ca să se protejeze pe ei înșiși. De ce
s-ar apuca acum De Paine să zgândăre cuibul de viespi?
— Toată viața a scăpat nepedepsit pentru crimele pe care
le-a comis, e un tip impulsiv și suficient de egolatru încât să
se creadă invulnerabil. Trezindu-se brusc față în față cu
Patty, și-a dat drumul la gură, nu s-a putut abține să n-o
hărțuiască. Aducând la suprafață toată acele amintiri pe care
376
ea se luptase din greu să le uite. Și chestia asta a îngrozit-o.
Dacă De Paine se hotăra s-o incrimineze, viața ei se ducea de
râpă. Toate lucrurile pe care muncise atâta să le realizeze, n-
ar mai fi însemnat nimic. Sau chiar mai rău, este posibil ca
De Paine să fi decis să se răzbune făcându-le rău lui Patty și
Tanyei. Poate că ea a încercat să contraatace cu propria-i
amenințare: „Și eu știu ce-ai făcut tu astă-vară… fetele
dispărute”. Iar el i-a râs în nas. Ea și-a dat seama că are de-a
face cu un sociopat, nu puteai conta că se va arăta prudent.
— Riscantă mutare, să aducă vorba de fete, spuse Milo. Ar
fi fost mai ușor să-l împuște pur și simplu.
— Dar când De Paine a apărut la camera de gardă a
spitalului, nu era singur. O fi eliminat Patty un drogat
înnebunit după niște metadrină, dar să urmărești și să
lichidezi trei netrebnici dovediți… asta-i cu totul altă poveste,
mult peste puterile ei. Posibil totuși să se fi gândit și la asta,
să fi luat în considerare cum ar fi putut s-o facă. Dar pe
urmă s-a îmbolnăvit. Fiind asistentă medicală, știa că nu mai
are mult de trăit, deci prima ei prioritate a fost să pună în
ordine viitorul Tanyei. Din clipa în care a rezolvat problema
asta și când puterile au părăsit-o aproape de tot, a încercat s-
o avertizeze pe Tanya. A refuzat medicamentele contra
durerii, ca să nu alunece în inconștiență. A reușit s-o dirijeze
pe Tanya spre mine, dar eu nu eram decât o escală pe drum.
Pe tine voia să te implice.
— Ține-mă, Doamne, spuse Milo strâmbându-se. Să faci o
boală incurabilă, imediat după ce ți s-a reamintit de marele
păcat pe care l-ai comis… O persoană credincioasă ar putea
vedea în chestia asta pedeapsa dumnezeiască. Cum stătea
Patty cu religia?
— N-am discutat niciodată subiectul, am spus eu. Dar
indiferent cu ce credință ori lipsă de credință ai pornit,
conștiința morții iminente schimbă totul. Avea atât de multe
de făcut, într-un răstimp atât de scurt; s-a chinuit să aleagă
ce anume trebuie să-i spună Tanyei. Oricare o fi fost starea ei
cognitivă, de temeri n-a scăpat, pentru că avea un psihic
377
obsesiv. Înțepături de ac într-un creier tot mai slăbit.
El făcu o grimasă în fața imaginii.
Petra spuse:
— În timp ce Patty încearcă să decidă ce să facă, Tanya îi
aduce la un moment dat niște reviste, ea le răsfoiește și-l vede
pe De Paine în mijlocul unui cârd de celebrități. Asta se poate
să i se fi părut un semn de soartă divină. Se hotărăște să-i
mărturisească Tanyei despre acel lucru îngrozitor, în ideea s-
o avertizeze, dar se simte mult prea rău ca să poată spune
tot?
— Asta, și faptul că nu voia ca Tanya să facă față situației
de una singură.
— Ea seamănă, noi culegem.
Milo spuse:
— Hai să discutăm despre Brandy și Roxy. Două fete
dispar dintr-un cartier respectabil și nimeni nu le duce lipsa?
Petra spuse:
— I-am lăsat un mesaj lui Stark senior, dar nu m-a sunat
înapoi. Se pare că Stark junior chiar are dreptate, când
spune că nu s-a întocmit niciun dosar de persoane
dispărute. Deci noi ce facem acum, împărțim afișe despre
două stripteuze pe care nu le-a mai văzut nimeni de zece
ani? Fetele din domeniul ăsta pot avea existențe eminamente
tranzitorii. Poate chiar s-au mutat în toiul nopții, ca să scape
de datorii. Lăsând decapotabila în urmă din același motiv. N-
avem de unde ști dacă agenții de recuperare nu erau deja pe
urmele lor.
— Poate că nu erau stripteuze, am spus eu. Au ajuns
chiriașele lui Mary Whitbread printr-o relație de la locul de
muncă.
— Actrițe porno.
— Ar explica programul lor neregulat.
— Ziua la filmări, spuse Milo, iar noaptea mai fac și ele un
bănuț, din servicii de escortă. Dat fiind că ești băștinașă
hollywoodiană, nu știi pe nimeni din branșă, puștoaico?
Petra spuse:
378
— Alo, domeniul ăsta ține de San Fernando Valley, ai
uitat?
— Dacă ele făceau filme acum zece ani, am spus eu, s-ar
putea să mai apară pe vreun site Web cu materiale video.
— Ah, spuse Milo. Rigorile documentării.
Petra spuse:
— Nu cred că e bine să fac chestia asta pe computerul de
la secție. Toată lumea stă ca pe ace, de când l-au băgat pe
Fortuno în programul de protecție a martorilor, așa că până și
o banală căutare pe site-urile porno, de altfel perfect
întemeiată, ar părea suspectă.
Eu am spus:
— Că tot l-ai pomenit, Fortuno s-ar putea să și le
amintească pe fete.
Petra scoase o carte de vizită de-a agentului special
Wanamaker, formă numărul, închise.
— Deconectat. Dacă am timp, o să încerc să vorbesc cu
superiorii lui, și dacă nici asta nu merge, o să vorbesc cu Stu.
Dar simt în oase că federalii au cooperat deja până la limita
maximă pe care și-au propus-o. Pe voi v-ar deranja să luați la
mână vreo câteva site-uri deocheate?
— Eu aș face-o, spuse Milo, dar știi ce constituție delicată
am și etcetera. Plus că există totuși niște chestii detectivistice
pe care aș vrea să le încerc, de exemplu să hărțuiesc diverși
tovarăși de la Moravuri, de prin tot orașul, ca să aflu dacă
Brandy și Roxy n-au fost vreodată ridicate de pe terenul lor.
Amândoi se uitară la mine.
— Sigur, am spus eu.
— Hei, spuse Milo, dacă ajunge să-ți și placă, cu-atât mai
bine.
381
he… Numele lor adevărate? Pe Brandee, cu doi de e, care-a
fost ideea mea, ca să fie altceva decât milioanele de Brandy și
Brandi, o chema Brenda nu știu cum. Pe Rocksi o chema
Renee nu știu cum… Nu-mi amintesc numele lor de familie.
Erau din Iowa. Sau Idaho, ceva în genul ăsta. Dintr-o chestie
de-aia religioasă, de țărani duși cu capul.
— O sectă?
— Mi-au povestit că erau obligate să se roage toată ziua și
să se îmbrace ca niște țărănci… sau călugărițe? Ceea ce mi-a
dat ideea pentru al patrulea film pe care l-am făcut: Obiceiuri
rele.
— Vă amintiți numele sectei?
— N-am cum să-mi amintesc ceva ce n-am știut niciodată.
De ce mă-sa mi-ar fi păsat?
— Câți ani aveau?
— Erau majore. Nu încerca să…
— Nu, nu, vreau doar să obțin cât mai multe detalii cu
putință. Ce altceva v-au mai povestit despre trecutul lor?
— Asta-i tot, spuse Baranelli. Uite așa se întâmplă când
exploatezi niște copii.
— Ce vreți să spuneți?
— Bigoții cu religia lor îi bat la cap tot timpul. Iar copiii ce
fac? Normal că se revoltă, nu? Astea două s-au dat jos din
autobuzul de Iowa și după două săptămâni aveau deja
silicoane și piercing-uri în limbă, și erau gata de treabă.
— Cine a plătit pentru operația de mărire a sânilor?
— Ascultă bine ce-ți spun: erau majore și nu-i niciun delict
să ajuți pe cineva să-și îmbunătățească părerea despre sine.
Asta-i tot ce am de gând să spun. Noapte bună, scot telefonul
din priză și să nu mă mai deranjezi din nou.
382
CAPITOLUL 37
387
— Byron Stark le credea mai mari, dar ele n-aveau decât
optsprezece ani… arată mai în vârstă.
— Coafura, machiajul și operațiile pot să te îmbătrânească.
— La fel și atitudinea, spuse Petra, aruncând o privire la
cadrul de film. Aici arată ca niște profesioniste trecute prin
ciur și prin dârmon. Cu doar un an în urmă, erau încă la
liceu. Oau.
Dave Saunders spuse:
— Astea le-ai obținut de la părinții lor, Milo?
— Nu, de la șeriful din Curney, un tip pe nume Doug
Brenner. A doua generație de apărători ai legii, tatăl lui era
șeriful pe vremea când au fugit fetele. Doug era cu un an mai
mare decât ele la școala parohială de băieți, zice că toți
puștanii știau că a fost o fugă de acasă, pentru că Brenda și
Renée nu puteau să se exprime liber în mediul acela.
— O să le anunțați familiile, tu sau el?
— I-am cerut să mai amâne până ce aflăm mai multe.
Kevin Bouleau spuse:
— Vestea bună este că fetele voastre au fost vedete de filme
porno cu lesbiene. Vestea proastă este că n-avem nici cea
mai vagă idee unde se află acum.
— Eu aș zice că erau în sacii ăia de gunoi de-acum zece
ani, spuse Saunders, împingând cu vârful degetului un colț
al fotografiei Brendei Elochibeier. Frate, ce mizerie… Când
ești o mică scursură care-și pune pe sculă bucăți de animale
moarte, face trafic de droguri și omoară oameni de plăcere, ca
De Paine sau Peter Pan sau cum rahat mai vreți să-i spunem,
unde îți arunci cadavrele tranșate?
Uitându-se spre mine.
Eu am spus:
— Mulți dintre indivizii de soiul ăsta preferă să-și poată
revedea operele.
Milo spuse:
— Știm deja că-i plăcea să se uite repetat la escapadele
filmice ale maică-si.
Petra spuse:
388
— Deci undeva relativ aproape de casă… Tatăl lui Stark i-a
văzut cum încarcă dubița abia la opt zile după dispariția
fetelor. Petey ținea probabil cadavrele în garaj, alături de
celelalte jucării ale lui.
Saunders spuse:
— Probabil că tot acolo le-a și tranșat.
Petra nici nu clipi.
— Și asta. Dar nu le putea lăsa acolo la nesfârșit. Sau să le
îngroape în curte, era prea riscant. Deci el și Bandini le-au
cărat în altă parte. Dar unde?
Milo spuse:
— Dacă așa s-au petrecut lucrurile, asta ne spune ceva
despre Mary. Faptul că fiul ei ascundea niște bucăți de
animale, asta pot să concep, poate că ea nu folosea decât
rareori frigiderul. Dar două trupuri umane?
— Dragoste de mamă, spuse ea. Cerule mare!
Eu am spus:
— Și dacă sacii au fost duși la o altă proprietate de-a ei?
— Numele ei n-a dat nicio referință încrucișată cu baza de
date de la Registrul Comerțului.
— Numele ei de scenă, am spus eu. Dar cel pe care l-a
purtat de la naștere?
— Și l-a schimbat în mod legal. De ce ar continua să facă
tranzacții imobiliare sub numele Maria Baker?
— Poate că le-a făcut înainte să-și schimbe numele oficial.
Myron Bedard ne-a spus că ea avea o casă în Carthay Circle.
Care e la cel mult zece minute de mers cu mașina de Fourth
Street.
Milo spuse:
— Cum au planificat ei zona Carthay, n-ai acces dinspre
bulevardele principale. Bună ascunzătoare.
Petra mai așteptă și alte comentarii. Văzând că nu
intervine nimeni, spuse că merită încercat și ieși din
încăpere.
Cinci minute mai târziu, dădu buzna înapoi, fluturând
niște hârtii, cu ochii în flăcări.
389
— Două proprietăți pe numele Maria Baker, la prețul uneia
singure. Commodore Sloat și Del Valle, și încă le mai deține
pe amândouă!
O luă iar spre ușă.
— Încă un cartier drăguț, spuse Milo încruntându-se.
Saunders și Bouleau se ridicară ultimii. Saunders spuse:
— Cu atâtea proprietăți imobiliare de prima clasă, Kev și
cu mine începem să ne simțim cam plecați de-acasă…
390
CAPITOLUL 38
392
mașinile din parcarea secției, Petra spuse:
— Mda, o mare grămadă de nimic… Alex, vrei să-mi faci o
favoare și să-l suni pe tatăl lui Stark mâine dimineață? I-am
lăsat trei mesaje, și niciun răspuns. Indubitabil că detestă
departamentul de poliție, și n-aș putea spune că nu-l înțeleg.
Dat fiind că are o diplomă în consiliere psihologică, cu tine
poate că ar percuta mai bine.
— O să-i pun placa mea cea mai bună în materie de
curtoazie profesională.
— Mulțam, ești o bomboană.
Înăbușindu-și propriul căscat:
— Auzi, doctore, de ce e contagios căscatul?
— Habar n-am.
— Misterele științei, spuse ea. Cred că ar trebui să fac și eu
ceva treabă pe-acasă. Eric tocmai ce-a terminat o misiune
lungă de-o lună. Un contractor militar din Arizona, cu
bănuieli de spionaj industrial, care s-au dovedit în final
simplă paranoia. A făcut naveta întruna, abia dacă ne-am
văzut la față. Dacă povestea asta ajunge vreodată să se lege,
n-o să fie decât trecutul pus la timpul prezent.
— Ia-ți inima-n dinți, puștoaico, spuse Milo. Eric n-are un
ipod?
— Ha! Eric n-ascultă muzică decât când îi dau eu drumul
tare. Omul ăsta e ceva de speriat. În viața mea n-am văzut pe
cineva care poate să stea, așa, pur și simplu, și să nu facă
nimic.
Zâmbi, dar nu se mișcă de pe loc.
— Deci… până la urmă jigodiile astea vor trebui să se arate
la față, nu-i așa?
Apropiindu-și palmele una de cealaltă, ca într-o rugă.
— Sper să primesc lista cu convorbirile telefonice ale lui
Mary, mâine la un moment dat. Între timp, o să-l pun la
curent pe Raul cu tot ce-a apărut nou. Face o treabă
extraordinară… și-ar trebui să-i spun chestia asta.
Coborându-și tonul vocii cu fiecare nouă propoziție, așa
încât la final ajunsese mai mult să murmure.
393
Umerii i se cocârjară și capul îi coborî cu o idee. Arăta mai
bătrână și obosită, dar numai pentru cele câteva secunde de
care avu nevoie ca să-și îndrepte spatele și să-și scuture
părul.
— Ei bine, să sperăm că or să facă vreo prostie. Și încă un
lucru, băieți, strict confidențial. James Rahab, sergentul care
a făcut raportul pentru moartea lui Roger Bandini, apare pe
lista posibilelor surse de informatori ai lui Mario Fortuno din
cadrul departamentului.
— Cum ai aflat chestia asta? spuse Milo.
— Stu a aflat, de la amicul lui din FBI. Care de asemenea
l-a informat că nu vom mai avea acces la Minunatul Mario.
— Moartea lui Bandini n-a fost cercetată pentru că
Fortuno a aranjat, la solicitarea lui Mary, să nu fie nicio
anchetă? am spus eu.
— Dacă ea credea că o anchetă serioasă asupra morții lui
Bandini l-ar fi pus pe Petey în pericol, atunci avea motiv să
ceară o favoare. Pe de altă parte, s-ar putea să fie o pură
coincidență. Rahab era de serviciu în noaptea aceea, instruia
un boboc nou-angajat în poliție. Iar la prima vedere, moartea
lui Bandini chiar arăta ca un caz de supradoză. Chestiunea e
oricum irelevantă, pentru că Rahab a murit acum trei ani,
atac de cord.
— Unde-i bobocul pe care-l instruia? spuse Milo.
— Nici măcar nu știu cum îl cheamă. Unicul motiv pentru
care federalul i-a spus lui Stu, a fost ca premiu de
consolare… Adică „Ăsta-i ultimul lucru pe care-l mai primiți”.
— Sau în chip de mulțumire că le facem noi o parte din
treabă. Dacă descoperim vreo măgărie, ei pot s-o treacă pe
lista acuzațiilor la adresa lui Fortuno.
Petra se gândi puțin la asta.
— Se poate… Mă rog, n-are rost să-mi risipesc energia cu
documentare istorice, când nu pot rezolva nimic într-un caz
curent de omucidere. Noapte bună, băieți.
395
încredere metodei profilului psihologic.
— Nu prea.
— Și ei nu vă fac necazuri din cauza asta?
— Deloc.
Stark pufni.
— Ce credeți dumneavoastră că v-aș putea spune acum, și
care să nu le fi spus deja geniilor în uniformă?
Voiam să-l rog să mai povestească o dată absolut totul, dar
aș fi provocat o lungă tiradă.
— Atunci când ați ajuns la concluzia că fetele acelea
fuseseră ucise, n-ați mai împărtășit nimănui suspiciunile
dumneavoastră, în plus față de soție și de poliție?
— Ba bineînțeles că am făcut-o, spuse Stark. Văzând că
polițiștii stau cu mâinile-n sân, le-am povestit mai multor
vecini din cartier. Mă gândeam că, dacă ne adunăm mai
mulți care să ne revoltăm, am putea determina autoritățile să
aibă vreo reacție.
— Au fost mulți, oamenii cărora le-ați spus?
— După atâția ani, vă așteptați să vi-i număr pe degete?!
M-am limitat la cei despre care aveam o părere bună. Oricum
n-a contat, nimănui nu i-a păsat.
— Printre acești oameni s-a numărat și o femeie pe nume
Patty Bigelow?
— Da, spuse el. Ea a fost prima.
— Pentru că…
— În primul rând, pentru că o cunoșteam. În al doilea,
pentru că aveam încredere în ea. La puțin timp după ce ne
mutasem acolo, Galen, fiul meu cel mic, a căzut cu
skateboardul și ne-am temut să nu-și fi rupt piciorul. Avea de
învățat pentru un examen și noi nu voiam să ajungem la
spital la urgențe, dacă nu era o fractură. Soția mea
schimbase câteva vorbe cu Patty, în mai multe rânduri și știa
că e asistentă medicală, așa că a dat fuga și a rugat-o să se
uite puțin la piciorul lui Galen. Patty a venit, a inspectat
piciorul, a spus că ea nu este medic, dar se vede clar că-i
396
doar o entorsă. I-a pus gheață, l-a bandajat, iar a doua zi de
dimineață, când am ajuns cu Galen la medicul pediatru,
acesta ne-a spus că Patty făcuse totul perfect. Ei i-am spus
despre cele două fete și pentru că avea și ea o fată. O fetiță,
de fapt, de vreo nouă, zece ani. Am considerat că e de datoria
mea, să-i dau de știre că odrasla proprietăresei casei în care
stătea era un adevărat pericol social. De ce mă întrebați
despre ea?
— A murit recent, din cauze naturale, dar înainte de asta a
făcut aluzie la niște lucruri oribile care s-au întâmplat pe
vremea când locuia în Fourth Street. Asta a și făcut să se
declanșeze ancheta actuală.
— Deci m-a crezut, spuse Herbert Stark. Doamne!… Nu
mi-am dat seama, după reacția ei…
— Ce va spus?
— Tocmai, că n-a spus nimic. A dat din cap și mi-a
mulțumit că am informat-o, m-a întrebat cum se mai simte
Galen și pe urmă m-a condus la ușă. Mie mi s-a părut o lipsă
de recunoștință din partea ei și chiar de politețe. Nu voiam
decât să fiu de ajutor. Dar ea s-a mutat de acolo, totuși,
curând după aceea.
— V-a spus vreodată de ce pleacă?
— N-am mai vorbit niciodată după asta.
— Nici soția dumneavoastră?
— Mă îndoiesc că au vorbit, și ea nu-i aici ca s-o întrebăm,
s-a dus tocmai la Seattle, la nu știu ce convenție de tricotat.
— Atunci când ați avertizat-o pe Patty, i-ați pomenit
explicit de Pete Whitbread și de Roger Bandini, spunându-le
numele?
— Bineînțeles, n-aveam nicio îndoială pe cine văzusem
încărcând dubița aceea. Ați găsit cadavrele?
— Încă nu.
— Credeți că mai aveți vreo șansă? spuse Stark. După
atâția ani? Și nu e vina nimănui altcuiva, decât a mult-
lăudatului Departament de Poliție din Los Angeles. Sherlock
397
Holmes și Philip Marlowe cred că râd de se prăpădesc.
Clic.
Am încercat la Milo și la Petra, dar în ambele locuri m-a
întâmpinat căsuța vocală. În timp ce-mi făceam o cafea, m-
au sunat de la serviciul de dispecerat telefonic. Herbert Stark
își mai amintise vreun detaliu?
Operatoarea spuse:
— Domnule doctor, am pe linie pe cineva care spune că se
numește Kyle Bernard.
Vocea stinsă a lui Kyle spuse:
— Domnul doctor Delaware? Scuze că vă deranjez, dar
credeți că s-ar putea cumva să ne întâlnim? Tanya are un
seminar de două ore, chiar acum, deci în ideea destul de
puțin probabilă că ați avea vreo fereastră de timp…
— E vreo problemă, Kyle?
— Ăăă… Aș vrea doar să comentez câteva lucruri cu
dumneavoastră.
— Nu pot să discut despre Tanya, Kyle.
— Da, da, știu, regula confidențialității. Dar nu există nicio
interdicție în privința ascultatului, nu? Adică să mă ascultați
dumneavoastră pe mine…
— Ce te frământă?
— Zău aș prefera să discutăm față în față, domnule doctor.
Aici, la laborator, e aproape imposibil să găsești un colțișor
liniștit, de-aceea și vorbesc șoptit. Spațiul din față nu e nici el
prea grozav… facultatea de psihologie îți taie câmpul vizual.
Tanya zicea că aveți cabinetul în Beverly Glen. Aș putea fi
acolo în zece minute.
— OK, am spus eu.
— Pe cuvânt? Fantastic.
401
am spus că Tanya este prietena mea foarte bună, n-are
importanță ce face, deci să nu mai vină să mi-o pârască. Nu
i-a convenit, dar pe mine mă doare fix în cot. Nu lucrează la
noi acasă decât de cinci ani, și deja mă agasează.
— Dar te preocupă ritualurile Tanyei.
— Tanya mi-a povestit despre tulburarea ei obsesiv-
compulsivă, și cum ați vindecat-o.
Eu am păstrat tăcerea.
— Deci și atunci a fost vorba de negarea realității, spuse el.
E o afecțiune incurabilă?
— Oamenii au tendințe, am spus eu. Stresul le aduce la
suprafață. Obiceiurile se dezvață.
— Deci aștept prea mult de la Tanya, în acest moment…
Uf, ăsta e ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit!
— Eu aud exprimarea unei griji, nu a unei așteptări.
— Nu mă îngrijorează câteva comportamente, acolo,
domnule doctor. Cauza de la rădăcina lor mă frământă. Cât
de mult stres trebuie să îndure, sărmana, dacă nu poate să
vorbească despre ce simte! Cum pot eu s-o ajut?
— I-ai oferit prietenie și un adăpost.
— Ceea ce evident nu ajunge.
— Doar pentru că nu e fericită tot timpul?
Maxilarul i se încleștă. Închise ochii și-și masă pleoapele.
— Poftim, eu mă gândesc la ce mă frământă pe mine, în loc
să mă gândesc la ce-o îngrijorează pe ea. Dumnezeule, de ce
nu mă pot concentra pe ceea ce trebuie?!
— Faci o treabă bună, Kyle.
El dădu din mână a descurajare.
— N-ar trebui să încerc s-o fac să vorbească? N-ar ajuta-o,
dacă s-ar descărca?
— Chiar în acest moment, nu.
— De ce nu?
— Amintește-ți de bancul cu becul.
El se uită lung la mine.
— Și-atunci cum, s-o las pur și simplu să bântuie prin
cameră, stricându-și somnul, și să mă prefac că totul e în
402
regulă cu ea?
Își izbi tâmplele cu pumnii.
— Auzi la mine ce vorbesc: „S-o las”. De parcă i-aș fi tată
sau mamă… Asta de unde naiba mi-a mai venit?!
— Grijă din suflet.
Rămase cu gura căscată. Aplecându-se brusc peste
genunchi, trase de unul din șireturile de la adidași, îl
desfăcu, îl încheie la loc.
— Grijă din suflet… aici ați nimerit-o. O iubesc, la naiba!
— Știu.
Au trecut câteva clipe. Când el a vorbit din nou, vocea îi
era coborâtă și indistinctă.
— Există vreo șansă ca sentimentul să fie reciproc?
— Ți-a acceptat oferta de adăpost.
— Dar putea să fie din disperare… Of, la dracu’, iar o iau
pe arătură, eu, eu, eu… Deci spuneți că nu e cazul să fac
nimic?
— Îți spun s-o lași pe ea să ia inițiativa, dar tu să fii acolo,
ca s-o asculți.
— Și umblatul în neștire, și obiceiurile, asta-i doar o chestie
temporară, din cauza mizeriei care-a gâlgâit la suprafață?
Nu i-am răspuns.
El bombăni „Da, da” și-și scarpină bărbia.
— Subiectul următor: vreun progres pe frontul
detectivistic?
— Nimic dărâmător, dar niște oameni buni se ocupă de
asta.
— Pete și-a omorât propriul tată, spuse el. Asta-i peste
orice putere de imaginație… OK, am plecat, mulțumesc
pentru timpul acordat.
În drum spre ieșire, se aplecă, o mângâie pe Blanche și
spuse:
— Iartă-mă că te-am ignorat. Chiar ești pe cât de drăguță
zicea prietena mea că ai fi.
I-am pus o mână pe umăr. Mușchii îi zvâcniră.
403
— Pe cuvânt faci o treabă bună, Kyle.
— Da, sigur, mulțumesc pentru încurajări, la revedere.
404
— Clarifică situația. Când Bandini a încercat să intre prin
efracție în casa lui Patty, ea știa cu cine are de-a face și era
pregătită.
— Mămica ia pistolul, spuse el. Nu stă la povești, cu Tanya
dormind la doar câțiva metri distanță. Și-a planificat din timp
un mod de-a controla situația și s-a descurcat să-l pună la
respect cu un cocktail mortal.
Eu am spus:
— Urma de înțepătură nu era în ceafă, nici în vreun alt loc
neobișnuit. Era în partea dinăuntru a cotului, unde te și
aștepți să fie. El trebuia să fie complet inert sau cooperant,
pentru ca ea să-l poată înțepa acolo.
— Premeditare în slujba datoriei de mamă, spuse el. Ceea
ce face ca totul să pară drăguț și natural. Mi-o și imaginez și
mi-e milă de ea. Obligată să acționeze repede, sperând că
Tanya nu se va trezi. Târând trupul afară în stradă și
rugându-se să n-o observe vreun vecin. Dar a avut prezența
de spirit să lase trusa de spărgător sub cadavrul lui Bandini.
— Patty punea cel mai mare preț pe concentrarea asupra
lucrurilor importante.
— După ce a terminat cu Bandini, s-a concentrat pe
scăpare. A așteptat o vreme, pentru ca nimeni să nu facă
legătura cu el, și i-a spus madamei Whitbread că nu-și mai
poate permite chiria. Și-a trăit zece ani cu secretul ăsta, fără
să spună nimănui.
— Cu excepția lui Lester Jordan.
— Și-a dat drumul la gură în fața tăticului lui Petey? Ce
motiv ar fi avut?
— Poate că, inițial, își dorea să audă că suspiciunile lui
Herbert Stark despre fetele dispărute erau nefondate. Poate
că, în loc s-o liniștească, Jordan i-a amplificat anxietatea,
povestindu-i despre celelalte ticăloșii ale lui Pete.
— Cinzeacă Armbruster.
— Despre Jordan și Armbruster se știe clar că erau
tovarăși în lumea drogurilor. Jordan n-avea cum să nu știe,
405
sau măcar să suspecteze, că fiul lui îl asasinase pe
Armbruster.
— Criminal precoce, spuse el. Jordan i-a spus lui Patty că
nimeni nu știe de ce e capabil băiatul lui. Ceea ce a
determinat-o pe Patty să-și încarce pistolul și să stea noaptea
la pândă. Dar de ce i-ar face Jordan asemenea confidențe?
— Patty i-a salvat viața lui Jordan nu o dată. Ei doi aveau
o relație suficient de strânsă, pentru ca Jordan să-i scrie
biletul ăla furios, după ce Patty a plecat din Cherokee. Iar
Patty a păstrat scrisoarea, și o fotografie cu ei doi, ceea ce
înseamnă că, la un anumit nivel, sentimentul era reciproc.
— Și totuși, în ciuda faptului că știe cât de periculos e
băiatul lui, Jordan nu-l denunță niciodată. Nici măcar
sângele subțiat de droguri apă nu se face.
— Pe urmă, după mulți ani, apărem noi, aducem vorba de
Patty, și Jordan suspectează că trebuie să aibă legătură cu
Pete. Jordan îl sună pe Pete, poate ca să-l avertizeze, poate
ca să-i scoată ochii: „Ți-am spus eu?” Sau poate chiar să-l
amenințe: „Dacă treaba se împute, eu nu te mai acopăr”. Pete
îl urăște pe ta-su de când se știe, iar acum ta-su a devenit o
amenințare nemijlocită: picătura care-a umplut paharul, îl
pune pe Fisk să-l sugrume, în timp ce el se uită. Cei doi
iepuri gemeni pe care-i împușcă sunt că-l reduce pe Jordan
la tăcere și-și satisface complexul oedipian.
— Minunat, spuse el, făcându-și mâna liberă pâlnie la
ureche. Ăla e un cor antic grecesc, pe care-l aud în fundal?
406
CAPITOLUL 39
408
Telefonul a sunat. Vocea lui Milo suna încordată.
— Robert Fisk și-a făcut apariția acasă la Mary Whitbread.
Petra i-a chemat pe băieții de la Brigada Specială. Eu sunt pe
drum, te-aș invita și pe tine să participi, dar cu atâta
artilerie…
— Găsește o metodă, am spus eu.
— Să ce?
— Ca să le spui că sunt persona grata.
409
Allen Holzman spuse:
— El bate la ușă, ea îl poftește să intre?
— Exact, domnule locotenent.
Petra spuse:
— Suntem convinși că știe cel puțin de o parte dintre
delictele fiului ei. În cel mai bun caz, complice după
consumarea faptei.
Holzman spuse:
— Deci poate că tipul ăsta, Fisk, a fost trimis de fiu după
bani, provizii, sau știu eu ce.
— Ar părea logic.
— Sau, spuse Holzman, a intrat înăuntru folosindu-se de-
un tertip, și i-a făcut ceva rău mămicuței. Vorbim de
complicele cunoscut al cuiva care deja și-a ucis propriul tată.
Zâmbi și adăugă:
— Probabil va cere clemență din partea juraților, dat fiind
că acum e orfan.
Petra spuse:
— Caz în care noi am ajuns prea târziu, nu?
— Dacă nu cumva e încă ocupat s-o tortureze.
Milo spuse:
— Ești un izvor de încurajări optimiste, Al.
— Asta-i parfum de tei, pe lângă ce-am văzut în brigada
antitero.
Și spre Petra:
— Îl știi pe Eric Stahl, nu?
Petra zâmbi.
— Un pic.
— N-am mai ajuns la Tel Aviv, unde el l-a oprit pe
nemernicul ăla sinucigaș, ceea ce a fost mare păcat, că am
veri la Ierusalim. Dar am fost împreună la Djakarta, am fost
în Bali, am văzut nenorocirea de-acolo. În fine, destul cu
amabilitățile, ce priorități ai pe lista dorințelor pentru Moș
Crăciun?
— Într-o lume perfectă, spuse Petra, tu intri și-i scoți pe
amândoi afară, vii.
410
— Într-o lume perfectă, eu storc de sânge ficatul lui
Osama, în timp ce el stă într-o cadă cu acid și se uită… OK,
hai să vedem dacă-i convingem pe vecinii din dos să ne
permită accesul vizual spre spatele clădirii. În funcție de ce
vedem sau auzim, o să ne facem un plan. Nu văd nicio
restricție de timp aici. Dacă ea e în viață, înseamnă că-s
prieteni. Dacă nu e, a venit momentul să intervină echipa
mătura și fărașul.
Petra spuse:
— Vecinul de deasupra e un doctor pe nume Stark,
proprietarul clădirii, și deja a cooperat cu noi.
— Excelent, spuse Holzman. Implicarea comunității și etc.,
nu, Milo? Ții minte seminariile alea de cooperare a poliției cu
comunitatea, pe care ne-au obligat să le urmăm?
Milo dădu din cap că da.
— Rahat pe băț, spuse Holzman. OK, găsiți-l pe doctorul
Stark și mai implicați-l nițel.
412
— Bună treabă, băieți. Acum tăceți dracului din gură și
cineva să se ofere voluntar pentru partea de hârțogărie.
413
CAPITOLUL 40
418
— Umbli cu el de luni de zile.
— Nu l-am văzut niciodată cu un bărbat, spuse Fisk. Sau
cu vreo femeie. În general, îi place să se uite și… Nu vreau să
vorbesc porcos în fața dumneavoastră, inspectore Connor.
— Apreciez asta, Robert, dar orice ne poți spune tu ne-ar fi
de ajutor.
— Ce-i place lui e să se uite la diverse chestii și să se
masturbeze. De parcă singura persoană care-l poate excita
este el însuși. A făcut-o și în seara aia.
— În baie?
— Da, spuse Fisk. În timp ce râdea de Lester cât de drogat
e, a început să și-o frece.
— Moment în care Lester era încă viu.
— Dar inconștient.
— Blaise își face damblaua să se masturbeze în fața tatălui
lui.
— Dement, spuse Fisk.
— Pe urmă ce s-a întâmplat?
— Pe urmă Blaise zice să mă duc în bucătărie și să-i aduc
o cutie de Coke. Eu mă duc, o iau și vin înapoi. Până să mă
întorc, Blaise pusese o coardă pe după gâtul lui Lester și-l
strangulase.
— Cât timp ai fost plecat din baie?
— Destul.
— Ai putea fi un pic mai precis, Robert?
— Hmmm… Nu știu, vreo câteva minute.
— Când te-ai întors, Lester era mort.
— Aha.
— Ai verificat să vezi dacă-i mort?
— Părea mort.
— N-ai încercat să-l resuscitezi.
— Blaise zicea că-i mort, părea mort și eu n-aveam niciun
chef să-l ating. Blaise a râs pe chestia asta, după care am
plecat, ieșind pe fereastra din spate.
— Cum te-ai simțit, când ai dat peste o asemenea chestie,
Robert?
419
— Nasol, spuse Fisk pe un ton neutru. Surprins, cred.
Privirea îi fugi repede într-o parte.
— Blaise nu mi-a spus ce are de gând să facă.
— De ce l-a omorât Blaise pe Lester Jordan?
— Pentru că îl ura, spuse Fisk. Blaise îi urăște pe toți.
— Ce-ai făcut cu cutia de suc?
— I-am dat-o lui Blaise.
— Și el ce-a făcut cu ea?
— A băut-o.
— Și pe urmă?
— Poftim? spuse Fisk.
— A luat cutia de Coke cu el?
— Eu… ăăă, nu, nu cred.
— N-am găsit nicio cutie de Coke în apartament, spuse
Petra, mințind fără să clipească.
Bucătăria lui Jordan era o adevărată rampă de gunoi,
plină cu sticle, cutii de băuturi, cutii de mâncare comandată
acasă.
— Atunci poate c-a luat-o cu el. Nu mai țin minte, spuse
Fisk.
Petra își scrise ceva pe carnețel.
— Te-ai dus cu Blaise pentru susținere morală, fiindcă el
se temea de nu știu ce fel de necazuri cu Lester. Blaise a
așteptat ca Lester să-și facă o doză și s-o ia pe arătură, te-a
trimis pe tine să-i aduci ceva de băut, iar când tu te-ai întors,
Lester era deja mort.
— Da.
Petra se uită spre Raul. Acesta dădu din umeri. Fisk
spuse:
— Așa s-a întâmplat.
Petra spuse:
— Problema, Robert, este că aici avem de-a face cu mai
multe omoruri, iar tu ești cel care-a lăsat urme de amprente
la locul unde s-a petrecut una dintre crime.
— Mai multe?
— Moses Grant.
420
Maxilarele lui Fisk jucară sub piele.
— Aia a fost… Nu eu am fost.
Se aplecă în față, apoi se îndrepă iar de spate.
— De ce a murit Moses, Robert?
— Of, Doamne, spuse Fisk. Puteți vă rog să-mi aduceți
niște suc? De mere ar fi cel mai bine, dar mă mulțumesc și cu
portocale, dacă numai de ăsta aveți, merge și cu pulpă.
— În automatele de aici nu avem decât sucuri carbonatate
și Snapple, Robert.
— Atunci lăsați-o baltă.
— Robert, spuse Petra, și dacă vrei nectar de lapte de
pasărea paradisului, probabil că-ți putem face rost. Dar dacă
vrei să-ți hrănești sănătos și sufletul, trebuie să fii în
totalitate sincer.
Fisk stătu o vreme și se gândi la ce-i spusese Petra.
— Eu n-am ucis în viața mea pe nimeni. Vă rog să scrieți
acolo că sunt pe deplin cooperant.
Vorbind încet, în timp ce încheieturile mâinilor i se roteau
și degetele strângeau masa ca niște gheare.
— Tot vorbești și vorbești, Robert, dar nu sunt sigură că și
comunici cu noi.
Și spre Raul:
— Ce părere ai, inspectore Biro?
— Cred că se pricepe să spună povești.
— Ar ieși un film pe cinste, spuse Petra.
— Cu o distribuție de zile mari, numai vedete, spuse Raul.
Robert Fisk spuse:
— Vă spun adevărul.
Polițiștii nici nu-l contraziseră, nici nu-l aprobară.
— OK, spuse Fisk, scânteind din dinții lui ascuțiți.
Aduceți-mi un suc de mere cu guava și o să vă povestesc tot.
Și-un baton Powerbar.
421
sau sunt prea imbecili măcar să știe acest lucru, vorbesc cu
ei înșiși și manifestă o neliniște pe care în timpul
interogatoriului au reușit s-o ascundă. Câteodată, polițiștii
lasă în încăpere telefoanele mobile ale suspecților și le
urmăresc convorbirile. Celularul Motorola pe care-l plătea
Mary Whitbread stătea pe masă.
În jumătatea de oră cât Robert Fisk a fost singur, nu s-a
atins deloc de telefon. După cinci minute, închisese ochii și
ațipise.
Raul Biro s-a întors de la supermarketul cu program non-
stop, s-a uitat prin oglinda de supraveghere și-a spus:
— Infractorul zen.
Petra spuse:
— Trebuie să ai și-o conștiință, ca să faci insomnie.
Ea și cu Milo revăzuseră împreună povestea lui Fisk.
Concluzia unanimă: forța fizică și firea lui combativă
spuneau că el îl strangulase pe Lester Jordan, probabil la
cererea lui Blaise De Paine, și probabil că și pe Moses Grant.
Restul nu era decât cadril tipic de criminal care dă vina pe
altcineva.
Stângaci dansator; recunoscuse suficient de multe lucruri,
cât să poată fi acuzat de vreo duzină de delicte.
Când Petra și Raul intrară din nou în încăpere, Fisk se
îndreptă de spate, luă sucul și batonul de cereale cu fructe.
Mulțumindu-le ambilor, fără a uita să le menționeze numele
și titlurile, bău, ronțăi, și împături frumos ambalajul într-un
pătrățel mic.
— Ți-ai făcut pofta, Robert? spuse Petra.
— Da, mulțumesc.
— Cu plăcere, Robert. Bun, deci de ce l-ai strâns de gât pe
Lester Jordan?
— Nu eu l-am strâns de gât, ci el.
— Peterson Whitbread.
— Pentru mine a fost întotdeauna Blaise.
— Mama lui cum îi spune?
Fisk zâmbi.
422
— În majoritatea timpului, „scârba aia mică”.
Raul Biro spuse:
— Tăticul îl bate, mămicii nu-i pasă.
— De când era în scutece i-a făcut numai necazuri, spuse
Fisk. De fapt, așa l-am și cunoscut, mama lui voia să fac pe
dădaca pentru el.
Petra spuse:
— Mary te-a plătit să-l păzești pe Blaise?
— Da.
— Cât?
— Câte-o sută azi, câte-o sută mai încolo.
— Bani gheață?
— Da.
— Cum v-ați cunoscut tu și Mary?
Fisk își îndreptă umerii.
— Mă duceam de cinci ori pe săptămână la sală, la „The
Steel Mill”, în Santa Monica spre La Cienega. Tipii de-acolo
tot timpul povesteau cât de mulți bani fac ei, jucând în filme
pentru adulți. Regizorilor le plac tipii cu corpuri lucrate.
Mângâindu-și propriul antebraț.
— Filme pentru adulți, spuse Petra.
Fisk dădu din cap.
— Eu eram între două slujbe de instructor, un tip de la
sală zicea că se organizează o audiție în Vale, și m-am gândit
să-ncerc și eu. Mary era acolo.
— Mary dădea și ea o probă?
— Nu, ea organiza audiția. Cu alți câțiva tipi.
Petra își verifică notițele.
— Firma în cauză era Righteous and Raw Productions?
— Da.
— Ce fel de slujbe de instructor erau cele despre care ai
pomenit?
— Yoga, aerobic, tae kwon do, kendo, suliță javaneză, judo,
tot ce vrei. Obiectivul meu final este să devin coordonator de
lupte.
Milo spuse:
423
— Imbecilul continuă să vorbească la timpul prezent.
Petra spuse:
— Coordonator de lupte, adică lupte regizate, ca în filme?
— O luptă nu se face așa, de la sine, spuse Fisk. Trebuie
să le organizezi, să le regizezi.
— Coregrafie.
— Ceva în genul ăsta.
— Așa deci, spuse Petra, ai dat o probă cu Mary. Ai primit
postul?
Gâtul lui Fisk începu să se coloreze, roșeața urcând
progresiv spre pomeții turtiți ai obrajilor lipsiți de expresie.
— M-am răzgândit.
— Nu ți se potrivea genul filmelor pentru adulți.
— Nu prea.
Petra spuse:
— Dar te-ai cuplat cu Mary.
Fisk spuse:
— Inițial, n-a fost vorba decât de ședințe de fitness. Am
învățat-o cum să facă stretching avansat, să ridice greutăți,
să-și cultive echilibrul și postura. Exerciții cardio deja făcea,
pe banda de alergat. E într-o formă incredibilă, la cei
patruzeci și șapte de ani ai ei.
Conform bazelor de date, Mary Whitbread avea cincizeci și
trei.
Petra spuse:
— Este o femeie foarte atrăgătoare, Robert. Deci între voi
doi s-a înfiripat o relație sexuală.
— Nu chiar, spuse Fisk.
— Robert, v-am găsit pe amândoi în pat.
— A fost și sex la mijloc, dar relația nu era în primul rând
sexuală.
— Și-atunci cum era?
— O chestie de intimitate. Amicală.
— Dar care includea și o relație sexuală.
— Depinde ce se înțelege prin relație.
Milo bombăni:
424
— Tipul ăsta ar trebui să candideze la președinție.
Raul Biro spuse:
— Noi o definim așa: ai regulat-o.
Pauză lungă.
— S-a mai întâmplat. Ocazional.
Raul Biro se aplecă spre el.
— Ai vreun motiv pentru care să-ți fie rușine de asta, frate?
— Nu, dar ea e… Nu, nu mă deranjează.
— Ce anume? insistă Biro.
Fisk nu răspunse.
— Ceva n-a mers bine la capitolul ăsta?
— Nu, nu, nimic de felul ăsta, spuse Fisk. E mai bătrână
ca mine, asta-i tot.
— Hei, spuse Petra, vârsta e o chestie arbitrară.
— Așa zicea și ea.
— Tu și cu Mary ați devenit intimi și ai venit s-o vezi astă-
seară.
— Nu ne-am văzut de ceva vreme, ea a spus că pregătește
o cină vegetariană, tempeh și tofu. Eu am convins-o să
mănânce vegetarian, uneori mai mergeam amândoi la Real
Food Daily.
Milo spuse:
— Ah, capcanele iubirii tragice…
Petra spuse:
— Mary te-a pus să umbli cu Blaise ca să…
— Ca să nu-l las să facă vreo prostie.
— Nu la droguri se gândea Mary, nu-i așa, Robert? Era
îngrijorată din cauza unor chestii cu adevărat foarte grave.
Știa despre celelalte crime comise de Blaise.
Tăcere.
— Robert, ți-am adus și sucul și batonul de Powerbar, ba
chiar am mai cumpărat câteva sticle în plus, pe care le-am
lăsat afară la îndemână, în caz că ți se face sete din nou. Dar
și tu trebuie să te ții de promisiune. Hai să nu uităm: pe
pervazul ferestrei lui Lester Jordan erau amprentele tale, nu
ale altcuiva. Dacă Blaise ne spune altă variantă, asta
425
înseamnă cuvântul lui împotriva cuvântului tău, iar noi va
trebui să ne orientăm după probele materiale. Dar dacă am
ști că Blaise are deja antecedente de violență în trecut,
chestia asta ar cam schimba lucrurile.
— Hai să vă întreb ceva, spuse Fisk. Din nou, numai
teoretic vorbind.
— Sigur.
— Nu e un delict să ai cunoștință de un delict?
— Nu, dacă n-ai avut nimic de-a face cu delictul.
— Amprenta aia, inspectore Connor, putea să apară acolo
în foarte multe feluri. Poate am trecut pe-acolo cu altă ocazie
și am atins pervazul. Poate Blaise mi-a luat pe furiș o
amprentă și a plantat-o acolo. Sau cineva a făcut o greșeală,
se mai întâmplă, nu?
Petra zâmbi.
— Orice-i posibil, Robert. Dar chiar și o probă discutabilă e
mai bună decât niciuna.
Fisk spuse:
— Vă pot spune niște chestii mult mai importante decât ce
i s-a întâmplat lui Lester. Dar tot ce știu eu sunt lucruri
spuse de Blaise. Eu n-am fost niciodată de față.
— Ce fel de chestii importante?
— Și Mary știa de ele. Aveți dreptate, de-aia m-a și angajat.
Milo spuse:
— Intimitate, intimitate, dar nici chiar într-atât…
Petra spuse:
— Orice ne poți spune, care ne ajută cu ceva, și te ajută și
pe tine, va fi apreciat cum se cuvine, Robert.
Fisk trase aer în piept. Se uită fix la paharul de plastic,
acum gol, pe care-l golise deja de cinci ori.
— Iar mi-e sete.
Petra se lăsă pe spate în scaun și-și încrucișă picioarele.
— Inspectore Connor, tot ce știu eu e ce mi-a spus Mary.
Ea zicea că Blaise i-a omorât pe unii, s-au certat de la
droguri, ei au încercat să-l trișeze, fiindcă el era mai mic, n-
avea decât cincisprezece, șaisprezece ani. Tipii au crezut că el
426
o să fie prea speriat ca să se bată cu ei, așa că el i-a
împușcat.
— Numele lor?
— Ea zicea că unul era prietenul lui Lester și că lui Lester
nu i-a plăcut deloc, l-ar fi luat la omor pe Blaise, dar i-a fost
frică să nu-l împuște și pe el.
— Niște drogați anonimi, spuse Raul.
— Eu nu știu niciun nume. Tot ea mi-a mai spus că
omorâse și niște fete, spuse Fisk. Două fete, care locuiseră
deasupra lor. Mary știa că Blaise a făcut-o, probabil
împreună cu încă un tip, cu care mai umbla prin cartier, dar
n-ar fi putut s-o dovedească.
— Încă un tip anonim, spuse Petra.
— Un amețit care-o dădea numai pe amfetamine, spuse
Fisk. El vindea heroină de la Blaise, iar Blaise îi dădea în
schimb metadrină.
— De ce s-a gândit Mary că ei doi erau vinovați?
— Tipul a venit cu o dubiță într-o noapte, foarte târziu, și-a
încărcat niște chestii cu Blaise.
— Chestii, spuse Petra.
— Saci de gunoi. Mary s-a gândit că s-ar putea să fie niște
cadavre și s-a speriat, spuse Fisk.
— Dar n-a spus nimănui, doar ție.
— S-a speriat, repetă Fisk.
— Unde-i acum amicul ăsta al lui Blaise?
— Mort, supradoză. Chiar la ei pe stradă, Mary s-a gândit
că venise să-și ia obolul de la Blaise și-a băgat imediat în
venă și-a căzut pe drum.
Raul spuse:
— Încă un drogat fără nume mușcă țărâna.
Fisk se foi pe scaunul lui.
— Nu vreți să știți mai multe despre fetele alea?
— Sigur, de ce nu? spuse Petra.
— Actrițe, spuse Fisk. În filme pentru adulți.
— De ce le-a omorât Blaise?
427
— Pentru că e bolnav la cap.
Petra mâzgăli ceva în carnețel.
— Heroinomani fără nume, actrițe porno fără nume,
amfetamine fără nume. Ce mai listă…
Ridică privirea și adăugă:
— Altceva?
— Asta-i tot ce știu… ce-am auzit.
— Acum câți ani se presupune că ar fi fost omorâte aceste
fete?
— Mult înainte s-o cunosc eu pe Mary. Zece, cincisprezece
ani, nu știu.
— Mary n-a mai spus nimănui.
— Îi e frică de el, spuse Fisk. Avea obiceiul să se uite la
fetele alea și să se masturbeze. Ea l-a prins o dată, afară, în
garaj. În loc să-și ceară scuze, el îi spune că dacă-și mai bagă
nasul în treburile lui, o să-i arate el ei.
— El o amenință pe mămica lui… care e și prietena ta
intimă, spuse Petra. Și, cu toate astea, tu mai umbli cu el?
— Față de mine e respectuos.
Milo spuse:
— Individul ăsta e în moarte cerebrală.
Petra spuse:
— Probabil că era distractiv, să umbli cu un tip ca ăsta.
— Nu, doamnă, nu era.
— Blaise nu ți-a povestit niciodată nimic, în mod direct,
despre vreunul dintre aceste presupuse omoruri?
— Niciodată, spuse Fisk, prea repede. Se lăuda cu alte
chestii. Că cică ar fi nu știu ce mare producător de muzică.
Petra spuse:
— Mary știa că el omorâse două fete în urmă cu mulți ani,
dar a așteptat până acum, ca să te angajeze pe tine să-l ții
sub observație? De ce-ar fi făcut un asemenea lucru? Decât
dacă nu cumva știa despre alte crime pe care le comisese
între timp.
Fisk nu răspunse.
— Robert, ce altceva a mai făcut Blaise De Paine?
428
— Eu n-am văzut și n-am auzit nimic. Jur.
— OK, hai atunci să vorbim despre Moses Grant.
— Mai îmi dați vă rog niște suc?
— Mai întâi povestește-ne despre Grant.
— În seara când Blaise l-a omorât pe Lester, Mosey
conducea, ne-a așteptat afară, pe stradă, în mașină. Blaise l-
a pus să parcheze după colț.
— Erați cu Hummerul.
Dădu din cap aprobator.
— Blaise se urcă în mașină și-ncepe să se laude la Mosey
cu ce-a făcut. Mosey crede că Blaise glumește. Blaise țipă la
el: „Vorbesc serios, cretinule”. Mosey se uită la mine:
„Imposibil, nu?” Eu nu zic nimic. Lui Mosey încep să-i
tremure mâinile, pornește mașina, trece de-un stop pe roșu și
cât pe-aci să intrăm în fundul altei mașini din față. Blaise
țipă la el: „Fii atent cum mergi, idiotule”. Mosey reușește
cumva să se calmeze, dar nu se mai poartă la fel după aia.
— Cum așa?
— Se uita în jur cu coada ochiului, nu mai mânca, nu prea
mai dormea.
— Și totuși, în ciuda celor întâmplate, a continuat să
umble cu tine și cu Blaise.
— Credea că Blaise o să-i facă lipeala cu Puff Daddy, cu
Dr. Dre, cu Russell Simmons.
— Blaise are asemenea relații?
— Așa credea Mosey.
— Blaise îl ducea de nas pe Mosey, spuse Petra.
Aprobare din cap.
— Mosey conducea mașina și face diverse chestii pentru
Blaise, și-n felul ăsta Blaise n-avea nevoie să-l plătească. Lui
Blaise îi plăcea să aibă drept sclav un negru mare și
impunător: „Du-te băi și adă-mi cămășile de la curățătorie,
du-te băi și cumpără-mi aia, du-te băi și cumpără-mi ailaltă”.
Toată lumea credea că Moses era bodyguard, dar el era prea
moale pentru asta.
429
— Tu erai de fapt „mușchiul”.
— Aveam grijă de Blaise pentru Mary.
Milo spuse:
— Și bună treabă ai făcut, măscăriciule.
Biro spuse:
— Blaise își dorea un anturaj.
— Da, domnule.
— Cine erau ceilalți membri ai suitei?
— Doar noi.
— Tu și Moses.
Aprobare din cap.
— De ce și-ar fi redus Blaise anturajul, ucigându-l pe
Mosey?
— Mosey zicea din gură că el n-are nicio problemă, dar se
vedea că minte.
— Blaise s-a gândit că s-ar putea să se scape cu ceva
despre Lester, spuse Petra.
— Tipul era moale, spuse Fisk.
— De ce l-a ucis Blaise pe Lester?
— Lester l-a sunat pe Blaise, i-a spus că voi, cei de la
poliție, vă interesați de fete, de alte chestii mai vechi pe care
le făcuse Blaise, și că Blaise ar trebui să plece din oraș.
Blaise a zis că el n-are chef să plece și că știe el o cale mai
ușoară.
Eu am spus:
— Tocmai ce-a recunoscut că Blaise avea de gând să-l
omoare pe Lester.
Rânjetul larg al lui Milo lumină toată sala de observație.
— Mulțumescu-ți Ție, Doamne, că ne mai dai și criminali
tâmpiți.
Petra spuse:
— Deci cam ăsta ar fi tiparul lui Blaise. Omoară oamenii
ca să-și țină gura.
— Da.
Tare și categoric.
— Dar fetele?
430
— Pe ele, spuse Fisk, pur și simplu le ura. Bănuiesc.
— Nu ți-a vorbit niciodată despre asta?
— Nu, Mary mi-a spus.
— OK, Robert, e foarte bine, îți apreciem dorința de
cooperare. Hai să ne întoarcem puțin la Moses Grant. Cum și
unde a murit?
— Unde a fost clădirea aia în care dormeam noi, era pe
vremuri un atelier mecanic sau așa ceva, pe urmă a fost
acolo un club, pe urmă a rămas goală. Cum, eu n-am văzut.
Blaise m-a trimis să cumpăr de mâncare, eu m-am dus la
Piața Grand Central, chestia asta imensă unde mexicanii
vând marfă ieftină, o știți?
Uitându-se repede spre Biro.
Biro spuse:
— Ce-ai luat, tamales din alea împăturite cu mâna?
— Am cumpărat porcării și gunoaie pentru ei, și legume
proaspete pentru mine, spuse Fisk. Îmi plac boabele alea,
cum le zice, edamame. Când m-am întors, Mosey zăcea pe
jos, iar Blaise își făcea de lucru cu prostiile alea ale lui de
mixaj, de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Eu îl
întreb care-i treaba, Blaise zice că a băgat niște sedative,
Rohypnol, în laptele lui Moses. Moses bea toată ziua lapte, îi
plăcea și brânza, untul, orice fel de lactate. Cu atâtea
grăsimi, nici nu te miri de ce arăta așa.
Desenând cu mâna conturul unui abdomen convex și
încruntându-se.
Petra spuse:
— Cum l-a ucis Blaise pe Moses?
— L-a împușcat.
— Cu ce?
— Are un pistol calibrul 22 pe care-l poartă la el. Mai are și
alte arme, dar pe ăsta îl cară după el.
— Ce alte arme?
— O pușcă de calibrul 44, niște cuțite. Douăj’doiul îi încape
mai bine în buzunar.
— Ce marcă?
431
— Una ieftină, cehească parcă, sau românească. Zice că
pistolul ăla e cel mai bun prieten al lui, a făcut rost de el pe
stradă, când a început să facă trafic de droguri, la
treisprezece ani. Cu el i-a omorât și pe drogații ăia.
— Tipii fără nume.
— Le zicea doar „morți ticăloșiți de droguri”.
— Deci tu ai venit de la piață și l-ai găsit pe Mosey mort.
Asta ar fi cea de-a doua oară când dai peste o scenă urâtă
de-a lui Blaise, dar ai rămas în continuare cu el.
— Am fost foarte frustrat, spuse Fisk. Asta și făceam la
Mary acasă, astă-seară. Venisem să-i spun că m-am săturat.
— Și când colo, te-ai trezit în poziții intime cu ea.
— Asta ni se întâmplă mereu, spuse Fisk. Avem o reacție
chimică, noi doi.
— Deci planul tău era să…
— Să vin și să vi-l torn pe Blaise. Vreți să puneți mâna pe
el, duceți-vă la numărul 13466 de pe Hillside View, în Mount
Washington, acolo e casa unde-și face veacul în ultima
vreme.
— Numai el?
— El a găsit-o. Eu aveam de gând să plec mâine.
Petra își copie adresa pe carnețel și ieși din încăpere.
Milo era deja la telefon, formând numărul echipei de
intervenții speciale. În timp ce el cerea o echipă de raid, Petra
s-a întors la Fisk, dar a rămas în picioare, uitându-se de sus
la el.
— Mary e proprietara casei din Hillside?
— Nu, e a unui DJ care are o instalație de karaoke, Blaise
îl știe de prin cluburi.
— Numele?
— Pe cutia poștală scrie Perry Moore.
— El unde e?
— E plecat, spuse Fisk. Are un contract pe nu știu ce vas
de croazieră, a zis Blaise.
— Domnul Moore știe că voi stați în casa lui?
Privire mutată într-o parte.
432
— Așa zice Blaise.
— Blaise avea vreo cheie de la casă?
— Zicea că a pierdut-o.
— Cum ați intrat înăuntru?
Fisk se foi pe scaun.
— Blaise a spart un geam.
— După ce el l-a spart, tu ai intrat.
— El a zis că e OK.
Fisk își încleștă dinții cu zgomot. Începu să-și legene un
picior.
— Te supără ceva, Robert?
— Tot mi-e sete, spuse Fisk. Acum îmi aduceți și mie sucul
ăla? Și un avocat?
433
CAPITOLUL 41
438
culc.
Petra deschise portiera mașinii, se frecă la ochi. Se uită
lung la ceva peste umărul meu.
Cadavrul lui Perry Moore, înfășurat în plasticul oficial al
morgii, era rostogolit într-o dubiță albă. Învelitoarea nu cu
mult diferită de cea în care fusese îngropat.
— Te omor ca să-ți pot lua casa, spuse Petra.
Milo spuse:
— Păi vezi!? Contează doar locația, locația și iar locația.
439
CAPITOLUL 42
441
cea mai mare parte, Hudson Avenue rămânea întunecoasă și
liniștită, nepunând la socoteală zgomotul pe care-l făcea Iona.
Lumini aprinse cu grămada în vila Bedard. Bentley-ul
verde își ocupa locul obișnuit pe alee. Nici urmă de
Mercedesul alb.
— Țărănoiule!
Iona se lăsă să cadă pe bancheta din spate a mașinii de
poliție, cu mâinile încătușate în față, în semn de curtoazie, cu
părul negru țeapăn și ciufulit, rimelul scurs pe față ducându-
te cu gândul la un tablou de mâna a șaptea cu clovni triști.
Picioarele slăbănoage îi stăteau larg desfăcute, lăsând să se
vadă o semilună de chiloți negri sub ciorapii de mătase.
Simțeam damful de alcool de la un metru.
Iona izbi în tapițeria banchetei cu mâinile încătușate.
— Dă-mi drumul, dă-mi drumul, dă-mi drumul!
Polițistul Kenney spuse:
— Ați fost arestată pentru tulburarea liniștii publice,
doamnă. Acum trebuie să vă calmați, altfel s-ar putea să vă
faceți singură și mai multe necazuri.
Mandibula Ionei țâșni în afară.
— Asta e casa mea, idiotule, și tu ești un nenorocit de
angajat în serviciul public, adică și al meu! Îți ordon să-mi dai
drumul!
Încercarea lui Kenney de a-i răspunde – „Doamnă…” – fu
întâmpinată cu un potop de invective. El închise portiera
mașinii.
Se auzi un zgomot ca de mitralieră și geamul portierei se
cutremură. Iona se trântise pe spate, își ridicase picioarele, și
încerca să spargă geamul portierei cu tocurile subțiri și
ascuțite ale pantofilor.
Kenney spuse:
— Dacă nu încetează, va trebui s-o leg fedeleș.
Milo spuse:
— Ești invitatul meu.
— Nu e o persoană importantă?
442
— Doar în mintea ei.
Kenney zâmbi.
— E plin de-alde ăștia pe-aici.
443
ieșit din casă, în timp ce doamna Bedard încerca să-l
oprească pe Kyle, agresându-l fizic. Ea îl trage de mâneca
jachetei, el se eschivează și lasă jacheta să alunece de pe el și
acum e rândul ei să cadă. Pică drept în fund, țipă la Kyle s-o
ajute să se ridice, Tanya vine să-i întindă ea o mână de
ajutor, doamna Bedard țipă la ea: „Nu tu!” Kyle se enervează
și mai rău și pleacă împreună cu Tanya.
— Au luat Mercedesul?
— Da, spuse Biro. N-au mai dat niciun semn de atunci.
Doamna Bedard a format numărul de mobil al lui Kyle de
vreo sută de ori, zice Frias. Într-un final, a renunțat, s-a dus
la dulăpiorul cu băuturi și s-a apucat să-i lichideze domnului
Bedard rezerva de whisky superior, provenit dintr-o singură
distilerie. Pe la opt, băută bine, începe să se descarce pe
menajeră: cum a putut ea să dea voie să se întâmple o
asemenea rușine, „fata aia nu face parte din lumea noastră”,
nu se poate avea încredere în Frias nici măcar să poarte de
grijă unei case, și așa mai departe. Din câte se pare, au
urmat unele comentarii rasiale, iar Frias s-a dus și s-a
încuiat în camera ei. Doamna Bedard vine după ea, bubuie
cu pumnii în ușă, începe să urle, dar în final renunță și
pleacă. Pe urmă, pe la trei dimineața, sună soneria la ușă,
Frias se duce și deschide, fiindcă se teme să nu fie vorba de
Kyle, care-o fi intrat în vreun bucluc. Când colo, e iarăși
doamna Bedard, încă și mai beată. Un taxi tocmai se
îndepărtează pe stradă, doamna are o valiză cu ea și zice că a
plecat de la Hilton, se mută înapoi la vilă, ca să restaureze
ordinea în casă. Frias încearcă să-i bareze intrarea. Urmează
o încăierare, și cele două femei sfârșesc prin a cădea în fund.
Frias fuge în camera ei, formează 911. Mașina de patrulă a
secției din Wilshire își face apariția trei minute mai târziu,
ușa de la intrare e larg deschisă și doamna Bedard iese
clătinându-se afară și le ordonă polițiștilor s-o aresteze pe
„țărănoaica mexicancă împuțită și s-o deporteze înapoi în țara
ei jegoasă”.
444
Luminile se stinseră una după alta în clădirea vilei. Biro
studie fațada decorată cu bârne de lemn.
— Poate chiar e adevărat, banii n-aduc fericirea.
Un surâs abia schițat.
— Deși îmi închipui că sărăcia nu prea te-ajută cu nimic,
dacă de la bun început ești scrântit.
Ne-am întors la mașinile noastre, toți trei. Automobilul civil
al lui Biro era un Datsun ZX din anii optzeci, ciocolatiu, cu
roți de comandă, impecabil întreținut.
— Ce urmează mai departe, domnule locotenent?
— Aș face bine să-i găsesc pe copiii ăștia și să-i păzesc,
până punem mâna pe De Paine.
— Dar doamna Bedard? După ce se trezește din beție, îi
vor da drumul.
— N-o văd să fie vreun mare pericol pentru cineva, dar
dacă se rătăcesc hârtiile pentru eliberarea ei, timp de vreo zi
sau două, n-o să se supere nimeni.
Biro zâmbi.
— S-ar putea întâmpla. Ce altceva mai vreți să fac?
— Du-te acasă și încearcă să dormi.
Nicio reacție.
Milo spuse:
— Nu crezi în puterea binefăcătoare a somnului?
— Am petrecut ceva timp în Afganistan și mi s-a cam
dereglat bioritmul. De-atunci sunt OK cu doar trei, patru ore
de somn.
— Urmăreai lunetiști.
— Printre altele, spuse Biro. Ați fost în armată?
— Mult înainte de leatul tău, spuse Biro.
— În Asia? spuse Biro. Și tatăl meu la fel. Acum conduce o
furgonetă de aprovizionare. Mâncare mexicană: taco și toate
celelalte bunătăți.
445
CAPITOLUL 43
Nu o plesnitură de pistol.
Un urlet în toată regula; o pușcă de vânătoare.
Am sărit afară, am început să fug spre spatele casei, gata
să-mi apăr prietenul.
Cu ce?
447
M-am oprit, am bâjbâit după telefon. Am apăsat atât de
tare pe 911, încât am simțit cum îmi iau degetele foc.
A doua explozie de pușcă, apoi păcănitul mărunt al unei
canonade cu o armă de mici dimensiuni, la distanța asta
părând să nu fie cu nimic mai periculoasă decât orăcăitul
unei broaște.
Țâr-țâr-țâr-țâr-țâr – „911 urgențe…”
M-am luptat din greu să nu-mi pierd răbdarea în fața
abordării mecanice, „stați-liniștit-domnule”, a operatoarei.
— Domnule, trebuie să-mi răspundeți la întrebări.
Am ridicat vocea. Poate că „Polițist împușcat!” a reușit să
pătrundă prin cămașa de forță a manualului ei de
instrucțiuni. Sau poate-a auzit a treia explozie a puștii,
urmată de un cor balistic dat la maximum. În ceea ce a părut
să fie doar câteva secunde, sirene începură să se vaite ascuțit
dinspre sud. Patru perechi de faruri.
Când cvartetul unităților de poliție din Westside a năvălit
urlând în fața duplexului, eu ieșisem din mașină, stând în
partea dinspre stradă, cu mâinile sus, simțindu-mă laș,
neputincios.
Ascultând tăcerea aceea nou apărută și bolnăvicioasă.
448
— E viu… Bernelli, mai verifică o dată de ce durează atâta
cu paramedicii. Și cere două ambulanțe.
452
Lumină în spatele ușii, așchii sărite pe gresia din
bucătărie.
Am spus:
— E cineva înăuntru?
Polițistul spuse:
— Locatarii.
— O fată și un băiat?
— Îhî.
— Sunt OK?
— Ea l-a spulberat pe neisprăvitul ăsta… Acum ar fi mai
bine să vă duceți înapoi jos, legistul trebuie să certifice…
Milo strigă de jos:
— Te uiți prea mult la televizor, stimabile!
Polițistul își mușcă buza de jos.
— Dacă aș fi în locul dumneavoastră, domnule locotenent,
m-aș feri să mă obosesc prea tare. Țineți-vă metabolismul cât
mai scăzut posibil, ca să nu sângerați inutil.
— Spre deosebire de toate acele sângerări utile?
— Domnule locotenent…
Replica obscenă a lui Milo s-a pierdut în clincănitul unei
brancarde pe rotile, zvonul de voci, luminile strălucitoare.
Paramedicii dând năvală, cu expresia aceea plină de
adrenalină în ochii sclipitori pe care-o au cei realmente buni.
Polițistul din capul scărilor spuse:
— Domnul locotenent e chiar acolo jos.
Milo spuse:
— Că doar era un mister, nu? Cerule mare!…
Ridicându-se în picioare, lăsându-și jos haina, cu sângele
picurând din el. Strigând „Zero pozitiv, în caz că interesează
pe cineva”, în timp ce-l duceau în grabă de-acolo.
Pornisem să cobor scările, când m-a oprit în loc un zgomot
ciudat, șuierător, în spatele meu.
Blaise De Paine deschisese ochii.
Buzele îi fremătară. Încă un șuierat, mai ascuțit, dar slab
ca un țiuit de ceainic, îi ieși dintre buze.
Ultima gură de aer prelingându-se afară.
453
Gura îi schiță un surâs.
Nimic intenționat, puterea de voință trebuie să-l fi părăsit
demult.
Apoi privirea i se deplasă rapid.
Spre mine.
Se fixă asupra mea.
Capul ridicat de la pământ. Căzând greu înapoi.
O convulsie? Vreo izbucnire neurologică finală – prea
multă intenție. El repetă mișcarea.
Uitându-se la mine?
O a treia ridicare și prăbușire a capului.
M-am repezit spre el, într-o parte, m-am aplecat mai
aproape.
Buzele i se mișcară. Schițând un surâs.
Am îngenuncheat lângă el.
El horcăi ceva. Îmi prinse privirea. Râse gutural – sau ceva
groaznic, aproape de-un hohot de râs.
Eu m-am uitat în ochii lui.
El își încordă gâtul.
Și-mi scuipă sânge în plină față.
Murind.
În timp ce-mi ștergeam fața cu pulpana hainei, am
observat cu coada ochiului o mișcare în spatele ușii. Tanya,
stând în picioare dincolo de sfărâmăturile din lemn și
uitându-se afară prin geamul care rămăsese ca prin minune
intact.
Scena mi se formă în minte.
De Paine trăgând în Milo, auzind un zgomot în spatele lui,
răsucindu-se, trăgând în jos.
Reușind să mai împrăștie un nor de alice în ușă, după
care, prin deschizătura astfel creată, și-au putut face loc
gloanțele trase dinăuntru, și o durere bruscă îi arsese mâna,
pântecul, făcându-l să scape pușca.
I-am făcut semn cu mâna Tanyei.
Poate nu m-a văzut. Sau m-a văzut, dar n-avea nicio
importanță. A rămas nemișcată. Uitându-se lung la cadavru.
454
Kyle Bedard se materializă în spatele ei.
Polițistul care stătuse în capul scărilor se întorcea,
ajunsese pe la jumătatea treptelor.
— Cum mai e…
— S-a dus.
— Trebuie să plecați de aici, domnule. Chiar acum.
— Ea e pacienta mea…
— Puțin îmi pasă, domnule.
— Am să pășesc peste el, am spus eu, simțind încă gustul
de sânge în gură.
Și așa am și făcut.
455
CAPITOLUL 44
459
îngrozită, domnule doctor Delaware. Eu îl iau în brațe și-l
liniștesc, dar de dimineață el nu-și mai amintește nimic. Ce
să fie asta, teroare nocturnă de stadiu profund?
— S-ar putea, am spus eu.
— Dacă nu-i trece, poate-ar fi bine să vină la
dumneavoastră pentru terapie.
— Tu cum dormi, Tanya?
— Eu? Foarte bine.
Chestionând-o mai îndeaproape, am aflat că, înainte de
culcare, parcurgea cel puțin o oră de ritualuri compulsive.
Uneori, rutina se prelungea până la nouăzeci de minute.
— Dar atunci a fost o excepție de la regulă, domnule
doctor. În general, închei povestea după șaizeci de minute
sau mai puțin.
— Te cronometrezi singură.
— Ca să pot apuca de undeva toată chestia, a spus ea.
Firește că-i posibil ca însuși cronometratul să fi devenit o
parte din ritual. Dar pot să mă împac cu asta… Apropo, v-am
spus că m-am răzgândit în privința psihiatriei? Prea
ambiguă, mă gândesc să fac medicină de urgențe.
461
CAPITOLUL 45
464
că-i Cabernet de femei. Eu beau ce vreau eu… Dacă te-aș fi
îmbrățișat când ai intrat, ai fi zis că sunt prea îndrăzneață,
nu?
— La Hollywood îmbrățișatul poate conta ca o strângere de
mână, am spus eu.
Ea râse.
— Te iubesc, scumpo, acum pune mâna și schimbă-te
complet? A fost o vreme, demult, când credeam că vreau și eu
să fac parte din lumea asta. Motivul pentru care am pomenit
de îmbrățișare este că n-ar fi avut nicio legătură cu dorința
mea de-a fi prietenoasă. Așa m-a învățat Mario să verific
după dispozitivele de înregistrare.
— Ah.
— Dar cum ești îmbrăcat dumneata, cu tricou polo și
pantaloni drepți, ar fi destul de greu să ascunzi ceva. Doar
dacă nu cumva ești pe val cu tehnologia ultramodernă.
— Pentru mine, asta înseamnă stereo.
— Un simplu om obișnuit, deci? Ceva mă face să mă
îndoiesc, dar sunt convinsă că nu porți microfon. Ce motiv ai
avea, în fond eu te-am căutat pe dumneata. La porunca lui
Mario… Ți-a plăcut exprimarea, nu? Poruncă. Încerc pe cât
pot să-mi îmbogățesc vocabularul, să fac tot timpul progrese.
Felipe are un vocabular extraordinar. Toată lumea îmi spune
că e un copil înzestrat.
A mai băut puțin vin, a aruncat o privire peste umăr.
— Eu nu voiam să fac asta, dar Mario… Probabil te întrebi
ce-am văzut la el. Uneori, și eu mă întreb. Dar este tatăl
copilului meu și știu prea bine că trece prin niște momente
incredibil de dificile. Știai că-i bolnav de inimă? L-au operat
de două ori, cu ani în urmă, pentru by-pass, dar au găsit
niște nenorociri pe care nici Dumnezeu din cer nu le mai
repară. Partea asta nu apare niciodată în ziare.
Colțurile ochilor i se umeziră și ea și le șterse cu șervetul
din poală.
— Ca să vezi, spuse ea, deși îl urăsc, tot îmi pare rău
465
pentru el.
— Lumea zice că are carismă.
— Te interesează să afli cum de m-am încurcat cu el? Sau
ar fi o dovadă prea mare de egoism din partea mea?
— Povestește-mi, i-am spus.
— Totul se leagă de ceea ce ți-am spus mai devreme.
Voiam să fac parte din scena artistică. Mă credeam actriță,
am făcut și ceva studii la colegiul comunitar… Mi-am luat o
diplomă în teatru, toată lumea zicea că am talent. Așa că am
venit aici, mi-am găsit pe rând nu știu câte slujbe temporare,
până reușeam să-mi fac loc în lumea scenei. Una dintre
slujbe a fost pentru o firmă de catering, care organiza
petreceri de lux pentru industria cinematografică. L-am
cunoscut pe Mario la o asemenea ocazie, a fost singurul om
care s-a obosit să se uite la mine, când am venit cu platoul
de crevete în sos curry. Oribilă mâncare, dacă ți-aș spune ce
se petrecea acolo unde nu vedea nimeni, n-ai mai mânca
niciodată la o asemenea petrecere.
— N-aș mai mânca? am zâmbit eu.
— Scuze, spuse ea. Dau așa o impresie de „pretenziosa”.
Alt cuvânt inventat de Mario. Îi disprețuiește pe oamenii care-
l plătesc… În fine, acolo l-am cunoscut eu pe Mario și mai
târziu, după petrecere, m-a invitat să bem ceva împreună în
oraș și m-a plimbat în Cadillacul lui. Am sfârșit prin a-i
spune povestea vieții mele, Mario are un adevărat talent să
asculte, și el mi-a povestit ce face. Îl incita ideea că eu habar
n-aveam cine era el. Când mi-a spus „detectiv particular”, m-
am gândit la un amărât de doi bani, cu biroul deasupra unei
cârciumi mexicane, ca la televizor, în fond oricine poate
conduce un Cadillac, nu? Nu s-a atins de mine, gentlemanul
perfect, m-a condus acasă și m-a invitat iar în oraș. Puțin
emoționat, ca un adolescent. Mai târziu, firește, am aflat că
se prefăcuse tot timpul, Mario te poate face să crezi orice vrei
tu. Joacă teatru mai bine decât toate starurile alea pentru
care lucrează… În fine, mi-a spus că s-ar putea folosi de
calitățile mele, detectivii particulari angajează tot timpul
466
actori aspiranți, sunt o mulțime de aspecte care se suprapun
în cele două meserii. Așa că m-am dus să lucrez pentru el. Și
avea dreptate, calitățile de actor au o foarte mare importanță.
— Misiuni sub acoperire? am întrebat eu.
— Am făcut și asta, dar, în cea mai mare parte, era vorba
să mă dau drept altceva decât eram. Să mă duc la un bar și
să-l fac pe „obiectiv” să flirteze cu mine, pentru ca Mario să
ne poată fotografia. Să înmânez citații celor care știau de ele
și se ascundeau ca să nu le primească… Uluitor, cât de ușor
poți pătrunde în casa sau biroul cuiva, când îți ridici puțin
tivul de la fustă.
Și-a terminat vinul.
— Din tot ce povestesc, reiese că sunt un soi de târfă de pe
stradă, nu?
— Mai mult o momeală.
— Drăguț din partea dumitale, dar ăsta-i adevărul,
vindeam sex-appeal. Nu că aș fi făcut vreodată ceva cu
adevărat odios, totul n-a fost decât reclamă falsă. Între timp,
m-am îndrăgostit de Mario și el susținea că simte la fel.
Scutură din cap.
— Destul de bătrân ca să-mi fie tată, și mai fusese
căsătorit de patru ori. Evident, pot fi încadrată la categoria
„Ce-o fi fost în capul ei?”. Și pe urmă descopăr că sunt
însărcinată. Ceea ce s-a dovedit în final a fi cel mai bun lucru
care mi s-a întâmplat vreodată. Felipe e un înger, o dulceață
de copil, nu-mi pot închipui un băiețel mai perfect decât el.
— Și totuși, Mario își face griji pentru el.
— Mario crede că e homosexual.
— Pentru că e un băiețel liniștit, am spus eu.
Ea râse.
— Asta însemnând că Felipe nu se ceartă, nu-i place să se
bată și nu-l interesează să facă sport. Stă cu nasul în cărți
toată ziua, e cam mititel pentru vârsta lui. Seamănă în
partea mea, mama e chinezoaică… A, uite și mâncarea
noastră!
467
Am mâncat în tăcere, până ce ea a spus:
— Poate că Felipe este un pic prea cuminte. Da, are
trăsături frumoase, când era mic, mic, toată lumea credea că
e fetiță. Dar asta face din el un homosexual?
— Nicidecum.
— Exact, domnule doctor Delaware. Asta îi tot spun eu lui
Mario, dar el se-ncăpățânează să mă pună să-l silesc pe
Felipe să facă lucruri pe care nu le poate suferi.
— Sport?
— Sport, karate.
Puse furculița jos și continuă:
— Crede-mă pe cuvânt, dacă s-ar băga în vreo chestie mai
dură și s-ar răni la năsucul lui ăla mic și scump, eu aș muri
și-aș învia lângă el! Așa i-am și spus lui Mario. El zice că sunt
nebună, că orice băiat are nevoie de câteva cicatrice…
Dumneata ai cicatrice, doctore?
Am zâmbit.
Ea spuse:
— Scuze, nu e treaba mea. Mario are cicatrice.
Nenumărate, de pe vremea când era la Chicago, unde a
crescut. Pentru mine, nu asta înseamnă masculinitate.
Masculinitate e să te simți sigur pe tine și să n-ai nevoie să
dovedești nimănui nimic.
— Nu îți faci griji pentru Felipe și dumneata îl cunoști cel
mai bine.
— Exact.
— Dar ești aici…
— Ca să-mi fac datoria față de Mario. Un fel de ultim sărut
la despărțire, înțelegi? Pentru că pleacă… Nu, nu la pușcărie,
dacă va dezvălui ceea ce cred eu că e pe cale să dezvăluie.
Dar când bomba cu materie urât mirositoare va exploda, va
ieși un scandal uriaș, doctore Delaware. Vor cădea ca
popicele niște oameni de care nici nu-ți vine să crezi.
— Lista cu nume mari.
— Lista cu nume super-mari, spuse ea. Vorbesc de fețe pe
care le vezi la televizor pășind pe covorul roșu, proprietari de
468
studiouri importante, de imperii corporatiste. Marea chestie a
lui Mario a fost că el nu va vorbi niciodată. Dar cu ceea ce au
ei acum împotriva lui, și cu boala lui de inimă, și cum a
rămas aproape fără niciun ban, o să-i dea în gât pe toți.
După care va trebui să plece undeva, nu știu unde, și eu n-
am să-l mai văd niciodată, și nici Felipe. Deci m-am gândit că
ar fi frumos din partea mea să-i îndeplinesc ultima dorință.
Chiar dacă știu că Felipe nu e homosexual.
— Mario și Felipe au o relație bună împreună?
— Mario n-a petrecut prea mult timp cu Felipe, dar lui
Felipe îi place de el. Și chestia amuzantă e că, la cât mă tot
toacă Mario să-l obișnuiesc pe Felipe cu chestiile dure, el
însuși a fost cât se poate de blând cu el. Jucau cărți
împreună, stăteau acolo, vorbeau. Adevărul e că nici Mario
nu-i cine știe ce sportiv… L-ai cunoscut, ai văzut că-i mai
degrabă pirpiriu.
— Un omuleț cu o carismă de gigant.
— Încă un Napoleon, spuse ea. Nu știu de ce, dar îmi pierd
capul după ei. Poate din cauză că tatăl meu… Lasă, nu
contează, aici nu-i vorba de mine, ci de Felipe. Ești de acord
că totul e în regulă cu el?
— Nimic din ce mi-ai spus nu denotă că n-ar fi. Iar dacă ar
fi homosexual, nu există absolut niciun lucru pe care eu să
pot sau să vreau să-l fac în privința asta.
Ea se șterse la gură.
— Dumneata nu ești homosexual?
— Nu, am spus eu.
Dar unii dintre cei mai buni prieteni ai mei…
— Reorientarea sexuală prin terapie, am adăugat, nu este
un lucru pe care să-l recomand, în general.
— Perfect de acord, în totalitate. Dar Felipe nu e
homosexual. E categoric bine adaptat.
— Mario a pomenit totuși de niște probleme cu colegii de
școală și de probleme la toaletă.
— Nu-i mare brânză, spuse ea. Felipe e micuț de statură și
469
nu face niciun fel de sport, așa că unii băieți mai mari l-au
luat peste picior. Eu i-am spus să nu se teamă de ei, să le
spună să-și vadă de treaba lor. Chestie care a funcționat. În
ce privește problemele la toaletă, pediatra mea spune că
Felipe se ținea să nu facă prea mult timp, și a început să-l
afecteze. L-am întrebat ce se întâmplă și mi-a spus că nu-i
place să meargă la baie când e la școală, fiindcă-i prea
murdar acolo. M-am dus să verific și nu mințea deloc, au o
toaletă de-a dreptul împuțită. Nici câinele nu mi l-aș lăsa să
intre acolo. Dar nu voiam ca Felipe să ajungă constipat, așa
că am început să-i dau un pic de ulei de parafină, să-l
trezesc ceva mai devreme dimineața, pentru micul dejun, iar
peste o jumătate de oră, cu zece minute înainte de plecarea
la școală, a putut să iasă afară și n-a mai avut nevoie să
meargă la toaleta de acolo. Iar pentru treaba mică, i-am spus
să folosească pisoarele, dar să se țină mai departe un pic,
pentru ca trupul lui să nu se atingă de nimic murdar.
— Se pare că te-ai ocupat de toate problemele.
— Așa mă gândeam și eu. Mulțumesc că ești de acord.
Un zâmbet larg, cu toată gura.
— Bun, deci acum se cheamă că mi-am onorat obligația
față de Mario și ne putem bucura în liniște de un prânz bun.
470
— A fost plăcerea mea. Complimente lui Mario.
— Mă îndoiesc că voi mai vorbi cu el. Apropo, nu vrei să
știi care a fost adevăratul motiv pentru care cred eu că Mario
a ținut să mă văd cu dumneata? Nu are nicio legătură cu
Felipe, se vede de la o poștă că e totul în regulă cu Felipe.
— Care e adevăratul motiv? am spus eu.
— Sentimentul de vinovăție, domnule doctor Delaware. O fi
Mario un sociopat, dar nu și-a pierdut complet capacitatea
de-a se simți culpabil. Și eu s-ar putea să fiu unica persoană
în fața căreia își poate arăta și latura asta.
— Pentru ce anume se simte vinovat?
— Nu pentru munca lui, spuse ea. Nu pentru toate acele
vieți pe care le-a distrus cu interceptările lui și cu extorcările,
de asta e chiar foarte mândru. Dar ca tată… știe că a dat
greș. El mi-a spus. Are trei fete cu trei mame diferite, alți
patru băieți, și toți sunt niște ratați, doi au făcut și pușcărie.
Plus că a mai existat un băiat pe care el nu l-a recunoscut
niciodată, și care-a ajuns rău, rău de tot. Mario zicea că s-a
apucat de droguri și crime, tot soiul de ticăloșii. În principal a
dat vina pe maică-sa… o femeie cu care n-a vrut să se
căsătorească, n-a fost decât o aventură de-o noapte. Dar
ultima dată când am vorbit cu el, atunci când m-a pus să te
caut, a recunoscut că poate și el are o parte de vină, fiindcă l-
a scos pe băiat din bucluc și așa n-a ajuns niciodată să învețe
ce-i aia responsabilitate. Cu toate că a insistat și atunci că a
fost în principal vina mamei, având în vedere ce soi era.
— Ce soi era?
— Actriță porno, o scursură în toată regula, după Mario.
Spunea că s-a reinventat pe sine în chip de nu știu ce
investitoare, dar că a rămas aceeași târâtură amorală de
altădată, pe care el făcuse greșeala s-o lase însărcinată, și
poftim unde s-a ajuns.
Eu am spus:
— Mario n-a avut niciun fel de contact cu fiul lui?
— Niciunul, băiatul n-avea nici cea mai vagă idee cine e
471
tatăl lui de fapt, pentru că Mario o plătise regește pe femeia
aceea, ca să mintă și să spună că fusese altcineva. A folosit
banii ca să cumpere case, Mario obișnuia să spună că Mafia
nu-i are cu nimic la mână pe imobiliarii din L.A. L-am
întrebat pe Mario cum de nu și-a asumat responsabilitatea,
fiindcă nu-i stătea în caracter să fugă de răspundere, el e
genul care ține morțiș să-și facă datoria de părinte, a plătit
întotdeauna fără discuție pensie alimentară pentru ceilalți
copii și pentru Felipe. Dintr-odată s-a schimbat la față și nu
mi-a dat niciun răspuns. Singura dată când am zărit și eu o
sclipire de spaimă în ochii lui Mario. În fine, mă bucur că v-
am cunoscut, domnule Delaware. Aș spune la revedere, până
data viitoare, dar asta nu se va întâmpla.
M-am uitat la ea cum se îndepărtează.
Am rămas acolo, inspirând aerul sărat al oceanului, cu un
vag iz de struguri fermentați, m-am gândit să-l sun pe Milo și
să-l pun să afle dacă procedura arestării lui Mario Fortuno
inclusese și luarea unei probe de sânge.
M-am răzgândit.
Aveam șase cazuri în curs la tribunal și o pacientă de
nouăsprezece ani care nu se știe cât timp va mai avea nevoie
de mine. O femeie care mă iubea.
Un câine care zâmbea.
Ce altceva mai conta?
Sfârșit
472
473
JONATHAN KELLERMAN
OBSESII LETALE
V.1.O
virtual-project.eu
CAPITOLUL 1
475
de surfiști!
Kat, am vrea să mergem cu Sean și Matt să ne distrăm nițel,
ha-ha! Numai dacă nu te superi!
Ce-ar fi putut spune Kat? „Stați cu mine! Sunt cea mai
mare fraieră!”?
Așa că pe la ora trei-patru dimineața, a ieșit împleticindu-
se din barul Light My Fire, cu gând să urce în mașină.
Dar ce întuneric era, Dumnezeule! De ce naiba nu
puseseră niște becuri și afară?
După ce a făcut trei pași, unul dintre tocurile ascuțite i s-a
înfipt în asfalt, și s-a împiedicat – mai avea un pic și își sucea
glezna.
Dar s-a străduit să-și păstreze echilibrul și, până la urmă,
a rămas în picioare.
O fată pe cinste! Au salvat-o reflexele ei rapide. Și lecțiile de
dans la care fusese obligată să meargă. Mă rog, n-ar fi
recunoscut-o în fața maică-si, pentru că i-ar fi dat încă o
dată ocazia să-i trântească o replică nasoală: „Ți-am zis eu!”
Maică-sa și regulile ei! Să nu mai porți haine albe după
Ziua Muncii 25. În Los Angeles, regula asta chiar avea
noimă…
După ce a făcut încă doi pași, una dintre bretelele subțiri
ale bluzei din lame violet i-a căzut de pe umăr, dar Kat n-a
ridicat-o, pentru că îi plăcea sărutarea nopții pe pielea ei
goală.
Se simțea destul de atrăgătoare. Și-a scuturat părul, dar
apoi și-a amintit că se tunsese, așa că nu prea mai avea ce
scutura.
Ochii i s-au împăienjenit – oare câte Long Island-uri
dăduse pe gât? Patru?
După ce a tras o gură strașnică de aer proaspăt, și-a simțit
mintea mai limpede.
477
Când a ajuns, a băgat mâna în poșetă, bâjbâind după chei,
dar, după ce a dat de ele, le-a scăpat pe jos.
Le-a auzit zăngănitul și s-a uitat într-acolo, dar era atât de
întuneric, încât nu le-a putut vedea. S-a aplecat șovăielnic,
apoi s-a sprijinit cu o mână de asfalt, iar cu cealaltă a
început să le caute.
Erau de negăsit.
Când s-a așezat pe vine, a simțit un miros chimic –
benzină –, ca atunci când faci plinul și, chiar dacă te speli pe
mâini de nenumărate ori, nu poți scăpa de duhoare.
Se fisurase rezervorul? Asta îi mai lipsea!
După doar zece mii de kilometri, mașina îi făcea o grămadă
de probleme. La început, Mustangul i se păruse mișto, dar
apoi ajunsese la concluzia că era o mașină nasoală și n-a mai
plătit ratele. Salutare, funcționar al băncii! Iarăși ai venit să-
mi iei mașina pentru neplată?
Katrina, am plătit noi avansul. Nu trebuie decât să-ți aduci
aminte ca pe data de cincisprezece a fiecărei luni…
Dar unde erau cheile alea nenorocite? Își zdrelise degetele
de asfalt, iar când i-a sărit o unghie falsă i-a venit să plângă.
Gata, le-a găsit!
S-a ridicat cu greu în picioare, a deblocat ușile apăsând pe
butonul telecomenzii agățate de inelul cu chei, apoi a urcat în
mașină și a pornit motorul. Mașina a vibrat puternic și a luat-
o din loc, iar Kat s-a avântat în noaptea neagră – dă-i înainte,
fată pe cinste! Așa, pornește farurile!
Încet-încet, cu grija exagerată a omului beat, a mers pe
lângă gard, dar n-a nimerit din prima poarta parcării, apoi a
dat înapoi și, în cele din urmă, a reușit să iasă. A luat-o spre
sud, pe Corinth Avenue, apoi a cotit pe Pico Avenue – era
pustiu la ora aceea. Pentru că a tras prea mult de volan, a
intrat pe contrasens, dar a făcut un pic dreapta și a încadrat
mașina aia nenorocită pe banda regulamentară.
Când a ajuns în dreptul bulevardului Sepulveda, a prins
semaforul pe roșu.
478
În intersecție nu erau nici mașini, nici polițiști.
Așa că a trecut pe roșu.
Se îndrepta spre nord și se simțea liberă, de parcă întregul
oraș și întreaga lume ar fi fost ale ei.
Ca și cum cineva ar fi dat o bombă nucleară și ea ar fi fost
ultimul supraviețuitor.
Ce mișto ar fi fost să meargă până în Beverly Hills, trecând
pe roșu de un trilion de ori, apoi să intre în magazinul Tiffany
de pe Rodeo Drive și să ia tot ce i-ar fi poftit inima.
O planetă fără oameni! A izbucnit în râs.
A trecut de intersecțiile cu bulevardele Santa Monica și
Wilshire, apoi a mers tot înainte, până în locul unde
Sepulveda cotea spre Trecătoare 26. În stânga se întindea
autostrada 405 presărată cu stopurile mașinilor, iar în
dreapta se înălța coasta unui deal care se pierdea pe fundalul
cerului fără lună.
Nu se vedea nicio lumină în casele de trilioane de dolari
pline de bogătane adormite – tâmpite de genul celor care
veneau în magazinul La Femme.
Femei ca maică-sa, care pretindeau că nu s-au zbârcit sau
că nu-s grase ca niște scroafe.
Gândul la muncă a făcut-o să se încordeze, așa că a tras
aer în piept cu putere.
Dar a râgâit foarte tare și s-a enervat, apoi a accelerat.
Cu viteza asta, în scurtă vreme ar fi ocolit dealul și ar fi
ajuns la apartamentul ei.
Avea o magherniță nenorocită în Van Nuys, dar Kat le
spunea tuturor că locuia în Sherman Oaks, pentru că
apartamentul se afla chiar la granița dintre cele două
cartiere. Și, în fond, cui îi păsa?
Dintr-odată, a simțit că i se închid ochii și a trebuit să-și
scuture capul ca să rămână trează. A apăsat cu putere
483
Când Bentley-ul a luat-o ușor din loc, Kat i-a mulțumit
femeii încă o dată.
Femeia a înclinat ușor capul și a dat drumul la muzică –
era muzică clasică. Doamne, ce sistem audio! Ai fi zis că te
aflai într-o sală de concerte.
— Dacă pot să mă revanșez în vreun fel…
— Nu-i nevoie, dragă.
O femeie impunătoare, cu mâini ferme, pline de bijuterii.
— Aveți o mașină fabuloasă, a spus Kat.
Femeia a zâmbit și a dat muzica mai tare.
Kat s-a sprijinit de speteaza scaunului și a închis ochii. Se
gândea la Rianna și Bethie, care plecaseră cu tipii care
purtau tricouri contrafăcute.
Abia aștepta să le povestească ce i se întâmplase.
Bentley-ul înainta silențios prin defileu. Dintr-odată,
scaunul confortabil, alcoolul, iarba și nivelul scăzut al
adrenalinei au adâncit-o pe Kat într-un somn aproape
comatos.
Deja sforăia zgomotos atunci când mașina a cotit, urcând
ușor coasta dealului.
Se îndreptau spre un loc întunecos și rece.
484
CAPITOLUL 2
486
După externare, zicea că se simte bine. Rick, Robin, eu și
toți cei care-l cunoșteau ne prefăceam că nu vedem cât de
țeapăn mergea și că era lipsit de vlagă. Medicul de la
departamentul de poliție a insistat ca Milo să-și ia un
concediu de odihnă, iar șeful său a fost de acord.
De câteva luni, Milo și Rick tot vorbeau de o vacanță la
tropice, dar când a venit vremea să și-o ia, Milo se simțea de
parcă ar fi așteptat o iminentă condamnare la închisoare.
Cât a stat acolo, mi-a trimis o singură carte poștală: niște
luptători de sumo din Samoa, cu trupuri gigantice, care se
încăierau pe o plajă cu nisip alb.
A,
E o vacanță minunată… bla-bla… mă plictisesc de
înnebunesc. Ăștia-s băștinașii. Dacă mai iau parte la câteva
festinuri hawaiiene, contractul meu de fotomodel se duce pe
apa sâmbetei.
Al tău, primitiv,
M.
491
CAPITOLUL 3
494
cu puternice tendințe antisociale care bântuie prin cartier și
că e posibil ca furtul să fie doar un prim pas.
— Și ce credeți c-ar putea urma, domnule Heubel?
— Poate c-o să vină iarăși, ca să facă ce și-a propus…
În spatele lentilelor, ochii căprui-deschis ai lui Heubel erau
foarte vioi.
— Vă e teamă că s-ar putea să încerce și altceva.
— N-aș spune că mi-e teamă. Mai degrabă… de fapt, cred
că sunt într-adevăr îngrijorat. A fost un gest atât de
ostentativ: pur și simplu s-a suit în mașină și a plecat.
— Știți cumva când s-a întâmplat?
— După cum i-am spus detectivului Binchy, totul s-a
petrecut între unsprezece seara, când am ajuns acasă, și
dimineața acestei zile, când am ieșit din casă și n-am mai
găsit mașina. Voiam să merg la Country Mart să iau ceva
pentru micul dejun. Preț de câteva clipe, m-am întrebat dacă
nu cumva o băgasem în garaj. Dar apoi mi-am dat seama că
n-avea cum să fie așa, pentru că într-unul dintre ele e parcat
Lexusul, iar pe celălalt îl folosesc pe post de magazie.
Dispăruse! Nu mi-a venit să cred, a spus Heubel, dându-și
ochii peste cap.
— Și la ce oră ați ieșit din casă azi-dimineață?
— La opt fără un sfert. Și, dacă vreți să fiu mai precis, nu
cred că a fost furată după ora cinci dimineața, pentru că la
ora aia deja eram treaz și mă aflam în birou – ferestrele dau
spre stradă, și precis aș fi auzit ceva. Deși nu-s sigur, pentru
că drăcovenia asta are un motor foarte silențios.
— Cinci dimineața… Vă sculați devreme, a comentat Milo.
— Vreau să fiu pregătit la ora când se deschide bursa din
New York. Uneori, când urmăresc bursele internaționale, mă
scol chiar mai devreme.
— Sunteți broker?
— Fac tranzacții cu mărfuri de larg consum. Dar în
dimineața asta nu m-a ademenit nimic, așa că m-am gândit
să iau micul dejun și să dau câteva telefoane.
495
— Îmi închipui că-s niște tranzacții profitabile.
Heubel a dat din umeri și s-a scărpinat în cap.
— Sunt mai profitabile decât munca cinstită. În fine, am
anunțat furtul la poliție, dar când m-a sunat detectivul
Binchy deja o găsisem.
— Era chiar în cartier, a spus Milo.
— Trei străzi mai la vest, pe Villa Entrada.
— Aveați vreun motiv anume să vă duceți exact acolo?
Fleubel părea nedumerit, așa că Milo a continuat:
— Ați auzit cumva că pe Villa Entrada ar locui vreun
delincvent care ar fi putut face una ca asta?
— Ah! I-a răspuns Heubel. Nu, nicidecum, ci pur și simplu
am condus de colo-colo. Nici măcar nu-mi dau seama de ce-
am făcut asta, pentru că nu prea nădăjduiam s-o găsesc.
Poate că tot ce voiam era să fac ceva. Știți cum e, încercam să
recapăt controlul.
— Înțeleg perfect.
— Dacă cineva mi-ar fi cerut să pariez, aș fi zis că se afla
undeva în Los Angelesul de Est, în Watts sau pe platforma
unui camion în drum spre Tijuana. Vă dați seama cât de
surprins am fost când am găsit-o parcată lângă bordură, cu
cheile în contact.
— Că tot veni vorba de chei… Cum de…?
— Știu, știu! A fost o prostie din partea mea, i-a răspuns
Heubel. Cheia pe care o folosesc de obicei e în sertarul
biroului meu, dar cine și-ar fi închipuit că cineva ar fi putut
s-o găsească pe cealaltă?
— Cheia de rezervă?
— Da, e o chestie magnetică. O păstrez într-un locaș al
volanului, pentru cazul în care o pierd pe cealaltă. Cam
prostesc din partea mea, nu-i așa? a spus Heubel, înroșindu-
se.
— Cine mai știa că se afla acolo?
— Păi tocmai asta-i problema: nimeni! Sunt atât de
precaut, încât o scot de acolo când merg să-mi spăl mașina.
Dar presupun că n-am fost suficient de atent: poate că
496
cineva a trecut cu mașina pe lângă mine și a văzut când am
scos-o. Dar am învățat lecția, credeți-mă!
— Totul e bine când se termină cu bine.
— Așa-i, domnule locotenent, dar mă îngrijorează pata de
sânge. Am văzut-o abia când am ajuns acasă. E sânge, nu? a
întrebat Heuble, clipind.
— S-ar putea, dar, oricum, n-am găsit semne de violență.
— Ce vreți să spuneți?
— Nu-i o pată chiar atât de mare. În plus, când se
întâmplă ceva violent, de obicei sângele se împrăștie: e
împroșcat sau pulverizat, și se scurge. Pata din Bentley pare
să fi fost făcută de cineva care și-a șters pe pielea banchetei
sângele de la o tăietură.
— Înțeleg. Și totuși, cineva a sângerat în mașină. Și n-am
fost eu…
— Sunteți sigur?
— Sută la sută sigur! Primul lucru pe care l-am făcut a
fost să intru în casă și să-mi cercetez picioarele cu multă
atenție – m-am gândit că poate mă mușcase un țânțar, dar
nu simțisem. Mă rog, sângele oricum n-ar fi trecut prin
pantaloni… Aveam pe mine blugi groși. Mai exact, perechea
Diesel pe care o port iarna. Sunt al naibii de zdraveni, a
precizat Heubel, bătându-și coapsa. Mi-am examinat
picioarele și pe o parte, și pe cealaltă, ba chiar m-am folosit
de o oglindă. Ei bine, nimic!
— Ați depus mult efort…
— Eram destul de tulburat, domnule locotenent. Mai întâi,
mașina mi-a fost furată chiar din fața casei, apoi am găsit-o,
iar în cele din urmă am dat de sânge! Probabil că o să mă
liniștesc abia după ce o să faceți analiza ADN-ului și o să
aflați că nu se potrivește cu al nici unei victime din ultima
vreme.
— Nu avem niciun motiv să cerem o analiză a ADN-ului.
— Nu? am auzit că tehnologia de azi e mult mai bună
decât pe vremea lui O. J. Simpson. Cu testele de acum, poți
497
să obții rezultatul foarte repede.
Milo i-a aruncat o privire lui Sean, care a intervenit:
— Mai repede, dar tot e nevoie de timp. Iar analiza ADN-
ului e scumpă.
— Ah! Înțeleg, nu-i o prioritate, a spus Heubel.
— Ne dăm seama în ce situație vă aflați… a spus Sean.
— Sunteți șocat, a adăugat Milo. Aveți sentimentul că va
fost violată intimitatea.
— Aveți dreptate, dar problema mea cea mai mare e că n-
am de unde să știu dacă nu cumva individul încă e prin
preajmă și pune ceva la cale.
Milo i-a ținut ceea ce el numea „Prelegerea cu privire la
analiza datelor de către criminaliști” – era nevoie din ce în ce
mai des de așa ceva, din pricina basmelor cu polițiști difuzate
la televizor săptămână de săptămână.
Iată principalele puncte ale prelegerii sale: vrăjitoriile
criminaliștilor sunt foarte utile în serialele de divertisment,
însă, în realitate, datele obținute la locul faptei erau relevante
în mai puțin de zece la sută din totalul cazurile de crimă;
pentru a face față nenumăratelor cereri de analiză a ADN-
ului, Departamentul de Justiție a fost nevoit să contracteze
serviciile unui laborator din New Jersey; informațiile obținute
în urma acestor analize erau atât de nerelevante, încât de
obicei nu se făceau decât în cazul crimelor și violurilor.
— Analizele pot dura câteva luni chiar și în cazul unei
crime, domnule Heubel.
— Uau! Păi atunci, domnule locotenent, cum de reușiți,
totuși, să elucidați crimele?
— Umblăm pe dibuite și, uneori, avem noroc, i-a răspuns
Milo, zâmbind.
— Atunci îmi pare rău, n-am vrut să… Cât ați spus? Doar
zece la sută?
— În cel mai bun caz.
— Bine, am înțeles… Mă rog, aveam convingerea că dacă
trăiești într-un anumit cartier, poți fi ferit de… Dar presupun
498
că și asta e o naivitate.
— Dar ăsta chiar e un cartier sigur, domnule. Unul dintre
cele mai sigure din partea asta a orașului.
Era adevărat, dacă nu luai în calcul micul secret al Los
Angelesului de Vest: în cartierele de lux nu prea au loc
atacuri violente, dar spargerile și jafurile sunt frecvente,
pentru că, după cum spunea un spărgător arestat, „acolo se
află chestiile mișto”.
— Deci cel mai bine ar fi să mă liniștesc și să uit toată
tărășenia? a întrebat Heubel.
— Dacă vreți să se facă investigații, uitați cum o să
procedăm: dacă detectivul Binchy o să aibă timp, o să cheme
o echipă de experți să ia niște mostre de pe banchetă – măcar
ca să vadă dacă e sânge. Iar dacă n-or să fie prea ocupați,
criminaliștii or să cerceteze și restul mașinii.
— Dar ce anume or să caute?
— Alte pete de sânge. Și orice lucruri nelalocul lor. Dar o să
ia ceva timp.
— Deci s-ar putea să rămân fără mașină câteva zile.
— Da, e posibil.
— Păi n-am găsit nimic altceva… a spus Heubel zâmbind.
Am examinat mașina cu o lanternă. Cred că am cam distrus
probele.
— Ați dat cu aspiratorul în mașină?
— Nu, dar amprentele mele…
— Amprentele dumneavoastră sunt împrăștiate prin toată
mașina, pentru că o conduceți zi de zi. Dacă nu ați dat cu
aspiratorul, dar, tot umblând prin mașină, ați atins vreo pată
sau ați mișcat vreo fibră de material, criminaliștii tot or să
dea de ele.
— Deci zece la sută, a repetat Heubel, vârându-și un deget
sub una dintre lentile. Aș fi zis că procentul e de nouăzeci la
sută. Mă rog, e limpede că nu-i domeniul meu.
— Tocmai de-aia suntem aici. Ați vrea ca detectivul Binchy
să cheme o echipă de experți?
499
— O să fie nevoie să dea jos căptușeala portierelor?
— Nu, or să folosească niște perii și or să răzuiască ușor
materialul. Poate că va fi nevoie să umezească petele găsite
cu o soluție salină și să presare niște reactivi – substanțe care
interacționează cu fluidele corpului. S-ar putea să facă pe loc
o analiză pentru detectarea proteinelor umane, iar dacă or să
descopere că e o pată de sânge, or să stabilească de ce grupă
e. Toate astea or să dureze câteva minute, dar o să ia ceva
timp până o să vină echipa – poate câteva zile –, așa că cel
mai bine ar fi să nu folosiți mașina. Până atunci, detectivul
Binchy o să-și noteze toate datele pe care o să i le furnizați și
o să le consemneze într-un raport detaliat pentru arhiva
poliției.
Sean și-a lovit un pantof cu vârful celuilalt.
— Mai am o mașină, a spus Heubel, așa că lăsați-mi ceva
timp să mă gândesc mai bine.
— Cum doriți.
— E plăcut să poți alege. Sau să ai iluzia că poți face asta.
*
— Raport detaliat? l-am întrebat pe Milo în timp ce ne
îndepărtam de vilă. E o pedeapsă aplicată lui Sean pentru că
te-a făcut să pierzi timpul?
— Nu-s deloc înclinat către astfel de răzbunări.
— Vrei să-l trântești la podea și să-i smulgi consola Game
Boy din mână?
Milo a izbucnit în râs.
— Încerc doar să-mi apăr pielea. Un individ ca Heubel s-ar
putea să-l cunoască pe primar. Ultimul lucru care-mi lipsește
– de fapt, care-i lipsește lui Sean – e o bârfă la un cocteil
despre dezinteresul de care dă dovadă poliția.
— Ah! Vasăzică încercai să-l ferești pe băiat de necazuri.
— Exact asta a făcut bătrânul Milo.
— Și cine știe ce dă la iveală pata aia…
Milo a întors capul spre mine.
— Alex, una e să calmezi bogătanii, și alta e să-ți închipui
500
că pe străzile din Brentwood ar bântui vampiri siniștri și
vetuști, fascinați de ideile lui Charles Manson 32, care n-ar
avea în cap decât să măcelărească brokeri specializați în
tranzacțiile cu mărfuri de larg consum.
— Adevărații adepți ai lui Manson bântuiau prin Beverly
Hills și Los Feliz 33. Și chiar măcelăreau bogătanii…
— E vorba de un furt săvârșit de un plimbăreț care a lăsat
mașina intactă și a fost suficient de amabil cât s-o parcheze
într-un loc pe unde era foarte probabil să treacă proprietarul
ei.
— Cum zici tu.
— Auzi, tinere, nu-mi vorbi pe tonul ăsta!
501
CAPITOLUL 4
503
și puzderia de scrisori din partea familiilor recunoscătoare ale
victimelor au făcut ca Milo să nu poată fi persecutat.
Apoi o crimă mai veche l-a pus într-o situație
asemănătoare celei de pe vremea când era novice, și
conducerea nu se putea atinge de el pentru că era un
detectiv competent. Descoperise în dosarul acelui caz niște
nereguli comise de șeful poliției și a făcut un târg cu el: ca să
nu le dea publicității, urma să fie făcut locotenent, să fie
scutit de obligațiile rutiniere ale noului său grad și să lucreze
în continuare la cazuri de crimă.
A fost mutat din biroul comun al detectivilor și pitit într-o
cămăruță cât o debara care înainte chiar fusese folosită pe
post de debara. I s-a pus la dispoziție un computer vechi și i
s-a dat voie să se folosească de detectivii începători – dar
numai dacă nu avea altcineva nevoie de ei – și a fost lăsat să-
și aleagă singur cazurile.
Cu alte cuvinte: Dacă nu ne stai în cale, o să-ți întoarcem
serviciul.
Pus în locul său, un altul s-ar fi blazat. Dar Milo s-a
acomodat noii sale situații, stabilindu-și un al doilea birou
într-un restaurant indian din apropiere, unde, printre accese
de dispepsie, continua să rezolve cazuri dificile. În tot acest
timp, se răsfăța cu singurul său hobby: să se plângă.
În cele din urmă, eficacitatea sa a atras atenția noului șef
al departamentului, care era obsedat de statisticile
criminalistice. Iar lui Raymond Grant, noul șef al secției lui
Milo, nu-i păsa cu cine se culcau subordonații săi. Așa că
Milo a primit un calculator mai performant și mai mult
sprijin din partea detectivilor, păstrându-și totodată
programul flexibil.
Nu era invitat la petrecerile cu frigărui organizate de secția
lui, dar tot răul spre bine: nu era un tip sociabil și, în felul
acesta, își putea petrece mai mult timp cu Rick.
Dar când te uitai la Milo, n-ai fi zis că viața îi devenise mai
ușoară.
504
Bineînțeles că, atunci când Antoine Beverly dispăruse,
familia lui dăduse poliției tot sprijinul de care era în stare,
dar scepticismul lui Milo era întemeiat: după șaisprezece ani,
dovezile se pierd, iar puzderia de mărturisiri făcute de
condamnații care urmează să fie executați e o simplă
stratagemă de amânare care nu duce la nimic.
Și totuși, ar fi trebuit să fie mulțumit că avea de lucru.
Sau poate că nu făceam decât să proiectez propria-mi stare
de spirit asupra lui, întrucât munca mea din anul acela
dăduse roade. Câteva cazuri de custodie a unor copii se
soluționaseră decent, fără ca părinții să facă încercări de a-și
traumatiza psihic progeniturile și fără ca avocații să dea frâu
liber pornirilor distructive. De câteva ori, rapoartele mele au
ajuns pe biroul câte unui judecător inteligent care chiar își
lua răgazul să le citească.
Mă gândeam că poate lumea devenise mai bună și mai
primitoare – poate că era o reacție la violența care umplea
prima pagină a ziarelor. Când i-am împărtășit acest gând lui
Robin, ea a zâmbit, a mângâiat câinele și mi-a spus:
— Cine știe, s-ar putea să fie un efect pozitiv al încălzirii
globale… Prea zice lumea că toate relele ni se trag de la ea.
Robin și cu mine ne împăcasem după ce ne despărțisem a
doua oară în cei zece ani de când eram împreună. Casa în
care locuiam fusese construită după planurile ei pe coasta
unui deal din cartierul Beverly Glen, iar câtă vreme fusesem
despărțiți mi se păruse sumbră ca un cavou. Un mogul al
internetului avea să-i plătească o sumă cu șase cifre ca să-i
construiască patru instrumente artizanale: o chitară, o
mandolină, o mandolă și un violoncel – era o comandă care
avea să-i ocupe cea mai mare parte a anului. Era o afacere de
vis, dar numai dacă nu se gândea că mogulul era afon și nu
putea interpreta nici măcar o notă.
Unul dintre carașii aurii din bazin avea doisprezece pui,
ploile abundente revigoraseră vegetația grădinii, iar alături de
noi o aveam pe Blanche, care putea fi descrisă drept „cățeaua
505
care zâmbește pe bune”. Era o femelă de un an din rasa
buldog francez – o mogâldeață caldă, mătăsoasă și blondă,
atât de veselă, prietenoasă și delicată, încât mă gândeam să-i
donez cromozomii institutului de cercetări biologice din Nisa.
Desigur, nu era o temă de cercetare interesantă: un câine
care nu mușcă oameni nu e cine știe ce.
Dar în cea de-a noua zi de când Milo se întorsese la
serviciu, cineva a fost mușcat.
506
largi, care avea pe cap o șapcă albastră.
— Șapca era exact ca alea pe care le poartă bătrânii. Părea
un ciudat. Iar când s-a îndreptat spre mașină, mergea
țeapăn, ca moșii.
În timp ce bărbatul cu șapcă își măcelărea victima, mașina
lui aștepta la bordură cu motorul pornit și cu portiera
șoferului deschisă. După ce a terminat, și-a șters cuțitul de
pantaloni, s-a urcat la volan și a demarat cu viteză destul de
mică.
Ochiul de vultur al lui Moskow a reținut și cum arăta
mașina.
— Ultimul model de Mercedes S600. Negru, lucios și curat.
E cel mai tare model cu patru uși produs de Mercedes, dacă
nu luăm în calcul Maybach-ul. Sunt absolut sigur, pentru
că-s înnebunit după mașini. Costă o sută cincizeci de mii!
Dar n-am reținut decât o parte a numărului de
înmatriculare.
O literă și trei cifre. Milo a dat mașina în urmărire, apoi s-a
dus să examineze locul crimei. Când m-a sunat pe mine, deja
aflase o informație prețioasă.
— A fost furată în Beverly Hills, din parcarea unei firme de
închiriat mașini, care se cheamă Prestige. Hoțul a dus-o la loc
în parcare înainte de începerea programului, adică înainte de
ora nouă, iar cei de la firmă n-au aflat că mașina dispăruse
decât în momentul în care i-am sunat eu. S-au uitat pe
indicatoarele de la bord și mi-au spus că hoțul a făcut cu ea
șaizeci și opt de kilometri.
— Parcarea era închisă?
— Cică intrarea ar fi fost blocată cu un lanț.
— Crima a fost comisă la șase jumate, iar mașina s-a
întors în parcare două ore mai târziu, am spus eu.
— Exact. Cât tupeu!
— Vasăzică a furat o mașină de lux mare și neagră, apoi a
înapoiat-o.
— Mda! S-a încruntat Milo.
507
— Până la urmă, Sean a investigat Bentley-ul?
— Heubel nu i-a dat voie decât să preleveze o probă din
zona petei. N-a fost de acord cu chestii mai complicate. Sean
a luat o trusă și a făcut singur prelevarea: e sânge de om,
grupa zero pozitiv. Dar e prea devreme să facem o legătură
între Bentley și tărășenia asta. Și să nu mă iei iarăși cu
șansele de unu la o mie!
— Să mă păzească Dumnezeu de așa ceva!
— Iar dacă El e prea ocupat, să te păzești singur! Vrei să
arunci și tu o privire la locul crimei?
— Bineînțeles!
— Atunci ne vedem în douăzeci de minute.
508
crima asta, a intervenit Sean. Părea un tip de treabă.
— Sau dimpotrivă!
— Ce vrei să spui?
— Bogătanii caută să nu se amestece în porcării dintr-
astea.
Milo a dat să plece.
— Auzi, Loot, să știi că oficial eu încă lucrez pentru secția
Furturi de mașini.
— Vrei să pun o vorbă bună pentru tine?
— Nu cred că locotenentul Escudo o să fie încântat… a
spus Sean, mușcându-și buzele. Și o să am nevoie de ajutorul
lui când o să mi se stabilească indicatorii de performanță.
— Ce vrei să spui? l-a întrebat Milo, mijind ochii.
Sean a întors capul și s-a uitat la pata de sânge.
— Milo, o să fac tot ce pot ca să te ajut.
Milo n-a țipat la Sean, așa cum mă așteptam, ci i-a spus:
— Vezi cum o scoți la capăt cu Heubel și mai vorbim dup-
aia.
Sean l-a salutat cu mâna la tâmplă și a plecat.
— Când o să aibă și el parte de mai mult timp liber? l-am
întrebat eu pe Milo.
— Când o să aibă indicatori de performanță mai buni, mi-a
spus el, întorcându-se cu fața către căsuța verde. Ei, ce-ți
spune intuiția?
— Atât victima, cât și făptașul sunt în vârstă… Iar crima a
fost comisă cu exces de zel, deci s-ar putea ca ucigașul să fi
avut ceva cu ea. Să fiu în locul tău, i-aș verifica iubiții sau
foștii soți și aș încerca să aflu dacă nu cumva a avut vreo
aventură care s-a sfârșit prost.
— O ciorovăială între consumatori de gerovital? Martorul
mi-a spus că era văduvă și că singurul bărbat care o vizita
era un tip de vreo patruzeci de ani despre care crede că era
fiu-său. Băieții de la laborator sunt înăuntru. După ce-or să
strângă probele, o să mă apuc să cotrobăi nițel prin casă.
Dintr-un bungalow în stil sud-american aflat în susul
509
străzii a ieșit un bărbat care, frecându-se la ochi, s-a
apropiat de noi, evitând să se uite la pata de sânge.
— El e, mi-a spus Milo. Ce-ar fi să stați nițel de vorbă cât
mă duc eu în casa bătrânei să văd cum își fac treaba băieții?
511
început să alerg după el… Acum mi se pare c-a fost o decizie
prostească, dar atunci n-am stat să mă gândesc. Apoi am
văzut cuțitul și am încremenit.
Ochii i s-au împăienjenit.
— Dar cum de-ați văzut cuțitul?
— L-a șters de pantaloni. Chiar deasupra genunchiului. Cu
un aer nepăsător, ca și cum ar fi fost lucrul cel mai firesc.
— Și pe urmă?
— Pe urmă l-a băgat în buzunar, s-a urcat în mașină și a
plecat. Totul s-a întâmplat în doar câteva secunde.
— Mașina avea motorul pornit?
— Cred că da, pentru că nu-mi aduc aminte să fi pornit
mașina când a plecat. De fapt, nu-mi amintesc să fi auzit
zgomot de motor, dar poate că pur și simplu n-am băgat de
seamă. Oricum, modelul ăla de Mercedes e foarte silențios.
— Și în ce parte a luat-o?
— A trecut chiar pe lângă casa mea, a spus el, arătând
spre sud.
Știam bine cartierul de pe vremea când eram student:
hoinărisem pe străzile alea în căutarea unor scurtături către
garsoniera mea mică și întunecoasă de pe strada Overland.
— Cartierul ăsta e ca un labirint: are o mulțime de străzi
care se înfundă, am spus eu.
— Credeți c-ar putea locui în zonă! M-a întrebat Moskow,
crispat.
— Nu, dar s-ar putea să-și fi pregătit mai înainte drumul
de retragere.
— Nu l-am văzut niciodată prin cartier. Și nici
Mercedesurile S600 nu prea circulă pe-aici…
— Nu-s multe Mercedesuri în cartier?
— Ba-s foarte multe, dar nu modelul ăsta.
— Vă pricepeți la mașini.
— De-a lungul timpului, am avut câteva rable pe care le-
am reparat, mi-a răspuns el, zâmbind cu jumătate de gură.
Am avut odată un Delorean – a fost o adevărată încercare.
Dar spuneți-mi, credeți că e vorba de un mafiot bătrân?
512
— Ce vă face să credeți asta?
— Mașina mare și neagră, crima care seamănă cu o
execuție și vârsta individului. Mi-a trecut prin cap c-ar putea
fi un ucigaș plătit, căruia nu i s-au stins instinctele criminale,
deși a îmbătrânit… în cele din urmă, a smuls firul care-i
atârna de guler și a început să-l răsucească între policar și
arătător. Apoi a adăugat: Și ce șapcă idioată avea!
— Credeți că doamna Mancusi avea legături cu un mafiot
în vârstă?
— Nu prea cred. Și totuși, cine și-ar fi putut închipui ce s-a
întâmplat azi?
— Cât de bine o cunoșteați?
— Aproape deloc. Era o femeie liniștită și părea foarte de
treabă. Ne salutam și atâta tot.
— Avea multe cunoștințe?
— Eu nu-l știu decât pe tipul despre care i-am povestit
locotenentului.
— Cât de des o vizita?
— Cam o dată pe lună, de-aia am presupus că era fiu-său.
Sau poate venea mai des, dar n-am stat cu ochii ațintiți pe
casa ei.
— Ce altceva mi-ați mai putea spune despre el?
— Să fi avut vreo patruzeci de ani. Era blond și avea un aer
neîngrijit. Dacă stau bine și mă gândesc, nu i-am văzut
niciodată împreună. El ciocănea la ușă, iar ea îl lăsa să intre.
Când pleca, nu-l conducea niciodată.
— Doamna Mancusi avea dificultăți la mers?
— Dimpotrivă! Era sănătoasă și energică.
— Îmi mai puteți spune ceva despre bărbatul blond?
— Era destul de robust. Și când v-am zis că arăta neîngrijit
voiam să spun că nu părea să-i pese cum arată.
— Știți cum îl cheamă?
— N-am auzit-o strigându-l vreodată pe nume. După cum
v-am spus, nu i-am văzut niciodată împreună. Tipul nu
părea încântat de vizitele astea, așa că s-ar putea să fi fost o
513
oarecare animozitate între ei. Iar ultima oară când a vizitat-o
– în urmă cu o lună sau două –, a rămas afară, iar doamna
Mancusi a stat de vorbă cu el prin ușa întredeschisă. Mă rog,
presupun că ea era, pentru că locuiește singură. N-am auzit
ce discutau, dar am avut impresia că se certau. Apoi tipul a
făcut așa…
Moskow și-a lovit șoldul cu mâna, a îndoit un genunchi și a
făcut o grimasă.
— A fost nițel cam… teatral, mă-nțelegeți? Și caraghios: un
bărbat în toată firea, care nu părea homosexual, să facă
gestul ăla de vampă… Mi s-a părut ciudat. Mai ales când
stătea de vorbă cu maică-sa. Dacă într-adevăr era maică-sa…
— Deci vi s-a părut că se certau.
— Stați un pic, a spus Moskow, nu vreau să bag pe nimeni
în bucluc. Asta a fost impresia mea, dar n-aș băga mâna-n
foc.
— Impresia asta va fost lăsată de gesturile lui.
— Din felul în care stătea în ușă am dedus că era…
— Agresiv?
— Mai degrabă defensiv. Ca și cum doamna Mancusi i-ar fi
spus niște lucruri pe care nu voia să le audă.
514
CAPITOLUL 5
516
— Păi dacă a înjunghiat-o în carotidă, nu se poate să nu fi
lăsat vreo urmă în mașină.
— A avut grijă să șteargă petele evidente și s-a gândit că
firma o să aspire mașina, iar el o să scape fără nicio
problemă.
— Sunt de acord că ștersul cuțitului de pantaloni e o
dovadă de dispreț, a spus Milo. Individul era cuprins de furie.
Dar oare ce-o fi făcut o fostă profesoară de aproape șaptezeci
și cinci de ani ca să provoace așa ceva?
— Oamenii au tot felul de secrete.
— Dar până acum n-a ieșit niciunul la iveală: casa era
ordonată și curată – exact ca o casă de bunică.
Și-a tras în față o altă farfurie și a început să înfulece.
— Bătrânul era extrem de furios, dar a plănuit totul cu
mult calm. Poate că, la crima dinainte, n-a fost la fel de
grijuliu… am spus eu.
— La ce te referi?
— La pata din Bentley.
— Dar în cazul ăla nu s-a descoperit niciun cadavru, Alex.
Așa că deocamdată nu pot face o legătură între cele două
cazuri.
N-am zis nimic.
— Mda, știu că există niște asemănări, a spus Milo. Dar
am nevoie de încă o crimă ca să pot face legătura între cele
două. Și crezi că un individ ca ăsta chiar ar fi lăsat la vedere
o pată de sânge?
— Când a dus Bentley-ul înapoi, era întuneric, așa că pur
și simplu n-a văzut-o. Sau poate că l-a speriat ceva și a plecat
în grabă.
— Nu prea cred.
— E posibil și s-o fi lăsat acolo în mod intenționat.
— O altă dovadă de dispreț?
— Ia uitați, am scăpat fără nicio problemă! Poate că
Bentley-ul a fost o repetiție pentru ce-a făcut azi.
— Deci avem de-a face cu un psihopat în vârstă căruia îi
517
place să se joace, a spus el, bătând în masă cu furculița. Sau
poate că Bentley-ul n-are nicio legătură cu Ella…
— Și asta e posibil.
— Dar nu prea-ți vine să crezi.
— Tu ce părere ai?
Milo a oftat.
— I-am pus pe cei de la arhivă să caute rapoarte cu privire
la crime petrecute în intervalul în care Bentley-ul a fost furat,
dar deocamdată n-au găsit nimic. Un moș… E foarte ciudat,
a spus el, înfulecând linte.
— Știi ce se spune: la șaptezeci de ani, ești din nou ca la
cincizeci.
— Iar susul e jos și josu-i sus, a comentat el, înhățând un
clește de homar.
— Dacă avem de-a face cu un șir de crime, s-ar putea să
fie vorba de o echipă. Cineva fură mașina, i-o duce
criminalului, apoi îl ajută s-o curețe și poate tot el e cel care o
duce înapoi. Iar dacă ucigașul are grijă să nu se atingă decât
de scaunele din față ale mașinii, atunci n-o să ți se mai pară
că a fost foarte presat de timp.
— Deci crezi că ucigașul ar putea avea niște ajutoare, a
spus el, apoi a spart cleștele de-a lungul liniei care unea cele
două carapace, rămânând nemișcat, ca și cum ar fi vrut să
audă cum trosnește. Mafioții nu prea au mai acționat în Los
Angeles de la Mickey Cohen 35 încoace, dar încă mai umblă
niște cămătari prin zonă, mai ales în zona gangului de pe
Canon Drive din Beverly Hills.
— Iar Canon e aproape de firma de închiriat.
— Așa-i, a încuviințat el, băgând în gură fâșia de carne
scoasă din clește, după care a înhățat încă unul. Și ce, crezi
că drăgălașa noastră profesoară ieșită la pensie a fost în
trecut amanta unui gangster?
520
Springs și a murit la serviciu în urma unui atac de cord. Ella
terminase de plătit ratele pentru casă în urmă cu unsprezece
ani și o ducea destul de bine cu pensia ei și cea de pe urma
soțului. Vasăzică avem de-a face cu o femeie tipică din clasa
de mijloc: muncise cinstit toată viața și își trăia ultimii ani
într-un cartier cu o rată a criminalității scăzută. Cum dracu’
de-a sfârșit în halul ăsta?
Am luat din nou fotografia și m-am uitat la ea, apoi am
spus:
— Deși e ziua maică-si, tipul ar prefera să fie oriunde
altundeva. Dacă luăm în calcul și discuția tensionată despre
care mi-a povestit Moskow, s-ar părea că era un conflict între
ei. În cutiile alea era și testamentul Ellei?
A stat puțin și s-a gândit.
— Nu. Crezi că fiu-său a omorât-o ca să pună mâna pe
moștenire?
— Se cunosc destule cazuri de felul ăsta.
— Așa-i, dar trebuie să fii un monstru ca să-ți ciopârțești
mama ca pe o bucată de friptură.
A făcut semn să i se aducă nota. Femeia amabilă cu
ochelari care îl servea întotdeauna s-a apropiat în grabă și l-a
întrebat cum i s-a părut mâncarea.
— Totul a fost delicios! a spus Milo, dându-i câteva
bancnote. Păstrează restul.
— E prea mult, domnule locotenent.
— Nu-i nimic.
— Data viitoare o să vă scad din notă restul de acuma, a
spus ea.
— Nu-i nevoie.
— Ba da.
525
cu banii.
Milo a sunat încă o dată, apoi a scos o carte de vizită și a
strecurat-o în căsuța poștală a lui Mancusi.
— Hai să mergem la firma de închiriat, a spus el.
În timp ce ne îndreptam spre mașină, am văzut pe cineva
în susul străzii. Un bărbat cu pantaloni maro și o cămașă
albă cu mâneci scurte se apropia de noi, târșâind picioarele.
Pusese grăsime pe el exact acolo unde era de așteptat, iar
părul său blond părea decolorat cu peroxid și era mai rar
decât în urmă cu doi ani. Dar cu siguranță era tipul căruia
nu-i făcuse nicio plăcere să se pozeze cu maică-sa.
Milo mi-a cerut să rămân pe loc și s-a dus să-l salute.
Scânteierea insignei aurii l-a făcut pe Tony Mancusi să dea
capul pe spate, ca și cum ar fi fost pălmuit.
Milo i-a spus ceva.
Mancusi și-a luat capul în mâini.
Gura i s-a deschis, iar scâncetele lui m-au făcut să mă
gândesc la animalele dintr-un abator.
Se dusese și ultima speranță.
526
CAPITOLUL 6
529
— Deci nu avea hobby-uri sau preocupări din pricina
cărora ar fi putut face datorii?
Ochii căprui și apoși ai lui Mancusi l-au țintuit pe Milo:
— Ce vreți să spuneți?
— Domnule Mancusi, suntem nevoiți să vă punem astfel
de întrebări. Spuneți-mi, vă rog, mama dumneavoastră
cumpăra bilete la loto, juca poker pe internet sau ceva de
genul acesta?
— Nici măcar nu avea calculator. Nici eu n-am.
— Nu naviga pe internet?
— De ce mă întrebați asta Mi-ați spus că n-a fost jefuită.
— Scuzați-mă, a spus Milo, dar trebuie să vă punem
întrebări foarte precise.
— Mama nu juca niciodată jocuri de noroc.
— Era o persoană cu obiceiuri bine stabilite?
— Cum adică?
— Avea tabieturi? De exemplu, obișnuia cumva să iasă din
casă în fiecare dimineață la aceeași oră ca să-și ia ziarul?
Mancusi a rămas nemișcat, cu ochii sticloși.
— Ei bine? a întrebat Milo.
— Se scula devreme, a început Mancusi, dar apoi s-a
apucat cu mâinile de burtă. Oh… iar îmi vine să…
A dat din nou fuga la chiuvetă. De data asta, n-a reușit să
vomite nimic, ci doar a tușit, gâfâind din greu. A deschis un
frigider mititel, a scos o sticlă cu o băutură incoloră, a
desfăcut-o și a luat o gură zdravănă. Apoi s-a întors la noi cu
sticla în mână – era apă tonică pentru dietă.
S-a apucat cu mâna de burtă, strângându-și cu putere
stratul de grăsime:
— Sunt prea gras. Înainte beam gin cu apă tonică, dar
acum beau numai apă tonică fără zahăr.
Apoi a mai luat o gură și n-a reușit să-și înăbușe un râgâit:
— Mama nu s-a îngrășat niciun pic după ce s-a căsătorit.
— Ținea regim? l-a întrebat Milo.
— Nu, niciodată, a spus Mancusi zâmbind. Putea să
mănânce orice: paste, zahăr… Grăsimea am moștenit-o de la
530
tata. A murit de atac de cord. Trebuie să am grijă.
— Colesterolul – vechea problemă.
Mancusi a clătinat din cap.
— Oamenii ăia, au chinuit-o pe mama?
— Care oameni?
— Care-or fi fost! Ce i-au făcut? Spuneți-mi că n-a suferit!
— S-a întâmplat foarte repede.
— Dumnezeule! a exclamat Mancusi, izbucnind iarăși în
plâns.
Milo i-a întins un șervețel de hârtie – întotdeauna avea la el
un pachețel când mergea să dea o veste proastă.
— Domnule Mancusi, v-am întrebat despre viața socială a
mamei dumneavoastră pentru că avem un martor care ne-a
spus că atacatorul era cam de vârsta dumneaei.
Degetele lui Mancusi s-au crispat, iar șervețelul i-a căzut
din mână.
— Poftim?
Milo i-a spus cum îl descrisese Edward Moskow pe
criminal, pomenind și de șapca albastră.
— Asta-i nebunie curată! a spus Mancusi.
— Descrierea asta nu vă spune nimic?
Mancusi și-a dat iarăși părul pe spate.
— Absolut nimic! Și tata își luase o mulțime de șepci ca
asta după ce chelise, ca să nu-l ardă soarele. Mi se pare
incredibil ce s-a întâmplat!
— Dar un Mercedes S600 de culoare neagră?… Vă spune
ceva?
— Nu mă pricep deloc la mașini.
— E o berlină mare cu patru uși. Ultimul model din serie.
— Mama n-avea cum să cunoască pe cineva cu așa o
mașină. Pentru numele lui Dumnezeu, era profesoară!
— Domnul Mancusi, vă rog să nu vă supărați, dar aș vrea
să vă întreb dacă mama dumneavoastră avea fie și cea mai
vagă legătură cu crima organizată?
Mancusi a izbucnit în râs și a lovit cu piciorul bucățica de
vomă.
531
— Pentru că suntem italieni?
— Trebuie să ne gândim și la asta…
— Să vă spun ceva, domnul locotenent: mama nu era
italiancă, ci nemțoaică: numele ei de fată era Hochswelder.
Tata era cel care se trăgea dintr-o familie de italieni.
Crescuse în New York și spunea că, pe când era copil, văzuse
o mulțime de mafioți. Ne spunea tot felul de povești.
— Ce povești?
— Despre cadavre aruncate din mașină și despre indivizi
împușcați în frizerii. Dar toate astea n-au nicio legătură cu ce
s-a întâmplat! Erau simple povești, iar mama le ura – zicea
că-s „vulgare”. Îi plăcea suspansul din Verdict: crimă, nu ăla
din Clanul Soprano. Mancusi s-a dus iarăși în bucătărie și a
pus sticla de apă tonică pe o măsuță. Jocuri de noroc și
gangsteri – e ridicol! a spus el.
— Sunt sigur că așa vi se pare, dar…
— Nimeni n-avea vreun motiv s-o omoare! M-ați înțeles?
Niciun motiv! Absolut niciunul! E stupid! Nebunie curată! N-
avea de ce să se întâmple una ca asta!… Vreți să vă ridicați
un pic?
— Ce-ați spus?
— Ridicați-vă un pic, a repetat Mancusi. Vă rog!
După ce Milo i-a făcut pe plac, Mancusi a trecut în spatele
său și a vrut să desfacă patul rabatabil, dar, când s-a
aplecat, a tras dintr-odată aer în piept, a dus mâna la șale și
s-a îndreptat de spate.
— Hernie de disc! ne-a explicat el.
Așa că, până la urmă, Milo a fost cel care a desfăcut patul,
dând la iveală o saltea subțirică acoperită cu cearșafuri gri
care cândva fuseseră albe.
Cu transpirația șiroindu-i pe față, Mancusi a dat să se
întindă pe pat, iar Milo a vrut să-l ajute.
— Nu, nu-i nevoie. Mă descurc…
L-am privit așezându-se cu mișcări lente pe saltea. Apoi s-a
ghemuit cu genunchii la piept, respirând din greu.
532
— Nu vă pot spune nimic! Nu știu nimic…
Milo l-a întrebat despre ceilalți membri ai familiei, iar
Mancusi a clătinat energic din cap, zgâlțâind salteaua.
— După ce m-a născut, mama a pierdut o sarcină. Și dup-
aia n-a mai făcut niciun copil.
— Aveți mătuși sau unchi?
— Mama nu era apropiată de niciunul dintre ei.
Milo a așteptat un pic.
— Nu-i nimeni, a spus Mancusi.
— Dar nu aveți pe nimeni care să vă ajute?
— Cu ce?
— Să treceți cu bine prin situația asta…
— Înainte mă ajuta foarte mult ginul tonic. Poate că o să
revin la el. Credeți că-i o idee bună? a întrebat Mancusi,
râzând strident.
Milo n-a spus nimic.
— Poate că o să dau dracului totul! Ar trebui să mănânc și
să beau tot ce vreau. Poate că n-ar trebui să mă străduiesc
să fac impresie bună, a spus Mancusi, izbucnind iarăși în
plâns. De fapt, cui aș putea să fac impresie bună? Apoi s-a
întors pe spate, îmi dați, vă rog, un antiinflamator? Cutia e în
dulapul de lângă aragaz.
Am găsit-o, am scos o pastilă, apoi am pus într-un pahar
niște apă de la robinet.
— Dați-mi două, vă rog, a spus Mancusi.
I-am dus pastilele, mi le-a luat din mână și a refuzat
paharul.
— Le înghit fără apă, mi-a explicat el, apoi mi-a făcut
demonstrația. E marele meu talent… Iar acum aș vrea să mă
odihnesc.
Și s-a întors cu spatele.
— Îmi pare foarte rău pentru pierderea pe care ați suferit-
o, a spus Milo. Dacă vă amintiți ceva care ne-ar putea fi de
folos, sunați-ne, vă rog.
Dar n-a primit niciun răspuns.
533
Când am dat să ieșim pe ușă, Mancusi a spus:
— Mamei nu i-au plăcut niciodată șepcile alea.
534
aparatelor de aer condiționat, și a unei firme care livra la
domiciliu produse de larg consum.
Erau oameni care veniseră de câteva ori în casa Ellei
Mancusi și poate că îi cunoșteau tabieturile. Dacă nu avea să
apară nicio pistă, Milo urma să stea de vorbă cu ei.
Milo a sunat-o pe Jean Barone și, după șocul inițial, ea i-a
spus că, într-adevăr, doamna Mancusi își făcuse testamentul,
dar că ar fi preferat să nu discute despre clienții ei la telefon.
În timp ce ne îndreptam spre Santa Monica, Milo mi-a
spus:
— S-ar putea să mă înșel, dar mi s-a părut că era
nerăbdătoare.
535
vorba de un simplu formular. Avocata a deschis un sertar și
a scos o coală de hârtie. V-am făcut o copie.
Confidențialitatea nu se aplică în cazul persoanelor decedate.
— N-am găsit testamentul în casa doamnei Mancusi.
— N-a vrut să-l ia, ne-a explicat Barone. Mi-a cerut să-l
păstrez eu.
— Cum așa?
— Poate că nu voia să dea cineva peste el, a spus ea,
ridicând din umeri.
Milo s-a uitat pe testament, apoi a întrebat-o:
— Asta-i tot?
— În situația ei, nu era nevoie de prea multe documente.
N-avea o avere prea mare: casa, pensia și câțiva bani la
bancă. Niciun sechestru, nicio ipotecă și nicio datorie.
— În testament nu figurează decât un moștenitor.
— Fiul său, a spus Barone. I-am spus că, dacă ar fi făcut
câteva demersuri, fiul ar fi avut de plătit niște taxe mai mici
după moartea ei. Putea, de exemplu, s-o treacă pe numele
lui, cu clauză de folosință asupra casei până în momentul în
care avea să moară. Dar nu s-a arătat interesată.
— De ce?
— Nu mi-a spus, și nici eu n-am întrebat-o. Părea mai
interesată de tariful meu pe oră – e limpede că nu voia să
irosească niciun bănuț.
Milo mi-a dat testamentul și am văzut că, în cazul în care
Anthony Mancusi murea înainte Ellei, toată moștenirea ei
avea să fie donată Armatei Salvării.
— Va vorbit vreodată despre fiul său?
— E cumva suspectat?
— Facem cercetări cu privire la toți apropiații ei.
— Sunt sigură că nu-s foarte mulți.
— De ce credeți asta?
— Era o femeie politicoasă, a spus Jean Barone, dar puțin
cam… în fine, nu mi s-a părut foarte sociabilă. N-o interesau
taclalele, ci doar discuțiile la obiect. Sau poate că voia să
reducă numărul orelor pe care trebuia să mi le plătească.
536
Știți cum sunt oamenii din generația ei: au grijă de fiecare
bănuț.
— Spre deosebire de generația de azi, a comentat Milo.
— Cei doi copii ai mei au slujbe bune, dar întotdeauna
ating plafonul maxim al cardului de credit…
— Poate că doamna Mancusi se gândea că fiul Tony era
iresponsabil și tocmai de-aia n-a vrut să-i dea casa.
— Nu i-ar fi dat-o, ci doar ar fi trecut-o pe numele lui, l-a
lămurit Barone cu un zâmbet. În fapt, nu s-ar fi modificat
nimic, dar poate că aveți dreptate. Nu-i exclus să nu fi avut
încredere în el, dar mie nu mi-a spus nimic. Repet: era foarte
rezervată. Dar politicoasă. Se purta ca o adevărată doamnă.
Mi se pare foarte ciudat că a fost ucisă. A fost vorba de un
jaf?
— La prima vedere, nu.
— Vă gândiți că e posibil ca fiul să fi grăbit lucrurile?
— Deocamdată nu credem nimic.
— Cum ziceți dumneavoastră… a spus Barone fluturându-
și genele.
— Mulțumim pentru copie, a spus Milo ridicându-se de pe
scaun. Și pentru timpul acordat.
— Cu plăcere! i-a răspuns ea, dând mâna cu el.
Săptămâna asta n-am avut parte de nimic mai interesant
decât cazul dumneavoastră.
— Probabil că a impresionat-o uniforma, am spus eu când
coboram. Hait! Dar nu porți uniformă…
— Nu, mi se trage de la colónie: eau de 36 fraier.
538
Firma Prestige era de fapt o parcare de beton plină de
crăpături, protejată de un acoperiș de prelată. Se vedeau
câteva indicatoare de mici dimensiuni, vreo douăzeci de
mașini înghesuite una lângă alta și, pe o latură a parcării, un
birou amenajat într-o baracă.
„Mașinile trăsnet” erau Porsche, Ferrari și Lamborghini;
mai era un Rolls-Royce Phantom enorm, și două breakuri
Bentley GT – verișoarele mai mici ale berlinei lui Nicholas
Heubel. Iar în partea din față se vedeau trei Mercedesuri
S600: două argintii și unul negru. Lângă cel negru era un loc
liber.
De o parte și de alta a intrării în parcare se afla câte un
stâlp de fier, între care atârna un lanț subțire. La capătul
lanțului era un lacăt care se prindea de un inel fixat pe
stâlpul din dreapta. Lacătul strălucea, dar se vedea că era de
proastă calitate.
În râsul lui Milo nu era niciun pic de amuzament.
— Au mașini de milioane și la intrare n-au decât un lăcățel
de doi bani. L-aș fi putut sparge și eu, chiar dacă aș fi fost
sub influența a nu știu câtor substanțe halucinogene.
În birou, un bărbat scund de vreo treizeci de ani stătea
lângă o masă rabatabilă și asculta muzică reggae la radio. Pe
ecusonul din pieptul său scria Gil. Tatuajele care-i înțesau
gâtul și brațele vădeau că era foarte rezistent la durere. Părul
său negru era pieptănat impecabil și își lăsase o muscă nu
mai mare decât o piesă de scrabble. Pe perete avea un
calendar auto și postere din Playboy, care m-au făcut să mă
simt ca un puști de zece ani.
Milo i-a arătat insigna, iar tatuatul a oprit radioul.
— Da, mi s-a spus că urma să treceți pe aici.
— Vasăzică ne așteptați, domnule…
— Gilbert Chacon.
— Sunt mulțumiți clienții de firma dumneavoastră?
— Nu aici închiriem mașini pentru persoane fizice, ci la
sediul de pe strada La Cienega. Asta e parcarea cu mașini de
539
lux. Închiriem numai pentru hoteluri: ducem chiar noi
mașinile până acolo.
— Deci dacă cineva care stă la hotel vrea o mașină, i-o
duce firma.
— Exact, dar noi n-avem de-a face cu oamenii care au
nevoie de mașini, ci doar cu cei din conducerea hotelului.
Toate costurile sunt trecute pe facturile hotelului.
— Asta înseamnă că nu vine prea multă lume pe-aici, a
spus Milo.
— Mai exact, pe aici nu vine nimeni.
— Și totuși, noaptea trecută a venit cineva.
— E prima oară când se întâmplă așa ceva, a spus
Chacon, făcând o grimasă.
— Ce sistem de siguranță aveți?
— Un lanț cu lacăt.
— Asta-i tot?
— Păi secția de poliție e la un minut de aici, a răspuns
Chacon, ridicând din umeri. În Beverly Hills sunt polițiști
peste tot.
— Aveți un paznic de noapte?
— Nu.
— Sau vreun sistem de alarmă?
— Nu.
— Chiar dacă parcarea e plină de mașini trăsnet…
Chacon s-a lăsat pe spate, apoi și-a plimbat degetele pe un
perete făcut din scânduri orizontale – probabil că-i plăcea
senzația, pentru că apoi s-a pus pe mângâiat lemnul.
— Mașinile au alarmă, ne-a explicat el.
— Chiar și Mercedesul care a fost furat?
— Toate au: așa vin din fabrică.
— Și Mercedesul avea alarma activată?
Chacon a luat mâna de pe perete și a pus-o pe masă, apoi
s-a uitat la tavanul scund din rigips.
— Așa ar fi trebuit.
— Într-o lume perfectă, a adăugat Milo zâmbind.
540
— Eu sunt paznicul de zi. Vin la ora nouă și plec la patru
jumate. Iar noaptea, au grijă de mașini cei de la sediul
central.
— Care e pe La Cienega.
— Exact.
— Cine are cheia de la lacăt?
— Eu, a răspuns Chacon, apoi a băgat mâna în buzunar și
a scos o cheie cu breloc.
— Și mai cine?
— Cei de la sediul central. Poate că și alții, habar n-am.
Lucrez aici doar de câteva luni.
— Deci s-ar putea să fie multe chei de la lacătul ăsta?
— Nu prea cred.
— Lacătul pare nou, am spus eu.
— Și ce-i cu asta? a întrebat Chacon.
— Cineva a reușit să desfacă lanțul, a furat Mercedesul, a
mers cu el șaizeci și opt de kilometri, apoi a făcut curat în
mașină, a adus-o înapoi înainte de ora nouă și a pus lanțul la
loc – presupunând că într-adevăr era legat când ați venit aici.
— Da, era.
— La ce oră ați ajuns?
— După cum v-am spus, programul începe la nouă, a
răspuns Chacon, ridicând iarăși ochii în tavan.
— Nu cumva ați ajuns mai târziu?
— În niciun caz!
— Deci ați venit la timp.
— Mda.
— Când ați ajuns aici, la ora nouă, n-ați văzut nimic
suspect care să vă facă să verificați mașinile?
— Nu.
— Cine trebuie să încuie lacătul la ora patru jumate?
— Eu, a răspuns Chacon, trecându-și limba peste buze. Și
l-am încuiat.
— Și ce se întâmplă dacă o mașină se întoarce după patru
jumate?
— Dacă e din parcarea asta, cel care o aduce desface
541
lanțul și o bagă înăuntru.
— Asta se întâmplă des?
— Doar din când în când.
— Dar noaptea trecută?
Chacon s-a ridicat și a deschis un sertar de lângă
distribuitorul de apă. Din calendar, Miss Ianuarie îl privea
zâmbind în timp ce răsfoia fișele.
— Ieri n-a fost returnată niciuna. În momentul ăsta, e
închiriată doar o mașină: un Phantom negru pentru hotelul
L’Ermitage de pe strada Burton. A fost închiriat pentru trei
săptămâni: e pentru un șeic arab.
— Merge prost afacerea?
— Când bine, când prost… a răspuns Chacon.
De data asta, ochii i s-au mișcat dintr-o parte într-alta.
— A venit cineva de curând pe-aici ca să se uite la mașini?
a întrebat Milo.
— Nu, a spus Chacon, dând din nou drumul la radio.
— Știți de ce vă punem toate întrebările astea?
— Nu, domnule locotenent.
— Mașina a fost folosită pentru comiterea unei crime.
— E o glumă? a întrebat Chacon, clipind de două ori. Cine
a fost omorât?
— O bătrânică simpatică.
— Ce păcat!
— Mare păcat! a spus Milo. Și s-ar putea să fi fost omorâtă
de un bătrânel nu tocmai simpatic.
Milo i-a descris ucigașul cu șapcă albastră.
— În niciun caz! a spus Chacon, peste muzica de la radio.
— Vi se pare imposibil ca un bătrân să facă una ca asta?
— Nu, am vrut să spun că n-am văzut pe nimeni care să
arate ca moșul pe care l-ați descris.
— Dar n-ați văzut pe nimeni care s-a apropiat de gardul
parcării ca să se uite la mașini?
— Nu, a spus Chacon dând din cap. Nu prea e animație
pe-aici: vin doar mecanicii de la sediul central și numai
atunci când se strică o mașină.
542
Milo a oprit radioul, iar Chacon a clipit de câteva ori.
— Nu s-a oprit nimeni prin preajmă? N-a dat nimeni
târcoale? Nici măcar un vagabond?
— Nimeni! Sunt sigur.
— Sunteți sigur?
— Dacă aș fi văzut pe cineva, v-aș fi spus.
Chacon a întins mâna spre radio, dar s-a răzgândit.
— Pentru că vreți să ne fiți de ajutor, nu? a spus Milo.
— Păi da.
544
CAPITOLUL 7
549
cum respiră, și ar face orice ca să scape de moarte.
— Și ce-aveți de gând să faceți?
— Doamnă, deși s-ar putea să fiți dezamăgită, trebuie să
vă spun că o să iau cercetările de la început. Întrucât Bradley
Maisonette și Will Good erau foarte apropiați de Antoine și
sunt ultimii care l-au văzut în viață, o să începem cu ei. Știți
cumva unde-aș putea da de ei?
— Nu scrie în dosar?
— Doamnă, dosarul e destul de incomplet.
— Hm… Păi Will e antrenor de fotbal la o școală catolică,
dar nu știu la care.
— La St. Xavier, a intervenit Gordon.
Doamna Beverly l-a pironit cu privirea.
— Au scris în The Sentinel, Shar. Cu câțiva ani în urmă,
antrena undeva în Riverside, apoi s-a mutat aici. L-am sunat
și l-am întrebat dacă și-a mai adus aminte ceva despre
Antoine, dar mi-a spus că nu.
— Ca să vezi! a exclamat Sharna. Și ce altceva nu mi-ai
mai spus?
— Păi n-avea niciun rost să-ți povestesc, din moment ce
nu era nimic de povestit.
— Iar Bradley Maisonette a ajuns rău, a continuat ea. Din
câte am auzit, a stat mai mult prin închisori. Se trage dintr-o
familie cu probleme.
— Noi întotdeauna am fost o familie unită, a adăugat
Gordon. Când Antoine a venit acasă încântat că avea să facă
mulți bani, m-am bucurat pentru el.
— Revistele se vând singure… Iar oamenilor le plac
revistele mai mult decât viața însăși. I-am spus: „Antoine,
când un lucru pare prea frumos să fie adevărat, să știi că
ceva nu-i în regulă.” Și i-am spus că vreau să-i cunosc pe
oamenii de la firmă, ca să mă asigur că nu încercau să
profite de el. Dar Antoine s-a supărat. A sărit ca ars și m-a
rugat insistent: „Mamă, ai încredere în mine! Nu mă face de
râs! Niciun alt părinte nu s-a amestecat în povestea asta.” Iar
eu i-am spus: „Dacă toată lumea-i proastă, înseamnă că
550
trebuie să fiu și eu?” Dar el m-a tot rugat, zâmbindu-mi cum
numai el știa. Apoi Sharna a aruncat o privire pe fotografie,
mușcându-și buza, și a continuat. I-am spus: „Ăsta-i necazul
în ziua de azi: nimeni nu se implică.” Dar m-a tot bătut la
cap, spunându-mi că, dacă o să mă duc, Will, Brad și ceilalți
copii or să râdă de el toată vara. Mi-a adus carnetul: era plin
numai de nouă și zece, iar la purtare avea nota maximă. A zis
că asta e cea mai bună dovadă că-i băiat deștept și că pot să
am încredere în el. Așa că am cedat, a spus ea, izbucnind în
plâns. A fost cea mai mare greșeală din viața mea, și plătesc
pentru ea de șaisprezece ani.
— Draga mea, a intervenit soțul, ți-am spus de atâtea ori
că n-ai niciun motiv să…
Sharna l-a săgetat cu privirea.
— Da, mi-ai spus de atâtea și atâtea ori! a replicat ea, apoi
s-a ridicat de pe scaun și a ieșit pe ușă, având grijă să n-o
trântească, ceea ce vădea și mai multă furie decât dacă ar fi
trântit-o.
— Îmi cer scuze, a spus Gordon.
— N-aveți pentru ce, domnule Beverly, i-a răspuns Milo.
— E o soție și o mamă minunată. Nu merita una ca asta.
— Nici dumneavoastră…
Fața lui Gordon a început să tremure.
— Dar poate că e mai greu pentru o mamă.
551
catedrei de educație fizică a liceului.
Cazierul lui Bradley Maisonette era foarte bogat. Mai mult
de zece condamnări pentru deținere de stupefiante, plus
furturile care întrețin existența unui dependent de droguri.
Maisonette fusese eliberat sub supraveghere cu unsprezece
luni în urmă. Locuia în apropiere de centrul orașului, într-o
garsonieră plătită de stat. Milo l-a sunat pe polițistul
însărcinat cu supravegherea lui, dar a răspuns robotul, așa
că i-a lăsat un mesaj să-l caute.
Apoi a scos un trabuc din buzunarul cămășii, i-a dat jos
ambalajul de celofan și i-a umezit capătul, dar nu l-a aprins.
— Ce crezi c-ar mai trebui să fac?
— De ce nu ni-l trimit pe Jackson din Texas, ca să ne arate
unde zice că și-a îngropat victimele?
— Pentru că ar putea evada: deja a încercat de patru ori,
iar o dată aproape că a reușit și a rănit un gardian. N-or să-l
scoată din închisoare decât dacă poliția o să găsească dovezi
care confirmă ce-a declarat. Până acum, trei dintre
mărturisirile lui s-au dovedit a fi pure născociri – a
recunoscut crime despre care nu știa că deja fuseseră
elucidate. Cred că nemernicu’ ăla se uită pe internet și se
agață de cazuri sângeroase încă nerezolvate, ca să-și amâne
execuția. Din păcate, mărturisirea lui nu poate fi ignorată,
pentru că miza e mare. Dacă aș găsi dosarul lui Antoine
Beverly, poate că aș afla naibii niște informații care să mă
ajute.
— Ce s-a ales de detectivii care s-au ocupat de caz?
— Unul a murit, iar celălalt trăiește undeva în Idaho. Mă
rog, acolo e adresa la care i se plătește pensia. Dar nu mi-a
răspuns la telefon. O am pe cap și pe Ella Mancusi – nici nu i
s-a răcit bine cadavrul… Ceva mă face să cred că o să le
sfâșii inima celor doi Beverly.
A pus noul dosar al lui Antoine într-un sertar. Apoi s-a
răzgândit și l-a așezat lângă computer.
— Am cerut ca Tony Mancusi să fie supravegheat: am
552
trimis trei polițiști tineri cărora le plac hainele civile. Și încă
n-a fost raportată nicio crimă în noaptea în care a fost furat
Bentley-ul, iar după ce Sean a prelevat mostrele, domnul
Heubel a dus mașina la spălătorie și a cerut să fie curățată și
în interior, prin urmare șansele de-a mai găsi ceva sunt nule.
Așa că mai bine pun asta în fundul sertarului.
— Ai reușit să dai publicității cazul Ellei?
— Știi cum sunt ăștia de la Times – poate publică ceva sau
poate nu… Băieții de la biroul de relații publice mi-au spus
că o să se dea ceva la televizor, la știrile de la șase.
Apoi i-a sunat telefonul. Milo a ascultat ce i s-a spus, și-a
notat și a închis.
— Era unul dintre verii care, chipurile, nu aveau legături
strânse cu Ella. Vrea să stea de vorbă cu mine. Lucrează la
un magazin de lustre din apropiere: e la intersecția dintre
Olympic și Barrington. Poate că ne surâde soarta.
553
Ella a avut grijă de mine când eram mic.
Deodată, un bec stins dintr-o lustră venețiană i-a atras
atenția. S-a întins și l-a răsucit un pic, iar becul s-a aprins.
— Bănuiți cumva cine ar putea fi făptașul? a întrebat el.
— Încă nu. V-am fi recunoscători dacă ne-ați spune ceva
care să ne fie de ajutor.
Aaron Hochswelder și-a mușcat obrazul.
— Nu știu dacă e bine să vă spun… Ați vorbit cu Tony, fiu-
său?
— Da.
— Și ce părere aveți?
— Despre ce?
— Despre… personalitatea lui.
— Mi s-a părut că, în ultima vreme, n-o duce prea bine.
— Deci vă închipuiți că a dus-o bine cândva?
— A avut o viață grea?
— Numai din cauza lui.
Antebrațele osoase ale lui Hochswelder s-au încordat.
— Nu vreau să-i fac necazuri, dar…
— Vă neliniștește ceva în legătură cu Tony? a întrebat Milo.
— Îmi vine greu să vorbesc așa despre o rudă, dar cred că
ar fi bine să-l luați în calcul ca pe…
— Un suspect?
— Mă doare când mă gândesc la asta. Nu spun că ar fi fost
în stare de așa ceva…
— Dar…? a continuat Milo.
— Dar cred că s-ar putea să aibă legături cu niște oameni
răi. Nu spun că are… Dar… Of, mi-e foarte greu. Mă simt ca
un trădător.
Hochswelder a tras aer pe nas și a expirat pe gură.
— Ce vreau să spun e că, dintre toate rudele, numai el ar fi
fost în stare să…
— Tony ne-a spus că nu are multe rude.
— Pentru că nu vrea să aibă de-a face cu noi.
— Mai exact, cu cine?
— Cu mine, cu soția și copiii mei, cu Len, fratele meu, cu
554
soția și copiii lui. Fratele meu e dentist și locuiește în Palos
Verdes. Niciunul dintre copiii noștri nu e apropiat de Tony.
Ceea ce e foarte bine, ca să fiu cinstit.
— Ar fi avut o influență nefastă asupra lor?
Hochswelder își frângea mâinile.
— Nu vreau să credeți că aș avea ceva cu Tony. Atâta doar
că… m-a sunat azi-dimineață și mi-a spus ce i s-a întâmplat
maică-si. Așa am aflat. A fost prima oară când am stat de
vorbă cu el în ultimii ani! Mi-a spus că nu era în stare să
sune și pe altcineva, așa că să anunț eu rudele. S-a spălat pe
mâini de responsabilitatea asta. Și mi-a dat de înțeles că ar
vrea să mă ocup eu de înmormântare. Nu numai din punct
de vedere financiar: vrea să am grijă de tot!
— Cum se simțea când va sunat?
— Nu plângea, nu se văita. Mi s-a părut… dus.
— Cum adică dus?
— Dus în spațiu.
— Tony a avut probleme cu drogurile?
— Da, când era adolescent. Cel puțin așa mi-au spus copiii
mei. Iar eu… de fapt, noi, toți cei din familie, credem că s-ar
putea să fie homosexual, așa că, după cum vedeți, are tot
felul de probleme.
— Ce vă face să credeți c-ar fi homosexual?
— Niciunul dintre noi nu știe ca Tony să fi avut vreo
prietenă. Și nici n-a fost căsătorit vreodată. Iar uneori… mă
rog, nu c-ar fi poponar, dar nu știu cum să vă spun… uneori
are niște gesturi de fătălău, mă-nțelegeți? În fine, gesturi
foarte afectate. Vorbeam deseori despre ele. Își dădea părul
peste cap, clipea des sau făcea o chestie de genu’ ăsta, apoi
pac, iar se purta ca un om normal.
— Când l-ați văzut ultima oară?
— Cred că de Ziua Recunoștinței, acum patru ani. Fratele
meu a organizat o întrunire de familie, iar Tony a venit cu
maică-sa. Arăta de parcă și-ar fi spălat hainele din an în
Paști. Și se îngrășase destul de mult. S-a așezat la masă și n-a
555
pus mare lucru-n gură – poate că deja mâncase. Înaintea
desertului, s-a ridicat, s-a dus la baie, iar când s-a întors, a
spus că și-a chemat un taxi și că iese afară să-l aștepte. Ella
era foarte stânjenită, dar ne-am prefăcut că nu s-a întâmplat
nimic și am continuat să mâncăm.
— Știți cumva de ce a plecat mai devreme?
— Păi tocmai asta-i problema: n-a avut loc nicio ceartă sau
ceva asemănător. S-a ridicat din senin și ne-a spus că pleacă.
Ca și cum l-ar fi înfuriat ceva, dar zău că n-avusese loc
niciun incident care să-l înfurie.
— Tony se enervează ușor? a întrebat Milo.
— Nu prea, a răspuns Hochswelder, scărpinându-se la
tâmplă. Nu, n-aș zice. Dimpotrivă, întotdeauna a fost un
băiat destul de liniștit. Nimeni nu-i înțelege comportamentul.
— Vă referiți la faptul că e cam efeminat?
— Nu numai la asta, ci și la gesturile lui ciudate – ca
atunci, la masă, când s-a ridicat și a plecat din senin. Și
întotdeauna a fost un tip închis în sine. La fel era și taică-
său, dar el măcar venea regulat la întrunirile familiei și
încerca să fie sociabil, deși, ca să fiu cinstit, de cele mai
multe ori ieșea din casă și fuma. Era un fumător înrăit – de la
asta i s-a tras și atacul. Lucra pentru o fabrică de lapte care
avea contracte cu mai multe case de producție și, în felul
ăsta, a reușit să-i găsească lui Tony o slujbă la una dintre
ele. Cred că la Paramount. Tony era un fel de om de serviciu
– căra lucruri de colo-colo –, dar era bine plătit, pentru că
sindicatele fac presiuni mari. Tony ar fi putut avea o situație
financiară bunicică, dar la un moment dat a pretins că s-a
accidentat la spate și a renunțat la slujbă, iar de-atunci n-a
mai făcut nimic.
— A pretins?
— Mă rog, sunt sigur că are niște dureri de spate. Dar pe
toți ne doare câte ceva.
— Spuneți-mi, vă rog, ce știți despre problemele lui cu
drogurile?
556
— Nu știu decât ce-am aflat de la copii.
— Care copii?
— Ai mei și ai lui Len, fratele meu. Nu c-am fi discutat
foarte des despre Tony, dar a venit vorba de el la un moment
dat. În familia noastră se vorbește despre orice.
— Și ce droguri au spus c-ar fi consumat?
— N-au spus ceva precis. Ci doar că era luat mai tot
timpul – tocmai de-aia avea note așa de mici la școală. Sunt
sigur că Ella a suferit mult din cauza asta: pentru ea,
educația era foarte importantă.
— Va spus vreodată că e dezamăgită de el?
— Ella nu prea își împărtășea sentimentele, dar toți
simțeam că Tony era o mare dezamăgire pentru ea. Și cred că
era un împătimit al jocurilor de noroc. De fapt, știu sigur că-i
așa. Arnold, fiul meu, l-a văzut într-unul dintre cazinourile
indienilor de lângă Palm Springs. Arnold era în vacanță cu
familia lui, iar el și Rita, nevastă-sa, jucau la aparatele cu
manetă – nu-s împătimiți după cazinouri, doar se mai
prostesc din când în când. Când s-au dus să-și ia copiii de la
serviciul de îngrijire pentru minori, Arnold l-a zărit pe Tony la
masa de blackjack. Ei bine, fiu-meu a vrut să-l salute, deși
nu-s în relații strânse – a vrut să fie prietenos cu el. Dar
chiar atunci Tony a jucat o mână și a pierdut toți banii, apoi
a plecat în grabă, înjurând de mama focului. Iar Arnold s-a
gândit că nu era cel mai bun moment să se arate prietenos
cu el…
— A fost văzut și altădată prin cazinouri?
— Nu, dar Arnold mi-a spus că, după cum stătea – era
încovoiat și își ascundea cărțile cu grijă –, îți puteai da seama
că e un obișnuit al cazinourilor.
— Așadar, droguri și jocuri de noroc, a rezumat Milo. Altă
problemă?
— Și homosexual, i-a amintit Hochswelder. Mă rog, nu-l
acuz, dar am crezut că e bine să vă spun. Nu vreau să credeți
că am ceva cu Tony. Zău că n-am! Și îmi pare rău pentru el.
557
Ca să fiu cinstit, nici cu taică-său nu cred că se trăia ușor.
Ăluia chiar că-i sărea repede țandăra – era italian, avea sânge
fierbinte. Și când am auzit ce i s-a întâmplat Ellei, m-am
gândit că trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră.
— Domnule Hochswelder, să presupunem că Tony e
implicat în uciderea Ellei. Ce motiv credeți că ar fi putut
avea?
— Vai, nu, domnule locotenent! N-aș merge atât de
departe.
— E o simplă presupunere. Rămâne între noi, n-o să vă
luăm o declarație oficială.
Hochswelder și-a mușcat buza de sus.
— Din câte o știu pe Ella, presupun că i-a lăsat toată
averea lui Tony. N-avea niciun motiv să procedeze altfel: la
urma urmei, era unicul ei copil. Deși, după părerea mea, a-i
da bani unuia care nu muncește e ca și cum i-ai arunca pe
fereastră.
— Deci nu credeți că Tony a avut un accident?
— Numai el și bunul Dumnezeu știu…
— Ce fel de relație avea Tony cu mama lui?
— După cum v-am spus, Ella nu prea vorbea despre viața
ei personală.
— Ați observat vreodată o oarecare animozitate între ei?
— Nu. În afară de episodul din Ziua Recunoștinței.
— Ella s-a supărat pe el?
— Amândoi păreau încordați când au venit. Ella avea un
zâmbet rece, ca și cum se străduia să pară bucuroasă.
— Iar Tony?
— Era pierdut în lumea lui.
— Știți cumva de ce erau încordați?
— N-am nici cea mai vagă idee.
— Aș mai vrea să știu ceva, a spus Milo. Ce prieteni avea
Ella?
— Nu știu să fi avut vreunul. Ea și soțul ei duceau o viață
destul de retrasă. În fiecare an îi invitam pe la noi de Crăciun
558
și o rugam să-l ia și pe Tony. Ei bine, venea în fiecare an cu
un coș plin cu fructe, dar nu-l aducea și pe fiu-său.
Ajunsesem să credem că nici măcar nu-i spunea să vină…
— De ce nu i-ar fi spus?
— Știa că Tony nu era deloc sociabil. Și poate că, după
episodul ăla din Ziua Recunoștinței, îi era jenă să-l aducă.
— Pentru că plecase înainte de desert…
Hochswelder a mai înșurubat un bec.
— Credeți-mă, domnule locotenent, la noi în casă merită
să aștepți desertul. Atât soția mea, cât și soția fratelui meu
gătesc foarte bine. În anul ăla, aveam șase feluri de plăcintă,
budincă cu pesmet și compot. După cum se uita Tony la ce
era pe masă, ai fi zis că încercam să-l ospătăm cu gunoaie…
559
CAPITOLUL 8
562
fost introdus dosarul în calculator.
— Bravo, Sean! Am spus eu. Conduci o grădiniță de
calitate, tataie Sturgis.
563
— N-am intrat în panică, domnule locotenent, dar am
început să-mi fac griji. Katrina a făcut prostii și înainte, dar
nu ca asta – nu mai știu nimic despre ea de mai bine de o
săptămână. Nu pot să nu mă îngrijorez, pentru că așa-s
mamele. Deși mă aștept să apară pe nepusă masă și să-mi
dea ca de obicei o explicație prostească.
— Mă întorc imediat, a spus Royal, bătând-o pe genunchi,
apoi a ieșit din cameră.
— Of, problemele astea cu prostata! ne-a explicat ea. Tot
timpul merge la baie. Suntem căsătoriți doar de doi ani. N-o
cunoaște foarte bine pe Katrina.
— E posibil ca fiica dumneavoastră să fi plecat în vizită la
vreun prieten sau la vreo rudă?
— Vă referiți la rudele din familia lui taică-său? În niciun
caz. Norm Shonsky nu s-a interesat niciodată de ea, și nici
familia lui, l-a lămurit doamna Hedges, fluturându-și mâna
în aer.
Nu se întreba de ce un polițist de rangul lui Milo se obosise
să se ocupe de o persoană dispărută. La venitul ei, probabil
că era obișnuită ca toată lumea s-o servească.
— În plus, a continuat ea, Katrina nu merge în vizită, ci te
trezești că, pe nepusă masă, își face bagajul și pleacă.
— Unde?
O altă fluturare de mână.
— Unde i se năzare. În Mexic, în Europa… Odată a plecat
tocmai în Tahiti. De-aia vă spuneam că vine cu explicații
prostești. Găsește câte un zbor ieftin pe internet, apoi pleacă
pur și simplu, fără să-și facă niciun plan: n-o interesează
cum o să se descurce când ajunge la destinație.
— Pleacă singură?
Tăcere.
— Doamnă Hedges? a insistat Milo.
— Presupun că e vorba și de bărbați, a spus ea. Dacă nu
pleacă de aici cu un bărbat, își găsește unul pe drum. Iar
când se întoarce, are grijă să-mi povestească.
564
— Ce anume?
— Că s-a purtat într-un mod pe care eu nu-l aprob. Și îmi
spune tot ce face numai ca să mă scoată din sărite. Însă
uneori uită să-și ia suficienți bani și mă sună disperată, iar
atunci zici că-i un prezentator de la Travel Channel: zice că a
vizitat obiective turistice, muzee, biserici vechi și ciudate. Îmi
iubesc fata, domnule locotenent, a spus ea trăgând cu
lăcomie din țigară, dar uneori e enervantă.
— Când ați văzut-o ultima oară?
— În urmă cu aproape o lună, a răspuns ea ezitând. Nu
ne-am certat. Dar Katrina a ajuns la concluzia că trebuie să
fie independentă. Cu alte cuvinte, nu voia să mă mai vadă.
Mă rog, până când avea să rămână fără bani… N-aș fi aflat că
a dispărut, dacă nu m-ar fi sunat prietena ei să mă întrebe
dacă era la mine.
— Cum o cheamă?
— Beth Holloway. N-am văzut-o niciodată. A fost împreună
cu Katrina la clubul ăla, apoi s-au despărțit, și de-atunci nu
mai știe nimic de ea.
Milo a citit din carnetul lui adresa din Van Nuys, trecută în
permisul de conducere al Katrinei Shonsky.
— Locuiește și acum la adresa asta? a întrebat el.
— Da.
— Singură?
— Da. Într-o magherniță.
— Are un iubit?
— Nu știu, a răspuns doamna Hedges încet, de parcă și ea
s-ar fi îndoit de sinceritatea răspunsului său. Katrina e
discretă când vine vorba de viața ei privată.
— De câtă vreme locuiește la adresa asta?
— De cincisprezece luni.
Monica Hedges și-a stins țigara, privind cum se subțiază
șuvița de fum.
— Iar cât privește discreția fiicei dumneavoastră…
— Nu-mi spune nimic din viața ei privată.
— Vă rog să nu vă supărați, doamnă Hedges, dar credeți că
565
vă ascundea ceva?
— S-ar putea. Dacă ar fi avut un iubit de calitate, sunt
sigură că mi l-ar fi prezentat, numai ca să-mi arate că mă
înșel.
— În legătură cu ce?
— E o fată superbă, iar eu îi tot spun că trebuie să-și
schimbe prietenii, să umble prin cercuri mai selecte. Royal și
cu mine suntem membri în Riviera Country Club. Acolo se
organizează petreceri tot timpul, dar când o invit, Katrina
pufnește în râs și apoi se enervează.
— Vrea să facă totul cum crede ea de cuviință.
Doamna Hedges s-a uitat spre ușa de la intrare.
— Sunt sigură că o să i se termine banii și în curând o să
dea buzna pe ușă.
— Aveți o fotografie recentă cu ea?
A luat o nouă țigară din pachet, a traversat sufrageria, apoi
a dispărut după un colț. Am auzit niște voci înăbușite care
dădeau de înțeles că avea loc o dispută.
S-a întors singură, ținând într-o mână țigara neaprinsă, iar
în cealaltă o fotografie de zece pe cincisprezece centimetri.
— A fost făcută în urmă cu vreo patru ani, dar Katrina nu
prea s-a schimbat de atunci. Gene bune, ne-a explicat ea,
atingându-și obrazul. E de la nunta unei verișoare. Katrina a
acceptat să fie domnișoară de onoare, dar numai după ce a
făcut o mulțime de nazuri din cauza rochiei.
O fată drăguță cu chipul oval, îmbrăcată cu o rochie cu
umeri înalți din satin vinețiu. Mânecile bufante nu-i stăteau
prea bine: se ridicau prea mult pe brațele subțiri. Iar corsajul
înalt și pătrățos n-o făcea să pară atrăgătoare. Își prinsese
părul în creștet, iar buclele îi atârnau ca niște crenvurști
aurii. Deși buzele Katrinei schițau un zâmbet, restul feței
degaja dispreț.
— Deci sunteți sigură că a plecat întruna din călătoriile ei,
a spus Milo, dar, pentru orice eventualitate, ați anunțat
poliția că a dispărut.
566
— Sigur n-a ieșit din țară, pentru că nu și-a luat
pașaportul.
— Ați fost la apartamentul ei?
— L-am convins pe proprietar să mă lase să intru și m-am
uitat peste tot. Am făcut și puțină ordine – Doamne, ce
harababură era acolo! I-am găsit pașaportul în sertarul
măsuței de toaletă. Nu părea să-și fi luat multe haine, dar
Katrina e în stare să plece la drum doar cu poșeta și un card
de credit.
— Aveți și dumneavoastră acces la contul ei de card?
— Nu! A atins de câteva ori plafonul de creditare al
cardului meu, așa că acum are un card Visa care-i permite să
scoată cel mult o mie de dolari pe lună. Din banii ăștia ar
trebui să plătească chiria și facturile. În fine, recunosc că de
cele mai multe ori și le plătește, a spus ea, încrucișând
arătătorul și mijlociul.
— Nici pașaport, nici haine, a spus Milo. Nu pare să fi
plecat în vacanță.
— În unele din locurile în care merge Katrina, a spus
Monica Hedges, n-ai nevoie decât de un bikini și un pahar de
vin. E posibil și să-și fi cumpărat haine cu reducere de la
firma unde lucrează.
— Lucrează în domeniul modei?
— Vinde haine în La Femme Boutique din Brentwood.
Numai haine scumpe și de prost gust, după părerea mea. I-
am spus că Royal mă poate ajuta să-i fac rost de o slujbă la
Harari sau la un butic de pe Rodeo. Soțul meu a fost în
industria confecțiilor: a avut o fabrică foarte mare care lucra
pentru câteva case de modă importante.
După ce s-a jucat o vreme cu țigara neaprinsă, a întins
mâna după o brichetă de onix alb. Milo s-a dovedit mai rapid.
— Katrina muncește acolo pe treapta cea mai de jos, a
spus ea, trăgând din țigară. De fapt, toate slujbele ei au fost
așa. După părerea mea, în sinea ei se gândește că nu merită
ceva mai bun pentru că n-are studii. Și-a întrerupt liceul o
567
vreme, dar în cele din urmă și-a luat bacalaureatul. Apoi a
făcut un semestru pregătitor la colegiul din Santa Monica, iar
planul era să facă doi ani apoi să se transfere la o
universitate din California. Dar a renunțat la școală și s-a
angajat ca vânzătoare de pantofi la un magazin Fred Segal,
de unde a fost concediată pe motiv că nu știa să se poarte cu
clienții. I-am spus să se întoarcă la colegiu și să-și vadă de
treabă: mai avea nevoie de un an și jumătate. Dar n-a vrut.
— Deci Katrina e o fată destul de rebelă, am spus eu.
— Destul de rebelă? a repetat doamna Hedges, cu un râs
ușor iritat. Domnii mei, îmi iubesc fiica, dar ea se definește pe
sine opunându-se cu încăpățânare la tot ce-i spun eu.
Întotdeauna a fost un copil dificil. Când era mică, avea tot
timpul colici – avea o mutriță foarte drăgălașă, dar plângea
tot timpul, în cele din urmă, i-a trecut, apoi a început să
meargă foarte devreme și își băga nasul peste tot. Niciodată
nu i-a plăcut școala, deși e fată inteligentă. Are o voce
plăcută, dar nu voia să meargă la cor. Are trăsături
frumoase, așa că ar fi putut fi majoretă, dar n-a vrut. Poate
că o să se maturizeze cândva, a spus ea oftând.
— Haideți să revenim la noaptea aceea, a spus Milo. Ați
spus că a ieșit în club cu două prietene. Beth Holloway și…
— Rianna nu mai știu cum – un nume străin.
— În ce club au fost?
— Într-o bombă din vestul orașului, care seamănă mai
degrabă cu un șopron decât cu un club adevărat.
— Ați fost acolo?
— M-am dus ieri pe acolo și am stat de vorbă cu niște
bodyguarzi fioroși. E într-o zonă industrială dezolantă de
lângă Pico Avenue, pe o stradă lăturalnică. Am vorbit și cu
patronul, dar nimeni n-a putut să mă ajute. Mi-au spus că
localul era plin până la refuz și că nu-și aduceau aminte de
Katrina sau de oricine altcineva. Și nici n-au camere de
supraveghere – nu vi se pare o mare prostie, domnule
locotenent?
568
— E drept că eu aș monta camere dacă aș avea un local,
spuse Milo. Cum se numește clubul?
— Light My Fire.
— La fel ca în cântec39.
— Ce-ați spus?
— Lăsați… Aveți cumva numerele lui Beth și al Riannei?
— Nu, dar știu unde le puteți găsi. Beth mi-a spus că
lucrează la un magazin de bijuterii de lângă La Femme, iar
Rianna vinde cosmetice la Barneys.
— Știți cum se numește magazinul de bijuterii?
— E pe lângă magazinul unde lucrează Katrina. Pe San
Vicente, lângă Barrington. Deși o cunosc pe Katrina, tot îmi
fac griji. Mă puteți ajuta, domnule locotenent?
— Cât a lipsit cel mai mult de acasă?
— Zece zile. Când a fost în Hawaii: a vizitat toate insulele.
Dar nu m-a sunat nici măcar o dată, iar când s-a întors era
extrem de bronzată: ai fi zis că era mexicancă. Iar altădată a
fost nouă zile în Cozumel 40 – a prins o ofertă.
— Deci obișnuiește să facă astfel de călătorii.
— Asta înseamnă că n-o să faceți nimic?
— Nu. O să mă ocup de cazul fetei dumneavoastră. Va
spus Beth Holloway cum de s-a despărțit Katrina de ea și
Rianna?
— A trebuit s-o întreb de două ori ca să-mi spună. Planul
era să conducă Rianna și la dus, și la întors, dar mașina ei s-
a stricat, așa că au mers cu a Katrinei. Rianna și Beth au fost
agățate de doi tipi și au întrebat-o pe Katrina dacă avea ceva
împotrivă ca ele două să meargă în altă parte. Mi-a spus că
fiică-mea a fost de acord. Atunci au văzut-o ultima oară.
— Dar credeți că, de fapt, fetei dumneavoastră nu i-a
convenit schimbarea asta?
569
— Katrina nu suportă dezamăgirile. Profesorii au spus că
are toleranță scăzută la frustrare. Mă tem că a vrut să le-o
coacă și a agățat și ea un bărbat, iar apoi a plecat cu el
Dumnezeu știe unde.
— Fără să-și ia pașaportul.
— Dacă-ți propui să te distrezi, poți să te distrezi oriunde,
a spus Monica Hedges, relaxându-și trupul preț de câteva
clipe, ca și cum s-ar fi lăsat în voia amintirilor.
— Din moment ce Rianna era cea care avea să conducă la
întoarcere, înseamnă că fiica dumneavoastră a băut în
noaptea aceea, a spus Milo.
— Și Katrinei îi place să bea Long Island, un cocteil infect,
un talmeș-balmeș care Dumnezeu știe cum îți afectează
creierul. Întotdeauna i-am spus să aleagă băuturile clasice,
care nu-ți tulbură mințile. Un Martini sau un Manhattan 41,
dar întotdeauna fără gheață. În felul ăsta, știi exact cât ai
băut. Dar cum s-o convingi pe Katrina? Pentru ea, tot ce
conține lichior de fructe și te ia de cap e Martini.
— Bea peste măsură?
— Uneori da, a spus doamna Hedges, schimbându-și
poziția.
— Vă e teamă că s-ar putea să se fi urcat la volan beată.
— Dacă, Doamne ferește, a făcut un accident? Dar am
sunat la poliția rutieră și mi-au spus că în noaptea aia n-a
fost niciun accident pe autostradă.
— Ăsta-i drumul ei obișnuit spre casă, pe autostrada 405?
— Nu știu, a spus ea. E cea mai ușoare cale de a ajunge în
Vale42, nu-i așa? a spus ea încruntându-se. Înainte locuia
lângă universitate, într-un apartament pe care-l împărțea cu
o indiancă foarte studioasă, dar fata asta nu era deloc genul
Katrinei, așa că n-a stat mult cu ea. Mi s-a plâns că în
570
clădirea aia nu locuiau decât studenți, ceea ce-o făcea să se
simtă bătrână. Poate că se simțea jenată și pentru că nu
făcuse o facultate. Speram că asta are s-o motiveze, dar nu s-
a întâmplat așa. Voia să aibă un apartament numai al ei și a
zis că în partea asta a orașului chiriile-s prea mari. M-am
oferit s-o ajut, dar m-a refuzat și s-a mutat în Van Nuys, deși
spune tuturor că stă în Sherman Oaks. Domnule locotenent,
vi se pare normal să refuze o ofertă atât de generoasă?
— Așa-s copiii… spuse Milo.
— Dar nu mi-ați răspuns la întrebare, a spus doamna
Hedges, suflând fumul de țigară cu oarecare iritare. Ce
anume aveți de gând să faceți?
— Ce-ați vrea să facem, doamnă Hedges?
A fost luată prin surprindere de întrebarea lui Milo și a
scăpat scrumul pe podeaua de granit.
— Aș vrea să descoperiți unde e fata mea. Folosiți-vă de
computerele din dotare: verificați listele de călători ale
avioanelor, cardurile de credit, convorbirile telefonice. Dați o
circulară!
— Doamnă, dacă am face toate astea fără să avem dovezi
că a comis o infracțiune, ar însemna să-i încălcăm viața
privată.
— Of, nu mă luați cu formalitățile.
— Îmi pare rău, doamnă, dar așa stau lucrurile. Dacă ar fi
fost minoră, alta ar fi fost situația.
— Păi are minte de paisprezece ani.
Milo a zâmbit.
— Vreți să spuneți că nu puteți face nimic?
— O să facem tot ce ne permite legea: o să vorbim cu
prietenele ei, o să trecem pe la club…
— Dar deja am făcut eu toate astea.
— Uneori, e bine să faci același lucru de două ori. Și o să
încercăm să-i găsim mașina. Are în continuare Mustangul
galben înregistrat pe numele ei?
— Da, dar n-o să-l mai aibă multă vreme. Tocmai am fost
571
informată că n-a plătit ultimele două rate: eu am fost cea
care a girat împrumutul. Înțelegerea a fost ca eu să pun banii
de avans, iar ea să plătească ratele.
— Dați-mi, vă rog, datele băncii și o să verific dacă s-a pus
sechestru pe mașină.
— Am verificat și încă nu i-au luat-o.
— Se pare că ați făcut multe cercetări.
— Dacă vrei ca un lucru să fie făcut cum trebuie, cel mai
bine e să-l faci singur. Deci asta e tot ce aveți de gând să
faceți? Nu sună prea încurajator.
— Doamnă Hedges, eu zic să începem investigațiile și să
vedem ce iese la iveală. Sunați-mă dacă vă aduceți aminte de
ceva important.
— O să vă sun, fiți sigur.
S-a ridicat în picioare, s-a dus în grabă spre ușă, apoi a
deschis-o.
— O să vă mai pun încă o întrebare, a spus Milo, care s-ar
putea să vă neliniștească. Dar să știți că e o întrebare de
rutină, pentru cazul în care aflăm despre vreun accident.
Monica Hedges s-a îndreptat de spate și a tras un fum.
— Ziceți.
— Știți cumva ce grupă sanguină are Katrina?
— E o întrebare… sinistră.
— O întrebare de rutină, doamnă.
— Ce mai rutină! N-aș vrea să am slujba dumneavoastră.
— Puțini sunt cei care-ar vrea… a spus Milo zâmbind.
— Iar eu nu mă număr printre ei. Katrina are aceeași
grupă ca mine: zero pozitiv. E cea mai răspândită.
În timp ce ne îndreptam spre lift, a continuat să tragă din
țigară și să ne privească. După ce am urcat în cabină, am
auzit-o spunând:
— Gata, dragul meu? Totul merge cum trebuie?
Apoi ușa s-a închis.
572
CAPITOLUL 9
576
— Știi, dacă mi-ar plăcea viața simplă, poate că m-aș face
fermier.
— Există întotdeauna sudul, am spus.
— Nu-s decât două sute cincizeci de kilometri până-n
Mexic…
M-am uitat spre poalele dealurilor dinspre est.
— Sunt o mulțime de străzi laterale pe care am putea să le
explorăm, am spus eu.
— Vai, ce amuzant! a mârâit el, apoi a făcut dreapta și a
străbătut câteva străduțe întunecoase și întortocheate.
O oră mai târziu, Milo mi-a spus:
— Mâine o să-i pun pe băieții de la circulație să mai caute
prin zonă și o să încerc să dau de prietenele Katrinei. S-ar
putea să ne spună o cu totul altă poveste. Poate aflăm că
iubitul ei e un golan care nu i-ar face o impresie bună maică-
si. Și nu-mi mai aduce aminte de zero pozitiv! Azi n-am chef
de cea mai răspândită grupă din lume.
587
CAPITOLUL 10
590
a atins în treacăt nasul mititel, lăsând pe vârful său o urmă
de unsoare.
— Ce-i cu ea?
— Când ai văzut-o ultima oară?
— De ce, a pățit ceva?
— Răspunde-mi, te rog, la întrebare.
— Ultima oară… asta înseamnă că a pățit ceva. Hatfield a
scos un pachet cartonat de Salem dintr-un buzunar al
salopetei, și-a aprins o țigară și a suflat primul fum spre
botul unui Aston Martin negru. Ultima oară când am văzut-
o, mi-a făcut o scenă și, tre’ să recunosc, m-a dat afară din
maghernița ei… asta se întâmpla acu’ trei luni.
— O ciorovăială între îndrăgostiți?
— N-a fost niciodată dragoste, a spus Hatfield zâmbind.
Doar știți dumneavoastră ce…
— O relație bazată pe sex.
— Doar sex, nu și relație. Am agățat-o într-un bar, apoi am
ieșit împreună de câteva ori. Fata știe meserie. Adică e bună
la pat. Se încinge rău de tot – zici că mai are nițel și
explodează. Mi-am închipuit că se preface. Când i-am spus,
m-a dat afară.
— În ce bar ai agățat-o?
— În ce bar… a spus Clive, scărpinându-se în cap.
— Nu-i o întrebare chiar atât de grea.
— Am fost cu ea într-o groază de locuri, nu mai știu. Eu
stau în North Hollywood, ea în Van Nuys, da’ voia să meargă
la băute în Sherman Oaks, în Studio City… zicea că-s zone
selecte… Prima oară ne-am întâlnit în… nu, nu într-un bar,
ci într-un restaurant cu aer franțuzesc… Chez Maurice. Eu
mâncam o friptură, iar ea stătea la bar. Când m-am dus la
baie, i-am văzut curul pe taburet și m-am holbat la ea. O
gagică trăsnet! Și lumina i se reflecta în plete – păreau aurii.
E micuță, da’ apetisantă. Am intrat în vorbă cu ea fără
probleme. Se vedea că-i face plăcere să flirteze. N-a durat
mult până am ajuns la ea acasă. La câteva zile dup-aia, am
sunat-o și am început să ieșim împreună. Dar n-a fost ceva
591
serios.
— Cât timp ai ieșit cu ea?
— Cât timp? Două luni jumate, poate chiar trei. Apoi am
ajuns în punctul critic.
— Adică?
— Adică lucrurile s-au complicat, i-a explicat Hatfield.
Făcea multe scene, la fel ca toate gagicile. Da’ ce-a făcut?
— De ce crezi c-ar fi făcut ceva?
— Fata asta n-are nicio limită.
— Cum așa?
— Păi bea prea mult. Și numa’ cocteiluri Long Island, care
zici că-s pișat cu gheață. Uneori fumează prea multă… știți
dumneavoastră ce. Alteori trage pe nas prea multă… știți
dumneavoastră ce. Eu beau o bere, cel mult două. Nu vreau
să am de-a face cu căcaturile alea.
— Deci scene și droguri, a rezumat Milo.
— Habar n-aveți cât de multe gagici ca ea sunt în ziua de
azi, a spus el, trăgând din țigară în așteptarea unei replici
care, până la urmă, n-a venit. Eu mă păstrez. Pe vremuri, am
fost pilot de curse în Pass Christian și nu vreau să-mi stric
reflexele.
— Unde-i Pass Christian?
— Mississippi.
— NASCAR?
— Unele curse de stradă, altele raliuri locale. Pot să
conduc și-n somn.
— Deci Katrina cam sare calul, a spus Milo. Așa că
reflexele ei s-ar putea să nu fie grozave.
— Nu vrea decât distracție. Eu fac ore suplimentare ca să
plătesc pensia alimentară, iar ea vrea fripturi și homari.
Credea că-s cam țăran, așa că nu prea ne înțelegeam. Și
conducea ca dracu’! Am un Corvette și o dată am lăsat-o să-l
conducă. Mai avea nițel și-mi făcea praf cutia de viteze, așa
că de-atunci nu i-am mai dat voie să se urce la volan. Când i-
am zis, a făcut ca toți dracii. Da’ ce s-a întâmplat, a făcut un
accident cu Mustangul și a rănit pe careva?
592
— A trecut vreodată pe aici?
— S-ar putea, a zis Hatfield, apoi și-a scos cârpa din
buzunar, trecând-o dintr-o mână în alta.
— Cum adică s-ar putea?
— Mda, a trecut.
— De câte ori?
— Poate de vreo două ori. Da, de două ori. Țin minte că a
doua oară mi-a făcut probleme. A intrat în garaj, de parcă era
firma ei, și a întrebat de mine. Nimeni nu intră în garaj în
afară de noi, specialiștii.
— E ca o sală de operații.
— Adică?
— Mecanicii sunt ca niște doctori care au grijă de pacienți,
iar șefii vor ca totul să fie ținut sub control.
— V-ați prins! Eu chiar sunt un fel de doctor, a spus
Hatfield, ridicându-și mâinile înnegrite. Unii dintre colegii mei
seamănă mai degrabă cu niște măcelari, a adăugat el cu un
zâmbet șmecheresc. De-ar afla clienții unele dintre chestiile
care se întâmplă în garaj…
— Deci Katrina și-a făcut apariția aici de două ori.
— Ați zis bine! Și-a făcut apariția, pentru că n-am invitat-o
niciodată. A apărut din senin. A doua oară când a venit, mi-a
adus de mâncare. Niște porcării vegetariene… tăiței sau ce-or
fi fost. I-am zis că nu pun gura pe așa ceva.
— Relația deja începuse să se strice.
— Dar n-a fost nicio relație! Tipa făcea prea multe
istericale.
— Dar timp de două-trei luni totul a mers bine, am
intervenit eu.
— Așa-i, da’ totul se reducea la știți dumneavoastră ce. Și
nu puteam să am o relație cu ea, pentru că pe vremea aia
eram căsătorit, ne-a lămurit el, frecându-și inelarul în zona
unde avea dunga de culoare mai deschisă.
— Divorțul a avut vreo legătură cu Kat? am continuat eu.
— În niciun caz! a spus el, izbucnind în râs. Am divorțat
593
pentru că m-am căsătorit când aveam șaptesprezece ani,
pentru c-am făcut patru copii în patru ani și pentru că eu și
nevastă-mea ne scârbisem unul de altul. Nevastă-mea a luat
toți copiii și s-a întors în Columbus.
— Soția știe de Kat?
— Nu era treaba ei, a rânjit el, frecându-și un deget. Că
doar Kat nu era nici prima, nici ultima.
— Îți plac femeile, a remarcat Milo.
— Muncesc din greu, așa că fosta mea nevastă n-are de ce
să se plângă. Îi întrețin pe toți: și pe ea, și pe copii. Mă
spetesc zi de zi, așa că dacă vreau să mă distrez din când în
când, nimeni n-are ce comenta.
— Ai cunoscut-o pe vreuna dintre prietenele ei?
— Nu, și nici ea nu i-a cunoscut pe prietenii mei. Era vorba
doar de…
— Știm noi ce.
— Ezact! a spus el, apoi și-a aruncat țigara pe asfalt,
strivind-o tacticos cu pantoful. Deci nu-mi ziceți ce-a făcut?
— A dispărut.
— A dispărut? Și ce dacă? Mai mereu dispărea.
— Ce vrei să zici?
— O sunam noaptea și nu dădeam de ea. La câteva zile
dup-aia, mă suna ea în mijlocul nopții și mi se lăuda că-i în
Mexic, în Hawaii sau naiba știe pe unde, și c-a întâlnit un
bogătan care-i plătește tot cât stă acolo, că mănâncă homari,
raci și fileuri de vită, fără să plătească un șfanț. Când am
auzit-o cu d-astea, mi-am dat seama că urma să am viață
grea cu ea.
— Adică?
— Se aștepta să-i ofer tot felul de căcaturi. Și credeți că i s-
a întâmplat ceva?
— A dispărut de mai bine de-o săptămână.
— Mare scofală! Așa face ea: își face bagajul și pleacă.
— Conduci vreodată mașinile din service?
— Da, normal! Tot timpul – le testez.
594
— Faci o tură în jurul garajului?
— Depinde de problemă. Când clientu’ zice că frânele încep
să scârțâie după ce conduce vreo zece minute, trebuie s-o
conduc zece minute. De ce, vreți să vă plimbați nițel cu
mașina?
— Kat ți-a cerut vreodată s-o plimbi?
— De ce-ar fi făcut asta? a întrebat Hatfield, scărpinându-
se în cap.
— E o chestie care se potrivește cu homarii și fileurile de
vită, am zis eu.
Hatfield n-a spus nimic.
— Te bătea la cap s-o plimbi? am zis eu.
— De ce mă întrebați?
— I-a spus prietenei ei că ai plimbat-o cu un Bentley din
service.
Am mințit fără să clipesc – uneori mă surprind și pe mine.
Milo a întors capul, ca să nu vadă Hatfield cum i se ridicau
colțurile gurii.
Dintr-odată, ochii mijiți ai mecanicului au dat la iveală
puțin din albul ochilor.
— Așa a zis?
— Exact așa.
— Și de unde știți c-a zis adevărul?
— Când o fată începe să te bată la cap, poate fi foarte
enervantă…
Hatfield n-a zis nimic.
— Deci ai plimbat-o sau nu? a intervenit Milo.
— Și de ce, mă rog, aș recunoaște chestia asta?
— Nu ne pasă absolut deloc de șefii tăi, noi doar încercăm
să ne facem o idee despre ce fel de fată e Kat.
— Ce fel de fată e Kat? E o pisăloagă, asta e! Da, mă bătea
la cap, se tot freca de mine și îmi spunea ce-o să primesc
dacă o plimb nițel. Mă ruga întruna! a spus el, ridicând tonul
până când vocea i s-a transformat într-un scheunat. Și
aveam o mașină pe care oricum trebuia s-o testez, așa c-am
luat-o cu mine.
595
— Ce fel de mașină era? a întrebat Milo.
— Rolls Royce Phantom.
— Nu un Arnage?
— Știu și eu care-i diferența dintre ele!
— Și când ai plimbat-o? Prima sau a doua oară când a
venit pe-aici?
— Prima oară. Tocmai de-aia a venit și a doua oară.
— Și-a închipuit că o s-o plimbi înc-o dată.
— Și-a închipuit că service-ul e al ei. A intrat direct în garaj
și a întrebat unde-i Clive. S-a dus direct la șeful meu.
— Prima oară te-a așteptat la biroul de primire?
— M-a chemat prin interfon, cum ați făcut și
dumneavoastră. Da’ mi-a luat ceva timp până să ies din
garaj, așa că i-au sărit dracii. Când am rămas singuri, a
început să mă bată la cap.
— Ai plimbat-o vreodată cu un Bentley? l-am întrebat eu.
— Nu, doar cu Rollsul.
— Al cui era?
— Asta nu ni se spune.
— Și i-a plăcut plimbarea?
— Normal! Umblă numai după lovele, se combină cu
bogătani și apoi se laudă la mă-sa. Fin’că o urăște pe mă-sa!
Are numa’ prostii în cap!
— Adică?
— Își închipuie că ești mare și tare dacă ai o mașină
grozavă. Să vă spun eu cum stă treaba: bogătanii își
cheltuiesc toți banii numa’ pe chestii cu care să se dea mari,
apoi îi apucă frica și nu-și mai scot mașinile din garaj. E ca și
când aș avea mulți bani și m-aș făli cu ei la toată lumea, da’
apoi mă cac pe mine de frică, pentru că s-ar putea ca cineva
să mă ia la ochi și să-mi fure toate chestiile pe care mi le-am
cumpărat.
Milo a izbucnit în râs.
— Normal că e de râs, a spus Hatfield, aprinzându-și o
nouă țigară. Dacă dați de Kat, spuneți-i că poate să mă sune,
596
dacă vrea. N-o să-i mai spun că se preface când ne-o tragem,
deși am fost căsătorit multă vreme și știu când o femeie se
preface.
Apoi a dat să plece, dar Milo l-a mai reținut un pic și i-a
pus întrebări mai lejere, menite să-l relaxeze. Hatfield a
devenit puțin mai amabil, ne-a spus un banc porcos despre o
femeie, un raton și o țeavă de eșapament… Dar nu ne-a mai
spus nimic despre Kat Shonsky. Când Milo l-a întrebat unde
era în noaptea în care Kat a dispărut, mecanicul i-a zis:
— De obicei, nu-s în stare să spun unde am fost în cutare
zi. Dar, spre norocul meu, știu unde am fost în noaptea aia:
în Columbus. Fata mea cea mare își sărbătorea ziua de
naștere.
— Când ai ajuns acolo și când ai plecat?
— Nu mă credeți?
— Sunt întrebări de rutină, i-a explicat Milo. În felul ăsta,
ne lămurim cum stă treaba și nu te mai batem la cap.
— Bine, bine… Oare când am ajuns acolo?… Hm!… Cred
că joi, chiar înainte de ziua-n care ziceți c-a fost în club. Am
rămas în Columbus trei zile, apoi m-am dus la Biloxi s-o văd
pe mama. Trăiește într-un azil de bătrâni, iar când merg în
vizită la ea, o duc la cazinou: pun scaunul cu rotile în fața
unei mașini cu manetă și o las acolo până pierde toate fisele.
Am stat în Biloxi două zile, apoi m-am întors încoace. Puteți
să vă uitați în fișa de pontaj, dar mai bine o lăsați baltă, că
nu vreau să am probleme cu șefii. V-am zis adevărul.
— Bine. Dar mai ai cumva biletele de avion?
— Păi de ce le-aș fi păstrat?
— Cum o cheamă pe fosta soție și ce număr de telefon are?
— Vorbiți serios?
— Al naibii de serios.
— Mamă! Nu pot să cred!
— Ți se întâmplă să returnezi clientului o mașină fără o
roată?
Înțelegând aluzia, Hatfield și-a dat părul peste cap, apoi
597
ne-a zâmbit, dezvelindu-și strungăreață.
— Bine, păi atunci întrebați-o: n-are niciun motiv să vă
mintă. Și să-i spuneți că arăt foarte bine.
— Așa o să facem!
— Ofticați-o! Spuneți-i că m-ați văzut cu o actriță.
— Numele și numărul!
— Brittany Louse Hatfield. Și să țineți telefonul departe de
ureche: femeia asta cam țipă.
Milo și-a notat numărul, apoi Hatfield a plecat. Ne-am
întors în biroul de primire și i-am arătat lui Esther o
fotografie a Katrinei Shonsky.
— N-aș băga mâna-n foc, dar s-ar putea să fie una dintre
tipele care trec pe la service ca să-l vadă, a spus ea după ce
s-a uitat un pic la poză. N-arată rău deloc, a continuat
Esther, privind-o mai de aproape. E mai drăguță decât multe
dintre alea care vin pe-aici după el.
— Clive are succes la femei?
— Ceva de speriat! Vin să-i aducă mâncare. Le atrage el cu
ceva, dar nu-mi dau seama cu ce.
— Că nu prea are farmec, am intervenit eu.
— Și nici mâini prea curate… a spus Esther.
— Când ești mecanic, nu prea ai cum să fii curat pe mâini,
am spus.
— Exact! Tocmai de-aia mi-am ales un iubit care-i
profesor.
— Clive va invitat vreodată în oraș? a întrebat-o Milo.
— Ce glumă bună! i-a răspuns ea, dându-i fotografia.
Credeți că i-a făcut ceva rău fetei?
— Credeți c-ar fi în stare?
— Mie mi se pare că-i un bădăran enervant, dar nu-și iese
niciodată din fire și nici nu-i violent. Dar oamenii-s capabili
de orice. Vasăzică bănuiți c-a făcut ceva…
— În niciun caz, doamnă. Și bine-ar fi să nu povestiți
nimănui ce-am discutat.
Esther și-a dat jos ochelarii și i-a spus:
598
— N-aveam de gând să împrăștii zvonuri.
— Ah, bineînțeles că nu. Deci Clive…
— Clive e un băiat de treabă! Toți cei care lucrează aici
sunt oameni de treabă. Iar acum, vă rog să mă scuzați, dar
am treabă, a spus ea, apoi a închis fereastra.
599
CAPITOLUL 11
602
supravegherea lui Bradley Maisonette, dar i-a răspuns tot
robotul și a ascultat același mesaj vocal. Secretara de la liceul
St. Xavier i-a spus că domnul Good era bolnav. În loc să se
dea cu binișorul pe lângă ea ca să obțină adresa și numărul
de telefon ale lui Good, Milo a luat legătura cu un ofițer de la
poliția rutieră.
— Are un Ford Explorer gri, vechi de doi ani, și stă pe
North Broadmoor Terrace, mi-a spus Milo, apoi a răsfoit o
hartă a orașului. E într-un cartier de pe dealuri, chiar lângă
Bowl 49. E timpul să-l sunăm pe bolnav.
Dar s-a auzit soneria telefonului de pe biroul său. Ce i s-a
spus de la celălalt capăt al firului l-a făcut să-și încheie haina
și să-și strângă nodul cravatei. Apoi s-a uitat să vadă dacă
avea șireturile bine legate, și-a îndreptat umerii, s-a crispat
ușor și s-a ridicat în picioare.
— O întâlnire neprevăzută în centru?
Milo s-a uitat surprins la mine.
— Ai devenit brusc foarte atent la cum arăți, am spus eu.
— Ai ochi de vultur. Da, da, șeful vrea să stea de vorbă cu
mine, și trebuie să ajung la el mai repede decât e fizic posibil.
— Despre ce vrea să vorbiți?
— Despre cazurile în curs. Măria Sa probabil că a primit
telefoane de la ziariști și a fost întrebat despre Mancusi sau
despre Beverly – sau poate despre amândouă – și nu vrea să
pară neinformat.
— Distracție plăcută!
— Da, o să mă distrez pe cinste! Te deranjează dacă te duci
singur acasă la Wilson Good?
— Nu, dar numai dacă nu-i o încălcare a regulamentului.
— La un caz delicat din punct de vedere psihologic ca al lui
Antoine? Păi e clar că-i nevoie de abilitatea unui psiholog.
Unde mai pui că șeful te place, așa că n-o să aibă nimic de
606
— Sunt sigur că Will v-ar ajuta cu mare plăcere, a spus ea,
dar acum nu e momentul potrivit. Are o gripă urâtă și-l
așteaptă două meciuri importante. Lăsați-mi numărul
dumneavoastră.
— Dar detectivul care se ocupă de caz l-a sunat deja pe
soțul dumneavoastră.
— Serios? O să verific robotul telefonic. Will e extenuat. A
făcut febră mare, nu s-a simțit deloc bine… au fost și niște
probleme la liceu.
Câteva lătrături sugrumate ne-au făcut să coborâm
privirea pe trotuar.
Indy era ridicat pe picioarele din spate, iar cele din față i se
agitau în aer, și avea ochii ieșiți din orbite. Pe jumătate
suspendat, câinele se sufoca în lesă – fără să-și dea seama,
Andreea Good o ridicase prea sus.
— Vai de mine! a strigat ea. Apoi a slăbit lesa, iar Indy a
revenit cu toate labele pe trotuar, răsuflând din greu. Îmi
pare foarte rău, puiule, i-a spus Andrea, așezându-se în
genunchi.
Indy a scos un ultim chelălăit de protest, apoi a lins-o pe
obraz. Încredere și iubire necondiționate – poate că într-o
bună zi Vaticanul va începe să canonizeze și câini.
— Da, cum spuneam… a zis ea, ridicându-se în picioare.
— I-am fi foarte recunoscători soțului dumneavoastră dacă
ne-ar suna. Sper să se vindece cât mai curând.
— Ah, o să-i treacă repede! E un tip rezistent.
607
CAPITOLUL 12
609
singur într-un Lamborghini Murcielago, celălalt mergea cu
un Cadillac Escalade tunat. În mod oficial, ambele cazuri au
rămas nerezolvate, dar toate lumea hip-hop-ului știa cine
erau făptașii.
Cu „Bentley” și „Aston Martin” n-am avut noroc.
„Mercedes” n-a scos la iveală nicio pagină în care să fie vorba
de cazul Ellei Mancusi – poate și pentru că uciderea ei nu
fusese prezentată suficient în presă –, ceea ce m-a făcut să
mă îndoiesc de utilitatea căutărilor mele. „Benz” a scos la
iveală fotografii ale lui Hitler în cele două modele 770K
masive ale sale și flecăreala unui blogger din Qatar care
credea că Der Führer a fost un „tip mișto, pe care nimeni nu
l-a înțeles și pe care toată lumea îl consideră un criminal”.
Am încercat și cu „Lincoln”, fără să mă aștept la cine știe
ce.
Cam asta era puterea mea de predicție.
610
Bărbatul a ieșit din mașină, s-a plimbat prin dreptul
salonului, apoi a plecat.
Ulterior s-a descoperit că mașina aparținea unei firme de
închiriat și că fusese furată dintr-o parcare din Santa
Barbara.
Cowboy-ii nu erau o raritate în Ojo Negro: câteva ferme de
vite din apropiere se străduiau să țină piept marilor companii
din domeniul agricol. Dar aerul înfumurat și hainele
bărbatului au atras atenția localnicilor. „Călărețul palid” –
așa îl botezase site-ul. „Iar pe vremea Vestului Sălbatic, poate
că n-ar fi avut un Lincoln, ci un armăsar negru ca zmoala.”
A doua zi dimineață, șoferul unei firme de servicii poștale
care venise să livreze un colet cu sticluțe de ojă „și alte
cosmetice a făcut o descoperire care i-a întors stomahul pe
dos”.
„Dar”, medita DV Zapper, „oare Leona și Vicki nu ereau
căsătorite? Și dacă erau, atunci de ce soți lor nu s-au dus să
le caute când au văzut că nu mai vin acasă?”
Apoi am căutat pe internet numele victimelor. Am găsit
doar o relatare publicată în The Santa Barbara Express la o
săptămână după crimă. Am aflat două informații noi: că
„mașina a fost furată de la Hanul Cheului”, și că „în prezent,
șeriful Wendell Salmey poartă discuții cu detectivii din Santa
Barbara”.
Google nu mi-a găsit nicio pagină cu numele lui Salmey,
dar a afișat un mesaj în care eram întrebat dacă nu cumva
voisem să-l caut pe „Wendell Salmon”. Ca să fiu sigur că nu
mi-a scăpat nimic, am făcut o căutare și pentru numele
sugerat de motorul de căutare și am ajuns pe un site care
prezenta o broșură pentru copii publicată de Agenția pentru
Pescuit și Vânătoare din Statul Washington.
Am scos la imprimantă articolul din ziar, apoi m-am întors
la Darkvisions.net, am apăsat pe iconul în formă de cuțit
însângerat în dreptul căruia scria: „Contactați-ne”, apoi am
trimis un mesaj în care am întrebat dacă apăruseră
611
informații noi în legătură cu acel caz.
Am primit un răspuns în câteva secunde.
614
un suspect îmbrăcat ca un cowboy – atât se știe despre el.
Poate că avem de-a face cu același tip: și-a dat părul cu
pudră albă, și-a pus o șapcă albastră și a mers târșâit… Și e
vorba tot de o mașină de lux.
— Crezi că e posibil ca ucigașul să fi fost deghizat, ca să
inducă în eroare? La Ojo Negro? E prima oară când aud de
localitatea asta. Și zici că s-a întâmplat în urmă cu nouă
ani… E un interval cam mare – îți dai seama că nu prea cred
să aibă legătură cu uciderea Ellei.
— Dar dacă există o legătură, s-ar putea să fie și alte crime
între ele. N-am găsit alte cazuri în care să fi fost implicate
mașini negre, dar uciderea Ellei Mancusi nu e pomenită pe
niciun site, așa că internetul nu-i deloc infailibil…
— Așa-i. Mă rog, nu-mi dau seama dacă acuma mă simt
mai bine sau mai nasol. Mai vedem, toate la timpul lor.
Trebuie să merg la supraveghere și vreau să trec pe la un 7-
Eleven 57 să-mi iau haleală și cafea. Dar ia zi, ești dispus să te
plimbi nițeluș pe la țară? Ființa Supremă a zis c-o să fii plătit
pentru asta și că o să ți se deconteze cheltuielile de
deplasare.
— Dumnezeu însuși vrea să mă plătească?
— Șeful… Mă rog, tot pe-acolo…
— Cum a fost întâlnirea?
— M-a întâmpinat cu o privire de oțel și mi-a strâns mâna
ca-n menghină. M-a întrebat cum merg investigațiile, iar
când i-am spus că batem pasul pe loc s-a străduit să nu se
înfurie, dar moaca lui de irlandez s-a cam înroșit. Apoi m-a
întrebat din senin dacă ne oferi consultanță în vreunul dintre
cazuri. I-am spus că te implici în toate, dar numai când ai
timp. M-a întrebat cu ce te ocupi, iar eu i-am zis că ți-ai găsit
altceva, pentru că Departamentul plătește prost. S-a înroșit
de-a binelea și a început o tiradă despre situația poliției din
Los Angeles: mi-a zis că suntem undeva între mezozoic și
616
CAPITOLUL 13
619
dreapta drumului, cu spatele la mine. Neregulamentar.
Zgomotul motorului a făcut-o să se întoarcă puțin, dar și-a
continuat drumul spre un jeep maro și jerpelit care era
parcat vreo zece metri mai sus. Când am ajuns în dreptul ei,
am oprit și am coborât geamul din dreapta. Femeia s-a întors
cu un gest brusc, dar n-a lăsat jos cușca. Era o capcană
suficient de grea cât să-i încovoaie umerii. Pe grilajul din
partea de jos a cuștii se vedeau pete maro.
— Vă pot ajuta cu ceva?
Era o latino-americană care nu avea mai mult de douăzeci
și cinci de ani. Purta o cămașă albă, blugi și cizme, iar părul
des și lucios îi era prins la spate, dezvelindu-i fruntea lată și
netedă. Avea ochi căprui-deschis, un nas frumos profilat și
buze subțiri. O femeie extraordinar de frumoasă. Trăsăturile
ei ferme aminteau de o pasăre de pradă.
— Îl caut pe șeriful Cardenas.
— Mergeți tot înainte, a spus ea, coborând puțin cușca. E
în oraș.
— Mai e mult până în oraș?
— E chiar după următoarea curbă.
— Mulțumesc!
— Sunteți cumva psihologul din Los Angeles?
— Alex Delaware.
— Vă așteaptă.
— Lucrați pentru el?
— Sunt Ricki, sora lui. A spus ea zâmbind.
Am vrut să dau mâna cu ea.
— Nu cred c-ați vrea să mă atingeți după ce am cărat
cușca asta.
— Ce-ați prins?
— Încă un coiot. Una dintre bătrânele de care are grijă
George se plânge că-i răscolesc gunoiul, dar nu vrea să-și
cumpere o pubelă cu capac. Are optzeci și nouă de ani, așa că
ori de câte ori aude zgomote sau dă de excremente, îl cheamă
pe George. De treaba asta ar trebui să se ocupe cei de la
620
Protecția Animalelor, dar nu vin ei până aici.
— Lucrați ca voluntar?
— Am venit într-o vizită de o săptămână și nu prea am ce
face, mi-a explicat ea, săltând cușca.
Era un pui de coiot foarte speriat. Schelălăia îngrozitor.
— Tocmai am văzut unul mare lângă cariera de var.
— E plin de coioți pe-aici.
— Umblă și prin Los Angeles, am spus eu. Sunt foarte
isteți.
— Nu atât de isteți cât să nu intre într-o capcană plină cu
mâncare pentru pisici. Găsești în zonă tot felul de animale:
râși, ratoni, șerpi cu clopoței. George a auzit că pe-aici ar trăi
și niște pume, dar n-a văzut niciuna până acum. În fine,
trebuie să mă spăl. Îl găsiți pe George la birou. Dacă vreți, vă
conduc eu: țineți-vă după jeepul meu.
A azvârlit cușca în mașină, apoi a pornit. Curba era cam
un kilometru mai încolo. După ce am depășit-o, am ajuns în
Ojo Negro, înaintând pe strada cu același nume. De o parte și
de alta erau locuri de parcare dispuse în diagonală – erau
vreo douăzeci de locuri și doar patru mașini: trei camionete și
un Ford Bronco alb și ponosit, cu un girofar roșu pe capotă.
Ricki mi-a făcut semn s-o iau spre stânga, apoi a mers mai
departe. Drumul ducea spre un deal prăfos pe care nu se
vedeau decât doi platani singuratici. Am parcat lângă Fordul
alb.
Trotuarele erau denivelate, iar prin crăpăturile lor creșteau
buruieni. Multe dintre ferestrele de la parterele caselor erau
murdare și întunecate, iar unele erau acoperite cu scânduri.
Singurele clădiri unde părea că se întâmplă câte ceva erau
o construcție din blocuri de ciment pe care scria cu litere
negre, groase și cam stridente: „Ojo Negro – Biroul șerifului”,
un bar cu tencuială verzuie numit Lămâița, o băcănie care
servea deopotrivă drept agenție de asigurări și poștă, un salon
de frumusețe având în geam poze decolorate cu felurite
frizuri, și un mic siloz pe care era prinsă o pancartă:
621
„Sprijiniți trupele americane!” În săptămâna aceea, silozul
punea la dispoziția localnicilor ovăz, fân și iepuri din „Belgia,
Europa”.
În biroul șerifului, un tânăr complet chel, în haine kaki,
stătea la un calculator. În spatele lui se vedea o celulă la fel
de golașă pe cât îi era vârful capului. Pe pereți fuseseră lipite
poze ale infractorilor dați în urmărire generală, comunicate
oficiale și regulamente de ordine interioară. Dar banda
adezivă nu se lipea bine pe blocurile de ciment, așa că unele
hârtii se dezlipiseră la câte un colț.
— Domnul Delaware? Sunt George Cardenas.
— Bună dimineața!
Fratele lui Ricki mi-a strâns mâna cu putere, zâmbind din
toată inima. Pielea lui Cardenas era la fel ca a surorii, iar
ochii aveau aceeași nuanță de căprui ca ai ei. Dar George
avea o față rotundă și blândă, nu ca cea a lui Ricki, care te
trimitea cu gândul la agerimea unui șoim. O față de copil pe
care lipsa părului nu reușea s-o îmbătrânească.
— O cafea? m-a întrebat el.
— Fără zahar.
Cardenas a umplut două căni de plastic și, în timp ce-și
punea frișcă pudră, mi-a făcut semn să iau loc.
— Ați ajuns mai devreme.
— S-a anulat întâlnirea pe care mi-o programasem înainte
să vin aici.
— S-a răzgândit cumva detectivul Bragen?
— Îl cunoașteți?
— În dimineața asta am vorbit cu el pentru prima oară. În
fine, mi-am închipuit că n-o să vină la întâlnire.
— De ce?
— Nu-i place să discute despre cazul ăla. Încă de la
început a zis că-i imposibil de rezolvat, ca și cum n-ar fi vrut
să agite apele.
Lângă computerul său erau câteva hârtii. Cardenas a
înhățat-o pe prima din teanc și mi-a întins-o – era raportul
622
întocmit de Wendell Salmey cu privire la cazul Bright-Tranh.
Am aflat câteva detalii pe care DV Zapper nu le menționase
pe site. Numele salonului de înfrumusețare era „Eleganță și
Stil”, iar Leonora Bright – proprietara – avea treizeci și trei de
ani când a fost omorâtă. Vicki Tranh venise de curând din
Anaheim și nu avea decât nouăsprezece ani. După săvârșirea
celor două crime în salon nu s-a descoperit nici cea mai mică
stricăciune. Victimele fuseseră lăsate într-o baltă de sânge cu
bijuteriile pe ele, iar în casa de marcat s-au găsit toți banii
încasați în ziua aceea, așa că ipoteza jafului a fost exclusă.
Ortografia lui Salmey nu era cu mult mai bună decât cea a
puștiului din Minnesota.
— Asta-i tot ce avem, a spus Cardenas, apoi și-a șters
câteva scame imaginare de pe umeri. Când am preluat
postul, toate dosarele întocmite de șeriful Salmey fuseseră
puse în cutii și duse într-un depozit din Los Alamos. Le-am
răsfoit pe toate, încercând să-mi fac o idee despre orășelul
ăsta. Cele mai multe dintre ele erau despre chestiuni
mărunte: niște mere furate dintr-un copac, un câine pierdut,
câteva cazuri de violență în familie. Încerca să rezolve
conflictele cu ajutorul diplomației, nu prin constrângere.
— Deci era blând cu localnicii?
Cardenas și-a îndreptat degetul mare spre celulă.
— Mi s-a spus că nu era folosită decât atunci când un
șofer avea nevoie să doarmă undeva ca să-i treacă beția. Soția
șerifului a murit acum unsprezece ani, iar la un an după
aceea i-a murit și băiatul într-un accident de mașină pe
autostrada 101, în apropiere de Buellton. Salmey a fost
extrem de afectat.
— Asta s-a întâmplat în urmă cu zece ani, cu un an
înainte de crimă. Credeți că e posibil să nu fi tratat cazul așa
cum trebuia?
— Despre morți, numai de bine, a zis Cardenas,
sprijinindu-se de spetează și punând picior peste picior.
Toată lumea spune că șeriful era un om extraordinar, dar,
623
după ce s-a mutat autostrada, Ojo Negro s-a transformat
într-un loc foarte retras. Pe mine nu mă deranjează, dar asta
nu e valabil pentru toată lumea.
— Vă place liniștea.
— E drept că uneori mă plictisesc. Atunci o sun pe sora
mea geamănă și o rog să vină aici într-o scurtă vacanță.
Lucrează ca asistentă la un spital mic din Santa Barbara și
poate să-și ia oricând concediu. Dar în cea mai mare parte a
timpului lucrez, așa că liniștea îmi prinde foarte bine.
— Vă ocupați de cazuri?
— S-ar putea să vi se pară o prostie… a zis el, uitându-se
la computer. Stau aici și scriu. Sau cel puțin încerc.
— Literatură?
— Am început cu povestiri, a spus el, întorcând capul și
vorbind cu un afiș de prevenire a incendiilor. Apoi am citit
într-o revistă a scriitorilor că nu prea se vând, așa că încerc
să scriu un roman. Dar n-am început, încă mă străduiesc să
găsesc ceea ce se numește punctul de vedere al romanului.
— Un roman polițist?
— Depinde. O să văd ce iese, dar mai întâi trebuie să
alcătuiesc povestea în minte. Am studiat literatura și dreptul
penal la Universitatea din New Mexico, dar n-am reușit
niciodată să-mi dau seama care dintre ele îmi place mai
mult, așa că m-am hotărât să lucrez o vreme în poliție, în
speranța că o să aflu ceva care merită să fie spus într-o carte.
Am lucrat timp de doi ani în poliția din New Mexico, apoi am
aflat că Ojo Negro n-are șerif de cinci ani și am obținut o
subvenție de doi ani din partea statului pentru postul ăsta.
Soră-mea și copiii ei locuiesc destul de aproape. E divorțată,
iar fostul ei soț nu se mai amestecă în viața lor, și m-am
gândit c-aș putea avea o influență benefică asupra lor. Așa că
postul de șerif mi s-a părut o ofertă bună, a încheiat el,
ridicând din umeri.
— Am stat de vorbă odată cu Steve Katz și Darrell Two
Moons, doi detectivi de la Departamentul de Poliție din Santa
624
Fe.
— Îi știu din vedere, dar n-am lucrat niciodată cu ei. Eu
am stat mai tot timpul în Albuquerque, unde m-am ocupat
de combaterea găștilor de cartier. În felul ăsta, am avut de-a
face cu două cazuri de crimă și i-am văzut pe detectivi în
acțiune, dar mi-am dat seama că nu prea îmi place
criminalistica. Din păcate, n-o să vă pot fi de prea mare
ajutor în cazul pe care-l investigați. N-am descoperit nimic în
afară de hârtia asta.
— Credeți că aș mai putea găsi pe cineva care să fi locuit în
oraș în urmă cu nouă ani?
— Aproape toți cei care locuiesc azi în Ojo Negro erau aici
și în urmă cu nouă ani. Cei mai mulți dintre localnici sunt
prea bătrâni sau prea săraci ca să plece. La băcănie se vinde
supă caldă numai atunci când sunt suficienți mușterii, iar
ziua cea mai importantă în Ojo Negro e cea în care vin
pensiile.
— Cu cine mi-ați recomanda să încep?
Cardenas s-a îndreptat în scaun.
— Locotenentul Sturgis chiar crede că ar putea fi o
legătură între crimele de acum nouă ani și niște cazuri
recente din Los Angeles?
— Greu de spus. Principalul element comun e că, atât în
cazurile pe care le investighează acum, cât și în cel de aici,
criminalul a folosit o mașină neagră furată.
— Ah, mi-a spus: un Mercedes și un Bentley. Toate
documentele referitoare la furtul Lincolnului se află în Santa
Barbara, pentru că mașina a fost furată dintr-o localitate
aflată în jurisdicția lor. Am încercat să consult dosarul, dar
mi s-a spus că e în arhivă. N-am găsit decât un raport din
care reieșea că mașina a fost recuperată. Când s-a descoperit
că mașina furată fusese folosită de criminalul ăla care aducea
cu Clint Eastwood, era prea târziu: firma deja o curățase pe
dinăuntru și o închiriase altcuiva – făcuse încă o sută șaizeci
de kilometri în plus – așa că n-au avut niciun motiv să
625
preleveze mostre dinăuntrul mașinii. Și asta a fost. În ceea ce
privește oamenii care v-ar putea spune ce s-a întâmplat, am
întrebat lumea de pe-aici și bineînțeles că toți cei cu memoria
în stare de funcționare își aduc aminte de caz. Dar nimeni nu
poate să vă spună despre singuraticul ăla decât că era un
bărbat înalt, cu haină foarte lungă și pălărie de cowboy. Și n-
am găsit pe nimeni care să-l fi văzut cu ochii lui.
— Un străin misterios.
— Nu vine prea multă lume pe aici și nu cred că acum
nouă ani era altfel, pentru că deja fusese mutată autostrada.
De fapt, individul ăsta e suspectat de cele două crime doar
pentru că s-a plimbat prin oraș și pentru că nu-l cunoștea
nimeni.
— S-ar putea ca pălăria și haina să fi fost o deghizare.
— Da, e posibil.
— Nu cumva o fi fost cineva din Ojo Negro?
— Imposibil! E o localitatea foarte mică. Îmi pare rău, a
spus el, sorbind din cafea, dar mie mi se pare că-i un caz
imposibil de elucidat. Poate că inventez o rezolvare și scriu o
carte.
— Da, e un caz care pare scos dintr-un roman.
— Munca dumneavoastră mi se pare foarte interesantă, a
spus el, atingând tastatura computerului. Poate stăm de
vorbă într-o bună zi.
— Sigur că da. Am văzut un salon de coafură pe partea
asta a străzii. Cumva e fostul salon al Leonorei Bright?
— Nu, ăsta nou, căruia-i zice „Confort”, s-a deschis în
locul unui fost restaurant, dacă nu mă înșel. E al familiei
Ramirez: Estella și Ramon – n-au copii. S-au mutat aici din
Ventura la trei ani după ce Leonora a fost omorâtă.
Localnicilor le-a fost greu să aducă în Ojo Negro pe cineva
care să-și deschidă un salon: au fost nevoiți să publice
anunțuri în ziarele din orașe mai îndepărtate. Înainte de
venirea lor, oamenii mergeau la saloanele și frizeriile din Los
Alamos. Fostul salon e o clădire de lângă ieșirea din oraș.
Vreți să aruncați o privire? Chiar mi-aș dezmorți picioarele.
626
După ce am ieșit din birou și am traversat strada, l-am
întrebat despre autoritățile locale din Ojo Negro.
— N-avem nici primar, nici consiliu local. De problemele
noastre administrative se ocupă autoritățile districtului. Ojo
Negro e un fel de copil vitreg îngrijit de consiliul local din Los
Alamos sau de autorități de un nivel mai înalt.
— Câți oameni locuiesc aici?
— Pe panoul de la intrarea în oraș scrie c-ar fi în jur de o
mie, dar de fapt sunt mult mai puțini: vreo două sute. Dacă o
ținem tot așa, în scurtă vreme n-o să mai rămână nimeni.
Gata, am ajuns.
S-a oprit în fața unei case ale cărei ferestre erau acoperite
cu scânduri. Prin stratul de vopsea cafenie care se cojea se
vedea rozul tencuielii inițiale, astfel încât aspectul fațadei te
făcea să te gândești la o boală de piele.
— A cui e casa asta?
— A fost preluată în administrare de autoritățile
districtuale, dar n-au reușit s-o vândă nici până acum: se
pare că nimeni nu vrea s-o cumpere.
Ușa avea un mâner rotund și o yală. Cardenas a răsucit
mânerul, iar ușa s-a deschis.
— E descuiată tot timpul? am întrebat eu.
— Bineînțeles că nu. Dar nu-i o yală foarte complicată: am
descuiat-o azi-dimineață cu un șperaclu. Intrați, vă rog.
Tot ce mai rămăsese din salonul „Eleganță și Stil” era o
cameră goală ai cărei pereți erau acoperiți cu panouri
deformate din imitație de lemn de trandafir. Înăuntru era
întuneric, pentru că ferestrele din față erau acoperite cu
scânduri, iar geamul din spate, cu o bucată de pânză.
Cardenas rămăsese la intrare, sprijinindu-se de ușă.
— Dacă nu stau lângă ea, se închide și se face beznă
înăuntru, mi-a explicat el.
I-am mulțumit, apoi am început să cercetez încăperea. Pe
peretele din spate, sub un luminator, era o ușă subțire și
627
deformată. Zgomotul pașilor era amplificat de podeaua din
ciment. M-am gândit la cele două femei asasinate și la
țipetele lor neauzite de nimeni.
În filmele proaste detectivii pedanți află o mulțime de
lucruri atunci când cercetează locul unei crime mai vechi.
Dar fostul salon era o încăpere întunecoasă și sinistră, iar eu
nu reușeam să descopăr nimic.
— Unde dă ușa din spate?
— Spre un drumeag. Uitați-vă.
În spatele salonului era un drum de pământ paralel cu
strada Ojo Negro, pe care abia ar fi încăput o mașină. Spre
sud era înfundat, dar se continua spre nord.
M-am întors în camera întunecată.
— La momentul respectiv, s-a presupus că Leonora
închisese salonul și făcea curat, nu-i așa? am spus eu.
— Cred că da.
— Întrucât orașul era foarte liniștit, n-avea niciun motiv să
încuie ușa cât încă era înăuntru.
— Oamenii de aici nici acum nu încuie ușile, a spus
Cardenas. Anul trecut, la scurtă vreme după ce am venit în
oraș, un râs a intrat în casa doamnei Wembley, a reușit să
deschidă frigiderul și a mâncat o porție zdravănă de salată cu
ton. N-o pot convinge să încuie ușa: are optzeci și nouă de
ani.
— E doamna care se plânge din pricina coioților?
— De unde ați aflat?
— M-am întâlnit cu sora dumneavoastră când veneam
încoace. Tocmai eliberase un coiot pe care-l prinsese pe
proprietatea unei doamne de optzeci și nouă de ani.
— Unde i-a dat drumul?
— La câțiva kilometri de ieșirea din oraș.
— Asta înseamnă că o să se întoarcă aici, a spus el dând
din umeri. Eu l-aș fi împușcat, dar Ricki e o luptătoare
pentru drepturile animalelor… Da, e vorba de doamna
Wembley. Casa bătrânei e deseori atacată de jivine, pentru că
628
întotdeauna se găsește mâncare primprejur.
— Ați vorbit cu dumneaei în dimineața asta?
— Nu, când m-am dus să iau capcana, moțăia pe verandă.
Și are un somn adânc… Dacă vreți, putem să-i facem o vizită.
Are păreri despre orice.
— Îmi plac femeile de felul ăsta.
— Așa era și fosta mea soție. La început, mi se părea că
traiul cu ea era o adevărată provocare intelectuală, dar apoi
m-am săturat de atâtea provocări.
Am izbucnit în râs.
— Între divorțul lui Ricki și al meu au trecut doar vreo trei
luni. Părinții noștri s-au despărțit când aveam nouă ani, iar
fratele nostru mai mic zice că s-a săturat de atâtea divorțuri.
Cred că nu prea ne pricepem la căsătorii… Dacă ați terminat,
să închid ușa și să mergem.
*
Am urcat în Fordul lui Cardenas și am plecat. Șeriful a
cotit, a trecut prin centru, apoi a intrat pe drumul pe care o
luase și Ricki după ce ne-am despărțit. Am ajuns într-o zonă
unde se vedeau câteva case răzlețite: erau mai ales case din
prefabricate și rulote fixate pe bolțari.
Pe drum nu se vedea nimeni, dar Cardenas mergea încet,
privind în toate părțile, așa cum fac polițiștii.
— Și ce părere v-ați făcut după ce-ați văzut salonul? m-a
întrebat el.
— Că trebuie să-i fi fost tare ușor criminalului, mai ales
dacă era întuneric.
— De ce spuneți asta?
— Criminalul putea să intre pe oricare dintre cele două
uși, apoi să iasă pe cea din spate. A emis cineva vreo ipoteză
cu privire la cine era ținta principală?
— Ah, vreți să știți dacă era Bright sau Tranh. N-am auzit
nicio ipoteză, dar eu am presupus că era Bright, pentru că
necunoscutul avea trăsături caucaziene, nu asiatice, iar de
obicei victimele țicniților de felul ăsta fac parte din același
629
grup rasial ca și ei. Dar poate că-i o presupunere cam
mărginită.
— Știți cumva de ce s-a mutat Vicki tocmai aici?
— Altfel spus, cum de-a ales Ojo Negro dintre toate
orășelele uitate de Dumnezeu? a spus Cardenas zâmbind. N-
aș putea să vă spun. Din când în când, se stabilește aici câte
un imigrant, mai ales din țări de limbă spaniolă. E un orășel
perfect pentru cei care vin să muncească la fermele sau în
podgoriile din împrejurimi și nu vor să fie luați la întrebări.
— De către cine?
— De către cei de la Biroul pentru Imigranți. Să luăm cazul
familiei Ramirez. Când au venit aici, abia vorbeau engleza,
dar le-a verificat cineva vizele eliberate de ambasada noastră
din El Salvador sau din țara de unde or fi venit? Sunt frizeri
foarte buni și toată lumea e mulțumită că s-au stabilit în Ojo
Negro. Mă rog, eu nu pot să vă spun dacă-s buni sau nu… a
adăugat el, mângâindu-și pielea netedă și bronzată a capului.
A cotit ușor, a luat-o pe un drum de pământ și mi-a arătat
o casă lungă, din prefabricate. Între casă și drumul principal
se întindea jumătate de hectar de buruieni.
— Asta e casa doamnei Wembley – și uitați-o și pe ea, plină
de viață și înfoiată toată!
630
CAPITOLUL 14
631
— Glumeam, dragă Galahad 58. Tot timpul ești serios. Ai
văzut ce-al naibii era coiotul ăla? Avea niște dinți
înspăimântători. Unde l-a dus?
— Departe de aici.
— Am impresia că nu prea-i place că te chem tot timpul.
Și-a trecut mâna prin părul ondulat și cărunt, apoi și-a
strâns între degete nasul cărnos. Avea obraji rumeni și netezi
ca ai unui copil – grăsimea netezește foarte bine ridurile.
— Nu-i așa, a spus Cardenas.
— Sunt sigură că-i așa, a ripostat Mavis Wembley, frecând
unul dintre brațele tronului său.
Fotoliul era acoperit cu o husă de doc în dungi albe și
albastre – semăna cu un șezlong din vederile care înfățișau
plajele din Long Island. În rest, veranda era construită numai
din țevi de aluminiu și curelușe de plastic.
— Ați schimbat husa, a observat Cardenas.
— Îți place? l-a întrebat Mavis Wembley, lovindu-și
genunchii dolofani cu revista.
— E foarte drăguță.
— Am ales-o dintr-un catalog Pottery Bam 59. Îmi place
grozav să le răsfoiesc: întreaga lume ți se deschide în fața
ochilor. Sunt excelente pentru cei care trăiesc într-o
metropolă ca a noastră.
Și-a lovit iarăși genunchii cu revista – era The New Yorker.
— Nu știam că aveți abonament la revista asta.
— Păi n-am, dar e o promoție: o primești gratuit timp de
patru luni și, dacă nu-ți place, le spui să nu ți-o mai trimită.
Și nu te costă nimic. Aveam de gând să le spun că nu vreau
să-mi fac abonament, dar acuma parcă nu mai sunt așa de
sigură. Problema e că uneori lungesc articolele prea mult –
633
acceptat postul de șerif a fost că și-a închipuit că n-o să aibă
mare lucru de făcut. Fără supărare, George, i-a spus ea,
dezvelindu-și încă o dată proteza dentară. Unul dintre
avantajele pe care le ai la nouăzeci de ani e că poți să spui ce
vrei fără să pățești nimic.
— Nu știam c-ați împlinit nouăzeci de ani, a spus
Cardenas.
— Mă rog, am pus de la mine câteva zile. Ziua cea mare o
să fie luna viitoare. Dacă vrei să-mi trimiți flori, să știi că e pe
șaisprezece… Wendell Salmey a murit tânăr: la cincizeci și
nouă de ani. Avea ulcer perforat. Dar nu prea înțeleg ce
legătură are un psiholog cu Leonora și fata aia asiatică.
— Uciderea lor s-ar putea să aibă legătură cu un caz
recent din Los Angeles.
— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Uneori poliția mă angajează pe post de consultant.
— Ești un fel de clarvăzător, ca ăia pe care-i văd la
televizor?
— Nu tocmai.
— Glumeam. Știu cu ce se ocupă un psiholog. Toți din
generația asta sunteți al naibii de serioși. George, îmi aduci,
te rog, o cutie de suc de portocale și o felie de brânză din
bucătărie? Mai bine adu-mi două felii. Vezi că bucata de
brânză e pe bufet, lângă o mașină de tăiat electrică pe care
am cumpărat-o de la The Sharper Image 60.
Cardenas s-a dus în bucătărie, iar eu am tras un scaun
lângă fotoliul bătrânei.
635
foarte multe cliente, pentru că multe femei din oraș își
închipuiau că se pot vopsi și singure – când vedeai cum
arătau, te prăpădeai de râs.
L-a rugat pe Cardenas să-i aducă încă o cutie de suc, iar
când șeriful s-a dus în bucătărie, mi-a spus:
— Așteaptă să se întoarcă George, ca să nu povestesc de
două ori.
— Da, sigur.
— Și crezi că ce ți-am spus despre frate-său e o pistă
bună?
— Cea mai bună de până acum…
Cardenas s-a întors și i-a desfăcut cutia.
— Mulțumesc, George. Să revenim la ziua aia. Mi-am dat
seama că voia să stea de vorbă cu cineva, așa că am tras-o de
limbă. Mi-a zis că taică-său lăsase în urmă o avere
mărișoară, că maică-sa murise, iar mama ei vitregă era
bolnavă. Așa că trebuia să împartă banii pe din două cu
frate-său – ea era mulțumită, că averea era destul de mare.
Dar știa că lui nu-i ajungea doar jumate. „E cumva egoist?”
am întrebat-o eu. Ei bine, în momentul ăla Leonora a
izbucnit în plâns. „Vai, Mavis, dacă ai ști ce fel de om e! Pare
cel mai săritor om din lume, întotdeauna vrea să-i ajute pe
cei din jur, dă mereu de mâncare săracilor, când vede un
copil îi zâmbește și-i dă bomboane, dar totul e numai de
fațadă. În adâncul sufletului nu-i pasă decât de el,
întotdeauna a fost așa. Știu c-o să-mi facă probleme din
cauza banilor. Exact de-asta mi-e frică!”
A luat o gură de suc. Câteva picături i s-au prelins pe
bărbie, dar le-a șters imediat.
— „Ce probleme o să-ți facă?” am întrebat-o eu. „Nu știu”,
mi-a zis Leonora, „și de-aia mi-e frică. Habar n-ai de ce-i în
stare.” Am sfătuit-o să anunțe poliția, dar ea mi-a spus că i-
ar râde în nas, pentru că n-are nicio dovadă, că nu sunt
decât niște bănuieli. Apoi i-am sugerat să stea de vorbă cu
un avocat, că dacă le dai bani, n-au cum să râdă de tine. Dar
636
parcă nici nu mă auzea! Zicea întruna că fratele vitreg o să-i
facă probleme și că nimeni nu știa cum era el de fapt. În cele
din urmă, i-am zis așa: „Dacă tot îl acuzi, măcar spune-mi și
mie despre ce-i vorba.” „Mavis, n-ai vrea să știi.” „Păi dacă nu
voiam, nu-ți ceream să-mi spui.”
I-a dat lui Cardenas cutia cu suc.
— Mă simt plină, George. Poți s-o arunci sau, dacă vrei,
termin-o tu, i-a spus bătrâna, cu zâmbetul pe buze. Stai
liniștit, n-am râie!
— Să știți că nu mai plec de-aici: povestea asta e prea
frumoasă, a spus George.
— Nu-i o poveste. E relatarea unor fapte!
— Cu atât mai bine.
— O să fie și mai captivantă când o să vă spun ce mi-a
povestit. Cică frate-său învățase să descuie yale cu șperaclul,
de unde și-a dat ea seama că voia să intre pe furiș undeva.
Unde mai pui că avea obiceiul să chinuie și să omoare
animale. Mai întâi gândaci, apoi a trecut la lighioane mici, și
cine știa ce animale au urmat. Făcea asta încă de când era
mic. Leonorei îi plăceau grozav animalele. Avea doi bichoni…
frezați – sau cum s-o fi zicând în franceză 61 – ținea la ei ca la
ochii din cap. După ce a fost omorâtă, câinii au dispărut. Ei,
ce părere aveți de chestia asta?
— Îi aducea cu ea la salon? am întrebat eu.
— Uneori îi lua cu ea, alteori îi lăsa acasă. Dar ideea e că
nimeni nu i-a mai văzut de atunci. I-am zis lui Wendell și
amănuntul ăsta, dar nu m-a luat în serios. De-aia spun că
era puturos. Vasăzică femeia aia e măcelărită. Are doi câini,
iar după crimă dispar din casa ei. George, n-ai fi fost curios
să afli ce s-a întâmplat cu ei?
— Ba da.
— Ei bine, Wendell era complet lipsit de curiozitate. Din
cauza depresiei, nu-i așa? m-a întrebat ea, iar eu am
639
CAPITOLUL 15
641
prieteni.
— Ți se pare că am o fire prea bănuitoare?
— Știi să te pui în locul unui răufăcător. Să vedem ce
descoperă băieții de la laborator, dar pentru că ăla care-a
remorcat-o și cine știe câți alții și-au băgat labele în ea, iar
suspectul a fost suficient de prevăzător cât să ia numerele de
înmatriculare, nu mă aștept la mare lucru. Acuma mă
îndrept spre locul unde a fost găsită. Apoi o să dau încă o
raită pe străzile din preajmă. Iar dacă reușesc să obțin și niște
câini, o să-i pun să adulmece zona. Și ce se mai întâmplă pe
la țară?
I-am povestit ce-am aflat de la Mavis Wembley.
— Așadar e vorba de un frate înfiorător.
— Unui spărgător i-ar fi fost foarte ușor să desfacă lanțul
parcării și să fure Mercedesul folosit în cazul Ellei Mancusi.
Deci avem de-a face cu două crime care au mai multe în
comun: mașină de lux neagră, cuțitul ca armă a crimei și
moștenirea ca posibil motiv.
— Din păcate, Tony nu iese aproape deloc din casă, așa că
n-am reușit să găsim nicio pistă. Cât privește mesajul ăla în
care mi s-a spus că e „un ciudat”, nu m-ar mira ca autorul
să fie individul cu lustrele – Hochswelder – sau o altă rudă
grijulie care a ținut să ne aducă aminte că e homosexual, în
caz că n-am reținut din prima. Pentru că am găsit
Mustangul, o să mă concentrez pe cazul Katrinei. E posibil să
fie vorba de o crimă, așa că o să pot obține un mandat de
percheziție pentru apartamentul ei. Judecătorul Feldman e la
o întrunire caritabilă și mi-a zis că dacă mă duc la el acasă
pe la zece, o să-mi semneze un mandat. Să sperăm că maică-
sa n-a exagerat cu ordinea și curățenia când a fost în
apartament. Și că tot veni vorba de doamna Hedges, o să-i cer
o probă de sânge, pentru că dacă șeful a vorbit serios, atunci
analiza mitocondriilor din sângele ei și din cel găsit în Bentley
o să fie o prioritate pentru laborator. Dar chiar dacă analizele
arată că sângele din mașină e al fiică-si, o să aflăm ceva ce
642
știm deja.
— Anume că fiica doamnei Hedges e moartă.
— Da, e posibil ca cineva să trebuiască să-i încaseze
asigurarea de viață… Doamne, câtă treabă am!
Nu era momentul potrivit să-i aduc aminte că, în urmă cu
o săptămână, se plângea că n-are de lucru.
— Dacă șeful a vorbit serios, am spus eu, poate că o să te
ajute să-l supraveghezi mai serios pe Tony.
— Mi-e greu să cred că Tony ar fi avut vreo legătură cu
Shonsky.
— Nu trebuie să fie neapărat o legătură directă. Dacă Tony
a plătit un ucigaș ca s-o hăcuiască pe maică-sa, atunci e
posibil ca același ucigaș să fi fost angajat de altcineva ca s-o
omoare pe Kat. Și poate că tot el le-a omorât și pe cele două
femei din Ojo Negro.
— Să fie un profesionist care acționează în mai multe orașe
și căruia îi place să fure mașini? Iar în cazul lui Kat, motivul
banilor nu prea se aplică: nu era o moștenitoare bogată…
— Din câte știm, era o tipă enervantă, așa că poate în cazul
ei motivul a fost personal.
— A dat papucii cui nu trebuia, iar individul a angajat un
ucigaș care lucrează complicat.
— Sau poate că i-a dat papucii chiar ucigașului, am spus
eu. Clive a agățat-o într-un bar și n-avem niciun motiv să
credem că a fost singurul…
— Deci și băieții răi au sentimente.
— Toată lumea are sentimente. Problema e ce faci cu ele.
643
scurtă vreme, puii aveau să fie suficient de mari cât să
înghită cocoloașe întregi, dar deocamdată le dădeau târcoale
și așteptau să se desfacă în bucăți mai mici. Peștii mai mari
erau răbdători cu ei și aveau grijă să nu înghită vreunul.
Robin a ieșit un pic din atelier, a mâncat ceva din ce mai
era pe masă și s-a abținut de la un pahar de vin, pentru că
avea de gând să mai muncească. Era mai tăcută decât de
obicei.
— Te-a sunat iarăși mogulul?
— Nu, dar una dintre notele mandolinei sună fals, și dacă
nu descopăr unde-i problema, n-o să pot dormi în noaptea
asta.
— Sufletul meu pereche!
Am sărutat-o, am condus-o până la atelier, apoi am luat-o
cu grijă pe Blanche, care între timp adormise, și am băgat-o
în casă.
Ca de obicei, căsuța mea de e-mail era plină cu tot felul de
prostii, dar am găsit și un mesaj interesant trimis în urmă cu
doar câteva minute.
645
— Fostul soț al Leonorei Bright, dar avea un alibi beton.
Unde mai pui c-a trecut de testul cu poligraful.
— Ce motive aveați să-l bănuiți?
— Păi era fostul. Dar las-o baltă, omul e nevinovat.
— Mi-ați putea spune cum îl cheamă, doar așa, ca să-l trec
în dosar.
— Jose nu mai știu cum. Era mexican, probabil că
imigrase ilegal. Dar pe vremea aia nu aveam voie să întrebăm
așa ceva. Lucra la un magazin agricol: descărca baloți de paie
și alte chestii dintr-astea. Zicea că fusese mare bucătar în
Guadalajara sau nu mai știu exact unde, dar toți sunt niște
lăudăroși.
— Așa-s imigranții.
— Dacă le mergea atât de bine acolo, de ce-au mai venit
aici? În orice caz, nu el e criminalul – ar fi fost bine să fie așa.
A fost căsătorit cu Bright șase luni, apoi au divorțat. El s-a
mutat în Oxnard și s-a angajat ca bucătar la un hotel. În
intervalul când cele două femei au fost omorâte, a fost văzut
la hotel de vreo douăzeci de oameni. Am găsit martori care l-
au văzut atât înainte de intervalul respectiv – era în prejma
blocului unde locuia –, cât și după: s-a dus la un bar, unde a
dansat toată noaptea cu noua lui iubită. Așa că n-a fost el.
Dar tot i-am cerut să facă un test cu poligraful. A acceptat și
n-a fost nicio problemă. A zis că s-a despărțit de Leonora în
termeni amiabili: ca să-mi dovedească, mi-a arătat o felicitare
de Crăciun de la ea. Și părea foarte afectat de moartea ei. Și
s-ar putea ca ținta să fi fost Vicki Tranh, nu Leonora Bright.
Dar n-am dat de nimeni de la care să aflu mai multe despre
Vicki. M-am dus să-i vizitez rudele – era o familie numeroasă
care locuia în Anaheim. Toți se văitau și plângeau, aprinzând
întruna lumânări lângă o statuetă a lui Buddha. Dacă ar fi
să mă iau după ei, Vicki era o sfântă, n-avea niciun dușman.
— Și aveți vreun motiv să credeți că nu era așa?
— Nu, dar sunt neîncrezător din fire. Ai fost azi în Ojo
Negro?
646
— Da.
— Și tot așa mic a rămas?
— E chiar mai mic decât înainte.
— Te-ai fi așteptat ca, într-un orășel prăpădit ca Ojo Negro,
să găsești pe cineva care să-ți poată da o mână de ajutor. Dar
plicticoșii ăia din Ojo Negro n-au putut să-mi spună decât că
amândouă erau foarte amabile, mi-a explicat el, cu un râs
aspru. Se pare că oamenii amabili sunt blestemul
detectivilor.
— Când am fost acolo, am stat de vorbă cu o femeie pe
nume Mavis Wembley…
— Ah, grăsana aia bătrână! Își băga nasul peste tot și nu
se mai oprea din trăncănit. Dar nici de la ea n-am aflat mare
lucru.
— Nu va convins povestea cu fratele Leonorei.
— Deloc. Dar dacă vrei să faci cercetări, îți urez succes! Nu
pot să cred că bătrâna încă trăiește! Era mare cât o vacă.
Semăna cu extraterestrul ăla din Războiul Stelelor – Jabba
nu mai știu cum. Auzi, mă convoca! Exact așa zicea:
„Domnule Bragen, pot să vă convoc la o mică discuție?” Când
lucrezi la un caz, trebuie să pleci urechea la oricine, așa că
mă duceam pe la bătrână, iar ea stătea în fotoliu și încerca să
smulgă informații de la mine. Cum ți-am zis, trebuie să
urmezi orice pistă, așa că am stat de vorbă cu fratele
Leonorei. Dar și el avea un alibi: era la muncă – avea o slujbă
de poponar. E clar că tipul n-avea nicio legătură cu crimele.
A fost și mai impresionat decât Jose… Castro, așa-l chema.
Jose Castro, la fel ca pe Fidel…
— Și ce-a zis Ansell?
— Ansell?
— Așa-l cheamă pe fratele Leonorei. Am aflat din
necrologul lui taică-său.
— Eu am vorbit cu un tip care zicea că-l cheamă Dale.
Așa-i zicea și maică-sa, și îmi închipui că n-avea cum să se
înșele. De la ea am făcut rost de numărul lui de telefon. Cu
maică-sa nu mai ai cum să stai de vorbă: a murit la câteva
647
luni după Leonora – avea cancer. Iar taică-său a murit de
inimă. Familie cu ghinion. Dale avea grijă de maică-sa și
tocmai de-aia era lângă ea când am sunat-o.
— Poate că Dale e o poreclă.
— Nu contează. Când am vorbit cu el la telefon, îi tremura
vocea. Aveam impresia că stau de vorbă cu o fată. Nu era un
tip suficient de vânjos cât să răpună două femei tinere și să
le hăcuiască în halul ăla. Dacă vrei să-ți pierzi pofta de
mâncare, uită-te la pozele de la autopsie.
„Când am vorbit cu el la telefon…” Deci Bragen nu se
întâlnise cu Ansell „Dale” Bright, așa că n-avea de unde să
știe cât de mare și cât de puternic era.
— Înțeleg ce vreți să spuneți.
— Am pus totul la dosar, a adăugat Bragen.
— Iar dosarul unde e?
— Cred că la arhivă. Au mutat toate dosarele cu câțiva ani
în urmă și multe documente au căzut din camion. În fine, nu
mai e problema mea. Nici dumneata n-ai de ce să te ocupi de
cazul ăsta: n-o să ajungi nicăieri.
Mavis Wembley nu-mi spusese nimic despre Jose Castro.
I-am căutat numărul de telefon și am sunat-o, deși era ora
zece – eram sigur că-i pasăre de noapte. A ridicat receptorul
imediat după ce telefonul a început să sune.
— Bună seara, drăguță! Ai rezolvat ceva?
— Nu încă. Dar am aflat că Leonora fusese căsătorită.
— Cu Jose. Ai vorbit cu Bragen, nu-i așa? Neghiobului i s-
a pus pata pe Jose încă înainte să-l fi cunoscut. Știi tu de
ce…
— De ce?
— Pentru că era mexican. Lumea zicea că sigur fusese
mâna unui mexican, pentru că peste tot se vorbea despre
traficanți și despre bandele de cartier.
— Și ce motive aveau oamenii să creadă una ca asta?
— Pe vremea aia, orășelul nostru era foarte rasist. Dar
acuma, cei mai mulți dintre localnici sunt mexicani, așa că
nu-i mai vorbește nimeni de rău, în afară de câțiva cowboy-i
648
bătrâni care mai scapă câte o ocară când trec prin oraș și
beau un pahar în plus. Cel de-al doilea soț al meu era pe
jumătate mexican. Să fi văzut cum se uita lumea la mine! Să
știi că Jose era băiat bun.
— Era mai tânăr decât Leonora.
— Avea vreo douăzeci de ani. Și era frumușel.
— Nu v-ați gândit niciodată că el ar putea fi criminalul.
— Era cel mai amabil tânăr pe care l-am întâlnit. Un băiat
foarte musculos. După ce s-au despărțit, Leonora mi-a spus
că încă îl plăcea ca prieten, dar că nu s-ar mai fi văzut
căsătorită cu el. Vrei să-ți spun ce cred? N-au fost niciodată
altceva decât simpli prieteni. S-au căsătorit de fațadă, numai
ca să obțină Jose acte de imigrant.
— Leonora ar fi fost în stare să facă asta pentru un
prieten?
— Atât de bună era la suflet! Până la urmă, Jose a obținut
actele, iar ea era foarte încântată. La scurtă vreme dup-aia s-
au despărțit și Jose s-a mutat în sud, iar Leonora nu părea
afectată. În plus, ce motiv ar fi avut Jose să-i facă rău? N-
aveau nicio avere de împărțit. Dar altfel stătea treaba în
familia Leonorei – aveau mulți bani. Crede-mă: trebuie să faci
cercetări în legătură cu frate-său. Îmi închipui că Bragen ți-a
spus că-s o bătrână nebună și băgăcioasă, dar sunt dispusă
oricând să facem niște teste de inteligență, ca să vedem care
dintre noi – eu sau el – are coeficientul mai mare.
Am izbucnit în râs.
— Crezi că glumesc? m-a întrebat ea.
649
CAPITOLUL 16
652
că în seara aia muncea – Bragen a considerat că-i suficient…
— Oh, Doamne!
— Șeriful Cardenas a zis că o să facă niște cercetări.
Noaptea trecută, l-am căutat pe Ansell pe internet, dar n-am
găsit nimic. Iar când am încercat cu „Dale Bright”, am găsit o
fată de paisprezece ani care joacă hochei pe iarbă la un liceu
din Florida, o femeie de șaizeci de ani care lucrează ca agent
de asigurări în Ohio și un cleric din Nebraska – un fermier
care a scris o carte despre cultivarea grâului și a murit în
1876.
— Pun pariu că e fata… OK, hai să ne asigurăm că am
cercetat tot ce se putea…
Milo s-a oprit în mijlocul frazei.
Labradorul s-a așezat pe pământ și a rămas nemișcat.
654
Am urcat fiecare în mașina lui și am pornit spre Wilshire,
apoi am luat-o la stânga. Când am ajuns în dreptul
studiourilor Warner, Milo a tras pe dreapta și mi-a făcut
semn să opresc și eu.
— Misiune anulată! Am sunat la familia Hedges și nu
răspunde nimeni, dar nu cred c-ar fi înțelept să las un
mesaj… Hai să mergem la magazinul unde lucra Kat. Te
pricepi la haine, nu?
— Nu prea.
— Păcat. Speram că o să-mi traduci ce-or să zică cei de
acolo.
655
suspiciuni angajaților de la punctele de control din
aeroporturi.
S-a ridicat și a venit în fața tejghelei, mergând cu șoldurile
împinse în față și capul dat pe spate, ca un manechin pe
pasarelă. Avea în jur de treizeci de ani, iar ochii negri îi erau
umbriți de gene lungi. Stratul de fard era atât de gros, încât
aducea cu o glazură, și avea scopul de a masca un ten nu cu
mult mai frumos decât al lui Milo. Bluza neagră era băgată
într-o pereche de pantaloni crem din piele de vițel.
— Bună, băieți! Ați venit pentru un cadou de spălare a
păcatelor? Sau căutați ceva pentru o zi de naștere?
Milo și-a ridicat unul dintre revere și i-a arătat insigna.
— Suntem de la poliție. Tocmai a fost găsit cadavrul
Katrinei Shonsky la câțiva kilometri de aici. A fost omorâtă.
Vânzătoarea a clipit, iar obrajii supți i s-au umflat.
— Dumnezeule! Kat!
I s-au muiat genunchii, iar eu am prins-o de cot și am
ajutat-o să se așeze pe o canapea acoperită cu catifea
maronie. Milo i-a adus bidonul cu apă și i-a turnat câteva
picături printre buze.
Vânzătoarea s-a înecat și a început să gâfâie. M-am dus la
tejghea și am luat o pungă de cumpărături pe care erau
imprimate numele și adresa magazinului. Când m-am întors,
respira normal și stătea de vorbă cu Milo.
O chema Amy Koutsakas, dar îi plăcea să i se spună
Amelie, și lucra cu Katrina doar de un an. A început prin a o
lăuda pe fosta ei colegă, iar noi am ascultat-o, așteptând ca
șocul să treacă, și curând ne-a mărturisit că nu erau foarte
apropiate.
— N-aș vrea s-o vorbesc de rău. Doamne ferește!
— Dar pur și simplu nu vă potriveați, a spus Milo.
— Nu ne-am certat niciodată, domnule locotenent, dar
aveam păreri diferite.
— Despre ce?
— Despre meseria asta. Uneori, Kat era lipsită de tact.
656
— Cu tine sau cu clientele?
— Și cu mine, și cu ele. Nu spun c-o făcea intenționat, ci
pur și simplu… Scuzați-mă, nici nu știu ce vreau să zic. Nu-
mi vine să cred ce mi-ați spus…
— Kat avea limba ascuțită, am intervenit eu.
— Era… mă rog, e vorba de ce nu le spunea clientelor.
— Nu le gâdila orgoliul.
— Ca să fiu sinceră, a spus ea, îndreptându-și spatele, în
meseria asta ai de-a face cu frica. Cele mai multe dintre
clientele noastre sunt femei mature – cine altcineva și-ar
putea permite prețurile astea? E vorba de femei care acum
poartă haine cu câteva numere mai mari decât pe vremea
când erau tinere. Ei bine, când îmbătrânești, corpul ți se
schimbă. Știu de la maică-mea, care a fost dansatoare: la fel i
s-a întâmplat și ei, a spus ea, mângâindu-și abdomenul plat.
— Iar Kat nu înțelegea chestia asta, a spus Milo.
— Aici vin multe femei care vor să-și cumpere haine pentru
ocazii speciale. Vor să arate cât mai bine și sunt dispuse să
plătească oricât. Uneori e greu să găsești ceva care să fi se
potrivească, dar trebuie să ai răbdare cu ele. Te uiți la corpul
lor, dar fără să te holbezi, și le recomanzi haine care să le
ascundă defectele. Dacă le dai să probeze o haină care le stă
îngrozitor, le spui ceva drăguț și le recomanzi altceva.
— Psihologie aplicată, a comentat Milo.
— Am o diplomă în psihologie de la colegiu și, credeți-mă,
îmi e de mare ajutor.
— Dar Kat nu aborda în felul ăsta clientele, am intervenit
eu.
— Kat își închipuia că treaba ei era să le ducă hainele la
cabina de probă. Apoi, cât timp clientele se schimbau, se
plimba de colo-colo, admirându-și unghiile. Niciodată nu-și
dădea cu părerea. Nici măcar când clientele aveau nevoie să
se consulte cu cineva, când era limpede că voiau să le spună
cineva că le stă bine. Am încercat să-i explic că nu suntem
doar un fel de servitoare. Iar ea mi-a zis: „Sunt femei în toată
657
firea, pot să aleagă și singure.” Dar nu-i așa. Oamenii trebuie
sprijiniți, nu-i așa? Kat nu zicea nimic nici când hainele le
stăteau bine clientelor. Nu le dădea niciun sfat, așa că multe
dintre ele veneau cu hainele înapoi. Ceea ce însemna că se
reduceau comisioanele pe care le încasam.
— Împărțeați comisioanele între voi? a întrebat Milo.
— Așa făceam înainte, dar le-am spus proprietarilor că n-
am de gând să-mi împart comisioanele cu o vânzătoare ca ea,
și au fost de acord, pentru că mă apreciau, așa că am ajuns
să câștig de trei ori mai mult decât Kat.
— Cât din salariu reprezintă comisioanele?
— Șaptezeci la sută.
— Deci Kat nu câștiga cine știe ce.
— Și se plângea tot timpul! Ceea ce era absurd. Nu trebuia
decât să fie amabilă. S-ar putea să vi se pară că-s
răutăcioasă, a spus ea, mușcându-și buza, dar așa stăteau
lucrurile. Iar când au văzut că nu mai venea la serviciu și nu
mai răspundea la telefon, patronii și-au închipuit că a
renunțat. Iar după trei zile, au concediat-o.
— Cine sunt proprietarii? a întrebat Milo.
— Domnul și doamna Leibowitz. Au scos bani mulți dintr-
un lanț de florării. Apoi au renunțat. Ideea acestui magazin a
pornit de la un hobby al Laurei – doamna L. Mergeau la Paris
în fiecare an și ea își cumpăra de acolo haine foarte frumoase,
iar prietenelor ei li se păreau încântătoare.
— Deci proprietarii nu prea se implică.
— Nu, nu prea. Eu administrez magazinul, iar Kat este…
Era asistenta mea, ne-a explicat ea, iar imperfectul a făcut-o
să se înfioare. Ați aflat cine a omorât-o?
— Încă nu, a spus Milo. Tocmai de-aia am venit aici.
— Nu pot să-mi dau seama cine ar fi putut face una ca
asta.
— Kat s-a certat cu vreo clientă? Sau cu altcineva?
— Ah, nu! Clientele noastre sunt femei rafinate și amabile.
— Ce ne poți spune despre iubiții lui Kat?
658
— Nu mi-a făcut cunoștință cu niciunul dintre ei, dar din
ce mi-a povestit avusese parte de tot felul de ratați, așa că
hotărâse să renunțe la bărbați.
— Cineva anume?
— Ah, nu știu. Niciodată nu mi-a spus numele vreunuia
dintre ei. Doar făcea câte o observație din când în când.
— Despre bărbați?
— Despre orice: bărbați, slujbă, viață. Și despre maică-sa –
vorbea mult despre ea. Zicea că maică-sa făcea multe
presiuni asupra ei și că nu suporta chestia asta. Din câte mi-
am dat seama, avusese o copilărie grea. Una peste alta, mi se
părea un om nefericit. Poate că de-aia bea atât de mult.
— Venea băută la serviciu?
Tăcere.
— Deci venea băută.
— Uneori, a spus Amelie, respirația îi mirosea puternic a
gumă mentolată. Dar de vreo două ori a uitat să mestece
gumă și am simțit că mirosea a băutură. Așa că am adus o
sticluță de apă de gură pentru ea.
— Petrecea până târziu?
— Presupun că da. Dar știți cine ar putea să vă răspundă
la toate întrebările astea mai bine decât mine? Beth, prietena
ei. Lucrează la o bijuterie din apropiere. Ea i-a spus lui Kat
despre slujba de aici.
— Mulțumesc pentru pont, a spus Milo.
— Cu mare plăcere.
Apoi ne-a condus spre ieșire, aranjând în treacăt câteva
haine. Înainte ca Milo să pună mâna pe clanță, Amelie a
spus:
— S-ar putea să fie lipsit de importanță, dar poate că ar fi
mai bine să vă povestesc ceva. E vorba de un client.
Ne-am oprit lângă ușă.
— N-a fost vorba de un conflict în toată regula… Sunt
sigură că n-a fost ceva serios.
— Orice informație ne poate fi de folos.
— Bine… în urmă cu o lună, poate chiar o lună și
659
jumătate, am lipsit toată dimineață. Am ajuns abia după
masa de prânz și am găsit-o pe Kat într-o pasă foarte bună.
Chicotea întruna, ceea ce nu i se întâmpla des. Am întrebat-o
de ce râdea, și mi-a spus că i s-a întâmplat ceva extrem de
amuzant. Un bărbat a intrat în magazin și a început să se
uite la hainele cu reducere. Kat a presupus că voia să
cumpere un cadou și nu l-a luat în seamă, așa cum făcea de
obicei. Tipul se uita mai ales la hainele cu numere mari. În
cele din urmă, Kat s-a enervat și l-a întrebat dacă-l poate
ajuta cu ceva.
— De ce s-a enervat?
— Pentru că stătea singură cu tipul ăla, care căuta și tot
căuta. Magazinul e mic, așa că n-are cum să-ți ia mult timp
să vezi ce marfă avem. Iar cei mai mulți dintre bărbații care
intră aici n-au răbdare: sau stau foarte puțin, sau ne cer
ajutorul. În fine, tipul i-a zis că se descurcă, iar Kat s-a
întors la tejghea. Dar, la un moment dat, i s-a părut că se
întâmplă ceva ciudat, așa că a vrut să afle ce face tipul ăla.
Nu-l vedea de la tejghea, dar și-a dat seama după zgomot că
era în spatele unui stativ, așa că s-a apropiat tiptil și a tras
cu ochiul. Individul luase o rochie de pe umeraș și o pusese
pe lângă corp, aranjând-o cu mâna, de parcă ar fi vrut să
vadă dacă i se potrivește. Kat mi-a spus că n-a putut să se
abțină și a izbucnit în râs. Tipul era cât pe-aici să cadă, apoi
a pus rochia pe umeraș. În loc să-și ceară scuze c-a tras cu
ochiul, Kat a rămas în față lui fără să spună nimic. Iar
individul, în loc să se năpustească afară din magazin, s-a
întors către ea și a privit-o drept în față în mod ostentativ. De
parcă voia să-i arate că nu-i era rușine. Kat mi-a spus că
asta a scos-o din sărite, pentru că n-avea de gând să accepte
una ca asta de la un tupeist ciudat, așa că l-a privit și ea fix
în ochi. Cred că episodul ăsta poate fi numit… conflict.
— Se pare că era un ciudat plin de sine.
— Lui Kat episodul i s-a părut caraghios, iar mie mi s-a
părut că s-a purtat foarte urât. Toți oamenii au secrete, de ce
660
să-i facem să se simtă prost?
— Apoi ce s-a întâmplat?
— Tipul s-a mai uitat țintă la ea câteva clipe, apoi a
renunțat și a plecat în grabă. Kat mi-a zis că a izbucnit iarăși
în râs, astfel încât tipul s-o audă când s-a strecurat pe ușă.
Poate că-i o întâmplare fără nicio importanță, dar m-ați
întrebat dacă a avut probleme cu vreun client.
— Kat a spus cum arăta bărbatul?
Ochii conturați cu negru ai vânzătoarei s-au făcut mari
dintr-odată.
— Credeți că ar putea fi el? Doamne, dacă trece iarăși pe
aici!
— Sunt sigur că bărbatul ăsta n-are nicio legătură cu
crima, Amelie. Dar trebuie să strângem cât mai multe
informații.
— Mi-ar fi îngrozitor de frică! Să știu că mă aflu în magazin
cu…
— N-o să se întâmple nimic, Amelie. Kat ți l-a descris?
— Nu, nu! Doar mi-a povestit ce s-a întâmplat și a râs. A
fost veselă toată ziua.
661
CAPITOLUL 17
662
Vitrinele bijuteriei erau pline de podoabe strălucitoare și
ispititoare. Un tânăr cu fața ascuțită, îmbrăcat în costum
negru, ne-a studiat câteva clipe, apoi a apăsat pe butonul
care deschidea ușa. După ce am intrat, a rămas cu mâinile
sub tejghea. Milo s-a prezentat și a întrebat dacă Beth
Holloway lucra acolo, iar tânărul s-a relaxat.
— Ea e Beth, ne-a spus el, făcând un semn cu capul spre o
blondă minionă care îi prezenta unui bătrân gârbovit și
cărunt de vreo optzeci de ani câteva inele cu pietre mari,
așezate pe o tăviță căptușită cu catifea gri.
Beth Holloway avea ochi mari și deschiși la culoare, un ten
fără cusur și brațele catifelate și bronzate, iar încheieturile
delicate ale mâinilor îi erau împodobite de câte un mic
mănunchi de brățări. Purta o rochie mulată și foarte
decoltată de culoare gri și se apleca des, dându-și la iveală
pielea pistruiată dintre sâni. Atenția clientului oscila între
decolteu și inelele de pe tavă.
— Nu-i așa că sunt minunate, domnule Wein? a spus ea.
— Întotdeauna mi-e greu să aleg, a spus bătrânul oftând.
— Dar dumneavoastră știți întotdeauna ce să alegeți,
domnule Wein! a spus ea, punându-și ușor mâna pe
încheietura lui.
— Dacă zici tu… Apoi a luat un inel din platină cu safir și
a întrebat-o: Ce părere ai?
— E splendid! Sigur o să-i placă.
Wein a ridicat inelul în lumină și l-a răsucit de câteva ori.
— Vreți să vă aduc o lupă?
— De parcă m-aș pricepe…
— Credeți-mă, domnule Wein, i-a spus Beth râzând, sunt
pietre de calitate. Iar astea sunt motive decorative, nu
zgârieturi.
Bătrânul l-a mai răsucit de câteva ori, apoi a zis:
— Bine, îl iau pe ăsta.
— Grozav! O să cer să fie micșorat un pic și o să fie gata
pentru doamna Wein în două zile. Vreți să vi-l trimitem
663
acasă?
— De data asta, nu. O să i-l dau la cină.
— Ce romantic! a spus Beth, lovindu-și palmele una de
alta. Doamna Wein e o femeie foarte norocoasă!
— Ea nu se consideră așa tot timpul…
Bătrânul a plecat, iar Beth s-a apropiat de noi, netezindu-
și rochia.
— Bună ziua!
Milo s-a prezentat și i-a spus de ce ne aflam acolo.
Beth a înlemnit.
Apoi a izbucnit în plâns. Și-a acoperit fața cu o mână, iar
cu cealaltă s-a sprijinit de tejghea.
Tânărul în costum negru a luat tăvița cu inele și a băgat-o
la loc, privindu-ne cu interes.
— Îmi pare rău că-ți aduc vestea asta, a spus Milo.
Beth Holloway a luat-o la fugă spre partea din spate a
magazinului, a deschis o ușă, apoi a dispărut.
— E vorba de Kat, de la La Femme? a întrebat tânărul în
costum negru.
— O știi?
— Uau! a exclamat el.
Milo a repetat întrebarea.
— Am fost de vreo două ori pe-acolo: voiam să cumpăr
ceva pentru soția mea.
— Te-a servit Kat?
— Era acolo, dar n-a făcut mare lucru. Deci despre ea e
vorba. Ce ciudat!
— Ce-i ciudat?
— Să afli că un om pe care-l cunoști a fost omorât.
— Ce ne poți spune despre ea?
— Absolut nimic. Doar mă miram…
— De ce?
Buzele tânărului s-au crispat.
— Nu era o vânzătoare serviabilă, am intervenit eu.
— Așa-i, dar nu m-a deranjat, a spus bărbatul. Îmi place
să aleg singur. Când vine vorba de bijuterii, clienții trebuie
664
îndrumați. Dar când cumperi haine, alegi ce-ți place.
Când s-a întors, Beth Holloway purta un sveter maroniu
peste rochie. Avea ochii umflați și buzele iritate.
— Ce s-a întâmplat cu Kat? a întrebat ea.
— Deocamdată, n-am aflat mare lucru, a răspuns Milo. Ai
puțin timp să stai de vorbă cu noi?
— Sigur că da! Vreau să vă ajut să-l prindeți pe
nenorocitul care a făcut asta.
— Știi pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău?
Tânărul în costum negru se apropiase de noi.
— Nu, îmi pare rău, a spus Beth.
— Hai să ne plimbăm un pic, i-a propus Milo.
După ce am ieșit din bijuterie, i-a sugerat să mergem la
cafeneaua unde mâncase covrigi.
— Nu, că o să mi se facă greață. Mai bine ne plimbăm, a
spus Beth, apoi a luat-o înainte, legănându-și brațele. Acuma
mi-ar prinde bine să alerg vreo douăzeci de kilometri.
— Dacă aș alerga atâta, ar trebui să vină salvarea să mă
ia, a spus Milo.
— Ar fi bine să vă apucați și dumneavoastră de jogging. E
foarte sănătos.
— Și lui Kat îi plăcea să facă sport?
— Deloc. Deși am încercat s-o conving.
A mers mai încet ca s-o prindem din urmă, apoi iarăși a
mărit viteza. Treceam în fugă pe lângă vitrine, având grijă să
nu dăm peste pietoni. Beth Holloway înainta prin mulțime de
parcă ar fi trebuit să ajungă undeva. Milo a așteptat să-și
consume energia, iar după ce am depășit o intersecție, i-a zis:
— Vrei să ne spui ceva înainte să punem noi întrebările?
— Kat se combina tot timpul cu ratați, dar nu cred că
vreunul dintre ei ar fi fost în stare de așa ceva.
— Ce-ar fi să ne dai niște nume?
— Mai întâi a fost Rory, Rory Cline – se scrie cu C.
Lucrează la serviciul poștal al unei firme de impresariat și își
închipuie c-o să ajungă un agent mare și tare într-o bună zi.
665
Are vreo patruzeci de ani, dar încearcă să pară mai tânăr.
Kat l-a cunoscut în nu știu ce club. Îl plăcea pe Rory, dar pe
el nu-l interesa sexul: voia doar s-o țină de mână și să
asculte muzică, iar asta a făcut-o pe Kat să creadă că nu era
suficient de atrăgătoare.
— Următorul? a întrebat Milo, după ce și-a notat numele
în carnețel.
— A urmat Michael… dar oare care era numele lui de
familie? Îmi pare rău, nu mai țin minte, a spus ea, după ce
și-a trecut mâna prin păr. Ei bine, Michael – spre deosebire
de Rory – iubea sexul. Nu se mai sătura. Kat mi-a zis că era
un adevărat armăsar, dar până la urmă a descoperit că era
căsătorit. Era contabil sau așa ceva… Michael Browning –
așa-l chema!
— Și Kat s-a mai întâlnit cu el după ce-a aflat că era
căsătorit?
— Da. Dar apoi s-a plictisit. Și de el, și de sex: partide
multe, dar de proastă calitate. Al treilea era un mare dobitoc
– un țăran care repara Rolls Royce-uri.
— Clive Hatfield, a spus Milo.
— Îl suspectați pe Clive? a întrebat ea, încordându-și
umerii.
— Rianna ne-a povestit despre el, așa că am fost să-l
cunoaștem.
— Și?
— Nu ni s-a părut c-ar aduce cu Făt-Frumos. Din păcate,
are un alibi beton. Mai e vreunul?
— Nu. Rory, Michael și Clive – gașca de ratați!
Milo i-a cerut să ne povestească ultima noapte din viața lui
Kat Shonsky. Ne-a spus cu entuziasm că relația ei cu Sean,
șlefuitorul de plăci de surfing, era „din ce în ce mai serioasă”.
— Avem o relație foarte intensă. Îmi pare rău că, în
noaptea aia, Kat a trebuit să plece singură acasă, dar n-a
fost vina mea, nu?
— Bineînțeles că nu.
666
— Era foarte supărată. Dar nenorocirea s-a întâmplat
cumva pentru că a urcat la volan beată?
— Se pare că nu.
— Slavă Domnului! M-aș fi simțit îngrozitor!
— Crezi că, în afară de Rory Cline și Michael Browning,
mai e cineva cu care ar trebui să stăm de vorbă?
— Nu, nu-mi vine nimeni în minte.
— În noaptea aia Kat n-a cunoscut pe nimeni în club?
— Nu, și tocmai de-aia era foarte supărată. Ne-am gândit
s-o luăm și pe Kat, dar ne-am dat seama c-ar fi fost neplăcut
pentru ea.
A mărit viteza, a scrâșnit din dinți și a început să plângă în
tăcere.
— Beth, ți-a spus vreodată Kat că ar avea probleme cu
cineva?
— Doar cu maică-sa. Nu se înțelegeau deloc.
— Dar la serviciu?
— Își ura slujba. Iar pe colega ei o considera o lingușitoare.
Mă simțeam prost, pentru că eu îi sugerasem să se angajeze
acolo.
— Și ce nu-i plăcea la slujba aia?
— Nu-i plăcea nimic: câștiga puțin, se plictisea… Kat a
avut o viață grea. Tatăl ei natural a murit când era mică. Iar
maică-sa era o târâtură: umbla cu o mulțime de bărbați.
Până la urmă, a dat de un bogătan.
— Cum se înțelegea Kat cu bogătanul?
— Îi era mai simpatic decât maică-sa. Mi-a zis că era mai
relaxat și că nu făcea presiuni asupra ei. Dar maică-sa o
critica tot timpul. Beth a tras aer în piept și l-a dat afară
după câteva secunde bune. Kat era frumoasă, dar nu era
conștientă de asta, a mai spus Beth. Abia acuma îmi dau
seama că n-am văzut-o niciodată cu adevărat fericită.
— Și cum făcea față nefericirii?
— Ce vreți să spuneți?
— Oamenii își caută tot felul de refugii.
667
— Ah! Bea destul de mult. Iar uneori sărea calul. Dar mi-
ați spus că moartea ei n-a avut nicio legătură cu faptul c-a
urcat la volan beată.
— N-a avut… Deci spui că, în ultima vreme, nu se certase
cu nimeni.
— Nu, nu-mi amintesc să fi avut vreun conflict.
— Cineva ne-a povestit o întâmplare ciudată.
— Ce anume?
Milo i-a povestit episodul cu tipul care proba rochia.
— Ah, da!
— Deci Kat ți-a spus despre el.
— Da, i s-a părut amuzant.
Zâmbetul lui Beth dădea de înțeles că și pe ea o amuzase.
— L-a descris pe tipul ăsta?
— Doamne! Credeți c-ar putea fi el?
— Încercăm să strângem cât mai multe informații.
— Dacă mi l-a descris… mi-a zis doar că nu l-ai fi bănuit
de așa ceva, pentru că, la prima vedere, n-arăta deloc ciudat.
— Adică avea un aer foarte viril?
— Presupun că da.
— Să te mai întreb ceva. Kat era impresionată de bani?
— Păi banii impresionează pe toată lumea, nu-i așa?
— Dar simțea cumva o atracție specială?
Pe chipul drăguț al lui Beth se citea confuzia.
— Case elegante, conturi babane, mașini grozave… i-a
explicat Milo. Era înnebunită după chestii dintr-astea?
— Sigur, toate astea! a spus Beth Holloway. Că doar era o
fată normală!
668
CAPITOLUL 18
670
Ne-a arătat ușa de la intrare cu un gest al mâinii, a trecut
repede pe lângă noi, apoi a ieșit din clădire.
672
— Ba opriți-vă dumneavoastră!
— Vă rog să tăceți. Acum!
Tonul lui Milo a curmat tirada lui Cline, care își frângea
mâinile.
— Haideți s-o luăm de la început.
— Acuma? N-am dormit de nu mai știu când…
— Înseamnă că avem ceva în comun, domnule Cline.
Investighez o crimă.
— Crimă? A fost omorât cineva? Cine?
— Kat Shonsky.
Trupul lui Cline s-a muiat, de parcă ar fi luat Valium.
— Glumiți, a spus el zâmbind.
— Vi se pare amuzant?
— Nu, nu, dar… e absolut ciudat. Ați apărut la firmă din
senin… Cine a omorât-o?
— Asta încercăm să aflăm. Ce anume vi se pare ciudat?
— Că cineva a fost omorât, a spus el, apoi buzele i s-au
crispat. Dar de ce ați venit să stați de vorbă cu mine despre
crima asta?
— Vrem să stăm de vorbă cu toți iubiții ei.
— Pe mine puteți să nu mă treceți la socoteală. M-a agățat
într-un club, am făcut sex timp de câteva luni, apoi ne-am
dat seama că amândoi ne prefăceam, așa că am lăsat-o baltă.
— Unui bărbat îi e destul de greu să se prefacă, a remarcat
Milo.
— Ați luat-o în sens literal… a spus Cline. Să nu-mi
spuneți că nu vi s-a întâmplat niciodată. Nu voiam să spun
că nu ți se mai scoală, ci că, deși fizic ești acolo, ești cu
mintea în altă parte.
Milo nu i-a răspuns.
— Aha, a zis Cline, sunteți un tip macho, puteți s-o faceți
cu oricine, oricum. Ei bine, mie mi se luase. Pentru că ea era
mereu cu mintea în altă parte. Așa că am hotărât să fim
prieteni și să ieșim din când în când. Dar nici asta n-a mers.
— De ce?
— Pentru că de fapt nici nu ne plăceam, a spus el, dar apoi
673
a făcut repede doi pași în spate, înțelegând probabil ce
semnificație am fi putut da cuvintelor sale. Uitați cum stă
treaba: ultima oară am văzut-o în urmă cu jumătate de an.
De atunci, am avut alte două prietene. Vorbiți cu ele și-or să
vă spună că-s băiat liniștit.
Cline i-a dat numele celor două, iar Milo și le-a notat în
carnețel.
— Chiar aveți de gând să le sunați? Nu-mi vine să cred.
Bine, faceți-o! Până la urmă, de ce nu? Dacă vorbiți cu Lori,
s-ar putea să am de câștigat: poate o să vrea să fim iarăși
împreună.
— De ce spuneți asta?
— Păi după ce-o să stea de vorbă cu dumneavoastră, o să i
se pară că-s un tip periculos… Problema mea e că-s băiat
cuminte. Lori credea că-s un tip banal, ba chiar o nulitate. Și
de cele mai multe ori mă simt ca o nulitate. Nu mănânc bine,
nu dorm bine, iar acum mi-ați nenorocit cariera, a spus
Cline, râzând strident. Ce dracu’, poate-mi tai venele până la
urmă! a continuat el, frecându-și brațele. Și numai din cauza
dumneavoastră!
Milo n-a spus nimic.
— Da, știu… să mă odihnesc, să fac yoga, să iau vitamine,
îmi pare rău, dar din păcate în viață e ca în reclama aia la nu
știu ce sală de fitness: „O să mă odihnesc după ce am să
mor.”
— Atunci presupun că acuma Kat se odihnește, a spus
Milo.
Cline a închis gura, a încercat să se liniștească și, până la
urmă, a ales să se legene pe călcâie.
— Incredibil! a spus el.
Milo l-a întrebat unde era în momentul în care Kat
Shonsky a plecat din club.
— Aici, a spus Cline.
— În L.A.?
— Aici, la serviciu, a spus Clive. La subsol. Făceam munca
asta de căcat.
674
— Lucrați și în weekend?
— Ce-i ăla weekend? Dacă vreți să-i întrebați pe cei de la
pază, n-am cum să vă opresc. Dar vă rog să n-o faceți, pentru
că o să-mi creați și mai multe neplăceri.
— Faceți asta des?
— Ce anume?
— Munciți deseori în weekend?
— Păi da! Se întâmplă să nu dau pe acasă cu zilele. Ed
LaMoca a stabilit recordul în urmă cu douăzeci de ani: zece
zile fără să facă duș. I-a depășit pe toți novicii prin ambiția lui
uriașă și prin mirosul de transpirație… Novicii-s ușor de
depășit: cei mai mulți sunt absolvenți ai universităților
private din nord-vest care-și închipuie că e suficient să fi
terminat la Harvard ca să lucrezi pentru Brad Pitt. Eu mi-am
făcut studiile la universitatea de stat Northridge din
California. Avantajul meu e că, spre deosebire de ei, vreau să
mă afirm.
— Ce ne puteți spune despre Kat Shonsky?
— Era o mare prefăcută. Nu doar în pat, ci în toate. De
parcă ar fi vrut să trăiască viața altcuiva.
— Pe-a cui?
— Pe-a unui bogătan leneș. Oricum, nu trebuia să
muncească prea mult ca să trăiască.
— Nu vă plăcea de Kat.
— V-am spus deja că nu.
I-am mai pus câteva întrebări, făcând aluzie la mașini de
lux și la ciudățenii sexuale, dar n-a reacționat în niciun fel, ci
a continuat să vorbească despre el.
Când am dat să plecăm, Cline a rămas pe loc.
— Puteți să vă întoarceți la muncă, i-a spus Milo.
Dar el tot nu s-a urnit.
— Auziți, a spus el, dacă se dovedește că e vorba de un caz
interesant, dați-mi de veste. Dacă povestea o să-i intereseze
pe Brad, Will sau Russell, o să am grijă să primiți și
dumneavoastră niște bani.
675
— Sigur. Mulțumesc!
— Ce bine!
Cline a tras aer în piept, apoi s-a întors la muncă.
677
— Am petrecut împreună două weekenduri plătite de
firmă, ne-a explicat el.
A aruncat o privire spre celelalte separeuri, dar simfonia de
clicuri nu scăzuse în intensitate când intrasem în încăpere,
iar acum nu se uita nimeni la noi.
— Unde și când? l-a întrebat Milo.
— În Palm Springs și în San Diego. Cât privește datele…
Browning și-a consultat agenda și ne-a spus cu exactitate
când fuseseră plecați: în urmă cu nouă săptămâni și în urmă
cu mai puțin de o lună.
— Ați mers acolo separat sau împreună?
— Când am fost în Palm Springs, a venit cu mașina ei. Dar
la San Diego am fost împreună. Vă rog să nu-i spuneți lui
Debbie. Acuma ne înțelegem bine și nu i-ar cădea bine
chestiile astea.
— Așa-i, a spus Milo.
— Sunt foarte sincer cu dumneavoastră. Și de-aș avea
vreun motiv să vă ascund ceva, tot nu v-aș minți, pentru că
nu mă pricep: nevastă-mea zice că mă dau de gol imediat.
Milo l-a întrebat unde se afla în noaptea în care dispăruse
Kat. Browning și-a răsfoit iarăși agenda și, dintr-odată, a
devenit palid. Milo i-a luat agenda din mână.
— Aici scrie: „întâlnire, calculare scăzăminte pentru anul
fiscal în curs, TL”. Adică?
— E o însemnare codată, a spus Browning.
— Și ce înseamnă?
— Chiar contează?
— Da.
— Domnule locotenent, niciodată nu mi-ar fi trecut prin
cap să-i fac rău lui Kat. Relația noastră a fost plină de
afecțiune.
— Până când va dat papucii.
— Dar câtă vreme am fost împreună, am fost foarte tandri
unul cu altul. Vă jur! Și dacă aș vrea să vă mint, tot n-aș
putea, în plus, n-aș avea niciun motiv. Într-o oarecare
măsură, o iubeam pe Kat. Și nu i-aș fi făcut niciodată rău.
678
— TL, a spus Milo.
Scaunul cu spetează joasă din separeu a scârțâit când
Browning s-a așezat pe el.
— Vă zic, dar numai dacă n-o să-i spuneți lui Debbie.
— Altă femeie.
— Nimic serios, a spus Browning. O escapadă… Dar chiar
vreți să vă dau detalii?
— Sigur că da, domnule Browning. Și dacă nu ni le dați
dumneavoastră, tot o să le aflăm într-un fel sau altul.
— Bine, bine! Tenecia Lawrence. E o fată de la Valley
College care a făcut practică la noi. A lucrat o vară sub
îndrumarea mea, apoi a venit din nou ca să-mi ceară o
scrisoare de recomandare pentru Facultatea de Științe
Economice. Așa ne-am apropiat.
— Ați vrut să-i verificați competențele…
— Atracția a fost reciprocă. Dacă ar fi vrut doar scrisoarea
de recomandare, ar fi putut pur și simplu să mă sune.
— Deci în noaptea aia era programată prima întâlnire cu
Tenecia Lawrence? a întrebat Milo zâmbind.
— Nu tocmai. Am ieșit de câteva ori și pe vremea când
făcea practică la noi, a spus Browning, punând o mână pe
marginea biroului. E negresă…
Detaliu irelevant.
— Are douăzeci de ani. E superbă! Picioare foarte lungi…
N-am de ce să mă scuz. Așa sunt eu făcut.
— Dați-ne, vă rog, numărul ei de telefon.
— N-ar fi mai bine să vă dau eu detaliile?… Tenecia și cu
mine am petrecut tot weekendul împreună, vă pot arăta
chitanțele de la hotel. Debbie era la mama ei. E afectată de
schimbările hormonale.
— Numărul de telefon.
— Nu-s suficiente chitanțele?
— Dacă Tenecia Lawrence confirmă ce ne-ați spus, s-ar
putea să fie suficiente.
— S-ar putea?
Fruntea netedă și roșiatică a lui Browning s-a umplut de
679
broboane de transpirație.
— Nu mă tem c-ați putea găsi vreo legătură între mine și ce
i s-a întâmplat lui Kat, ci pur și simplu n-aș vrea să afle
cumva Debbie…
— Dacă n-ați omorât-o pe Kat, Debbie nici măcar n-o să
afle că am stat de vorbă cu dumneavoastră.
— Mulțumesc! a spus Browning, respirând ușurat.
Mulțumesc foarte mult! Mă bucur că ați înțeles în ce situație
mă aflu.
— Să n-o sunați pe Tenecia înaintea noastră, pentru că o
să aflăm…
— Bineînțeles că nu! Nici măcar nu mi-a trecut prin cap.
Browning a întins mâna să-l salute, dar Milo s-a făcut că
nu vede.
— Ultima oară când ați văzut-o pe Kat, am intervenit eu,
va povestit cumva o întâmplare cu un client de-al ei?
— Un client?
— De la magazin.
— Ah! Dacă e vorba despre ce cred eu că-i vorba…
Milo și cu mine am așteptat.
— Vă referiți la tipul ăla ciudat, nu? Travestitul… sau ce-o
fi fost.
— Spuneți-ne ce va povestit Kat.
— În magazin a intrat un tip și s-a uitat la haine. Kat a
crezut că voia să cumpere ceva pentru el.
— De ce?
— Mi-a spus că era agitat. Și părea că se furișează. I s-a
părut amuzant. Așa că s-a dus și s-a uitat țintă la individ, ca
și cum ar fi vrut să-i spună: „Hei, ce faci aici?” Kat se purta
așa din când în când.
— Cum adică?
— Adică era agresivă, a spus el dând din umeri. Chestia
asta avea și avantaje.
— Și cum a reacționat individul când Kat l-a privit drept în
față?
680
— Mi-a spus că s-a enervat și a plecat, iar ea s-a simțit
bine pentru că l-a pus la punct.
— Vi l-a descris?
— Ăăă, nu, nu mi-a spus cum arăta.
— Nu va dat absolut niciun detaliu?
— Mi-a spus că era înalt și că se uita la hainele cu număr
mare. Tocmai asta a enervat-o: un tip care proba o rochie de
seară măsură mare.
— Va spus și altceva?
— Nu, asta-i tot. Nu i-am cerut detalii.
— De ce?
— Pentru că ne simțeam bine. N-aveam chef să vorbim
despre un pervers.
— I-ar fi pierit cheful.
— Nu, mie mi-ar fi pierit cheful. Kat era tot timpul dornică
de sex. Și era foarte gălăgioasă… Uneori țipa atât de tare,
încât mă gândeam că poate se prefăcea, dar nu era așa.
— Cum v-ați dat seama?
— Nicio femeie nu se preface când e cu mine. N-are de ce.
683
— Unde ați fost?
Am auzit-o oftând.
— La un alt hotel, a spus în cele din urmă. Best Western,
lângă acvariu. Iar a doua zi ne-am întors acasă. De fapt, mai
întâi am luat prânzul la restaurantul Sizzler, iar după aceea
ne-am dus în Palos Verdes, ca să vedem oceanul. Apoi am
fost acasă la Michael, în Granada Hills. Mie nu prea îmi
venea să mă duc, însă era întuneric, iar Michael mi-a spus
că nu era nicio problemă. A doua zi dimineață m-a dus direct
la școală. N-aveam ore până la ora unu după-amiaza, așa că
am luat micul dejun în campus, ne-am plimbat puțin, apoi
Michael a plecat la serviciu… Am dat de necaz?
— Dacă ne-ai spus adevărul, nu.
— Jur că tot ce v-am spus e adevărat.
— Deci ai petrecut tot weekendul cu domnul Michael
Browning.
— Nu vreau să mă mai văd cu el. E prea bătrân pentru
mine. Cumva a dat el de necaz?
— N-ai de ce să-ți faci griji.
— Bine, dar să știți că vorbesc serios când vă spun că n-o
să mă mai văd cu el. N-o să mă mai sunați, nu? Tata
răspunde din când în când la telefonul meu mobil…
— Nicio problemă, stai liniștită.
— Vă mulțumesc foarte mult!
— Biata fată, a spus Milo, după ce am închis. Cine știe,
poate c-am speriat-o atât de rău, încât n-o să se mai combine
cu nimeni de-acum încolo…
— Dacă n-o să se mai întâlnească cu Browning, putem să
zicem că azi am făcut o faptă bună.
— Un nenorocit, a spus Milo. Păcat că nu-i el criminalul.
Apoi a sunat la birou și a aflat că-l căutase Gordon
Beverly, care voia să știe dacă mai era ceva nou. A format
numărul lui Gordon și a stat de vorbă cu el. Preț de câteva
minute chinuitoare, Milo a încercat să facă pe
psihoterapeutul cu el.
Cea de-a treia încercare de a vorbi cu polițistul care-l
684
supraveghea pe Bradley Maisonette s-a soldat cu o nouă
intervenție a robotului telefonic. Milo i-a lăsat un mesaj iritat,
apoi l-a sunat pe Wilson Good.
— Nu răspunde nimeni. La naiba cu gripa, hai să-l
deranjăm nițel pe antrenor.
685
CAPITOLUL 19
688
deoparte câteva mici detalii, cum ar fi respectarea demnității
umane.
Dar ce similitudini ar fi putut exista între moartea lui Kat
Shonsky și toate celelalte cazuri? Am întors problema pe
toate fețele și am ajuns la concluzia că nu exista nicio
similitudine. Dacă ar fi fost omorâtă de același ucigaș, atunci
motivul său trebuie să fi fost unul personal. O tânără cu
atitudine agresivă înfruntă un travestit care tăinuiește un
secret mult mai sumbru decât preferința sa pentru hainele de
femeie.
Gândindu-mă la travestit, mi-am adus aminte de gesturile
efeminate ale lui Tony Mancusi și de ce-mi povestise Donald
Bragen despre Ansell, cum îi „tremurase” vocea la telefon.
Dale – un prenume androgin.
Un ucigaș plătit, cu slăbiciune pentru haine franțuzești șic,
se întâlnește cu doi indivizi care au înclinații asemănătoare
cu ale sale și pune la cale cu ei câte o lovitură?
Un caz complicat…
Dacă Tony ducea o viață secretă, supravegherea
apartamentului său avea să dea roade în cele din urmă. Dar
era mult mai greu să dăm peste Dale la nouă ani după ce
sora lui fusese asasinată.
M-am întors în fața computerului și am căutat organizații
umanitare și adăposturi pentru vagabonzii din Los Angeles.
După vreun sfert de oră, am scos la imprimantă trei pagini
pline. Mi-a făcut plăcere să descopăr că Los Angelesul nu e
doar orașul hedoniștilor și al impozitelor mici. Am dat câteva
telefoane, dar cele mai multe dintre organizații terminaseră
programul. Cei pe care i-am găsit la birou mi-au spus că nu
auziseră niciodată de Ansell sau Dale Bright.
Exact când mă pregăteam să-mi închid căsuța electronică,
am primit încă un e-mail de la George Cardenas.
690
— Devotat, cum v-am spus. Zicea că e vegetarian și nu
purta niciodată haine din piele.
— Zicea?
— N-am niciun motiv să mă îndoiesc de spusele lui.
— Dar vă îndoiți.
— Știți cumva să citiți gândurile?
— Nu, sunt doar un biet muritor care încearcă să obțină
niște informații. Dale a făcut ceva care va determinat să-i
puneți la îndoială credibilitatea?
— Nu, nu-i vorba despre asta… Nici măcar nu știu dacă e
adevărat ce-am auzit.
N-am spus nimic.
— Să știți că nu-s o bârfitoare.
— Uneori e greu să-ți dai seama ce-i lipsit de însemnătate
și ce e important.
Shantee tăcea.
— Ei bine? am insistat eu.
— Atunci să vă spun. După ce Dale a încetat să mai vină
pe aici, i-am spus unui alt voluntar că l-am sunat și mi se
spusese că numărul său nu mai era alocat, și că-mi făceam
griji pentru el. „Ah, n-a pățit nimic”, mi-a spus voluntarul.
„L-am văzut la Tadich Grill în urmă cu câteva seri.” E vorba
de un restaurant vechi din San Francisco. „Ce bine!” i-am
spus eu. „Mă bucur să aflu că totul e-n regulă. Dar mă întreb
de ce n-a mai venit pe la noi.” Tipul a izbucnit în râs și mi-a
spus: „Mi se pare că Dale s-a convertit brusc.” „Ce vrei să
spui?” l-am întrebat, iar el mi-a spus că-l văzuse pe Dale
într-un separeu și că avea masa plină de mâncare: un platou
uriaș de stridii, o farfurie cu raci și o pulpă de miel enormă.
Am rămas trăsnită. Eu sunt vegetariană, dar mănânc ouă și
lactate. Dale zicea că-i vegetarian total și ne spunea tot
timpul că e moral și sănătos să elimini din alimentație orice
produs animal, pentru ca apoi să aflu de la colegul meu că se
îmbuiba cu fructe de mare și carne de miel.
— Era un prefăcut, am zis eu.
691
— În orice caz, pe mine a reușit să mă păcălească.
Presupunând că-i adevărat ce mi-a spus colegul ăla. Dar
devotamentul lui față de animalele alea rătăcite era cât se
poate de autentic.
— Față de iepurași…
— Da, probabil că erau un cadou de Paști – cineva avusese
o idee prostească. Erau pui mici de tot. Dale stătea toată
noaptea și îi hrănea cu pipeta. Când plecam, el mai
rămânea…
— De ce ar fi inventat colegul dumneavoastră povestea cu
Dale?
— Să zicem că tipul ăsta și Dale nu erau foarte apropiați.
— Mi-ați putea spune cum îl cheamă?
— Brian Leary, dar n-o să vă fie de ajutor – a murit de
SIDA în urmă cu șase ani.
— Mai aveți vreun coleg care ar putea să ne spună câte
ceva despre Dale?
— Nu. Lucram doar noi trei în tura de noapte. Eu fac
broderii la domiciliu, așa că am un program flexibil, iar Brian
lucra ca asistent la Spitalul Universitar și avea program de la
trei după-amiaza la unsprezece seara, iar noaptea venea la
adăpost – oricum n-avea nevoie de mult somn.
— Și Dale?
— Dale stătea la adăpost cel mai mult. N-a zis niciodată c-
ar avea vreo slujbă. Mi-am închipuit că era dintr-o familie
avută.
— De ce?
— Pentru că avea haine de bună calitate, deși erau mai tot
timpul șifonate. Și se purta ca un om fără griji materiale: mă
pricep la deosebirile dintre clase sociale.
— Și de ce nu se înțelegea cu Brian?
— N-aș putea să vă spun. Brian se îngrijea mai ales de
pisici – iubea pisicile –, iar Dale și cu mine ne ocupam de
toate celelalte animale.
— Brian nu va spus de ce nu-l plăcea pe Dale?
— Nu, cred că pur și simplu nu se plăceau. Așa că, într-un
692
fel, aveam rolul să mijlocesc relația dintre ei. Oricum,
amândoi mi se păreau băieți de treabă.
— În noaptea aceea Brian se afla la Tadich Grill cu totul
din întâmplare?
— Mă întrebați dacă-l urmărea pe Dale? Nicidecum! Brian
avea întâlnire cu un doctor – era prietenul lui de-atunci.
— Vă amintiți cum îl chema?
— Ce glumă bună! În primul rând, Brian nu-mi spunea
cum îi chema pe cei din anturajul lui, iar în al doilea rând,
toate astea s-au întâmplat în urmă cu aproape un deceniu.
— Doar am întrebat…
— Nu mi-l pot imagina pe Dale comițând vreo infracțiune,
îmi pare rău, dar acum trebuie să plec…
— Cum a ajuns Dale să lucreze pentru adăpost?
— A venit aici într-o seară și a zis că vrea să lucreze ca
voluntar. Deja nu mai făceam față numărului mare de
cățeluși abandonați, așa că venirea lui mi s-a părut mană
cerească. S-a apucat de lucru imediat: a făcut curat, a hrănit
animalele și le-a căutat de purici. Era un tip foarte de treabă.
— Mi l-ați putea descrie?
— Mare, a spus Shantee Moloney.
— În ce sens? Înalt sau masiv?
— Și-una, și-alta. Avea cam un metru optzeci – poate și mai
mult. Nu era gras, ci mai degrabă… robust.
— Și părul?
— Blond spălăcit. Dar era vopsit. Lung și ciufulit, îi atârna
tot timpul pe frunte, dar întotdeauna era curat și strălucitor.
Foarte strălucitor. Era un tip îngrijit – asta voiam să spun
când am zis că părea un tip avut. Purta curea și pantofi din
pânză. Dar întotdeauna era… în fine, era un tip care arăta
întotdeauna bine.
— Va vorbit vreodată despre familia lui?
— Nu.
— Nu va spus nimic despre viața lui privată?
— Și celălalt polițist m-a întrebat asta, ceea ce m-a făcut
să-mi dau seama că niciodată n-am vorbit cu Dale despre
693
familia lui. Aș zice că Dale era un tip discret. Dar nu rece,
dimpotrivă: era prietenos. Și foarte responsabil: voia să facă
treabă cât mai eficient.
— Vă mai amintiți vreun detaliu fizic?
— Avea barba mai închisă la culoare decât părul. Să zicem
că părul din barbă era șaten-închis.
Era prima oară când auzeam c-ar fi avut barbă.
— Avea barbă sau doar cioc?
— Barbă în toată regula. Îmi aducea aminte de un
personaj dintr-un serial – Grizzly Adams, omul munților. Dar
n-ai fi zis despre Dale că era omul munților…
— Prea îngrijit?
— Da, s-ar putea spune și-așa, mi-a răspuns ea râzând.
— Gay?
— Mulți dintre noi sunt. Și cu ce se ocupă Dale acum?
— Mi-ați luat întrebarea din gură.
— De unde să știu? m-a întrebat ea.
— Va spus vreodată că ar vrea să călătorească?
— Mi-a zis că-i plăceau marile orașe.
— Care anume?
— Parisul, Roma, Londra, New Yorkul. Parcă și Madridul,
îmi aduc aminte de conversația asta pentru că e singura în
care s-a implicat și Brian. I-a spus lui Dale că nu poți să
iubești și animalele, și orașele, pentru că orașele distrug
habitatul natural. Iar Dale a început o tiradă despre pisicile
din Roma, care se adaptaseră vieții de oraș și o duceau foarte
bine. Brian i-a spus că toate poveștile despre marile orașe
erau clișee – cât de frumos e la Paris în aprilie etc. –, iar Dale
i-a răspuns că unele clișee persistă pentru că exprimă niște
adevăruri: despre unele orașe se spune că-s mari tocmai
pentru că sunt așa. Dale i-a spus și că era un naiv dacă își
închipuia că San Francisco e un oraș sofisticat. Au continuat
așa o vreme, apoi și-a văzut fiecare de treabă.
— Dale a mai pomenit vreun oraș care-i place?
— Nu-mi amintesc.
694
— Deci nu semăna cu Grizzly Adams.
— Avea tot timpul unghiile curate. Se vedea că-și face
manichiura cu multă grijă. Și se dădea cu aftershave – n-aș
putea să vă spună ce marcă, dar era plăcut și avea aromă de
citrice.
— Altceva?
— Nu-i suficient? După aproape zece ani, ați aflat de la
mine atâtea lucruri, încât mă puteți considera o adevărată
enciclopedie.
— Memoria dumneavoastră chiar e o enciclopedie…
Tocmai de-aia încerc s-o mai răsfoiesc. Așadar, Dale se purta
frumos cu animalele.
— Mai mult decât atât: era afectuos cu ele. Mai ales cu cele
mici. Și nu mă refer doar la pui, ci la animalele mici în
general: îi plăceau foarte mult câinii de talie mică. Și puii de
câine – tot timpul reușea să-i potolească. Cred că avea
experiență cu animalele mici.
695
CAPITOLUL 20
Trei ore mai târziu, Milo a apărut la ușa mea. Era proaspăt
ras, purta o cămașa azurie pe sub o haină gri din material
aspru, o cravată verde pe care erau imprimate ukulele maro,
pantaloni kaki și pantofi Oxford de culoare gri, cu tălpi de
crep roșu.
Ori de câte ori vine pe la mine, Milo merge direct în
bucătărie, dar de data asta a rămas în ușă. Ochii i se mișcau
întruna, iar buzele i se arcuiseră sub forma unui iatagan
înfricoșător – așa zâmbea Milo.
— Maiestatea Sa a dat un telefon, a trezit pe cineva din
New York și a primit imediat câteva dosare din arhiva
Agenției pentru Locuințe. Domnul Dale Bright n-a avut
niciodată o casă în New York, dar numele lui apare într-o
petiție de acum opt ani – e vorba de o cerere pentru
convertirea unei clădiri industriale într-un bloc de
apartamente.
699
— Și Dale era pentru sau împotrivă?
— Pentru.
— Deci la un an după ce a pus mâna pe moștenire se afla
în orașul său preferat din Statele Unite și încerca să facă
afaceri pe piața imobiliară.
Milo a intrat în biroul meu, a pornit calculatorul și a scris
în căsuța motorului de căutare: „Strada 35, nr. 518, NY
10001”. Au apărut șase rezultate, care toate trimiteau la
articole din ziare – toate șase erau variațiuni pe aceeași temă.
A deschis articolul din The New York Post.
700
transforme în bloc de locuințe. Korvutz a făcut o înțelegere cu
membrii noului consiliu de administrație al imobilului, potrivit
căreia locatarii urmau să primească sprijin financiar pentru
mutarea în altă parte sau drept de preempțiune pentru
cumpărarea noilor apartamente.
Cei mai mulți dintre chiriași au optat pentru sprijinul
financiar și s-au mutat, dar soții Safran, care susțineau că noul
consiliu de administrație era corupt, au refuzat să plece și l-au
dat în judecată pe Korvutz. În ultimele șase luni, soții Safran n-
au mai plătit chiria și au încercat să atragă și alți chiriași de
partea lor.
În urmă cu trei zile, ziarul nostru a publicat în exclusivitate
declarațiile lui Marjorie Bell, sora lui Paul Safran, care locuiește
în Elmhurst, potrivit cărora, cu puțin timp înainte să dispară,
soții revoltați i-au mărturisit că se simțeau în pericol din
pricina conflictului cu noul proprietar. Bell a criticat poliția
pentru că nu a făcut suficiente cercetări în legătură cu
proprietarul, un imigrant din Bielorusia, despre care a afirmat
că a intimidat și în trecut chiriașii imobilelor aflate în
proprietatea sa.
Ziarul nostru a contactat-o ieri pentru noi declarații, dar Bell
a refuzat să răspundă la întrebările pe care i le-am pus.
În urma cercetărilor în arhivele tribunalelor, s-a descoperit
că firma lui Korvutz, RK Development, a mai fost dată în
judecată de unsprezece ori și că toate litigiile au fost
soluționate fără proces. Bernard Ring, avocatul lui Korvutz, a
declarat: „Toți cei care încearcă să înfrumusețeze orașul au
parte de asemenea probleme. Am putea spune că acesta este
prețul pe care trebuie să-l plătești, dacă vrei să faci afaceri
într-o societate care are mania proceselor.”
Am sunat în repetate rânduri la reședința din Englewood a
lui Korvutz și la sediul RK Development din Teterboro, dar nu
ne-a răspuns nimeni. Surse din cadrul poliției ne-au declarat
că, în cazul dispariției soților Safran, cercetările „sunt în curs”.
701
Potrivit unui articol despre același subiect publicat cinci
ani mai târziu, cazul încă nu fusese rezolvat.
— Dale a semnat petiția, am spus eu. Locuia în aceeași
clădire cu familia Safran.
— Și era șeful noului consiliu de administrație.
— Iar când Dale e prin preajmă, unii oamenii își rezolvă
problemele, iar alții își dau ultima suflare.
— Alex, dacă motivul crimei au fost banii, mai exact,
obținerea unei proprietăți imobiliare, Dale n-avea cum să fie
implicat, pentru că n-a cumpărat niciun apartament sau vreo
casă cât a stat în New York.
— Dar poate că a fost plătit să se ocupe de soții Safran, am
spus. Mă întreb unde s-a mutat după aceea.
— Te chinuie cumva dorul de ducă? a întrebat Milo.
În cele din urmă, Milo a dat iama în frigider. A uns cu unt
și gem cinci felii de pâine, apoi a îndoit una, și-a îndesat-o în
gură și a mestecat-o pe îndelete.
— Uite care-i situația, a spus el, luând o gură de lapte
dintr-o cutie. Pentru că investighez două crime și trebuie să
mă ocup și de cazul lui Antoine Beverly, nu pot să plec din
oraș. Șeful a zis că mi-l pune la dispoziție pe Sean sau pe un
alt polițist fără experiență, dar Sean n-a fost niciodată mai
departe de Phoenix, și nici nu vreau să mă las pe mâna unui
ageamiu. Când i-am propus Persoanei Importante să mergi
tu, a zis că-i o idee excelentă, dar numai dacă „respecți
procedurile polițienești și te încadrezi în normele
Departamentului”.
— Și care ar fi diferența dintre cele două?
— A respecta procedurile înseamnă să ai grijă să nu fi
arestat. Iar a respecta normele înseamnă că o să călătorești
cu o companie ieftină, că o să mergi cu metroul, nu cu taxiul,
că pentru fiecare zi o să ai tichete de masă care ți-ar ajunge
doar pentru două gustări la Taco Bell 73 și că o să locuiești
mexicană.
703
CAPITOLUL 21
704
nr. 420 (între Strada 32 și Strada 33).
4. Noua adresă a lui Roland Korvutz: Park Avenue, nr. 762,
9A (între Strada 72 și Strada 73).
5. Restaurantele preferate ale lui Korvutz:
a. Lizabeth (micul dejun): bulevardul Lexington, nr. 996
(între Strada 71 și Strada 72);
b. La Bella: bulevardul Maddison, nr. 933 (între Strada 74 și
Strada 75);
c. Brasserie Madison: bulevardul Madison, nr. 1068 (Strada
81).
6. Hotelul unde o să stai: The Midtown Executive, Strada
48, nr. 152 (între Strada 6 și Broadway – transmite salutări
din partea mea…)
707
călești, așteptându-și mușteriii, iar aerul mirosea a baligă de
cal. Am mers pe lângă Central Park, privind copacii care își
purtau cu înfumurare veșmintele de toamnă.
La ora unu și douăzeci și opt de minute, stăteam într-un
separeu de lemn din Le Petit Grenouille, având în față apă,
vin roșu și o farfurioară cu măsline acre și uleioase.
Fețele de masă erau albe și proaspăt apretate, tavanul era
acoperit cu tablă neagră, iar pe pereții roșcați atârnau
reclame vechi pentru țigări. Cam jumătate dintre separeuri
erau ocupate de oameni eleganți, iar pe vitrina care dădea
spre agitația din stradă era scris cu litere aurii numele
restaurantului. Ca să ajung acolo, a trebuit să trec pe lângă
casa din piatră a primarului, aflată pe Strada 79 – nu se
deosebea de reședințele milionarilor decât prin prezența
polițiștilor în haine civile, cu ochi sticloși, care stăteau în fața
intrării, luptându-se cu plictiseala.
O chelneriță zâmbitoare cu păr roșcat tuns scurt,
îmbrăcată cu o bluză puțin decoltată, a adus un coș cu chifle
și o farfurioară cu unt. Am mâncat una, apoi m-am uita la
ceas.
La unu și patruzeci și șapte de minute, un bărbat corpolent
și fălcos de vreo șaizeci de ani a intrat în restaurant, a spus
ceva domnișoarei de la intrare, apoi s-a apropiat cu pași grei
de separeul meu.
— Sam Polito, a spus el.
— Alex Delaware.
Mâna lui Polito era grea și aspră. Puținul păr care îi mai
rămăsese pe cap era subțire și cărunt. Purta o scurtă de fâș
neagră, un pulover pe gât cu dungi gri, pantaloni negri și
pantofi din piele neagră cu catarame Gucci aurii care s-ar
putea să fi fost originali. Pomeții roz contrastau cu fălcile
nerase. Ochiul drept era maro și lucios, iar stângul o biată
rămășiță cu irisul albicios.
— Hei, Monica! a strigat Polito. Azi aveți somon?
— Bineînțeles!
708
— Aș vrea o porție. Cu sparanghel alb. Și un pahar mare
din vinul ăla de Medoc, Château nu-știu-cum…
— Cartofi?
Polito medită puțin.
— Ei, la naiba, da. Cu mai puțin ulei.
— Bon. M’sieur? 74
— Friptură de vită, salată și cartofi prăjiți.
Polito s-a uitat după chelneriță, întorcând capul în așa fel
încât ochiul teafăr să vadă cât mai bine.
— Carne roșie, eh? Colesterolul nu-ți dă bătăi de cap? m-a
întrebat el.
— Deocamdată, nu.
— Eu am probleme din cauza lui, mi-a spus Polito,
privindu-mă cu ochiul teafăr. Toți cei din familia mea au dat
ortul popii pe la șaizeci de ani. Eu am depășit cu trei ani
vârsta asta. La cincizeci și opt de ani, am făcut o operație din
cauza unui vas obturat. Doctorul mi-a zis să iau pastile ca
să-mi scadă nivelul colesterolului, să am grijă ce pun în gură
și să beau vin roșu. În felul ăsta, s-ar putea să stabilesc
recordul familiei.
— Mă bucur pentru dumneata
— Vasăzică, a spus el, ești un om cu influență.
— Asupra cui?
— Aveam de gând să plec la lacul George 75 cu soția, dar m-
a sunat acasă însuși adjunctul poliției din New York și mi-a
zis: „Sam, vreau să te întâlnești cu cineva.” De parcă încă aș
fi angajat la poliție…
— Îmi pare rău că ți-am stricat planurile.
— Nu-i nimic, am venit de bunăvoie. Mi-a spus despre ce-i
vorba, și, dacă pot, ajut cu plăcere, a spus el, apoi a înhățat o
chiflă din coș, a rupt-o în două și s-a uitat la firimiturile care
au căzut pe masă. Deși n-aș putea spune c-am făcut o treabă
711
strângă mai multă osânză, mi-a explicat el zâmbind. E drept
că osânza are mult colesterol…
Apoi și-a îndreptat atenția spre somon și a început să
mănânce cu vădită plăcere. Friptura mea era excelentă, dar
gândul îmi zbura în altă parte. Am așteptat o vreme, apoi l-
am întrebat dacă identificaseră și alți suspecți în afară de
Korvutz.
— Nu, și n-am avut cum să ne luăm de Korvutz: tipul n-
avea legături cu lumea interlopă. Deși era rus. În New York
sunt unele cartiere, cum e Brighton Beach, în care se
vorbește mai mult rusa decât engleza. Unii dintre rușii ăștia
au venit aici să facă răutăți, așa că avem mulți detectivi
vorbitori de rusă care au de rezolvat o mulțime de cazuri. Ei
bine, niciunul dintre polițiștii ăștia și niciunul dintre
informatorii lor n-a auzit vreodată de Korvutz. Nu venise din
Moscova sau Odesa, la fel ca cei mai mulți dintre ei.
— Ci din Bielorusia.
— Într-o vreme i se spunea Rusia Albă, dar acuma e o țară
independentă. În fine, ce vreau să spun e că, deși am făcut
multe cercetări, n-am găsit nimic compromițător despre el. E
drept că are multe procese, însă așa i se întâmplă oricărui
investitor din domeniul imobiliar. Dar ori de câte ori e dat în
judecată, ajunge la o soluție pe cale amiabilă.
— A mai dispărut vreunul dintre chiriașii săi?
Polito a clătinat din cap.
— Și niciunul dintre cei care l-au dat în judecată nu-l
vorbește de rău, a spus Polito, pentru că asta e una dintre
clauzele înțelegerilor încheiate cu el. Îți spun cinstit că
singurul motiv pentru care am făcut cercetări cu privire la
Korvutz a fost că n-aveam pe cine altcineva să suspectăm. Iar
acuma îmi spui că-l suspectați pe Bright.
— Ți-l amintești?
— Vag, dar numai pentru că era șeful consiliului de
administrație în spatele căruia se afla Korvutz.
— Era limpede că totul era pus la cale de el?
712
— Uite cum stă treaba. Înainte de venirea lui Korvutz,
clădirea nu avusese un astfel de consiliu și n-a avut nici în
primele șase luni după ce a cumpărat-o. Apoi a făcut o cerere
s-o transforme în bloc de locuințe și, dintr-odată, s-au făcut
niște alegeri despre care n-au aflat prea mulți locatari și s-a
ales un consiliu format din trei oameni – toți erau chiriași
veniți după ce Korvutz cumpărase clădirea.
— Bright și încă doi.
— O verișoară îndepărtată de-a lui Korvutz și fiul unui
instalator care se ocupa de clădirile deținute de Korvutz în
New Jersey.
A scos din buzunar o hârtie dictando cu aceleași
dimensiuni ca agenda lui Milo.
— Mi-am amintit cum îi chema, a spus el.
— Mulțumesc.
— Ei, păi dacă m-a sunat adjunctul poliției din New York,
ce era să fac? Deși e cumnatul soției mele, a adăugat el
zâmbind.
Hârtia era acoperită cu un scris îngrijit.
713
— Adevărul e că soții Safran nu aveau niciun temei legal,
ci pur și simplu făceau probleme. Toți ceilalți locatari erau
mulțumiți de oferta lui Korvutz, pentru că aveau să se mute
în niște apartamente care erau cu mult mai bune decât
maghernițele din clădirea aia. Nu vă închipuiți că acolo se
trăia ca în Soho. Era o fostă fabrică de pantofi, care fusese
împărțită de mântuială în unități de locuit mititele. N-aveau
pereți despărțitori, iar țevile și instalația electrică erau
paradite. Ca să nu mai vorbim de șobolani, pentru că e un
cartier comercial, plin de gunoaie. În fine, era nasol. Korvutz
le-a făcut locatarilor o ofertă pe care n-o puteau refuza, iar ei
n-au refuzat-o.
— În afară de soții Safran.
Polito a pus jos furculița.
— Nu-mi place să vorbesc de rău victimele, mi-a spus el,
dar, din câte am auzit, soții Safran erau foarte combativi. E
vorba de foști hippioți din anii ’60. Pe vremea aia, el era la
City College și făcea parte din asociația Studenți pentru o
Societate Democratică, iar eu eram polițist și fusesem detașat
chiar acolo. Nu-i exclus să fi fost printre nenorociții ăia
alintați care țipau la mine.
— Și Dorothy?
— La fel.
— Rebeli fără cauză, am spus eu. Sora lui Dorothy a spus
că se simțeau amenințați…
— Ah, Margie Bell. Să-ți spun eu cum stă treaba cu
Margie: a avut multe depresii și alte probleme de genul ăsta.
A luat tot felul de pastile pentru cap și a fost internată de
două ori la spitalul Bellevue. S-a spânzurat la un an după
dispariția soților Safran.
— Sigur a fost sinucidere?
— A fost găsită în baie de propriul ei copil. A lăsat și un
bilet. Ce mai, soții Safran au făcut din țânțar armăsar. În
orașul ăsta ajungi să locuiești ieftin pentru că există legi care
prevăd praguri maximale pentru chirii. Dar dacă dă norocul
714
peste tine, iei banii care ți se oferă și te muți. Am fost în
locuința lor și am cotrobăit prin toate ungherele, încercând să
dau de un indiciu. Eu nu mi-aș fi lăsat nici câinele să stea în
condițiile alea, a spus el, dând din cap. Ei bine, ei chiar
locuiau acolo. Cu tot cu câine. Într-un colț am găsit câteva
ziare pline de pete de pișat, pe care trona o grămadă de căcat
de câine complet uscat. Oamenii ăștia nu prea se îngrijeau de
casă… Îmi pare rău dacă ți-a pierit cheful de mâncare. Ce
vreau să spun e că locuiau în condiții mizere și că n-aveau
niciun motiv să refuze oferta lui Korvutz.
— Ai găsit cumva câinele?
— Nu, doar ce-a lăsat în urmă… De ce?
I-am povestit despre câinii Leonorei Bright, care
dispăruseră după ce fusese omorâtă. I-am spus și că Dale
lucrase ca voluntar la adăpostul Labe și Gheare.
Polito și-a agitat ușor paharul cu vin.
— E posibil ca tipul să aibă o slăbiciune pentru
viețuitoarele cu blană, dar să nu fie tocmai drăguț cu
oamenii? a întrebat el.
— Se cunosc astfel de indivizi.
— Bineînțeles. Pe când eram la început, am avut un caz de
pe strada Ludlow, în Lower East Side. Un țicnit dependent de
droguri a hăcuit-o pe maică-sa și a lăsat-o pe un scaun din
bucătărie timp de două săptămâni. Totul s-a petrecut în
mijlocul verii, într-o clădire cu apartamente de închiriat, fără
aer condiționat… Îți dai seama cum trebuie să fi fost. Ei bine,
individul avea un pitbull – toată lumea zice că-i un animal
simpatic, dar eu n-aș ține niciodată așa ceva în casă. În fine,
țicnitul avea mare grijă de câinele ăsta, iar la câteva zile după
ce a omorât-o pe maică-sa a hotărât că animalul avea nevoie
de mai multe proteine, așa că atunci când am ajuns noi
acolo… Îmi pare rău dacă de data asta chiar ți-am tăiat pofta
de mâncare.
— Nicio problemă, am spus eu, mâncând demonstrativ.
— Dar chiar crezi că Bright e suspectul principal?
715
— S-ar putea să aibă legătură cu două crime, dintre care
una i-a adus o avere considerabilă. E posibil să fi fost plătit
ca să le facă felul soților Safran. Și, din câte știm, n-a mai fost
văzut după dispariția lor.
— Parcă a intrat în pământ, a spus el zâmbind. Dar asta
ar putea însemna și altceva.
— Că a dispărut și el?
Polito a ridicat din umeri.
— E posibil, am spus eu, dar deocamdată nu avem niciun
alt suspect. Ne-ar fi de mare ajutor tot ce ne poți spune
despre el.
— Nu știu mare lucru. N-am reușit să aflu nimic nici după
ce am căutat prin computerul de la birou al cumnatului meu,
care-i mare și tare în poliție, a spus el, pocnind din degete.
Exact cum ai spus: individul nu-i de găsit nicăieri. Nu se știe
unde s-a mutat după ce a plecat din clădirea aia. N-am găsit
nicio dovadă că dup-aia ar fi locuit în vreunul dintre
cartierele New Yorkului. Adică n-am dat de niciun act din
care să rezulte c-ar fi plătit vreun impozit sau cheltuieli de
întreținere, nici de vreun permis emis pe numele lui. Nimic!
Pot să-ți spun doar cum arăta Bright acum opt ani și că,
atunci când am stat de vorbă cu el, a fost foarte cooperant –
spun asta pentru că, dacă n-ar fi fost, mi-aș fi amintit. Am
vorbit cu el o singură dată, i-am pus câteva întrebări de
rutină, aceleași pe care le-am pus și celorlalți chiriași.
— Și cum arăta?
— Un tip înalt, bine făcut și chel.
— Ras în cap?
— Capul lui era ca o bilă de biliard: n-avea niciun fir de
păr în cap.
Am scos din buzunar copia pozei din permisul de
conducere al lui Bright.
— Ce de păr! a zis el, îndreptându-și ochiul teafăr spre
fotografie. Ți-ar ajunge să faci o haină… S-ar putea să fie
același tip, dar n-aș băga mâna-n foc.
— Poate că tocmai ăsta-i șpilul, am spus eu.
716
— Adică își schimbă înfățișarea?
— Era homosexual?
— Nu mi s-a părut c-ar avea gesturi feminine. De ce, tipul
pe care-l căutați e homosexual?
— Unii spun c-ar fi.
— Unii?… Adică se deghizează tot timpul?
I-am povestit despre cowboy-ul din Ojo Negro și bătrânul
cu șapcă albastră, despre travestitul din magazinul de haine
și despre mașinile de lux furate.
— Mașini negre… O fi un simbol al morții, a spus Polito,
apoi a dat farfuria la o parte și a dus mâna la piept.
— Te simți bine?
— Reflux gastric. Dar dacă se dovedește că individul ăsta e
într-adevăr criminalul și că aș fi putut pune mâna pe el, dar
c-a scăpat și poate a comis și alte crime? Nu-i un gând prea
măgulitor…
— Dar s-ar putea ca după aceea să se fi cumințit.
— Dacă ai crede asta, n-ai mai fi aici, a spus Polito, apoi s-
a uitat încă o dată la fotografie și mi-a înapoiat-o. Îmi pare
rău, n-aș putea să spun dacă-i el sau nu. Când am vorbit cu
el, Bright s-a purtat normal. Nu mi s-a părut deloc suspect.
Polito și-a terminat vinul.
— Stând de vorbă cu dumneata, a continuat el, mi-am dat
seama cât de mult mi-ar fi plăcut ca acuma să fiu pe lac, așa
că hai să-ți spun tot ce mai știu, ca apoi să pot pleca în
excursie. Ei bine, în dimineața asta am fost acasă la Korvutz
– acolo am fost înainte să ne întâlnim. Am stat la taclale cu
portarul, care e un fost polițist. Mi-a zis să nu povestesc
nimănui ce mi-a zis, că dacă se află c-a dat informații despre
cei care locuiesc în bloc, o să aibă probleme. Din câte-am
aflat de la el, Korvutz e un om liniștit, care nu face probleme.
E căsătorit, are un copil mic și dă bacșișuri grase de Crăciun.
Ia cina singur de două ori pe săptămână, când nevastă-sa
iese în oraș cu prietenele ei și, din fericire pentru dumneata,
în seara asta doamna Korvutz se întâlnește cu ele. Roland are
717
tabieturi, iese numai în anumite locuri și îi plac restaurantele
italienești.
— Cum ar fi La Bella, am spus eu. E trecut în lista mea.
— Și cine crezi c-a făcut lista aia? m-a întrebat el zâmbind.
În fine, Korvutz ia masa devreme, pe la șase, șase și jumătate.
Sunt slabe șanse să te invite la o porție de paste, dar poți să
te întorci la Los Angeles și să spui că măcar ai încercat.
— Are bodyguarzi?
— Nu-i un bogătan de calibrul lui Trump sau Macklowe 77.
Are o avere modestă. Relativ vorbind, desigur. Locuiește într-
un apartament cu zece camere într-un bloc interbelic de
lângă Central Park, pe care l-a cumpărat în urmă cu zece
ani.
— Și ce proiecte imobiliare are acuma?
— Niciunul. Stă și încasează cecurile plătite de chiriași.
— Deci s-a retras din afaceri? Cum așa?
— Poate pentru că așa a vrut sau pentru că a trebuit să se
retragă.
— Adică?
— În ziua de azi, ca să faci afaceri imobiliare în New York,
trebuie să ai avere babană: miliarde, nu milioane.
— Am înțeles. Și cum arată?
— Îmi pare rău, n-am nicio poză. Tipul n-are permis de
conducere: are șofer. Ce pot să-ți spun e că, în urmă cu opt
ani, avea cincizeci și trei de ani. E scund, poartă ochelari și
are păr roșcat – un fel de Woody Allen rus.
— Mulțumesc! Am trecut pe lângă clădirea de pe Strada
35. Am văzut că acuma e o fabrică acolo.
— De fapt, e un depozit. Marfa e produsă în Queens și e
depozitată pe Strada 35. Te întrebi, probabil, cum se face că,
după toată tevatura, Korvutz n-a mai transformat clădirea în
bloc de apartamente? Din câte am auzit, a avut niște
720
CAPITOLUL 22
724
numele lui în distribuția nici unei piese. Mai exact, n-am dat
de numele lui nicăieri.
— Dar poate că a fost o piesă obscură, sau poate că nu s-a
jucat de multe ori, am spus eu. După cum e posibil și ca
Bright să fi folosit un nume de scenă. Când m-am dus la
întâlnirea cu Polito, am trecut pe lângă Biblioteca Publică – o
fi vreun semn… Mai e ceva timp până când Korvutz merge la
restaurant. Ce-ar fi să caut prin ziarele din perioada aia?
— Bună idee! Dacă găsești ceva, lasă-l pe Korvutz în pace
și vino acasă.
— Văd că te obsedează Korvutz.
— Râde ciob de oală spartă.
726
arie de operă: un tenor care cânta cu glas îndurerat o poveste
tristă. Nările mi s-au umplut cu mirosuri de brânză
maturată, carne friptă, usturoi și oțet balsamic.
În spatele tipului în smoching era un raft cu vinuri care se
întindea până la tavanul cu stucaturi, ocupând tot peretele
din stânga. Pe cel din dreapta se vedea o frescă: țărani veseli
la cules de struguri. În mijlocul restaurantului erau trei mese
rotunde, acoperite cu pânză roșie, la care nu stătea nimeni,
iar dinspre separeuri se auzeau murmure și zgomot de
pahare.
— Cu ce vă pot ajuta?
— N-am rezervare, dar aș vrea o masă pentru o persoană.
— O persoană? m-a întrebat el, de parcă era prima oară
când cineva venea acolo să ia masa singur.
— M-am gândit să fiu spontan și să intru în primul
restaurant care-mi iese în cale.
— Ne place spontaneitatea, domnule.
M-a condus la una dintre mesele libere, mi-a dat un meniu
și o listă de vinuri, apoi mi-a recomandat osso buco special
cu vițel din Vermont – la fermele de acolo vițeii își trăiau
scurta lor viață neîngrădiți de țarcuri.
Trupul său mă împiedica să-i văd pe ceilalți clienți. Mi-a
descris o tocană de „legume de la țară”, iar eu m-am prefăcut
că-l ascult cu interes, apoi m-am uita pe meniu: vinuri de
licitație, trufe albe, pește pescuit din lacuri de care nu
auzisem niciodată. Oțetul balsamic era mai vechi decât cele
mai multe dintre căsătorii. Iar prețurile erau pe măsură.
— Doriți ceva de băut?
— Apă minerală, vă rog.
— Imediat.
Când a plecat, am văzut clienții de la două mese din
apropiere.
La una dintre ele stăteau un bărbat și o femeie – aveau
vreo treizeci de ani și erau superb îmbrăcați –, care ciocneau
paharele de vin și se înghesuiau unul într-altul ca niște
727
pugiliști. Maxilare încordate, buze întredeschise și priviri
concentrate: era pasiunea dinainte de partida de sex sau o
ceartă prost camuflată.
La masa din dreapta lor erau un bărbat și o fetiță blondă și
dolofană. Fetița era așezată cu spatele la mine, ghemuită
deasupra farfuriei. Să fi avut șase-șapte ani. Bărbatul stătea
ușor aplecat, ca s-o poată privi în ochi, iar chipul îi era
estompat de umbră. A mângâiat fetița pe obraz, iar ea s-a
tras într-o parte și a continuat să mănânce. Blondina purta
un pulover alb, o fustă scurtă de culoare roz, șosete albe și
pantofi de lac roșii – poate că era o uniformă de școală,
exceptând pantofii. Prin comparație, sacoul gri și cămașa
maro a bărbatului aveau un aer mohorât.
Am reușit să-l văd suficient de bine cât să-mi dau seama
că se potrivea cu descrierea pe care i-o făcuse Polito lui
Roland Korvutz. În plus, avea în jur de șaizeci de ani și un
copil, așa cum îmi spusese fostul detectiv.
Bărbatul a băgat în gură o bucată de pâine și s-a rezemat
de spetează, așa că am reușit să-i văd mai bine chipul.
Pomeți lați și proeminenți, nas borcănat, bărbie îngustă și
ochelari cu rame de oțel. Dacă într-adevăr el era Korvutz,
atunci părul său își pierduse culoarea roșcată: acum era rar
și cărunt, fiind aranjat în așa fel încât să-i acopere chelia.
Și-a luat furculița, a înfășurat câteva spaghete și i-a întins-
o fetiței, dar ea l-a refuzat dând energic din cap. Apoi
bărbatul cărunt a spus ceva, dar n-am auzit dacă blondina i-
a răspuns.
Costumul de serj negru mi-a întunecat iarăși perspectiva.
Ospătarul mi-a adus o sticlă mare de apă minerală Primo
Fiorentina și un pahar răcit.
— V-ați hotărât? m-a întrebat el.
Încă eram sătul după prânzul târziu pe care-l luasem cu
Polito, așa că am hotărât să comand felul cel mai ușor, o
salată de scoici de patruzeci și patru de dolari. Înainte ca
ospătarul să ia meniul, m-am uitat la prețul apei minerale: ea
728
singură costa cât toată suma pe care mi-o punea la dispoziție
poliția din Los Angeles pentru o zi întreagă – cine știe, poate
că fusese extrasă manual din izvoare minerale de către
fecioare testate medical.
Am băut o gură. Avea gust de apă.
Blondina a zis ceva care l-a făcut pe bărbatul cu sacou gri
să-și ridice sprâncenele. Apoi a spus și el ceva. Fetița a
clătinat din cap și s-a dat jos de pe scaun, iar el a văzut că i
se ridicase fusta și a vrut să i-o tragă în jos. Dar blondina i-a
luat-o înainte, apoi a dat de câteva ori din picioare, și-a
scuturat părul și s-a întors cu spatele la el, așa că am reușit
să-i văd chipul: piele albă, ochi albaștri și nas cârn. Avea fața
tipică a copiilor cu sindromul Down. Și era mai mare decât
îmi închipuisem – zece, unsprezece ani.
M-a văzut, mi-a zâmbit și mi-a făcut cu mâna.
— Salut! mi-a zis ea, suficient de tare cât să acopere
muzică de operă.
— Bună!
— Mă duc la baie.
— Elena! a intervenit bărbatul.
— Tati, vorbesc cu omul! i-a spus blondina, făcând un gest
mustrător cu degetul.
— Draga mea, dacă vrei să te duci la…
— Tati, vorbesc! a spus ea, bătând din picior.
— Văd, draga mea, dar…
— Tati! a strigat blondina, bătând iarăși din picior. Tati e
supărat? a întrebat ea.
Apoi i-a luat capul în mâini, l-a sărutat pe obraz și s-a
îndreptat în salturi spre o ușă aflată în partea din spate a
restaurantului. Pe ușă nu se vedea niciun semn – fetița era
obișnuită cu restaurantul acela exorbitant.
— Îmi cer scuze, mi-a spus bărbatul, dând din umeri.
— Nicio problemă. E adorabilă! i-am răspuns eu.
A continuat să răsucească spaghete cu furculița. Apoi s-a
uitat la ceasul său cu diamante. A pus furculița jos și s-a
729
uitat încă o dată la ceas.
Ospătarul s-a apropiat de masa lui.
— Totul e în ordine, domnule Korvutz?
— Da. Mulțumesc, Gio.
— Mă bucur c-am revăzut-o pe Elena. I-a trecut răceala?
— Da, în cele din urmă.
— E o fată deșteaptă, domnule K. Îi place la școală?
Korvutz a încuviințat cu un gest ușor al capului.
— Mai vreți ceva în afară de cola dietetică? Poate niște vin?
— Nu, trebuie să fac lecțiile cu ea în seara asta, așa că
vreau să am mintea limpede.
— Așa-i când ai copii.
Korvutz s-a întristat.
— Merită efortul, a spus el.
Când a ieșit din toaletă, Elena trăgea de marginea de jos a
puloverului. A venit lângă masa mea și a întins un deget spre
mine.
— E foarte singor.
— Lasă-l în pace pe domnul, i-a spus Korvutz.
— E singor, tati.
— Sunt sigur că domnului i-ar plăcea să…
— Sunteți singor. Puteți să stați la masă cu noi.
— Elena!
— Mâncați cu noi! Mi-a spus fetița, trăgându-mă de
mânecă.
— Numai dacă tatăl tău n-are nimic împotrivă.
Chipul lui Korvutz a căpătat un aer sever.
— Ura! a strigat Elena bătând din palme.
— Elena, încetează! Lasă-l pe domnul să…
M-am ridicat de pe scaun, mi-am luat sticla cu apă și m-
am dus la masa lor.
— Ura!
— Vai, dar nu-i nevoie…
— Nu mă deranjează să stau cu dumneavoastră câteva
minute.
— Ura!
730
Cuplul pătimaș s-a uitat spre noi. Femeia i-a șoptit ceva
însoțitorului său, iar el a dat din umeri.
— Zău că nu-i nevoie, a spus Korvutz.
— Ba e nevoie, tati!
Cei doi tineri plini de pasiune au zâmbit cu un aer de
superioritate.
— Elena…
— Nesesar!
— Șșt, șșt!
— Nese…
— Elena! Șșt! Ce se spune despre La Bella?
Fetița s-a îmbufnat.
— În restaurantul La Bella, a spus Korvutz, trebuie să…
Haide, spune, draga mea.
Din ochiul drept al fetiței s-a prelins o lacrimă, iar Korvutz
i-a șters-o și a sărutat-o pe obraz.
— Draga mea, în restaurantul La Bella trebuie să vorbim
încet.
— Draga mea draga mea! Asta e mămica!
— Dar și tu ești draga mea.
— Ba nu!
Korvutz s-a înroșit.
— Îmi pare rău că v-am deranjat, domnule, mi-a spus el,
puteți să vă întoarceți la masa dumneavoastră…
— E singor. Și doamna Price ne zice să fim amabili cu cei
singori.
— Numai la școală, Elena.
— Doamna Price zice să fim amabili întotdeauna.
— Nicio problemă, am spus eu. Pot să stau aici până îmi
vine mâncarea.
— Elena, lasă-l în pace pe domnul! i-a spus Korvutz,
ridicând tonul.
Fața Elenei s-a schimonosit, apoi Roland i-a spus ceva
într-o limbă care suna ca rusa și a încercat să pună mâna pe
ea. Dar Elena a sărit de pe scaun și a izbucnit în plâns.
Tânăra de la masa de alături a dat ochii peste cap.
731
— Elena… a strigat-o Korvutz.
— Mă duc iarăși! i-a răspuns fetița, apoi a luat-o la fugă
spre ușa aflată în partea din spate a restaurantului
— Îmi pare rău, mi-a spus Korvutz. E foarte prietenoasă.
— Mie mi se pare adorabilă, l-am liniștit eu, străduindu-
mă să nu par condescendent.
Privirea lui mi-a dat de înțeles că nu reușisem.
— Lucrez cu copiii, i-am spus eu.
— Dar cu ce vă ocupați?
— Sunt psiholog pentru copii.
— Am înțeles, a spus el cu un dezinteres total, apoi s-a
uitat spre masa mea. Vă urez poftă bună!
Mi-am scos ecusonul nou-nouț de consultant al poliției din
Los Angeles pe care șeful Departamentului mi-l expediase
acasă cu o seară înainte și l-am pus pe masă.
— Poate vă faceți timp să stăm puțin de vorbă, domnule
Korvutz.
A rămas cu gura căscată, iar ochi cenușii din spatele
lentilelor groase i s-au bulbucat. În ciuda luminii slabe,
pupilele i s-au făcut cât gămăliile de ac.
— Dar ce…
— Vreau să stăm de vorbă, i-am spus eu, băgând ecusonul
în buzunar. Nu despre dumneavoastră, ci despre Dale Bright.
A dat să se ridice de pe scaun, dar s-a răzgândit. Și-a
încleștat pumnii, dar n-a luat mâinile de pe masă.
— Ieși naibii de aici!
— Am făcut un drum de cinci mii cinci sute de kilometri
numai ca să stau de vorbă cu dumneavoastră. E posibil ca
Dale Bright să fi omorât și alți oameni. E vorba de niște crime
foarte urâte.
— Habar n-am despre ce dracu’ vorbești!
M-am ridicat în picioare, astfel încât să nu-l poată vedea
nici cuplul din dreapta, nici Gio. Zâmbeam în continuare, ca
să dau impresia că purtam o conversație amicală.
— Dale Bright, fostul președinte al consiliului de
administrație din clădirea de pe Strada 33.
732
Korvutz și-a încordat umerii și a atins ușor un cuțit pentru
unt.
— Nu pe dumneavoastră vă suspectăm, ci pe Bright. Avem
nevoie de câteva informații care ne-ar putea ajuta să-l găsim.
Korvutz avea salivă la colțurile gurii.
— Nu știu nimic!
— Dar aș vrea să stăm totuși puțin de vorbă când aveți
timp…
— Iarăși vor să mă chinuie!
— Dacă ne ajutați să-l găsim pe Bright, totul se va sfârși
în…
— Nu știu nimici a strigat el cu fălcile încleștate.
— Orice. Impresia pe care va lăsat-o, cum arăta, ce
obiceiuri avea…
— Ochi uscat! a spus o voce din spatele meu.
Când m-am întors, am văzut că Elena se legăna, ținând în
mână niște hârtie igienică mototolită.
— Omul ăsta trebuie să plece, i-a spus Korvutz.
— Ba nu, ta…
— Ba da!
— Tați mă face să fiu tristă!
Korvutz s-a ridicat brusc în picioare și a apucat-o de braț.
— Viața e tristă! a spus el. Chiar și tu poți învăța asta.
Apoi a ieșit din restaurant, trăgând-o după el pe Elena,
care plângea în hohote.
Nedumerit, Gio a văzut cum Roland Korvutz a plecat
trântind ușa.
Tenorul din fundal se tânguia în continuare.
— Cum de i-o fi dat prin cap să vină cu copilul într-un
local ca ăsta? a spus tânăra din dreapta.
— Mai ales cu un asemenea copil! a spus tânărul,
netezindu-și reverul. Hai să achităm și să plecăm.
733
CAPITOLUL 23
737
Apoi ne-am oprit, pentru că Gigi era fascinată de
mirosurile pe care le împrăștia o pubelă de pe Strada 69.
— Gata, ajunge! a spus Korvutz. Câinii ăștia!
— Cine vi l-a recomandat pe Bright?
— Iarăși mă întrebi chestia asta?
— Dar de ce nu vreți să-mi spuneți?
— De fapt, eu nu voiam să aduc alți chiriași. Dacă vrei să
transformi o clădire, trebuie să fie goală. Despre Dale mi s-a
spus că-i băiat cuminte, așa că am zis: „Bine, de ce nu?”
Asta-i problema mea: cedez ușor.
Gigi a plecat de lângă pubelă, iar după ce am mers câteva
zeci de metri, l-am întrebat pe Korvutz:
— Cine va spus că-i băiat cuminte?
— Ți se pare că ăsta-i un detaliu extrem de important?
— Cumva Sonia Glusevitch?
— O cunoști pe Sonia? m-a întrebat el, umezindu-și buzele.
— Știu că e o verișoară a dumneavoastră și că a făcut parte
din consiliul de administrație.
— Verișoară, a repetat el, de parcă ar fi învățat un cuvânt
nou. Cel de-al doilea soț al maică-si e nepotul uneia dintre
surorile mele vitrege…
— Îl cunoștea pe Dale și vi l-a recomandat?
A încuviințat din cap fără nicio tragere de inimă.
— Avea o relație cu el?
— Sonia era căsătorită.
— Dar avea o relație cu el sau nu?
— Nu mă amestec în treburile altora.
— Deci da.
— Uite cum a fost: Sonia a venit la mine, mi-a spus că un
prieten al ei vrea să închirieze o locuință, iar eu i-am zis că
poate să stea în clădirea aia, dar nu mai mult de șase luni.
— Nici nu cred că voia să stea mai mult.
— Adică?
— Se mută destul de des.
— Bravo lui!
738
— Dar n-am reușit să aflăm unde s-a dus după ce s-a
mutat din clădirea aia. Știți cumva unde a plecat?
— De unde să știu?
— Dar unde l-a cunoscut Sonia?
— Asta pot să-ți spun: la un spectacol.
— Ce fel de spectacol?
— Sonia voia să fie actriță. Pe vremea aia, nu prea știa
engleză, dar acum vorbește mai bine. La un an după ce-am
plecat din Bielorusia și-am venit la New York, vorbeam
engleza perfect. În doi ani, am învățat spaniola, iar în cinci,
am început să stau de vorbă și cu chinezii. Hasta luego ying
chang cung!
— Sonia nu prea e bună la limbi străine.
— Sonia? Mă rog, nu-i cea mai tare din parcare, a zis el
chicotind.
— Dar credea că poate să devină actriță.
— Voia să ajungă vedetă!
— Vedetă de teatru sau de cinema?
— Chiar și-acum, a continuat Korvutz, urmează cursuri la
New School: pictează, face oale, scrumiere și suporturi pentru
lumânări.
— Are preocupări artistice.
— Trăiește din banii obținuți de pe urma divorțului, normal
că are timp să facă tot felul de cursuri.
— Deci fostul soț era bogat.
— Da, face chirurgie plastică. I-a pus silicoane, apoi s-a
căsătorit cu ea și îi pipăia sânii tot timpul.
— Cum îl cheamă?
— Cine mai ține minte?
— S-a căsătorit cu verișoara dumneavoastră și nu mai
țineți minte cum îl cheamă?
— Era evreu. S-au căsătorit în Anguilla și n-au invitat pe
nimeni. După cinci ani, Sonia s-a mutat într-o casă mare din
Lawrence, apoi au divorțat.
— Încă primește bani de la el?
739
— Sonia o duce bine.
— Unde e cabinetul doctorului?
— În Five Towns 79.
— În care dintre localitățile de acolo?
— În Lawrence sau în Great Neck, nu mai țin minte.
— Și nu vă aduceți aminte cum îl cheamă?
— Avea un nume evreiesc. Se termina în „witz”, poate
Markowitz, poate Leibowitz… Ah, ba nu! Lefkowitz! Bob
Lefkowitz. Îi place să joace tenis, a precizat el, făcând un gest
amplu.
— Deci Sonia a avut o aventură cu Dale Bright în timp ce
era căsătorită cu doctorul Lefkowitz?
Korvutz n-a spus nimic.
— Dar mi-ați zis deja că a avut o aventură cu el, am spus
eu.
— Am zis că ea m-a întrebat dacă pot să-i închiriez o
locuință lui Bright.
— Vasăzică Sonia locuia cu soțul, dar avea și un
apartament pe Strada 33?
Korvutz a întors capul – tendoanele gâtului său semănau
cu niște contrafișe de pod.
— I-am dat Soniei o locuință, și ce-i cu asta?
Gigi s-a apropiat de o altă pubelă.
— Of, iarăși! a spus Korvutz.
— În ce piesă juca Sonia când l-a cunoscut pe Dale Bright?
— Cine mai ține minte?
— Ați văzut-o?
— Mă tot ruga să mă duc – zicea că pot intra gratis… Așa
că, în cele din urmă, m-am dus. Era un loc urât.
— În centru?
— În East Village, dar nu era un teatru propriu-zis, ci o
cameră deasupra unui restaurant mexican. Aduseseră
742
— De luptă?
— De comunism! a spus el. Hai, potaie tacticoasă, termină
odată!
— Soții Safran erau comuniști?
— Hai că m-ai deranjat destul!
— Sonia e în New York?
— De unde să știu?
— Sunați-o! Dacă poate să stea de vorbă cu mine acum, n-
o să vă mai deranjez.
— Oricum n-o să mă mai deranjezi!
— N-ați vrea s-o sunați?
— De ce ți-aș face un favor?
— Fata și cățelușa dumneavoastră mă plac.
Korvutz s-a uitat țintă la mine, apoi a izbucnit în râs.
— De ce nu? a spus el. Sonia mi-a recomandat un lingău
neghiob, iar eu o să i te recomand pe tine.
743
CAPITOLUL 24
745
— Da, bineînțeles.
Avea o voce subțire, cu accente slave, iar zâmbetul ei
viclean, care îi dezvelea dinții mici și albi, dădea de înțeles că,
pe vremuri, fusese o fată neastâmpărată.
— Roland mi-a spus că sunteți foarte enervant. Dar nu mi-
a spus că sunteți și foarte chipeș.
A așezat o felie de brânză pe un biscuit și s-a pus pe
ronțăit, jucându-se cu scobitoarea.
— Credeți că Dale a omorât pe cineva?
— S-ar putea.
— Aha.
— Nu sunteți șocată?
— Bineînțeles că-s șocată! Nu vreți niște brânză? E foarte
bună.
Plătisem salata de patruzeci și patru de dolari pe care o
comandasem la restaurantul La Bella, dar plecasem înainte
să-mi fie adusă. Cu toate astea, nu pofteam decât niște
informații.
— Povestiți-mi despre Dale, i-am spus eu, luând un
biscuit.
— Ce să vă povestesc?
— Cum era.
— Era drăguț și săritor – îi plăcea să ajute oamenii.
— Va ajutat și pe dumneavoastră?
— Ah, sigur!
— Cum anume?
— M-a învățat să spun replicile, să pronunț ca lumea și să
mă machiez. E foarte diferit.
— Ce e diferit?
— Machiajul pentru un rol. Trebuie să te machiezi în așa
fel încât să transmiți ceva.
— Ați învățat asta de la Dale.
A încuviințat din cap.
— Dale se pricepea la machiajul pentru teatru?
— Nu știu dacă avea experiență. Dar era foarte, foarte bun.
746
Ca artist.
— V-ați cunoscut în timp ce pregăteați Sărbătoarea nasului
întunecat?
— Exact! Eu eram Neurona – o călătoare prin creier –, iar
Dale era Sir Axon. M-a învățat cum să folosesc albul și
negrul, mi-a spus ea, atingându-și o pleoapă. Cum să par
misterioasă când urc pe scenă. Cum să dau chipului o
expresie dramatică.
Roland Korvutz îmi spusese că în piesă jucau actori
îmbrăcați în rase cu glugă, cărora nu fi se vedeau chipurile.
— Deci v-ați împrietenit, am spus eu.
Sonia a luat o gură de vin.
— Dale era foarte prietenos.
— Nu păreți foarte surprinsă că-l suspectăm de o crimă.
— Orice poate fi surprinzător. Sau nimic. Depinde…
— De ce?
A plecat capul într-o parte.
— Dacă ai încredere în oameni, se poate întâmpla să-ți
facă surprize.
— Dar dumneavoastră nu aveți încredere în oameni…
— Nu mai am. Soțul meu îmi spunea tot timpul că mă
iubește. În fiecare zi, la șase jumate, imediat după ce se
scula, chiar înainte să se spele pe dinți. „Te iubesc, Sonny!”
își acoperea gura, ca să nu simt că-i mirosea respirația, mi-a
explicat ea, plimbându-și mâna pe pântec, apoi pe coapsă,
până la genunchi. Era chirurg. Îmi aducea flori în fiecare
vineri. Toate femeile erau geloase. Stevie al meu muncea din
greu… Făcea chirurgie plastică. Multe ore. Foarte, foarte
multe ore, a spus ea zâmbind. A angajat niște asistente
drăguțe din Puerto Rico. Acum e căsătorit cu una dintre ele.
— Ah!
A pus iarăși picior peste picior, iar chimonoul a dat la
iveală partea exterioară a unei coapse plinuțe, cu pielea albă.
Sandala i-a alunecat ușor.
— L-ați cunoscut pe Dale când erați căsătorită? am
întrebat.
747
— Da.
— De ce natură era relația dumneavoastră?
Pe chipul Soniei a apărut un zâmbet viclean.
— Vreți să știți dacă m-am culcat cu el? Da, de câteva ori.
Stevie se distra cu asistentele. Dacă își permite cocoșul, de ce
nu și-ar permite și găina?
— Doar de câteva ori?
— Mie îmi plăcea, dar pe Dale nu prea îl încânta.
— N-avea niciun entuziasm.
— Ba da. Avea entuziasm, a zis ea. Când o făceam. Și era
în stare… De fapt, nu că nu era în stare, dar problema era că
o făceam rar.
— Credeți că era homosexual?
— Mi-a zis că nu era.
— Deci l-ați întrebat.
— Era o perioadă tristă pentru mine, a spus ea, iar umerii
i s-au lăsat dintr-odată. Am găsit în haina lui Stevie chitanța
unei plăți pe care o făcuse cu un card Platinium American
Express. O cină scumpă la un restaurant din Hamptons 80
unde îl rugasem să mă ducă și pe mine. Dar nu m-a dus
niciodată.
— Ce nenorocit, am spus.
— Da, Alex. Mare nenorocit! Așa că eram tristă. M-am
plâns lui Dale și i-am zis să se poarte cu mine ca un bărbat.
Dar el a fost foarte drăguț cu mine.
— Drăguț?
— Adică mi-a fost ca o prietenă.
— Știa să asculte.
— M-a ținut de mână, m-a ascultat, m-a îmbrățișat. Și m-a
sărutat aici, mi-a spus ea, atingându-și vârful nasului. Dar
n-am făcut-o.
Și-a schimbat poziția pe canapea, și-a arătat mai bine
Sonia s-a dus la toaletă, iar când s-a întors, își scosese
bijuteriile, era mai puțin machiată și avea părul prins în coc.
Era mai puțin dichisită dar părea mai tânără.
751
— Nu v-ați mișcat de pe scaun, a spus ea. Nici măcar un
centimetru.
— Vă era teamă c-aș putea fura argintăria? am întrebat-o
eu și Sonia a izbucnit în râs.
— Deci plecați mâine, a spus ea. Dimineața sau seara?
— Dis-de-dimineață.
— Drum bun, Alex! a spus ea clipind, apoi mi-a întins
mâna.
— Dacă nu vă deranjează, aș vrea să vă mai pun câteva
întrebări.
Sonia a oftat și a luat loc.
— Acum vreți să vorbim despre soții Safran, nu-i așa? Din
câte mi-a spus Roland, bănuiți că i-a omorât Dale.
— Vă surprinde?
— Soții Safran… Nu poți să știi niciodată ce-au în cap
oamenii ca ei.
— Ce fel de oameni erau?
— Stăteau tot timpul încruntați. Aveau mereu hainele
boțite și erau murdari, de parcă nu s-ar fi spălat niciodată.
Dale mi-a spus că trăiau ca niște gândaci.
— Adică erau un fel de paraziți.
— Murdăreau locuința din clădirea lui Roland și nu erau
corecți cu el. Și cum se purtau cu câinele ăla!
— Îl chinuiau?
— Dale mi-a spus că nu-l plimbau niciodată, bietul animal
își făcea nevoile în casă.
— Deci Dale a fost în locuința lor?
Sonia a mijit ochii, iar buzele i s-au întredeschis.
— Nu m-am întrebat niciodată…
— Dale și soții Safran nu erau apropiați. Așa că Dale n-ar fi
avut niciun motiv să-i viziteze.
— Mă rog… Dar să știți că Roland nu i-a cerut niciodată lui
Dale să-l ajute. Niciodată!
— Roland va rugat să-mi spuneți asta.
— Roland nu-i gangster. În Bielorusia era funcționar la un
752
spital: îi ajuta pe bătrâni să obțină medicamente.
— În noaptea în care au dispărut, soții Safran mergeau la
o piesă în centru. Se mai juca Sărbătoarea nasului întunecat?
— Dacă se mai juca? a chicotit ea. Păi am jucat piesa aia
doar patru zile la rând.
— Au venit și soții Safran?
Sonia a încuviințat cu un gest ușor al capului.
— I-a invitat Dale? am întrebat eu.
— L-am întrebat de ce i-a chemat, iar el mi-a zis că voia să
fie amabil cu ei.
— Și le-a plăcut piesa?
— Nu știu.
— Dar l-ați văzut pe Dale cu ei după spectacol?
— Nu, eram ocupată. A trebuia să mă demachiez și asta
mi-a luat ceva timp.
— Dale a plecat înainte?
— Da.
— Și i-ați mai văzut pe soții Safran de atunci?
Sonia a tăcut câteva clipe, apoi a dat din cap în semn că
nu.
— Dumnezeule! Dale! a spus ea.
— Dale a mai jucat în vreo piesă după aceea?
— Nu.
— Și cum își petrecea timpul?
— Eu stăteam mai mult în Long Island… Rămâneam în
locuința de pe Strada 33 numai când n-aveam chef să merg
cu mașina până acolo.
— Dale avea o slujbă?
— Zicea că avea de gând să-și caute ceva de lucru, dar mai
încolo, pentru că nu era strâmtorat. Părinții îi lăsaseră niște
bani, dar destul de puțini. Cumva și asta era o minciună?
— Banii pe care i-a moștenit nu erau deloc puțini… Potrivit
datelor pe care le deținem, după ce a plecat din clădirea de pe
Strada 33, Dale n-a lucrat pe nicăieri. Dar ce slujbă zicea că
vrea să-și caute?
— Nu mi-a spus. Dar mi-am adus aminte altceva. Mi-a
753
spus că voia să călătorească.
— Pe unde?
— Prin toată lumea. Credea că lumea e un fel de spațiu
comun. „Dale”, i-am zis eu, „crede-mă, lumea nu-i un spațiu
comun, ci e făcută din cămăruțe în care oamenii se urăsc și
se omoară unii pe alții și în care niciun străin nu e bine
primit. Mergi în Bielorusia, ca să vezi de ce-am plecat de-
acolo!” „Nu, Sonny”, mi-a zis el, „când spun că vreau să
călătoresc prin toată lumea, vorbesc de marile orașe: Paris,
Londra, Roma…” L-am întrebat de ce n-a vizitat orașele astea
pe vremea când era căpitan în Germania, iar el mi-a zis că n-
a avut timp, pentru că era foarte ocupat când lucra în
armată. Dar poate că, de fapt, n-a fost niciodată în
Germania, nu?
— Așa cred și eu.
— Numai minciuni… Și ce-ați vrea să mai știți?
— Aveți vreo fotografie cu el?
— Nu păstrez suveniruri.
I-am cerut să-mi spună cum arăta. Descrierea Soniei –
înalt, robust, și chel – se potrivea cu cea a lui Roland
Korvutz.
— Avea ochi căprui, a adăugat ea. Și nu vedea bine –
uneori purta ochelari, alteori, lentile de contact.
— S-ar putea să vi se pară o întrebare ciudată, dar
spuneți-mi, l-ați văzut vreodată îmbrăcat în haine de femeie?
— Nu pe stradă.
— Nu vă surprinde întrebarea?
— În Nasul întunecat era un personaj numit Systema. Îl
juca o fată înaltă care purta haine cu număr mare. Iar Dale
se amuza din când în când.
— Pe seama ei?
— Nu, îi lua hainele și se îmbrăca în ele, iar uneori își
punea o perucă și își subția vocea. Era foarte caraghios.
— Aha, deci se prostea.
— Dar de ce mă întrebați? Cumva e travestit?
Am ridicat din umeri.
754
— E vorba cumva de o crimă sexuală?
— Greu de spus.
— Vai de mine! Înseamnă c-am avut noroc. Dale era tot
timpul drăguț cu mine, dar parcă poți să știi… Am obosit,
Alex. Am vorbit prea mult.
M-a condus până la ușă, s-a aplecat ușor și m-a sărutat pe
obraz, învăluindu-mă într-un nor de vanilie.
I-am mulțumit încă o dată.
— De ce nu? a spus ea. Poate că într-o bună zi o să vizitez
California.
755
CAPITOLUL 25
759
era nici homosexual.
— Tipul ăsta nu prea poate fi băgat în nicio categorie.
Și-a terminat prăjitura, apoi a luat încă una.
— Vasăzică tipului îi plăcea să poarte haine de femeie. N-
am dat de nicio urmă a lui Dale în Washington, nici în
Maryland sau Virginia. Și nici nu figurează în arhiva vreunei
baze din Germania.
— Ce surpriză!
— Se pare că a te reinventa încontinuu e marea distracție
a mileniului. De ce n-o fi intrat în politică? Nu ne-ar mai fi
dat atâtea bătăi de cap.
— Politica n-ar fi fost pe gustul lui. Lui chiar îi place să
ajute oamenii…
Milo a râs atât de tare, încât i-au căzut firimiturile de pe
burtă.
— E posibil ca Dale și Tony să se fi întâlnit la o petrecere a
travestiților. Poate că Tony i s-a plâns că are probleme cu
banii și că maică-sa locuiește într-o casă frumoasă din
Westwood, iar el e nevoit să stea într-o magherniță, pentru că
ea nu mai vrea să-i dea bani. Așa că Dale hotărăște să rezolve
problema. Tony habar n-avea de planul lui Dale, dar după ce
i-am spus cum arăta cel care a omorât-o pe maică-sa, a
intrat la bănuieli.
— Șapca! a spus Milo. Tony ne-a zis că și taică-său purta
șepci. Dar dacă Dale și-a pus șapcă tocmai ca să facă o
glumă, de unde știa ce purta taică-său pe cap?
— Tony a vorbit ca o moară hodorogită, iar Dale a ascultat
cu atenție. Iar dacă Tony și-a dat seama că, fără să vrea, a
avut și el un rol în măcelărirea maică-si, atunci se explică
reacția din ziua în care i-am povestit ce s-a întâmplat.
— Te referi la vomă… Și poate că nu-l dă în gât pe Dale,
pentru că-i e frică să nu fie luat drept complice.
— Mi se pare interesant că Dale a acționat fără să-i fie
teamă că Tony s-ar putea să-l dea în vileag. Asta înseamnă c-
a înțeles foarte bine cum funcționează mintea lui Tony.
— Sau poate că așteaptă momentul oportun… a spus Milo.
760
— Crezi că Tony e în pericol? Da, s-ar putea. În fine, dacă
supravegherea asta prelungită nu scoate nimic la iveală, eu
cred că cel mai bine ar fi să mergem să stăm de vorbă cu el.
Milo ronțăia cea de-a doua prăjitură.
— Dar chiar crezi că ucide din altruism? Pentru că nu e
plătit pentru crimele pe care le comite, asta-i clar.
— Dacă la Ojo Negro a fost mâna lui, atunci înseamnă că
le-a omorât pe Leonora și Vicky ca să se îmbogățească. Dar
dacă singurul lui motiv ar fi fost banii, nu trebuia decât să se
pitească în pădure și s-o omoare cu o pușcă. Însă el a
preferat să se deghizeze și să dea o raită prin oraș cu o
mașină furată, apoi să le omoare cu sălbăticie. De-aia cred că
a fost o crimă cu motivație sexuală. Toate astea sunt
compatibile cu ce i-a spus Leonora lui Mavis Wembley despre
Dale: că tortura animale într-ascuns pe când era copil.
— Chinuie lighioanele, dar lucrează ca voluntar la un
adăpost pentru animale. Deci îi place să facă lucruri
contradictorii.
— Și îi place să creeze scenarii încâlcite. Gândește-te la
planul complicat pe care și l-a făcut când a omorât-o pe Kat
Shonsky: a furat o mașină scumpă, și-a urmărit victima și a
răpit-o. Și probabil era deghizat în femeie. Apoi a dus mașina
într-un loc în care era sigur că proprietarul avea să dea de ea
și a lăsat o pată de sânge pe scaunul din față. Unde mai pui
că a așezat eșarfa în așa fel încât să sară în ochi dacă s-ar fi
descoperit cadavrul lui Kat.
— Și cadavrul lui Kat cu siguranță urma să fie descoperit,
a spus Milo. Cele două surori care locuiesc în preajmă au
primit de curând aprobările necesare pentru construirea
piscinei.
— Și poate că Dale aflase ce aveau de gând surorile…
Milo și-a arcuit sprâncenele.
— Poate că surorile îl cunoșteau, a spus el. Mă întreb dacă
s-au întors din croazieră.
I-a făcut semn chelneriței și i-a dat câteva bancnote.
— E prea mult, domnule locotenent.
761
— M-ai prins în toane bune.
— Zău, domnule locotenent…
Milo și-a pus mâna mare peste a ei.
— Du-ți copilul la cinema.
— Sunteți foarte amabil.
S-a întins să-l sărute pe obraz. Mai avea un pic și-l lua în
brațe.
— Acte de binefacere aleatorii, am spus eu.
— Da, semăn cu Dale.
762
CAPITOLUL 26
764
supraveghează blocul în care locuiește Tony Mancusi. S-ar
putea să-l vizităm ca să-i punem câteva întrebări.
— Abia acum te recunosc… a spus ea zâmbind. Nu mai ai
aerul unei clone rătăcite. Dă-mi o sărutare și întinde-o!
766
uitat repede într-acolo. M-am uitat și eu, dar n-am văzut
nimic. Apoi ușa blocului în care stătea Mancusi s-a deschis –
ai fi zis că Milo mirosise că avea să se întâmple.
Din bloc a ieșit un bărbat durduliu și adus de spate, cu
mers șovăielnic.
Tony Mancusi s-a îndreptat spre Toyota lui, a urcat și a
pornit spre Sunset Boulevard.
Milo a dat geamul în jos și a urmărit mașina cu privirea.
Eu n-o vedeam bine din pricina mașinilor parcate lângă noi,
dar am reușit să-i zăresc farurile din spate la douăzeci de
metri de noi.
Ajuns la prima intersecție, Mancusi a trecut pe roșu.
— Prima neregulă, a spus Milo, pornind mașina. Să
sperăm c-or să urmeze și altele.
767
estică a bulevardului, lângă un fast-food închis.
Milo a oprit farurile și l-a urmărit cu privirea de pe partea
cealaltă a bulevardului. Pe acoperișul fast-foodului – se
numea Gordito ’s Tacos – era amplasată o firmă uriașă care
înfățișa un porc vesel, cu sombrero și poncho.
Mancusi a rămas în mașină, iar după vreo două minute
trei femei au apărut din întuneric – păr lung, fuste foarte
scurte și genți cu bretele din lanț. S-au apropiat de geamul
din stânga lui Mancusi, legănându-și șoldurile cu nonșalanță.
A urmat o conversație animată, iar femeile izbucneau în râs
din când în când, dând capul pe spate.
Două dintre ele au plecat. Cea care a rămas era o blondă
platinată, cu sâni enormi, abdomen plat și picioare subțiri.
Avea un maiou roșu și o fustiță roz… Ba nu, erau niște
pantaloni foarte scurți – o profesionistă care respecta tradiția.
Blonda s-a îndreptat spre portiera din dreapta a Toyotei,
unduindu-și șoldurile, și-a dat părul peste cap, și-a potrivit
sutienul, apoi a urcat în mașină.
— Se pare că Tony nu e homosexual, am spus eu, iar Milo
a zâmbit.
Mancusi a pornit în viteză pe bulevardul Highland,
îndreptându-se către Strada 6, apoi a cotit la stânga. A trecut
pe lângă Hancock Park și a intrat în Windsor Square,
înaintând printre arborii bătrâni, peluzele întinse și vilele
vechi ale cartierului.
Tony a cotit brusc pe bulevardul Arden, a mers până la
prima intersecție și a parcat în fața unei mașini mititele.
Strada era pustie și întunecoasă. Perspectiva era amplă, iar
pe o parte a străzii se vedea golul lăsat de un copac tăiat.
Farurile Toyotei au rămas aprinse. Câteva secunde mai
târziu, Mancusi a pornit mașina, a mers până la următoarea
intersecție și a parcat din nou – se oprise în fața unei case în
stil georgian care era ascunsă în spatele a trei cedri uriași.
Un sicomor la fel de uriaș de lângă stradă umbrea mașina
lui Tony.
768
Farurile s-au stins.
Toyota a rămas acolo vreo zece minute, apoi a luat-o iar
din loc și s-a întors la Gordito’s Tacos. Mancusi a tras pe
dreapta, iar blonda a coborât, aranjându-și pantalonașii. Apoi
s-a aplecat spre geamul lui Tony și a vorbit puțin cu el, iar
după ce Toyota a luat-o din loc, și-a aprins o țigară.
Milo s-a apropiat în fugă de prostituată și i-a arătat
insigna, iar blonda și-a lovit o coapsă. Apoi Milo i-a spus
ceva, și ea a râs ca atunci când discutase cu Mancusi. Milo a
făcut un semn cu mâna spre țigara ei. Blonda a stins-o, iar el
a percheziționat-o și i-a luat poșeta.
A apucat-o de braț, a traversat bulevardul și a venit cu ea
spre mașină.
Fața lui Milo era inexpresivă. În ochii blondei se citea
curiozitatea.
769
CAPITOLUL 27
771
— Mai întâi, cum te cheamă, a spus Milo. Nu ne
interesează numele false pe care le folosești de obicei când
ești arestată.
— Dar n-am mai fost săltată de… treizeci… de opt… de
șapte zile. S-a întâmplat în Burbank. Am furat ceva dintr-un
magazin. Dar plângerea a fost retrasă.
— Plângerea pe numele cui?
Au urmat câteva clipe de tăcere.
— Mary Ellen Smithfield.
— La fel ca șunca Smithfield, a spus Milo.
— Poftim?
— Tasha, spune-ne ce scrie în certificatul tău de naștere.
— O să mă arestați?
— Depinde numai de tine.
A oftat adânc.
— Robert Gillaloy, a spus Tasha în șoaptă.
Am auzit pixul lui Milo scârțâind.
— Și câți ani ai, Tasha?
— Două’ș’doi.
Milo și-a dres glasul.
— Două’ș’nouă. Și asta e ultima ofertă, a spus Tasha
râzând zgomotos.
— Unde stai?
— Pe bulevardul Kenmore, da’ numai pentru o vreme.
— Până când?
— Până îmi iau o vilă în Bel Air…
— De câtă vreme ești în Los Angeles?
— M-am născut în California.
— Unde?
— În Fontana. Părinții mei se ocupau de puicuțe, a spus
Tasha chicotind. Pe bune. Și la un moment dat m-am săturat
de pene și de duhoarea de găinaț.
— Mai exact, când?
— Acum vreo treisprezece ani.
Mi-am imaginat un adolescent debusolat care părăsește
fermele din districtul San Bernardino și vine în Hollywood.
772
— Ai telefon? a întrebat Milo.
— Acuma-s între numere…
— Ai mobil cu cartelă?
Niciun răspuns.
— Cum dau oamenii de tine, Tasha?
— Prietenii știu unde să mă găsească.
— Prieteni ca Tony Mancusi?
Tasha iarăși a tăcut.
— Spune-ne ce știi despre Tony.
— Ah, deci e vorba de Tony? Ăla care n-are nicio treabă cu
Roma?
— Cum adică?
— Păi n-arată deloc a italian. Seamănă cu un fel de
budincă – e chestia aia făcută cu ouă.
— Tony e un client fidel?
— Și ziceți că Tony a făcut prostii? a întrebat Tasha, cu un
tremur în glas – iarăși avea o voce pițigăiată și speriată.
— Te miră?
— Mie nu mi-a făcut niciodată nimic.
— Dar?
— Dar nimic.
— Cât de des te întâlnești cu el?
— N-avem un program fix. Vine când are chef.
— Tony merge și la alte fete?
— Nu, mă place doar pe mine. Problema e că nu prea-mi
dă lovele.
— N-are bani?
— Așa zice.
— Se plânge deseori?
— Păi nu la asta se pricep bărbații cel mai bine? Ba
nevasta, ba prostata, ba vremea, a spus Tasha râzând. Tot
felul de șmecheri. Cu Tony e și treaba cu discu’.
— Ce anume?
— Discu’ de la coloană. Că-l doare aici, că-l doare dincolo.
Așa o ține întruna. Iar eu tre’ să-i plâng de milă. Dar nu-i fac
niciodată masaj, că unghiile astea false pocnesc imediat.
773
— Păi dacă te încurci cu tot felul de indivizi de teapa lui, a
spus Milo. De ce nu-ți iei un soț?
— Știți că aveți haz! Dar dumneavoastră de ce vă plângeți?
— Pentru că infractorii scapă nepedepsiți. Unde l-ai
cunoscut pe Tony? Și să nu zici: „prin zonă”.
— Prin zonă… Ha-ha! Bine, vă spun, nu vă uitați așa urât
la mine. L-am cunoscut la o petrecere care s-a ținut într-o
casă de pe dealuri.
— Ce fel de petrecere?
— Una la care bărbații se deghizează.
— În femei, nu? Spre deosebire de prietenele tale de la
Gordito…
— Prietenele mele chiar sunt femei, orice-ar zice guvernul.
În sufletul lor sunt femei, și ăsta-i lucrul cel mai important.
— Vasăzică bărbații erau deghizați…
— Da, da’ ăștia nu vor cu adevărat să fie femei. Li se pare
că-i cam nasol. Pentru ei, e nasol să porți peruci și rochii, să
te razi pe mâini, să te epilezi și să porți pantofi cu toc. N-au
oase de femeie. Nu-s de-li-cați. Pentru ei e un fel de paradă de
Halloween, iar a doua zi își pun iarăși costum și cravată.
— Un fel de bal mascat, a spus Milo.
— Nici măcar. Ăștia nu fac niciun efort.
— Și unde, mai exact, era casa unde s-a ținut petrecerea
asta?
— Pe lângă dealul pe care e scris „Hollywood”.
— Dincolo de Beachwood?
— Nu mă pricep la străzi. Și a fost demult.
— Când?
— Acu vreo șase luni. Sau poate cinci. În noaptea aia, am
stat mai mult cu Tony, dar am plecat de acolo cu un avocat.
Aia da, casă, dar era tocmai în Oxnard, lângă ocean – aerul
era foarte sărat. Am mers o groază până am ajuns acolo.
Orice mi-ați face, nu vă spun cum îl cheamă, pentru că s-a
purtat foarte frumos cu mine. Era bătrân și singur, iar
nevastă-sa era internată în spital. A doua zi dimineață mi-a
774
făcut clătite cu banane și am văzut soarele cum răsare din
apă.
— Și lui îi plăcea să se deghizeze în femeie?
— Nu, el nu era deghizat.
— Deci la petrecere au venit și bărbați nedeghizați.
— Au fost și deghizați, și nedeghizați. Și fete, bineînțeles.
— Iar Tony?
— Era nedeghizat. Am crezut că-i grădinarul sau
instalatorul, ceva de genu’ ăsta. Că venise să repare closetul.
— De ce? Purta uniformă?
— Nu, dar era neîngrijit, a spus Tasha, de parcă ar fi fost
vorba de o infracțiune. Pantaloni șifonați și un tricou pe care
scria „Aloha”. Era îmbrăcat foarte prost.
— Tu cum ai ajuns acolo?
— M-a chemat o fată. Germania, așa știu că o cheamă.
Cam scundă, dar albă. S-a întors acasă în urmă cu câteva
luni. Mi-a povestit că taică-său locuia în Utah și avea două
soții. Pe mama ei vitregă n-o deranja deloc situația asta, dar
mama ei naturală…
— Cam câți oameni au fost la petrecerea asta?
— Vreo treizeci, poate chiar cincizeci. Lume multă prin
toată casa. Fetele arătau trăsnet, deghizații semănau cu o
gașcă de bunici, iar ăia nedeghizați nu știau ce să facă.
— A cui era casa?
— Habar n-am.
— Și cum de-ai ajuns să stai de vorbă cu Tony?
— Părea trist.
— Și?
— Păi toată lumea se distra, iar el stătea într-un colț și se
plângea unui deghizat. Ăsta l-a ascultat o vreme, pe urmă s-a
ridicat și a plecat, iar Tony a rămas singur-singurel. Și trist.
Apoi mi s-a plâns și mie. Am ieșit la o plimbare, dar am auzit
niște coioți, iar eu m-am speriat și atunci ne-am întors.
— În Fontana nu-s coioți? a întrebat Milo.
— Ba da, o grămadă, tocma’ de-aia m-am speriat. Am
văzut ce le fac găinilor.
775
— Și de ce se plângea Tony?
— V-am zis, zicea că n-are lovele. Trăise o vreme într-un
apartament drăguț, pe urmă a avut probleme cu discu’ de la
coloană și situația s-a împuțit, iar maică-sa nu-l mai ajuta
deloc și zicea că-i un trântor.
— I-a zis toate astea și deghizatului?
— Înainte să m-așez lângă el, am auzit cuvântul „bani”.
Întotdeauna ciulesc urechea când aud cuvântul ăsta. În timp
ce ne plimbam, mi-a povestit că maică-sa se purta urât cu el.
Cică nu-i mai dădea nicio lețcaie, dar el era singurul ei copil
și nu înțelegea de ce făcea asta.
— Era furios?
— Mai degrabă trist. Ba chiar deprimat. I-am zis c-ar fi
bine să ia Prozac sau ceva de genu’ ăsta, dar el n-a spus
nimic.
— Când s-a plâns deghizatului, ți s-a părut că tipul îl
asculta cu atenție?
— Cred că da… Se uita în ochii lui Tony și încuviința din
cap, de parcă zicea: „Da, frate, te-nțeleg…” Apoi s-a ridicat
dintr-odată, de parcă se săturase.
— Plictisit?
— Nu, nu, mai degrabă… trist.
— Și cum arăta tipul ăsta?
— Mai solid ca Tony. Mă rog, nu la fel ca dumneavoastră.
— Un tip musculos?
— Nu mi-am dat seama, că era îmbrăcat… în tweed! Și era
grozav de cald. Aducea cu… cu bunicile cochete și rele de
prin filme. Purta ciorapi cu model, până la jumătatea
coapsei.
— Câți ani avea?
— Păi era deghizat în babă: o mulțime de farduri, perucă
gri. Poate că avea treizeci, sau poate că avea cincizeci. Mulți
deghizați sunt așa, adică gen Vino la bunicuța. Ca să te aline.
Mă rog, presupunând că o mamaie neepilată pe picioare și cu
o față ca un capac de veceu te poate face să te simți alinat –
776
unde suntem? N-am mai ajuns niciodată pe aici…
Ne îndepărtasem vreo trei kilometri de locul unde-și agăța
Tasha clienții.
— Colega, ce-ar fi să întorci aici? mi-a spus Milo când ne-
am apropiat de bulevardul Rodney.
Am trecut pe lângă blocul lui Tony, iar Milo s-a uitat la fața
Tashei. Tasha avea un aer adormit. Apoi am cotit la stânga și
am intrat pe bulevardul Sunset.
— Tasha, e destul de interesant ce ne-ai povestit, am spus
eu. Tony i se plânge de maică-sa unui tip care încearcă să
aibă un aer matern.
— Ah, a zis Tasha, chestia asta nu mi-a trecut prin cap…
— Cum îl chema pe tipul ăla? a întrebat Milo.
— Habar n-am. Dacă aș ști, zău că v-aș spune.
— Deci solid, între treizeci și cincizeci de ani. Altceva?
— Era urât. Puhav, cu un nas lucios și roșu, ca și cum ar fi
tras la măsea tot timpul… Și purta ochelari cu rame de
plastic roz și diamante false – ochelari de hoașcă… ah, da, și
unghiile date cu lac.
— Ochii ce culoare aveau?
— Habar n-am… totul s-a întâmplat demult. Dar țin minte
foarte bine că era urât. Și parcă se străduise să arate rău.
Peruca aia căruntă ca o cârpă de șters vasele, și taiorul de
tweed foarte lăbărțat, cu garnituri din catifea verde, a spus
Trisha cu un aer scârbit. Niște pantofi atât de butucănoși, că
puteai să calci cu ei în noroi și nu observa nimeni. Și-a
închipuit că dacă-și pune o eșarfă o să arate mai bine…
— Purta o eșarfă, repetă Milo.
— Singura chestie mișto de pe el. Era violet. Pur și simplu
superbă! Louis Vuitton – ce risipă!
777
Tasha a început să caște.
— Ia uită-te la poza tipului ăstuia, i-a spus Milo.
— Ce păros e!
— Ar putea fi el deghizatul?
— Păi dacă ați băga mașina de tuns în părul ăsta, aș putea
să vă spun…
— Încearcă să vezi dincolo de păr.
— Îmi pare rău, dar vă spun sincer că e prea lățos ca să-mi
dau seama.
— Ai avut cumva impresia că Tony și domnul „Tweed” se
cunoșteau dinainte?
— Tweed! Da, așa ar fi trebuit să-l cheme. Nu-l văzusem pe
niciunul dintre ei înainte de petrecere, iar pe Tweed nu l-am
mai văzut de atunci. Și dup-aia n-am mai fost la nicio
petrecere în casa aia, pentru că așa m-a sfătuit avocatul care
m-a dus la el acasă – era un bătrânel tare drăguț! Voia să fiu
numai a lui când venea în oraș. Îmi dădea bani. Și încă îmi
dă.
— Dar tot îți faci timp pentru Tony.
— Nu-i bine să ai prea mult timp liber. Tre’ să muncești.
— Ce-l excită pe Tony?
— Să-i pară rău…
— Adică să-și plângă de milă?
— Da, și asta, dar voiam să spun că-i place să-și ceară
iertare.
— Pentru ce?
— Pentru orice. Pentru că-mi răpește timpul, de exemplu.
Vine la mine, iar după ce obține ce vrea, devine foarte trist –
intră într-o stare din care numai Prozacul ar putea să-l
scoată. Și zice că lui nu-i stă în fire să facă chestii dintr-
astea…
— Deci refuză să accepte că e homosexual.
— Așa-i, el nu se consideră homosexual. Dacă-i zici că e, se
supără. Își închipuie că mă place pentru că-s femeie. Cică îi
plac doar femeile… Mulți sunt așa: și cu sula-n cur, și cu
778
sufletu-n rai, a spus Tasha, izbucnind în râs.
— Cât de des vine la tine?
— De obicei, venea cam o dată pe lună. Apoi n-a mai venit.
Azi a fost prima oară după… vreo trei luni. Acuma puteți să
mă duceți de unde m-ați luat? Vă rog! Nu cunosc partea asta
a orașului și nu-mi place să umblu prin locuri pe care nu le
știu.
— Sigur! a spus Milo, iar eu am întors pe o alee.
— Vă mulțumesc. Îmi dați înapoi briceguțul?
— Ei, nu exagera! a spus Milo. Deci Tony e în conflict cu el
însuși.
— Mă rog, cred că se poate zice și așa. Înainte să
primească ce vor, sunt hămesiți. Iar dup-aia, parcă li se
aprinde o lumină în adâncul lor și descoperă în ei ceva care
nu le place. Dacă vine unul care o face pentru prima oară, nu
știi niciodată cum se descurcă cu lumina aia. De-asta țin în
poșetă briciul ăla.
— Deci când vin la tine, nu se mai pot preface că nu-s
homosexuali.
— Aveați dreptate: satisfac tot felul de fantezii… Tony chiar
a făcut ceva rău?
— Încă nu știm.
— Și deghizatul? Mi-ați pus o mulțime de întrebări despre
el.
— Tasha, doar strângem informații.
— A fost omorât cineva? Eu lucrez pe stradă, așa că ar fi
bine să știu.
— Da, mama lui Tony.
— Nu! Am văzut eu că-n noaptea asta Tony era cam agitat.
Da’ nu mi-a zis nimic.
— Cum adică era agitat?
— Se uita tot timpul în jur, de parcă s-ar fi temut de cine
știe ce dușmani. A parcat într-un loc unde n-am avut nicio
problemă până acum, pe urmă a devenit paranoic: cică
puteam fi văzuți. Așa că am mers în altă parte, da’ tot nu s-a
779
liniștit. E posibil să fi făcut una ca asta? Doar era maică-sa!
— Tu ce crezi?
— Păi… sunt șocată!
— Maică-sa a fost omorâtă, iar el nu ți-a zis nimic.
— Nimic! Era agitat, dar totul a mers ca de obicei.
— Adică?
— Păi dă-i și dă-i, și pe urmă a tăcut. Apoi a început să-și
ceară scuze.
780
CAPITOLUL 28
783
Însoțitoarea ei blondă era mai durdulie și un pic mai tânără.
Avea ochi căprui și migdalați, iar sprâncenele îi erau vopsite.
Purta un pulover portocaliu, și se vedea că-și dăduse buclele
cu fixativ. Ea mi-a întins mâna prima.
— Barb Bruno.
— Susan Appel, a spus bruneta, cu o voce mai firavă decât
a blondei.
— Suntem surori.
— Susan și Barb, a intervenit Milo, dețin terenul unde Kat
Shonsky a fost…
— E înfiorător! l-a întrerupt Barb. Am primit vestea când
eram în croazieră. Nici acum nu ne-am revenit.
— Voiam să construim acolo o piscină mare pentru ambele
familii. Dar când ne gândim că…
— Nu că ne-am fi răzgândit. Grozăvia asta n-o să ne
împiedice să trăim. Pentru noi, familia contează foarte mult –
așa ne-au educat părinții. Vă amintiți cumva de magazinul
Cirde F Ranch din Brentwood? Ei bine, era al tatei, Reuben
Fleisher.
— Aha, am spus eu, deși nu auzisem niciodată de
magazinul ăla.
Susan Appel a dus o mână după ureche și a început să
răsucească o șuviță scurtă din părul ei negru. Sora sa mai
mică i-a aruncat o privire, iar Susan a lăsat șuvița în pace.
Mi-am închipuit vocea mustrătoare a unui copil: „Nu te mai
trage de păr!”
— Nu știm dacă a fost o idee bună să venim aici, a spus
Barb Bruno. Ați sunat-o pe Susan, iar ea m-a sunat pe mine.
După ce-am stat de vorbă, am căzut de acord că nu-i mare
lucru, dar apoi ne-am mai gândit, de fapt, eu m-am mai
gândit și am sunat-o pe Susan ca să mai discutăm puțin
problema. Am ajuns la concluzia că, orice s-ar întâmpla, e de
datoria noastră să vă sunăm.
— Vă suntem recunoscători, a zis Milo. Iar acum spuneți-
ne despre ce e vorba.
— Soții noștri n-au fost de acord, a spus Susan,
784
răsucindu-și din nou o șuviță și evitând privirea soră-si.
— Amândoi sunt avocați, a spus Barb. Fiecare are firma
lui.
— Când ai o firmă de avocatură, ești precaut, a spus
Susan. Hal și Mike nu se pricep la cazurile de crimă, dar vor
să fie siguri că suntem protejate.
— Câini Alfa, a spus Barb, apoi a scos o hârtie dintr-o
geantă de umăr din piele întoarsă.
Milo a citit-o și a pus-o deoparte.
— Deci vreți garantarea confidențialității, a spus el.
— Nu-i mare lucru, ținând cont că am venit din proprie
inițiativă, a spus Barb.
— Nici măcar nu suntem sigure că vă putem oferi
informații folositoare, a intervenit Susan. Ca să fiu sinceră,
sper că nu. Dar pentru orice eventualitate.
— S-ar putea să fim în pericol, a spus Barb, dacă într-
adevăr am dat de ceva important.
— Poate că îl știm pe criminal, a spus Susan, și vă ajutăm
să îl descoperiți.
— Doamnelor, a spus Milo, implicarea civică de care dați
dovadă e foarte importantă pentru noi. Dar chiar dacă aș
semna hârtia pe care mi-ați adus-o, nu v-ar fi de niciun folos,
pentru că nu am autoritatea de a vă garanta…
— Dar cine poate să ne garanteze? a întrebat Barb.
— Zău că nu știu, doamnă. N-am avut de-a face cu astfel
de situații până acum.
— Ei, nu se poate. Am văzut-o de atâtea ori, în Lege și
ordine, Jordan…
— Uneori, a spus Milo, în cazurile federale, se asigură
confidențialitatea celor care…
— Vezi? Barb s-a întors către soră-sa și i-a pus mâna pe
genunchi. Exact asta mi-a zis și Mike.
— Hal crede că se poate aplica și la celelalte cazuri, a
răspuns Susan, iar Barb și-a dat ochii peste cap.
— Doamnelor, a spus Milo, vă promit că voi face tot ce-mi
785
stă în putință ca să vă protejez. Numele dumneavoastră nu
vor fi date publicității decât dacă se va ajunge la un proces,
iar avocații vor cere…
— Exact așa a zis și Mike.
— Păi Hal n-a zis că…
— Dacă se ajunge la proces, a întrerupt-o Milo, suspectul
va fi arestat. Dar mai e mult până la un eventual proces.
— Și dacă e eliberat pe cauțiune?
— Doamnă, nu-i ca-n seriale: criminalii nu pot fi eliberați
pe cauțiune.
— Criminalii… a spus Barb. E greu de crezut că s-a
întâmplat lângă casele noastre. Mi se pare… înjositor. Și ziceți
că nu semnați hârtia asta?
— Dacă vreți, o semnez, i-a răspuns Milo, dar ar însemna
să vă mint. Iar dacă aveți informații care ne pot ajuta, cel mai
bine ar fi să ni le comunicați.
Surorile n-au zis nimic.
— Știți la fel de bine ca și mine că e de datoria
dumneavoastră să o faceți, a continuat Milo.
— Am impresia că suntem pedepsite pentru că ne facem
datoria, a spus Barb. Dacă n-am fi venit aici de bunăvoie, nu
ne-am fi aflat în situația asta.
— Așa se întâmplă cu toți eroii… a spus Milo.
Barb s-a îmbujorat, iar roșeața ei s-a întins și pe fața lui
Susan, ca și cum s-ar fi produs un fel de osmoză între cele
două surori.
— Nu vrem să fim eroine, a spus Susan, dar…
— Cred că, într-un fel, chiar suntem eroine, a intervenit
Barb.
Milo a îndoit hârtia și a pus-o într-un buzunar al hainei.
— Vă rog, spuneți-mi de ce ați venit la secție.
A venit rândul lui Barb să-și răsucească o șuviță, iar Susan
o privea cu un aer încântat.
Surorile s-au uitat una la cealaltă, apoi Barb i-a spus lui
Milo:
786
— Dacă nu puteți semna, vă propun altceva. După ce se
termină toată porcăria asta, o să ne construim piscina, așa
cum aveam de gând – e o chestie feng shui, cel mai bun
lucru pe care-l putem face, pentru că apa are virtuți
purificatoare. Însă normele urbanistice sunt absurde, iar
ăștia de la Oficiul de cadastru ne-au înnebunit, pentru că nu
le poate intra în cap că două familii pot deține în comun un
teren și să împartă toate obligațiile aferente. Vor să ne
impună niște restricții ridicole cu privire la lungime și
adâncime. În plus, ne cer să punem în jurul piscinei un gard
caraghios, deși copiii noștri sunt înotători excelenți. Ideea
noastră e să facem o piscină cât un bazin olimpic, dar asta n-
o să afecteze cartierul, pentru că plănuim să facem niște
amenajări peisagistice excelente, iar gardul pe care vrem noi
să-l facem e copiat după unul dintr-o grădină zen din
Japonia, mai exact din Niigata.
— Unde sunt crescuți crapii koi, am spus eu.
— Exact, a spus ea zâmbind. Avem un iaz minunat, de o
calitate excepțională.
— Fata mea, a intervenit Susan, face parte din echipa de
înot de la Școala Archer și îi trebuie o piscină cât un bazin
olimpic, altminteri nu se poate antrena ca lumea.
— Toți suntem suficient de mari cât să nu ne mai punem
problema că s-ar putea să ne înecăm, a spus Susan. Suntem
dispuși să trecem terenul pe numele unei singure familii,
dacă e nevoie. Dar am vrea să interveniți dumneavoastră, ca
să înlesniți obținerea aprobărilor.
— De la biroul de urbanism? a întrebat Milo.
— Da, a spus Susan, pentru că o instituție o poate
influența pe alta, așa mi-a zis Hal.
— Vorbiți cu un tip mare și tare din poliție, a spus Barb,
sau, și mai bine, cu cineva de la pompieri, pentru că și ei ne
fac probleme, și cereți-i să-l sune pe șeful de la Direcția
pentru urbanism, ca să ne ușureze demersurile. Nu-i mare
lucru.
787
— Asta, a spus Milo, se poate aranja.
— Da? a întrebat Susan.
— Bineînțeles că se poate, i-a spus Barb soră-si,
aruncându-i o privire tăioasă. Nu trebuie decât puțină
bunăvoință.
— O să vorbesc personal cu șeful poliției, a spus Milo. O să
am întâlnire cu el cât de curând.
— Excelent! a spus Barb, apropiindu-se mai mult de el.
— Iar acum spuneți-mi despre ce-i vorba, a rugat-o Milo.
— Bine. Când ați sunat-o pe Sue și ați întrebat-o dacă îl
cunoaște pe un anume Bright, va spus că nu. Pentru că, într-
adevăr, nu-l cunoaște. Și nici eu nu-l cunosc. Dar apoi am
stat de vorbă și ne-am dat seama că, la un moment dat, s-a
întâmplat ceva destul de ciudat, a spus Barb, întinzându-i
mâna lui Susan.
— Un tip a încercat să-i convingă pe soții noștri să facă o
investiție împreună cu el, a continuat Susan. Ne-a invitat pe
toți să luăm cina la Cut – e noul restaurant al lui Wolfgang de
la hotelul Beverly Wilshire. A cumpărat vinuri scumpe și totul
a fost excelent.
— Mai exact, la hotelul Four Seasons Beverly Wilshire, a
intervenit Barb. Acum există două hoteluri Four Seasons,
despărțite de nici doi kilometri – îmi închipui că-i foarte
derutant pentru turiști.
— Tipul ăsta era foarte hotărât să investească, a spus
Susan. A venit în vizită la noi acasă. Mă rog, la mine acasă,
pentru că bucătăria lui Barb era în renovare, așa că ea, Mike
și Lacey mâncau tot timpul la noi. Soții noștri încă se mai
gândeau la propunerea lui, așa că l-am invitat și pe tipul ăsta
când am organizat un cocktail party.
— Era o petrecere pentru strângerea de fonduri pentru
Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles, a intervenit
Barb. Susan și cu mine ne-am ocupat de tot. Am ridicat un
cort pe terenul dintre noi, am invitat o formație și toată
lumea s-a simțit foarte bine.
788
— Toată mâncarea a fost pregătită în bucătăria mea, a
spus Susan. Am mutat mobila și oamenii au putut urca la
etaj ca să admire priveliștea.
— O petrecere foarte reușită! a spus Barb. S-a vorbit
despre ea câteva săptămâni. Singura chestie ciudată a fost ce
ne-a spus tipul ăsta. E vorba de un lucru pe care ni l-a spus
amândurora, dar ne-am dat seama abia ieri, când am stat de
vorbă cu Susan despre asta.
— Deci e foarte limpede că n-a fost o simplă remarcă, a
spus Susan.
— Da, e limpede, a aprobat Milo.
— Mai întâi, a spus Barb, ne-a întrebat care e situația
terenului dintre case. Părea foarte interesat de el, dar multă
lume e interesată, pentru că cine mai are în ziua de azi un
teren pe care nu-i construit nimic taman în mijlocul Bel Air-
ului? Și nimeni nu poate înțelege cum de Sue și cu mine
putem să-l deținem în comun fără să ne certăm. Așa că nu
m-au surprins deloc întrebările lui. Dar după ce a aflat toate
detaliile…
— Mai exact, că vrem să construim o piscină, a intervenit
Susan. Ei bine, deși îi spusesem deja care-i situația
terenului, a avut aceeași conversație și cu Barb…
— Ce credea, că n-o să vorbim una cu alta despre chestia
asta? a spus Barb.
— Se pare că n-am vorbit… a spus Susan.
— În fine… Ideea e că, după ce am stat de vorbă despre
piscină, a afișat un zâmbet foarte ciudat.
— Ca să fiu cinstită, era libidinos… a spus Barb. Toată
noaptea s-a ținut după mine.
— Și după mine, a completat-o Susan.
— N-a făcut ceva anume, domnule locotenent, dar era ca
atunci când cineva îți strânge mâna și nu-ți mai dă drumul
odată. Sau ca atunci când cineva te sărută pe obraz prea
aproape de gură.
— N-a fost prea înțelept din partea lui, dat fiind că încerca
să-i convingă pe Hal și Mike să facă o investiție împreună cu
789
el. Ce-și închipuia, că o să ne pierdem mințile și-o să ne
înșelăm soții?
— La un moment dat, am avut impresia c-o să mă pipăie, a
spus Barb, dar, de fapt, mi-a șoptit la ureche: „Ar fi un
cimitir de familie minunat.” „Poftim?” am zis eu. „Un mic
cimitir”, a spus el. „Multe familii bogate din Europa au un
astfel de cimitir lângă casă – e un simbol al aristocrației.”
— Ca și când chestia asta ar fi trebuit să ne impresioneze,
a spus Susan, cu ochii ei albaștri larg deschiși. Același lucru
mi l-a spus și mie. Cuvânt cu cuvânt!
— Dar niciuna dintre noi nu l-a luat în seamă, și n-am
vorbit cu nimeni despre asta, a spus Barb. N-aveam de ce,
pentru că Hal și Mike au hotărât să nu investească împreună
cu el.
Au făcut niște verificări ca să afle cu ce se ocupase tipul
ăsta până atunci, dar n-au găsit nimic.
— Nimic despre trecutul lui?
— Nimic! Scuza lui era că trăise în Europa și că proiectele
lui erau doar peste ocean. Mike a zis că erau minciuni
gogonate.
— Așa a zis și Hal. Așa că n-aveam niciun motiv să ne mai
gândim la ce ne spusese la petrecere. N-am mai avut de-a
face cu el de-atunci.
— Dar acum, a spus Barb, că biata fată a fost…
— Și cum îl cheamă pe tipul ăsta? a întrebat Milo.
— Dar chiar o să ni se păstreze identitatea confidențială
până la proces?
— Absolut!
A urmat o nouă consultare din priviri a celor două surori.
— E un tip rafinat, a spus Barb. Are un Bentley și poartă
costume elegante. Dar e posibil să nu ne fi spus numele lui
adevărat.
Milo aștepta.
— Spune-le, a intervenit Susan.
— Nick. Nicholas St. Heubel.
790
CAPITOLUL 29
792
— În momentul ăla, probabil știa că soții n-aveau de gând
să investească, iar tachinarea nevestelor a fost o formă
subtilă de agresiune. Sau poate că pur și simplu a fost doar o
altă răutate de-a sa. Mi se pare că mintea lui e greu de
descifrat tocmai pentru că e greu de spus ce vrea. Și cred că
uneori nici el nu știe.
— Ce vrei să spui?
— Mintea lui e un câmp de luptă unde logica și impulsurile
de necontrolat se înfruntă neîncetat. Stilul lui de viață –
capacitatea lui de a se adapta, de a duce o viață simplă
atunci când trebuie – spune că logica predomină. Dar are
momente în care simte nevoia să-și descarce energia, și
atunci mor oameni.
— Stilul ăsta de viață e întreținut de o moștenire de mai
bine de un milion de dolari pe care a obținut-o hăcuindu-și
sora.
— Majoritatea psihopaților ar fi făcut praf toată averea în
scurtă vreme, dar el a reușit s-o păstreze și s-o înmulțească.
Nu m-ar surprinde să aflu că într-adevăr face tranzacții
comerciale. E o slujbă care-ți permite să duci un trai
singuratic și care îți poate oferi emoții puternice.
Milo și-a frecat fața cu palmele.
— Între dispariția soților Safran și moartea lui Kat au
trecut opt ani – mi se pare că-s niște crime mult prea
întâmplătoare.
— Sunt de acord, tocmai de-aia sunt sigur c-o să
descoperim și alte cadavre.
— Până acum n-au ieșit la iveală alte crime cu mașini
negre, dar asta nu înseamnă nimic, pentru că-s multe
chestiile care nu ajung să fie date publicității.
— Mașinile sunt doar o recuzită, nu semnătura lui, am
spus eu. Se servește de ele în locurile unde toată lumea
conduce o mașină – e adaptabil. La New York n-am găsit
nicio mașină înregistrată pe numele lui.
— I-a dus pe soții Safran undeva, i-a omorât, iar apoi ce-a
793
făcut? A plecat în Europa? Oare chestia asta să fie
adevărată?
— Mincinoșii pricepuți spun din când în când și adevărul.
În New York și-a folosit adevăratul nume, dar când a venit în
California a adoptat o nouă identitate. S-ar putea să fi făcut
asta ca să șteargă urmele grozăviilor comise între timp.
— Nicko St. Heubel, răufăcător european… Oare cum o fi
găsit numele ăsta?
— Poate că în stilul tradițional.
794
A cerut ofițerului de serviciu șase polițiști și trei mașini fără
număr de înmatriculare. A fost nevoie de patruzeci și cinci de
minute pentru ca totul să fie gata, iar când am plecat cu toții
spre Brentwood se făcuse aproape ora două.
N-am luat cu noi și băieții din trupele speciale, pentru că
ar fi fost prea bătător la ochi în cartierul frumos și plin de
verdeață în care locuia Nicholas Heubel, dar aveam la
îndemână veste antiglonț, puști și mitraliere.
Milo a cerut ca mașinile din convoi să parcheze într-o
intersecție aflată la zece case de vila galben pal a lui Heubel.
Mi-a zis să rămân pe loc, iar el a pornit într-acolo pe jos.
Mergea agale, ca și când s-ar fi dus în vizită.
După ce a trecut de primele șase case, s-a oprit și a făcut
un semn cu mâna.
Pe peluza din fața casei galben pal era înfiptă o pancartă
pe care scria: „De închiriat”.
A scos pistolul și l-a apropiat de pantaloni – erau negri, așa
că arma abia dacă se distingea. S-a dus la ușă și a sunat.
A urmat inevitabila tăcere. Apoi a ocolit casa. Cu un an
înainte, o incursiune similară avusese drept urmare
întâlnirea cu o pușcă.
Eu am rămas în intersecție.
A reapărut în fața casei, scuturând din cap.
Avea pistolul în toc și ținea telefonul mobil în mână. A
apăsat atât de tare pe taste, încât e de mirare că nu le-a
blocat.
795
atunci trebuia să vin. Care e problema?
— De cât timp a fost scoasă la închiriat?
— De două zile.
— De când este nelocuită?
— Proprietarul nu știe exact. Care e problema?
— Când a vorbit proprietarul ultima oară cu chiriașul?
— Proprietarul nu stă de vorbă cu chiriașii. Închirierea se
face prin agenție.
— Agenția dumneavoastră.
— Da, acum ne ocupăm noi de casa asta.
— Și cine s-a ocupat de ea înainte?
Soraya i-a spus numele unei agenții concurente.
— Proprietarul n-a fost mulțumit de agenția aia? a întrebat
Milo.
— Deloc. Chiriașul a plecat fără să anunțe. Nici n-a plătit
chiria pe ultimele două luni. Măcar a lăsat casa curată.
Milo și-a frecat fața cu palmele.
— Și ați mai făcut curat în ea? a întrebat el.
— Ieri, a spus Soraya Hamidpour. Am făcut curățenie ca
de obicei.
— Ați dat cu aspiratorul?
— Am spălat covoarele, ca să pară noi, și au ieșit destul de
bine. Cele mai multe camere arată de parcă n-ar fi stat
nimeni în ele.
— Cine e proprietarul?
— E un domn care locuiește în Florida.
— Spuneți-mi, vă rog, cum îl cheamă, a spus Milo,
scoțându-și carnețelul.
Soraya a strâns din buze.
— E o situație mai… ciudată.
— Adică?
— Proprietarul nu vrea să i se cunoască identitatea.
— E un fel de pustnic?
— Nu tocmai… a spus ea, apoi s-a uitat la pancartă și i-a
curățat un colț.
796
— Ei bine?
— Chiar trebuie să vă spun toate detaliile?
— Da, doamnă, trebuie.
— Problema cu casa e…
— Chiriașul nu-i o persoană cumsecade…
— Înțeleg… Problema mea e proprietarul… Nu-i place să fie
expus. Dar…
— Loo! a strigat cineva.
Un polițist înalt și blond, care purta o cămașă de blugi
scoasă pe-afară, i-a făcut semn cu mâna de la vreo trei metri.
În timp ce se apropia de Milo, cămașa flutură, dându-i la
iveală pistolul.
Soraya părea fascinată de armă.
— Ce s-a întâmplat, Greg? l-a întrebat Milo.
— Îmi pare rău că te deranjez, dar au început să sune
telefoanele, iar ofițerul de serviciu vrea să știe cât timp mai ai
nevoie de noi.
— Să rămână doar o mașină. Ceilalți pot să plece. Cheamă
o echipă de criminaliști. O să răscolim toată casa.
— O s-o răscoliți! a exclamat Soraya.
— Și mandatul? a întrebat Greg.
— E semnat, sigilat și în buzunarul meu, i-a spus Milo,
făcându-i cu ochiul în așa fel încât să nu-l observe agentul
imobiliar.
— Am înțeles, Loo, a spus Greg rânjind și s-a întors în
grabă la mașini.
— Dar nu puteți întoarce casa cu susul în jos, a spus
Soraya.
— E posibil să se fi comis o crimă înăuntru.
— Vai! Nu cred, pentru că-i atât de curat…
— Avem niște substanțe chimice care ne permit să
descoperim și ce nu se vede cu ochiul liber.
— Dar deja am găsit pe cineva interesat de casă…
— O să terminăm treaba cât putem de repede.
— E un adevărat dezastru! a spus Soraya Hamidpour,
ridicându-și mâinile în aer.
797
— Dacă am putea vorbi cu proprietarul, ca să aflăm câte
ceva despre chiriaș, s-ar putea să nu fie chiar atât de…
— Proprietarul e… Nu vă pot spune de ce, dar
proprietarului nu-i place…
Soraya a inspirat adânc, apoi i-a spus numele unei vedete
de cinema.
— Îl cunoștea pe domnul Heubel?
— Nu, clădirea e administrată de agenție, iar el locuiește în
Florida, a spus ea, apoi și-a pus mâna căuș la gură. E o
problemă legată de partajul de la ultimul său divorț, în urma
căruia am înțeles că a obținut și un loc unde să-și parcheze
avionul…
798
CAPITOLUL 30
801
— Îl văd pe hol din când în când, și ne salutăm, nimic mai
mult. E un om retras.
— Cum arăta maică-sa?
— N-am apucat să mă uit bine la ea, pentru că eram
ocupată cu Raymond și rucsacul lui – încercam să-l conving
să-și mănânce rulada și să-și bea laptele. Era îngrijorată, și
mi-a părut rău pentru biata femeie. De-asta m-am întors, ca
să vă rog să luați legătura cu ea.
— Vă sunt recunoscător, doamnă Duran. Va lăsat cumva
un număr de telefon?
— Nu, îmi pare rău.
— Dar nu vă amintiți cum arăta?
— Păi… era înaltă. Și avea o mașină scumpă. Am văzut că
a plecat într-un Lexus alb. Mi s-a părut destul de
surprinzător.
— Ce anume?
— Că maică-sa are bani. Pentru că fiu-său arată de parcă
și-ar face cumpărăturile într-un magazin cu prețuri reduse.
Dar maică-sa părea că, dimpotrivă, umblă numai pe la
magazine scumpe.
— Era bine îmbrăcată?
— Da, era de o eleganță clasică. Într-un fel destul de
demodat. Foarte aranjată, ca femeile alea pe care le vezi în
filmele vechi. Costum, ciorapi, pantofi și o geantă mare de
piele. La fel ca bătrânica aia din cărțile Agathei Christie.
— Miss Marple… a spus Milo.
— Îmi plac grozav cărțile ei. Ei bine, exact așa era: avea o
ținută conservatoare și decentă. Cu excepția eșarfei, care era
foarte colorată. Era mare cât un șal și plină de culori vii.
Cumva fiu-său e traficant de droguri?
— Ce vă face să credeți asta?
— Păi nu face nimic toată ziua. N-am văzut pe nimeni
venind în vizită la el… Ah, dar asta înseamnă că nu-i
traficant. În fine, ce vreau să spun e că nu iese din
apartamentul lui.
— Deci maică-sa e primul lui vizitator, spuse Milo.
802
— Mamele întotdeauna își fac griji. Și ea părea atât de…
Mi-a dat impresia că îl suporta de multă vreme.
803
CAPITOLUL 31
805
gâtului, ca să evite o încăierare. În felul ăsta, nu s-a auzit
niciun zgomot la trei, patru noaptea, a spus Biro, aranjându-
și încă o dată cravata. Mai întâi mama, iar acum fiul. Are
ceva cu familia asta?
— Dacă totul ar fi atât de simplu, Raul…
— Te gândești că-i un psihopat care vrea să-i ajute pe cei
din jurul său? În capul lui, voia să-l ajute pe Mancusi, dar
apoi cedează sub presiune?
— Îi ajută pe cei din jur pentru că-i plac jocurile de putere,
am spus eu. A fost un copil crud, și-a omorât sora ca să pună
mâna pe o avere foarte mare… Cred că îi place să se joace de-
a Dumnezeu.
— Îi place să facă regulile, a spus Biro. El e cel care
hotărăște pe cine, când și cum să omoare. Iar lui Mancusi i-a
făcut de petrecanie pentru că se temea c-ar putea vorbi cu
noi.
— Noi așa credem, a spus Milo.
— I-a pus capul pe o farfurie… E o cruzime ieșită din
comun.
Milo și-a aprins un alt trabuc, a tras puternic în plămâni și
a suflat fumul spre cer.
— E posibil ca Bright să se fi ținut după mine în timp ce-l
urmăream pe Tony și să fi văzut c-am luat-o pe Tasha în
mașină. Și e posibil ca asta să fi însemnat condamnarea la
moarte a lui Mancusi, pentru că Bright știa că Tasha fusese
la petrecerea unde Tony i-a povestit despre necazurile cu
maică-sa, așa că s-a gândit că e în pericol.
— Dacă Bright îl urmărea pe Tony, am spus eu, probabil
că se gândea deja să-l anihileze.
Milo a mormăit ceva.
— Cum ne împărțim sarcinile? a întrebat Biro.
— Tu te ocupi de Mancusi, iar eu rămân cu toate celelalte
belele.
— Te-ar deranja dacă investigațiile ar lua amploare?
— Adică?
Biro și-a potrivit încă o dată cravata.
806
— Atâtea crime de-a lungul timpului, un suspect psihopat.
Dacă cineva propune să se alcătuiască o comisie de experți
pentru investigarea cazurilor, nu știu cum am putea să ne
opunem.
— O să facem tot ce trebuie ca să-l prindem, Raul.
— Între timp, o să ne descurcăm cu ce avem, a spus Biro.
Mai întâi, o să-l căutăm pe transsexual. Vrei să trimit un
echipaj la Gordito în noaptea asta?
— Mă ocup eu de Tasha, tu concentrează-te pe Mancusi.
Biro și-a răsfoit carnețelul.
— Deci știm cine a făcut-o și, într-o oarecare măsură, de ce
a făcut-o și cum a făcut-o. Tot ce trebuie să facem e să-l
prindem pe altruistul ăsta, a spus el, și un zâmbet ușor i-a
luminat fața fără riduri. O doamnă bătrână și bogată. Poate
că ar trebui să vizitez niște cluburi – femeile astea joacă
bridge, bingo, iau ceaiul împreună…
— S-au pierdut bunele obiceiuri, Raul.
— De fapt, Loo, să știi că în Pasadena și San Marino încă
se mai întâlnesc la ceai.
— Ai crescut acolo?
— În Los Angelesul de Est, a spus Biro. Mama era
menajeră la hotelul Huntington.
*
Un criminalist în costum de protecție a ieșit din
apartament fără mască și cu fața transpirată.
— Am făcut întuneric în baie și am dat cu luminol 84. Am
găsit multe urme de lovituri și am descoperit că cineva a
folosit detergent ca să curețe petele. Dar a rămas multă
hemoglobină: în cadă, pe podea, în chiuvetă… Grămezi la
duș.
— Grămezi? a întrebat Milo.
— E un termen tehnic… Deci am găsit niște chestii
808
cartele de mobil. Korvutz nu le-a răspuns, dar Dabson, care
a zis că-l cunoștea pe Heubel de ani de zile, le-a spus că
Nicky era cinstit și demn de încredere. Deci doi din trei, plus
douăzeci și patru de mii de dolari bani gheață – suficient ca
agenția să încheie afacerea.
— Și unde locuiește acest Dabson? am întrebat.
Milo și-a verificat notițele.
— Pe Altair Terrace, iar codul poștal arată că nu-i departe
de aici. Mai exact, în zona dealurilor.
— Mă întreb dacă de la el de acasă se vede dealul pe care e
scris „Hollywood”…
809
— Scoală-te și veselește-te! am spus, și i-am arătat.
— Trage pe dreapta, mi-a spus Milo, îndreptându-se de
spate.
810
CAPITOLUL 32
812
redus.
— Doamne Dumnezeule!
— S-a întâmplat chiar după ce s-a despărțit de tine. E
posibil să-l fi urmărit și altcineva în afară de noi.
— Cine, cine, cine?
— Ăsta-i un fel de refren?
— Cine? Vă rog să-mi spuneți!
— Cred că tipul îmbrăcat în costum de tweed, care purta
ciorapi cu model…
— El? Doamne, nu se poate!
— Știi despre el ceva ce noi nu știm?
— Ah, nu…
— Dar?
— N-am cunoscut pe nimeni care să… fi făcut așa ceva.
— În toții ani ăștia pe care i-ai petrecut pe străzi? Nu face
pe neprihănita!
— Am fost martoră la bătăi. Am văzut un tip care l-a
omorât în bătaie pe altul numai pentru că s-a uitat urât la el.
Am văzut drogați care și-au pierdut viața… am văzut o
mulțime de infractori, dar niciunul nu era așa… n-am fost
martoră la așa ceva…
— Adică?
— N-am văzut pe nimeni făcând o chestie… premeditată.
— De unde știi că totul a fost premeditat?
— Deghizații ăștia, a spus Trisha. Se dau în vânt după tot
felul de jocuri… Dar Tony n-a făcut nimic nimănui, nu-i așa?
— De ce spui asta?
— Tony era slab, a spus Tasha. Nu avea deloc furie în el,
doar tristețe.
— Să știi că ai dreptate, i-a spus Milo. Totul a fost
premeditat.
— Nu vreau să știu cum s-a întâmplat. Vă rog să nu-mi
dați detalii.
— Dar nouă ne plac detaliile. Așa că spune-ne tot ce știi
despre Tweed.
— V-am spus tot, vă jur!
813
— Colega, văd că n-o scoatem la capăt, mi-a spus Milo.
— Nu mai știu nimic despre el! a spus Tasha.
— La câte petreceri ai fost cu Tweed?
— Numai la aia.
— Și de ce n-ai mai fost?
Tăcere.
— Care a fost problema? a întrebat Milo.
— Pur și simplu n-am mai fost pe acolo.
— Nu asta te-am întrebat.
— Păi… ca să fiu sinceră, nu m-a mai invitat nimeni.
814
avertizat să nu mai porți așa ceva la tine. Și nici pentru că ai
luat-o la fugă, chiar dacă ai scos sufletul din mine.
— Da, sigur… Dar ce înseamnă să cooperez?
— Ești un martor important: l-ai văzut pe Tweed. Poate îți
cumpăr un sandvici…
— Ce frumos din partea dumneavoastră… oricum, mi-ați
aruncat pe jos biscuiții.
821
CAPITOLUL 34
823
chiquita86?
— Ba da, ba da! Dar dă-i drumul, te rog!
— Cred că înțelegem lucruri diferite prin „final fericit”.
— N-am nici cea mai vagă intenție să-ți insult inteligența, a
spus Milo, dar…
— Simpla ta prezență e o insultă adusă inteligenței mele! a
spus Heubel, agitând pistolul în cutie.
— Ce ținută elegantă! a spus Milo. Cine-i croitorul tău?
Heubel a tresărit, iar mâna în care ținea pistolul i s-a
destins o clipă.
Apoi am apărut eu din întuneric și am strigat: „Stai pe loc!
Aruncă pistolul! Aruncă-l!”, sau ceva asemănător, nu mai țin
minte.
A întors capul spre mine, slăbind brațul cu care o strângea
pe femeie, iar ea a reușit să-și îndrepte capul.
L-a mușcat de mână și Heubel a împins-o.
— Adio, Emilio! a spus el.
Iar Milo a tras în el toate gloanțele din încărcător.
Heubel a rămas nemișcat o clipă, apoi a ridicat mâinile, ca
și cum ar fi vrut să se predea. În cele din urmă, a căzut.
Unul dintre cercei a sărit ca un grăunte de grindină.
Femeia s-a năpustit asupra cutiei – era cât pe-aci s-o
dărâme –, și a rupt capacul, țipând întruna.
A scos un copilaș care scâncea și se zvârcolea, apoi l-a
strâns la piept.
Dinspre Heubel s-a auzit un sunet firav și ciudat, ca un
chițăit.
După ce s-a liniștit copilul, femeia s-a apropiat cu el în
brațe de Heubel, pe care l-a lovit zdravăn cu piciorul.
826
— Pentru mine, este. Cred că va costat…
Dar Nick i-a pus un deget pe buze.
— Lucrul cel mai important, i-a spus el, e că atunci când o
să se trezească, o să fie foarte încântat.
— Cu siguranță! Sunt exact jucăriile care-i plac. Aveți
cumva copii?
— Încă nu. M-am dus la un magazin de jucării și le-am
întrebat pe vânzătoare ce să cumpăr.
— E atât de…
— Felicia, dacă nimeni n-ar face gesturi frumoase, atunci
lumea asta ar fi foarte tristă. Hai să-ți arăt ce ai de făcut. Și
poți să vii să vezi ce mai face copilul oricând vrei.
Felicia a simțit că i se umezesc ochii.
Probabil că Nick i-a simțit emoția.
— Îmi place să ajut, a spus el. E o chestie destul de
egoistă: mă face să mă simt bine.
828
sunat! Dar după ce termin mâncarea, vreți să curăț încă o
dată frigiderul?
Nick a căzut pe gânduri câteva clipe.
— Nu, nu-i nevoie, a spus el.
Ea și Nick.
La început, atmosfera e prietenească. Totul e cât se poate
de nevinovat – amândoi sunt oameni decenți.
Se află în casa cenușie. E o zi frumoasă și însorită.
Ea curăță pereții, adună praful, scoate gunoiul afară din
casă.
Apoi merge în grădina din spate. Vrea să curețe piscina. E
foarte cald. Își dă jos bluza și rămâne într-un maiou scurt și
negru, pe care Stuart o ruga să și-l pună atunci când…
Oare de ce s-o fi îmbrăcat cu el astăzi?
Nu poartă sutien.
830
Se întinde, apoi se apleacă și, la un moment dat, i se văd
sânii ispititori.
Nicio problemă, nu-i nimeni prin preajmă.
Vai, iată-l!
E Nick. Stă sub un palmier, întins pe un șezlong, și citește
o carte.
Nu are pe el decât un șort. Corp frumos, niciun gram de
grăsime.
O vede, zâmbește.
Îi zâmbește și ea, timidă.
Ochii ei coboară spre șort.
Vai, șortul e puțin umflat…
Nick se înroșește. Încearcă să ascundă evidența sub carte.
Ea zâmbește. Se apropie încet de el.
Amândoi încearcă să se abțină, pentru că sunt oameni
decenți.
Dar…
Aducându-și aminte de această fantezie, Felicia s-a
îmbujorat, iar genunchii i s-au muiat.
Emilio a început să plângă.
Slavă Domnului c-a fost întreruptă!
831
Feliciei îi plăcea să-i mulțumească pe cei din jurul său. Ea
însăși nu era tocmai fericită, deși știa că Stuart îi scria cât de
des putea…
— Ce-ar fi să iei o pauză? a spus Nick.
Degetele lui reci i-au mângâiat ceafa. Oare când se
apropiase atât de mult de ea?
Felicia s-a dat înapoi, simțind că-i ard obrajii. Se întreba
dacă făcuse ceva care îi trădase fanteziile…
Lui Heubel i-a dispărut zâmbetul de pe față.
— O să mă uit prin cutii să văd dacă totul e în ordine, a
spus el.
— Sper să mai aveți de lucru. Sunteți un șef pe cinste.
Oare de ce spusese chestia asta?
— Șef? a spus Nick râzând. Suntem doi oameni care au
făcut o înțelegere. Ia o pauză, Felicia. Du-te să te răcorești în
grădină, lângă piscină, și bea ceva. Văd că ai început să
transpiri.
Apoi i-a mângâiat brațul cu un deget, iar pe Felicia au
trecut-o fiorii.
— Sigur că da, a spus ea.
832
Atunci de ce nu plângea?
A dat fuga în camera cu jucării.
Emilio nu era acolo.
L-a strigat.
A auzit un zgomot ciudat, care aducea cu cel făcut de o
pasăre ținută de aripi.
Venea din dormitorul principal.
Când a ajuns acolo, ușa era închisă.
A deschis-o.
Nick aranjase cutiile într-un colț în așa fel încât delimitase
un spațiu îngust, unde băgase căruciorul lui Emilio. Copilul
scâncea și era înconjurat de cutii din trei părți, ca și când ar
fi fost zidit.
Când a văzut-o. Emilio a strigat: „Maaamaaa!”
— Bietul copil, a spus Nick. S-a sculat cam prost dispus.
Felicia s-a uitat la Heubel și a rămas cu gura căscată.
Era îmbrăcat cu o rochie de gală din satin violet, cu
decolteu larg, iar în corsaj își băgase ceva, ca să-și umfle
pieptul.
Decolteul era păros.
Avea cercei lungi cu pietricele violet, se dăduse cu un ruj
violet de proastă calitate și își pusese gene false ca o curvă.
Toate astea, combinate cu părul tuns scurt și barba nerasă,
alcătuiau o priveliște pur și simplu… pur și simplu…
Nick a făcut o piruetă, a pus o mână în șold, apoi și-a
legănat fundul.
Spre ea. Apoi spre Emilio.
— Maaamaaa!
— Voilá! a spus Nick. Très chic, non? 87
Emilio a început să plângă și mai tare.
Dintr-un motiv oarecare, Felicia a izbucnit în râs.
Habar n-avea de ce. După aceea, a încercat de nenumărate
ori să-și dea seama de ce, dar n-a reușit.
834
CAPITOLUL 36
835
Milo și cu mine am fost să ne relaxăm într-un bar din
Santa Monica. Era unsprezece noaptea. Milo cotrobăise toată
ziua prin casa din Altair Terrace împreună cu Raul Biro și alți
doi detectivi din Hollywood.
Era una dintre casele pe care Dale Bright le cumpărase
sub numele de Nicholas Heubel. Cealaltă era o cabană de
lângă Palmdale, unde îi dusese pe Emilio și mama lui – pe
Felicia o închisese în baie, lăsând-o să-și închipuie tot ce-i
făcea copilului.
Dar Heubel nu i-a făcut mare lucru lui Emilio. L-a lăsat să
plângă și să urle, fără să-i dea mâncare și apă. Apoi l-a băgat
într-o cutie de carton și a făcut câteva găuri în ea, ca să-i
prelungească agonia.
— Știu că ar trebui să am o oarecare părere de rău pentru
că am împușcat un om, a spus Milo. Dar, să mă ierte
Dumnezeu, Alex, îmi pare rău că n-am avut mai multe
gloanțe.
Trei dintre cele cinci camere ale casei din Altair Terrace
erau pline cu marcajele criminaliștilor. Terasa oferea o
priveliște frumoasă asupra dealului pe care e scris
„Hollywood”, iar în garaj era parcat Lexusul lui Heubel.
Bentley-ul fusese mutat din laboratorul departamentului
în parcarea cu mașini ridicate de poliție, unde rămăsese uitat
și Mustangul lui Kat Shonsky.
— Ar putea să-l folosească șeful ca mașină de serviciu, am
spus eu.
— Iar dacă înhami la el doi armăsari, o să arate excelent,
mi-a răspuns Milo.
838
chitanță de la o clinică din Lugano, pe care se vedea un scris
elegant. Nu se specifica pentru ce fuseseră încasați banii, dar
suma în franci înscrisă pe chitanță echivala cu cincizeci și
cinci de mii de dolari.
— Poate c-o fi avut probleme cu drogurile și s-o fi dus la o
clinică de dezintoxicare foarte scumpă, a spus Milo. Dar în
casa lui din Altair Terrace n-am găsit nicio substanță
dubioasă, în afară de flacoanele cu testosteron.
— Poate că a fost o cură de dezintoxicare reușită. Dacă-i
așa, societatea a avut de suferit.
— De ce?
— Pentru că dup-aia a avut mintea suficient de limpede
cât să hăcuiască și alți oameni.
840
lui Milo.
— Unul și pentru mine, i-am spus.
841
CAPITOLUL 37
843
Individul nu avea pe unde să fugă. S-a furișat într-un colț,
fără să ia în seamă ordinul lui Milo de a ieși la lumină, și s-a
chircit, încercând să se facă mic de tot.
Milo s-a așezat în așa fel încât să nu poată fi văzut și a pus
mâna pe pistol – în săptămâna aceea, își folosise arma mai
mult decât în toate lunile dinainte.
— Ieși de acolo! Vrem să te vedem la față!
Se auzea murmurul autostrăzii.
— Pune mâinile pe cap și înaintează cu spatele spre locul
de unde vine vocea mea. Acum!
S-a auzit mugetul îndepărtat al unui claxon de camion.
Milo a repetat ordinul, mai tare.
Nimic.
— Cum vrei! Până la urmă tot o să ieși de-acolo!
Tăcere.
— Vrei să te scoatem cu furtunuri cu apă?
Vuietul mașinilor ajungea până la noi de la o distanță de
câțiva kilometri.
845
— Fii atent! i-a spus Milo individului încătușat. Poarta o să
se deschidă, trebuie să te miști odată cu ea. Și să nu intri în
panică.
— Nu intru în panică niciodată, a spus el.
— Ești imperturbabil.
— Și asta!
847
Maisonette era pământie, zgâriată și arsă de soare. Avea ochii
inflamați, iar pleoapele îi erau lăsate. Avea treizeci și unu de
ani, dar arăta de parcă ar fi avut vârsta lui taică-său.
Tatuajele rudimentare care-i acopereau brațele nu reușeau
să-i ascundă venele găurite și vânătăile.
— Atunci ce căutai acolo? a întrebat Milo.
— Voiam să stau de vorbă cu Will.
— De ce?
— Pentru că m-a chemat.
— Când?
— Săptămâna trecută.
— Ai telefon?
— M-am exprimat greșit… A trimis-o pe prietena lui pe
Strada 4 și ea m-a rugat să trec pe la ei. Mi-a zis că Will vrea
să stea de vorbă cu mine.
— Despre ce?
— Nu mi-a spus.
— Dar te-ai dus până la urmă.
— O săptămână mai târziu.
— Nu trebuia să-ți spună despre ce voia să vorbiți, pentru
că știai deja, a zis Milo.
Preț de o clipă, Maisonette s-a gândit să nege.
— Ce rost are să m-ascund? a spus el, apoi a încuviințat
din cap cu un aer obosit.
— Și despre ce urma să vorbiți?
— Antoine, a spus Maisonette. N-am altceva de discutat cu
Will.
— Deci voia să vorbiți despre Antoine Beverly.
— Dimpotrivă. Prietena lui mi-a zis că Will vrea să mă
convingă c-ar fi bine să nu vorbesc cu nimeni despre Antoine.
Cică urma să-mi explice el de ce.
— Cine-i prietena lui?
— O gagică albă, cu pistrui, care-și zice Andy.
— Păi asta-i nevastă-sa.
— Chiar credeți tot ce vi se spune? a spus Maisonette
rânjind.
848
— De ce ne-ar fi mințit Andy? întrebă Milo.
— Will umblă cu ea de vreo zece ani și, pentru că
antrenează la un liceu finanțat de Biserică, tre’ să pară un tip
respectabil, așa că le spune preoților că e căsătorit. Dar nu-i
așa.
— Și zici că-s împreună de zece ani?
— Da, lui Will îi e teamă să-și ia angajamente, a spus
Maisonette.
— Iar voi doi ați păstrat tot timpul legătura.
— Nu tot timpul… Ne întâlnim din când în când.
— Când l-ai văzut ultima oară?
— Când nu-s la pușcărie, nu mă interesează calendarul…
— Dar nu știi cât a trecut de atunci? Câteva luni? Câțiva
ani?
— Cam un an. L-am rugat să-mi împrumute niște bani ca
să mă pun pe picioare.
— Și te-a ajutat?
— Sigur că da.
— Prieten de nădejde.
— Ne știm de multă vreme.
— Hai să revenim la prezent, a spus Milo. Andrea, așa-zisa
nevastă, ți-a spus că vechiul tău prieten e dispus să-ți dea
bani ca să nu vorbești despre Antoine.
— Oricum n-aveam de gând să vorbesc, răspunse
Maisonette. Când l-am sunat, nu mi-a răspuns, dar nu m-a
deranjat.
— Dar de ce era Will îngrijorat dintr-odată că ai putea
vorbi despre Antoine?
— De ce-mi puneți o întrebare la care deja știți răspunsul?
a spus Maisonette zâmbind.
— Aș vrea să aflu care-i răspunsul tău.
— Pentru că situația s-a complicat.
— Adică s-a redeschis cazul lui Antoine.
Maisonette a încuviințat din cap.
— După ce ai vorbit cu Andreea, te-ai ascuns.
849
Maisonette i-a aruncat o privire care voia să spună: „Cine,
eu?”
— Bradley, să știi că nu-s chiar atât de prost pe cât par.
Am fost pe Strada 4 de multe ori, iar drogații mi-au zis că
parcă intraseși în pământ.
Era o minciună sfruntată, dar Milo nici măcar n-a clipit.
— Am umblat de colo-colo, a spus Maisonette, dând din
umeri. N-ați căutat suficient.
— Nu-i nimic, în cele din urmă ne-am întâlnit și ne
distrăm de minune. Ia spune-mi, de ce-l îngrijora Antoine pe
Will?
Maisonette și-a scărpinat unul dintre brațele distruse.
— N-o să mă acuzați de nimic, nu? a întrebat el. După ce-l
găsiți pe Will, o să vă confirme că m-a invitat să trec pe la el
când vreau. Asta înseamnă că nu i-am încălcat proprietatea
și că n-a fost un 45988.
Milo a râs.
— Dar ai sărit gardul!
— Mai întâi am sunat… Am crezut că era acasă.
— Păi dacă n-a răspuns nimeni, cum de-ai crezut că-i
acasă?
— Uneori, Will are pase proaste.
— Adică?
— E deprimat, stă în pat zile în șir și nu vrea să vorbească
sau să se vadă cu nimeni. În ultimii ani, s-a simțit mai bine,
pentru că a luat niște pastile. Îi place slujba pe care o are
acuma și nu vrea să aibă probleme, dar înainte, când eram la
facultate, chiulea de la multe cursuri și lua notițele de la
mine.
— Ați fost împreună la facultate?
— Da, la California State Long Beach. Eu am făcut un an
de electrotehnică, Will ceva care să nu-i epuizeze creierul, a
852
CAPITOLUL 38
854
început după ce-a dispărut Antoine, imediat după – ar fi
trebuit să-mi dau seama, dar…
— Dar, în cele din urmă, i-ai povestit lui Will ce-ai pățit și
tu.
— Da, a spus el, apoi a clătinat din cap. Amândoi eram
dărâmați. Spre deosebire de mine, Will a reușit să treacă
peste asta. Copia după mine la examene și, până la urmă, el
e cel care a ajuns un tip respectabil, a spus el ridicând
mâinile. Și uitați în ce hal am ajuns eu.
— Dar tu ești cel care stă de vorbă cu noi acuma, spuse
Milo. Ești un tip de treabă.
— Mda, sunt un adevărat sfânt…
— Ce s-a întâmplat cu Antoine?
— Ce s-a întâmplat? a plecat cu Zint și nu s-a mai întors.
Antoine a urcat în duba lui și au plecat. Era ceva nou, pentru
că, de obicei, Zint parca pe o străduță liniștită și rămânea
acolo ca să petreacă. Duba arăta de parcă ar fi fost casa lui:
înăuntru avea mâncare, băutură, cărți, jocuri și tot felul de
chestii.
— Deci în ziua aia Zint a procedat altfel decât de obicei: a
plecat cu duba.
— Dar habar n-am încotro. În ultimii șaisprezece ani, m-
am tot întrebat unde s-au dus…
Maisonette s-a ridicat de pe scaun și a făcut înconjurul
camerei, apoi s-a dus într-un colț, și-a sprijinit capul de
perete și a rămas nemișcat câteva clipe. Când s-a întors la
masă, a lăsat capul în piept și a închis ochii. Mai întâi a
mișcat buzele, apoi a spus:
— Prima oară.
— Era prima oară când Antoine urca în duba lui? am
întrebat eu.
A încuviințat din cap, iar părul i s-a frecat de marginea
mesei.
— Antoine nu avea încredere în el. Antoine era mai deștept
decât noi. Dar în ziua aia… Bradley a strâns pleoapele cu
putere. Doamne, e atât de…
855
Apoi a dus mâna la ochi.
— Faci ceea ce trebuie, i-a spus Milo, punându-i mâna pe
umăr.
Maisonette a ridicat capul și a privit în gol, ca și cum ar fi
urmărit ceva care se afla la câțiva kilometri de el. Obrajii
scofâlciți îi tremurau. Ochii îi erau umezi și roșii.
— Antoine a urcat în dubă pentru că noi i-am spus că e
mișto. Zint ne-a dat cincizeci de dolari ca să-l convingem că e
mișto. Will nu voia să recunoască ce pățise, și nici eu. I-am
spus lui Antoine că era mișto în dubă, și el a urcat, și nu l-am
mai văzut de atunci, și acum nimeni n-o să mă ierte pentru
ce-am făcut.
857
CAPITOLUL 39
859
abruptă acoperită cu iarbă și pietre.
Mie și lui Robin ne plăcuse locul acela tocmai pentru că
trebuia să urci panta ca să ajungi la el. Ne amuzam
gândindu-ne că, la bătrânețe, o să fim nevoiți să montăm un
lift.
Bărbatul din scaun a zâmbit.
Robin s-a repezit jos.
Sfârșit
862