Sunteți pe pagina 1din 862

JONATHAN

KELLERMAN

Obsesie
*
Obsesii letale

Obsesie ……………………………… 2
Obsesii letale .……………………... 473
2
JONATHAN KELLERMAN

Obsesie

Un caz cu Alex Delawar

Traducere din limba engleză de Smaranda


Nistor

V.1.O

virtual-project.eu

PARALELA 45
3
Pentru Faye

CAPITOLUL 1

PATTY BIGELOW DETESTA surprizele și se străduia din


toate puterile să le evite. Dar Cel de Sus avea alte gânduri.
Noțiunea lui Patty despre Dumnezeu oscila între un Moș
Crăciun hohotitor și un Odin Ochi-de-Foc azvârlind fulgere în
stânga și-n dreapta.
În orice caz, un tip cu barbă albă care-și are culcușul
printre norii din cer. Împărțind bunătăți sau dând de-a dura
cu planetele, după cum îi venea cheful.
Dacă n-ar fi avut încotro, Patty s-ar fi declarat agnostică.
Dar când viața o ia razna, de ce să nu fie și ea ca toată lumea
și să dea vina pe o forță superioară?
În noaptea când a surprins-o Lydia, Patty ajunsese acasă
de vreo două ceasuri și încerca să-și tragă sufletul după o zi
grea în secția de urgențe a spitalului. Muindu-și dispoziția cu
o bere, pe urmă încă una, iar în final, văzând că metoda nu-
și face efectul, capitulând în fața Imboldului.
Mai întâi, s-a apucat să deretice prin apartament, făcând
tot felul de chestii de care nu era nevoie. În final s-a trezit că
freacă murdăria întărită de pe blatul din bucătărie cu o
periuță de dinți; periuța a curățat-o cu o perie de sârmă, iar
peria a spălat-o sub jet de apă fierbinte și-a pigulit-o cu
vârfurile degetelor, până a rămas curată. Încă încordată, a
lăsat la urmă partea cea mai bună: aranjatul încălțărilor –
ștergând de praf cu o piele de căprioară absolut fiecare
pereche de pantofi, de adidași și de sandale, sortându-le și re-
sortându-le după culoare, verificând ca toate să fie așezate cu
vârful înainte și exact în același unghi.
Când să se apuce de bluze și pulovere… a sunat cineva la
ușă.
Unu și douăzeci dimineața la Hollywood, cine naiba să-ți
4
vină-n vizită la ora asta?!
Patty s-a simțit iritată, pe urmă i s-a făcut teamă. De ce n-
o fi cumpărat pistolul ăla?… A luat un cuțit de bucătărie și s-
a dus la ușă, având grijă să se uite prin vizor.
Afară nu se vedea decât cerul întunecat, și nici țipenie de
om. Ba nu, mai era ceva.
Când și-a dat seama ce făcuse Lydia, a rămas stană de
piatră, prea buimăcită ca să-i mai treacă prin cap să dea vina
pe cineva.

Lydia Bigelow Nardulli Soames Biefenbach era sora mai


mică a lui Patty, dar care își înțesase cei treizeci și cinci de
ani de viață cu mult mai multe experiențe decât ar fi fost pe
gustul lui Patty.
Ani întregi petrecuți oriunde altundeva decât s-ar fi cuvenit
pentru o fată cuminte: întâi renunțase la școală, ca să se țină
coadă prin turnee după băieții din vreo trupă muzicală sau
alta, pe urmă fusese chelneriță la bar, apoi pipiță de
motocicliști călare pe Harley. Las Vegas, Miami, San Antonio,
Fresno, Mexic, New Mexico, Wyoming, Montana. N-avea timp
de trimis cărți poștale sau să-și sune sora mai mare – Liddie
își amintea de Patty doar când avea nevoie de bani.
Lydia se grăbea întotdeauna să-i atragă atenția că
arestările alea nu erau mare scofală, nimic care să-i apară în
cazierul penal. Asta, ca răspuns la tăcerea lui Patty, când
sora ei o suna cu taxă inversă de la postul de poliție din
vreun fund de țară, ca să se lingușească pentru banii de
cauțiune.
Întotdeauna îi dăduse banii înapoi, recunoștea Patty.
Cinste ei. Și întotdeauna după același program: șase luni mai
târziu, nicio zi în plus sau în minus.
Liddie putea să fie și eficientă, când voia – dar nu și în
materie de bărbați. Înainte, între și după cele trei mariaje
stupide pe care le făcuse, defilaseră la nesfârșit o sumă
întreagă de neisprăviți cu piercinguri sau tatuaje până-n

5
cerul gurii, cu negreață sub unghii și priviri absente, pe care
Liddie ținea morțiș să-i numească „iubiricii” ei.
La halul în care-și făcuse de cap, te și minunai că nu s-a
ales decât cu un singur copil.
Cu trei ani în urmă, Lydia se căznise douăzeci și trei de ore
în travaliu, de una singură, în nu știu ce spital de osteopatie
de pe lângă Missoula. Tanya Marie, două kilograme patru
sute. Liddie i-a trimis lui Patty o poză cu fetița abia venită pe
lume, iar Patty a trimis bani. Majoritatea nou-născuților sunt
roșii ca racul și seamănă a maimuțe, dar fetița asta era chiar
drăguță. Doi ani mai târziu, Lydia și Tanya s-au înființat la
ușa lui Patty, în trecere spre Alaska.
Nici pomeneală de explicații: de ce se duceau tocmai la
Juneau, dacă se întâlneau cu cineva acolo, dacă Liddie mai
lua ceva sau se cumințise. Nicio aluzie la cine era tatăl fetiței.
Patty se întrebase dacă Lydia măcar știe.
Patty nu se-nnebunea după copii și i se pusese un nod în
gât, când văzuse copilița care se ținea de mâna lui Liddie.
Așteptându-se la o mică teroristă, date fiind circumstanțele.
Dar nepoțica ei se dovedise a fi dulce și cuminte, de-a dreptul
drăguță cu zulufii ei de păr blond aproape alb, niște ochi
verzi cu priviri iscoditoare, care s-ar fi potrivit mai degrabă
unei femei de vârstă mijlocie, și mânuțe fără astâmpăr.
Vizita „în trecere” se lungise la o ședere de zece zile. Patty
sfârșise prin a hotărî că Tanya e cu-adevărat o scumpete, și
nu cine știe ce bătaie de cap, dacă nu puneai la socoteală
duhoarea scutecelor murdare.
Pe cât de brusc apăruse, Liddie anunțase că gata, trebuie
să plece.
Patty se simțise ușurată, dar și cumva dezamăgită.
— Ai făcut treabă bună cu ea, Lid, chiar că-i o adevărată
mică domnișoară.
Stând rezemată în pragul ușii exterioare, uitându-se la
Lydia cum trage fetița după ea de-o mână, iar în cealaltă
bălăngăne o valiză ponosită. Un taxi galben oprise la

6
marginea trotuarului, scuipând fum gros din țeava de
eșapament. Se auzea zgomot din josul bulevardului. Peste
drum trecu în pas alene un vagabond.
Lydia își scutură părul din ochi și zâmbi larg. Altădată
splendid, ca al unei stele de cinema, surâsul ei se vedea
acum insultat de doi dinți din față sparți.
— O adevărată domnișoară? Adică în niciun caz ca mine,
nu, Pats?
— Of, mă lași?! Nu poți s-o iei și tu exact cum am spus-o?
— Hei, sunt o japiță și mă mândresc cu asta! Zisese Lydia,
scuturându-și pieptul și legănându-și șoldurile, râzând
îndeajuns de tare încât să-l facă pe taximetrist să se
întoarcă.
Tanya n-avea decât doi ani, dar trebuie să-și fi dat seama
că nu-i frumos ce face mami, fiindcă se strâmbase. Patty era
sigură de asta.
Patty voia s-o protejeze.
— N-am vrut să spun nimic altceva decât că-i grozavă, poți
s-o aduci oricând aici.
Îi zâmbi Tanyei, dar fetița se uita spre trotuar.
Liddie izbucnise în râs.
— Chiar și cu scutecele alea puturoase?
Moment în care puștoaica își mutase privirea undeva în
zare. Patty se apropiase de ea și-i atinsese ușor cu mâna
creștetul mititel. Tanya tresărise, gata să se retragă un pas,
după care înțepenise pe loc.
Patty se aplecase spre ea și-i spusese blând:
— Ești o fetiță tare cuminte, o adevărată mică domnișoară.
Tanya își împletise mânuțele în fața chipului și se căznise
să afișeze un zâmbet mic și trist – cel mai trist pe care-l
văzuse Patty vreodată.
De parcă o voce interioară o dăscălea cum să se poarte
manierat în relația mătușă-nepoată.
Lydia spusese:
— Nu te deranjează scutecele puturoase? Mișto, am să țin

7
minte chestia asta, Pats, în caz că se mai întâmplă vreodată
să ajungem pe-aici.
— Ce e la Juneau?
— Zăpadă.
Lydia răsese cu poftă, scuturându-și iar sânii, gata-gata
să-i scape afară dintr-un tricouaș minuscul, roz-aprins și
ultra-decoltat. Avea și tatuaje acum, mult prea multe. Părul îi
arăta uscat și neîngrijit, în jurul ochilor i se desenau
nenumărate riduri fine și picioarele ei lungi, de balerină,
aveau deja carne flască și tremurătoare pe interiorul
coapselor. Toate astea și dinții sparți din față erau semne
clare că timpul trece nemilos de iute. Patty se întrebă ce se
va întâmpla când toți nurii Lydiei se vor duce naibii.
— Vezi să stai la căldurică, spusese Patty.
— Îhî, nicio grijă, replicase Lydia. Am eu metodele mele să
nu-mi fie frig.
Apucând-o de încheietura mâinii pe fetiță și trăgând-o
după ea spre mașină.
Patty le urmase. Se-aplecase ca să ajungă cu privirea la
nivelul ochilor puștoaicei, în timp ce Lydia îi dădea valiza
taximetristului.
— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, micuță Tanya.
Sunase stângaci. Ce știa ea despre cum trebuie să te porți
cu copiii?
Tanya își mușcase buza, strângând-o tare cu dinții.

Și-acum poftim, treisprezece luni mai târziu, într-o noapte


caldă de iunie, cu aerul de-afară duhnind a ceva ce Patty nu
reușea să identifice, puștoaica era din nou la ușa ei, tot atât
de mică și fragilă, îmbrăcată cu niște blugi ponosiți și-un
tricou alb scămoșat, cu părul mai cârlionțat și mai degrabă
gălbior decât alb.
Mușcându-și buza și rozând-o exact la fel ca prima dată.
Strângând în brațe o balenă de pluș căreia începuseră să i se
destrame cusăturile.

8
De data aceasta, ridicase privirea și se uitase drept în sus
spre Patty.
Un Pontiac Firebird roșu, cu motorul duduind, era oprit
exact pe locul unde așteptase taxiul data trecută. Un model
șmecheros, ca-n filmele cu Batman: roți groase, panou
deflector în față și un fel de gheare metalice în care se
prindea capota. Care zvâcnea ritmic, ca o inimă intrată-n
fibrilație.
În timp ce Patty se apropia în grabă, Firebird-ul demară în
trombă, cu claia de păr platinat a Lydiei abia vizibilă prin
geamul fumuriu al portierei din dreapta.
Patty avu impresia că sora ei îi făcuse un semn de la
revedere, dar n-ar fi putut băga mâna-n foc.
Fetița nu se mișcase de pe loc.
Când Patty s-a întors lângă ea, Tanya a băgat mâna în
buzunar și i-a întins un bilețel.
Hârtie albă ieftină, cu antetul roșu al Hotelului Crazy Eight
Motor din Holcomb, statul Nevada.
Dedesubt, scrisul de mână al Lydiei, mult prea frumos
pentru cineva care nici primul an de liceu nu-l terminase.
Lydia nu-și dăduse niciodată osteneala să învețe caligrafie,
sau orice altceva, în cei nouă ani de școală, dar tot ce făcea îi
ieșea bine.
Fetița începu să bâzâie încet.
Patty o luă de mânuță – mititică, rece și moale – și citi
bilețelul.

Dragă soră mai mare,


Tu singură ai zis că e o adevărată domnișoară.
Poate că dacă stă cu tine chiar o să ajungă într-o zi.
Sora ta mai mică.

9
CAPITOLUL 2

— NU „CINE-I CRIMINALUL?” spuse Milo. Ci „chiar a fost


crimă?”
— Crezi că-i o pierdere de vreme, am spus eu.
— Tu nu?
Am dat din umeri. Băurăm amândoi.
— Vorbim despre o boală incurabilă, care probabil i-a
afectat creierul, spuse el. Mă rog, asta-i doar o teorie de
amator.
Își trase paharul mai aproape, iscând înăuntru vălurele
vâscoase cu bețișorul de amestecat. Eram la o bodegă din
partea de vest a orașului, la vreo trei kilometri de centru,
având în față două cotlete gigantice, câte un pogon de salată
și pahare cu Martini reci ca gheața.
Ora unu și jumătate, într-o după-amiază răcoroasă de
miercuri, sărbătorind sfârșitul unui proces de crimă sexuală
care durase o lună. Acuzata, o femeie pe care ambițiile
artistice o mânaseră către un „parteneriat ucigaș”,
surprinsese pe toată lumea pledând vinovată.
Când Milo își târșâise picioarele afară din sala de judecată,
l-am întrebat de ce renunțase femeia la luptă.
— N-a dat nicio explicație. Probabil speră la eliberarea
condiționată.
— Ar fi posibil așa ceva?
— Ai zice că nu, dar parcă poți să știi, când zeitgeistul se
moaie pe zi ce trece…
— Nu-i cam devreme pentru vorbe mari? am întrebat eu.
— Etosul, ambianța socială, zi-i cum vrei. Eu vorbeam de
ultimii câțiva ani, în care toată lumea numai cu asta a fost în
gură, cum să eradicăm infracționalitatea. Pe urmă noi ne
facem treaba prea bine și omul de pe stradă începe să se
culce pe-o ureche. Cei de la Times tocmai ce-au publicat încă
o serie de articole cu bătaie la coarda sensibilă, cum că o
10
condamnare pe viață pentru omor practic înseamnă viață, nu
moarte, deci nu-i chiar atât de tragic. Dacă o mai ținem mult
așa, ne-ntoarcem la frumoasele vremuri de altădată, când
numai cine nu voia, nu ieșea condiționat din pușcărie.
— Asta presupunând că oamenii citesc ziarul.
El pufnise scârbit.
Fusesem citat ca martor expert pentru acuzare,
petrecusem patru săptămâni gata în orice moment să mă
prezint, trei zile stând pe o banchetă de lemn de pe coridorul
lung și cenușiu al secției penale din clădirea Tribunalului de
pe strada Temple.
La ora nouă și jumătate dimineața mă căzneam să rezolv
un careu de cuvinte încrucișate, când Tanya Bigelow m-a
sunat ca să-mi spună că mama ei a murit de cancer în urmă
cu o lună și că vrea să facem o ședință de psihoterapie.
Trecuseră ceva ani de când n-o mai văzusem pe ea sau pe
mama ei.
— Îmi pare sincer rău, Tanya. Pot să te văd chiar și astăzi.
— Mulțumesc, domnule doctor Delaware, zise ea cu vocea
gâtuită.
— E ceva ce-ai vrea să-mi spui acum?
— Nu chiar… Nu-i vorba de consiliere în urma decesului.
Altceva, de fapt… sunt sigură că o să vi se pară ciudat.
Am așteptat. Mi-a spus câte ceva.
— Probabil credeți că încep să fiu obsedată.
— Nicidecum, am spus eu, mințind în folosul terapiei.
— Să știți că nu-s obsedată, domnule doctor. Mami n-ar
fi… Scuzați-mă, dar trebuie să fug la școală. Mă puteți primi
mai spre sfârșitul după-amiezii?
— Ora cinci și jumătate îți convine?
— Mulțumesc din suflet, domnule doctor. Mama va
respectat întotdeauna.

Milo reteză o ciozvârtă de carne din lungul osului și-o


ridică în fața ochilor, s-o inspecteze. La lumina din local, fața

11
îi arăta ca o grămăjoară de pietriș.
— Ție asta ți se pare carne calitatea întâi?
— La gust e foarte bună, am spus eu. Probabil că n-ar fi
trebuit să-ți pomenesc nimic de telefonul ei, din motive de
confidențialitate. Dar dacă se dovedește că e ceva grav, știi
bine că am să mă-ntorc la tine.
Bucata de friptură dispăru printre buzele lui. Fălcile i se
puseră în mișcare și ciupiturile de acnee de pe obraji i se
transformară în virgulițe săltărețe. Își duse mâna liberă la
fruntea plină de pete, ca să-mpingă înapoi o șuviță de păr
negru. Între două înghițituri, spuse:
— Păcat de Patty.
— O cunoșteai?
— Ne mai vedeam în camera de gardă, când treceam pe la
Rick. Salut, ce faci, cum merge treaba, îți urez o zi bună,
chestii de-astea.
— Știai că e bolnavă?
— Singurul mod în care-aș fi putut afla era dacă mi-ar fi
spus Rick, dar avem o regulă nouă: după program, gata cu
discuțiile despre serviciu.
Când un caz nu e încă rezolvat, programul unui inspector
de poliție nu se termină niciodată. Rick Silverman face ture
prelungite la secția de urgențe a spitalului Cedars. Cei doi
vorbesc tot timpul despre limite și reguli, dar planurile lor
mor repede.
— Deci n-ai idee dacă ea mai lucra cu Rick? am spus eu.
— Același răspuns. Te gândești la o mărturisire, nu? Vreun
„lucru îngrozitor” pe care să-l fi făcut. N-are logică, Alex. De
ce ar vrea puștoaica să scormonească nu știu ce mizerii
despre mama ei?
Pentru că puștoaica înhață ceva și nu-i mai dă drumul.
— Bună întrebare.
— Când ai tratat-o?
— Prima dată a fost acum doisprezece ani, când ea avea
șapte.

12
— Doisprezece ani exact, nu aproximativ.
— Unele cazuri le ții minte.
— Caz greu?
— Fata s-a descurcat foarte bine.
— Super-psihologul marchează din nou.
— Chestie de noroc.
S-a uitat lung la mine. A mai mâncat niște cotlet. A pus
furculița jos.
— Asta nu-i carne superioară, doar cu maximă bunăvoință
îi poți spune selecționată.

Am plecat de la restaurant și el s-a întors în centru, pentru


o întâlnire de rezolvat hârțogărie la biroul procurorului
districtual. Eu am luat-o pe Sixth Street către capătul ei
dinspre vest, la San Vicente, unde un stop pe lumina roșie
mi-a dat răgazul necesar să sun la secția de urgențe a
spitalului Cedars-Sinai. L-am cerut pe doctorul Richard
Silverman și așteptam la telefon, când stopul s-a făcut verde.
Am închis și am luat-o spre nord, către La Cinega, apoi am
cotit-o la vest pe Gracie Allen, pătrunzând pe vastele domenii
ale spitalului.
Patty Bigelow, moartă la cincizeci și patru de ani.
Întotdeauna păruse atât de zdravănă.
După ce-am parcat în spațiul rezervat vizitatorilor, m-am
dus pe jos spre intrarea în secția de urgențe, încercând să-mi
amintesc când a fost ultima mea conversație cu Rick pe teme
profesionale, după ce el mi le trimisese pe Patty și Tanya.
Nicicând.
Prietenul meu cel mai bun era un polițist homosexual, dar
asta nu se traducea prin discuții frecvente între mine și
bărbatul cu care trăia el. Pe parcursul unui an, se-ntâmpla
de vreo cinci-șase ori să schimb câteva vorbe cu Rick, când el
era cel care răspundea la telefonul din casa unde locuiau
amândoi, întotdeauna pe un ton amical, niciunul dintre noi
neținând neapărat să se lungească la palavre. Plus câteva

13
ieșiri la cină cu ocazii festive – Robin și cu mine râzând și
închinând un pahar cu ei doi – și cam asta era tot.
O dată ajuns în fața ușilor de sticlă glisante, mi-am tras cel
mai performant mers de doctor arogant. Oricum mă
îmbrăcasem la patru ace pentru tribunal: costum bleumarin
la două rânduri, cămașă albă, cravată galbenă, pantofi
strălucitori ca oglinda. Recepționista abia dacă și-a ridicat
privirea.
În zona secției de urgențe era liniște, doar câțiva pacienți
bătrâni zăcând pe tărgi mobile, niciun strop de tensiune sau
de tragedie în aer. Apropiindu-mă de sala de triaj, l-am zărit
pe Rick venind spre mine, încadrat de doi medici stagiari.
Toți trei purtau salopete chirurgicale stropite cu sânge, iar
Rick avea pe deasupra un halat alb lung. Stagiarii aveau
ecusoane. Rick nu, toată lumea știe cine este.
Când m-a văzut, le-a spus celorlalți ceva care i-a făcut să
plece.
Oprindu-se în fața unei chiuvete, s-a spălat cu betadină, s-
a uscat, mi-a întins o mână.
— Salut, Alex.
Întotdeauna am grijă să nu apăs cu prea multă putere
niște degete care suturează vase de sânge. Strânsoarea lui
Rick era combinația uzuală de fermitate și precauție.
Peste fața-i prelungă și slabă, o calotă de păr creț și
încărunțit, tuns scurt. Mustăcioara perie mai păstra ceva fire
castanii la mijloc, dar vârfurile se decoloraseră. Suficient de
deștept încât să nu-și facă iluzii deșarte, continuă să se ducă
la solar. Azi, luciul de bronz părea proaspăt – probabil
preferase să se coacă la lampă, în locul mesei de prânz.
Milo are între un metru nouăzeci și unu și un metru
nouăzeci și patru, în funcție de felul în care starea de spirit îi
afectează postura. Greutatea îi variază între o sută opt
kilograme și mult prea mult. Rick măsoară un metru optzeci
și șase fix, dar uneori pare să fie tot atât de înalt ca „Micuțul”,
pentru că-și ține spatele drept și nu depășește niciodată

14
șaptezeci și șapte de kilograme.
Astăzi, am observat la el un soi de gârboveală pe care n-o
mai văzusem niciodată la el.
— Ce vânt te-aduce? mă întrebă el.
— Am trecut pe-aici să te văd.
— Pe mine? Care-i treaba?
— Patty Bigelow.
— Patty, spuse el, aruncând o privire spre semnul care
indica ieșirea. Mi-ar prinde bine o cafea.
Ne-am turnat amândoi din cafetiera medicilor și ne-am dus
într-o sală de consultație neocupată, care mirosea a spirt și a
metan. Rick s-a așezat în scaunul doctorului, iar eu mi-am
aburcat fundul pe masă.
Observând că rola de hârtie de pe masă trebuia schimbată,
îmi spuse să mă dau un pic la o parte și smulse bucata
folosită. O făcu cocoloș, o aruncă la gunoi, se spălă iar pe
mâini.
— Deci Tanya te-a sunat până la urmă. Ultima oară când
am văzut-o eu a fost la câteva zile după ce murise Patty. Avea
nevoie de-un pic de ajutor ca să-i recupereze lucrurile, că se
tot izbea de birocrația din spital, dar chiar și după ce am
ajutat-o să rezolve problema, am avut impresia că mai voia
să discutăm. Am întrebat-o dacă mai e ceva, dar ea a zis că
nu. Pe urmă, la vreo săptămână de la chestia asta, mi-a
telefonat și m-a întrebat dacă tu mai dai consultații la
cabinet, sau dacă nu te mai ocupi decât de colaborarea cu
poliția. I-am spus că, din câte am înțeles eu, îți găsești
întotdeauna timp pentru foștii pacienți. Mi-a mulțumit
frumos, dar eu am avut din nou senzația că are ceva pe suflet
și nu îndrăznește să spună deschis. Ție nu ți-am pomenit
nimic, în caz că s-ar fi răzgândit. Îmi pare bine că totuși te-a
căutat. Biata fată…
— Ce fel de cancer a făcut Patty? am întrebat eu.
— La pancreas. Când a ajuns să fie diagnosticat, deja îi
mâncase ficatul. Cu doar câteva săptămâni înainte,
remarcasem că pare extenuată, dar Patty, la jumătate de
15
capacitate era oricum mai bună decât majoritatea celorlalți la
turație maximă.
Rick clipi des, apoi continuă:
— Când am văzut-o cu icter, am insistat să-și facă un
examen complet. Peste trei săptămâni, era moartă.
— O, Doamne…
— Criminalii de război naziști o duc până la nouăzeci de
ani, iar ea moare, zise el, masându-și una dintre mâini cu
cealaltă. Pe mine Patty întotdeauna mă făcea să mă gândesc
la femeile coloniștilor din Vestul de altădată, energice și
neînfricate, care vânau bizoni cot la cot cu bărbații, tăiau
animalele, le jupuiau și le găteau, iar din ce rămânea
nefolosit se descurcau să facă tot felul de obiecte utile.
Se frecă la o pleoapă, apoi continuă:
— Atâția ani lucrați împreună, și n-am putut face absolut
nimic ca să schimb deznodământul. Am trimis-o la cel mai
bun oncolog pe care-l cunosc și m-am îngrijit ca Joe Michelle,
șeful secției noastre de anesteziști, să se ocupe personal de
managementul durerii pentru Patty.
— Ai petrecut mult timp cu ea spre sfârșit?
— Nu atât demult pe cât ar fi trebuit, spuse el. Mă
înființam în rezerva ei, stăteam nițel de povești, pe urmă ea
mă dădea afară. Mă certam cu ea, ca să fiu sigur că vorbește
serios. Vorbea serios.
Se trase de mustață.
— În toți anii ăștia cât mi-a fost asistentă principală pe
secție, în afară de câte-o cafea băută împreună la bufet, noi
n-am socializat niciodată, Alex. Atunci când am devenit șef,
eram un dobitoc pe care nu-l interesa decât munca. În timp,
personalul din subordine a reușit totuși să-mi arate că
greșesc, așa că am devenit și eu mai atent la partea socială.
Petreceri de ziua angajaților, o listă cu zilele de naștere ale
tuturor, să am grijă că nu ducem lipsă de prăjituri și flori, mă
rog, toate chestiile uzuale de ridicat moralul.
Pe față i se întinse un zâmbet.

16
— Într-un an, Micuțul chiar a acceptat să facă pe Moș
Crăciun.
— Asta da, imagine de neuitat…
— Ho, ho, ho, și hâm, hâm, hâm. Slavă Domnului că n-am
avut copilași care să i se urce în poală. Unde vreau eu să
ajung, Alex, este că Patty n-a venit la nicio petrecere de-a
noastră. Întotdeauna se ducea direct acasă, după ce-și
termina fișele. Când încercam s-o conving să stea, primeam
același răspuns invariabil: „Ești un dulce, Richard, dar e
nevoie de mine acasă”.
— Responsabilități de mamă singură?
— Bănuiesc că da. Tanya a fost unica persoană pe care
Patty o suporta în camera ei de spital. Puștoaica pare tare
drăgălașă. E la un colegiu pregătitor pentru medicină, mi-a
zis că se gândește să se ducă spre psihiatrie sau neurologie.
Probabil i-ai făcut o impresie bună.
Se ridică, își întinse brațele în sus deasupra capului. Se
așeză înapoi.
— Alex, biata fată n-are nici douăzeci de ani împliniți și e
singură pe lume.
Întinse mâna după cafea, se uită lung în paharul gol, fără
să bea.
— Există vreun motiv anume pentru care ți-ai făcut timp
să vii până aici?
— Mă întrebam dacă e ceva în legătură cu Patty despre
care ar trebui să știu și eu.
— S-a îmbolnăvit, a murit, viața-i nedreaptă, spuse el. De
ce oare am impresia că pe tine cu totul altceva te
interesează?
Am stat să mă gândesc cât de multe ar fi cazul să-i spun.
Teoretic vorbind, putea fi considerat medicul care-o trimisese
la specialist. Sau nu.
— Dorința Tanyei de-a se întâlni cu mine n-are nicio
legătură cu psihoterapia după deces, am spus. Ea vrea să
discutăm despre „un lucru îngrozitor” pe care Patty i l-a
mărturisit pe patul de suferință, înainte să moară.
17
Capul îi țâșni înainte.
— Poftim?!
— N-a vrut să-mi spună mai multe la telefon. Cum ți se
pare? Are vreun sens pentru tine?
— Mi se pare absolut ridicol! Din punct de vedere moral,
Patty era cea mai integră persoană pe care-am cunoscut-o
vreodată. Oamenii spun tot felul de lucruri, când se simt
stresați.
— S-ar putea asta să fie explicația.
Stătu pe gânduri câteva clipe.
— Poate că „lucrul îngrozitor” de care vorbea Patty era
sentimentul de vinovăție că o părăsește pe Tanya. Sau poate
pur și simplu aiura, la halul în care era de bolnavă.
— Boala i-a afectat și funcțiile cognitive?
— Nu m-ar mira, dar nu-i specialitatea mea. Mai bine să
discuți cu oncologul ei, Tziporah Ganz.
Pagerul începu să-i sune și el citi cu voce tare mesajul.
— Paramedicii serviciului de ambulanța Beverly Hills... mi
se aduce un infarct în câteva minute… trebuie să mă duc și
să-ncerc să salvez pe cineva, Alex.
M-a condus afară, însoțindu-mă dincolo de ușile de sticlă,
iar eu i-am mulțumit pentru timpul acordat.
— Măcar să-ți fi fost de folos cu ceva. Eu sunt convins că
toată această melodramă se va sparge ca un balonaș de
săpun.
Cu mișcări circulare, își dezmorți umerii și adăugă:
— Credeam că tu și Micuțul v-ați blocat la tribunal pentru
tot restul secolului.
— Cazul a fost închis azi-dimineață. Acuzata s-a declarat
vinovată, spre surprinderea tuturor.
Pagerul începu iar să-i piuie.
— Poate-i chiar înălțimea Sa, dându-mi vestea cea bună…
ba nu, sunt tot cei de la ambulanță… pacient bărbat, optzeci
și șase de ani, puls sub nivelul mării… măcar a avut parte
de-o viață de om până la capăt.

18
Își băgă pagerul la loc în buzunar.
— Nu că ar mai face cineva asemenea judecăți de valoare,
bineînțeles.
— Bineînțeles.
Ne-am strâns mâinile din nou.
— Principalul „lucru îngrozitor” este dispariția lui Patty,
spuse el. Sunt convins că până la urmă totul se va reduce la
starea de stres a Tanyei. Iar tu ai s-o ajuți să facă față
situației.
Chiar când mă întorceam să plec, el a mai spus:
— Patty a fost o asistentă formidabilă. Ar fi trebuit să vină
măcar la câteva dintre petrecerile acelea.

19
CAPITOLUL 3

CASA MEA E AȘEZATĂ SUS, deasupra Bulevardului


Beverly Glen, albă și cu contururi precise, ca o cicatrice
palidă în vegetația verde a dealului. Uneori, în timp ce mă
apropii, îmi pare un loc străin, croit după gustul cuiva cu
sensibilități glaciale, înăuntru, casa e toată pereți înalți,
ferestre largi, pardoseli din gresie, și mobilă cu tapițerie
moale la atingere, care să mai îndulcească muchiile drepte. O
tăcere asertivă pe care pot s-o suport, acum, fiindcă Robin s-
a întors.
Săptămâna asta a fost plecată la o reuniune a lutierilor, în
Healdsburg, ca să prezinte două ghitare și o mandolină. Dacă
nu era procesul, poate că m-aș fi dus și eu cu ea.
Suntem iarăși împreună după două despărțiri, și se pare că
începe să ne iasă bine. Când încep să mă gândesc la viitor,
îmi pun singur stop. Adică terapie comportamental-cognitivă,
dacă vreți să ne duelăm în neologisme.
În afară de haine, cărți și creioanele ei de desen, adusese
cu ea și un pui de buldog francez, cafeniu, de nici zece
săptămâni, și-mi acordase mie onoarea de a-i da un nume.
Cățelușa – căci era o „ea” – nu mai putea de bucurie în
prezența străinilor, așa că am botezat-o Blanche 1.
Acum are șase luni, e un ghemotoc lenevos cu pielea
numai crețuri, burtica moale și botul turtit, și-și petrece
aproape toată ziua dormind. Predecesorul ei, un terrier
vărgat și arțăgos pe nume Spike, murise în pace la o vârstă
înaintată. Eu fusesem cel care-l salvase de la o soartă crudă
și-l adusesem acasă, dar el o alesese pe Robin drept obiect al

1 Aluzie la personajul Blanche DuBois din piesa Un tramvai


numit dorință a dramaturgului american Tennessee Williams
(n.t.).
20
adorației lui. Blanche, deocamdată, nu făcea discriminare.
Milo, când a văzut-o prima dată, a zis:
— Despre animalul ăsta aproape că ai putea spune că e
într-un fel simpatic.
Blanche a scos un fel de mic mârâit drăgăstos, și-a frecat
căpățâna turtită de glezna lui și-și răsfrânse buzele.
— Chiar îmi zâmbește sau doar se pregătește să râgâie?
— Zâmbește, am zis eu. Așa face ea.
El îngenunche pe podea și se uită mai atent. Blanche îi
linse mâna și se dădu mai aproape, așteptând să fie
mângâiată.
— E din aceeași rasă ca Spike?
La care eu am răspuns:
— Gândește-te la tine și la Robin.

Niciun lătrat de întâmpinare când am trecut prin bucătărie


și am intrat în spălătorie. Blanche moțăia în coșul ei, cu ușa
deschisă. Salutul meu șoptit – „Bună ziua, drăguțo!” – a
făcut-o să deschidă un singur ochi mare și cafeniu. Ciotul
rahitic care le servește drept coadă buldogilor francezi începu
să se agite frenetic, dar restul corpului îi rămase inert.
— Hei, frumoasa din pădurea adormită!
Își ridică și pleoapa cealaltă, căscă, își cântări cu grijă
variantele. Într-un final, tropoti afară din coș și se scutură de
ultimele rămășițe ale somnului. Am luat-o pe sus și am dus-o
în bucătărie. Spike s-ar fi repezit imediat la ciozvârta de ficat
pe care i-am oferit-o și-ar fi înfulecat-o din doi timpi și trei
mișcări. Blanche mi-a dat voie să i-o țin în dreptul botului, în
timp ce ea ronțăia delicat. Am cărat-o până în dormitor și am
așezat-o pe un fotoliu. Oftă și-și reluă moțăiala.
— Asta pentru că sunt un tip atât de fascinant.
Am căutat în debara după fișa Tanyei Bigelow, am găsit-o
pe fundul unui sertar și-am scanat-o rapid cu privirea.
Tratamentul inițial la vârsta de șapte ani, cu o revenire după
trei ani.

21
Nimic relevant în notițele mele. Nicio surpriză.
La și douăzeci și cinci s-a auzit soneria.
O fătucă blondă cu ten curat, într-o cămașă albă, sobră, și
blugi frumos călcați, stătea în fața ușii de la intrare.
— Arătați neschimbat, domnule doctor Delaware.
Copilul subdezvoltat se metamorfozase într-o tânără femeie
minionă. Mi-am scormonit creierii după frânturi de amintiri,
am dibuit câteva: aceeași față triunghiulară, bărbia pătrată,
ochii verzi-căprui. Buzele tremurătoare.
M-am întrebat dacă aș fi recunoscut-o de pe stradă.
— Tu te-ai schimbat ceva, am spus și i-am făcut semn să
intre.
— Sper din tot sufletul că da, îmi răspunse ea. Data
trecută eram aproape-n scutece.
Antropologii zic că oamenii blonzi sunt atrăgători fiindcă
extrem de puțini copii cu părul cânepiu rămân așa în timp,
deci blondul reprezintă tinerețea. Zulufii bătând în galben ai
Tanyei deveniseră bucle de culoarea mierii. Își purta părul
lung, adunat la spate într-un coc spre creștet, fixat cu agrafe
în formă de bețișoare negre.
Niciun fel de asemănare cu Patty.
De ce-ar fi semănat cu ea?
Am pornit-o împreună pe coridor. În timp ce ne apropiam
de cabinetul meu, Blanche păși afară din dormitor. Se
scutură, căscă, tropoti mărunt spre noi. Am luat-o în brațe
din mers.
— Asta este o diferență, spuse Tanya. Data trecută n-
aveați în dotare alte animale vii decât peștii aceia
senzaționali.
— Și-acum sunt tot acolo.
Întinse mâna să mângâie cățelul, se răzgândi.
— O cheamă Blanche. A depășit cu mult stadiul de
„prietenoasă”, e de-a dreptul gregară.
Tanya întinse cu prudență un deget.
— Bună, drăguțo.

22
Un fior cățelesc traversă ca pe-o gelatină trupușorul
dolofan al lui Blanche. Nasul negru și umed adulmecă în
direcția Tanyei. Buzele cărnoase se răsfrânseră în afară.
— Antropomorfizez eu, domnule doctor, sau chiar
zâmbește?!
— Nu antropomorfizezi deloc. Zâmbește.
— Ce drăguț!
— Am s-o pun la loc în coșul ei, ca să putem începe.
— O țineți într-un coș? Trebuie neapărat?
— O face să se simtă mai în siguranță.
Nu părea prea convinsă.
— Gândește-te la un bebeluș pe care-l ții într-un pătuț cu
gratii, în loc să-l lași să se rostogolească pe jos, am spus eu.
— Bănuiesc că aveți dreptate, dar n-o goniți din cauza
mea. Îmi plac foarte mult câinii.
Întinse mâna și-o frecă pe Blanche pe cap.
— Vrei s-o ții în brațe?
— Ăăă… dacă pe ea n-o deranjează…
Blanche se lăsă transferată fără să clipească măcar.
Cineva ar trebui să-i studieze biochimia cerebrală și s-o
vândă la pachet.
— Ce călduță e… Hei, dulceață mică! Ce rasă e, mops?
— Buldog francez. Dacă simți că e prea grea…
— Nu vă faceți griji, sunt mai puternică decât par.

Ne-am instalat comod în două fotolii așezate față în față.


— Piele moale, confortabilă, spuse ea, trecându-și degetele
peste suportul pentru brațe. La fel ca data trecută…
Uitându-se în jos spre Blanche:
— O țin cum trebuie?
— O ții perfect.
Aruncă o privire prin cameră.
— Aici nu s-a schimbat nimic, dar restul casei e complet
altfel. Altădată era mai mică. Și parcă era placată cu lemn pe
dinafară, nu? La început credeam că am greșit adresa.

23
— Am refăcut toată casa în urmă cu câțiva ani.
Un psihopat luase decizia în locul nostru, dând foc la tot
ce aveam.
— A ieșit o chestie foarte stilată, spuse Tanya.
— Mulțumesc.
— Deci, iată-mă.
— Mă bucur să te revăd, Tanya.
— Și eu la fel.
Și uitându-se în jur:
— Vă gândiți probabil că ar trebui să vorbesc despre
moartea mamei mele.
— Dacă vrei.
— Nu vreau, de fapt, domnule doctor. Nu sunt în fază de
negare, să știți, chiar a fost un coșmar oribil, niciodată n-am
crezut că voi trece printr-o experiență atât de îngrozitoare.
Dar îmi stăpânesc durerea așa cum ar fi de așteptat în mod
normal… Dumneavoastră asta vi se pare că sună a negare?
— Tu poți să apreciezi cel mai bine acest lucru, Tanya.
— Păi, eu cred că fac față, de fapt. Nu-mi reprim
sentimentele. Dimpotrivă, plâng. O, Doamne, plâng destul. În
continuare mă trezesc dimineața cu sentimentul că urmează
s-o văd, dar…
Ochii i se umeziră.
— N-a trecut prea mult timp, am spus eu.
— Uneori, mi se pare că a fost ieri. Alteori, am senzația că
a trecut o eternitate, de când s-a dus… Am bănuit că e
bolnavă înaintea ei.
— Nu se simțea bine?
— Pur și simplu n-a fost în apele ei, timp de vreo două
săptămâni.
Același lucru pe care-l spusese și Rick.
— Nu că asta ar fi oprit-o să facă ture duble la spital, să
gătească și să aibă grijă de toate în casă, dar și-a pierdut
pofta de mâncare și a început să slăbească. Când i-am atras
atenția, mi-a zis să nu mă plâng, poate că în sfârșit ajungea

24
și ea să fie subțirică. Dar tocmai asta era problema! Mami nu
reușea niciodată să piardă în greutate, oricât de mult s-ar fi
străduit. Sunt studentă la premedical, știam destulă
biochimie încât să mă întreb dacă nu cumva are diabet. Într-
o seară, când abia dacă se atinsese de mâncare, i-am atras
atenția la ce se întâmplă. A zis că-i doar un semn de
menopauză, nimic serios. Dar ea începuse să intre la
menopauză cu doi ani în urmă, iar femeile de regulă se
îngrașă, nu slăbesc. I-am semnalat chestia asta, dar ea nici
n-a vrut să mă bage în seamă. Până la urmă, o săptămână
mai târziu, a fost obligată să-și facă un control.
— Obligată de ce?
— Domnul doctor Silverman a observat că i s-au îngălbenit
ochii și a insistat să se controleze. Dar chiar înainte de asta,
înainte ca ea să fie de acord s-o vadă un doctor, i-au luat
sânge pentru analize la urgențe. Când a văzut rezultatele,
doctorul Silverman a băgat-o imediat la tomograf. Tumoarea
se vedea exact în mijlocul pancreasului și avea metastaze la
ficat, la stomac și la intestine. Starea ei s-a deteriorat rapid.
Uneori mă întreb dacă nu cumva șocul de a ști a făcut-o să-și
piardă orice dorință de-a lupta. Sau poate așa a fost cursul
natural al bolii.
Stătea cu spatele drept, fără să plângă. Mângâind-o alene
pe Blanche. Cineva care n-o cunoștea ar fi putut crede că e
detașată.
— Cât timp a fost bolnavă? am întrebat eu.
— Din ziua în care a fost diagnosticată, douăzeci și cinci de
zile. Majoritatea le-a petrecut în spital, era prea slăbită ca să
poată rezista acasă. La început, și-a dat toată silința să facă
pe nărăvașa: se văita că tava de mâncare nu-i este luată
suficient de prompt, bombănea că asistentele din echipele
mobile nu pot face o treabă la fel de bună ca asistentele
repartizate pe secții, fiindcă nu există continuitate în
îngrijire. La fiecare schimb de tură, ținea morțiș să-și vadă
fișa, să verifice de două ori dacă i se notaseră corect funcțiile

25
vitale. Bănuiesc că o făcea să se simtă stăpână pe situație.
Mami a avut dintotdeauna chestia asta, să țină lucrurile sub
control. V-a povestit vreodată despre copilăria ei?
— Un pic.
— Suficient cât să știți ce i s-a întâmplat în New Mexico?
Am dat din cap că da.
Mânuțe care se încleștează.
— E un miracol cum de-a ieșit un om atât de bun din ea.
— A fost o persoană extraordinară.
— A fost o persoană incredibilă!
Studiind o gravură de pe peretele din stânga:
— În prima săptămână de spital, s-a purtat absolut
tiranic. Pe urmă, se simțea mult prea rău ca să se mai certe,
în cea mai mare parte a timpului dormea și citea gunoaiele
alea cu cancanuri… așa le zicea ea revistelor despre
celebrități. Atunci mi-am dat seama că e într-adevăr rău de
tot.
Își supse buzele, apoi continuă:
— Us, People, Star, OK! Mereu le lua în derâdere când mă
vedea venind cu ele, pentru un pic de lectură la sfârșit de
săptămână. Nu sunt vreo fană înnebunită după vedete, dar
îmi petrec cincisprezece ore pe săptămână lucrând cu
jumătate de normă la biblioteca universității, ca să-mi
plătesc taxele de studii pentru colegiul premedical, așa că nu
văd de ce nu m-aș bucura, printre picături, de-un pic de
plăcere vinovată. Mamei mele îi plăcea teribil să mă ia peste
picior pe chestia asta. Ideea ei despre distracție consta în
cărți despre investiții, pagina financiară a ziarelor și revistele
ei medicale. În sinea ei, era o intelectuală. Oamenii aveau
tendința s-o subestimeze.
— O gravă eroare de judecată, am spus eu.
Ea o dezmierdă iar pe Blanche.
— Adevărat, dar impresia pe care o dădea, de „fată simplă
de la țară”, putea uneori să fie în dezavantajul ei. Mi-a spus
că, înainte să-l cunoască pe domnul doctor Silverman,
niciodată n-a obținut de la șefii ei ceea ce merita pe drept. El
26
a apreciat-o, a avut grijă să fie promovată corect… în fine,
cred că vă puteți da seama că mă ocup conștient să fac față
pierderii suferite. Nu-mi reprim sentimentele. Dimpotrivă, mă
forțez să-mi amintesc tot ce pot. Ca atunci când ți-a intrat o
așchie în carne și trebuie să scobești adânc.
Am încuviințat din cap.
— Uneori, spuse ea, mă apucă spaima, plâng până nu mai
pot și sunt mult prea obosită ca să mai simt ceva. Noaptea e
cel mai rău. Visez non-stop. Ceea ce e normal, nu?
— Vise în care apare și ea?
— E mai mult decât atât. Stă acolo. Îmi vorbește. Îi văd
buzele cum se mișcă, aud sunete, dar nu-i deslușesc vorbele,
e teribil de frustrant… Uneori îi simt mirosul! La fel cum
mirosea ea întotdeauna după tura de noapte, a pastă de dinți
și a pudră de talc, exact ca în realitate… Pe urmă mă trezesc
și văd că nu e acolo și am un sentiment covârșitor de
dezamăgire. Dar știu că-i normal. Am citit mai multe cărți
despre durerea prin pierdere.
Îmi recită vreo șase titluri. Pe patru le știam. Două erau
bune.
— Le-am găsit pe Internet, le-am ales pe cele care aveau
cele mai bune reacții din partea cititorilor.
— Știu, trebuie pur și simplu să trec prin toate astea. Dar
lucrul pentru care am realmente nevoie de ajutor… și vă rog
să mă iertați, dar nici măcar nu-s convinsă că sunteți
persoana potrivită cu care să discut despre asta…
Obrajii i se îmbujorară ușor.
— Mă gândeam să discut cu domnul doctor Silverman…
Am venit la dumneavoastră fiindcă mami vă respecta foarte
mult. Și eu la fel, bineînțeles. Dumneavoastră m-ați ajutat…
Își strânse iarăși buzele. Pocnindu-și unghia de la degetul
mare cu unghia celuilalt. Apoi surâzând în direcția mea:
— N-aveți voie să vă supărați pe mine, nu-i așa?
— Ce motiv aș avea să mă supăr?
— Dacă n-am fost în totalitate sinceră… OK, haideți să vă

27
spun de-a dreptul. Adevăratul motiv pentru care mă aflu aici
este pentru că dumneavoastră lucrați cu polițistul acela:
persoana specială din viața doctorului Silverman. M-aș fi dus
direct la domnul Silverman, dar nu pot spune că l-aș
cunoaște chiar atât de bine, pe când dumneavoastră ați fost
terapeutul meu, deci pot să vă spun orice.
— Nu-i așa? zise ea, respirând adânc.
— Vrei să te pun în legătură cu inspectorul Sturgis.
— Dacă dumneavoastră credeți că mă poate ajuta.
— Cu ce?
— Să facă investigații, spuse ea. Să afle ce s-a întâmplat,
exact.
— Acel lucru îngrozitor pe care ți l-a mărturisit mama ta.
— N-a fost atât o mărturisire, cât… Se simțea o voință
nestrămutată în vocea ei, domnule doctor! Voință și hotărâre.
Exact așa cum devenea mama, atunci când apărea o
problemă care trebuia rezolvată. Credeți că vorbesc prostii, că
ea era prea bolnavă ca să-și dea seama ce spune, creierul nu-
i mai funcționa ca lumea. Dar chiar așa bolnavă cum era, se
vedea clar că vrea ca eu să mă concentrez.
— La lucrul acela îngrozitor.
Clipi des:
— Mă ustură ochii. Aveți un șervețel, vă rog?
Ștergându-și pleoapele, expiră lung aerul din piept.
Buzele lăsate în jos ale lui Blanche tremurară în timp ce
Tanya își coborî privirea spre ea.
— Mi se pare mie, sau m-a imitat?!
— Gândește-te că-i empatie.
— Uau! Cățelușa perfectă pentru un psiholog.
Un surâs neașteptat.
— Când o să-și ia și ea licența în psihologie?
— Încearcă tu s-o convingi, am spus eu. Ea vrea să fie
avocată.
După ce se opri din râs, Tanya spuse:
— Ce-a fost asta? Ușurare prin amuzament?

28
— Gândește-te că-i un fel de pauză de respirație.
— Da, bine… deci pot să vă spun exact ce s-a întâmplat?
Nu pentru asta mă plătește lumea?
Am spus:
— Te ascult.

29
Capitolul 4

ÎN A DOUA SĂPTĂMÂNĂ, totul s-a concentrat pe durere,


spuse ea. Adică toată lumea se ocupa de asta, mai puțin
mami.
— Preocuparea ei fiind…
— Să rezolve chestii. Cum spunea ea: să pună lucrurile la
rând. La început, eu m-am supărat. Aș fi vrut să am grijă de
ea și să-i spun cât de mult o iubesc, dar când am început să
fac asta, ea m-a întrerupt. „Hai să vorbim despre viitorul
tău.” Abia reușea să vorbească, încet, și suflând greu, iar eu
nu mă puteam gândi decât că va fi un viitor fără ea.
— Poate că voia să-și distragă atenția de la durere.
Mușchii din jurul ochilor ei tremurară scurt.
— Doctorul Michelle, anestezistul, îi pusese o perfuzie
permanentă cu morfină. Ideea era să-i asigure un flux
constant de anestezic, astfel încât ea să nu sufere decât un
minimum de disconfort posibil. În majoritatea timpului,
mama închidea perfuzia. L-am auzit din întâmplare pe
doctorul Michelle spunându-i unei asistente că precis suferă
îngrozitor, dar el n-are ce-i face. Țineți minte cât de cumplit
de încăpățânată putea să fie?
— Avea opinii foarte categorice.
— Să pună lucrurile în ordine. Ea dicta și eu trebuia să iau
notițe, așa de multe amănunte erau. Parcă eram la școală.
— Ce fel de amănunte?
— Financiare. Siguranța financiară era un lucru foarte
important pentru ea. Mi-a spus că îmi deschisese un fond de
investiții sub tutelă, când aveam patru ani. Credea că eu n-
am habar, dar o auzisem de destule ori discutând cu
brokerul ei la telefon. M-am prefăcut uimită. Mai erau și
două asigurări de viață, la care mă trecuse pe mine unic
beneficiar. Era mândră că-și plătise în întregime ratele la
casă și că n-avea datorii, deci cu salariul meu și cu investițiile
30
ei, voi putea să plătesc impozitele pe proprietate și toate
facturile curente. M-a pus să-mi vând mașina – practic mi-a
spus și cât ar trebui să iau pe ea – și mi-a zis s-o păstrez pe-a
ei, pentru că era mai nouă, deci va costa mai puțin, în timp,
ca s-o întrețin. Mi-a spus exact, până la ultimul dolar, cam
cât de mult aș putea să cheltuiesc pe lună, și să încerc să mă
descurc cu mai puțin, dacă se poate, dar cu condiția ca
întotdeauna să fiu bine îmbrăcată, fiindcă aparențele
contează. Pe urmă mai erau și toate numerele de telefon
utile: brokerul, avocatul, contabilul, instalatorul,
electricianul. Deja luase legătura cu toți, știau că urmează
să-i caut. De-acum trebuia să-mi iau existența în propriile
mâini, și ea se aștepta ca eu să fiu suficient de matură încât
să fac față. Când a ajuns la partea despre cum să-i vând
hainele la un talcioc de duminică sau pe „ebay”, eu am
început să plâng și am implorat-o să se oprească.
— Și te-a ascultat? am întrebat eu.
— Lacrimile au funcționat întotdeauna la mami. Chestie de
care am profitat din plin, când eram mică.
— Trebuie să te fi copleșit, toată acea discuție despre
viitorul tău.
— O ținea langa cu impozitele pe proprietate, în timp ce
singurul lucru la care mă puteam gândi eu era: „Nu peste
multă vreme, ea nici măcar n-o să mai existe.” O făcea să se
simtă încă puternică, domnule doctor, dar n-a fost deloc
ușor. A trebuit să recit ca un papagal tot ce-mi spusese, de
parcă eram la un concurs de cine știe câștigă.
— Conștiința faptului că tu înțelegi situația a fost o ușurare
pentru ea.
— Sper. Nu-mi doresc decât să fi putut petrece un pic mai
mult timp împreună… asta-i o dorință egoistă, știu,
important este să te concentrezi pe persoana care suferă, nu?
Chestia asta suna ca un citat dintr-o carte.
— Desigur.
Își trecu un braț peste piept, prizându-și umărul cu mâna,

31
ținând-o pe cealaltă peste Blanche. Cățelușa începu să-i lingă
mâna. Tanya începu să plângă.
Desfăcându-și cocul, își eliberă coama de păr blond, o
scutură cu putere, apoi o strânse iar la spate și înfipse
agrafele-bețișoare la loc.
— Bine, spuse ea, am să trec direct la subiect. Era vineri
seară. Am ajuns la spital mai târziu decât de obicei, pentru
că aveam laborator de chimie organică a doua zi și o mulțime
de chestii de studiat. Mami părea atât de slăbită, încât nici
nu-mi venea să cred, cât se schimbase față de dimineață.
Avea ochii închiși, pielea îi căpătase o paloare cenușiu-
verzuie, și mâinile îi arătau ca niște vreascuri uscate. În jurul
ei pe pat erau împrăștiate toate revistele alea de cancanuri,
ziceai că mai are puțin și-o să fie înghițită de-o mare de
hârtie. Am început să le adun. Ea a deschis ochii și a
murmurat ceva, dar n-am înțeles ce spune, așa că mi-am
apropiat urechea de gura ei.
Sucind și răsucind o agrafă-bețișor.
— În primul moment, nu-i puteam auzi nici măcar
răsuflarea, și m-am tras înapoi, panicată. Dar ea se uita
direct în sus, la mine, perfect conștientă, cu ochii strălucind.
Vă amintiți ce ochi avea? Cât de întunecați și de ageri erau?
Exact așa erau și atunci, domnule doctor… Cu privirea
concentrată, uitându-se în sus la mine, și mișca din buze,
dar avea gura atât de uscată, încât nu putea scoate niciun
sunet. Am udat un prosop, ea și-a țuguiat buzele, eu m-am
aplecat spre ea și mi-a atins obrazul cu ele. Pe urmă a reușit,
nu știu cum, să-și împingă mai sus capul, ca să fie mai
aproape, așa că și eu m-am aplecat mai mult spre ea. Mi-a
pus o mână pe după gât și a apăsat. Îi simțeam tubul de la
perfuzie gâdilându-mă în spatele urechii.
Tanya își feri privirea.
— Trebuie să mă ridic și să mă plimb puțin.
Punând-o pe Blanche jos pe podea, se sculă în picioare.
Blanche tropoti mărunt spre mine și mi se instală în poală.

32
Tanya traversă încăperea de două ori, apoi se întoarse spre
fotoliul ei, dar rămase în picioare. O șuviță de păr i se
desprinse din legătura de la spate, căzându-i peste unul din
ochi. Pieptul i se ridică într-un suspin.
— Avea răsuflarea rece ca gheața. A început iar să
vorbească, rostind cu greu cuvintele. Prima dată a spus: „Am
făcut un mare rău”. Apoi a repetat. I-am spus că ea n-ar
putea niciodată să facă vreun lucru rău. A scos un sâsâit
atât de puternic, încât m-a durut timpanul, a zis: „Un lucru
îngrozitor, scumpo”, și am simțit cum îi tremură mușchii feței.
Trăgându-se cu degetele de colțul ochilor, dându-le
drumul, inspirând adânc aer în piept.
— Asta e partea de care nu v-am pomenit nimic la telefon.
A spus: „L-am omorât. Era prea aproape. Să știi asta. Să știi”.
Nici acum nu reușesc să-mi dau seama ce-a vrut să spună.
Nu exista niciun bărbat în viața ei personală, deci nu putea
să se refere la cineva apropiat în sensul de „iubit”. Singura
alternativă care-mi vine mie în cap este sensul literal. Adică
se referea la cineva care să locuiască în apropiere de noi. Mi-
am stors creierii, încercând să-mi amintesc dacă vreun vecin
de-al nostru a murit într-un mod mai ciudat, dar nu-mi vine
în minte nimeni. Chiar înainte să ajung la dumneavoastră
prima dată, noi două locuiam în Hollywood, și-mi amintesc
că mereu auzeam sirene și din când în când ne mai trezeam
cu câte-un bețiv care ne bătea la ușă, dar asta-i tot. Oricum
n-aș putea crede niciodată că ar fi putut să facă rău cuiva în
mod deliberat.
Se așeză la loc în fotoliu.
— Nu știi ce să crezi, am spus eu.
— Dumneavoastră credeți că-i aiureală fără cap și fără
coadă. Și eu am crezut la fel. Am rezistat tentației de-a căuta
o explicație. Dar nu mi-o pot scoate din cap. Nu din cauza
pornirilor mele. Ci pentru că mama voia ca eu să aflu
adevărul. Asta a vrut să spună, când a zis: „Să știi asta.” Era
important pentru ea ca eu să înțeleg, pentru că toată
săptămâna aceea se ocupase să-mi pună la rând viitorul, iar
33
chestia asta făcea parte din el.
N-am spus nimic.
— Poate că este o nebunie. Dar măcar atâta lucru pot să
fac și eu, să verific. De-aia mă gândeam că poate inspectorul
Sturgis ar fi dispus să dea o căutare prin baza de date o
poliției, pentru locurile unde am stat noi, și să vadă dacă s-a
întâmplat ceva prin apropiere… Fără să afle nimic deosebit,
și atunci am putea pune punct.
Ce ți-e și cu copiii erei cibernetice. I-am spus:
— Sistemul computerizat al Departamentului de Poliție Los
Angeles e cam primitiv, dar o să încerc. Înainte de-a ajunge
însă acolo, cred că ar trebui să te gândești dacă…
— Dacă sunt pregătită să aflu ceva oribil. Răspunsul este
nu, nu prea, dar nu cred că mami chiar a ucis pe cineva. Ar fi
total absurd. După părerea mea, în cel mai rău caz s-a trezit
implicată în vreun soi de accident de care s-a considerat
vinovată și voia să se asigure că nu se va răsfrânge în viitor
asupra mea. Ceva gen pretenții de despăgubire. Voia să se
asigure că sunt pregătită.
Se îndreptă de spate, începu să se joace cu părul, apucă o
șuviță lungă și deasă, folosind-o ca să-și acopere ochii, o lăsă
să cadă.
Am întrebat-o:
— După ce ți-a spus toate astea, tu ce i-ai răspuns?
— Nimic, pentru că adormise. De parcă-și descărcase
sufletul de-o povară și acum putea în sfârșit să se
odihnească. Pentru prima dată de când se internase în spital,
părea împăcată cu sine. Am stat lângă ea o vreme. Asistenta
a venit, i-a verificat funcțiile vitale, a dat iarăși drumul la
perfuzia cu morfină și mi-a zis că o să doarmă timp de cel
puțin șase ore, deci pot să plec și să revin mai târziu. M-am
mai învârtit puțin pe-acolo, dar în final am plecat acasă,
fiindcă aveam de învățat pentru un test.
Una dintre mâini apucă strâns rezemătoarea fotoliului.
— Telefonul a sunat la trei dimineața. Mama murise în
somn.
34
— Îmi pare rău, Tanya.
— Au zis că nu s-a chinuit. Mi-ar plăcea să cred că a murit
în pace pentru că a putut să spună ce-avea pe suflet, atunci,
ultima dată. Simt nevoia să-i cinstesc amintirea ducând
lucrurile până la capăt. De când a murit, îmi tot repet în cap
vorbele ei, în fiecare zi. „Lucru îngrozitor.” „L-am omorât, era
prea aproape.” Uneori îmi sună ridicol, ca o scenă din alea
stupide cum se făceau în filmele de altădată: cineva spune
„ucigașul este…”, după care cade brusc și închide ochii! Dar
știu sigur că mama nu și-ar fi consumat tot timpul și energia
care-i mai rămăseseră, dacă n-ar fi fost important. Veți
discuta cu inspectorul Sturgis?
— Bineînțeles.
— Poate că dacă-i spuneți cum era mami, n-o să-și
închipuie că sunt nebună de legat. Îmi pare așa de bine că
am venit la dumneavoastră! Sunteți cel mai în măsură să
înțelegeți de ce era mai mult decât cea mai bună mamă din
lume. Nu m-a purtat în pântecul ei, și când Lydia m-a lăsat
baltă, i-ar fi fost ușor să se scape și ea de mine, și să-și
trăiască liniștită viața mai departe. În loc de asta, ea mi-a dat
mie o viață.
— Dar și tu ai dat un sens nou vieții ei.
— Sper.
— Se vedea de la o poștă cât de mândră era de tine, Tanya.
— Nu se poate pune semnul egal, domnule doctor. Fără ea,
eu n-aș fi fost nimic.
Aruncă o privire pe ceasul de la mână.
— Mai avem timp, am spus eu.
— Cam asta a fost tot despre ce voiam să vorbesc.
Se ridică iar în picioare. Scoase din poșetă un plic alb,
lung, pe care-l adusese pentru mine. P.L. Bigelow scris cu
litere în relief pe partea din spate și o adresă de pe Canfield
Avenue. Înăuntru era o foaie de hârtie împăturită perfect în
trei. Listă cu litere de tipar, centrată.
Alte patru adrese, fiecare însoțită de explicațiile Tanyei,
scrise de mână:
35
Cherokee Avenue, Hollywood. Am stat acolo patru ani, de
când aveam trei ani și până am împlinit șapte.
Hudson Avenue, Hancock Park. Doi ani, de când aveam
șapte și până pe la nouă ani sau cam așa ceva.
Fourth Street, districtul Wilshire. Un an, între nouă și zece
ani.
Culver Boulevard, Culver City. Doi ani, de la vârsta de zece
ani și până la doisprezece, după care am cumpărat duplexul.

Construise coordonatele de timp pe baza propriei vârste.


Jucându-se de-a adulta, dar agățându-se în continuare de
viziunea despre lume centrată pe sine însuși a unei
adolescente.
I-am spus:
— Poate că a fost relativ recent ceea ce s-a întâmplat.
Prefăcându-mă că sunt convins.
— La Canfield? Nu, a fost numai liniște și pace acolo. Și
eram destul de mare atunci când ne-am mutat, mi-aș fi dat
seama, dacă s-ar fi întâmplat ceva prin vecini. Apropo,
renunț la orice fel de pretenții de confidențialitate, deci
sunteți liber să-i spuneți inspectorului Sturgis orice doriți.
Poftim, am pus în scris chestia asta.
Din poșetă își făcu apariția încă o foaie de hârtie îndoită,
cu muchiile tăioase ca lama. Declarație de renunțare la
confidențialitate, scrisă de mână, în exprimarea bombastică a
diletantului care vrea să imite jargonul avocățesc. Pe urmă
un cec, pe suma cu reducere de onorariu încasată de mine
de la mama ei în urmă cu zece ani. Douăzeci la sută din cât
încasez astăzi.
— E bine așa?
— Absolut.
O luă spre ușă.
— Mulțumesc frumos, domnule doctor Delaware.
— Mama ta ți-a pomenit vreodată de vreun caz de
malpraxis, la spital?
36
— Nu. De ce?
— Secția de urgențe este o unitate medicală cu risc ridicat.
Dacă un pacient de care se îngrijea ea a murit și ea s-a simțit
răspunzătoare?
— E cu totul exclus ca ea să fi greșit în asemenea hal cu
cineva, încât să-i provoace moartea. Știa mai multă medicină
decât unii dintre doctori.
— Procesele nu se bazează întotdeauna pe adevăr, am
spus eu. Într-o situație de spitalizare, avocații se reped uneori
la oricine a clipit în direcția pacientului.
Ea se rezemă de ușă.
— Malpraxis. Doamne Dumnezeule, cum de nu mi-a dat
prin cap?! Poate că există deja un proces pus în mișcare, pe
sume exorbitante, și ea s-a temut că se va găsi cineva să-mi
confiște banii din fondul de studii. Sau casa. Voia să-mi
spună mai multe, dar nu mai avea suficientă energie…
sunteți genial, domnule doctor Delaware!
— N-a fost decât o sugestie…
— Dar una genială! Parcimonie științifică, parcă așa-i zice,
nu? Caută explicația cea mai simplă. Nu pot crede că nu m-
am gândit și eu la asta.
— Ai avut destule pe cap în ultima vreme. Am să-l sun
chiar acum pe domnul Silverman.
Am telefonat la secția de urgențe. Rick era în operație.
— O să mă sune el înapoi. Dacă există vreo informație
pentru tine, îți promit că am să-ți dau de știre imediat.
— Vă mulțumesc foarte mult, domnule doctor… Să nu mi-
o luați în nume de rău, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar
putem fi siguri că domnul Silverman ne va spune adevărul?
Poate că avocații lui l-au avertizat să nu discute… Ah,
pardon, scuze, asta-i o tâmpenie, încep să fiu paranoică.
— Tot mai vrei să-l pun în temă pe inspectorul Sturgis?
— Doar dacă domnul Silverman spune că n-a existat nicio
acuzație de malpraxis în ce-o privește pe mama, deși am
impresia că dumneavoastră deja v-ați făcut o idee. Mama

37
spunea mereu că sunteți genial.
Cu zece ani în urmă, tratamentul pe care i-l aplicasem
fusese oricum altfel decât genial. Am zâmbit și am condus-o
până la mașină.
Înainte ca ea să urce la volan, am întrebat-o:
— După ce rezolvăm chestia asta, n-ai vrea să mai vii la
vreo două ședințe de terapie?
— Ca să facem ce?
— Aș vrea să aflu mai multe despre condițiile tale de viață
și pe cine te poți baza pentru sprijin.
— Condițiile mele de viață nu s-au schimbat. Creditul
pentru duplex a fost achitat în întregime, iar chiriașii din
apartamentul de la parter sunt un cuplu de oameni tineri
foarte drăguți, Friedman îi cheamă. Chiria lor acoperă
cheltuielile curente de întreținere plus reparații neprevăzute.
Acum sunt în Israel, pe perioada concediului sabatic al
domnului Friedman, dar mi-au plătit în avans chiria pe un
an și au de gând să se întoarcă. Asigurarea și investițiile
făcute de mami îmi vor ajunge să trăiesc până ce-mi termin
studiile universitare. Dacă ajung la o facultate privată de
medicină, s-ar putea să fie nevoie să fac ceva împrumuturi.
Dar medicii câștigă bine, am să le dau înapoi. Colegii de
școală mă susțin, suntem un grup de amici, toți la colegiul
premedical, și ne înțelegem foarte bine, sunt niște prieteni
adevărați.
— Sună bine, dar m-aș simți mai confortabil, totuși, dacă
ai fi de acord să nu refuzi ideea de-a mai veni să discutăm.
— Am să vin, domnule doctor, promit. Doar să termin întâi
cu examenele.
Zâmbi, apoi continuă:
— Nu vă faceți griji, n-am niciuna din vechile mele
probleme. Apreciez că vă gândiți la mine și-mi vreți binele.
Mama spunea mereu că pentru dumneavoastră e mai mult
decât o simplă datorie profesională. Mi-a spus că ar trebui să
fiu atentă și să vă urmăresc cum procedați, ca să învăț ce

38
înseamnă grija față de pacienți.
— Câți ani aveai când ți-a spus asta?
— A fost… chiar înainte să vin a doua oară la
dumneavoastră, tocmai ne mutasem în Culver City… deci
aveam vreo zece ani.
— La zece ani știai deja că vrei să faci medicina?
— Dintotdeauna mi-am dorit să fiu doctoriță.
Apoi adăugă:
— Credeți în Viața de Apoi?
— E un concept care-ți alină suferința.
— Cu alte cuvinte, nu credeți în el?
— Depinde în ce zi m-ai prins.
Prin cap îmi trecură cu viteza fulgerului imagini despre
părinții mei. Tata, cu nasul lui roșu, în raiul bețivanilor.
Existau oare proceduri celeste stabilite pentru
comportamentul imprevizibil?
Poate că mama putea în sfârșit să fie și ea fericită, instalată
confortabil în copia paradisiacă a unui club de bridge.
— Măcar sunteți sincer, spuse ea. Cred că și la mine e la
fel. În general gândesc lucrurile în termenii logicii științifice,
vreau să văd datele concrete. Dar în ultima vreme, constat că
am început să cred în lumea spiritului, pentru că așa o simt
alături de mine. Nu tot timpul, doar câteodată, când sunt
singură. Fac una, alta, și dintr-odată îi simt prezența. S-ar
putea să nu fie decât nevoia mea emoțională, dar ziua în care
chestia asta nu se mai întâmplă s-ar putea să fie și ziua în
care am să vin la dumneavoastră pentru niște terapie
adevărată.

39
CAPITOLUL 5

RICK SPUSE:
— Nu, nimic de felul ăsta, acum sau în trecut. De fapt,
avem o perioadă fastă, e liniște și pace dinspre șacali. Iar
când le miroase a stârv și-ncep să se adune, de obicei nu se
leagă de asistente. N-au niciun stimulent financiar.
— Patty lucra și în alte părți?
— De când sunt eu șeful ei, nu. Dacă voia un ban în plus,
făcea ture duble.
— Unde a lucrat înainte să vină la Cedars?
— La Kaiser Sunset, dar n-a stat acolo decât un an. Poți să
renunți la varianta cu malpraxisul, Alex.
— Bine, mersi frumos.
— Ce face Tanya?
— Ținând cont de împrejurări, destul de bine.
— Bine. Trebuie să fug. Mulțumesc că ai acceptat s-o vezi.
Scurt și la obiect. Chirurgical. Exact ca atunci când o
trimisese la mine prima dată.
„Știu că nu prea faci multă psihoterapie, Alex, dar în cazul
de față pare să fie vorba mai mult de-o consultație.”
„Cine-i persoana care are nevoie de consultație?”
„Cea mai bună asistentă medicală cu care am lucrat
vreodată, Patty Bigelow. Acum câțiva ani, soră-sa i-a lăsat un
copil pe cap și-a plecat la dracu-n praznic. Pe urmă a murit
într-un accident de motocicletă și Patty a adoptat-o pe fetiță,
care acum are șapte ani. Vrea să-ți pună câteva întrebări, în
materie de atitudine a părintelui față de copil. Poți s-o
primești?”
„Sigur.”
„Îți rămân recunoscător…”
„Mai e ceva ce-ar trebui să știu?”
„Despre ce?”
„Despre Patty, despre fetiță.”
40
„N-am văzut-o decât în trecere pe cea mică. O dulceață.
Patty e genul super-organizat. Poate chiar prea organizată,
pentru un copil.”
„O perfecționistă.”
„Ai putea spune și așa. Se potrivește la fix, în secția mea de
urgențe. Nu i-a fost deloc ușor să admită că are o problemă.
Nici nu știu de ce m-a ales tocmai pe mine, ca să-mi spună.”
„Are încredere în tine.”
„Posibil… Am să-i dau numărul tău de telefon, acum trebuie
să fug.”

O oră mai târziu, Patty Bigelow mă sunase.


— Bună ziua, domnule doctor. N-o să mă lungesc la
telefon, fiindcă timpul dumitale costă bani și mie nu-mi place
să profit de alții. Când ai o fereastră liberă?
— Aș putea să te primesc astăzi la șase.
— Nț, sunt de serviciu până la șapte, iar Tanya iese de la
grădiniță la opt, deci astă-seară stau acasă. Mâine am zi
liberă.
— La zece dimineața îți convine?
— Super, mulțam frumos. S-o aduc și pe Tanya?
— Nu, hai să discutăm întâi numai noi doi.
— Chiar speram să spui asta. Cât mă costă onorariul
dumitale?
I-am spus cât, adăugând că pe ea am s-o taxez numai
jumătate.
— Asta-i cu mult sub media pieței, a spus ea. Doctorul
Silverman m-a asigurat că dumneata nu ești sub medie.
Ne-am ciorovăit o vreme. Am avut câștig de cauză.
Patty spusese:
— De obicei, eu nu cedez, domnule doctor Delaware. S-ar
putea să fii exact persoana potrivită pentru Tanya.

În dimineața următoare, la ora nouă și patruzeci și două de


minute, eram pe verandă, când un monovolum albastru
trăsese pe dreapta în fața casei. Zgomotul motorului se
41
oprise, dar din mașină nu coborâse nimeni.
La volan era o femeie cu păr castaniu, tuns scurt, uitându-
se într-un carnet de cecuri. Când m-a văzut că mă apropii, l-
a pus deoparte.
— Doamna Bigelow?
Prin fereastra coborâtă a portierei a ieșit o mână. Cu
degetele lipite, cu unghiile tăiate scurt.
— Patty. Am ajuns prea devreme, și n-am vrut să te
deranjez.
— Niciun deranj, poftim înăuntru.
S-a dat jos din mașină, ținând în mână o servietă neagră.
— Fișele medicale ale Tanyei. Ai un copiator?
— Am, dar hai să vorbim mai întâi.
— Cum vrei dumneata.
A urcat scările la un pas în fața mea. Îi apreciam vârsta
cam pe la patruzeci de ani. Scundă, cu ochii aproape negri și
fața rotundă, purtând un pulover cu gât înalt, bleumarin,
peste niște blugi cu croială clasică, comodă, și adidași albi
imaculați. Hainele nu făceau nicio încercare să subțieze un
trup plin și îndesat. Părul castaniu vrâstat cu alb era tuns
scurt, într-un anti-stil cam tot atât de frivol ca o cheie
franceză. Față nefardată, dar cu tenul curat, pielea
trandafirie lucind de sănătate și neridată. Mirosea a șampon.
Când am ajuns la scările spre verandă, ea a spus:
— E chiar frumos pe-aici.
— Este.
Ne-am îndreptat spre biroul meu fără să mai facem
conversație. La jumătatea drumului, ea s-a oprit să îndrepte
un tablou de pe perete, cu vârful degetului. Dându-se ușor
într-o parte, ca și cum s-ar fi ferit să nu fie văzută. Însă eu
am observat, iar ea a zâmbit.
— Scuze.
— N-ai de ce să te scuzi, primesc orice mână de ajutor mi
se oferă.
— Ai grijă ce anume ceri, domnule doctor.

42
Și-a trecut rapid privirea peste diplomele mele înrămate și
s-a așezat pe-o margine de scaun.
— Mai văd vreo două atârnate șui.
— Zonă seismică, am spus eu. Pământul își tot schimbă
poziția.
— Să știi că ai dreptate, stăm cu toții pe-un castron de
piftie. N-ai încercat cu ceară de modelat? Pui un strop la
mijloc, în partea de jos a ramei, pe dinăuntru, și dacă ai
nevoie s-o dai jos de-acolo, poți să dezlipești ceara fără să lași
urme pe perete.
— Mulțumesc pentru sfat.
Potrivind servieta în așa fel încât parte de sus să vină
perpendicular pe un picior al scaunului, spuse:
— Îmi dai voie?
Ridicându-se înainte ca eu să am timp să-i răspund. Când
reproducerile de pe perete atârnau drept, s-a întors să se
așeze pe scaun și și-a încrucișat brațele în poală. O boare de
roșeață piersicie îi desena doi bănuți pe umerii obrajilor.
Pomeți înalți, unica trăsătură accentuată pe fața ei lată și
netedă.
— Scuze, din nou, dar pe bune mă scoate din minți. Să
vorbesc despre Tanya sau despre mine?
— De ce nu despre amândouă?
— Vreo preferință în privința ordinii?
— Povestește-mi cum îți vine, am spus.
— Bine. În foarte puține vorbe, uite care-i povestea mea, ca
s-o poți înțelege mai bine pe Tanya. Sora mea și cu mine am
crescut la o fermă din apropiere de Galisteo, statul New
Mexico. Ambii noștri părinți erau niște bețivi. Mama era
bucătăreasa de la fermă, se pricepea să facă de mâncare, dar
n-o interesau îndatoririle de mamă. Tatăl meu era
administratorul și, când se îmbăta ca un porc, venea în
camera noastră și ne făcea tot felul de chestii oribile, mie și
surorii mele… Nu-i nevoie să intru în amănunte, nu-i așa?
— Doar dacă vrei.

43
— Nu vreau. Ne-a afectat în mod diferit, pe mine și pe sora
mea. Ea a început să-și facă de cap, umbla după bărbați, bea
de stingea și lua absolut orice fel de drog pe care putea să
pună mâna. Nu mai e, s-a dus, a pierit într-un accident de
motocicletă.
Respirase adânc, precipitat.
— Eu m-am transformat într-o culme a cumințeniei. Noi
două n-am fost nicicând foarte apropiate. După cum s-a
dovedit în timp, bărbații nu mă interesează absolut deloc. La
nicio oră. Și nici femeile, în caz că ești curios.
— Întotdeauna sunt curios, dar nu mi-a trecut prin cap
chestia asta.
— Zău? Unii sunt de părere că arăt ca o lesbiană
bărbătoasă.
N-am comentat.
— Plus că, din moment ce Richard, adică domnul doctor
Silverman a fost cel care m-a trimis la dumneata, și având în
vedere felul cum oamenii se pripesc să tragă concluzii, mi s-
ar fi părut cumva de înțeles să mă crezi lesbiană.
— Mă străduiesc din toate puterile să nu trag concluzii
pripite.
— Nu m-ar deranja să fiu lesbiană, dar nu sunt. Nu mă
interesează absolut deloc partea de la brâu în jos a nici unei
persoane. Dacă vrei neapărat o etichetă, ce-ai zice de
„asexuală”? Conform cărților dumitale de psihologie, chestia
asta mă face să fiu nebună?
— Nicidecum.
Încă un zâmbet numai de jumătate.
— Probabil ai spus-o doar așa, fiindcă vrei să stabilești
chestia aia, cum îi zice, parcă raport de comunicare.
— Nu te interesează sexul. E dreptul tău. Până aici nu mi-
ai spus nimic care să denote nebunie.
— Societatea consideră că e o ciudățenie.
— Atunci n-o să lăsăm Societatea să intre în cabinetul
meu.
Zâmbise.
44
— Să trecem mai departe. Sora mea, Lydia, căreia toți îi
spuneau Liddie, nu-și putea ține picioarele apropiate. Cel de
Sus probabil ne-a înșelat la cântar. Noi eram două, și el ne-a
dat un singur instinct sexual…
— Ție îți venea rândul lunea, iar ei marțea, dar ea s-a
lăcomit?
Începu să râdă.
— Simțul umorului e important în branșa dumitale.
— Și într-a dumitale.
— Știi câte ceva despre munca mea?
— Domnul doctor Silverman mi-a spus că ești cea mai
bună asistentă cu care a lucrat vreodată.
— Omul ăsta exagerează, spuse ea, dar ochii îi scânteiară.
Mă rog, poate-i doar o mică exagerare, fiindcă așa, pe loc, nu-
mi vine nici mie în minte cineva care să fie mai bun ca mine.
Aseară ne-a venit un pacient, grădinar de meserie, își
prinsese amândouă mâinile în angrenajul unei mașini de
tuns iarba. Zob și le-a făcut. Prea multă empatie, și te trezești
că nu mai scapi de deprimare… Dacă tot veni vorba de
chestii nasoale, surorii mele i s-au întâmplat o mulțime, dar
niciuna pe care să n-o fi meritat. A murit călare pe-un motor
Harley, în drum spre o mare reuniune de motocicliști din
Dakota de Sud. Nu purta cască, la fel ca și imbecilul care
conducea. A luat o curbă prea strâns și-au zburat amândoi
de pe șosea.
— Îmi pare rău pentru tine.
Strânsese din ochi.
— Am plâns nițel, dar… știu că o să ți se pară cinic din
partea mea, însă la felul cum trăia Liddie, mare minune că
nu s-a întâmplat mai devreme. Mă rog, ideea în toată
povestea asta e că voiam să-ți explic cum am ajuns s-o am pe
Tanya. Mama ei biologică este Liddie, dar într-o zi, când fetița
n-avea decât trei ani, Liddie a hotărât că n-o mai vrea, și mi-a
lăsat-o în pragul casei. Literalmente: într-o noapte am auzit
soneria de la ușă, m-am dus să văd cine e și-am dat peste

45
Tanya, strângând în brațe o jucărie de pluș, o balenă-ucigașă
suvenir din Alaska. Liddie era într-o mașină sport, de fițe,
oprită la marginea trotuarului, dar când m-am dus să
vorbesc cu ea, a demarat în trombă. Chestia asta s-a
întâmplat în urmă cu patru ani și pe urmă n-am primit nicio
veste de la ea, nici măcar de accidentul ei mortal n-am aflat
decât după mai mult de un an, fiindcă Liddie avea acte de
identitate false, iar polițiștilor de la circulație le-a luat ceva
timp ca să afle cine era.
— Cum a reacționat Tanya?
— A plâns vreo câteva zile, pe urmă s-a oprit. Mă mai
întreba din când în când despre Liddie, dar n-a fost ceva
cronic. Eu îi răspundeam de fiecare dată că mami o iubește
foarte mult și că a lăsat-o la mine pentru că eu pot să am mai
bine grijă de ea. Am cumpărat o carte despre cum să le
explici copiilor ce înseamnă moartea, am folosit porțiunile
care aveau sens pentru ea și le-am aruncat pe cele care nu se
potriveau. Una peste alta, Tanya a părut să accepte destul de
bine situația. A pus întrebările normale. După care și-a văzut
de treaba ei. Am continuat să-i spun mereu că mami a ei a
iubit-o și că o va iubi întotdeauna. Cam după ce i-o
spusesem de vreun milion de ori, Tanya s-a uitat într-o zi
lung la mine și a zis: „Tu ești mami. Tu mă iubești”. A doua zi
am demarat procedurile de adopție.
Clipind des și ferindu-și privirea într-o parte:
— Te ajută cu ceva, ce ți-am spus până aici?
— E perfect, am spus eu.
— Poate ai să descoperi ceva ce mie mi-a scăpat, dar pe
cuvânt că părea să facă față situației fără probleme. E o fetiță
foarte isteață, învățătoarea ei spune că-i depășește cu o
jumătate de an pe ceilalți copii din grupa ei de la școală. Are
așa, un aer de om mare, ceea ce sună logic, nu?, ținând cont
de anii pe care i-a petrecut hălăduind încoace și-ncolo cu
Liddie. Și influența mea, poate. Nu mă pricep la copii, habar
n-am cum trebuie să te porți cu ei ca la carte. Așa că o tratez

46
de ca și cum ar înțelege tot.
— Din câte se pare, metoda ta funcționează.
— Și-atunci cum de-am ajuns în fața dumitale?
S-a uitat în jos spre picioarele-i încălțate în adidași, le-a
strâns unul lângă celălalt. Le-a depărtat la distanță de-o
talpă.
— Probabil ai remarcat că sunt cam ciudată la capitolul
ordine. Nu suport să văd lucrurile deranjate de la locul lor,
totul trebuie să fie în perfectă ordine, fără surprize. Poate-i
din cauza a ceea ce mi-a făcut tatăl meu, dar cui îi pasă de
ce, ideea e că așa sunt eu acum, și mie îmi convine. În felul
ăsta îmi organizez mai bine viața, și când ești ocupat până
peste cap, crede-mă că te ajută foarte mult.
— Lucrurile rămân previzibile.
— Exact. Poftim, de exemplu felul cum îmi atârn hainele în
dulap. Totul grupat pe culori, croială, lungimea mânecilor.
Bluzele într-o parte, pe urmă blugii, uniformele de spital,
etcetera. De ce să mai pierd timpul căutând după ele
dimineața? De vreo câteva ori, când lucram într-o tură care
începea foarte devreme și era încă întuneric când mă sculam,
am avut pene de curent. Imaginează-ți toată casa în întuneric
complet, negru ca smoala. N-aveam însă nicio problemă să
mă îmbrac, fiindcă știam exact, la milimetru, unde este
agățat fiecare lucru.
— E metoda potrivită pentru tine.
— Absolut! Acum însă încep să mă gândesc că poate-ar fi
trebuit să țin o parte din toate astea numai pentru mine, să
nu-i fi spus și Tanyei.
— A început și ea să facă la fel?
— Dintotdeauna a fost foarte ordonată, mai ales pentru un
copil, ceea ce pe mine nu m-a deranjat deloc. Facem
curățenie împreună în casă, și chiar ne distrăm cu ocazia
asta. În ultima vreme, însă, începe să fie mai mult decât atât.
Și-a făcut un fel de mici ritualuri, nu vrea să se culce decât
după ce verifică sub pat, la început de cinci ori, pe urmă de
zece, iar acum a ajuns la douăzeci și cinci, dacă nu și mai
47
mult. Pe deasupra, mai trebuie și să-și netezească bine
cearșaful și să-i dea un pupic, se duce la baie de cinci ori una
după alta, și se spală pe mâini până se termină săpunul. Am
intrat o dată peste ea și am găsit-o lustruind robinetele.
— De când durează toată povestea asta?
— A început cam imediat după ce a împlinit cinci ani.
— Deci acum doi ani.
— Cam așa. Mai mult sau mai puțin. Dar n-a fost cine știe
ce, până de foarte curând.
— Vreo schimbare recentă?
— Ne-am mutat în alt loc… am reușit să subînchiriez o
casă în Hancock Park. Nicio problemă, din punctul ăsta de
vedere. Tanya se simte foarte bine acolo, cu excepția
ritualurilor de care spuneam.
— Ritualurile ei încep întotdeauna înainte de ora la care se
duce la culcare?
— Atunci e perioada de maxim, dar văd că se manifestă și
în alte momente ale zilei, și începe să-i afecteze activitățile
pentru școală. Nu că și-ar neglija temele… de fapt, e chiar pe
dos. Își rupe tot ce-a făcut și se-apucă din nou, încă o dată și
încă o dată, până când vin eu și-o opresc. De-o vreme, a
început să fie de-a dreptul pretențioasă cu gustarea pe care i-
o pun pentru școală. Dacă sandvișul nu-i tăiat exact pe
diagonala potrivită, vrea să-i fac altul.
Aplecându-se, a întins mâna și-a atins servieta.
— Vrei să vezi ceva din fișele ei medicale?
— A avut vreo boală neobișnuită sau vreun accident ieșit
din comun?
— Nu.
— Atunci o să mă uit pe ele mai târziu. Ai vreo informație
despre nașterea ei?
— Niciuna. A trebuit să-i fac analize imunologice complete,
ca să mă asigur că a fost vaccinată. Trebuie să recunosc,
cinste lui Liddie, că s-a îngrijit s-o vaccineze.
Se aplecă în față.

48
— Trebuie să înțelegi un lucru, doctore: înainte ca Liddie
să mi-o lase în prag, eu o mai întâlnisem pe Tanya doar o
singură dată, când n-avea decât doi ani. Ea și cu Liddie au
stat la mine vreo două săptămâni, înainte să plece mai
departe spre Juneau, în Alaska. Cum spuneam, nu mă
pricep la copii și nu mă dau în vânt după ei. Dar până la
urmă am ajuns să mă atașez de ea. Cuminte, liniștită, nu te
călca pe nervi. La fel e și-acum. Nici că se putea să am noroc
de-un copil mai bun decât ea. Doar că obiceiurile astea noi
ale ei, despre care-ți spuneam, mă fac să mă întreb dacă nu
cumva greșesc în felul cum mă port cu ea. Am mai citit și eu
câte ceva despre tulburărilor obsesiv-compulsive la copii și
cică s-ar putea să fie o chestie genetică, concentrația de
serotonină de la nivelul creierului, și că se încearcă tot felul
de medicamente în chip de tratament.
— În ziua de azi, aproape toate sunt puse pe seama
neurotransmițătorilor.
— Nu recomanzi medicamentele, fiindcă ai rațiuni
științifice? Sau nu-ți place ideea pentru că psihologii n-au
voie să le folosească?
— Medicamentele își au și ele rostul lor, deci dacă te
interesează calea asta, aș fi mai mult decât bucuros să te
trimit la un foarte bun psihiatru pentru copii. Eu am
constatat că tulburările obsesiv-compulsive din copilărie
răspund bine la tratamente nemedicamentoase.
— Cum ar fi?
— Terapia comportamental-cognitivă și alte tehnici de
diminuare a anxietății. Uneori, simplul fapt că descoperi ce
anume îl face pe copil să se simtă tensionat și să remediezi
situația este de ajuns.
— Tanya nu pare speriată, doctore. Doar foarte intens
concentrată.
— Tulburarea obsesiv-compulsivă își are rădăcinile în
anxietate. Micile obiceiuri pe care Tanya și le-a creat își fac
treaba, deci maschează tensiunea, dar tu mi-ai descris un

49
tipar care se extinde rapid.
S-a gândit la ce-i spusesem.
— S-ar putea… Știi, n-am vrut să te jignesc, cu remarca
despre psihologi.
— Nu m-am simțit jignit, am spus eu. Ești o clientă
informată, care nu vrea decât ce-i mai bine pentru copilul ei.
— Sunt o mamă care se simte prost pentru că copilul ei
pare să-și piardă controlul. Și mă consider vinovată pentru că
eu îmi doresc ca totul să fie previzibil și toată lumea să fie
fericită. O pretenție cam tot atât de realistă ca pacea în lume.
— Și eu țin să-i fac pe oameni să se simtă bine, doamnă
Bigelow. Altfel, m-aș fi făcut avocat și-aș fi avut un onorariu
mult mai mare.
A râs.
— Acum că ți-am aranjat eu tablourile, chiar că pari și
dumneata un tip foarte bine organizat. Deci crezi că o poți
ajuta pe Tanya doar stând de vorbă cu ea?
— Metoda mea va fi să creez chestia aia, cum îi zice, raport
de comunicare, să văd dacă o frământă ceva de care
dumneata nu ai cunoștință, să aflu dacă ar vrea să se
schimbe situația și s-o ajut să o schimbe.
— Și dacă ea nu vrea să se schimbe?
— În experiența mea de până acum, copiii nu se simt deloc
fericiți când sunt încorsetați de toate aceste mici obiceiuri.
Doar că pur și simplu nu văd cum ar putea să scape de ele.
Ai discutat cu ea despre asta?
— Am început s-o fac. Săptămâna trecută, mi se pare,
când a ajuns să dea pupici perdelelor. Cred că mi-am pierdut
răbdarea cu ea și i-am spus să nu se mai prostească. Mi-a
aruncat o privire care m-a săgetat drept aici.
Și-a atins cu mâna sânul stâng.
— De parcă o jignisem până-n adâncul sufletului. Imediat
m-am simțit ca un car de balegă și-a trebuit să ies din
cameră, ca să respir adânc. Până am reușit eu să-mi strâng
destul curaj ca să mă-ntorc și s-o rog să mă ierte, lumina era

50
stinsă și ea se culcase. Dar când m-am aplecat deasupra
patului, ca s-o sărut de noapte bună, tot trupul îi era
încordat și ținea strâns cuvertura… cu unghiile, îți dai
seama? Mi-am zis în sinea mea, vai, Patty, ai înnebunit-o de
tot pe copilă, gata, e cazul să ceri sfatul unui profesionist.
Am discutat cu Richard, adică domnul doctor Silverman, și
primul lucru care i-a ieșit pe gură a fost numele dumitale. A
zis că ești cel mai bun. După ce te-am cunoscut și eu, pot să
spune că mă simt mai bine. Nu te-apuci să emiți judecăți, ci
asculți ce ți se spune. Iar diplomele alea nu sunt nici ele
deloc de lepădat. Deci, când poți s-o vezi pe Tanya?
— Am o fereastră peste vreo două zile, dar dacă e urgent,
aș putea să-mi fac timp și diseară.
— Nu, lasă, a spus ea. Cred că mai fac față două zile. Ai
vreun sfat pentru mine, în afară de s-o las în pace și să mă
abțin să mai spun vreo tâmpenie?
— Explică-i Tanyei că o aduci la un doctor care nu face
injecții și nu o s-o doară în niciun fel. Folosește cuvântul
„psiholog” și spune-i că eu îi ajut pe copiii care sunt speriați
sau îngrijorați de ceva, stând de vorbă cu ei, desenând,
jucându-ne împreună. Spune-i că nu va fi obligată să facă
nimic, dacă nu vrea.
A desfăcut servieta, a dibuit un blocnotes, și-a luat notițe.
— Cred că mi-am notat tot ce mi-ai spus… Mi se pare în
ordine, mai puțin chestia cu jucatul. Tanyei nu-i plac
jocurile, n-am putut-o convinge nici măcar să jucăm cărți.
— Ce-i place să facă?
— Cu desenatul merge, chiar se pricepe destul de bine la
asta. Da, și îi place să decupeze… păpuși din hârtie, dac-o
vezi cum mânuiește foarfecă, mai ceva ca o profesionistă!
Cine știe, poate o să devină chirurg într-o zi.
— Ca Rick.
— Pe mine nu mă deranjează deloc. Bun, deci la ce oră,
peste două zile?
Am stabilit detaliile întâlnirii. Mi-a mulțumit frumos și mi-

51
a plătit cu bani gheață, zâmbind.
— Sigur nu vrei decât jumătate?
I-am zâmbit și eu, am făcut fotocopii după fișele medicale
ale Tanyei și i-am dat înapoi originalele. Mai aveam cinci
minute, dar ea a spus, ridicându-se în picioare:
— Am acoperit tot ce era de discutat.
Pe urmă:
— Are efect doar să vorbești cu ea, chiar dacă-i o chestie
genetică?
— Posibil să existe o componentă genetică. Majoritatea
pornirilor sunt o combinație între înnăscut și dobândit. Dar
nu sunt programate genetic, ca grupele de sânge.
— Oamenii pot să se schimbe.
— Dacă n-ar face-o, eu aș rămâne fără pâine.
În seara aceea, pe la cinci, m-a sunat pe mobil:
— Doctore, dacă posibilitatea unei ședințe astă-seară e
încă deschisă, aș vrea să profit de amabilitatea ta. Tanya a
început să-și facă tema de casă, a rupt toate foile, le-a
refăcut, după care s-a isterizat complet. A-nceput să plângă
și să spună că ea nu e-n stare să facă nimic ca lumea. Și că
mie mi-e rușine cu ea, fiindcă-i o fată rea, ca Liddie. În vecii
vecilor nu mi-a ieșit așa ceva din gură, dar poate a ghicit,
cumva… Acum s-a liniștit, dar nu-i un calm care să-mi placă.
E mult prea tăcută, ei în general nu-i tace gura o clipă. Nu i-
am spus că am stabilit o întâlnire cu tine. Dacă zici că e-n
regulă pentru astă-seară, am să-i explic pe drum, în mașină.
— Haideți încoace, am spus.
— Ești un sfânt!
Și-a făcut apariția un ceas mai târziu, de mână cu o fetiță
blondă. În mâna cealaltă avea un borcănel mic și alb.
— Ceară de modelat, a spus. Dacă tot veneam încoace…
Ea este Tanya Bigelow, fiica mea cea frumoasă și deșteaptă.
Tanya, fă cunoștință cu domnul doctor Delaware. El o să te
ajute.

52
CAPITOLUL 6

MILO ATINSE UN COLȚ AL ZIARULUI pe care mi-l


împinsese peste masă.
— Mișto, nu?
Ora zece dimineața, în North Hollywood. O zi fierbinte de
vineri în vale, la patiseria Du-par de pe Ventura, la est de
Laurel Canyon.
Îi lăsasem Tanyei un mesaj că nu sunt probleme de
malpraxis, spunându-i că voi lua legătura cu inspectorul
Sturgis. O oră mai târziu, mă uitam la el cum împunge cu
furculița în prima pagină din Los Angeles Times.
Mediatizare cu sufletul la gură a înființării unui program
de sănătate mentală în Tahiti, de către o fostă agentă de filme
și un director de studio ieșit la pensie. Ea cu un doctorat luat
pe bandă, el cu valiza de bani și amoruri bruște, care țin din
mai până-n decembrie. Agenda de lucru era regresia într-o
viață anterioară, un meniu chinezesc de joculețe pe bază de
meditație, toată terapia pe care-o puteai înghiți în schimbul a
două sute de mii de dolari pe cap de om, fără posibilități de
returnare. Baza de clienți avută în vedere era „oameni aflați
în vizorul public”.
Am spus:
— Ce să spun, știrea secolului.
— Probabil vreun lingău de reporter care are și el un
scenariu de promovat.
— Ce vrei, cultivarea relațiilor personale.
— Blestemul secolului. Rechini de la Hollywood care fac
negoț cu sănătate mentală, ce idee! În caz că te tentează
ambianța tropicală, ar trebui să te interesezi, poate fac
angajări.
Am început să râd și i-am împins ziarul înapoi.
— Hei, spuse el, nu ești în boxa martorilor, dă-ți și tu cu
părerea.
— Sunt plătit ca să-mi dau cu părerea.
53
Mormăi ceva despre „dogmatism”.
Am spus:
— Poftim? Să ceri sfaturi despre viață de la oameni ca ăștia
e ca și cum ai vrea să înveți să dansezi tango de la niște
gorile!
Băgăm în noi munți de clătite și beam o cafea suficient de
tare încât să-mi trimită pulsul la mama naibii. La Milo,
mâncarea facilitează tot procesul.
Venisem cu mașina în Studio City pentru că el era de
cealaltă parte a dealului încă de la miezul nopții, lămurind
detaliile unei crime comise de mafia din Mar Vista, ale cărei
tentacule ajunseseră să pătrundă până-n Van Nuys și
Panorama City. Încă un caz important care în sfârșit se va
încheia. Mai avea o singură întâlnire cu procurorul
districtual, după care urma să intre într-o vacanță de două
săptămâni.
Rick avea agenda extrem de încărcată și nu putea să plece.
Ghinionul lui Milo, norocul meu. Îmi făcusem deja planuri cu
zilele lui libere.
I-am povestit tot ce-mi spusese Tanya.
El a spus:
— La început era „un lucru îngrozitor”, acum vorbim de
crimă? Alex, nu vreau să mă bag în detalii clinice, da:
încearcă să fii brutal de sincer: fătuca asta-i stabilă mintal?
— Nimic nu indică faptul că n-ar fi.
— Adică nu ești sigur.
— Are un comportament normal, am spus eu. Ținând cont
de situație.
— Mami i-a făcut de petrecanie unui vecin… dar, de fapt,
nu i-a făcut. Ce anume vrea, exact?
— Nu cred că știe nici ea prea bine. Mi-am zis că, dacă
scormonim puțin și ne întoarcem cu mâna goală, o să am mai
multă autoritate în fața ei ca să-i scot din cap chestia asta.
Dacă nici măcar nu încerc, o pierd de pacientă. Din gură
pare să se descurce foarte bine, cu gestionatul suferinței prin
pierdere, dar mai are cale lungă până acolo. Dacă se
54
prăbușește, vreau să-i fiu prin preajmă, ca s-o prind.
Milo începu să se joace cu marginea ziarului.
— Din câte se pare, te simți un pic cam implicat în cazul
ăsta.
— Dacă e prea mare bătaie de cap pentru tine…
— N-a fost un refuz. Încerc să contextualizez. Chiar și dacă
aș vrea să spun nu, sunt un joc anumite probleme
domestice. Rick vorbește despre Patty ca despre un fel de
sfântă. „Ce bine că ești liber, ca să-l poți ajuta pe Alex.”
— Hai să punem toată povestea la capitolul „spiritul
timpului”.
Aruncă pe masă banii, pe care eu i-am împins înapoi spre
el.
— Foarte bine, oricum plătești mai mult impozit decât
mine.
Deșurubându-și statura masivă dintre masă și banchetă.
— Când începem? am spus.
— Folosești pluralul simplu sau cel seniorial?
— Tu deschizi calea, eu îți voi fi asistentul credincios.
— A, da. Iar eu vreau să-ți vând un sejur de terapie cu
regresie într-o viață anterioară.
L-am condus spre mașina lui fără însemne, în timp ce el
studia lista cu adrese, pe care a copiat-o în carnețelul lui.
— S-a cam mutat de colo, colo, din câte văd… deci teoria
puștoaicei e că mami încerca s-o apere de nu știu ce
răzbunare?
— Nici măcar teorie nu e, am spus eu. Încerca să pună în
discuție posibilitățile.
— Ia și de la mine una: mami nu mai era în toate mințile și
aiura.
— Tanya nu e pregătită să vadă lucrurile așa.
— L-am întrebat pe Rick cum stă treaba cu afectarea
funcțiilor cerebrale. N-a vrut să-și asume niciun fel de opinie
categorică… voi, doctorii ăștia, sunteți toți o apă și-un
pământ. OK, hai să ne organizăm din start, ca să nu

55
trebuiască s-o luăm de la capăt. Tu stai de vorbă cu
oncoloaga lui Patty și vezi dacă poți stabili ceva detalii
medicale concrete. Eu mă bag pe la biroul de taxe fiscale pe
proprietate, să văd unde-a stat Patty până s-o ia pe Tanya la
ea. Născută și crescută-n California?
— New Mexico.
— Unde anume?
— Pe lângă Galisteo.
— Dacă lucrul ăsta îngrozitor s-a petrecut în afara
granițelor statului, noroc bun.
Pufni și adăugă:
— Na, că am început și eu. De ca și cum chiar s-ar fi
întâmplat ceva.
— Îți mulțumesc că vrei să mă ajuți…
— Recunoștința ta o s-o pun la dosar, la capitolul „chestii
de exploatat la momentul oportun”. Încă un lucru pe care
poți să-l faci e să te joci nițel pe calculator, să vezi dacă Patty
apare pe undeva prin ciberspațiu. Să bagi adresele alea
patru. Orice altceva îți trece prin minte.
— Baza de date a poliției nu s-a îmbunătățit deloc?
— Ultimele câteva dăți când am încercat s-o accesez, am
reușit să dau drumul la calculator fără să sară nicio
siguranță.
— Dată fiind o adresă, poți să selectezi crimele petrecute
pe străzile din vecinătate?
— Bineînțeles, eu și cu Bill Gates exact de asta ne-am
ocupat alaltăieri. Fii serios. E o harababură întreagă.
Cazurile mai recente au fost introduse, adevărat, dar pe
majoritatea le găsești numai în cutii de carton puse la arhivă.
Ideea departamentului nostru despre depistarea tiparelor
infracționale în timp se rezumă la tabla cu pioneze, iar tabla
e alta în fiecare an. Poate avem noroc și chestia s-a întâmplat
recent. „Era aproape”, care va să zică? Ceea ce poate să
însemne pe aceeași stradă, dar în alt cartier, peste o stradă la
stânga sau la dreapta, o jumătate de kilometru în susul unei

56
fundături, faci stânga, și arunci cu sare peste umăr. Din
punctul nostru de vedere, Alex, la fel de bine putea să se
refere la alt sens decât cel geografic. Aproape, adică o
persoană apropiată, un prieten.
— Tanya spunea că n-avea niciun fel de relații cu bărbații.
— Nici cu femeile? Un triunghi bisexual se poate termina
urât de tot, a fost un caz acum câțiva ani în Florida, o tipă și-
a pus iubita să-l împuște-n burtă pe bărbatu-su, pentru
banii de asigurare.
— Patty mi-a spus că ea e asexuală.
— Ai întrebat-o despre sexualitatea ei?
— A adus vorba, în discuția noastră preliminară.
— Discuția preliminară era despre problemele fetiței, deci
ce treabă avea viața sexuală a lu’ mami?
N-aveam răspuns la întrebarea asta.
— Care era contextul, Alex?
— Să-mi explice că ea nu este lesbiană. Dar nu de o
manieră defensivă. Mai degrabă așa, în treacăt, asta sunt și
ia-mă ca atare. Pe urmă m-a întrebat dacă o consider
anormală.
— Aha, deci se temea să nu fie considerată homosexuală.
Ceea ce înseamnă că probabil chiar era. Ceea ce înseamnă că
s-ar putea să fi făcut niște chestii de care Tanya nu știa.
— Bănuiesc că e posibil.
— Cei care au secrete împart pe bucăți, cu mare grijă, ceea
ce vor ei să știe ceilalți, nu-i așa? Dacă ne-apucăm să săpăm
în viața femeii ăsteia, Tanya s-ar putea să afle lucruri pe care
n-ar vrea să le știe. Crezi că e pregătită psihic pentru așa
ceva?
— Dacă se apucă singură să facă săpături, s-ar putea să
fie și mai rău.
— Ar face chestia asta?
— E o tânără femeie foarte hotărâtă.
— Obsesivă? Rick zicea că Patty avea niște tendințe în
direcția asta. Puștoaica a început s-o imite și ăsta a și fost
motivul pentru care ai tratat-o?
57
M-am uitat lung la el.
— Bravo, Sigmund.
— De-atâția ani de când mă-mbib cu înțelepciunea ta, ceva
tot trebuia să rămână.
Deschise portiera mașinii.
— Pregătește-te pentru o întreagă lume nouă de demaraje
ratate și fundături.
— Optimismul tău mă emoționează până la lacrimi.
— Optimismul e refuzul realității din partea nătărăilor fără
pic de experiență de viață.
— Și pesimismul ce e? am spus.
— Religie fără Dumnezeu.
Urcă la volan și învârti cheia în contact.
— Mi-a venit o idee, am spus eu. Ce-ar fi să-l contactezi pe
Isaac Gomez? Începuse să compileze niște baze de date
bunicele…
— Micul geniu al Petrei?… Mda, s-ar putea să aibă un pic
de timp liber. Hollywoodul a rezistat tot anul ăsta fără măcar
un singur omor. Dacă situația se menține la fel de liniștită,
gura lumii zice că or să-l facă pe Stu Bishop comandant-
adjunct.
— Cu ce-și mai omoară Petra timpul?
— Bănuiala mea ar fi că dezgroapă morții din cazurile
clasate.
— Prima adresă la care Patty și Tanya au stat împreună
era în Hollywood. Pe-atunci erau omoruri din belșug. Poate
că Petra o să vrea să afle de povestea asta.
— Un caz vechi, nerezolvat, de care întâmplarea face ca
tocmai ea să se ocupe? Ar fi prea frumos, asta vezi numai în
filme. Sigur, sun-o. Stai de vorbă și cu doctorul Gomez, dacă
Petra n-are nimic împotrivă.
— Da, șefu’, să trăiți.
— Îmi place atitudinea ta. Ține-o tot așa, băiete, și chiar s-
ar putea să te avansez.

Am luat-o la sud prin Laurel Canyon spre oraș, folosindu-


58
mă de stopul de la Crescent Heights cu Sunset Boulevard ca
să sun la Poliția Hollywood și s-o cer pe inspectoarea Connor.
— Nu e în sediu, îmi răspunse funcționara civilă.
— Isaac Gomez mai lucrează acolo?
— Cine?
— Doctorandul, am spus eu. Făcea muncă de cercetare
pentru…
— Nu-i trecut pe listă, spuse funcționara.
— Îmi puteți face legătura cu căsuța vocală a inspectoarei
Connor?
— Nu funcționează.
— Mai aveți vreun număr de telefon la care aș putea s-o
caut?
— Nu.
Am luat-o spre est. La intersecția dintre Sunset Boulevard
și Fuller, un grup de turiști cu fețe de nordici au riscat o
traversare sprintată, mai-mai să fie pulverizați de un
Chevrolet Suburban. Europeni naivi, care-și închipuie că Los
Angelesul e un oraș real, în care e legal să mergi pe jos. Îl și
auzeam pe Milo râzând.
Apropiindu-mă de La Brea, caracatița imobiliară își
continua invazia pe orizontală: hipermarketuri pătrățoase din
beton, mini-malluri cu un singur nivel și restaurante ale
lanțurilor naționale, înaintând tiptil printre clădiri care o dată
adăposteau moteluri unde se închiriau camere cu ora.
Unele lucruri nu se schimbă niciodată: prostituate de
ambele sexe cunoscute, plus câteva al căror sex rămânea
incert, continuau să facă vesel trotuarul. Trebuie că privirea
mea le-a părut cercetătoare, fiindcă vreo două mi-au făcut cu
mâna.
Luând-o spre nord spre Hollywood Boulevard și cotind o
dată la dreapta, am trecut pe lângă Teatrul Chinezesc și Sala
Kodak, capcane pentru turiști așteptându-și porția
supraabundentă de clienți, și mai departe spre Cherokee
Avenue. Imediat dincolo de aglomerația grăbită a

59
bulevardului se vedeau câteva cluburi cu lacăt la ușă,
meschine și triste, în felul acela în care apar localurile de
noapte la lumina zilei. Grămezi de gunoi erau clădite la
marginea trotuarului împestrițat cu găinaț de porumbel.
Puțin mai departe la nord, cvartalul fusese cât de cât
reabilitat, cu blocuri de apartamente relativ curate,
promițând Securitate, înghesuite între clădiri dărăpănate de
dinainte de război care nu ofereau nicio iluzie de siguranță.
Prima adresă de pe lista Tanyei corespundea cu o clădire
dintre cele vechi. O casă cu trei niveluri, cu tencuială de
culoarea cărămidei, la mică distanță de mers pe jos față de
Franklin Pointe. Fațadă banală, iarbă sfrijită de căldură,
straturi cu floare de piatră udate în exces, căznindu-se să
respire. Arătând la fel de obosite ca boschetarul care-
mpingea spre nicăieri un cărucior de supermarket. O
fracțiune de secundă, privirea-i cu luciri paranoide o prinse
pe-a mea, scutură din cap de ca și cum eu aș fi fost fără
speranță și-și văzu de drum.
O ușă cu geam mat tăia în două fața clădirii cărămizii, dar
două apartamente de la parter aveau intrarea prin stradă.
Tanya își amintea cum le ciocăneau bețivii la ușă, deci aș fi
pariat liniștit că e unul dintre ele.
M-am dat jos din mașină și am încercat clanța ușii cu
geam. Rece și neplăcut de scorțoasă la atingere, dar
neîncuiată.
Înăuntru, un coridor pe toată lățimea clădirii, acoperit cu
mochetă din poliester cenușiu, mirosea a igrasie și a
dezodorizant de cameră cu aromă de portocale. Douăzeci și
trei de cutii poștale imediat în spatele ușii. Uși vopsite în
vinețiu se aliniau în spațiul întunecos. O grămadă de oameni
de întrebat, dacă ajungeam vreodată până acolo.
O ușă se deschise la capătul îndepărtat al coridorului și un
bărbat scoase capul afară, scărpinându-se la subsuoară.
Cam șaizeci de ani, păr cărunt plutindu-i în jurul capului ca
puful de păpădie, formând un fel de aură în lumina

60
plăpândă. Slăbănog, dar cu burta țuguiată, purtând o
jachetă de satin albastru imprimată cu numele echipei
Dodgers, peste pantalonii de pijama în dungi.
Se mai scărpină o dată. Își puse în mișcare fălcile, lăsându-
și capul în jos.
— Da?
— Tocmai plecam, am spus.
Rămase pe loc, uitându-se după mine până m-am ținut de
cuvânt.

Drumul spre sud pe Highland Avenue m-a purtat vreo trei


kilometri printre laboratoare de film, centre de copiat casete
și discuri audio, depozite de costume, magazine cu recuzită.
Toți acei oameni cărora nimeni nu le va mulțumi în seara
Oscarurilor.
Între Merlose și Beverly, câteva blocuri de apartamente
vechi păstrau încă vestigii de eleganță a anilor 1920. Restul
nici măcar nu încercau. Cotind-o la un moment dat pe
Beverly, am ajuns în extrema sudică a terenurilor Wilshire
Country Club și apoi în districtul Hancock Park.
Hudson Avenue este una dintre cele mai elegante străzi ale
districtului și a doua adresă de pe lista Tanyei corespundea
unei clădiri impozante din cărămidă, cu acoperiș țuguiat din
țiglă în mai multe ape, în stil Tudor clasic, ridicându-se
maiestuos în capătul de sus al unui gazon în pantă tuns
mărunt, ca un teren de golf. Urne din bronz înalte de un
metru și jumătate flancau intrarea principală, adăpostind
arbori de lămâie înțesați cu fructe. Uși duble din lemn sub o
arcadă din piatră de calcar, sculptate exuberant. Prin
filigranul porții din fier forjat negru se putea vedea o alee de
acces lungă, pavată cu piatră. Un Mercedes alb decapotabil
stătea cuminte în spatele unui Bentley Flying Spur verde,
construit manual în anii 1950.
Aici se mutaseră Patty și Tanya, chiar înainte să vină
prima oară la mine. În chirie. Proprietarii acestei case nu
păreau să aibă nevoie de venit suplimentar. Patty era sigură
61
că mutatul nu fusese un motiv de stres pentru Tanya.
Contrastul izbitor, ca o palmă în față, cu clădirea mohorâtă
de pe Cherokee Avenue, m-a făcut acum s-o cred pe cuvânt,
dar și să mă întreb care-or fi fost detaliile tranziției.
Am stat acolo și m-am bucurat de priveliște. Nimeni n-a
ieșit din vilă sau din vreo vecină de-a sa tot atât de
impunătoare. În afară de două veverițe vivace dintr-un
sicomor, nicio mișcare. În Los Angeles, luxul înseamnă să te
prefaci că planeta nu mai e locuită de nimeni, în afară de
tine.
Am format numărul oncoloagei lui Patty, Tziporah Ganz, și
i-am lăsat un mesaj în căsuța vocală.
Una dintre veverițe țopăi până la lămâiul din stânga
intrării, apucă de-un fruct zemos și trase. Înainte să-și poată
duce șterpeleala până la capăt, una dintre uși se deschise și-
și făcu apariția o menajeră măruntă și brunetă, într-o
uniformă roz, mânuind o mătură. Animăluțul o înfruntă o
secundă, apoi își băgă mințile-n cap. Menajera se întoarse să
intre înapoi în casă, și mă observă.
Se uită lung la mine.
Încă o primire ostilă.
Am plecat de acolo.
Adresa numărul trei era la mică distanță cu mașina:
Fourth Street, din La Jolla. Tanya revenise la mine la cabinet
exact după ce se mutaseră de acolo în Culver City.
Casa s-a dovedit a fi un duplex în stil neo-colonial spaniol,
pe o stradă liniștită, cu copaci umbroși și clădiri armonios
potrivite între ele. Unica trăsătură distinctivă a casei în care
locuiseră cele două Bigelow era curticica betonată, în locul
uneia cu iarbă. Singurul autovehicul vizibil era un Austin
Mini grena cu numere personalizate: PLOTGRL.
Un loc pentru clasa mijlocie bine chivernisită și
respectabilă, dar pe-o cu totul altă planetă, comparativ cu
Hudson Avenue. Poate că Patty își dorise mai mult spațiu
decât își putea permite într-o vilă cu chirie.

62
Ultima mea oprire a fost la patruzeci de minute de condus
prin trafic dens, pe o porțiune jegoasă din Culver Boulevard,
imediat la vest de Sepulveda și podul rutier spre autostrada
405.
Un lot de teren cu șase căsuțe cât cutia de chibrituri,
identice, din panouri de lemn pe schelet de aluminiu și
acoperiș plat, bitumat, aranjate în cerc în jurul rămășițelor
sfărâmate ale unui havuz din ipsos. Doi preșcolari cu pielea
închisă la culoare se jucau în praf, nesupravegheați de
nimeni.
Complex de bungalouri clasic pentru L.A. Refugiul clasic al
tranzienților, scăpătaților, aproape ruinaților.
Aceste bungalouri erau doar un pic mai mari decât niște
colibe. Proprietarul le neglijase până la punctul în care
vopseaua se scorojise de tot, acoperitoarea din tablă de pe
perimetrul acoperișului se ridicase în sus, iar fundațiile o
porniseră la vale. Mașinile treceau vâjâind. Întâlnirile de
gradul trei dintre osii și gropile din asfalt adăugau un ritm
sincopat de conga concertului motorizat.
Posibil să fi arătat mai curățel, pe vremea când Patty
locuise aici, dar această zonă a orașului nu fusese niciodată
una căutată.
Urcând pe scara ierarhiei rezidențiale, ca să coboare apoi
până aici. Patty dădea impresia cuiva bine înfipt pe picioare
și cu o situație solidă. Tiparul ei de evoluție în materie de
locuit arăta oricum altfel decât solid.
Poate că totul se reducea la dorința de economie. Să pună
bani deoparte pentru un avans la propria locuință. În doi ani,
reușise performanța, punând mâna pe-un duplex lângă
Beverlywood – dintr-un salariu de asistentă medicală.
Chiar și așa, însă, nu se poate să nu fi existat variante mai
bune decât s-o aducă pe Tanya într-un „cartier dubios”.
Pe urmă m-a izbit o altă posibilitate. Mutatul ăsta aiurea îl
vedeai de obicei la cartoforii înrăiți și la cei ale căror obiceiuri
ba le secau de tot finanțele, ba le împingeau mult în sus.

63
Patty ajunsese, cu un salariu de asistentă, să dețină o casă
în Westside, un fond de investiții și două polițe de asigurare
pentru Tanya.
Impresionant.
Remarcabil, de fapt. Poate că fusese o foarte abilă
jucătoare la bursă.
Sau dobândise o sursă suplimentară de venit.
O asistentă de spital cu prea mulți bani te duce automat
cu gândul la o supoziție evidentă: dacă fura medicamente, pe
care le revindea? Imaginea unei traficante de droguri pe
ascuns nu se potrivea deloc cu ceea ce știam eu despre Patty,
dar cât de bine o cunoșteam, în fond?
Da, bine, dar dacă a avut într-adevăr o viață infracțională
secretă, de ce să tulbure apele cu o mărturisire pe patul de
moarte, riscând ca Tanya să afle acest lucru?
Oamenii care au secrete împart atent pe bucățele ceea ce
vor ei ca tu să știi.
Până când apare ceva care să le spulbere inhibițiile. Să fi
fost afirmația lui Patty rezultatul agoniei în care intrase
mintea ei tulburată de boală? O ultimă zvâcnire, alimentată
de suferință, a conștiinței care se voia eliberată printr-o
confesiune?
Am stat acolo în mașină și-am rumegat ideea. Imposibil,
era mult prea josnică. Pur și simplu nu stătea în picioare.
Din câte se pare, te simți un pic cam implicat în cazul ăsta.
— Ei, și? am zis în direcția nimănui.
Un tip musculos, cu o căciulă tricotată pe cap trasă până
la sprâncene, se strecură pe lângă mine, ducând de lesă un
pitbull alb cu nasul rozaliu. Câinele se opri, dădu roată
înapoi și-și turti nasul de fereastra portierei mele din dreapta,
desenând un boboc trandafiriu pulsatil. Soi canin străin de
ideea de zâmbet. Un mârâit surd făcu fereastra să vibreze.
Încăciulatul se holba și el.
Destule saluturi cordiale pentru o zi. M-am îndepărtat cu
mașina de trotuar suficient de lent încât câinele să nu-și
piardă echilibrul.
64
Nu mi-a mulțumit nimeni.

65
CAPITOLUL 7

ÎNTÂLNIREA CU PITBULLUL m-a făcut s-o apreciez pe


Blanche. De îndată ce-am ajuns acasă, am luat-o în grădină
la plimbare, având grijă ca nestăvilita-i curiozitate să n-o facă
să aterizeze în iazul cu pești.
Un mesaj în căsuța vocală: de la doctorița Tziporah Ganz.
Am sunat-o, i-am spus că sunt psihoterapeutul Tanyei
Bigelow și că am câteva întrebări despre starea psihică a lui
Patty în ultimele ei zile de viață.
— Tanya are probleme de natură psihologică?
O voce plăcută, cu un ușor accent străin – Europa
Centrală.
— Nu, am spus eu. Doar greutățile normale de adaptare, e
o situație dificilă pentru ea.
— Tragică. De ce o preocupă pe Tanya posibilitatea
demenței?
— Nu pe ea o preocupă, ci pe mine. Patty i-a lăsat cu limbă
de moarte să se ocupe de o mulțime de detalii, care s-ar
putea dovedi prea greu de dus pentru ea. Mă întrebam dacă
ar fi cazul ca dorințele imperative ale lui Patty să fie luate
literal.
— Detalii? Nu prea înțeleg.
— Instrucțiuni după moarte, despre care Patty credea că-i
vor fi de folos Tanyei. Tanya e studentă la zi, are și o slujbă
cu normă parțială, și se confruntă cu situația de-a locui
singură. I-a fost devotată mamei ei și, în acest moment,
personalitatea nu-i permite să se abată de la dorințele lui
Patty. Nici n-aș încerca, de fapt, s-o conving să facă altfel.
Dar caut o cale de ieșire, în caz că nu mai face față
problemelor.
— Persoana muribundă are o ultimă izbucnire de voință, în
încercarea de-a controla lucrurile, spuse ea. Am văzut acest
lucru. Iar Patty chiar avea o fire exigentă. Din păcate, nu-ți
66
pot da un răspuns precis despre starea ei mentală. În
termeni strict tehnici, nu exista nicio rațiune clinică pentru
ca boala să-i afecteze gândirea: nu avea leziuni cerebrale, nu
se depistase nicio neuropatie evidentă. Dar orice boală gravă
și efectele ei – deshidratare, icter, dezechilibru electrolitic –
pot să influențeze cogniția, iar Patty era foarte, foarte
bolnavă. Dacă vrei să-i spui Tanyei că Patty nu mai gândea
limpede, nu te voi contrazice. Totuși, nu m-aș simți
confortabil, să mă citezi drept sursă primară a informației.
— Înțeleg.
— Doctore Delaware, nu vreau să-ți dau lecții în
specialitatea dumitale, dar, în experiența mea de până acum,
cei care rămân în urma unui pacient decedat nu vor să
renunțe la responsabilitățile lor, chiar și atunci când sunt
împovărătoare.
— Și în experiența mea la fel, am spus eu. Din ce punct de
vedere era Patty exigentă?
— A încercat să țină sub control absolut toate aspectele
spitalizării ei. Nu că i-aș găsi de vină.
— Au fost probleme de respectare a tratamentului?
— Nu, pentru că n-a existat niciun tratament. Decizia i-a
aparținut.
— Dumneata ai fost de acord?
— Întotdeauna e greu să stai și să te uiți neputincios cum
moare un om, dar, foarte sincer vorbind, n-o puteam ajuta cu
aproape nimic. Scopul a devenit acela de-a face ca ultimele ei
zile să fie cât mai ușor de suportat cu putință. Chiar și în
aceste condiții, ea a optat pentru mai puțin.
— Nevrând să dea drumul perfuziei cu morfină, în ciuda
tuturor eforturilor din partea anestezistului.
— Anestezistul este soțul meu, spuse ea. Evident că nu pot
fi obiectivă aici, dar cred că nu există specialist mai bun
decât Joseph. Da, așa este, Patty i s-a opus. Dar în
continuare nu o judec. Era vorba de o femeie relativ tânără,
care a aflat pe neașteptate că urmează să moară.

67
— Ți-a vorbit vreodată despre asta?
— Foarte rar și de o manieră detașată. De ca și cum ar fi
descris situația unui pacient. Probabil simțea nevoia să
depersonalizeze o situație îngrozitoare. Tanya chiar e în
regulă? Mi s-a părut matură pentru vârsta ei, dar uneori și
asta poate fi o problemă.
— Stau cu ochii pe ea. Ar mai fi vreun lucru pe care să mi-
l poți spune?
— Despre Patty? Ce zici de asta: anul trecut, fratele meu a
avut un accident de mașină destul de urât și a ajuns la
urgență. El e dentist și se temea de efectul de compresie al
rănii de la o mână. Patty era de serviciu în seara când Gil a
fost dus la spital și a avut grijă de el. Gil a fost suficient de
impresionat de ea încât să scrie o scrisoare de apreciere către
administrația spitalului. Mi-a povestit cât de bine și-a păstrat
calmul sub tensiune: avea sânge rece, nu-i scăpa nimic.
Atunci când mi-a fost trimisă ca pacientă, mi-am adus
aminte numele ei și mi-a părut extraordinar de rău. Aș vrea
să fi putut face mai mult pentru ea.
— I-ai dat ceea ce-i trebuia.
— Frumos din partea dumitale că o spui, zise ea, cu un
chicotit nervos. Îți urez succes cu Tanya.

Petra răspunse la telefonul ei mobil.


— Inspector Connor.
Am pus-o la curent.
Spuse:
— Unde anume, exact, pe Cherokee Avenue, locuia femeia
asta?
I-am dat adresa.
— Cred c-o știu. Zugrăvită pe-afară în siena arsă, cam
slinoasă?
— Da, aia-i clădirea.
— Am făcut descinderi prin apropiere, dar n-am avut nicio
arestare chiar în clădirea cu pricina. Pe vremea aia, Cherokee
era un cartier rău famat. Conform tuturor babalâcilor care
68
nu se mai satură să-mi povestească cum era „pe vremea lor”.
Nu chiar locul cel mai potrivit să crești o fetiță.
— Nu avea în plan să facă o fetiță.
I-am explicat cum s-a întâmplat de-a ajuns Tanya să stea
cu Patty.
— Buna samariteană. Bașca asistentă medicală. Nu prea
pare tipul de criminală.
— Mă îndoiesc că ar fi.
— Mărturisire pe patul de moarte, zici? Ne-nnebunim după
de-astea. Îmi pare rău, Alex, dar nimic din ce-am văzut eu
prin cazurile nerezolvate nu se potrivește cu situația ta. În
mare parte, ce-am făcut eu a fost să dreg pe unde-au dat-o
alții în bară. Citești și tu cărți polițiste, toată lumea știe cine-i
criminalul, dar careva dintre anchetatori s-a lenevit prea tare
ori nu-s suficiente probe ca să-l dovedești pe asasin. În fine, o
să mai arunc o privire prin cutia cu maimuțe.
— Mulțumesc.
— Un caz de „chiar a fost crimă”, zici? Lui Milo i-a venit
ideea așa, de unul singur? Nu l-a ajutat nimeni?
— Chiar în timp ce noi vorbim, el depune cererea pentru
drepturi de autor.
— Te cred! Își asumă tot meritul și niciun pic de vină…
Încă una din specialitățile lui.
— Vorbe, numai gura-i de el, am spus eu. Isaac mai
lucrează cu tine?
— Isaac? A, baza de date. Nu, băiețașul genial nu se mai
ține coadă după mine. Și-a terminat cercetarea pentru teza de
doctorat în biostatistică, iar în august a început facultatea de
medicină.
— O să fie de două ori doctor, am spus eu. Câți ani ziceai
că are, zece?
— Abia ce-a împlinit douăzeci și trei, leneșul. Întrebarea
evidentă care se pune este cum de n-am și eu un exemplar
din CD-ul cu programul lui. Răspunsul este că mi l-a oferit,
dar la câte castane a încasat poliția pe tema violării
secretului datelor personale, a trebuit mai întâi să depună o
69
cerere oficială către administrația din Parker Center.
— L-au pus să facă cerere, ca să-și doneze propriile date?!
— În triplu exemplar. După care barosanii din poliție și-au
arătat recunoștința ignorându-l timp de luni de zile,
pasându-și între ei formularele prin variate comitete și
comiții, apoi trimițându-le la Relațiile cu Comunitatea, la
biroul juridic, la oamenii de serviciu, la șoferii de pe dubițele
de aprovizionare… Nici până-n ziua de azi n-avem un
răspuns. Dacă șefii mari nu-s dispuși să-și miște dosurile de
hipopotami, foarte posibil să dau singură, accidental, de-un
exemplar personal. Mi se pare culmea tâmpeniei: eu îmi rup
unghiile scormonind printr-un munte de dosare, iar Isaac a
adunat decenii de date pe un singur disc. Nu că ai fi auzit
vreodată de povestea asta.
— Ce să aud? am spus eu.
— Mulțumesc, dom’ șef.
— Ce fel de castane încasează poliția pe tema secretului
datelor personale?
— Mario Fortuno.
— Detectivul particular al vedetelor de cinema. Când a fost
asta, acum trei ani?
— Trei și jumătate, când au pus mâna pe el cu acuzația de
deținere ilegală de explozibil, dar problema cea mai mare e că
a ascultat telefoanele unor oameni, și din câte-mi ajunge mie
la urechi, s-ar părea că urmările de la scandalul ăla sunt
abia la început.
— Ce legătură au înregistrările ilegale de telefoane cu
statisticile criminalistice ale lui Isaac?
— Fortuno a primit acces la datele personale ale unor
oameni, pe care i-a urmărit și i-a hărțuit, și a lansat niște
amenințări deloc subtile la adresa unor cetățeni particulari
care-i supăraseră pe baștanii lui de clienți. Una din metodele
prin care și-a obținut informațiile – și, încă o dată, nu de la
mine știi! – a fost mituind pe unii și alții de la registrul auto,
de la compania de telefonie, din diverse bănci. Și din poliție.
— Vai de capul nostru, am spus eu.
70
— Vai de noi, într-adevăr. Dacă Fortuno deschide vreodată
pliscul, există destui granguri de la Hollywood și avocați de
drept penal cu nume mari, care s-ar putea trezi ei înșiși în
postura de acuzați.
— Deocamdată însă respectă codul tăcerii?
— La început a ieșit la rampă cu replici gen omerta, gagiul
se dă în vânt după scenarii mafiote. Dar am auzit că mai are
de făcut șase ani dintr-o sentință de nouă, și viața în
închisoare nu i s-a părut deloc distractivă. Indiferent de ce se
va întâmpla, sau nu, când șefimea din poliție aude sintagma
„disc de calculator”, se scapă toți în pantaloni.
— Există vreun motiv legal care să mă oprească pe mine,
în calitate de cetățean particular preocupat, să stau de vorbă
cu domnul de două ori doctor Gomez, care acum este și el un
cetățean particular preocupat?
— Uau, iată o întrebare interesantă. Poftim numărul lui de
telefon.
— Mulțam, Petra. Mi-a făcut plăcere să discut cu tine.
— Și mie la fel. Cred că azi mă iau și mă duc spre casă mai
devreme, ca să-mi scot tot praful ăsta de arhivă din păr.
Isaac Gomez a răspuns la numărul de telefon al
apartamentului ocupat de părinții lui în districtul Union.
— Salut, doctore Delaware!
— Felicitări, domnule doctor Gomez.
— Domnul doctor Gomez e un tătăiță cu păr alb și ochelari
bifocali, spuse el. Deși, dacă o-ntrebi pe mama, ea crede că
deja mi-am câștigat locul pe merit în lumea academică și e
doar o chestiune de timp, până ne trezim cu comitetul Nobel
ciocănindu-ne la ușă.
— Bunătățile pe care le gătește maică-ta s-ar putea să fie
factorul decisiv, când o să primești premiul Nobel, am spus
eu. Te pregătești pentru facultatea de medicină?
— Nu cred că ajungi niciodată să fii cu adevărat pregătit.
M-am dus la câteva cursuri în semestrul trecut și după ce-
am terminat deja o altă facultate, mi s-a părut un regres,

71
toată lumea să stea într-o singură încăpere, și să n-ai pic de
flexibilitate în curriculum. Există totuși un factor care s-ar
putea să schimbe lucrurile în bine. Prietena mea e studentă
acolo.
— Încă o dată felicitări.
— Da, mulțumesc, e super.
Vorbeam despre Heather Salcido: o brunetă minionă,
frumoasă de pică, pe care Isaac o salvase de un ucigaș. O
bază de plecare la fel de bună ca oricare alta, pentru o idilă.
— A urmat deja cursurile de premedicală, când învăța
pentru diploma de asistentă medicală calificată. Am convins-
o să-și dea examenele de admitere la medicină. A luat
punctaj mare, a făcut cerere, au primit-o. Încă mai are
emoții, dar eu sunt sigur că va fi printre cei mai buni
studenți. Amândoi sperăm că, întâlnindu-ne în fiecare zi,
procesul de adaptare va fi mai ușor pentru ea. Deci de ce m-
ai sunat?
I-am spus.
Mi-a răspuns:
— Nicio problemă, să-ți fac și ție o copie după discurile
mele, că sunt două. Dar sunt criptate și total inaccesibile,
dacă n-ai deloc experiență în materie de decodificare.
— Ultima dată a fost când am lucrat cu indienii navajo la
descifrarea transmisiilor secrete ale naziștilor.
— Ha, ha. Ce-ar fi să-mi dai mie adresele exacte de pe lista
pe care o ai și să verific eu dacă apare vreo potrivire directă?
Dacă nu se potrivește nimic din prima, o să programez o
funcție care scoate locusuri în rețea concentrică progresivă,
în cadrul căreia putem să ajustăm după raza de acoperire. Ai
în minte vreun criteriu geografic?
Aproape.
Am spus:
— Încă nu.
— OK, atunci vom adopta o metodologie empirică.
Deplasăm în stânga și-n dreapta jos rețeaua, ca pe-un năvod,
și analizăm ce tipare rezultă de-aici. Aș putea să fac chestia
72
asta în vreo două zile, e bine?
— Ar fi nemaipomenit, Isaac. Nici nu știu cum să-ți
mulțumesc.
— Există totuși o complicație. Heather și cu mine facem o
călătorie în Asia, ultima vacanță înainte să intrăm iar în
colimator. Din clipa în care am ajuns acolo, nu mai sunt
accesibil, pentru că Myanmarul – care era pe vremuri
Birmania – face parte din itinerarul nostru și s-a mai
întâmplat ca autoritățile de-acolo să confiște calculatoarele
sau să refuze pătrunderea în țară a turiștilor care aveau
computere cu ei.
— Poate că ție o să-ți prindă bine, am spus eu.
— Cum așa?
— Păi, vacanță pură, fără bătăi de cap.
— Așa zice și Heather, dar pentru mine calculatorul nu-i
deloc o bătaie de cap. Când mă gândesc să plec la drum fără
un computer, e ca și cum mi-aș lăsa acasă o mână sau un
picior. Mă rog, va fi interesant de văzut cum mă adaptez.
Vorbind despre sine ca despre un subiect de studiu. M-am
gândit la detașarea lui Patty. La pereții despărțitori pe care
ni-i ridicăm toți.
L-am auzit spunând:
— Între timp, dă-mi numele străzilor și am să mă joc nițel,
să văd ce iese.

Două ore de joacă pe propriul meu calculator n-au produs


niciun cuvânt sau imagine care să aibă legătură cu Patty
Bigelow, nicio infracțiune înregistrată la vreuna dintre cele
patru adrese.
Mi-am făcut un sandviș cu cașcaval la grillul electric, pe
care l-am împărțit cu Blanche. Când m-a văzut turnând
cafea, a deschis gura și-a început să saliveze. Un deget muiat
în cafea și pus pe limba ei a făcut-o să se dea repede înapoi,
să scuture din cap și să scuipe.
— Bine că știți toți să criticați, am spus eu. OK, data

73
viitoare am să fac espresso.
Am format numărul de mobil al lui Robin, dar n-am
obținut decât vocea ei înregistrată pe căsuța vocală. După ce-
am mai meditat puțin la opțiunile lui Patty în materie de
locuit, am încercat la Tanya.
— Niciun risc de malpraxis, spuse ea. Domnul doctor
Silverman e sigur?
— Da.
— Bine… Ați reușit să mai aflați ceva?
— Inspectorul Sturgis se pregătește să facă niște
investigații preliminare.
— Minunat, spuse ea, pe un ton plat.
— E totul în ordine la tine, Tanya?
— Sunt un pic cam obosită.
— Când o să te simți mai plină de energie, aș vrea să mai
discutăm, noi amândoi.
— Sigur. Într-un final…
— Nu mă refer la terapie. Aș vrea să aflu mai multe despre
toate locurile în care ați locuit, tu și mama ta. Pentru baza de
pornire.
— A, da? Bineînțeles, n-am nimic împotrivă. Trebuie să
pun niște lucruri în ordine, pe urmă să mă întorc în campus,
pentru grupa de studiu. La școala de vară se presupune că
atmosfera e mai destinsă, dar profii noștri nu par să realizeze
acest lucru. Plus că, de când cu sistemul trimestrelor, abia îți
rămâne timp să cumperi suporturile de curs, până la
examenele parțiale… Am putea să ne vedem ceva mai târziu,
pe la nouă și jumătate? Nu, scuzați-mă, n-am vrut să spun
asta, n-aș vrea să credeți că profit de bunăvoința
dumneavoastră.
— Nu trebuie neapărat să fie astă-seară, Tanya.
— Detest să las lucrurile să se-adune, domnule doctor.
Dacă dumneavoastră ați avea timp, mi-aș face și eu, dar
bineînțeles că nu așa se pune problema. Dumneavoastră
sunteți ocupat seara…

74
— La nouă și jumătate e foarte bine.
— Sunteți sigur?
— Categoric.
— Haideți să zicem la zece fără un sfert, pentru mai multă
siguranță. Pot veni eu la dumneavoastră la cabinet, sau
puteți veni dumneavoastră la mine acasă. Poate vreți să
vedeți ce fel de cămin a reușit să facă mama.
— Chiar aș vrea.
— Perfect! Eu o să fac niște cafea.

75
CAPITOLUL 8

LA NOUĂ ȘI DOUĂZECI, în timp ce-o instalam în coșul ei


pe Blanche, a sunat telefonul fix. O voce binevenită spuse:
— Te iubesc.
— Și eu te iubesc. Ce faci, te distrezi?
— Vin acasă cu o zi mai devreme. Prelegerile au fost bune,
dar încep să mă simt ca la școală. Am vândut replica F5, un
tip care-avea o firmă pe Internet nu s-a lăsat până n-a luat-o,
a tot crescut prețul de ofertă.
Robin avusese nevoie de un an ca să facă rost de lemnul
din inimă de arțar maturat și de bucățelele de molid pentru
mandolina elaborat cizelată, se muncise alte douăsprezece
luni s-o fasoneze, s-o netezească și să-i dea forma finală, iar
la Healdsburg se dusese cu obiectul finisat doar ca să-l
expună.
— Trebuie să fi fost un preț bun, nu? am spus eu.
— Douăzeci și una de mii.
— Uau! Felicitări!
— M-a durut inima să mă despart de ea, dar orice femeie
își are prețul ei. Bănuiesc… Mă gândeam să plec duminică
dimineață devreme și să ajung acasă spre seară. Cam ce
program ai tu?
— Flexibil.
— Blondina ta a pătruns deja pe teritoriul meu, sau încă
nu?
— Blondina roade biscuiți pentru câini și doarme toată
ziua.
— Pe astea care tac și fac, întotdeauna e bine să le ții sub
observație…
Am plecat cu mașina spre casa Tanyei, și pe drum mi-am
amintit de prima noastră întâlnire.
O fetiță blondă și slăbuță, îmbrăcată cu rochiță, șosete
până la gleznă și sandale de lac. Stând cu spatele lipit de
76
peretele încăperii care-mi servește drept sală de așteptare, de
parcă zona covorului ar fi fost o apă adâncă, fără fund.
Când ieșisem din camera-cabinet, Patty îi atinsese ușor
obrazul Tanyei. Fetița încuviințase din cap grav – o mișcare
atât de scurtă, încât ai fi zis că e un tic nervos. Degețelele
delicate ca niște bețișoare de sidef apucaseră mâna zdravănă
a mamei ei. Un picioruș lucios începuse să bată ritmic în
podea. Celălalt rămânea plantat pe malul imaginar.
M-am aplecat până la nivelul privirii fetiței.
— Mă bucur să te cunosc, Tanya.
Un răspuns murmurat. N-am reușit să disting decât „pe
tine”.
Patty spusese:
— Tanya și-a ales singură cu ce să se îmbrace. Îi place să
poarte haine frumoase, are mult bun-gust.
— Foarte drăguț, Tanya.
Tanya respirase pe gură; am simțit un iz de hamburger și
ceapă.
Spusesem:
— Hai să mergem în camera de acolo. Poate să vină și
mami, dacă vrei.
Patty spusese:
— Sau nu trebuie să vin.
O îmbrățișase pe fetiță și făcuse un pas în lături. Tanya nu
s-a mișcat.
— Te aștept aici, scumpo. N-o să te doară deloc, îți super-
promit!
Tanya ridicase privirea spre ea. Trăsese adânc aer în piept,
încuviințase iar din cap, cu același aer posac, și o pornise
înainte.

Se uitase atent la toată recuzita de pe masa cu jucării.


Căsuța de păpuși în care vedeai totul dintr-o parte, figurinele
cu toți membrii familiei, creioanele de desen, creioanele
colorate și markerele, teancul de hârtii. Contact vizual
prelungit cu hârtia.
77
— Îți place să desenezi?
Dăduse din cap.
— Dacă ai chef să desenezi acum, e în regulă, poți s-o faci.
Luase de pe masă un creion și desenase încet un cerc cu
conturul tremurat. Dăduse capul pe spate, încruntată.
— Are cocoloașe.
— Nu-i bine cu cocoloașe?
Ochii de-un verde pal mă studiaseră atent. Pusese creionul
jos.
— Am venit aici ca să scap de obiceiurile mele.
— Mami ți-a spus asta?
— A spus că dacă vreau, ar trebui să-ți spun.
— Care obiceiuri te supără cel mai tare, Tanya?
— Mami ți le-a spus pe toate.
— Așa este. Dar aș vrea să știu ce crezi tu.
Privire nedumerită.
— Sunt obiceiurile tale, am spus eu. Tu ești stăpână peste
ele, tu decizi asupra lor.
— Nu vreau să fiu stăpână.
— Ești gata să dai drumul obiceiurilor tale.
Un mormăit nedeslușit.
— Ce-ai zis, Tanya?
— Sunt rele.
— Rele, adică te sperie?
Scuturase din cap.
— Mă fac să fiu ocupată.
Creionul era la trei centimetri distanță de locul unde se
aflase inițial și Tanya îl împinsese înapoi. Îl aranjase cu vârful
înainte, apoi aranjase ascuțitoarea. Le rearanjase și
încercase, fără succes, să netezească un colț îndoit în sus al
hârtiei.
— Cercul ăla cu cocoloașe, am spus eu, ar putea fi
începutul feței cuiva.
— Pot să-l arunc la coș?
— Sigur

78
Împăturind și reîmpăturind foaia de hârtie pe lungime, o
rupsese fără grabă pe traiectoria îndoiturii. Repetase același
proces cu amândouă jumătățile.
— Unde pot să le-arunc, vă rog?
Îi arătasem cu mâna coșul de hârtii. Lăsase bucățile de
hârtie să cadă înăuntru, una câte una, uitându-se la ele cum
plutesc, apoi revenise la masă.
— Deci vrei să scapi de obiceiurile tale.
Dăduse din cap că da.
— Tu și mami ați căzut de acord în privința asta.
— Îhî.
— Tu și mami sunteți o echipă.
Chestia asta a părut s-o nedumerească.
— Tu și cu mami sunteți de acord aproape tot timpul.
— Noi ne iubim.
— Când iubești, înseamnă că ești de acord.
— Îhî.
Desenase o pereche de cercuri, unul de două ori în
diametru cât celălalt. Mijise ochii, se aplecase mai tare
asupra hârtie și adăugase ochi, nas, gură, schițate grosier.
— Iar are umflături, decretase ea.
Încă un drum la coșul de gunoi.
— Chiar că nu-ți place cu cocoloașe, am spus eu.
— Vreau să fie cum trebuie.
Alegând o a treia bucată de hârtie, lăsase creionul jos și
făcu cercuri cu vârful degetului. Se uitase în sus, spre tavan.
Bătuse darabana în masă cu degetele de la o mână, apoi cu
degetele de la cealaltă.
— Ce fel de lucruri faceți tu și cu mami împreună?
Luase iar creionul. Îl învârtise în mână.
— A fost o mamă când eu eram mică de tot. Era prea slabă
din fire și mami voia să aibă grijă de mine… era sora lui
mami.
— Cealaltă mamă.
— O chema Lydia. A murit într-un accident. Mami și cu
mine suntem triste, când ne gândim la ea.
79
— Vă gândiți de multe ori la ea?
Împingând ușor la o parte teancul de hârtii, alesese o
figurină feminină și o pusese în sufrageria căsuței de păpuși.
— Mai avem și un pește.
— Acasă?
— În bucătărie.
— Într-un acvariu?
— Îhî, da-i zice bol.
— Un peștișor auriu?
— Îhî, da’ peștișorii aurii fac prea multă mizerie, a zis
nenea.
— Cine e nenea?
— De la magazinul de pești. Nenea Stan Park.
— Ce fel de pește ți-a vândut nenea Park?
— Un peștișor guppy. 2 Mic de tot.
— Și cum îl cheamă?
— Noi am crezut că e fată, da’ are coada colorată.
— Deci e băiat.
— I-am schimbat numele.
— Dintr-un nume de fată într-unul de băiat?
— Îl chema Charlotte, acum îl cheamă Charlie.
— Ce părere are Charlie că acum e băiat, în loc de fată?
— E un peștișor. Nu gândește.
— Nu se gândește niciodată la nimic? Cum ar fi: „Mă întreb
când are Tanya de gând să-mi schimbe apa”?
— Are creierul prea mic pentru cuvinte.
— Deci nu face altceva decât să înoate încoace și-ncolo,
fără nicio grijă, am spus eu.
Tăcere.

2 Specie de pești vivipari la care femelele sunt de culoare


cenușie cu puncte negre, iar masculii au coada în culori
foarte vii. Rezistenți, nepretențioși, ușor de încrucișat și foarte
jucăuși, guppy constituie o specie foarte populară printre
amatorii de acvaristică (n.t.).
80
— Tu îți faci griji?
— Peștii au și stomac, a spus ea. Mâncarea intră și iese,
deci nu trebuie să-i hrănești prea mult.
— Știi o mulțime de lucruri despre pești.
— Am citit o carte.
Mânuțele o luaseră pe nesimțite spre teancul de hârtii,
potriviseră colțurile.
— Am și eu câțiva pești.
— Tot guppy?
— Nu, ai mei se numesc koi3. Un fel de peștișori aurii
uriași, dar fiecare de altă culoare.
O uitătură neîncrezătoare.
— Unde?
— Afară, într-un iaz. Vrei să-i vezi?
— Dacă mă lasă mami.

Ieșisem afară și mersesem la mașină. Patty ridicase privirea


din ziarul pe care-l citea.
— Mami, are niște peștișori uriași, spusese Tanya, cu
brațele desfăcute larg.
— Nu, zău?
— Afară, într-un iaz uriaș.
— Ne ducem să le dăm de mâncare, am spus eu. Vrei să vii
și tu?
— Hmm, făcu Patty. Nu, am să vă las pe voi doi, să vă
cunoașteți mai bine.

3 Sau „crapi ornamentali”, specii de crapi japonezi domesticiți


și încrucișați artificial, până la obținerea unor specimene
variat colorate. Nu se păstrează în acvariu, ci în bazine și
iazuri amenajate în aer liber (n.t.).
81
CAPITOLUL 9

LA INTERSECȚIA DINTRE BEVERLY ȘI PICO, când mai


aveam aproape un kilometru până acasă la Tanya, mi-a
sunat mobilul. Serviciul de mesaje ale companiei de telefonie.
— Flora sunt, domnule doctor. A sunat inspectorul
Sturgis. Zicea că iese puțin, dar că puteți încerca să-l prindeți
peste vreo două ore.
— A spus despre ce e vorba?
— Nu, domnule doctor. A fost doar el însuși, ca de obicei.
— Adică?
— Ei, știți dumneavoastră. Cum e el întotdeauna, plin de
bancuri. Mi-a spus că la vocea pe care-o am, ar trebui să
lucrez la radio, să vând bungalouri cu vedere la plajă în
Munții Stâncoși din Colorado.
— Chiar ai o voce foarte plăcută, Flora.
— Da, pe vremuri, spuse ea. Ce bine-ar fi să mă pot lăsa
de fumat. Pare un tip interesant, chiar simpatic. E drăguț?
— Depinde din ce perspectivă te uiți.

Canfield Avenue era o stradă îngustă, întunecată și tăcută,


dar nu avea nimic care să-ți inspire ceva chiar și numai vag
amenințător.
Și de ce-ar fi avut. Alunecasem fără voie într-o stare de
spirit care mă făcea să cred că totul e real.
Țintește cu mine către o enigmă și apasă pe trăgaci!
Cu ani în urmă, fusesem psihoterapeutul perfect pentru
Patty și Tanya. Ele nu aflaseră niciodată adevăratul motiv, și
nici nu-l vor afla vreodată.

Alexander este foarte inteligent, dar pare să simtă


nevoia de perfecțiune absolută, ceea ce poate duce la o
stare de agitație în clasă. Rareori mi se întâmplă să-i
aplic unui copil eticheta de conștiincios peste măsură,
dar aici cred că este realmente cazul.
82
Alexander trebuie să înțeleagă că nu toată lumea care
este în clasa a treia învață la fel de repede ca el și că se
pot admite și greșeli.

Alexander se descurcă bine în ultima clasă de


gimnaziu, dar trebuie să se străduiască să arate mai
multă stăpânire de sine, atunci când proiectele de la
clasă nu se desfășoară conform planificării.

Alex este un elev eminent, mai ales la materiile exacte,


dar nu pare să adere la noțiunea activității de grup. Să
sperăm că la liceu va învăța cum să se accepte pe sine
în calitate de membru al unei echipe…

Ani de-a rândul, profesori bine-intenționați, au plecat de la


ședințele cu părinții mei perfect convinși că sfaturile lor vor fi
benefice pentru mine.
Este atât de exigent cu sine însuși, doamnă și domnule
Delaware!
Tata răspunzând cu surâsul lui jovial, dând de înțeles că e
perfect în temă. Mama lângă el, docilă și tăcută, părând o
adevărată doamnă în rochia curată și unica ei pereche de
pantofi cu toc.
De unde să fi știut profesorii aceia că, atunci când tata nu
era într-o dispoziție jovială, imperfecțiunea putea avea ca
rezultat niște crize de furie cu nimic mai previzibile decât
mușcătura unui șarpe?!
Că orice neajuns însemna o curea de muncitor vânjos
biciuind un spate îngust de copil, cu urmele de lovituri și
vânătăile de-a doua zi ascunse sub cămăși, pulovere și
tăcere.
Profesorilor n-avea cum să le treacă prin cap că, atunci
când prea multe discuții umpleau casa, mama era clar că se
va încuia în camera ei zile de-a rândul. Lăsându-l pe tata

83
proscris, clocotind de furie, duhnind a bere și rom,
clătinându-se prin celelalte patru încăperi ale casei în
căutarea cuiva pe care să dea vina.
Sora mea, Em, cu care nu mai vorbisem de ani de zile,
adulmeca imediat amenințarea ce plutea prin aer și se făcea
nevăzută – o adevărată artistă în a da bir cu fugiții. O
consideram egoistă, pentru că regulile o făceau să fie în
siguranță: nu dai într-o fată, cel puțin nu cu cureaua.
Băieții erau altă poveste…
Destul cu nostalgia, ești prea sentimental, și doar știi că
autocompătimirea e un aperitiv penibil.
Plus că lăsasem toate acestea în urmă, prin bunăvoința
psihoterapiei de formare, necesară pentru programul meu
doctoral.
Un pic de noroc: repartizarea aleatorie în grija unei femei
cumsecade și cu multă minte. Cele șase luni obligatorii se
întinseseră pe durata unui an, apoi doi. Apoi trei.
Schimbările pe care le observasem la mine însumi îmi
întăriseră opțiunea profesională: dacă știi exact ce faci,
povestea asta cu psihoterapia chiar dă rezultate.
În ultimul meu an de facultate, exploziile astrale cognitive
și corecțiile compulsive dispăruseră. De asemenea, spusesem
adio și ritualurilor, vizibile sau nu.
Moartea credinței cvasi-religioase că simetria este totul.
Ceea ce nu însemna, însă, că unele vestigii nu-și mai ițeau
capul când și când.
Un acces ocazional de insomnie, junghiurile neașteptate de
inexplicabilă tensiune.
Preocupare care nu ducea nicăieri.
Terapia m-a învățat să accept toate acestea ca pe-o dovadă
a apartenenței mele la specia umană, și atunci când
povesteam la telefon cu părinții mei, reușeam să închid în
final fără semilune sângerii lăsate de unghii în podul palmei.
Cel mai bun tonic era să mă îngrijesc de alți oameni.
Pornisem la drum cu speranța că niciunul din părinții care

84
pășeau la mine în cabinet nu va vedea în mine altceva decât
omul amabil, calm și înțelegător în mâinile căruia ei veneau
să-și încredințeze psihicul copiilor lor.
Mai mulți ani de succes mă făceau să cred că am reușit s-o
scot la capăt.
Îmi mai îngăduiam uneori și să mă abat nițel. Ca atunci
când o lăsasem pe Patty Bigelow să-și materializeze sugestia
cu ceara de modelat. Pentru că asta ținea de ordinea din
casă, nu-i nimic rău în a avea un pic de geometrie, corect?
Credința în mine a pacienților mă ținea treaz noaptea,
străduindu-mă să concep planuri de tratament.
Credința în mine a lui Patty Bigelow rămăsese neclintită în
timp, dar eu nu eram chiar foarte sigur că o meritasem.
Acum, ea era moartă și copilul ei se baza pe mine și eu
făceam o vizită profesională la domiciliul ei.
Un pic cam implicat.

Duplexul era o clădire în stil neo-colonial spaniol, nu cu


mult deosebită de cea din Fourth Street. Zugrăveală în tonuri
pale piersicii, ogive înalte și înguste cu vitralii decorate cu
sturzi în zbor, gazon neted în locul unui spațiu betonat
pentru parcare; un singur mesteacăn tânăr, cu scoarță
albicioasă, fix în mijloc.
Tăblița sistemului de alarmă a unei companii de securitate
bătută în cuie, la stânga. Luminile aprinse la etaj. Scările
sclipeau alb sub lumina neoanelor de mare putere.
Tanya a deschis ușa înainte ca eu să fi urcat toate scările.
Părul desfăcut din coc îi acoperea umerii ca un șal. Arăta
extenuată.
— Slavă Domnului că n-am întârziat, spuse ea.
— Sesiune grea de studiu?
— Grea, dar a fost totul bine. Vă rog, poftiți înăuntru.
Camera de zi avea parchet din stejar, tavan arcuit,
zugrăveală roz-pal. În fața șemineului, dale de gresie crem
pictate cu flori de nufăr. O canapea tapițată cu stofă liliachie

85
stătea în fața ferestrei cu geamuri transparente, acoperite de
perdele, și a două fotolii pereche. Între ele, o măsuță de cafea
din lemn deschis la culoare, cu picioare aurite în stil rococo.
Patty zisese că e o fire bărbătoasă, dar uite că alesese un
decor de-a dreptul delicat.
Deasupra canapelei, pe perete, o duzină de fotografii,
înrămate identic în imitație de lemn de plută.
Biografia în imagini a Tanyei, de când abia învățase să
meargă în picioare și până la adolescență. Modificările
previzibile de tunsoare, îmbrăcăminte și machiaj, pe măsură
ce drăcoaica mică se transforma în fetișcana frumușică, dar
în stilul adoptat nu se vedea niciun semn de rebeliune
adolescentină.
Patty nu-și făcea apariția decât în ultima fotografie: Tanya
în robă sângerie și tocă de absolvent, mama ei într-un sacou
bleumarin și bluză albă pe gât, ținând spre teleobiectiv o
diplomă și strălucind de încântare.
Tanya spuse:
— Uite una pe care abia acum am găsit-o.
Arătând cu mâna spre poza stingheră așezată pe măsuța
de cafea. Portretul în ramă neagră al unei femei cu fața
lătăreață, într-o uniformă albă.
Privirea ridicată în sus a lui Patty era solemnă, atât de
căutată încât devenea aproape comică. Mi-am și imaginat un
pozar de doi lei, clincănind fără rost din butoane și repetând
papagalicește instrucțiuni. Gândește-te la noua ta carieră,
dragă… bărbia mai sus… mai sus! Și mai sus!… Atât, stai așa.
Gata, cine urmează la rând?
— Are o privire atât de plină de speranță, spuse Tanya. Vă
rog, faceți-vă comod, eu mă duc să aduc cafeaua.
Se întoarse cu o tavă din plastic negru, serigrafiat să arate
ca lemnul lăcuit. Cinci biscuiți Oreo dubli, cu cremă la
mijloc, puși unul peste altul pe o farfurie, arătând ca un
turnuleț în miniatură. Între două căni purtând sigla
universității de stat din Los Angeles, un castronel

86
dreptunghiular cu pliculețe de zahăr, de îndulcitor și de lapte
praf fără grăsime, îndesate strâns, ca niște broșuri.
— Lapte și zahăr?
— Fără, pentru mine.
M-am așezat pe unul dintre fotolii și ea a ales canapeaua.
— Nu cunosc pe nimeni care să bea cafeaua neîndulcită și
fără lapte. Prietenii mei o consideră un fel de desert.
— Frappe mocca-java cu lapte de soia și extra ciocolată?
Se căzni să afișeze un surâs obosit, deschise trei pliculețe
de zahăr, le turnă în propria cană.
— Biscuiți?
— Nu, mulțumesc.
— În general, eu beau ceai, dar cafeaua e bună pentru
serile în care am de învățat.
Se trase mai în față spre marginea canapelei.
— Sigur nu vreți un biscuit?
— Absolut sigur.
— Eu cred că am să iau unul. Peste tot auzi cum că-s mai
buni dacă-i desfaci, dar multor oameni le place efectul de
sandviș, printre care și mie.
Vorbind repede. Ronțăind repede.
— Deci, spuse ea.
— Am trecut cu mașina pe la toate adresele de pe lista ta.
Destul de amestecate.
— Adică vila față de toate celelalte apartamente? spuse ea.
De fapt, noi n-am ocupat decât o cameră în vila aceea. Țin
minte cum mă gândeam cât e de ciudat, o casă atât de mare,
de-a dreptul uriașă, dar noi aveam mai puțin spațiu decât în
fostul apartament. Mi-era frică să nu mă trezesc noaptea că
mă rostogolesc peste mama, în somn.
— S-a întâmplat vreodată?
— Nu. Uneori mă ținea în brațe. Așa mă simțeam în
siguranță.
Puse jos biscuitul, apoi adăugă:
— Alteori sforăia.

87
Ochii i se umeziră.
— Proprietarii ne lăsau să folosim piscina, atunci când
mami avea timp liber, iar grădina era superbă, cu o mulțime
de copaci mari și umbroși. Dibuiam locuri unde să mă pot
ascunde, mă prefăceam că sunt pe undeva prin pădure.
— A cui era casa?
— A familiei Bedard, spuse ea. Singurul care locuia acolo
era bunicul: colonelul Bedard. Rudele lui veneau pe-acolo din
când în când, dar locuiau foarte departe. Voiau ca mama să
aibă grijă de el pe timpul nopții, după ce infirmiera de zi
pleca acasă.
— Un bătrân, am spus eu.
— Foarte bătrân. Cocârjat de spate, extrem de slab. Cu
pieliță pe ochi… probabil la origine avusese ochii albaștri, dar
cu timpul deveniseră de-un cenușiu lăptos. Chel ca-n palmă,
nu-i mai rămăsese fir de păr în cap. În casă exista o
bibliotecă imensă și acolo-și petrecea toată ziua. Țin minte că
mirosea a hârtie. Nu era un miros puternic, doar un vag iz de
stătut, cum se întâmplă cu mulți bătrâni.
— Se purta frumos cu tine?
— Nu prea vorbea și nici nu făcea mare lucru, doar stătea
în bibliotecă, cu o pătură peste genunchi și o carte în mână.
Fața îi era cam țeapănă, cred că avusese mai demult un atac
cerebral, deci când încerca să zâmbească, nu prea se vedea
mare lucru. La început mi-era frică de el, dar mami mi-a
spus că este un om bun.
— S-a mutat acolo ca să câștige mai mulți bani?
— Așa cred eu. Cum spuneam, domnule doctor, pentru ea
era foarte importantă siguranța financiară. Chiar și în timpul
ei liber.
— Citea cărți pe teme financiare.
— Vreți să le vedeți?

Un dormitor de la capătul holului fusese transformat într-


un birou fără zorzoane. O masă de lucru și rafturi suedeze pe
care ți le montezi singur, un scaun rotativ negru, corpuri cu
88
sertare albe, un calculator de pupitru și o imprimantă.
— M-am uitat prin hârtiile ei, numai chestii despre bani.
Arătă cu mâna spre rafturile înțesate cu numere vechi din
Forbes, Barron’s, Money. O colecție întreagă de ghiduri
pentru investiții, începând cu strategie bine judecată și
terminând cu improbabilă negustorie. Pe raftul cel mai de jos
stătea un vraf de reviste subțiri, cu hârtie lucioasă. Coperta
exemplarului de deasupra avea la mijloc poza de foarte
aproape a feței unei actrițe care-și pierduse soțul în favoarea
altei actrițe.
Privire chinuită. Coafură și machiaj perfecte.
— Revistele de cancanuri, spuse Tanya. Cei de la spital le-
au pus în cutia cu efectele ei personale. A fost o mare bătaie
de cap să le recuperez. Nu știu ce formular pe care nu-l
completasem. Vedeam cutia în fața ochilor, era chiar acolo, în
spatele tejghelei de la recepție, dar femeia care se ocupa de
problemă s-a purtat chiar oribil, zicea că trebuie să mă duc
în altă parte după formulare, și acolo deja terminaseră
programul. Când eu am început să plâng, ea a luat telefonul
și-a sunat nu știu ce prietenă și-au pălăvrăgit fără grijă, de
parcă eu nici nu existam. I-am dat mesaj pe pager domnului
doctor Silverman, iar el s-a dus pus și simplu după tejghea
și-a luat cutia. La fund am găsit banderola lui mami,
ochelarii ei de citit și hainele pe care le purta când o
internaseră, plus chestia asta.
Deschise un sertar de la birou și scoase afară o brățară din
plastic ruptă.
— Mergem înapoi să ne terminăm cafeaua?

Două înghițituri mai târziu, am spus:


— Deci când locuiați pe Hudson Avenue, ea avea două
slujbe.
— Da, dar nu era prea complicat să aibă grijă de colonel,
că se culca seara la șase și noi oricum ne sculam dimineața
devreme, așa că mami avea suficient timp să mă ducă pe

89
mine la școală cu mașina și pe urmă să meargă la spitalul
Cedars.
— Cum a găsit slujba?
— Habar n-am… poate a văzut un anunț la avizierul
spitalului. Nu discuta niciodată cu mine genul ăsta de
amănunte, pur și simplu m-a anunțat într-o zi că ne mutăm
într-o casă mare și frumoasă dintr-un cartier select.
— Și tu ce părere ai avut despre chestia asta?
— Eram obișnuită cu mutatul. De pe vremea când eram cu
Lydia. Și nu se putea spune că aș fi avut nenumărați prieteni
în Cherokee.
— Pe vremea aceea, Hollywoodul putea fi un cartier
periculos.
— Pe noi nu ne-a afectat.
— Doar când vă băteau bețivii la ușă.
— Nici asta nu se întâmpla prea des. Mami a avut grijă să
ia măsuri.
— Ce fel de măsuri?
— Striga la ei prin ușă să-și vadă de drum, iar dacă nu se
potoleau, îi amenința că sună la poliție. Nu țin mine să-i fi
chemat efectiv vreodată pe polițiști, deci amenințarea ei
trebuie să fi avut efect.
— Tu erai speriată?
— Credeți că despre asta s-ar putea să fie vorba? Unul din
bețivani a devenit periculos și ea fost obligată să-i facă ceva?
— Orice e posibil, dar e mult prea devreme pentru teorii.
De ce v-ați mutat din vilă?
— Colonelul Bedard a murit. Într-o dimineață, mami s-a
dus în camera lui de la etaj, să-i dea medicamentele, și el era
mort.
— Ți-a părut rău să pleci dintr-un loc atât de frumos?
— Nu prea, camera noastră era mult prea mică.
Se întinse după cana de cafea, apoi continuă:
— Mama îl simpatiza pe colonel, dar rudele lui nu-i
plăceau deloc. În cele câteva dăți când au venit pe-acolo, am
auzit-o spunând: „Uite-i și pe ăștia.” Îl vizitau rareori, din
90
păcate. În noaptea următoare după ce el a murit, eu nu
puteam să dorm și am găsit-o pe mami în bucătărie, stând cu
menajera. O chema… Cecilia – oare cum de mi-am amintit
chestia asta? În fine, mami și Cecilia stăteau pur și simplu
acolo, uitându-se în gol. Mami m-a luat și m-a dus înapoi în
pat, a început să-mi spună că banii sunt foarte importanți
pentru securitate, dar nu trebuie niciodată să treacă înaintea
aprecierii. Am crezut că se referă la mine, așa că i-am spus
cât demult o apreciez. Ea a început să râdă, m-a sărutat cu
foc și mi-a spus: „Nu de tine era vorba, iubito. Tu ești mult
mai deșteaptă decât o mulțime de așa-ziși oameni mari”.
— Rudele nu-l apreciau pe colonel.
— Asta m-am gândit eu că a vrut să spună.
— Nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, cât ați locuit în
vila aceea?
— Doar moartea colonelului, spuse ea. Deși bănuiesc că
nu se poate numi un eveniment ieșit din comun, la cât era de
bătrân.
Ronțăi gânditoare marginea biscuitului Oreo.
— OK, am spus eu, hai să trecem mai departe, la locuința
din Fourth Street.
— Era un duplex, nu chiar atât de mare ca ăsta de-acum,
dar cu mult mai mult spațiu decât ocupasem noi vreodată.
Aveam din nou propria mea cameră, cu un dulap splendid,
puteam să intru în el ca într-o debara. Vecinii de deasupra
erau o familie de asiatici, foarte liniștiți.
— Ați stat acolo mai puțin de un an.
— Mami a zis că era prea scump.
— Prima oară când ați venit voi două la mine, a fost
imediat după ce vă mutaserăți în Hudson Avenue. A doua
oară a fost imediat după ce vă mutaserăți din Fourth Street
în Culver City.
— Vă gândiți că poate eram stresată din cauza mutatului?
— Ai fost stresată?
— Sinceră să fiu, nu cred. Am spus ceva, pe-atunci, despre
ce anume mă supără?
91
— Nu.
— Probabil că sunt o persoană destul de introvertită.
— Ți-ai revenit la normal foarte repede.
— Din punctul de vedere al unui psiholog, e un lucru
acceptabil? Schimbarea comportamentului, fără să fi mers în
profunzime?
— Tu ești cea mai în măsură să hotărăști ce anume e în
regulă pentru tine.
Zâmbi.
— Mereu spuneți chestia asta.

Îmi mai turnă o cană de cafea și șterse picăturile care


săriseră peste buza cănii.
— Deci locuința din Fourth Street era prea costisitoare, am
spus eu.
— Chiria era mult prea mare. Mami voia să adune bani
pentru un avans la propria noastră casă, ca să poată face un
credit.
Aruncă o privire spre fotografia mamei ei, apoi își coborî
ochii spre podea.
— Culver Boulevard era încă un cartier dubios, am spus
eu.
— Nu era chiar atât de rău. Am rămas la aceeași școală,
mi-am păstrat vechii prieteni.
— Școala St. Thomas. Deși nu ești catolică.
— Ați ținut minte?
— Mamei tale i s-a părut că este important să-mi spună.
— Ce, că nu eram catolice?
— Că nu i-a mințit pe cei de la școală, n-a pretins că ești
catolică, doar ca să te primească.
— Așa era mama, spuse ea zâmbind. A fost perfect sinceră
cu preotul, i-a spus că dacă el mă poate convinge să trec la
catolicism, pe ea n-o deranjează cu nimic, dar să nu-și facă
prea mari speranțe.
— Cum vedea ea relația cu religia?
— Omul trebuie să trăiască frumos și să fie tolerant…
92
Domnule doctor, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar chiar am
o groază de învățat. Ar mai fi ceva ce credeți că vă pot spune?
— Cred că pentru moment am acoperit destul de multe.
— Vă mulțumesc din suflet că ați venit, m-a făcut să mă
simt… E aproape ca și cum ați fi putut s-o vizitați pe ea. Dar
să știți că insist să luați biscuiții ăștia – stați așa, să vă aduc o
punguță!

A rămas în pragul ușii de la intrare cât timp am coborât


scările. Înainte să închidă ușa, mi-a făcut cu mâna. Canfield
Avenue era și mai întunecos, cu contururi abia schițate în
lumina anemică a felinarelor așezate la mică distanță unele
de celelalte.
În timp ce mă apropiam de Cadillacul Seville pe care-l
conduc, ceva de sus de la etaj mi-a atras privirea.
O mișcare de du-te-vino, în spatele draperiilor de la
fereastra dreptunghiulară a Tanyei.
O siluetă pășind încolo și-ncoace. Dispărând pentru o
clipă, apoi reapărând și schimbând direcția.
Circuitul s-a repetat.
Am așteptat până la a douăzecea trecere, înainte să
demarez.

93
CAPITOLUL 10

AM ÎMBUCAT UN OREO, în timp ce-i telefonam lui Milo.


S-a răstit în receptor:
— Da?
— Te-am trezit?
— A, tu erai… Nț, trezitul presupune să fi și dormit. În
picioare și limpede ca izvorul – sunt în concediu, ai uitat?
— Felicitări.
— Vorbești cumva cu gura plină?
Am înghițit.
— Acum, nu.
— O gustărică de la magazinul de delicatese?
— Un biscuit.
— Lapte aveți? Amicul meu de la compania de telefoane a
găsit evidența facturilor vechi ale lui Patty. În Cherokee a fost
prima ei adresă la Los Angeles. Conform unor veterani cu
care a vorbit Petra, zona în cauză era pe-atunci un fief
cunoscut al traficanților de droguri. Curioasă alegere, pentru
o asistentă medicală drăguță și respectabilă, nu? Și-a mai
stat și șase ani acolo.
Momentul ideal pentru a da drumul la suspiciunile mele
privind traficul de medicamente, dar m-am abținut.
— Rick zice că avea un spirit de economie care friza
zgârcenia, așa că poate chiria mică a atras-o acolo, spuse
Milo. Totuși, să crești o fetiță într-o zonă dubioasă a
Hollywoodului mie nu mi se pare deloc varianta optimă.
— Nici prin cap nu-i trecea că va trebui să crească o fetiță.
— Și asta-i adevărat… N-am avut timp să mă uit după
vreun caz de omor încă nerezolvat prin apropierea locurilor
unde-a stat, în afară de Hancock Park. Singurul lucru care s-
a petrecut acolo a fost pe June Street, la distanță de o stradă
spre vest și două spre sud. Victima era un negustor de
diamante pe nume Wilfred Hong, trei tipi mascați înarmați cu
94
pistoale au intrat peste el la ora trei dimineața, după ce
dezactivaseră sistemul de alarmă, l-au împușcat în clipa când
s-a ridicat din pat, fără niciun avertisment, dar măcar au
cruțat-o pe doamna Hong, și pe cei doi copii care dormeau în
camerele alăturate. După ce-au obligat-o pe femeie să
deschidă seiful, au legat-o fedeleș și s-au făcut nevăzuți, cu
tot cu pietre prețioase și bani. Umblă vorba că Hong le datora
multor clienți și bani, și diamante. Pute-a treabă aranjată de
cineva dinăuntru, care-a angajat niște profesioniști, deci
afară de cazul în care Patty făcea parte din vreo bandă
serioasă de hoți de elită din domeniu, nu merită să ne
pierdem vremea cu asta. În eventualitatea că ar exista ceva
care să merite. Vreo idee nouă despre imaginea mai de
ansamblu?
— Nu prea. Isaac zicea că o să ruleze niște aplicații, să facă
niște calcule.
— Mai ceva ca perchezițiile de mână din vechile romane
polițiste. Știi ce mă gândeam, Alex? Înainte să mai consumăm
timp cu supozițiile, hai să vizităm fiecare adresă în parte, să
vedem dacă putem depista vreun vecin care s-o fi cunoscut
pe Patty. Dacă nimeni nu-și amintește nimic care să semene
măcar de departe a asasinat, eu zic că avem tot dreptul să
punem armele jos, iar tu să găsești un mod de a-i da vestea
Tanyei.
— OK, am spus. Când?
— Vino să mă iei de-acasă mâine dimineață, de exemplu pe
la zece. Pune pe tine ceva țoale colorate, adu niște ingrediente
să facem piña colada, și nu uita atitudinea sărbătorească.
— Sărbătorim ceva?
— Sunt în concediu, ai uitat? Sau așa zic ei.
— Care „ei”?
— Zeii iluziilor deșarte.

Căsuța cu linii armonioase pe care o împart Milo și Rick se


află pe o stradă din zona de vest a Hollywoodului, în umbra

95
mătăhăloasă a clădirii verzi-albastre care adăpostește Centrul
pentru Design. Liniștită în timpul săptămânii, somnoros de
tăcută sâmbăta și duminica.
Arbuștii rezistenți la secetă pe care Rick îi plantase în
timpul unui an fără precipitații făceau față cu parțial succes
unui an mult mai umed. Apropiindu-mă, l-am văzut pe Milo
îngenuncheat, rupând cu mâna rămurelele uscate. S-a
ridicat repede în picioare, de parcă l-aș fi surprins făcând
ceva rușinos, și-a netezit cu palma umflătura pe care pistolul
i-o desena prin sacou, și-a pornit în pas elastic spre mașină.
Sacoul era o chestie maronie și bleagă, aproape semănând
a stofă. Purta o cămașă galbenă din material neșifonabil, cu
gulerul ridicat la colțuri. Pantaloni de-un cenușiu murdar,
încrețiți peste mocasinii cafenii.
— Asta-i ținuta de concediu? am spus, pornind mașina.
— După definiție, asta e o zi de muncă.
După câteva zeci de metri:
— Fără plată, aș putea adăuga.
— Fac eu cinste cu prânzul.
— Atunci mergem la un restaurant scump.

După ce am luat colțul dinspre Hollywood Boulevard pe


Cherokee Avenue, Milo a început să scruteze locul cu ochii
mijiți. Când am oprit în fața clădirii de culoare cărămizie, a
spus:
— Categoric o magherniță. Ai idee care era apartamentul
ei?
— Unul dintre cele două din față.
— Exact ce n-aș alege eu, din rațiuni de siguranță… OK,
hai să deranjăm pe cineva.
Ciocăniturile la ambele uși din partea din față a clădirii au
fost întâmpinate cu tăcere. În timp ce Milo împingea ușa cu
geam de sticlă de la intrarea principală, am spus:
— Când am trecut eu pe-aici, a ieșit un tip mai bătrâior și
mi-a aruncat niște priviri oarecum teritoriale. S-ar putea să

96
fie destul de vechi pe-aici.
— Priviri teritoriale?
— Ca un câine fioros, de parcă voia să mă vadă plecat o
dată.
— Arată-mi ușa lui.

Prin panourile maronii ale ușii de lemn se strecura zvon de


muzică. Janis Joplin, oferindu-și o bucățică din inima ei.
Milo ciocăni tare. Muzica se opri și la ușă se prezentă tipul
pe care-l văzusem eu ieri, ținând într-o mână o cutie de suc
Mountain Dew și un baton de ciocolată Kit Kat în cealaltă.
Din creștetul chel și țuguiat îi răsăreau fire rare de păr
cărunt. Fața lungă ca de cal îi era toată numai crețuri și
riduri. Nicidecum tranziția lină a naturii – pârloaga
îmbătrânirii premature. Mi-am revizuit estimarea la cincizeci
și ceva de ani.
Purta o bluză de pijama albastru-deschis, pe sub aceeași
jachetă cu Dodgers. Satinul albastru era pătat de grăsime și
mâncat de molii, cu zone unde înălbitorul îl decolorase până
la un roz vinețiu. Picioarele goale se terminau în unghii
galbene și rupte. Acolo unde nu era acoperită de peri nerași,
pielea îi răsărea palidă și descuamată. Ochii de-un căprui
tern se chinuiau să rămână deschiși.
Încăperea din spatele lui era de culoarea gălbenușului
sleit, înțesată cu ambalaje unsuroase de mâncare, cutii de
pizza, pahare de plastic goale și haine murdare. Un val de aer
cald și fetid a răbufnit pe coridor.
Insigna lui Milo n-a contribuit cu nimic la a-i stimula
interesul. Rezemându-se de tocul ușii, tipul trase o dușcă din
cutia de suc, nedând niciun semn că și-ar fi amintit de mine.
— Domnule, facem cercetări în legătură cu o persoană care
a locuit aici cu chirie, în urmă cu câțiva ani.
Nimic.
— Domnule, mă auziți?
— Hă?

97
— Ne întrebam dacă ați cunoscut-o.
Nas smârcâit, pe care și-l șterse cu mâneca jachetei.
— Pe cine?
— O femeie pe nume Patricia Bigelow.
Tăcere.
— Domnule, m-ați auzit?
— Da’ ce-a făcut?
Voce hârâită. Vorbe pronunțate greu.
— De ce credeți că ar fi făcut ceva?
— Doar n-ați venit aici… fiindcă… vă place cum gătesc.
— Sunteți bucătar, deci?
Tipul mușcă din batonul de ciocolată. Interiorul gurii
conținea mai multe găuri decât dinți.
Deși era o zi călduroasă, el se îmbrăcase ca de toamnă.
Nevoie imperioasă de dulce, dantură putredă. Nici nu mai era
nevoie să-și suflece mânecile; știam că nu vom fi invitați
înăuntru.
— Deci vă aduceți aminte de Patty Bigelow, spuse Milo.
Niciun răspuns.
— Așa este?
— Hă?
— E moartă.
Ochii căprui clipiră.
— Păcat.
— Ce ne puteți spune despre ea?
Pauză de zece secunde, apoi o mișcare prelungă, lentă,
laborioasă, cu capul înclinat spre stânga și spre dreapta, în
timp ce bătrânul drogat împingea cu genunchiul în ușă. Milo
își puse pălmoiul lui zdravăn pe clanță.
— Hei!
— Cât de bine ați cunoscut-o pe doamna Bigelow?
Ceva se schimbă în ochii căprui. Un alt soi de prudență.
— N-am cunoscut-o.
— Ați locuit aici în aceeași perioadă ca și ea.
— La fel și alți oameni.

98
— A mai rămas vreunul pe-aici?
— Mă-ndoiesc.
— Oamenii vin și pleacă.
Tăcere.
— De cât timp locuiți aici, domnule?
— Douăj’ de ani.
Privind în jos spre genunchi.
— Tre’ să merg la budă.
Încă o tentativă, mai mult în dorul lelii, să închidă ușa.
Milo ținu bine de clanță și tipul începu să se bâțâie și să
clipească des.
— Hai, dom’le, că mă scapă…
— Amice, eu lucrez la omucideri, așa că mă doare-n cot ce
fel de licoare magică bagi în tine ca să stai în picioare.
Tipul închise ochii. Se clătină ușor într-o parte. Părea că
ațipește. Milo îl bătu pe umăr.
— Poți să mă crezi pe cuvânt, amice, nu discut cu nimeni
de la narcotice.
Ochii se deschiseră iar, aruncându-ne o privire inocentă:
Cine, eu?
— Sunt curat.
— Iar eu sunt Condoleezza Rice. Spune-ne doar ce-ți
amintești despre Patty Bigelow și dispărem pe vecie din viața
ta.
— Nu-mi amintesc nimic.
Am așteptat.
— Avea un copil… bine?
— Ce ții minte despre copil?
— Avea… o fată.
— Cu cine se mai vedea Patty?
— N-am idee.
— Avea prieteni?
— Habar n-am.
— Femeie cumsecade?
Ridică din umeri.
— Nu vă vizitați, nu ieșeați la o cafea împreună?
99
— Niciodată.
— Niciodată?
— Nu era genul meu.
— Adică?
Se mai uită o dată la genunchi.
— Nu era genul meu.
— Cât a locuit ea aici, s-a întâmplat vreodată ceva nasol
prin jurul clădirii?
— Poftim?
— Omor, viol, tâlhărie și-așa mai departe, spuse Milo. S-a
întâmplat vreo chestie din asta cât a locuit Patty Bigelow
aici?
— Nu.
— Cum vă numiți, domnule?
Ezitare.
— Jordan.
— Numele mic sau cel de familie?
— Les Jordan.
— Les de la Leslie?
— Lester.
— Mai aveți și-un al doilea prenume?
— Marlon.
— Ca pe Brando.
Les Jordan își mută greutatea pe celălalt picior.
— Tre’ să mă piș.
Judecând după pata care i se lățea pe pantaloni între
picioare, era ceva adevăr în anunțul lui publicitar.
Se uită lung la ea. Fără stânjeneală, doar resemnare.
Pleoapele îi fluturară.
— V-am spus eu…
— Vă urăm o zi bună, zise Milo și se întoarse cu spatele.
Ușa se trânti în urma lui.

Majoritatea celorlalți chiriași nu erau acasă. Puținii pe care


i-am găsit erau prea tineri ca să fie relevanți.
Înapoi în mașină, Milo îi telefonă inspectorului Sean
100
Binchy și-l rugă să verifice cazierul unui anume Lester
Marlon Jordan.
În timp ce așteptam, am spus:
— Sean s-a întors la Omucideri?
— Nț, continuă să-și piardă vremea cu jafuri armate și alte
tâmpenii de felul ăsta. Dar flăcăul mi-e recunoscător pentru
tutelă, deci mi se pune la dispoziție când îl rog… Da, Sean,
stai nițel să-mi iau un pix.
După ce închisese telefonul, a spus:
— Fermecătorul domn Jordan a acumulat multiple
arestări. Posesie de heroină – ah, ce șoc! – și tulburarea
ordinii publice. Cinci condamnări cu suspendare, trei cu
executare, toate adunate dau câteva mici sejururi la arestul
direcției de cercetări penale.
— Asta-nseamnă să-ți alegi avocatul potrivit, am spus eu.
— Sau e plevușcă, prea mărunt ca să ocupe spațiu în
pușcărie. O fi creștinește să-ți iubești vecinii, dar ai fi crezut
că Patty se va arăta ceva mai pretențioasă.
— Poate există un motiv pentru chestia asta.
— Cum ar fi?
Am tras adânc aer în piept, apoi mi-am descărcat
suspiciunile privind traficul de medicamente halucinogene.
— Asistentă respectabilă care face negoț cu medicamente
furate din spital? spuse Milo. Rick o consideră aproape o
sfântă, iar eu aveam impresia că și tu ești de-aceeași părere.
— Chiar sunt. Pur și simplu m-am gândit că e bine să
pomenesc și de varianta asta.
— Trafic de droguri. Mda, pe Jordan l-a cam apucat
bâțâiala, când am insistat să aflu dac-o cunoștea… Știi ce mi
se pare interesant? Uite la Patty, după toate aparențele un
cetățean perfect onorabil și cinstit, locuind într-o magherniță
de cea mai joasă speță, iar din clipa în care a plecat de-aici,
la fel a făcut peste tot, niciunde n-a stat mai mult de câțiva
ani. Dar un drogat jegos ca Lester Jordan se descurcă să
rămână la aceeași adresă timp de douăzeci de ani.

101
— Poate că proprietarul clădirii îi e rudă.
— Sau are o sursă sigură de venit care până acum a
scăpat de ochiul vigilent al legii.
— În cazier are doar posesie de droguri, dar el face și trafic,
am spus eu.
— A reușit s-ajungă până aici fără să dea ortul popii, Alex.
La chestia asta te-ajută mult, să ai un pic de control asupra
mărfii. În clădire se mută o asistentă medicală cumsecade și
onorabilă, îți poți imagina că i-au sclipit ochii.
— De dragul Tanyei, sper să rămână o simplă teorie.
— Tanya a fost cea care s-a apucat să se joace de-a
Pandora.
— Asta nu înseamnă că e pregătită pentru ce-o să zboare
afară din cutie.
Amândoi am rămas tăcuți o vreme.
Apoi Milo spuse:
— Ce-o fi apucat-o pe Patty să-și dea drumul la gură în
fața fetei, asta-mi depășește mie puterea de înțelegere. Pe de
altă parte, poate că realmente era pură și nevinovată, și noi
suntem de vină, că batem câmpii cu grație. N-ar fi prima oară
când ne-apucăm să urzim niște teorii de toată spaima, în
timpul nostru liber.
Am spus:
— Unele dintre ele s-au dovedit întemeiate.
— Tu te auzi ce spui? Eu credeam că important e să
gândești pozitiv. Indiferent ce naiba o fi vrând să-nsemne
asta.
Mi-am ținut gura.
— Mai ai vreo nestemată de înțelepciune pentru
împrejurarea de față?
— Nț.
— Spre Fourth Street, deci.

Umbra cu bănuți de soare a copacilor bătrâni făcea


clădirea să arate mai frumoasă decât în lumina crudă a zilei.
Același Mini Cooper era parcat pe petecul betonat. PLOTGRL.
102
Tanya îmi spusese că la etaj stăteau niște asiatici, așa că
ne-am îndreptat spre parterul casei. Ne-a răspuns o brunetă
zveltă, cu părul strâns în coadă la spate, spre treizeci de ani.
Avea un creion îndesat după una din urechi. Un pulovăr
flocos, roz, îi atârna peste colanții negri. Nas pistruiat, ochi
de ambră, bărbie ascuțită. Curbe dulci modelau conturul
puloverului.
Insigna lui Milo o făcu să chicotească.
— Polițiști? Ce chestie, tocmai ce-am început să scriu
scenariul la un serial cu polițiști! Nu vreți să fiți consilierii
mei de specialitate?
— Ce serial?
— Un episod-pilot. Cârligul principal e o anchetatoare,
care-a surzit din cauza unui accident cu împușcături. Nu-i
poate auzi pe bandiți când se apropie, deci trebuie să-și
dezvolte la maximum celelalte simțuri. Supracompensare,
știi? Devine maestră în limbajul semnelor și chestia asta se
dovedește crucială în prinderea unui ucigaș în serie.
— Sună interesant, spuse Milo.
— Ba sună nașpa, în momentul de față, fiindcă eu cel mai
bine mă pricep să scriu comedie. Dar agentul meu zice că nu
cumpără nimeni. Să sperăm că, atunci când termin eu cu
Hear No Evil, n-o să mai fie chiar atât de nașpa, dar nici chiar
atât de inteligent încât să-i sperie pe ăia de la televiziunile în
rețea.
Întinse mâna, ni le scutură energic pe-ale noastre, pe
rând.
— Lisa Bergman mă cheamă. Ce vânt vă aduce pe-aici,
băieți, tocmai într-un weekend?
Milo îi zâmbi.
— Niște verificări de rutină. Ești prea tânără ca să ne poți
ajuta.
— Sunt mai bătrână decât par, dar cu chestia asta m-ai
făcut fericită. Puteți măcar să-mi spuneți ce se întâmplă?
Fără nume, fără date, doar firul principal al poveștii? Sunt
veșnic în căutare de material util.
103
— Firul principal, am spus eu, e că facem cercetări în
legătură cu o femeie care a locuit aici în urmă cu vreo nouă,
zece ani.
— Nouă, zece ani, spuse Lisa Bergman. Eram în primul an
de colegiu la Reed.
— Poftim!
— Și ziceți că s-a întâmplat ceva aici?
— Cineva care ne interesează a locuit aici. Cine sunt
vecinii tăi de deasupra?
— Patru studenți la drept, toți mai tineri decât mine. Ce-a
făcut această persoană care vă interesează?
— E decedată, spuse Milo.
— Decedată adică ucisă?
— Moarte naturală, dar trebuie să clarificăm niște detalii în
legătură cu viața ei.
— Cum așa?
— Chestiuni financiare. Nimic suficient de suculent încât
să apară la TV.
— Ești sigur?
— Ție ți se pare că instrumentele de debit și obligațiunile
municipale neimpozabile sună a cârlig pentru telespectatori?
— Bleah, se strâmbă Lisa Bergman, scoțându-și creionul
de după ureche și apăsându-i vârful pe buza de jos, unde
acesta lăsă o mică gropiță temporară. Ar trebui să vă duceți și
să vorbiți cu Mary Whitbread. Ea e proprietăreasa.
— Unde o putem găsi?
Ieșind pe verandă, ne arătă cu mâna.
— Stă la cinci clădiri mai jos de-aici, aia zugrăvită în verde,
la parter. Probabil o s-o găsiți acasă.
— Nu-i place să iasă deloc din casă?
— A, nu, mai iese la cumpărături, dar în majoritatea
timpului își face veacul pe-aici.
Strâmbătură cu nasul încrețit.
— Băgăreață?
— Între noi fie vorba, trece pe-aici mult mai des decât ar fi
nevoie, de fapt, spuse Lisa Bergman. Cică să se asigure că
104
proprietatea ei este bine întreținută, dar în realitate vrea doar
să pălăvrăgească, îți face un cap mare, când te prinde! Am
făcut o dată greșeala s-o invit înăuntru la cafea. Un ceas mai
târziu, nu se mișcase din loc, și toate ideile mele pentru
scrisul din ziua aia se duseseră naibii.
Râse, apoi adăugă:
— De fapt, poate a fost mai bine așa.
Milo îi mulțumi pentru amabilitate și îi ură succes cu
scenariul.
Ea răspunse:
— Să te audă Cel de Sus. Dacă povestea asta pe care-am
copt-o n-are succes, va trebui să mă întorc la ce făceam
înainte: organizator de evenimente.

Duplexul lui Mary Whitbread era zugrăvit în verde-închis,


cu brâuri ornamentale vopsite verde-albăstrui, cu un gazon
impecabil în față și bucurându-se de umbra un sicomor cu
trunchiul splendid de contorsionat.
Verandă placată cu gresie, proaspăt măturată, flori
frumoase, în ghivece pe măsură. Deschiderea ușii negre
lăcuite fu precedată de un foarte voios:
— O clipă!
Judecând după descrierea Lisei Bergman, mă așteptam la
vreo șoricică ștearsă, drapată într-un capot de casă. Mary
Whitbread era o femeie cam la cincizeci de ani, bronzată, cu
o siluetă îngrijită, un coif de păr blond și imenși ochi albaștri
sub sprâncenele pensate ca două virgulițe. Bluza de mătase
albă avea un imprimeu cu verigi aurii, trâmbițe și orhidee
roșii – Versace sau căznindu-se să fie – și îndesată strâns în
pantalonii de crep bleumarin, croiți pe măsură. Talie fină,
șolduri ferme, sâni ascuțiți. Sandalele roșii cu toc înalt și
ascuțit dădeau la iveală unghii lăcuite cu sidef. Oja de pe
unghiile de la mână era în aceeași nuanță cu roșul
sandalelor.
— Dacă ați venit pentru apartamentul liber, îmi pare rău,

105
s-a închiriat, cei de la agenție au uitat să-l scoată de pe listă.
— Ce ghinion, zise Milo, după care îi flutură în fața ochilor
insigna.
— Poliția? Vai de mine…
Mijind ochii atent la noi.
— Acum, dacă mă uit mai bine, e clar că nu sunteți…
potențiali clienți.
— Chiar așa.
Mary Whitbread păși afară pe verandă și zâmbi.
— Ce vreau să spun e că, dacă văd doi bărbați care vin
împreună să închirieze ceva, presupun că sunt… mă rog,
cred că m-ați înțeles. Ceea ce nu înseamnă că aș avea ceva
împotrivă. De fapt, îi prefer, dintre toți chiriașii mei. Atât de
meticuloși, și se pricep atât de bine să potrivească proporțiile!
Își netezi părul cu palma. Sticlindu-și dinții spre noi.
— Deci cu ce-i pot fi de ajutor poliției?
— Facem cercetări în legătură cu o fostă chiriașă.
— Cineva dintre chiriașii mei a intrat în bucluc? Cine?
— N-a intrat nimeni în bucluc, doamnă Whitbread…
— Poți să-mi spui Mary.
Mai făcu un pas înainte, apropiindu-se la câțiva centimetri
de Milo.
— Nimeni n-are necazuri, Mary. Una dintre fostele tale
chiriașe a decedat și există unele investigații colaterale care
se fac în chestiuni de natură financiară.
— Chestii financiare? Infracțiuni comise de manageri?
spuse ea. Ca la Enron? Și la Worldcom?
— Ei, nu chiar atât de monumentale, îi răspunse Milo. Îmi
pare rău, dar nu pot să intru în detalii.
Mary Whitbread se bosumflă.
— Răutăciosule! Acum chiar că m-ai făcut curioasă.
Aplecându-se înainte, suficient de aproape pentru un
sărut. Milo se retrase doi pași. Mary Whitbread nu întârzie să
ocupe spațiul eliberat de Milo.
— Gata, inspectore, am mușcat nada. Cine-i persoana

106
misterioasă?
— Patricia Bigelow.
Genele false tremurară.
— Patty? A murit Patty? Vai, ce tragic. Cum Dumnezeu s-a
întâmplat?
— Cancer.
— Cancer, repetă ea. Îngrozitor de tragic. Nici măcar nu
fuma.
— Deci ți-o amintești.
— Sunt o persoană care se atașează de oameni. Chiriașii
mei stau ani de zile, adeseori devenim prieteni.
— Patty Bigelow n-a stat mult.
— Nu… cred că nu… cancer? Nu putea să fie chiar atât de
bătrână.
Se încruntă, apoi continuă:
— Fetița pe care-o avea… Tamara? Să-și piardă mama…
ziceai că Patty s-a băgat într-o schemă de spălat bani?
Milo își trecu un deget peste buze.
— Scuze, doar că mie oamenii mi se par infinit de
fascinanți. Am lucrat și eu pe vremuri în cinematografie,
eram agent de casting, și asta da, lecție de psihologie
aplicată! Dar munca dumitale, din care vezi partea
întunecată, chiar că trebuie să fie infinit de fascinantă.
— Infinit. Ce ne poți spune despre Patty Bigelow?
— Păi, își plătea chiria la timp, avea grijă să nu se distrugă
nimic în casă. Eu categoric n-am avut niciun fel de probleme
cu ea.
— Dar alții au avut?
Din nou gimnastică cu genele.
— Asta nu puteam s-o știu eu. Tot ce-am spus e că noi
două ne-nțelegeam de minune. Ați fost la apartamentul pe
care l-a ocupat?
— Chiriașa de-acolo ne-a trimis aici.
— Lisa, spuse Mary Whitbread. Frumușică fată. Tatăl ei îi
plătește chiria. Avocat de divorțuri din Beverly Hills, de ani de
zile îi finanțează aventurile Lisei. Luna asta a pleznit-o să
107
scrie scenarii.
— Cine stătea deasupra lui Patty? am întrebat eu.
— Un cuplu de oameni tineri din… Indonezia, parcă. Sau
Malaiezia? Mă rog, pe-acolo. Aveau nume olandeze, deși erau
orientali… Henry, parcă… Nu, Hendrik. Hendrik și Astrid Van
Dreesen. El studia pentru un doctorat în ceva, o chestie
științifică, iar ea era… ceva agentă de vânzări… el se ocupa
de electronică, din câte-mi amintesc. Nici pe departe atât de
meticuloși cu ordinea, pe cât ți s-ar fi părut normal. Că doar
erau orientali, nu? Întotdeauna presupunem că trebuie să fie
curați și ordonați, nu? Mă rog, la modul general vorbind,
chiriași buni. Au stat patru ani, după care s-au întors înapoi
de pe unde veniseră.
— În timpul cât doamna Bigelow a locuit aici, s-a
întâmplat vreodată ceva ieșit din comun prin zonă?
— Ieșit din comun? Adică vreo escrocherie gen înșelătorie
sau spălare de bani?
— Orice lucru de care-ți poți aminti, spuse Milo.
— Ieșit din comun… hmm… știi, noi n-avem aici genul de
probleme pe care le întâlnești într-un cartier mai sărac, îmi
amintesc că a fost un jaf pe stradă, o biată bătrânică pe care-
a atacat-o un mexican ca să-i smulgă poșeta… era valet de
parcare la un restaurant din Wilshire… dar asta a fost după
ce Patty plecase. Au fost vreo câteva spargeri, dar poliția i-a
prins pe făptași.
Țistui de câteva ori, apoi continuă:
— Cancer la plămâni a avut? În formularul pentru chirie
scrisese că nu fumează. Și nici n-am văzut vreodată ceva care
să dovedească contrariul.
— N-a stat aici nici măcar un an, am spus eu. De ce s-a
mutat?
— Chiria îi depășea posibilitățile financiare, spuse madam
Whitbread. Iar când și-a dat copilul la școala parohială, chiar
că a devenit o povară, deși nu prea-nțeleg ce nevoie ar fi avut.
— Nu te omori după școlile parohiale?

108
— N-ai văzut ce fac preoții ăia?! În fiecare zi vezi în ziar altă
nenorocire. Dar dacă asta și-a dorit Patty… Când mi-a spus
că are dificultăți, am simțit că vrea să-i reduc chiria, dar,
bineînțeles, nici nu se punea problema.
— Bineînțeles.
— În domeniul imobiliar, dragă inspectore, dacă vrei să ai
chiriași de calitate, trebuie să fii corect, dar ferm.
Apartamentul ocupat de Patty era în stare perfectă, cu
grămezi de detalii originale, din anii douăzeci. N-a rămas
liber prea mult timp. Un cuplu de homosexuali, de fapt, care
a stat acolo cinci ani, și singurul motiv pentru care au plecat
a fost că și-au cumpărat o casă sus, pe coline.
Se încruntă iar.
— Unde s-a mutat Patty? Pe mine nu m-a contactat
nimeni, ca să-mi ceară referințe.
— În Culver City, spuse Milo.
— Vai, spuse madam Whitbread. Un pic cam jos, aș zice.
Privirea i se mută către un punct din spatele lui Milo, peste
umăr.
Un Hummer negru oprise la marginea trotuarului. Madam
Whitbread făcu cuiva cu mâna. Mă atinse pe braț:
— O, uite că a venit fiul meu… Mai e ceva, dragă
inspectare?
— Nu, doamnă.
— Păi, atunci, mi-a făcut plăcere să vorbim, îmi dădu un
ghiont delicat, iar lui Milo îi zâmbi.
— Dacă, la un moment dat, aveți permisiunea să le dați și
civililor ceva amănunte picante, vă rog să nu mă uitați!
— Negreșit, spuse Milo. Mulțumesc pentru amabilitate.
Țăcănind pe lângă noi din tocurile roșii, dădu fuga spre
Hummer și ciocăni în geamul portierei din dreapta. Geamul
fusese colorat în negru. La fel și grilajul și barele de protecție.
În timp ce noi ne pregăteam să demarăm, portiera din
dreptul șoferului se deschise și un negru tânăr, uriaș,
purtând un trening arămiu și adidași asortați, păși afară.

109
Douăzeci și ceva de ani, ras în cap, mustăcioară subțire pe
vârful buzei de sus și cioc.
— Fiul ei? spuse Milo. Ah, ce-mi place orașul ăsta!
— Mereu plin de surprize, am spus eu.
— Ațipești nițel și te trezești că stai pe altă stradă.
Mary Whitbread ne făcu cu mâna.
Colosul negru o imită, dar fără tragere de inimă.

110
CAPITOLUL 11

— ASTA-I CU TOTUL ALTCEVA, spuse Milo.


Stăteam amândoi lângă havuzul mort din mijlocul
grupului de bungalouri, pe Culver Boulevard. Bazinul era
crăpat, încrustat cu insecte moarte, împestrițat cu
împroșcături vag organice. Un camion de jucărie stricat zăcea
răsturnat pe marginea lui. În clipa când pășisem în interiorul
curții, copiii care se jucau în țărână se împrăștiaseră ca
potârnichile.
Niciunul dintre bungalouri n-avea sonerie la ușă.
Ciocăniturile lui Milo produseseră uitături nedumerite,
negații murmurate în spaniolă. Din ce putusem noi vedea
prin crăpătura ușii, interiorul era întunecos și golaș. O
uniformitate stătută și posacă, răcnind a precaritate.
— Pot încerca să aflu cine era proprietarul, pe vremea
aceea, dar n-o să ne ducă niciunde, spuse Milo, atingând
marginea havuzului cu vârful mocasinului. Patty nu i-a cerut
lui Mary Vorbăreața niciun fel de referințe, fiindcă n-avea
nevoie, pentru o asemenea șandrama.
Am spus:
— Poate că tocmai asta era ideea.
— Ce vrei să spui?
— S-a mutat ca să-și piardă urma.
— Nu banii au fost motivul? Să se fi speriat de ceva ce-a
pățit din cauza comerțului ilicit? Nu știu, Alex. Dacă fugea de
ceva, de ce-ar fi rămas în același oraș, de ce și-ar fi păstrat
aceeași slujbă?
— Mă gândeam la un sentiment de vinovăție, nu de frică,
am spus eu. Fugea de ea însăși.
— Presupusul „lucru îngrozitor”?
— Un pas în jos pe scara condițiilor de locuit se poate să i
se fi părut un fel de gest de căință.
— Se pedepsea pe sine însăși? spuse Milo. Fără să-i pese
111
că o pedepsea și pe Tanya, în același timp?
— Tanya zicea că ei nu i-a păsat.
— Tanya pare genul de copil care ar spune chestia asta.
— Chiar se străduiește să nu se vaite, am spus eu. Dar
copiii se adaptează repede. Lucrul cel mai important era
relația dintre ea și mama ei.
— Iar acum a rămas singură.
Ne-am dus spre mașină. Am spus:
— Poate că mutatul aici chiar a fost un mijloc de-a
economisi bani.
— Nevinovată până la proba contrarie? Sigur, de ce nu?
Acum, că ne-am consumat inutila lecție de geografie aplicată,
ce urmează?
— Poate-ar trebui să restrângem puțin aria geografică.
Dacă s-ar fi întâmplat realmente ceva pe Fourth Street, Mary
Vorbăreața și-ar fi amintit precis, deci hai să lăsăm deoparte
zona aia, pentru moment.
— Mai puțin dacă Mary Vorbăreața nu voia cumva ca
prețiosul ei cartier să nu se vadă mânjit cu povești de
violență.
— Părerea mea e că și în cazul ăsta, tot nu s-ar fi putut
abține să nu comenteze pe seama unei crime. De acord că
asasinatul de pe June Street e puțin probabil să fie relevant,
în plus singurul lucru neobișnuit care s-a întâmplat efectiv la
vilă – dacă poți să-i spui așa – este moartea colonelului
Bedard cât timp se afla în grija lui Patty.
— Ce vezi neobișnuit aici? Era bătrân.
Milo își frecă fața cu palmele, de parcă s-ar fi spălat fără
apă.
— Ce e? am spus eu.
— Dacă vrei să-mi pun imaginația la treabă, pot s-o fac
fără probleme.
— Dă-i bătaie.
— Un bătrân aflat în suferință, o asistentă plină de
compasiune… Poate s-a gândit că-i face un bine, dacă-l ajută
să scape mai repede.
112
— Eutanasie?
— Ți-am spus că apelez la imaginație.
— Dacă Patty ar fi avut vreo tendință spre a se juca de-a
Dumnezeu, nu crezi că Rick și-ar fi dat seama?
— La secția de urgențe a unui spital e altceva, Alex.
Oamenii vin acolo ca să fie salvați. Dar să te uiți la un biet
bătrân stors de puteri, cum se topește pe picioare? Chestia
asta te poate atinge rău la coarda sensibilă… chiar și atunci
când ești un cetățean onest, care vrea să respecte legea.
Nimic premeditat, Patty nu era o criminală. Un impuls de
moment, pe care apoi a ajuns să-l regrete. Pe urmă s-a
îmbolnăvit grav, a retrăit aceeași situație, și a luat-o gura pe
dinainte în fața Tanyei. Poate că gândul la propria ei moarte
a făcut-o să devină obsedată de felul cum grăbise ea procesul
pentru altcineva. Sau toată povestea asta cu confesiunea pe
patul de moarte nu-i decât o minciună gogonată, deci tu ar
trebui să te concentrezi pe cum s-o ajuți pe Tanya să facă
față existenței de una singură, iar eu ar trebui să-mi petrec
cele două săptămâni de concediu uitându-mă la televizor.
— La polițiste surde?
— Sfinte Dumnezeule, spuse el. Nu, ideea mea despre
nirvana e să mă uit la judecătoarea Judy 4, toate episoadele
înregistrate pe o lună, să-mi fac niște mâncare mexicană la
microunde și să mă scot din priză.
— Adevăr și dreptate, am spus eu.
— Tăntălăi care stau ca proștii să se răstească cineva la ei.
Dacă aș fi hetero, aș încerca să ies cu femeia aia.
Am izbucnit în râs. Mi-am aruncat privirea prin geamul

4 Serialul Judge Judy, de tip „realitate regizată”, demarat în


1996 cu episoade de 20 de minute, în care fosta judecătoare
de dreptul familiei, Judy Sheindlin, arbitrează litigii minore
de natură civilă. Atitudinea tipică a judecătoarei Judy este
una foarte fermă, tratându-i fără menajamente pe împricinați
(n.t.)
113
portierei. Niciunul dintre copii nu se întorsese lângă fosta
fântână arteziană.
— Întâi o faci pe Patty traficantă de droguri, acum e
ucigașă din compasiune.
— Cu gura ei a mărturisit că a omorât pe cineva, Alex.
— Asta da.
— Hai să-ți spun ceva. N-are niciun rost să urmărim firul
cu moartea colonelului Bedard. Indiferent ce s-a întâmplat,
pe certificatul lui de deces scrie moarte naturală.
Își înclină capul spre curtea cu bungalouri.
— În ce privește paradisul ăla de colo, nu se poate să nu fi
existat o mulțime de omoruri și alte infracțiuni, pe vremea
când stătea și ea aici, așa că stai să vedem dacă Isaac găsește
ceva. Nu că aș fi mai convins astăzi decât eram ieri, că s-ar fi
întâmplat ceva. Dar dacă nu despre eutanasie a fost vorba,
următoarea mea opțiune ar fi că trebuie să aibă legătură cu
piața drogurilor de pe Cherokee Avenue. Mai ales după ce l-
am cunoscut pe Lester Jordan. Lasă-mă să mai adulmec nițel
lucrurile, să-i mai fac o vizită de curtoazie lui Jordan.
Căscă, își întinse mădularele, închise ochii.
— Destul pe ziua de azi. Dă-i bice.
— Ți-e dor de televizor?
Ochii i se deschiseră brusc.
— Mai încet, frățioare! Faci cinste cu un prânz scump, ai
uitat?
— Sigur, am spus eu. După care putem să-i mai facem o
vizită lui Jordan.
— Ba nu, e prea curând. O să mă duc eu singur, mâine.
— Ce vrei să fac eu?
Lăsă jos geamul portierei și inspiră smogul de afară.
— Vezi și tu, la inspirație. Văzând și făcând. Adică un mod
mai drăguț de-a spune că n-am nici cea mai vagă idee.
Am ajuns acasă pe la trei, cu burta plină de mâncare
thailandeză, am dus-o pe Blanche la o plimbare cățelească în
jurul grădinii, i-am schimbat apa din bol, am întrebat-o ce-a
mai făcut de azi-dimineață, am ascultat-o atent, și-am
114
transportat-o cu tot cu castronul de mâncare în cabinetul
meu.
Ea a mâncat, în timp ce eu am luat iar la frunzărit dosarul
Tanyei.
Începând cu începutul.

Melodia repetată la nesfârșit, ca un disc stricat, a


compulsivității obsesive este alimentată de anxietate.
Zgomotul poate fi oprit cu ajutorul inhibitorilor selectivi ai
recaptării serotoninei – medicamente care sporesc fluxul de
serotonină către creier. Dar nu se știe mare lucru despre
modul în care medicația psihoactivă îi afectează pe copii pe
termen lung, iar atunci când pacientul nu-și mai ia pastilele,
discul stricat începe să hârâie din nou.
Terapia cognitiv-comportamentală durează mai mult și
necesită participarea activă a pacientului, dar nu are efecte
secundare și îl învață deprinderi de autocontrol care pot să
reziste în timp. În momentul când Tanya a venit prima oară
la mine, reușisem să tratez cu succes zeci de copii cu
tulburare obsesiv-compulsivă, folosind o gamă variată de
metodologii cognitiv-comportamentale.
Încerc să mă uit la fiecare pacient care vine ca la un caz
complet nou și diferit, dar, după ce ai lucrat în branșă niște
ani, ideile preconcepute devin inevitabile, așa că, atunci când
apăruse Tanya, aveam deja un plan în minte:

1. Să-i câștig încrederea.


2. Să depistez sâmburele anxios.
3. La momentul potrivit, să folosesc întreruperea
gândurilor, expunerea ghidată, desensibilizarea sau toate
combinate, pentru a înlocui tensiunea cu relaxarea.

La a patra ședință, raportul de comunicare părea să se fi


stabilit și eu mă simțeam pregătit să trecem la treabă. Tanya
a intrat în cabinetul meu, s-a așezat la măsuța de joacă și a
spus:
115
— Au dispărut.
— Cine?
— Obiceiurile mele.
— Au dispărut, am zis eu.
— Nu le mai fac.
— Asta-i grozav, Tanya!
Ridicase din umeri.
— Cum ai reușit?
— Ai spus că sunt speriată, așa că, atunci când începeam
să mă sperii, am gonit sentimentele pe care le aveam când
îmi făceam obiceiurile.
— Le-ai gonit?
— Am spus: „Gata, nu mai fi proastă”, și mi-am băgat
înăuntru alte sentimente.
Arătând cu mâna spre tâmplă.
Vreți să vă punem la pachet diploma de psihologie clinică
sau o mâncați aici?
— Ce alte sentimente ți-ai mai băgat în cap?
— Să mă duc la plimbare cu mami. Să mergem la
Disneyland.
— Îți place la Disneyland?
— La Lumea Celor Mici e plictiseală, spusese ea. Îmi plac
Ceșcuțele Rotitoare.
Învârtind o mână.
— Îmi place ceșcuța roz.
— Ceșcuțele Rotitoare sunt un loc unde te-ai mai dat cu
mami.
— Ba nu, a spus ea, părând jignită. Nu ne dăm. Mami
amețește, când se învârte. Doar ne uităm.
— Dar ți-ar plăcea să te dai.
— Pot să-mi închipui că mă dau.
Învârtindu-și ambele mâini, acum. Repede și sacadat, ca
un șofer de autobuz agitat.
— Te prefaci că te învârti.
— Repede, a spus ea.
— Și asta face ca sentimentele speriate să dispară.
116
Îndoiala îi umbrise ochii verde-spălăcit.
— Tu ai spus că obiceiurile înseamnă că sunt speriată.
— Ai perfectă dreptate, Tanya. Ai făcut o treabă
extraordinară, bravo!
— N-am făcut tot, spusese ea.
— Te-a ajutat cineva?
Scuturase din cap cu emfază.
— N-am făcut tot de prima dată.
— Ai făcut măcar o parte.
Își întorsese privirea într-o parte.
— M-am uitat sub pat. Un pic. M-am spălat pe mâini de
câteva ori. A doua oară nu m-am uitat sub pat și m-am
spălat pe mâini numai o dată. Ca să fiu curată, mami zice că
trebuie să dau cu apă și săpun înainte să merg la culcare, și
să mă spăl pe dinți.
— Mi se pare o idee foarte bună.
— Să te speli o singură dată e o idee bună, spusese ea. De
mai multe ori, e o prostie.
— Mami a zis că e o prostie?
— Nu! Eu îmi spun mie.
Luase de pe masă un creion, îl răsucise în mână,
împunsese cu el în căsuța de păpuși.
— Sunt foarte plăcut impresionat, Tanya. Serios.
Niciun răspuns.
— Probabil că ești mândră de tine.
— Mă obosea că aveam obiceiuri, spusese ea, pe un ton
plin de ifos.
— Iar acum poți să le stăpânești.
— Când încep să mă sperii, spun așa: „Ești doar agitată, n-
ai nevoie de obiceiurile alea.”
Am spus:
— Perfect! Știi că ai putea să fii și tu doctoriță?
Și-a făcut de lucru cu păpușile. Căznindu-se din greu să
afișeze o figură imobilă. Renunțase și cedase în fața unui
surâs mai puternic decât ea.
— Mami zice că nimeni nu-i perfect, dar eu mă apropii.
117
— Mami e cea mai în măsură să știe.
Chicotise.
— Ăăă… pot să desenez?

A doua oară, trei ani mai târziu, mă așteptasem la


demoralizarea pe care-o produce revenirea simptomelor, și
fusesem surprins s-o văd intrând în cabinetul meu cu spatele
drept și pășind studiat, ca o mică barză. În continuare
mărunțică pentru vârsta ei, se îmbrăca în haine de copil mai
mare – pantaloni cu dungă, cămașă albă sub un pulover
bleumarin cu decolteu în V, pantofi maro imaculați. Avea
părul pieptănat pe spate și drept. Primele semne de
maturitate începuseră să-i întărească trăsăturile feței.
Scosese din discuție, cu o singură privire, măsuța cu
jucării care-i ocupase atenția la vârsta de șapte ani. Se
instalase într-unul din fotoliile îmbrăcate în piele, își
încrucișase picioarele și spusese:
— Ca să vezi, iar sunt aici.
— Mă bucur să te revăd, Tanya.
— Îmi pare rău, spusese ea. Am făcut-o iar.
— Ți-au revenit obiceiurile?
— Nu! Adică, vreau să spun că au dispărut.
— Te-ai vindecat din nou singură.
— Mami a zis că trebuie totuși să vin la dumneavoastră.
— Nu ai de ce să-ți pară rău, atunci.
— Am vrut să vin acum câteva săptămâni, dar aveam prea
multe teste de dat, așa că…
— Între timp, te-ai ocupat să-ți rezolvi singură problema.
— Nu vreau să vă fac să pierdeți timpul degeaba. Și banii
lui mami. Dar mami voia totuși să vin încoace. Vrea să fie
sigură că e totul în regulă cu mine.
— Tu simți că e în regulă?
— Îhî.
— Atunci probabil că așa și este, spusesem eu. Drace, ai
rezolvat-o încă și mai repede decât prima dată! Sunt

118
impresionat.
— Prima dată dumneavoastră ați rezolvat-o, de fapt. Mi-ați
explicat că făceam toate acele lucruri fiindcă eram speriată.
Acum înțeleg.
Se îndreptase și mai tare de spate.
— Nu știu de ce am început iarăși. Măcar de data asta n-a
mai fost chiar atât de rău. Am început să mă spăl și să-mi fac
curățenie în dulap de multe ori, dar n-am făcut nicio
verificare.
— Erai speriată de ceva?
— Nu prea.
— Mama ta mi-a spus că v-ați mutat.
— Îmi place unde ne-am mutat.
— Uneori, chiar și o schimbare în bine poate să sperie pe
cineva.
Se gândise câteva clipe la asta.
— Îmi place acolo.
— Cum merge școala? am spus eu.
— Destul de ușor. Plicticos. Am răcit rău de tot, chiar
înainte să înceapă iar obiceiurile mele. Mami se gândea că
poate sunt obosită, și de-aia.
— Se mai întâmplă uneori și așa.
— Trebuie să fiu atentă de fiecare dată când răcesc?
— Nu, am spus eu. Dar de fiecare dată când apare ceva
care chiar te supără foarte tare, cel mai bine e să exersezi cu
relaxarea… mai folosești Disneylandul ca loc preferat?
— Fiți serios! Ar fi infantil.
— Ai un alt loc favorit?
Își ferise privirea într-o parte.
— Doar îmi spun singură să fiu relaxată.
— Deci la școală e ușor.
— Sunt unele materii unde trebuie să muncesc, ca să iau
calificative maxime.
— E important să iei calificative maxime.
— Bineînțeles!
— Te simți obligată să iei note mari?
119
— Față de mami?
— Față de oricine.
— Ea zice să-mi dau toată silința, atât. Dar…
Am așteptat.
— Uneori, spusese ea, e greu să înveți, când sunt niște
chestii atât de plicticoase, dar eu mă oblig singură. Nu-mi
place să scriu compuneri și nu pot să sufăr educația civică!
La fizică și la chimie și la matematică e ca lumea, că totul are
sens. Vreau să mă fac doctoriță. E bine să-i ajuți pe oameni.
— Asta face mama ta.
— Mami zice că doctorii or să fie întotdeauna cei care dau
ordine, nu asistentele. Mie nu-mi place să cer nimic de la
alții.
Pauză lungă.
— Cred că mami e un pic cam agitată, în ultima vreme.
— De ce?
— Nu mi-a spus.
— Ai întrebat-o?
Un surâs abia schițat.
— Ce e așa de amuzant, Tanya?
— Nici prin cap nu mi-ar trece s-o întreb.
— De ce nu?
— Ar spune că n-are nimic și s-ar apuca să mă întrebe ea
pe mine dacă am ceva.
— Nu vrei să-și facă griji pentru tine.
— Are destule pe cap.
O expresie de om mare. M-am întrebat cât timp o fi
petrecând cu copiii de vârsta ei.
— De unde ți-ai dat seama că e agitată, Tanya?
— N-are astâmpăr… tot aranjează tablourile pe pereți.
Uneori, are o figură îngrijorată.
Schimbându-și poziția pe fotoliu, parcă vag incomodată.
— Eu sunt bine, să știți, nu cred că e nevoie să mai vin la
dumneavoastră.
— Dacă tot ești aici, poate vrei să mai discutăm una, alta…
— Ca de exemplu ce?
120
— De exemplu, faptul că mami e agitată, modul în care te
afectează asta pe tine.
— Vă rog, să nu-i spuneți că v-am spus!
— Îți dau cuvântul meu. Se aplică aceeași regulă pe care
am stabilit-o prima dată.
— N-o să spuneți nimic, decât dacă vreau eu să spuneți.
Mami începe după ce eu m-am dus la culcare, crede că dorm
și n-o aud.
— Chestia cu aranjatul tablourilor?
— Șterge pe jos cu mopul, deși podeaua e curată. Scoate
cutiile de pe rafturile din bucătărie și pe urmă le pune la loc.
O aud când deschide ușile și le închide, și când mută
scaunele, fiindcă uneori se târșesc de podea. Face toate astea
noaptea, pentru că nu vrea ca eu să știu. Poate îi e teamă să
nu mă molipsesc și eu.
— Ca de-o răceală.
— E posibil așa ceva?
— Obiceiurile nu sunt cauzate de microbi, dar atunci când
stăm cu alți oameni, uneori avem tendința să-i imităm.
Își mușcase buza.
— Ar trebui să încerc s-o ajut pe mami cu obiceiurile ei?
— Ce crezi că ți-ar spune, dacă te-ai oferi s-o ajuți?
Un zâmbet larg.
— „N-am nimic, scumpo, sunt OK.” Dar eu tot aș vrea s-o
ajut.
— Cred că lucrul cel mai bun pe care-l poți face pentru ea
este să te porți în continuare la fel ca până acum. Să te ocupi
cu atenție de problemele pe care le poți rezolva singură, dar și
să ceri ajutor, atunci când nu reușești.
Avusese nevoie de ceva timp, ca să digere spusele mele.
— Dacă se întâmplă din nou, am să mă întorc la
dumneavoastră.
— Întotdeauna îmi face plăcere să stau de vorbă cu tine.
Nu mă deranjează să mă suni nici când lucrurile merg bine.
— Pe cuvânt? Bine. Poate am să vă sun.
Ceea ce n-a făcut niciodată.
121
În ziua următoare îmi telefonase Patty.
— Nu știu ce faci dumneata, dar e un miracol! Vine s-o vezi
și pe urmă totul e-n perfectă regulă cu ea.
— A ajuns să se înțeleagă foarte bine pe ea însăși, am spus
eu.
— Sunt convinsă de asta, dar în mod evident dumneata
îndrumi cum s-o facă. Îți mulțumesc din suflet, doctore! O
adevărată ușurare, să știe omul că poate conta pe dumneata.
— Ar mai fi ceva cu care să te pot ajuta?
— Nu, nu prea. Nu văd nimic care să fie o problemă.
— Mutarea s-a încheiat cu bine?
— Totul e în perfectă regulă, doctore. Mulțumesc frumos.
La revedere!

122
CAPITOLUL 12

AM PUS DEOPARTE FIȘA, întrebându-mă dacă există vreo


legătură între simptomele din copilărie ale Tanyei și acel
„lucru îngrozitor” care-i ocupase lui Patty ultimele ore de
viață.
Sau Milo avea dreptate și totul se rezuma la o ultimă
izbucnire de gândire obsesivă, în mintea unei femei a cărei
întreagă existență fusese dominată de ordine, iar acum se
confrunta cu dezordinea supremă?
Vizita inițială a Tanyei avusese loc la puțin timp după
mutarea lor în vila Bedard. Mult înainte de moartea
colonelului, dar poate că Tanya intuise ceva din starea de
încordare a lui Patty, în privința îngrijirii pe care trebuia să i-
o acorde bătrânului.
L-am omorât.
Milo scosese din burtă ipoteza cu uciderea din
compasiune, fără să se bazeze pe nimic concret, dar
instinctele lui de polițist erau bune. Așa să fi fost? Patty, o
femeie decentă și cumsecade, se trezise luptând din greu cu
remușcările, după un gest impulsiv și nimicitor de
iremediabil?
De unde știam eu că Patty fusese o femeie cumsecade?
Pentru că așa zicea toată lumea.
Pentru că și eu voiam să cred că așa era.
— Raționament constrâns, am spus cu voce tare.
Blanche ridică privirea, flutură din gene. Se tolăni la loc,
reluându-și probabil soiul de vis canin în care se legăna.
Am mai rumegat nițel ideea, dându-mi seama că
simptomele Tanyei debutaseră cu doi ani înainte ca Patty s-o
aducă la mine. Când încă mai locuiau în Cherokee.
Al doilea episod fusese după mutarea din Fourth Street în
Culver City. Deci încordarea Tanyei avusese legătură cu
tranziția și absolut niciun fel de legătură cu vreun act
criminal.
123
Blanche ridică iar capul.
— Trebuie să ieși mai mult la aer, Blondie. Hai să dăm o
tură.

Zona Hudson Avenue într-o zi de sâmbătă era glorios de


impunătoare, profund neclintită.
Acoperișul din țiglă al vilei era argintat de lumina după-
amiezii. Gazonul arăta ca un marțipan verde; semi-grinzile
din lemn care decorau fațada păreau din ciocolată. Dacă nu
băgai în seamă lămâile căzute pe jos, împrăștiate la intrare,
totul era fără cusur.
Cele două mașini de lux, Mercedesul și Bentley-ul de
epocă, erau exact în același loc în care le văzusem și ieri.
Mașinile – întreg cartierul – duhneau de la o poștă a familii
înstărite nu de ieri, de-alaltăieri, dar n-aveam niciun motiv să
cred că rudele colonelului Bedard păstraseră casa. Mi-am
cuibărit-o în brațe pe Blanche și m-am apropiat de ușile
duble. Soneria începu să cânte ceva din Debussy sau pe-
acolo. Niște pași grăbiți fură urmați de un clinchet în spatele
vizorului și una dintre uși se deschise, dând-o la iveală pe
menajera pe care-o văzusem izgonind veverițele.
Spre cincizeci de ani, scundă și îndesată, piele de culoarea
ceaiului tare, păr negru împletit în cozi lucioase. Ochi negri
bănuitori. Uniforma era imaculată, tivită cu dantelă albă.
Picioarele trase în ciorapi cu dungă erau arcuite de parcă ar
fi strâns la mijloc un violoncel. În mână ținea strâns o bucată
de piele de căprioară, pătată cu lac de mobilă.
Blanche susură din gât și-și făcu numărul cu buzele
răsfrânte a zâmbet. Expresia de pe fața menajerei se îndulci
brusc și eu îi arătai legitimația de consultant pe lângă Poliția
Los Angeles.
Practic e un ecuson tras în plastic, de multă vreme expirat
și cu totul inutil, dar pe ea a impresionat-o suficient, încât
să-și rețină cu greu un țâțâit dezaprobator.
Tanya îmi pomenise numele menajerei care lucrase

124
împreună cu Patty… Cecilia. Femeia din fața mea era de
ajuns de bătrână, încât să fi putut să fie pe-aici în urmă cu
doisprezece ani.
— Tu ești Cecilia?
— Nu.
— Proprietarii sunt acasă?
— Nu.
— Domnul și doamna Bedard?
— Nu acasă.
Blanche începu să gâfâie.
— Dar tot aici locuiesc?
— Ce fel câine?
— Buldog francez.
— Scump?
— Își merită banii.
Se încruntă.
— Îl ții minte pe colonelul Bedard? am spus eu.
Niciun răspuns.
— Bătrânul care…
— Eu nu lucrezi pentru el.
— Dar l-ai cunoscut.
— Cecilia lucrezi pentru el.
— O cunoști pe Cecilia?
Niciun răspuns. I-am fluturat prin față ecusonul.
— Sora mea, spuse ea.
— Unde pot s-o găsesc pe sora ta?
Pauză mai lungă.
— Nu vreau să-i fac necazuri, doar să-i pun câteva
întrebări.
— Zacapa.
— Unde-i asta?
— Guatemala.
Blanche mai scoase un susurat.
— Câine drăguț, spuse femeia. Zici că maimuță.
Când făcu un pas înapoi ca să închidă ușa, se auzi o voce
de bărbat:
125
— Cine-i acolo, America?
Înainte ca ea să aibă timp să răspundă, un bărbat tânăr
deschise larg cea de-a doua ușă, dând la iveală un hol în
piatră și marmură suficient de spațios, încât să poți face
patinaj. Nișe în perete adăposteau busturile unor bărbați
morți demult. Peretele din fund era dominat de portretul unei
sosii de-a lui George Washington, cu perucă albă. La dreapta
tabloului, un pasaj de trecere era înveselit de niște uși din
sticlă prin care se vedea priveliștea imperială a unei grădini
întinse.
— Salut, spuse tânărul.
De statură mijlocie, douăzeci și ceva de ani, păr negru
cârlionțat, ochi căprui nehotărâți. Paloarea celui care-și
petrece mult timp în casă, trăsături frumoase, dar cu aerul
bântuit al unui idol adolescentin, îndulcit de urme ale
rotunjimilor copilăriei. Ușor adus de umeri. Purta un tricou
albastru șifonat, cu mânecile suflecate până la coate,
pantaloni largi oliv, cu mii de buzunare, teniși galbeni cu
șireturile desfăcute. Degetele pătate cu urme de pix. Ceasul
Timex de la încheietura stângă apucase și vremuri mai bune.
Milo l-ar fi privit cu ochi aprobatori.
— Poliția, spuse America, hazardându-se să-i mai atingă o
dată fruntea lui Blanche.
Tânărul se uită la ea, amuzat.
— Mișto câine. Poliția? În legătură cu ce?
— Nu sunt polițist, dar colaborez cu poliția în cadrul unei
anchete legate de o femeie care a locuit aici în urmă cu vreo
zece ani.
— Colaborați în ce fel?
I-am arătat ecusonul.
— Doctor? În ce domeniu?
— Psihologie.
— Excelent, spuse el. Dacă totul merge bine, o să am și eu
un titlu de ăsta. Nu în psihologie, în fizică. În urmă cu zece
ani? Un caz dintre acelea vechi și nerezolvate? Faceți profiluri
psihologice?
126
— Nimic spectaculos. E o anchetă financiară.
— În legătură cu cineva care a lucrat aici… Vă referiți la
Cecilia? Tata nu s-a-ngrijit să-i scoată număr de asigurări
sociale?
America se încordă.
— Nu de Cecilia e vorba, am spus eu, ci de o femeie pe
nume Patricia Bigelow. Dar ne-ar fi de ajutor, dacă Cecilia și-
ar aminti de ea.
El se uită spre America. Ea spuse:
— Eu spus lui Cecilia în Guatemala.
— Mi-o amintesc pe Patty, spuse el. Asistenta medicală
care avea grijă de bunicul meu.
Întinzându-mi o mână moale și cu stropi de cerneală.
— Kyle Bedard. Ce-a făcut?
— A murit, dar nu e vorba de un omor. Nu pot să intru în
amănunte.
— Strict secret și confidențial, spuse el. Sună interesant.
Vreți să intrați?
America spuse:
— Domnu’ Kyle, tata dumneavoastră zice…
Kyle Bedard o întrerupse:
— Nu-ți face probleme, e în regulă.
Menajera mă lăsă să intru și se îndepărtă, frământând în
mâini pielea de căprioară.
Toată piatra aia dinăuntru cobora temperatura de afară cu
vreo câteva grade. M-am uitat mai de aproape la tabloul
colonial și Kyle Bedard începu să chicotească.
— Părinții mei l-au plătit de zece ori cât face, la o licitație
Sotherby’s, fiindcă nu știu ce consultant de artă i-a convins
că era o piesă valoroasă dintr-o moștenire de familie. Eu pun
pariu că a fost vreun escroc care-a făcut câteva zeci de
exemplare, pentru parveniții epocii victoriene.
O ușă din lemn de nuc, la stânga, având deasupra un
fronton de piatră, se deschidea într-o încăpere înțesată de
dulapuri cu cărți. Decorul era tipic pentru „biblioteca unui
bogătaș”: tapițerie din piele cât să măcelărești o turmă
127
întreagă de animale, draperii din catifea albastră cu ciucuri
aurii, suspendate de-o vergea de alamă cu motive în relief,
care țineau afară lumina zilei și se revărsau pe parchetul cu
încrustații din alamă, un covor persan gros, de Saruk, în
bleu și bej, acoperind cea mai mare parte a lemnului.
Un birou masiv, dublu, din lemn sculptat, cu un set din
bronz Tiffany. O veioză în formă de libelulă împrăștia lumină
de culoarea coniacului. Fotolii din piele cu tapițeria lăsată în
jos, acolo unde zăboviseră prea mult fundurile ocupanților.
Câteva tablouri cu scene de vânătoare, strategic plasate,
completau imaginea.
Camera pe care o descrisese Tanya, cu bătrânul stând în
scaunul lui de invalid, citind, moțăind.
Dar își făcuseră nedorita apariție elemente discordante: un
fotoliu-pernă de-un verde-electric așezat în mijlocul
covorului, vrafuri de manuale, caiete și hârtii, trei cutii goale
de pui la rotisor, o cutie în care fusese pizza, pungi cu
chipsuri de variate culori și arome, cutii de suc, cutii de bere,
șervețele mototolite, o ploaie de firimituri.
Pe fotoliul-pernă odihnea un laptop subțire argintiu,
scânteind raze fantomatice de lumină, în timp ce pe ecran un
Albert Einstein cu ochi de insectă se metamorfoză în
bosumflatul Jim Morrison, apoi în fețele comicilor din Trio
Stooges, angrenați într-un vioi schimb de băgat degetele-n
ochi, și iarăși un Albie Einstein. Un ipod pus la încărcat
sorbea curent printr-un cablu obosit.
Biblioteca bogătașului face cunoștință cu camera de cămin
studențească.
Încăperea mirosea ca o cameră de cămin.
Kyle Bedard spuse:
— Lucrez la niște calcule, iar singurătatea mă ajută.
— Cine mai locuiește aici?
— Nimeni. Tata-i pe undeva prin Europa, iar mama stă în
Deer Valley și la Los Gatos.
— Calcule pentru teza de doctorat?

128
— Un șir infinit.
— Unde faci cursurile?
— La UCLA. Mi-am luat licența la Princeton și mă gândeam
să rămân acolo, în Est. Dar mi-am dat seama că mă cam
săturasem de lapoviță și ger, și de oameni care-și închipuie că
sunt britanici.
— Ce domeniu al fizicii ți-ai ales?
— Laserele ca sursă alternativă de energie. Dacă profesorii
din comisie îmi acceptă dizertația, marea mea dorință e să-mi
trag o bursă post-doctorală, ca să lucrez cu un geniu care
face cercetare de ultima oră la Laboratorul „Lawrence
Livermore”. Ar fi mișto să fac și eu parte din ceva care-o să
aducă schimbări milenare.
— Te apropii de final?
— Am toate datele, iar partea de expunere ar trebui să fie
gata până la anul. Dar dumneavoastră ați trecut deja prin
asta, știți că nu există nicio garanție. Vii la examenul oral,
careva dintre membrii comisiei vrea neapărat să te termine, și
ești terminat. Ar trebui să-mi exersez talentele de
pupincurist, dar mă distrage munca la teză.
— Aceeași atitudine am avut-o și eu, am spus. Până la
coadă a mers totul bine.
— Psihologie, deci? Clinică?
Am dat din cap că da.
— Mersi pentru mostra de terapie în materie de întărire a
încrederii… Haideți, nu vreți să stați jos?
Dând laptopul la o parte, se trânti în fotoliul-pernă.
Am întors un fotoliu cu fața spre el și mi-am așezat-o pe
Blanche în poală.
— Iată un câine care-ar putea provoca alergii: cu el se
petrece o chestie specifică numai primatelor, spuse băiatul.
Ce fel de câine este, un buldog în miniatură?
— Buldog francez.

129
— Adică, buldogul libertății 5?
Am început să râd. El a zâmbit.
— Deci o ții minte pe Patty Bigelow?
— Îmi amintesc cine era. Bunicul meu trăia pe-atunci și
părinții mei erau încă împreună. Noi locuiam departe, în
Atherton, nu veneam prea des să-l vedem. Mie întotdeauna
mi-a plăcut aici… în camera asta, adică, îmi plăcea cum
miroseau cărțile. Camera în care părinților mei nici prin cap
nu le-ar fi trecut să intre. Doamne ferește, să nu se lipească
vreo carte de ei! Așa că puteam și eu să am parte de puțină
liniște și pace. Are bunicul niște lucruri nemaipomenite în
bibliotecă, unele ediții cu adevărat foarte rare.
Arăta cu mâna spre rafturi. Apoi întrebă:
— Cum a murit Patty?
— Cancer.
— Nasol. Ce fel de anchetă financiară a declanșat moartea
ei și de ce?
— Tot ce pot să-ți spun este că moartea ei a ridicat niște
întrebări și poliția vrea să stea de vorbă cu toți cei pentru
care a lucrat.
— Și v-au trimis pe dumneavoastră să discutați cu
nebunii?
Am zâmbit.
Băiatul se scărpină în cap.
— Vreți să spuneți că Patty a înșelat pe cineva cu bani?
Asta în mod sigur s-ar potrivi cu prejudecățile maică-mii.

5 În original „Freedom Bulldog”, aluzie la o inițiativă a doi


membri ai Partidului Republican de a schimba adjectivul
„french” (francez) din anumite sintagme englezești, ca
răspuns la opoziția Franței față de invadarea Irakului în
2003. Bufetele anumitor instituții guvernamentale și
parlamentare americane au adoptat propunerea, schimbând,
spre exemplu, numele „cartofilor prăjiți” (french fries) în
„freedom fries” (n.t.).
130
— Nu, nu este suspectată de nimic.
— Strict secret și confidențial? Cred că știu cum vine
treaba. Dacă reușesc până la urmă să pun mâna pe bursa
aia de la Livermore, oricum va trebui să-mi cos gura.
Își îndoi genunchii și fotoliul-pernă de sub el scârțâi.
— Cancer, deci? Din câte țin eu minte, nu era chiar așa de
bătrână… Aș zice cincizeci, cincizeci și ceva, nu?
— Cincizeci și patru.
— Ceea ce înseamnă mult prea tânără, spuse el. O treime
din decese sunt din cauza cancerului. Un fapt pe care mama
ține să mi-l reamintească non-stop, fiindcă face confuzie între
lasere și radiații și e convinsă că o să-mi prăjesc creierii…
Patty avea o fată, mai mică decât mine, vreo șapte opt ani
avea. De fiecare dată când veneam în vizită, ea fugea și se
ascundea, și mie mi se părea că-i filează o lampă. O dată,
când mă plictiseam de moarte, am luat-o la întâmplare prin
grădină. Am văzut-o stând ascunsă în tufe, numărând
frunze, sau ce naiba făcea ea acolo, și vorbind singură. Mi-a
fost milă de ea, părea așa de singură, dar m-am gândit că se
sperie rău dacă îi apar în față pe neașteptate, așa că am
lăsat-o în pace. Probabil că nu-i deloc ușor să-ți pierzi mama.
Scârț, scârț.
— Ciudat, ce amănunte ajungi să ții minte…
— Nu-ți mai amintești nimic altceva despre Patricia
Bigelow?
— Hai să vedem, spuse el. Părea să aibă grijă așa cum se
cuvine de bunicul meu, iar spre final chiar că nu prea te mai
puteai înțelege cu el. Tata a apreciat-o foarte mult.
— Și mama ta nu? l-am întrebat.
— Mama are un simț exagerat al clasei sociale.
— Înșelăciunea se potrivește cu ideile ei preconcepute.
— După părerea ei, clasele de jos este invitabil să fure, iar
prin clasă de jos se înțelege orice persoană care nu-i cel puțin
la fel de bogată ca ea. Când eram copil, le punea pe menajere
să-și deschidă gențile ca să le inspecteze, de fiecare dată când

131
ieșeau din casă. Are o fire suspicioasă. Noi doi ne vedem
destul de rar.
Un surâs abia schițat.
— Familia noastră nu-i chiar modelul de manual al unității
sociale omogene.
Cu vârful piciorului împinse într-o cutie de pizza.
— Ar trebui să deretic nițel în camera asta, dar probabil că
n-am s-o fac. Când o să vină tata acasă și-o să-și iasă din
pepeni, scuza mea va fi că am avut prea mult de lucru.
Adevăratul motiv pentru lipsa mea de conformare va fi
dorința de a-l scoate din sărite pe tata. Infantil, nu?
Își dădu capul pe spate și se frecă cu degetul la ochi.
— Arșș, mă freacă o lentilă de contact… Așa, acum e mai
bine.
— Când se întoarce tatăl tău? am întrebat.
— Peste o săptămână, zece zile, o lună. În principiu
vorbind, atunci când are el chef. Nu lucrează nimic. Trăiește
de pe urma investițiilor făcute de bunicul. Ceea ce mie mi se
pare cam ca-n cărțile lui Edith Wharton. Chiar dacă n-ai
nevoie să muncești, de ce să nu faci totuși ceva util? Planul
era ca eu să-mi iau o slujbă simbolică la vreo firmă de
brokeraj, să mă-nsor cu o fată bogată și insipidă, să
zămislesc moștenitorul sau moștenitorii insipizi de rigoare, să
mă retrag devreme într-o existență de indolență calculată.
Chestia cu fizica realmente o scoate pe mama din minți.
„Asta-i muncă de slujbaș, pe care n-o fac decât evreii și
chinezii.” E convinsă că progenitura mea o să fie un monstru
cu două capete.
— Dorința de studiu ca revoltă, am spus eu.
— Aș fi putut să fiu un infractor periculos, un netrebnic de
drogat sau să mă înscriu în Partidul Ecologist, dar mi s-a
părut mai subversiv să-mi dezvolt o etică a muncii… Deci ce
altceva îmi mai amintesc despre Patty Bigelow?… Atentă la
bunicul, se mișca repede – în sensul că se deplasa rapid. Asta
categoric mi-a rămas în memorie. Tot timpul dând fuga de

132
colo-colo, asigurându-se că bunicului nu-i lipsește nimic.
Poate că nu era decât de ochii tatălui meu, ca să-l
impresioneze. Caz în care a calculat greșit. După mintea
tatei, să consumi mai multă energie decât strictul necesar e
un viciu. Și-l durea în cot de bunicul. Se detestau reciproc.
— Disensiuni între tată și fiu?
— O, Doamne! În comparație cu relația lor, eu și tata
suntem prieteni la cataramă. În ce privește motivul, nu s-a
obosit nimeni să mă facă părtaș la toate micile secrete
murdare de familie. Bunicul a fost un om care aprecia
valoarea muncii. A reușit în viață prin forțe proprii, a intrat în
armată în 1939, dar nu ca ofițer de carieră, absolvent de
West Point, ci ca simplu maistru militar în Texas, și-a ajuns
locotenent-colonel care proiecta sisteme de comunicații
pentru forțele americane din Europa. După ce-a trecut în
rezervă, a intrat în televiziune, a făcut componente optice, pe
urmă electronice. A inventat rezistori, pile de alimentare
electrică și instrumente de măsură – oscilatoare, chestii de
genul ăsta. A înregistrat pe numele lui o grămadă de patente
și-a câștigat destui bani, încât mama și tata să se convingă
singuri că facem parte din aristocrația veche americană,
sosită în Lumea Nouă cu vasul „Mayflower”.
Cu degetul mare de la picior împinse o cutie de pui cu sigla
KFC.
— Nu știu de ce vă spun toate astea. Poate-i chestia aia pe
care dumneavoastră, psihologii, o numiți caracteristică
solicitantă – tu vrei să vorbesc, și eu vorbesc.
— Un termen destul de ezoteric.
— Am făcut un curs de psihologie, când eram la facultate.
Mi s-a părut interesant, dar aveam nevoie de ceva mai puțin
nebulos. Mă rog, cam asta-i tot ce-mi amintesc despre
doamna Bigelow.
— Cum a ajuns ea să lucreze aici?
— Eram doar un puști, de unde vreți să știu?
— Mie mi se pare că erai un puști foarte ager, atent la ce

133
se-ntâmplă în jurul tău.
— Ei, nu chiar, spuse el. De fapt, mai tot timpul eram în
lumea mea. La fel ca fetița lui Patty, pitită printre tufe. Zău,
trebuie să mă întorc la calculele mele. Consumul de petrol al
lumii depinde capital de ele. Dacă-mi lăsați numărul de
telefon, data viitoare când vorbesc cu tata o să-i spun să vă
sune.
— Mulțumesc.
Am pus-o pe Blanche jos și m-am ridicat. Ea tropoti direct
spre el. Chicotind, el o scărpină pe ceafă. Ea îi zâmbi.
— Foarte tare cățelușă. Categoric poate să rămână aici.
— Toată lumea îmi face oferta asta.
— Asta-i charisma, spuse băiatul. Din câte știu eu despre
bunicul, și el avea cu ghiotura.
— Un om care-a reușit prin forțe proprii.
— Un ideal foarte înălțător. Eu unul m-aș mulțumi cu orice
fel de realizare.

134
CAPITOLUL 13

ISAAC GOMEZ ÎMI TRIMISESE UN E-MAIL.

Dragă doctore D.,


Acestea sunt cazurile deschise de omor cu victime bărbați,
pe care le-am putut găsi pentru perioadele de timp specificate
de tine, în ordine cronologică. Am folosit un criteriu geografic
cu raza de o jumătate de kilometru. Nu s-a găsit niciun caz
chiar pe străzile specificate. Evident, în ce privește cazurile
închise, ar apărea o frecvență mult mai mare.
1. Locația Cherokee Avenue:
A. Rigoberto Alfredo Martinez, 19 ani, rană de glonț la cap
B. Leland William Armbruster, 43 de ani, rană de glonț în
piept
C. Gerardo Escobedo, 22 de ani, multiple răni de cuțit în piept
D. Christopher Blanding Stimple, 20 de ani, răni de glonț la
cap și tor ace
2. Locația Hudson Avenue:
A. Wilfred Charles Hong, 43 de ani, multiple răni de glonț la
cap și torace
3. Locația Fourth Street: nu există cazuri de omor
deschise
4. Locația Culver Boulevard:
A. D’Meetri Antoine Stover, 34 de ani, rană de glonț la torace
B. Thomas Anthony Beltran, 20 de ani, răni de glonț la cap și
tor ace
C. Cesar Octavio Cruz, 21 de ani, răni de glonț la cap (Beltran
și Cruz au fost uciși în cursul aceluiași incident)

Numai bine și succes îți urez,


Isaac

I-am trimis mesajul mai departe lui Milo, mi-am făcut de


lucru cu niște hârtii de rezolvat în următoarele două ceasuri,
135
n-am primit niciun telefon.
Poate chiar se scosese din priză, cum spunea, intrase în
modul de concediu.
Lucru pe care-ar trebui probabil să-l fac și eu. Nu mai pun
mâna pe nimic în acest sfârșit de săptămână.

Dar dimineața de duminică m-a găsit devreme în picioare,


cercetând ciberspațiul în căutarea asasinatelor găsite de
Isaac. Uciderea lui Hong, cu făptași în continuare
neidentificați, era menționată pe site-ul unui negustor de
diamante. Amănunte sângeroase și avertismente pentru
colegii de breaslă, dar niciun lucru nou. Niciunul dintre
cazurile din Hollywood nu apărea pe undeva, dar dublul
asasinat avându-i ca victime pe Cesar Cruz și Thomas
Beltran beneficia de o notă în arhiva ziarului Los Angeles
Times. Cruz și Beltran făcuseră parte din banda Westside
Venice Boyzz, cu niște caziere cât o zi de post, iar asasinarea
lor fusese categorisită drept „posibilă răzbunare din partea
unei bande interlope”. I-am scos de pe listă, la fel ca pe Hong.
Am clincănit din mouse până spre prânz, încercând
abordări diferite în privința cazurilor rămase, începând cu
cele din zona Cherokee Avenue. Pentru trei dintre ele n-am
găsit nimic, dar pentru moartea lui Christopher Blanding
Stimple am descoperit un ferpar în rubrica de decese a
ziarului The Philadelphia Inquirer. Stimple, născut la
Philadelphia și fost sportiv de performanță în liceu, fusese
elogiat într-un ferpar scurt, cu plată. Moartea lui fusese
descrisă ca „accidentală, în timp ce Chris făcea o vizită în
California.”
Familia încercând să aseptizeze detaliile unei morți prin
împușcare? N-ar fi avut niciun motiv să facă asta, într-un caz
de asasinat, dar oamenilor le poate fi rușine, când e vorba de
o sinucidere. Poate că procurorul închisese cazul,
considerând că victima își luase singură viața, dar concluzia
respectivă se rătăcise pe drumul spre arhiva
Departamentului de Poliție. În orice caz, n-o puteam vedea pe
136
Patty Bigelow zburându-i creierii cu pușca unui tânăr de
douăzeci de ani, așa că l-am scos și pe Stimple de pe listă.
La ora patru după-amiaza am ieșit să mă pedepsesc cu o
alergare, am făcut un duș, am pus de cafea, am adunat prin
casă. La șase și jumătate, mașina de teren a lui Robin a oprit
în fața casei.
Ea a sărit afară și m-a îmbrățișat strâns.
— De ce trebuie noi să ne mai și despărțim?
Obraji umezi. Lacrimile nu apăreau prea des în repertoriul
lui Robin. Am încercat să-i șterg fața, să o sărut. Ea m-a
strâns și mai tare.

Făcusem rezervare pentru cină la Hotelul Bel-Air. Robin


spuse:
— Îmi place la nebunie acolo, dar te-ai simți dezamăgit,
dacă am rămâne totuși acasă?
— Zdrobit și făcut praf.
Am anulat rezervarea și-am comandat mâncare
chinezească de la un local din Westwood Village.
În timp ce despacheta, Robin spuse:
— Unde-i Blondie?
— Doarme.
— Fată deșteaptă.
A făcut o baie, și-a uscat părul cu prosopul, a pus un pic
de fard și a apărut îmbrăcată într-o cămășuță albă fără
mâneci – atât și nimic altceva. Ne sărutam în bucătărie, când
a sosit mâncarea. I-am dat un bacșiș consistent
comisionarului și-am lăsat mâncarea să se răcească.
Pe la nouă, stăteam amândoi lângă iazul din grădină,
aruncându-le crapilor koi bucățele de rulou cu ou și tăiței.
— Peștii ăștia sunt japonezi, spuse Robin. Dar e clar că le
place mâncarea chinezească.
— Diversitatea și-a pus amprenta peste tot.
— Ha, ha… Ce bine e…
Făcu o strâmbătură, frecându-și gâtul într-o parte.

137
— Un junghi?
— Mi-a înțepenit de la atâta condus.
Un surâs cu subînțeles.
— Plus ultima poziție.
— Și pentru mine a fost nouă, am spus eu. Creativă.
— Cine nu riscă, nu câștigă.
M-am ridicat și i-am făcut masaj la umeri.
— Ah, ce bine e… un pic mai jos… mai jos – perfect!
Am mai învățat ceva în weekend-ul ăsta. Toată povestea
asta cu conferințele devine învechită.
— Prea seamănă cu ce făceam la școală.
— Nu doar prelegerile, spuse ea. Și ambianța socială…
Cine câți bani face, cine cu cine se culcă.
— Tu ai făcut bani serioși cu F5, am spus eu.
— O sumă frumușică, pentru o fată care-și câștigă pâinea
cu sudoarea frunții, dar un mizilic pentru afaceristul ăla.
Își roti capul.
— Și nițel mai jos… așaaa!… Cine știe, poate-o să învețe
chiar să și cânte la ea.
— Nu era în stare să scoată nicio notă?
— Nici măcar una falsă. După ce mi-a scris cecul, voia să
mergem la cină. Să discutăm despre rădăcinile istorice ale
artei lutierilor.
— Bună replică de agățat.
— Nu suficient de bună. Am rămas în camera mea și m-am
uitat la filme.
Zâmbet ghiduș.
— Intriga nu era cine știe ce, dar pozițiile erau interesante.
— Am observat.
— Puiule, încă n-ai văzut nimic.

O oră mai târziu:


— Ah, ce bine e acasă!
— Alex, spuse ea, eu am fost cea plecată, nu tu.
— Mă rog.

138
CAPITOLUL 14

MILO M-A SUNAT LUNI, imediat după ora patru.


— Toate cazurile din Culver City au fost reglări de conturi
între bandele locale. Poliția e destul de sigură cine-a tras în
Cruz, Beltran și Stover, dar n-a putut face pe nimeni să
vorbească. Trecând mai departe pe listă, ajungem la Wilfred
Hong. Părerea unanimă e că văduva a fost amestecată.
Bandiții au legat-o, dar nu foarte tare. La o lună după
înmormântare, femeia a vândut casa și s-a mutat cu copiii în
Hong Kong.
— Poate era speriată.
— Nu chiar atât de speriată, încât să nu-și ia un nou iubit.
Ghici cu ce se ocupă respectivul!
— Vinde pietre prețioase.
— Bingo! mai departe, ajungem în Hollywood. Gerardo
Escobedo și Rigoberto Martinez sunt amândoi în frigiderul cu
cazuri vechi nerezolvate în care cotrobăie Petra. Escobedo î și
spunea Marilyn, purta perucă și machiaj asortat. La
nouăsprezece ani, se prostitua deja de trei ani și cică s-ar fi
urcat în mașina oricui. A fost înjunghiat în altă parte,
probabil prin vreun parc, judecând după frunze și rămurele,
și azvârlit pe-o alee de lângă Selma. Mucho exces de violență,
toată lumea consideră că a fost vorba de-un client pe care l-a
apucat amocul. Martinez muncea ca grădinar, într-o echipă
cu alții, în Lawndale, și avea la activ două amenzi pentru că
fusese surprins cu prostituate. O huidumă de peste o sută de
kilograme. Din clipa în care ajungea într-o cameră cu o
prostituată, încerca s-o intimideze ca să nu plătească tariful
întreg. Probabil a enervat vreun pește care nu știa de glumă.
Christopher Stimple avea și el cazier – patru escrocherii. A
fost găsit într-o cameră închiriată, cu o pușcă lângă el,
posibilă sinucidere, dar cum nimeni nu-l văzuse vreodată cu
o armă de foc, iar poziția puștii nu era suficient de relevantă,
139
procurorul a decis că e vorba de o cauză a morții
nedeterminată.
— I-am găsit necrologul pe Internet, am spus eu. Vedetă de
fotbal în liceu, iar familia a spus că a murit în mod
accidental.
— Le-a fost mai ușor așa. În orice caz, eu n-o văd pe Patty
împușcând un puștan fără minte. Ceea ce mă aduce la
Leland William Armbruster. Bărbat alb, dependent de
heroină, infractor cu pușcărie la activ și, în general, un gunoi
obișnuit de pe bulevard. Porecla lui de stradă era Cinzeacă.
Avea patruzeci și trei de ani, când cineva i-a înfipt în piept
trei gloanțe de calibrul 22. De ce nu mă surprinde să aflu că
unul dintre amicii lui cunoscuți de poliție era Lester Marlon
Jordan?
— Interesant, am spus eu.
— S-ar putea dovedi în final chiar fascinant. Cadavrul lui
Armbruster a fost găsit pe Las Palmas, la o stradă spre vest
de apartamentul lui Patty și la trei străzi spre nord.
— Jordan a fost unul dintre suspecți?
— Nț, doar unul dintre numele care apăreau la dosar.
Polițistul care-a anchetat cazul a murit acum câțiva ani, dar
și-a făcut treaba temeinic. I-a interogat pe Jordan și pe alți
câțiva din cercul social al lui Cinzeacă. Imaginea foarte clară
a fost că, atunci când Cinzeacă nu-și lua doza, avea o
personalitate foarte abrazivă. Un informator a zis despre
vocea lui că suna ca „ghearele de mâță zgâriind un geam”. Un
altul a opinat că, după părerea lui Cinzeacă, heroina ar
trebui să fie distribuită prin ordin judecătoresc, ca modulator
psihoactiv pentru calmarea stării de spirit. O altă mică
informație interesantă este că, atunci când tipul nu-și putea
face rost de marfă, lua orice. Inclusiv vin fortificat, ceea ce-l
făcea să devină o fiară.
— Bețivii care-i băteau în ușă lui Patty, am spus eu. Tanya
zicea că, de obicei, era suficient să urle Patty la ei ca să-i
gonească.
— Dar poate că au fost unii mai insistenți, pe care-a
140
trebuit să-i convingă altfel?
— După Tanya, n-a fost niciodată nevoie să ia măsuri în
forță.
— După Tanya, zise Milo. O fetiță care dormea în camera
din spate. Alex, și dacă ar fi încercat să afle ce se petrece,
Pattty i-ar fi spus să fie fetiță cuminte și să se ducă înapoi la
culcare. Poate că Cinzeacă și Patty s-au angrenat într-o
altercație verbală care s-a terminat urât. Poftim, taman când
mă gândeam că nici pe dracu’ să aflăm ceva, uite că pare
tipul ăsta, Armbruster! Faptul că era amic cu Jordan explică
de ce pe ăsta l-a apucat dârdâiala, când am pomenit de
Patty. Și l-ar plasa în clădire. Poate vreodată când își vizita
amicul, Armbruster a zărit-o pe Patty și i-au venit niște idei.
S-a întors noaptea târziu, a bubuit în ușă. Patty a strigat la el
să-și vadă de drum, dar pe el îl ardea la lingurică și considera
că trebuie să i se satisfacă dorințele. Când Patty iese afară, el
stă la pândă, așteptând-o, și, cum se spune prin cărți,
urmează confruntarea.
— Ar fi bine de știut dacă Patty avea vreo armă înregistrată
pe numele ei.
— Sau neînregistrată. Dacă voia realmente să se poată
apăra pe stradă, era nevoită să calce legea. Știi cum stă
treaba cu permisele de portarmă.
— Vedetele de cinema, milionarii și prietenii șerifului.
— În niciun caz o simplă asistentă medicală fără bani la
teșcherea. Femeia asta a crescut la țară, Alex, la o fermă.
Abuzată de tatăl ei, și-a făcut singură drum în viață, și a ținut
morțiș să nu depindă absolut de nimeni. Rick zice că lui îi
inspira imaginea unei coloniste din Vestul de altădată. O și
văd armând o pușcă. Un pistol de calibrul 22 nici nu-i chiar
atât de mare, încape într-o poșetă. Armbruster o atacă, dar
ea e pregătită. S-ar putea chiar să se fi simțit satisfăcută, la
început.
Tăcu. N-avea niciun rost să mai elaboreze.
În Vietnam ucisese câțiva oameni, plus alți câțiva în timp

141
ce-și făcea meseria de polițist. Eu nu pusesem capăt decât
unei singure vieți. În legitimă apărare, nicio îndoială despre
necesitatea gestului. Dar câteodată putea să te roadă.
Gândul la copiii pe care psihopatul meu nu-i va zămisli
niciodată.
— Poartă povara după ea în toți acești ani, continuă Milo.
Pe urmă se îmbolnăvește, inhibițiile ei dispar, și se scapă să-i
spună Tanyei. Vezi tu vreun detaliu care să nu se
potrivească?
— Deocamdată nu.
— Leland William Armbruster, spuse el, savurând
sonoritatea numelui. Lasă-mă să mai fac niște cercetări
suplimentare și, dacă nu apare nimic contradictoriu, eu zic
să ne oprim la nea Cinzeacă, drept mortul pe care-l căutăm,
și să-i spunem Tanyei că mami a acționat în deplină
legitimitate de cauză.
— Poate că a fost mai mult decât legitimă apărare, am
spus eu. Tot dând târcoale clădirii unde locuia Tanya,
Armbruster trebuie s-o fi zărit pe Tanya. Dată fiind istoria
personală a lui Patty și devotamentul ei de mamă, ar fi fost
foarte vigilentă în privința amenințărilor la adresa copilului
ei.
— Cinzeacă în chip de pedofil grețos? Sigur, varianta asta-
mi place și mai tare. La naiba, și dacă nu-i adevărat, putem
s-o prezentăm noi în felul ăsta pentru Tanya, ca să-i mai
dăm un motiv să nu-și condamne mama… Aha, îmi place
ideea, chiar aș lua-o de nevastă. Happy-end mare cât
ecranul, ne îmbrățișăm fericiți și ieșim toți la o pizza.
Am sunat-o pe Tanya la șase. Ea mi-a telefonat înapoi la
opt.
— Îmi pare rău că a durat atâta, domnule doctor.
— Înveți?
— Ce altceva?
— Ce mai faci?
— Destul de bine. A apărut ceva nou?
— Am o întrebare pentru tine. Știi cumva dacă mama ta a
142
avut vreodată armă?
— A avut, și eu am păstrat-o. De ce, ați aflat ceva despre
un atac cu armă de foc pe lângă zona unde-am locuit noi?
— Au apărut tot felul de lucruri, dar nimic dramatic,
deocamdată. Inspectorul Sturgis se gândea că, dacă Patty
avea o armă, ar fi util să bifăm și chestiunea asta. Ce fel de
armă este?
— Un pistol semiautomat Smith and Wesson, calibrul 22,
din metalul acela de culoare închisă – albăstrui – și patul
placat cu lemn.
— S-ar părea că l-ai mânuit și tu.
— Mami m-a dus la poligon, ca să învăț cum se trage cu
arma, când aveam vreo paisprezece. Ea învățase în copilărie
și s-a gândit că-i o deprindere pe care e bine s-o am și eu.
Eram bună la asta, dar nu mi-a plăcut. Un loc undeva prin
Vale6, unde mișunau tot felul de tipi în haine de camuflaj. I-
am spus că n-aș vrea să continui, iar ea a zis că bine, dar,
din moment ce n-am de gând să devin expertă în mânuirea
ei, va ține separat gloanțele de armă, din rațiuni de siguranță.
Vreți să spuneți că inspectorul Sturgis chiar dorește s-o
analizeze?
— Dacă tu n-ai nimic împotrivă.
— Bineînțeles că nu, spuse ea. Știu că n-a rănit niciodată
pe nimeni efectiv. Oricum…
— Ți-am recitit fișa și, a doua oară când ai venit la mine,
mi-ai spus că Patty era agitată.
— Chiar așa am spus? N-am pomenit și vreun motiv?
— Nu, dar mi-ai povestit că se apuca să facă ordine seara
târziu, când credea că tu dormi. Tocmai ce vă mutaserăți din
Fourth Street, deci eu m-am gândit la un eventual stres
provocat de schimbarea produsă. Dar și tu, și ea mi-ați spus
că era bine unde vă mutaserăți.

6 San Fernando Valley, una dintre cele mai cunoscute zone


ale orașului Los Angeles (n.t.).
143
— Sincer, nu-mi amintesc nimic, domnule doctor. Științele
minții sunt ambigue, nu-i așa?
Parcă-l auzeam pe Kyle Bedard.
— Pot să fie.
— Mă gândeam că poate aș putea să-mi aleg ca specialitate
psihiatria, dar acum mă întreb dacă am capacitatea să fac
față la un asemenea grad de ambiguitate.
— Mai ai încă destul, până să fie nevoie să te decizi, am
spus eu.
— Probabil. Dar timpul trece mai repede, pe măsură ce
îmbătrânești.

144
CAPITOLUL 15

ÎN AFARĂ DE CAZUL CÂND EȘTI CHIRURG specializat în


transplanturi de cord, așteptând să ți se aducă o inimă, nu
intri cu telefonul mobil sau cu pagerul în sala de restaurant
a Hotelului Bel-Air.
Robin și cu mine hotărâsem că astă-seară ar merge numai
bine un pic de răsfăț cu sclipici. Obținusem o rezervare de
ultim moment, ajunsesem la zece fără un sfert. Ea purta o
rochie roșie mulată, fără mâneci, cu șiragul de perle negre pe
care i-l cumpărasem acum un car de ani. Buclele-i de aramă
erau pieptănate lejer și date cu un smac lucitor care mirosea
bine. Eu purtam un costum negru, cămașă albă și cravată
roșie, imaginându-mi că astfel dau destul de bine impresia
cuiva căruia-i pasă de țoale. Mâncarea a fost sublimă,
vinurile minunat aromate, iar când am plecat, pe la
unsprezece și jumătate, mă simțeam tânăr și ferice.
Eram în dormitor, gata să ne băgăm sub cuvertură, când a
sunat telefonul.
— Te-am trezit? spuse Milo.
— Asta ar presupune să mai și dorm.
— Nu te-aș fi sâcâit, dar viața tocmai ce-a devenit cam
complicată.
Bulevardul Hollywood după miezul nopții înseamnă
trotuare pline de gunoaie, o ceață nocturnă care transforma
neoanele în pete unsuroase, retragerea de pe teren a turiștilor
și ieșirea din vizuină a spiridușilor răi, liliecilor și strigoilor.
Cluburile oblonite pe durata zilei atrăgeau cârduri de
puștani cu priviri goale și prădătorii care le dădeau târcoale.
Paznici plini de adrenalină, căutând scandal. Alți bipezi
nocturni, care depășeau posibilitățile de clasificare, mișunau
pe margini.
Ajunsesem pe la mijlocul străzii Cherokee, când barierele
poliției din Los Angeles și polițiștii în uniformă însărcinați cu
145
paza lor m-au oprit.
Numele lui Milo mi-a atras o privire lungă și un semn din
cap, apoi o conversație șoptită prin stație.
— Parcați mașina la marginea trotuarului și mergeți pe jos
mai departe.
Am dat zor spre clădirea cărămizie. Petra numise culoarea
„siena arsă”. Ochi de artist. Întunericul transformase
zugrăveala într-un maroniu tern.
Polițistul în uniformă din fața ușilor cu geam mi-a făcut loc
să intru. Milo era deja acolo, lângă o ușă deschisă, stând de
vorbă cu o femeie slăbănoagă, roșcovană, de ajuns de
curajoasă, încât să-și poarte părul tuns cu chică.
Insignă de legist pe rever. Leticia Mopp. Dar Milo mi-a
prezentat-o, oricum.
— Încântată de cunoștință, spuse ea și se întoarse iar spre
el. Rigiditate instalată și consumată. Mai vrei să arunci o
privire înainte să-l împachetăm?
— De ce nu? spuse Milo. Dintotdeauna am fost un
sentimental.
Leticia Mopp se lipi de perete să ne facă loc și traversarăm
o groapă de gunoi toxic care servea drept cameră de zi.
Puținele suprafețe curate purtau polenul prafului de luat
amprente.
Petra Connor stătea la intrarea într-o sală de baie cenușie
și strâmtă, în fundul holului. Subțire ca o trestie, cu pielea
albă și ochii întunecați, purta veșnicul ei taior negru cu sacou
și pantalon. Părul de-aceeași culoare cu costumul era tuns
sobru, îmbrăcându-i capul într-o cască lucioasă. Cu ea mai
era un inspector din Hollywood, pe care nu-l cunoșteam, încă
și mai tânăr decât ea.
Ea spuse:.
— Salut, Alex. S-ar părea că totul se-ntâlnește în același
punct, până la urmă. El este Raul Biro.
Biro era un tip îndesat, cu umeri largi, într-un costum bej,
cămașă maronie și cravată galbenă. Îmi zâmbi și eu dădui din
cap.
146
Petra spuse:
— Mi-ar plăcea să stăm la palavre, băieți, dar noi ne-am
cam făcut treaba aici, pentru moment. Vorbim mâine, Milo?
— Poți să fii convinsă.
— Primul caz nou, în treisprezece luni, spuse ea. Credeam
că mi-e dor de nițică acțiune, dar acum nu mai sunt așa de
sigură. Pe Raul nu-l deranjează, nu?
Biro spuse:
— Tre’ să capăt experiență.
Cei doi plecară și Milo îmi făcu semn să intru în baie.
Lester Jordan stătea tolănit pe vasul de wc, îmbrăcat cu
un halat din prosop turcoaz care-i atârna desfăcut peste
trupul scheletic, de-o paloare cadaverică. Capul îi căzuse în
piept. Reverul halatului îi ascundea gâtul. Un garou
improvizat dintr-un tub de cauciuc, în jurul brațului stâng,
scotea în relief niște vene încolăcite ca un furtun de stropit. O
seringă sclipea argintiu pe dala de gresie murdară de lângă
piciorul lui drept. Nu un instrument improvizat cu ce mai ai
prin casă: asta era o seringă medicală de unică folosință, nou
nouță, strălucitoare și goală. Pe bazinul din spatele vasului
de toaletă zăcea trusa drogatului: lingură, brichetă, foiță de
aluminiu și o punguță de plastic goală.
— După atâta amar de ani își găsește să ia supradoză? am
spus eu.
Milo își trase mănușile de latex. Cu grijă, aproape tandru, îl
apucă pe Jordan de bărbie și-i ridică puțin capul.
În jurul gâtului lui Jordan era alt garou. Un șnur alb,
împletit, strâns cu atâta putere, încât aproape nu se mai
vedea din carnea rece și moartă. Înnodat de trei ori la spate,
culoarea confundându-se cu paloarea lui Jordan. Ochii erau
pe jumătate deschiși, uscați, la fel de vii ca doi nasturi de
cămașă. Limba îi atârna afară din gură, înnegrită și moale, ca
o vânătă japoneză.
Milo lăsă capul să cadă la loc, cu aceeași blândețe.
— Am venit aici pe la zece și jumătate, ca să vorbesc cu el

147
despre Leland Armbruster, și-am dat peste mașini cu girofar,
bariere, tot circul. În apartamentul lui, Petra, formând un
număr pe telefonul ei mobil. Moment în care mie îmi țârâie
telefonul. Pe mine mă suna. Zice: „Te-ai teleportat, Scotty?”
— Karma, am spus eu.
— Pe cine-oi fi supărat în vreo viață anterioară?!
— Când a fost omorât Jordan?
— Estimarea e între opt și cincisprezece ore. Nimeni n-a
văzut vreun vizitator, ceea ce se potrivește cu ambientul. O
fereastră din partea de nord a clădirii era deschisă și se văd
niște urme vagi în noroi, dar nu se poate distinge dacă-s de
încălțăminte. Jordan a fost găsit fiindcă își lăsase muzica
dată tare… cum era și când am fost noi pe-aici. Vecinii de
alături zic că asta era damblaua lui, ei îl reclamau tot timpul,
dar pe proprietar îl durea undeva. De regulă, venea careva și
izbea cu pumnii în ușa lui Jordan suficient de mult timp ca
să-l facă până la urmă să înceteze. De data aceasta, însă,
metoda n-a mai funcționat și-n final au chemat poliția.
— Cine sunt vecinii de alături?
— Două fete, spuse el. Dansatoare la teatrul de estradă
Pantages.
Se uită lung la cadavrul lui Jordan.
— Polițiștii din patrulă vin după o jumătate de oră, bat în
ușă, niciun răspuns. Se duc în spate, văd fereastra deschisă,
cheamă întăriri. Slavă Domnului că au avut destulă minte să
nu pună mâna pe nimic, poate ne alegem și noi cu ceva
probe materiale.
Doi angajați de la morgă sosiră cu o brancardă pliată. Ne-
am strecurat afară din baie, am ieșit din clădire și ne-am dus
spre mașina lui Milo. În seara asta nu era cu rabla de
serviciu; luase Porschele 928, alb, al lui Rick.
Am spus:
— Jordan reușește să supraviețuiască până la o vârstă
înaintată, pentru un drogat. Îl vizităm noi, ca să discutăm
despre Patty, și după două zile, e mort.

148
— Stil de viață cu risc ridicat, orice se poate întâmpla, dar
te face să ridici din sprâncene.
Își însoți aserțiunea cu o demonstrație practică din
propriile sprâncene subțiri și zbârlite.
— Nimeni care să fie cât de cât dubios nu știa că am vorbit
cu Jordan… doar scenarista aia, Bergman, și coțofana de
Mary Whitbread.
— Eu m-am dus sâmbătă în Hudson și am vorbit cu
nepotul colonelului Bedard, dar n-am pomenit nicio clipă
numele lui Jordan.
— Ți s-a părut un tip dubios?
— Nici pe departe.
I-am făcut rezumatul impresiei mele despre Kyle Bedard.
El spuse:
— Dar dacă are legătură cu Patty, înseamnă că Jordan
însuși a spus cuiva că am fost pe-acolo, drept care i s-a pus
definitiv lacăt la gură.
— Dacă își dorește cineva chiar atât demult ca trecutul să
rămână îngropat, atunci s-ar putea ca Tanya să fie în pericol.
— Dacă Patty nu s-ar fi apucat să dezgroape toată
tărășenia, noi n-am fi ajuns să discutăm cu Jordan, și-atunci
poate că n-ar fi existat niciun pericol.
— Poate că Patty știa că va ieși ceva la iveală, indiferent
dacă ea vorbea sau nu. În orice caz, eu trec să văd dacă-i
totul în regulă acasă la Tanya.
— Foarte bine, spuse el. Eu mă duc să mă culc, ca să fiu
proaspăt și briliant pentru provocările care ne-așteaptă
mâine.
Dar când am învârtit cheia în contact, am auzit Porschele
mârâind în spatele meu. Mi-am scos capul pe geamul
portierei și Milo a venit în paralel cu mine.
— Ce naiba, spuse el, hai să-i tragem un convoi. Să nu te
pună dracu’ să faci vreun banc…

Pe Canfield Avenue la ora unu și jumătate dimineața era


liniște și pace. Milo și cu mine ne parcarăm și ieșirăm din
149
mașini.
El aruncă o privire spre tăblița companiei de securitate.
— Un început foarte bun. Mă duc să văd și în spate, să mă
asigur că totul e în regulă.
— Tanya are un pistol.
— Nu mai spune.
I-am povestit despre arma calibrul 22 a lui Patty.
El spuse:
— Același calibru ca gloanțele din Cinzeacă Armbruster.
Scoase o lanternă subțire din buzunar.
— Dacă mă împușcă puștoaica, îți las moștenire penarul
meu de detectiv.
Se întoarse după vreo trei minute și-mi făcut semn cu
degetele mari ridicate că totul e OK.
— Nu pare să fie nimic suspect, are un bec de securitate
deasupra ușii din spate și zăbrele la toate ferestrele de la
parter. Mai pune la socoteală și sistemul de alarmă, și pot să-
i dau certificat de siguranță. Hai să mergem acasă. Mâine am
să discut pe-ndelete cu Petra.
— Ne întrebam cum de-a reușit Jordan să rămână în
apartamentul ăla atâta timp, am spus eu. Acum aflăm că
proprietarul n-a reacționat niciodată la reclamațiile împotriva
gălăgiei pe care o făcea cu muzica lui, chiar dacă asta îi făcea
pe alți chiriași să plece.
— Avea relații, spuse el. Ceva rude, probabil, cum ai zis
chiar tu.
— Aș vrea să știu pe numele cui e clădirea și dacă tot
același proprietar era și când a locuit Patty acolo.
— Petra a obținut numele proprietarului de la fetele
dansatoare, stai așa.
Scoase afară carnețelul, aprinse lanterna, răsfoi câteva
pagini.
— Firma se numește Deer Valley Properties, din statul
Utah, dar de administrare se ocupă alta, din Los Angeles.
— Mama lui Kyle Bedard stă în Deer Valley.

150
Milo se încruntă, uitându-se fix în lungul străzii
întunecate.
— Măi să fie…

În dimineața următoare, pe la zece, stăteam amândoi în


fața ușii de la intrare a vilei din Hudson Avenue, ascultând
acordurile melodioase ale soneriei. În urmă cu o oră, Milo
discutase cu cei de la firma care administra clădirea din
Cherokee, verificând că Lester Jordan era fratele doamnei
Iona Bedard. Jordan apărea pe statele lor de plată ca
„inspector detașat intern”, dar însărcinările lui erau ambigue
și cecul săptămânal de trei sute de dolari venea dinspre Deer
Valley.
— Firma acceptă situația ca să poată păstra clădirea pe
lista celor administrate, spusese Milo, aruncându-și ochii
spre cele două mașini din curte, Bentley-ul și Mercedesul.
Cum își câștigă existența oamenii ăștia?
— S-au născut direct în Clubul Sămânței Norocoase.
Femeia pe nume America deschise una din ușile duble.
I-am zâmbit. Ea și-a apucat mai strâns coada măturii.
— Kyle e acasă?
— Nu.
— Ai idee pe unde ar putea…?
— Școală.
Mulțumirile mele fură retezate scurt de fâsâitul lemnului
solid de nuc alunecând la loc.
Milo spuse:
— Ah, căldura și ospitalitatea căminului de-acasă.

Clădirea facultății de fizică din cadrul Universității Los


Angeles este un ansamblu al anilor 1960 din sticlă, cărămidă
albă și mozaicuri murale care înfățișează clipe astrale în
fuziune. Dincolo de o fântână arteziană inversată, în care apa
curgea ca o cascadă pe ghizdurile bazinului rotund din
centrul celui exterior, se ridică sumbră clădirea facultății de
psihologie, unde-mi luasem eu carnetul de sindicat. Nicicând
151
nu acordasem prea multă atenție chestiilor mai puțin
ambigue care se petreceau la câțiva metri depărtare.
Milo și cu mine venisem pregătiți să dăm piept cu cerbicia
secretarelor de departament, dar Kyle Bedard era chiar în
fața ochilor noștri, așezat pe marginea fântânii arteziene,
îmbucând dintr-un sandvici și bând suc de portocale dintr-o
cutie de carton. Discutând, între înghițituri, cu o tânără
femeie.
Era mică, blondă, cu alură de liceană, în roz și oliv. Kyle
purta un tricou gri, blugi largi și adidași antebelici. Dăduse
lentilele de contact pe o pereche de ochelari cu ramă neagră.
În timp ce ne apropiam, l-am văzut potrivindu-și ochelarii,
ca și cum ar fi încercat să-i refocalizeze.
Fata se întoarse.
— Hei, Tanya, am spus eu.

152
CAPITOLUL 16

MILO ÎL PRINSE PE KYLE de-un cot și-l trase mai încolo,


cam la jumătatea bazinului fântânii. Tanya își apăsă o mână
de obraz și se uită lung, cu gura căscată. Eu m-am așezat
lângă ea.
— Ce se întâmplă, domnule doctor Delaware?
— Acela este locotenentul Sturgis. Trebuie să discute cu
Kyle.
— Despre ce?
— Cum l-ai cunoscut, Tanya?
Mâna de pe fața ei apăsă și mai tare, lăsând mici urme
albe. Fata se răsuci spre mine.
— El… dumneavoastră sunteți pe cale să-mi spuneți ceva
oribil despre el?
Încă nu.
— Nu. Cum…
— M-a contactat prin serviciul Facebook, pe Internet, am
luat prânzul împreună ieri și am decis s-o facem din nou
astăzi. N-a fost vorba de-un străin care să-mi dea târcoale,
domnule doctor! Mi-a spus că un psiholog de la poliție a fost
pe la el pe-acasă, ca să-i pună întrebări despre mama, și
chestia asta i-a reamintit de vremurile când noi eram copii și
el venea în vizită la vilă. I-am spus că vă cunosc și că și eu îl
mai țin minte de când eram copii. Totdeauna citea o carte.
Pare să fie un om de treabă și e extraordinar de deștept.
— Sunt convins că este, am spus eu.
— E vreo problemă?
— Nu cu Kyle.
— Atunci de ce ați venit aici?
— Un tip care locuia în clădirea din Cherokee a fost omorât
ieri. Clădirea îi aparține mamei lui Kyle. A obținut-o în urma
partajului de la divorț, dar pe vremea când ai locuit tu acolo,
proprietarul era colonelul Bedard.
153
— Deci totul… are legătură?
— Este posibil ca mama ta să fi primit slujba de la vilă
pentru că a recomandat-o cineva din Cherokee.
— Cine-ar face una ca asta?
— Asta încercăm și noi să aflăm.
Tanya întinse mâna către o cutie de iaurt pe jumătate
goală și o strânse cu degetele.
— Tot nu înțeleg de ce vreți să vorbiți cu Kyle. Pe-atunci
era doar un țânc.
— Bărbatul care a fost ucis se numește Lester Jordan. Îți
sună cunoscut?
Clătină din cap.
— Locuia și el tot acolo, în perioada când ați fost și voi.
Într-un apartament de la parter, pe partea stângă a
coridorului, în fund.
— N-am auzit niciodată de el, domnule doctor. Mami nu
mă lăsa niciodată să intru singură în clădirea aceea. Cine l-a
ucis?
— Încă nu știm.
— Credeți că Kyle știe?
— Lester Jordan era fratele mamei lui Kyle.
— Și-acum e… Doamne, Dumnezeule, credeți că e din
cauza a ceea ce am declanșat eu!
— Nu, Tanya, nu există nicio probă în acest sens.
— Dar dumneavoastră credeți că ar fi posibil, spuse ea,
apucându-și cu mâna o șuviță de păr și răsucind-o. Sfinte
Dumnezeule, am ținut neapărat să aflu, iar acum omul acela
este mort!
— Tu n-ai nicio vină, am spus eu. Zero responsabilitate.
— E oribil…
— Tanya, Lester Jordan a fost un heroinoman care avea
un mod de viață extrem de riscant și e un miracol că a
supraviețuit atâta timp. Dacă nu cumva el și mama ta au
avut vreun soi de relație, atunci când ea încă mai trăia, n-
avem niciun motiv să credem că există vreo legătură între
moartea lui și mama ta.
154
— Bineînțeles că nu exista nicio relație între ei, ce motiv ar
fi avut ea să-și piardă vremea cu un asemenea om?
— Nu trebuie neapărat să fie o relație socială, am spus eu.
Cineva dependent de droguri poate avea nevoie de îngrijire
medicală, din când în când.
— Credeți că l-a ajutat când lua supradoze?
— Sau să scape de dependența lui.
Sau să i-o alimenteze.
— N-am văzut și n-am auzit nimic de felul ăsta, spuse ea.
Dar eram prea mică.
— Chiar dacă mama ta l-a ajutat într-adevăr pe Jordan,
asta nu înseamnă că trebuie neapărat să aibă vreo legătură
cu moartea lui. Individul avea un cazier cât casa. Și amici
dubioși. Locotenentul Sturgis verifică acum trecutul lui
Jordan. Trebuie să discute cu părinții lui Kyle, dar amândoi
sunt plecați din oraș. Kyle era cea mai bună sursă de
informații la îndemână.
Lăsându-și șuvița de păr în pace, începu să se joace cu
cutia de iaurt.
— Pur și simplu nu mi-o pot imagina pe mama cunoscând
un asemenea om. Cea mai mare preocupare a ei era să mă
ferească pe mine de influențe proaste.
— Dar bețivanii care vă băteau la ușă? am spus eu. Se
prea poate să fi fost un dependent de droguri în faza de
retragere depresivă.
— Posibil. N-am văzut-o niciodată să deschidă ușa. Asta
era și ideea, să țină afară toată acea lume urâtă.
— Cartier nesigur, am spus eu. Dar a rămas acolo timp de
șase ani.
— Ce vreți să spuneți?
— Poate că a stat atât demult pentru că putea să câștige
bani în plus, având grijă de Lester Jordan. Când colonelul
Bedard a avut nevoie de o asistentă medicală, familia lui și-a
amintit cât de eficientă fusese cu Jordan și a rugat-o să se
mute la vilă.

155
— Niciodată nu mi-a spus așa ceva.
— Ce motiv avea să-ți spună? Erai o fetiță de șapte ani.
Un zgomot surd ne atrase atenția. Mâna lui Milo, aterizând
pe umărul lui Kyle Bedard. Băiatul făcu o grimasă, își
încrucișă privirea cu Tanya.
Ea se uită undeva în zare pe lângă el, iar el se răsuci iar
spre Milo.
Milo mai zise ceva, schiță în direcția lui Kyle un semisalut
milităresc și un rânjet larg. Kyle mai făcu o tentativă să-i
prindă privirea Tanyei, apoi o luă spre clădirea facultății de
fizică. Pipăindu-și ochelarii și trăgându-și pantalonii mai sus,
păși înăuntru.
Tanya spuse:
— Și-a lăsat mâncarea aici.
— Probabil că i-a dispărut apetitul, spuse Milo.
O labă de urs întinsă în față.
— Milo Sturgis mă cheamă.
— Tanya.
El se așeză alături de ea.
— Scuze că v-am întrerupt.
— Domnule locotenent, eu n-am auzit niciodată de
individul acela, Jordan.
— Nici nu mă așteptam să fi auzit, Tanya.
— Unchiul lui Kyle, spuse ea. Cum a primit Kyle vestea?
— E un pic zguduit, spuse Milo.
— Dumneavoastră credeți că s-a întâmplat din cauza mea?
Milo își aruncă privirea pe mozaicurile murale. Siluete
prometeice ținând în mâini eprubete, mânuind șublere,
uitându-se la jerbe de scântei.
— Ar fi un salt cuantic, Tanya. Stilul de viață al lui Jordan
era ceea ce noi numim foarte riscant.
— Domnul doctor Delaware mi-a spus același lucru, dar
cum puteți fi siguri că nu are legătură?
— Nu putem, și tocmai de-aia suntem aici. I-ai spus
domnului Delaware că, după părerea ta, mama ta a pomenit

156
de „lucrul îngrozitor” pentru că voia să te protejeze.
— A fost mai mult un sentiment, decât un gând rațional,
domnule locotenent. Am simțit acest lucru.
— Nimic din ce ți-a spus ea efectiv nu te-a condus la o
asemenea concluzie?
— Nu, doar îndârjirea cu care a spus-o. De parcă era cu
adevărat important ca eu să aflu. Obișnuia să spună „Cine
știe, are putere”. Pur și simplu am avut senzația că era încă
un exemplu: mă îndruma într-o anumită direcție. De-aceea l-
am contactat pe domnul doctor Delaware.
Își coborî privirea, apoi adăugă:
— Pentru ca el să mă îndrume spre dumneavoastră.
Milo se scărpină la nas. Un porumbel vâjâi prin jerba de
apă a fântânii. Bău, făcu un duș, își scutură penele ca să se
usuce, își luă iar zborul.
— Ești suficient de atentă la problema securității
personale?
— Sunt în pericol, domnule locotenent?
— Încă nu sunt pregătit să te bag în programul de
protecție a martorilor, dar aș vrea să fii foarte atentă.
— În legătură cu ce?
— Chestiile elementare. Încuie-ți ușile și ferestrele, dă
drumul la alarmă când ajungi acasă, uită-te în jur când te
dai jos din mașină, nu sta de vorbă cu oameni străini. Chestii
pe care oricum ar trebui să le faci.
— Le și fac, spuse ea.
Un trio de porumbei plonja vertiginos în fântână.
— Kyle se pune la „oamenii străini”? întrebă Tanya.
— Nu, cred că deja a promovat la cunoscuți… Tanya, nu
pot să-ți dau acum un manual de instrucțiuni. Nicio
problemă, dacă petreci timp cu el undeva într-un loc public,
cu lume în jur. De fapt, ar putea fi o chestie pozitivă, dacă în
timp ce stai cu el de povești, afli ceva util.
— Vreți să-l spionez?
— Uneori afli lucruri în cursul unei conversații.

157
— Ca de exemplu?
— Poate Kyle își va aminti ceva despre unchiul lui care ne
va ajuta pe noi să rezolvăm acest caz.
— A spus Kyle că el și unchiul lui erau apropiați? întrebă
Tanya.
— A spus că ei doi n-au mai luat legătura de câțiva ani,
zise Milo, apoi continuă, zâmbind: Tanya, eu pun pariu că
moartea lui a avut ca factori principali faptul că era
dependent de droguri și infractor dovedit. Dar domnul doctor
Delaware îmi spune că ești o persoană matură și inteligentă,
și aceeași impresie mi-ai făcut-o și mie. Deci vreau să fiu
sincer cu tine. În momentul de față, nu putem exclude nicio
variantă.
Ea stătu să se gândească.
— Mi se pare logic… îmi dau seama de ce Kyle n-ar vrea să
aibă de-a face cu un asemenea om. Berea-i cel mai tare lucru
de care se atinge.
— De unde știi? am întrebat eu.
Ea roși.
— Discutam… despre sisteme de valori. Probabil vi se pare
un subiect de tocilari.
Milo spuse:
— Tanya, dacă mai multă lume ar acorda atenție valorilor
umane, eu aș avea mult mai mult timp liber.
— Discutați despre valori și ați ajuns la droguri? am spus
eu.
— De fapt, eu am adus vorba. Am pomenit de faptul că mă
gândesc să devin psihiatru, și că mă interesează foarte mult
teoria revoluției biologice. Kyle a zis că el are un văr care ia
medicamente pentru tot felul de probleme de comportament,
iar din câte-a văzut el, nu era prea convins că era metoda cea
mai bună. Am sfârșit prin a vorbi despre unde poți să tragi
linie între tratamentul benefic și crearea dependenței de
medicamente. Asta discutam, când ați apărut amândoi.
Pleznindu-și genunchii cu palmele.
— Poate că tocmai din cauza problemelor pe care le avea
158
unchiul lui, s-a arătat Kyle rezervat în privința
medicamentelor.
— S-ar putea, am spus eu.
— Dacă nu e cazul să mă mai văd cu el, vă rog să-mi
spuneți!
Milo spuse:
— Fii cu băgare de seamă și ai încredere în propriul
instinct.
Privirea ei se mută spre intrarea în clădirea facultății de
fizică.
— Înăuntrul Clădirii Bergson se poate considera un loc
public?
— Deocamdată, da.
Ea se ridică în picioare, începu să adune mâncarea și s-o
pună într-o pungă.
Milo spuse:
— Ai găsit arma mamei tale?
Ea se opri.
— Trebuie să învăț cum s-o folosesc?
— Aș vrea să mi-o dai mie pentru câteva zile, să fac niște
teste.
— Credeți că a fost folosită pentru a face un lucru
criminal?
— Sunt convins că nu, dar hai să verificăm. Știi unde este?
Ea încuviință din cap.
— Să v-o aduc la birou?
— Ce-ar fi să trec eu pe la tine și să o iau? Când ajungi
acasă?
— Astăzi?
— Mai devreme e mai bine decât mai târziu.
— Stați să văd… pe la cinci, cinci și jumătate. Șase, ca să
fim mai siguri, dacă mă hotărăsc să mai stau puțin și să
învăț, după ce termin cu serviciul.
Se uită la ceasul de la mână.
— Trebuie să ajung la bibliotecă, îmi începe tura.
— Du-te, și ne vedem la șase, spuse el. Mi-a făcut plăcere
159
să te cunosc.
— Și mie la fel, spuse ea. Și vă mulțumesc frumos că vă
faceți timp să mă ajutați. Vă rămân recunoscătoare, pe
cuvânt.
De data aceasta întinse ea mâna. Îi scutură lăboanța lui
Milo, apoi mă îmbrățișă în fugă.
— Știu că am complicat niște lucruri… dar mă simt în
siguranță, cu dumneavoastră de partea mea. Salutați-l pe
domnul doctor Silverman din partea mea. Mami îl adora!
După ce se îndepărtase, Milo a spus:
— Și tu o minți?
— Te cred.
— Bun băiat.

160
CAPITOLUL 17

— UN LUCRU TOT A FOST ADEVĂRAT, spuse Milo în timp


ce ne îndepărtam de campus. N-o pot proteja nonstop,
trebuie să se uite singură în stânga și-n dreapta, și să-și
pună capul la contribuție. Crezi că a recepționat mesajul?
— Probabil, am spus eu. Cum altfel, când vine din partea
cuiva atât de serios și sobru ca tine. Ce-ai aflat de la Kyle?
— Unchiul Lester era persona non grata, nimeni din
familie n-avea prea multe contacte cu el. Ultima dată când își
amintește Kyle să-l fi văzut a fost după ce părinții lui au
divorțat, la puțin timp după moartea bătrânului colonel.
Mama și tatăl lui trăiau separat de ceva timp, iar Kyle a
însoțit-o pe madam Bedard, venind cu avionul de la Atherton,
ca să-și ia niște obiecte de artă pe care ea le considera ale ei.
În timp ce ea cotrobăia, Jordan a trecut pe-acolo și Kyle a
fost cel care-a răspuns la ușă. Jordan a încercat să facă
conversație, mami a văzut cine era și i-a spus lui Kyle să
intre în casă.
— Kyle are vreo idee ce l-a determinat pe Jordan să treacă
pe-acolo?
— Nț. Dar, ținând cont că Jordan era heroinoman și ea era
cea care-i suporta cheltuielile, pun pariu că venise s-o mai
stoarcă de niște bani. Tu ce minciuni i-ai spus Tanyei?
— I-am sugerat că Patty se poate să-l fi ajutat pe Jordan
cu dependența lui de droguri, dar n-am pomenit nimic de
eventualitatea ca ea să-i fi întreținut obiceiul.
— Cu atâta marfă de cea mai bună calitate la îndemână și
un drogat dintr-o familie bogată. Mda, se potrivește destul de
bine, nu?
Am spus:
— Patty a stat acolo șase ani, plătită de rude ca să țină
oaia neagră a familiei cât mai departe de viețile lor. Bătrânul
s-a îmbolnăvit, iar nevoile lui au trecut înaintea celor pe care
161
le avea Jordan. Când colonelul a murit, ea a trebuit să plece.
— Au mutat-o de colo-colo ca pe-o piesă de șah.
— Mama lui Kyle are idei foarte categorice despre
rânduiala claselor sociale.
I-am povestit despre inspecția zilnică a genților
menajerelor.
Milo spuse:
— Sărmana parvenită. Totuși, dacă am nimerit-o și Patty
într-adevăr le-a fost de ajutor cu Jordan, de ce să n-o trimită
înapoi în casa din Cherokee, după ce a murit bătrânul?
— Jordan era ruda doamnei Bedard. Mi se pare normal ca
domnul să nu fi fost încântat de ideea de a-l mai lăsa să stea
pe gratis. După ce s-a despărțit de nevastă, gata cu pomenile.
— Du-te învârtindu-te, cu cocalarul de frate-tu cu tot,
spuse Milo. Care din întâmplare era amic la toartă cu
Cinzeacă Leland Armbruster, care tot din întâmplare a fost
împușcat cu un pistol calibrul 22, pe vremea când Patty
locuia la doar câteva străzi de locul crimei și, ce întâmplare!,
avea o armă calibrul 22. Alex, tocmai ce i-am pus în brațe
Tanyei o grămadă de rahat care s-o susțină emoțional. Avea
perfectă dreptate să facă legătura. Jordan supraviețuiește
douăzeci de ani drogându-se, pe urmă venim noi să discutăm
cu el despre Patty, și din senin moare, așezat pe budă. Dacă
analiza balistică arată că din pistolul lui Patty au provenit
gloanțele găsite în Armbruster, situația se complică la
maximum. Genul de complicații care ar putea conduce la
eliminarea martorilor.
— Jordan a văzut-o pe Patty împușcându-l pe Armbruster?
Cine s-ar simți amenințat de chestia asta?
— Vreau să spun că Jordan știa ceva despre crima aia,
ceva pentru care merită să ucizi.
Telefonul mobil începu să-i miaune ceva care semăna a
cântec hawaian.
— Sturgis… salut, ce faci… chiar așa?
Un zâmbet larg lățindu-i-se pe față.
— Ah, mă faci să-mi recapăt încrederea în tehnologie.
162
Sigur, hai s-o facem, cam într-o jumătate de oră? Vine și
doctorul nostru, cine știe, poate ne lovește vreo inspirație
profundă de tip intrapsihic…
Închise, continuând să rânjească.
Am întrebat:
— Sean?
— Petra. Buda lui Jordan a fost curățată de orice urmă, la
fel și pervazul interior al ferestrei deschise. Dar cei de la
laboratorul de criminalistică au găsit o amprentă palmară
parțială, pe marginea din exterior a ferestrei. Palmarele sunt
în sfârșit catalogate în baza de date AFIS 7, și-au găsit o
corespondență. Un băiețaș zurbagiu, ridicat anul trecut
pentru ultraj cu violență. Nu-i așa că-i frumos, când băieții
răi nu se-nvață minte?

Stăteam cu Petra într-o sală de interogatoriu goală din


clădirea Poliției Hollywood. Raul Biro se dusese să stea din
nou de vorbă cu vecinii lui Lester Jordan din clădirea de pe
Cherokee Avenue.
Încăperea n-avea ferestre, înăuntru era înăbușitor de cald
și mirosea a hamamelis. Petra își scosese jacheta neagră.
Dedesubt purta o bluză gri de mătase, fără mâneci. Brațele îi
erau albe, netede și musculoase, lacul de pe unghii, un maro
închis care se apropia de negru. Ruj de aceeași culoare, dar
cu o jumătate de nuanță mai deschis. Împinse peste masă un
formular de arestare. Prinse cu agrafă în partea de sus,
fotografii de identificare din față și profil.
— Domnilor, spuse ea, faceți cunoștință cu Robert Bertram
Fisk.
Poza lui Fisk venea să susțină cu tărie virtuțile
stereotipurilor: figură asimetrică și osoasă, căpățână rasă,
ochi mici și apropiați, lipsiți de simțire și întunecat-

7 Sistemul Automatizat de Identificare a Amprentelor Digitale


(Automated Fingerprint Identification System - AFIS) (n.t.).
163
amenințători. Gura meschină îi era și mai mult redusă de o
mustață neagră groasă, tăiată în unghi drept la extremități și
coborând spre bărbie ca un ghidon de bicicletă.
Mutră clasică de infractor.
Gâtul vânjos de taur, acoperit cu tatuaje și substanțial mai
gros decât fălcile lui Fisk, venea deja să facă exces de
stereotip. Dar eram la Los Angeles, nu?, unde subtilitatea
poate fi un mod de-a ajunge rapid la obscuritate.
Milo spuse:
— Glumești. Eu l-aș lua drept asistent social cu inimă de
aur.
Își împinse degetul în josul paginii, la datele personale.
Bărbat de rasă caucaziană, douăzeci și opt de ani, un
metru șaptezeci, șaizeci și patru de kilograme. O galerie
ambulantă de grafică pe epidermă.
— Cam mititel tipul, spuse Milo.
— Ceea ce nu l-a împiedicat să se pună cu o huidumă…
Victima ultrajului avea un metru optzeci și cinci și peste o
sută de kilograme. S-a întâmplat anul trecut, într-un club
din centru. Fisk era angajat ca gardă de corp, s-a luat la
harță cu un pachet de mușchi plătit cu ora, pe nume Bassett
Bowland.
Petra își încleștă degetele.
— Fisk a ieșit la înaintare cu câteva mișcări de arte
marțiale, pe urmă a băgat una cu o singură mână, l-a prins
pe Bowland de mărul lui Adam și-a început să strângă.
Aproape că-l sugrumase, când cei din jur i-au despărțit.
Bowland a supraviețuit, dar s-a ales cu leziuni permanente la
corzile vocale.
— Fisk a făcut chestia asta anul trecut și-acum e liber?
— Apărarea a pledat ultraj cu violență și l-a scos cu
pedeapsa minimă. Cele două săptămâni petrecute de Fisk în
arest, așteptând să fie pus sub acuzare, au reprezentat toată
perioada de încarcerare. Conform datelor de la dosar,
Bowland n-a vrut să coopereze, iar martorii au dispărut.
— I-a convins cineva să dispară?
164
— Nu m-ar mira, dar principalul obstacol a fost Bowland.
Umilit de faptul că un gagiu jumătate cât el l-a snopit în
bătaie, a refuzat categoric să vorbească.
— Fisk are pretenari?
— Nu e afiliat la nicio bandă, n-a fost implicat alături de
complici în acte criminale, spuse Petra. Pare să fie mai
degrabă genul care lucrează pe cont propriu, bântuie prin
cluburi, uneori se suie pe scenă și-și închipuie că dansează.
I-am studiat figura încruntată.
— Pariez că nu multă lume-i dă calificative proaste.
Petra începu să râdă.
— Singurul lucru pe care vi-l mai pot spune despre el e că
s-a bătut în meciuri de-alea cu mâinile goale, pentru tipi
duri: sălbatici vârâți într-o cușcă de sârmă, cu testosteronul
duduindu-le în vine și cuprinși de amok.
— Nu-ți plac sporturile de competiție? întrebă Milo.
Petra scoase limba.
— Aveam cinci frați, deci a trebuit să mă prefac că-mi plac.
Acum am crescut, sunt pe picioarele mele, deci pot să
recunosc că mi se par o tâmpenie.
Am spus:
— Fisk n-are nevoie de armă, ca să pună la pământ o
matahală, dar pe Jordan îl gâtuie cu un șnur.
— Poate că n-a vrut să lase vreo urmă pe pielea lui Jordan.
Sau i s-a spus să folosească un garou.
— Asasinat la comandă, spuse Milo.
— Fisk n-a făcut-o pentru droguri. N-are cazier la
narcotice, ba dimpotrivă, iar în sertarul de la noptieră din
dormitorul lui Jordan era heroină de vreo mie de parai. Dar
bani nu s-au găsit, deci poate asta îl interesa.
Milo prinse între degete un colț al raportului de reținere.
— Cum adică „ba dimpotrivă”?
— Fisk pare să fie un obsedat de viața sănătoasă. Irwin
Gold, inspectorul de la departamentul central care s-a ocupat
de caz, a pus pe listă trei săli de forță pe care le frecventa
Fisk și-a notat că făcea arte marțiale, yoga, meditație. Ne-am
165
dus să-l ridicăm azi-dimineață la trei. Din păcate, Fisk nu
mai locuiește de șase luni la ultima lui adresă cunoscută. S-a
cărăbănit curând după ce-a ieșit din arest, fără să lase nicio
adresă.
— Și ofițerul de supraveghere?
— N-a fost eliberare condiționată, a ieșit cu pedeapsa
consumată.
— Ai zice că tipul a parcat ilegal, nu că a sugrumat pe
cineva.
— Fisk n-avea niciun fel de antecedente și, dată fiind talia
lui Bassett Bowland, bănuiesc că se putea invoca legitima
apărare.
— Fără antecedente, spuse Milo. Un tip atât de agresiv
reușește să rămână curat timp de douăzeci și opt de ani?!
— Sau scapă fără să fie prins, am spus eu.
Petra schiță câteva mișcări de box.
— Poate că și-a canalizat conștient agresivitatea.
— Canalizează cât canalizează, după care brusc îl strânge
de gât pe Bowland, iar un an mai târziu, devine asasin,
spuse Milo.
Am spus:
— Poate n-a fost nevoie decât de-o întâlnire cu persoana
potrivită. Cineva care voia să rezolve o problemă și era dispus
să plătească.
Petra încuviință din cap.
— Îmi place ideea.
— Judecând după felul cum a murit Jordan, stând acolo,
fără să se zbată, ai zice că ori era dus pe plaiurile nirvanei,
ori nu s-a alarmat să-l vadă pe Fisk.
Milo spuse:
— Adică Fisk se strecoară înăuntru pe fereastră și Jordan
nu se alarmează?!
— Poate că altcineva i-a dat drumul lui Fisk înăuntru.
— Angajatorul, spuse Petra. Poate furnizorul lui Jordan. El
îi aduce marfă lui Jordan, Jordan își bagă-n venă și iese din
realitatea imediată. Nu-i mare lucru, să se ducă în dormitor,
166
să crape geamul. Fisk așteaptă lângă zidul clădirii, se suie și
intră în apartament, se strecoară în spatele lui Jordan și-i
pune garoul.
Timp de câteva clipe n-a mai vorbit nimeni.
Milo spuse:
— Cui îi păzea Fisk hoitul?
— În notițele lui Gold scrie că așa se prezenta el însuși, ca
gardă de corp. Iar Gold s-a pensionat, acum bântuie pe
undeva prin Asia de Sud-Est. Bănuiesc că tre’ să ne-apucăm
să luăm la rând săli de forță și cabinete de yoga, ce
plictiseală…
— Nici sporturile individuale nu-ți plac?
— Roboțeii ăia trași în spandex, care aleargă repede spre
nicăieri, niște idioți care-și închipuie că ei n-or să moară
niciodată? Mă lași?
— Aș fi zis că-ți place să alergi, puștoaico.
— De ce, pentru că nu-s grasă? Moștenire genetică,
domnul meu. Ar trebui să-i vezi pe frații mei, toți ca niște
scânduri. Mai puțin Bruce, care a început să se dezvolte nițel
și pe orizontală, dar pretinde că-i o dovadă de individualism
creator.
Milo se bătu pe burtă.
— Unii au noroc la genetică.
— Ereditate și anxietate, spuse Petra. Când ești prea
încordat ca să-ți mai ardă de mâncare, contează.
— Te simți încordată din cauza lui Fisk?
— Mi-ar plăcea să-l văd în scaunul ăla.
Trase raportul înapoi spre ea și-l vârî într-un dosar subțire,
albastru.
— Acum e rândul vostru să-mi arătați și să-mi povestiți,
băieți. Care-i treaba cu victima mea și cu asistenta voastră?
Prefer varianta lungă, nu cea prescurtată.

Când noi am terminat, ea a spus:


— Cineva se simte rău amenințat fiindcă răscoliți voi

167
trecutul? Ceva legat de familia Bedard?
— Bogătanii îi plătesc pe alții ca să le spele rufele murdare,
spuse Milo.
Petra își trecu un deget peste conturul uneia dintre
sprâncenele netede și negre.
— Poate că încadrarea mult prea blândă a delictului lui
Fisk a avut și alte cauze decât stânjeneala lui Bowland în a
depune mărturie.
— Plătit ca să-și țină gură, spuse Milo.
— Dacă soții Bedard sunt în spatele poveștii ăsteia, atunci
tocmai ce-au pus pe cineva să le omoare o rudă.
— O rudă de-a doamnei Bedard, am spus eu. Ea și soțiorul
sunt divorțați demult.
— Ceea ce înseamnă că în spate ar putea fi doar soțiorul,
puse Petra. Dar clădirea e în proprietatea doamnei. De unde
să știe fostul ei soț că voi ați fost acolo ca să discutați cu
Jordan? Și dacă domnul i-a făcut vânt doamnei de ceva
vreme, de ce i-ar mai păsa?
Tăcere.
Milo spuse:
— Poate că suntem total pe lângă subiect. Jordan nu
dădea pe-afară de farmec personal. Un guguștiuc ca ăsta
putea să calce pe bătături multă lume.
— Pe de altă parte, spuse Petra, una e să calci pe bătături,
și cu totul alta să devii ținta unui asasin plătit.
Se întoarse spre mine:
— Ce mă sâcâie pe mine e că, ținând cont de istoria de
drogat a lui Jordan, ar fi fost perfect simplu să înscenezi o
spargere care a luat-o razna. Sertare deschise, lucrurile din
casă vraiște. Când colo, Fisk face curățenie lună, cu excepția
unei amprente palmare pe pervaz, lasă heroină de-o mie de
parai printre izmenele lui Jordan. Și-l lasă pe Jordan să zacă
acolo cu un șnur în jurul gâtului, cu muzica dată la
maximum. Asigurându-se că Jordan va fi descoperit. Ăsta a
fost un omor cu mesaj.
Se încruntă.
168
— Apropo, șnurul e de mercerie, se pune la perdele. Zero
posibilități de identificare pentru criminaliști.
Deschizând dosarul albastru, trase afară o fotografie de la
scena crimei, o studie puțin și ne-o împinse peste masă.
Lester Jordan, prăvălit pe toaletă. Văzusem cu ochii mei
realitatea, dar din anumite puncte de vedere, poza era mai
brutală.
— Dat fiind iepurașul lui Fisk, spuse ea, mă gândesc că ar
fi bine să discutăm cu cineva care i-a văzut partea
întunecată.
— Domnul acela prea stânjenit ca să vorbească, spuse
Milo.
— Pentru el am o adresă curentă, undeva în North
Hollywood. L-am sunat la numărul de-acasă. Mi-a răspuns o
voce de bărbat, cam gâjâită, și am închis. Ce ziceți, mergem
să-l supunem pe domnul Bowland unei umilințe în plus?
Milo spuse:
— Nu mi-ar strica un pic de recreere.
Petra spuse:
— Nici mie, cât timp nu trebuie să ne-mbrăcăm în trening.

169
CAPITOLUL 18

BASSETT BOWLAND LOCUIA într-un complex de


apartamente cu două etaje, zugrăvit în alb, de pe Laurel
Canyon, imediat la sud de Saticoy. Aflat mult spre nord,
Laurel Canyon nu prea mai este un canion înfrunzit și
involuează la stadiul de amestec zgomotos și poluat de spații
comerciale cu chirie redusă și locuințe pe măsură.
Bucățelele de mică din tencuială făceau clădirea să semene
cu o ladă frigorifică îmbrăcată în polistiren. O tăbliță de la
intrare anunța că apartamentele pot fi închiriate cu luna. Un
Chevrolet Camaro maro, model vechi de zece ani,
corespundea cu numărul de înmatriculare al lui Bowland din
registrul auto. Garsoniera lui era la ultimul etaj, imediat
lângă scară.
Petra apăsă pe sonerie. Bâzâitul produs abia dacă se
distingea de zgomotul traficului de afară.
Tocmai când voia să mai încerce o dată, ușa se deschise și
spațiul se umplu cu carne.
Un frigider cu mâini și picioare grohăi:
— Hă?
— Basset Bowland?
— Mmh.
— Sunt inspectoarea Connor. Acesta este locotenentul
Sturgis și domnul Alex Delaware.
Bowland își frecă gâtlejul și-și strâmbă gura într-un soi de
zâmbet. Obrajii buhăiți, cât niște portocale, aproape că nu
mai lăsau să i se vadă ochii.
Mai degrabă grape-fruit roz, decât portocale: nuanța pielii
lui era „arsură solară permanentă”. Părul lins și fără viață,
oxigenat, îi atârna pe umeri. Trăsăturile porcine păreau să
aparțină cuiva mult mai mic de statură. Purta un tricou
negru imprimat cu „System of a Down”, pantaloni scurți roșii
cu tivul destrămat și era desculț.
170
Nu mult mai în vârstă decât Kyle Bedard, dar cocârjat ca
un om bătrân.
— Putem să intrăm?
Bowland tuși, fără a se deranja să-și acopere gura. Replica
lui hârâită, „Cred că da”, se pierdu în hărmălaia traficului
din stradă.
Apartamentul era combinația uzuală pentru un tip
singuratic, fără prieteni, între mobilă ieftină și televizor cu
ecran lat. Televizorul era pus pe mut. Canalul ESPN Classic,
fotbaliștii de la L.A. Rams luând-o pe coajă de la cei din
Dallas. Nici nu mai știu de când Los Angelesul n-a mai
izbucnit în urale pentru vreo echipă proprie.
Bowland aruncă o privire la scor, căscă și se trânti pe
canapeaua din scai negru. Pe tejgheaua din plastic albastru
a chicinetei stătea o cutie dublă de lapte cu capacul desfăcut.
De mânerul unui dulap de bucătărie atârna o uniformă
imensă, verde-oliv. Buzunare militare, epoleți.
Petra spuse:
— Am vrea să discutăm cu tine despre Robert Fisk.
Ochișorii de porc se lărgiră brusc.
— Pen’ ce?
Chiar și cu ușa închisă, atenuând zgomotul de afară, vocii
lui îi lipsea volumul.
— E suspect într-un caz de crimă și facem cercetări în
trecutul lui.
— Stârpitura. Cui i-a mai luat maul de data asta?
Chinuindu-se cu greu să scuipe fiecare vorbă, nereușind
să-i iasă decât niște șoapte vâscoase.
— Un tip din Hollywood, spuse Petra. Fisk e smardoi, se
bate în lupte ilegale?
— Jigodia dracului, spuse Bowland. Un labagiu nenorocit
de căcat.
Pumnul cât o lubeniță izbi în palma cât o mănușă de
baseball. Brațele și pieptul lui Bowland se cutremurară.
— Voi doi de ce v-ați bătut? De la ce v-ați luat?
— De la nimic.
171
— Nimic?
— El a sărit pe mine.
— Povestește-ne.
Bowland inspiră aer pe nas, îl expiră pe gură.
— Eram la muncă. Bodyguard la club.
— La Clubul Rattlesnake, spuse Petra.
— Așa-i ziceau în săptămâna aia.
Încă o pauză pentru respirație. Bowland își atinse partea
din față a gâtului.
— Tot mă mai doare. Nenorocitul dracului. Spuneți-mi
unde e, și nu mai trebuie să vă pierdeți vremea.
Ridicând un pumn strâns. Ochișorii speriați reducându-i
parada de lăudăroșenie la nivelul „jalnic”.
— Nu te condamn pentru ce simți, spuse Petra, așezându-
se lângă el.
El își țuguie buzele și-și scobi un obraz cu vârful limbii.
Fiecare dintre cele două coapse ale lui era la fel de lată ca
trupul Petrei.
— Deci erai la muncă, la Clubul Rattlesnake, și pe urmă ce
s-a întâmplat?
— Nenorocitul vine, cu alți nenorociți, n-avem nicio
problemă. Pe urmă jigodia crede că poa’ să se suie pe scenă
și să danseze cu formația. Io-i spun că nexam, el râde și se dă
jos de pe scenă, de parcă ar fi înțeles.
Bowland oftă.
— Îl iau de braț să-l duc de-acolo, el începe să dea din
gură. Da’ nu făcea urât, cică știa că n-am nimic cu el, că asta
mi-e treaba, cunoaște, că a fost și el branșă, băi frate. Zic, tu
ai fost în branșă? Păi tu ești din desene animate, băi frate,
mă-nțelegi?
— Fisk e un tip mărunțel, Bassett… pot să-ți zic Bassett?
— Bass. La fel ca berea.
Bowland își frecă degetul mare de arătător și continuă:
— Faci o dată așa, și dispare, stârpitura dracului.
— Deci cooperează cu tine, chiar se preface prietenos.

172
— Ne ducem mai departe, io-l trag spre bar, ia-ți ceva de
băut, băi frate, relaxează-te, el cică nu bea, n-are taine cu
abureala. Și-mi întinde mâna, așa.
Arătă cu mâinile căuș.
— Io vreau să nu iasă cu scandal, așa că-i întind mâna,
mă-nțelegi? În loc să dea mâna, el mă apucă ici.
La încheietura mâinii.
— Nu mai simt nimic în braț, parcă-i mort, el îmi trage-un
șut în genunchi și pe urmă mă apucă strâns.
— De gât, spuse Petra.
— Ca-ntr-un nenorocit de clește, spuse Bowland. Io-l
pocnesc la căpățână, el îmi arde cu bocancul.
Mângâindu-și un genunchi.
— Mi-o fi dislocat în mă-sa osu’, nu știu, că am căzut pe
burtă, da’ el tot mă strângea. Mi-au zis după aia că s-a suit
cu picioarele pe spatele meu, da’ nu mi-a rupt nimic, că am
carne, mă-nțelegi.
Efortul de-a hârâi vorbele afară din gâtlej îl epuizase.
Gâfâind, se lăsă greu pe spate, suficient cât să miște din loc
canapeaua.
— Atac prin surprindere, spuse Petra.
— Numai așa putea să mă ia, spuse Bowland. Asta-i toată
povestea. Acum tre’ să mă culc.
— Muncești din greu?
Răspunsul lui a fost căscat.
— Ce serviciu ai, Bass?
— Agent de securitate.
— Unde?
— Un centru de amanet din Van Nuys. Niște arăboi. Tre’ să
port chestia aia, s-o dau la curățat pe banii mei.
— Cu cine-a venit Fisk în seara aceea la club?
— Niște jigodii ca el. O să și-o ia, nicio grijă.
Un zâmbet leneș, în timp ce-și încorda degetul pe-un
trăgaci imaginar.
— Te înțelegem perfect, Bass, dar noi suntem cu legea și

173
ordinea, așa că ai grijă.
— Nu vorbeam serios, spuse Bowland. Cel de Sus o să i-o
plătească.
— Ești credincios?
Bowland băgă mâna sub tricou și trase afară un mic
crucifix din aur.
— Toți plătesc.
— Fisk n-a plătit, pentru că tu n-ai vrut să depui mărturie.
Bowland nu răspunse.
— Dacă mie mi-ar face cineva ce ți-a el făcut ție, eu aș vrea
să-l văd după gratii. La închisoare, nu-n arest!
Bowland îi cântări din ochi silueta subțire.
— Ăla care ți-ar face ție așa ceva ar merita pedeapsa cu
moartea.
— Spre deosebire de tine?
— Eu mă descurc singur.
— Sunt convinsă că te descurci, dar totuși…
— Ce? zise Bowland. Să mă duc la tribunal și să bocesc și
toată lumea să râdă de mine, Bass e o fetiță, îi cheamă pe
gabori ca să-i facă treaba?
Închise ochii.
Petra spuse:
— Ce altceva ne mai poți spune despre Fisk?
— Nimic.
— Îl mai văzuseși vreodată înainte de seara aceea?
— De câteva ori.
— Întotdeauna însoțit de aceleași persoane?
— Aha.
— Ce-ar fi să ne dai și niște nume?
— Unul era Rosie, spuse Bowland. Ălălalt era Blazer.
— Rosie era „prietena” lui?
— Un negru care mai face pe DJ-ul.
— La Rattlesnake?
— Nu.
— Unde?
— Habar n-am.
174
— De unde știi că face pe DJ-ul?
— El mi-a zis.
— Când?
— Înainte.
— Înainte de faza cu Fisk.
— Aha.
— Tu și cu Rosie stăteați de vorbă.
— Eram lângă scenă și el zicea că formația e OK, da’ că el
mixează de zece ori mai tare ca ei, de unul singur.
— Ai avut vreodată probleme cu el?
Semn din cap că nu.
— Își vede de treabă.
— Care e numele lui de familie?
— Habar n-am.
— Dar al lui Blazer?
— Unu’ mărunțel, îl cheamă ceva cu Pain.
— Blazer Pain?
— Ceva în genul ăsta, spuse Bowland.
— Alb sau negru?
— Alb. Se crede o celebritate.
— Voia în salonul pentru VIP-uri?
— N-au d-astea la Rattlesnake. Cretinul face pe grozavul.
— Cum adică?
— Se fâțâie pe-acolo de parcă așteaptă să-l recunoască
lumea.
— Blazer Pain, repetă Petra.
— Ceva la modul ăsta.
— Robert Fisk venea de obicei cu ăștia doi.
— Cred că da.
— Nu știi sigur?
— Mereu era plin de lume.
— Dar tu stăteai la ușă, vedeai cine intră.
Bowland clătină din cap.
— Mai stăteam și lângă scenă.
— În seara când te-a atacat Fisk, unde-ți aveai postul?
— Lângă scenă.
175
— Deci nu știi dacă Fisk a venit cu Rosie și cu Blazer.
— I-am văzut înăuntru. Rosie era cu Blazer, p-ormă Blazer
pleacă și Rosie stă lângă scenă. Fisk parcă îl păzea pe Blazer,
pe urmă vine înapoi și zice că el vrea să danseze.
— Îl păzea pe Blazer? Adică cum?
— Păi ținea aproape, nu se dădea de lângă idiotul ăla, și tot
se făcea la alții, știi tu.
Își îngustă privirea și-și întoarse brusc capul de la stânga
la dreapta.
— Fisk era garda de corp a lui Blazer?
Bowland ridică din umeri.
— Blazer avea nevoie de bodyguard?
— Poate așa-și închipuie el.
— Ai idee de vreun motiv care l-ar determina să-și angajeze
un bodyguard?
— Întrebați-l pe el.
— Ce voiam să spun, adăugă Petra, e dacă se ocupă de
chestii ilegale.
— Întrebați-l pe el.
— Unde-l putem găsi?
Bowland râse.
— Probabil la Orășelul Copiilor.
Căscând din nou.
— Tre’ să mă culc.
— De ce ești așa de obosit? întrebă Petra. N-am auzit de
vreo prăvălie de amanet care să aibă ture de noapte.
— Tre’ să fiu acolo la ora opt dimineața.
— Până la cât?
— Unu, spuse Bowland.
— Asta-i slujbă cu jumătate de normă, spuse ea.
— Da’ o simți cât pe una cu normă întreagă. Să stai acolo
și să te uiți la căcaturile idioate pe care le cumpără arăbeții
ăia.
Petra se ridică în picioare.
— Bass, ăsta a fost unicul motiv pentru care n-ai vrut să
depui mărturie, ca să nu zică lumea că ești un papă-lapte?
176
— Îhî.
— Niciun alt motiv?
— Ca de exemplu care?
— Nu te-a plătit nimeni ca să stai în banca ta?
— Dacă mă plătea cineva, mai stăteam acum ca boul, să
mă uit la căcaturile tâmpite pe care le cumpără niște arăbeți?
Lăsându-se pe spate, își odihni mâinile pe un munte de
pântec și-și fixă privirea în tavan.
Pe când am ajuns noi la ușa, deja se prefăcea că sforăie.
Sonor, teatral. La un volum mai ridicat decât reușise să
producă vorbind.

Afară, lângă Honda Accord pe care o conducea, Petra


spuse:
— Rosie și Blazer Pain. S-ar putea să-i aibă pe o listă de
pseudonime cei de la Crimă Organizată.
— Rosie e disc-jockey, Robert Fisk se crede mare dansator,
iar Blazer are viziuni de celebritate. „Pain” s-ar putea să fie
un nume de scenă.
— Sau vreo găselniță sado-maso8.
— Lumea cluburilor, spuse Milo. Știi cu ce rimează asta.
Poate că Jordan va sfârși prin a fi doar o simplă crimă între
drogați. Încă una.
Petra spuse:
— Întâi săli de forță, acum cluburi. Mișto. Măcar nu
trebuie să mă duc la Rattlesnake. Am verificat și s-a închis la
vreo trei luni după ce Fisk l-a atacat pe Bowland. Majoritatea
speluncilor de felul ăsta apar și dispar peste noapte. N-o să
fie deloc simplu.
Eu am spus:
— Sunt vreo câteva chiar pe Cherokee, exact cum ieși din
bulevard. La mică distanță de bârlogul lui Jordan, o parcurgi

8 Pain, durere, în limba engleză (n.t.).


177
mergând pe jos.
— Ceea ce înseamnă că lui Jordan i-ar fi fost ușor să se
ducă pe-acolo și să vândă sau să cumpere, spuse ea.
Problema e că știu deja locurile alea: El Bandito și Baila
Baila. Sunt calate pe reggaeton, și au clientelă exclusiv
latino, albii și negrii n-au nicio șansă să pătrundă înăuntru.
Se uită pe ceasul de la mână.
— Mai e un pic de timp, până să iasă jivinele de noapte,
poate că Eric și cu mine apucăm să mâncăm ceva. Voi ce-
aveți în program, băieți?
— Nimic foarte complicat, spuse Milo. Tre’ să recuperăm o
armă.
— Posibila armă folosită la uciderea lui Cinzeacă
Armbruster, spuse ea. Nici acum n-am reușit să dau de
gloanțele scoase din pieptul lui. Cei de la medicină legală
susțin că-s la ei, nu le-au pierdut, dar știi și tu cum e, după
atâția ani…
— Nu s-au găsit și tuburile?
— Nț, ori ucigașul a făcut curat după el, ori a fost un
revolver.
— Arma lui Patty este un pistol semiautomat, am spus eu.
— Patty era genul de persoană care să facă curat?
Am dat din cap că da.
— Mda, spuse Petra, probabil n-are nicio importanță,
găsești în lume grămezi de pistoale calibrul 22. Între timp, eu
o să-l caut pe Robert Fisk. Își încrucișă degetele.
Milo spuse:
— Nu ne-ar strica la nici unii puțin noroc.

178
CAPITOLUL 19

LA ȘASE ȘI UN SFERT OPREAM în fața duplexului Tanyei.


Încă mai bine de-un ceas până la apusul soarelui, dar
neoanele exterioare erau deja aprinse și draperiile trase la
geam.
Vizorul din ușa Tanyei era acoperit cu o mică trapă, înainte
ca eu să fi bătut, se crăpă de-un centimetru. Un ochi verde
spălăcit mă inspectă.
— O clipă.
Se auzi o yală descuindu-se, apoi încă una.
Tanya era îmbrăcată cu o cămașă roz, închisă în nasturi
până jos, peste o fustă kaki, și ținea în mână un platou cu
biscuiți. Niște chestii mari și rotunde, parcă ieșite din mintea
lui Dali, trase în ciocolată, cu glazura moale și scursă.
— Tocmai ce le-am scos din cuptor.
Milo luă unul, îl hăpăi din două înghițituri.
— Îmi place stilul tău.
— Ce-ați zice de niște cafea?
Cât Tanya era plecată, el se mai servi cu un biscuit.
— Joaca de-a adulții o face să se simtă stăpână pe situație.
Unicul motiv pentru care mănânc chestiile astea e ca s-o
susțin.
— Asta a fost de la bun început și presupunerea mea.
Milo dădu roată prin camera de zi, desfăcu draperiile, se
uită în jos pe stradă, aruncă o privire circulară în jur.
— Spațios.
Pentru o fată mărunțică.
Lăsând perdelele să cadă, se îndreptă spre măsuța de
cafea și examină fotografia lui Patty de la absolvire.
Tanya se întoarse cu un vas de cafea și o cutie din lemn.
— Poftim.
Milo se șterse pe mâini și luă cutia. Interiorul era din
spumă de polistiren negru, decupat la mijloc în formă de
179
pistol, și adăpostind o armă micuță, albăstrie. Trase piedica,
încărcătorul era gol. Îl lăsă să cadă într-o pungă de plastic și
amușină arma.
— Unsă. A folosit-o cineva recent?
— Mama avea grijă de toate lucrurile ei, dar arma n-am
mai văzut-o de ani de zile.
El închise cutia, o vârî sub braț și se întinse după alt
biscuit.
Tanya spuse:
— Chiar nu încercați s-o identificați cu cea folosită într-o
crimă anume?
Milo se uită la mine.
Eu am spus:
— Din arhivă a ieșit la iveală o crimă nesoluționată. Încă
un dependent de droguri, care-l cunoștea pe Lester Jordan. A
fost împușcat la câteva străzi distanță de apartamentul
vostru din Cherokee, cu o armă de calibrul 22, pe vremea
când voi locuiați acolo. Nu există absolut niciun motiv să
credem că mama ta a avut vreo legătură cu chestia asta.
Mult mai probabil, tipul în cauză și Jordan erau amestecați
într-un război al traficanților. Dar hai să aflăm cu
certitudine, ca să ne putem lua gândul și să fim împăcați.
— Să-mi iau gândul?… Dar e pur și simplu… Doamne, e
total aiurea!
Milo spuse:
— Nu trebuie să verific, dacă tu nu vrei.
— Ba nu, spuse ea. Faceți-o, vă rog, vreau să știu. Vă rog.
— Dacă tot suntem aici, numele de Robert Fisk îți spune
ceva?
— Nu. Cine este?
— Un individ dezagreabil care și-a lăsat amprenta palmei
pe pervazul ferestrei lui Lester Jordan.
— L-ați prins? spuse ea.
— Nu, îl căutăm. Identificarea lui ar trebui să grăbească
lucrurile.
— Robert Fisk, repetă ea. A omorât și alți oameni?
180
— Din câte știm noi, nu.
— Sunt șanse mari să-l găsiți?
— În mod sigur o să punem mâna pe el.
Ea își întoarse capul.
Milo spuse:
— Toată povestea asta, ideea că mama ta a făcut ceva
îngrozitor, probabil că te dă peste cap. Sunt convins că până
la urmă n-o să fie nimic.
Ea se uită undeva dincolo de el, fixând plăcile de faianță
din fața șemineului.
El spuse:
— Tanya, simplul fapt că te-ai hotărât să spui adevărul a
fost un act de foarte mare curaj. Dar, cum spuneam, dacă nu
vrei să mergi mai departe, nu-i nicio supărare.
— Nu v-ar deranja chestia asta?
— Nici pe departe. Oficial, sunt în concediu. Dă-mi verde și
mă duc să-mi iau tricourile și pantalonii scurți.
Surâsul ei era cam forțat.
— Uciderea lui Lester Jordan va face obiectul unei
investigații complete din partea Poliției Hollywood, dar orice
lucru care are legătură cu mama ta a fost și va rămâne
neoficial.
Tăcere.
— Cum vrei tu, Tanya.
— Nici nu mai știu ce…
Se întoarse și ne privi pe amândoi în față.
— Îmi pare așa de rău, credeam că pot face față la orice,
orice lucru care-ar fi ieșit la iveală, dar acum, că a fost
omorât… că au fost omorâți doi oameni…
— Iată o realitate dură, dar nu văd niciun motiv s-o punem
în legătură cu mama ta.
Tanyei i se umplură ochii de lacrimi. El îi întinse un șervet,
trăgând cu coada ochiului spre biscuiți.
Ea spuse:
— Dar dacă s-a întâmplat totuși ceva?
— Din tot ce-am auzit eu despre mama ta, reiese că a fost
181
o femeie formidabilă. Probabilitatea ca ea să fie făcut ceva
care ar putea fi considerat cât de cât criminal e al dra… E
cum nu se poate mai scăzută.
Tanya își șterse o lacrimă, își apropie podurile palmelor și-
și lăsă brațele să cadă.
— Atunci când mi-a spus, am avut sentimentul că motivul
era ca să mă protejeze pe mine. Tare-aș vrea să știu măcar de
ce anume!
— Foarte posibil, de nimic, nu uita că era bolnavă, spuse
Milo.
Tăcere.
— Acum suntem noi aici, ca să te protejăm.
Ea lăsă privirea în jos.
Am spus:
— Tanya?
— Aveam impresia despre mine că sunt o persoană care se
descurcă singură… Scuze, ar trebui să vă mulțumesc.
Mulțumesc din suflet. Nu vreți și dumneavoastră un biscuit?
— Cum să nu.
Ea îmi întinse tava, apoi i-o oferi lui Milo. El fu pe cale să
refuze, apoi se răzgândi. Cel de-al treilea biscuit luă calea
celor dinainte, dintr-o singură înghițitură.
— Încă unul? întrebă Tanya.
— Nu, mulțumesc, dar să știi că sunt delicioși. Pot să-ți
pun o întrebare despre Kyle?
Ea lăsă tava jos.
— Ce anume?
— Ai mai vorbit cu el, și dacă da, ți-a spus ceva despre
unchiul lui?
— Am stat foarte puțin de vorbă. Eu aveam cursuri și el
trebuia să se întâlnească cu șeful comisiei doctorale. Mi-a
spus că sincer nu prea poate să-i pară rău după Jordan,
fiindcă abia dacă l-a cunoscut. Avea senzația că mama lui s-
ar putea să fie foarte afectată, pentru că nu mai avea alți
frați, decât pe el, dar nu era prea sigur, fiindcă n-o auzise
niciodată vorbind despre Jordan. Am mai vorbit nițel despre
182
asta… am reluat subiectul cu frații… și pe urmă eu a trebuit
să plec.
— Ați reluat subiectul? am spus eu.
— Despre asta discutasem când am luat prima oară
prânzul împreună. Kyle e singur la părinți, la fel ca mine.
Sunt anumite aspecte în situația asta care ne plăceau la
amândoi, și altele care nu ne plăceau. Pentru mine, partea
cea mai proastă a fost că n-aveam pe nimeni cu care să mă
joc. Kyle simte că pentru el există riscul să devină egoist, deci
face un efort ca să fie altruist: le dă de mâncare cerșetorilor,
donează în fiecare an o parte din câștigurile fondului lui de
investiții unor fundații caritabile.
— Băiat bun, spuse Milo, hăpăind încă un biscuit.
Delicioase, fursecurile tale.
— Sunt din plic, de la magazin.
— Hei, spuse el, asumă-ți tot meritul și niciun fel de vină!
Surâsul ei era unul obosit.
— Te descurci așa, de una singură aici?
— Sunt în regulă, spuse ea, cerându-mi ajutorul din
priviri.
Am spus:
— Tanya știe să ceară ajutor, atunci când are nevoie să fie
ajutată.
Milo spuse:
— Fată deșteaptă. Dar dacă ai nevoie de ceva, nu trebuie
decât să spui.
— Mulțumesc frumos, domnule locotenent.
Și în fața ușii, la plecare:
— Sunteți un om bun, domnule locotenent Sturgis.
Dedesubtul urechilor lui Milo pielea începu să se
înroșească.
Tanya spuse:
— Pot în continuare să stau de vorbă cu Kyle?
— Doar dacă nu-ți dă el vreun motiv să n-o mai faci,
răspunse Milo.
— Ca de exemplu ce?
183
— Păi dacă începe să se poarte aiurea. Te-a invitat în oraș?
— Nu, nu, nimic de felul ăsta. Credeți într-adevăr că-l veți
găsi curând pe individul acela, Fisk?
— Toată lumea îl caută. Și, dacă tot ai pomenit de el, uite
încă două nume: Rosie și Blazer Pain.
— Cine sunt?
— Doi tipi cu care-și pierdea Fisk vremea.
— Blazer Pain? Sună mai degrabă a nume de formație,
decât de persoană.
— Robert Fisk se crede mare dansator, iar amicul lui,
Rosie, face pe DJ-ul, deci poate că există o legătură muzicală.
— Dansator? spuse ea. Dar a omorât pe cineva?
Se scutură de un fior, apoi adăugă:
— După ce-ai făcut un asemenea lucru, cum poți să mai
trăiești cu tine însuți?!
Milo întinse mâna spre clanță:
— Îmi imaginez că trebuie să fie destul de greu.

Lăsă cutia armei în portbagajul mașinii și se tolăni pe locul


din dreapta mea.
— Să abandonăm acum povestea asta cu Patty e ca și cum
am încerca să băgăm pasta de dinți înapoi în tub. Care-i
poziția oficială a psihiatriei în materie de falsitate și perfidie?
— Polițiștii au voie să mintă.
— Ce-mi place mie la tine e că dai răspunsuri directe.
Am spus:
— Ar fi lipsit de sens s-o alarmăm, deci n-am avut încotro.
Ești convins că moartea lui Jordan are legătură cu Patty?
— Nu, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât înclin în
direcția asta. Dacă arma corespunde, o să fie mai greu să-i
turnăm gogoși puștoaicei. Deși bănuiesc că nu-i nevoie să
afle, dacă nu dăm peste vreun pericol real la adresa ei.
— Încearcă tu să-i ascunzi ceva, am zis eu. Și oricum, ce
nu-i spunem noi, s-ar putea să afle de la Kyle.
— Auzi la el, dă de mâncare cerșetorilor… tu îl crezi?

184
— Nu știu ce să zic.
— Tanyei îi cam place de el, nu-i așa? Ca să vezi.
— Nu ești de acord?
— Tipul e un nătâng, cam nătărău de felul lui. Fata e prea
drăguță pentru el.
Am pornit mașina.
Două străzi mai încolo:
— Guguștiucul de Kyle ar face bine să fie pe cât de corect
se pretinde.
— Când ai de gând s-o lași mai moale în privința ei, să-i
dai voie să vină mai târziu seara acasă și să se fardeze?
Mă săgetă cu privirea.
— Chiar ai voie să fii atât de neimplicat?
— O parte din mine și-ar dori s-o ia pe fată acasă și s-o
lase pe Robin să fie mămoasă cu ea.
— Și cealaltă parte?
— Cealaltă îmi reamintește cât de importante sunt limitele
personale.
— Probabil e reconfortant să ai din astea.
Își încrucișă mâinile peste pântec și continuă:
— Duplexul ăla e drăguț, dar situația pare cam ciudată,
parcă-i o fetiță care se joacă într-o căsuță de păpuși. La
vârsta ei, eu locuiam într-o cameră de cămin. O harababură
totală, psihologic vorbind, dar măcar nu-mi vâjâiau urechile
de la atâta liniște. Zici că se poate descurca, face față să stea
acolo de una singură?
— Sunt cu ochii-n patru.
— O să discut din nou cu Kyle. Doar așa, ca să știe.
— Ce să știe?
— Că sunt un terț cointeresat.

Robin era în salon, încolăcită pe canapea, răsfoind prin


Chitarele acustice ale lui Gruhn și Carter.
M-am așezat și am sărutat-o.
— Cauți idei noi?

185
Ea lăsă cartea deoparte.
— Ca să-mi dau seama de ce instrumentele vechi sună
atât de bine. Eu am avut o zi bună, cum a fost a ta?
I-am dat elementele de bază.
— Blazer Pain, spuse ea. Ești sigur că nu te referi la Blaise
De Paine?
Repetând numele pe litere.
— Îl cunoști?
— Am auzit numele ăsta la niște ședințe de înregistrare, și
nu într-un context amical. Tipul face „sampling”, adică
aranjamente muzicale: taie fragmente digitale din cântecele
altora și încropește mixuri pentru cluburi. Mai întâi,
muzicienii au avut de furcă cu sintetizatoarele, acum altă
belea…
— Simplă hoție tehnologică.
— Dar greu de dovedit. „Samplerul” folosește fragmente
foarte scurte, care nu pot fi identificate cu atâta ușurință.
Chiar dacă aranjamentul poate fi dovedit ca proveniență, cine
spune că ai dreptul să-ți asumi proprietatea asupra unei
combinații de tonuri? Și cum procedezi ca să calculezi ce
drepturi de autor are fiecare? Indivizi de genul lui De Paine
mișună peste tot, dar nu-i ia nimeni de guler, fiindcă ei sunt
plevușcă, față de adevărații pirați.
— Poate că vinde și alte produse, am spus eu. Nu ți-a
ajuns la urechi nicio aluzie la droguri?
— Nu, dar nu m-ar mira. Lumea cluburilor e plină de
ecstasy, oxicodon, mă rog, care-o mai fi drogul la modă de
săptămâna asta…
— Retro-drogul. Lester Jordan era seringar, vasăzică un
drogat demodat.
— Eu n-aș zice că heroina a ajuns retro. Niciodată nu iese
de tot din modă.
— Blaise De Paine, am repetat eu. Exclus să scrie asta pe
certificatul lui de naștere.
— Eu n-aș băga mâna-n foc, dragul meu. Vrei să întreb pe
unii, alții?
186
— Ar fi grozav.
Robin se ridică în picioare.
— Ei, nu chiar acum, am spus eu.
— Nu există moment mai potrivit ca acum, spuse ea,
aranjându-și părul și ridicând pumnul strâns. Fii atent aici,
la detectiva lu’ pește!

Termenul-cheie de căutare „Blaise De Paine” a adus pe


ecran douăzeci și opt de rezultate, dintre care douăzeci și
cinci erau spumegări furioase de pe-un site de chat numit
Bittermusician.com. Celelalte trei erau liste cu participanți la
petreceri de club pe care se afla și numele lui De Paine.
Două inaugurări și premiera unui film independent de care
n-auzisem în viața mea.
Muzicienii care-și vărsau nervii pe Internet îl puseseră pe
De Paine la grămadă cu „cabala uzuală a hoților digitali
ordinari”, dar fără să-l nominalizeze singur.
O căutare de imagini îmi dădu drept rezultat patru
fotografii cam neclare ale unui tip tânăr și puțintel la trup, cu
părul negru oxigenat la capete și pieptănat în creastă, și niște
dinți de cal care-ți atrăgeau atenția de la un chip altfel greu
de ținut minte. În fiecare poză, Blaise De Paine purta
redingote cambrate, peste pieptul gol, și o grămadă de
bijuterii din aur. Posibil să fi fost rimelat. Pozele de grup erau
cu figuri destul de tinere, chiar adolescentine.
Nici urmă de Robert Fisk cu căutătura lui fioroasă, sau de
bărbați negri. Combinația Robert Fisk, Rosie și Blaise De Paine
nu-mi aduse niciun rezultat.
Imaginile erau încă pe ecran, când Robin intră în cabinetul
meu.
— Ăsta e? Pare cam tinerel, dar e și normal, asta-i o
afacere cu puștani. Am mai dat niște telefoane și, din câte se
pare, mixajele lui De Paine sunt mici găinării, probabil
nicidecum sursa lui principală de venit, pentru că n-a mai
fost văzut în ultima vreme prin cluburi și cineva crede că a
auzit despre el cum că ar avea o casă de lux sus pe coline,
187
deasupra de Strip. Drogurile s-ar putea să fie cealaltă
ocupație a lui.
— Se îmbracă țipător, deci îi place să atragă atenția. Mă
întreb de ce n-are și-un site pe Web.
— Foarte ciudat. Toată lumea are site pe Web.
— Tu n-ai.
— Prefer să-mi păstrez intimitatea, iar clienții mei știu
unde să mă găsească.
— Exact, am spus eu.
— A! spuse ea. Povestea asta cu săpăturile în trecut începe
să devină interesantă, nu-i așa?

188
CAPITOLUL 20

ÎN DIMINEAȚA URMĂTOARE i-am făcut cunoștință lui


Blanche cu o lesă de categorie ușoară. Douăzeci de minute de
mișcare erau suficiente pentru ea: când am adus-o înapoi în
casă, și-a vârât capul sub bărbia mea.
Telefonul a sunat în timp ce-i schimbam apa din bol.
Milo spuse:
— Vestea proastă e că Robert Fisk n-a dat încă niciun
semn, cealaltă veste proastă e că nimeni din diviziile de
poliție n-a auzit de Blazer Pain sau de Rosie.
— Asta pentru că-l cheamă Blaise De Paine.
I-am dat toate detaliile.
— Trișor muzical, am să-i transmit Petrei. Vestea proastă
finală e că la magazia de probe au în continuare dificultăți în
a localiza gloanțele folosite pe Leland Armbruster. În
categoria teoretic pozitivă, Iona Bedard, recte mama lui Kyle,
a venit în oraș ca să discute cu Petra despre frățiorul Lester.
Stă la Beverly Hilton, suntem invitați să co-participăm, la ora
zece. Dacă te interesează, ne-ntâlnim în față, la fără cinci.
Pune ceva frumos pe tine. Conștiința de clasă și tot tacâmul.

Holul de recepție al Hotelului Beverly Hilton era un


amalgam sclipitor și vast de construcție originală a anilor ’50
și renovări postmoderne în tonuri de pământ.
Turiști care așteptau să fie cazați. Directori cu priviri
tăioase și trepăduși înfricoșați purtând ecusoane cu „Salut,
eu sunt…”, dădeau zor spre întâlniri. Milo stătea pe marginea
unui fotoliu ciocolatiu proiectat să suporte pe cineva slăbuț,
bând cafea și uitându-se la oameni cu suspiciunea aceea
care nu-l părăsește niciodată.
„Pune ceva frumos pe tine” în varianta lui Milo consta
dintr-un costum cu umeri vătuiți, într-o nuanță ușor mai
deschisă decât culoarea fotoliului. Un soi de material
189
miraculos cu o textură aspră, care semăna a paie tocate.
Cămașa era de-un galben stins, cravata de-un albastru-
papagal. Fără mocasini, de data asta; niște pantofi maro de
piele, lustruiți oglindă, cu șireturi, pe care eu unul nu-i mai
văzusem niciodată.
Am spus:
— Ai trecut pe la lustragiu?
— Pantofii ăștia-s mai bătrâni decât Tanya. Nu-i mai pot
purta. Monturi.
Își frecă umflătura buclucașă.
Am spus:
— Și totuși…
— Să aperi, să servești și să suferi. Cine-a fost catolic o
dată…
O voce exclamă:
— Hei, băieți!
Petra Connor venea cu pas elastic în direcția noastră,
purtând un taior cu pantalon ceva mai închis la culoare
decât fotoliul și cărând după ea o poșetă mare, bej.
— O, mamă, zise ea, uitându-se la Milo. Suntem gemenii
din Țara Maro.
— Cu excepția nonconformistului doctor, spuse Milo.
Ea îmi atinse mâneca sacoului gri din bumbac.
— Mersi, Alex, că ne-ai salvat de la sinucidere prin penibil.
Mersi și pentru informația despre Blaise De Paine, dar dacă
are o casă pe coline, se pare că nu reușim să dăm de ea, și
nu există nicio mașină înregistrată pe acest nume. Nu-s
convinsă că e cazul să pierdem prea mult timp cu el, cheia e
Robert Fisk. Autopsia lui Lester Jordan au programat-o peste
trei zile, dar ne-au sosit constatările inițiale. Cantități mari de
halucinogene, plus vreo trei cocktailuri cu alcool, ceea ce nu-
i o mare surpriză, am găsit o sticlă de gin aproape goală în
frigiderul lui Jordan. Și acesta este cel mai lung discurs pe
care l-am ținut de foarte multă vreme încoace.

Am împărțit liftul cu o familie de suedezi, care se uitau


190
buimaci la noi. Apartamentul ocupat de Iona Bedard era în
partea de sud a etajului șase. O femeie cu părul negru smuci
ușa, spuse „N-ați întârziat”, ne întoarse spatele și se duse
către un scaun balansoar. Rezemându-și picioarele de o
pernă-taburet, își reluă țigara roz aprinsă lăsată într-o
scrumieră.
Salonul era mare, strălucitor și rece, cu o panoramă amplă
și cenușie a districtului rezidențial Century City. Mobilat în
aceeași formulă cromatică de nuanțe între bej și maro-închis
ca holul mare de la recepție. Petra mormăi ca pentru ea:
„Acum o să fiu invizibilă”, și închise ușa.
Râmasem în picioare, în timp ce Iona Bedard pufăia și se
uita pierdut la un cer ca de cretă. Pe o măsuță zăceau vrafuri
de reviste de modă și broșuri lunare lucioase care-ți vârau
sub nas jucărele scumpe. În vârf, o brichetă subțire din
platină. La picioarele ei se afla o tavă cu o cană mare de ceai
la gheață și un pahar gol. Iona Bedard nu ne-a invitat să
luăm loc și noi am rămas pe picioarele noastre.
Petra spuse:
— Vă mulțumim că ați acceptat să ne vedem, doamnă.
Madam Bedard supse o gură de fum, pe care-l lăsă să i se
scurgă prin nări. Cincizeci și ceva de ani, înaltă și picioroasă,
avea ochi mari, întunecați și subliniați cu tuș, în ton cu
coafura de abanos bufantă. Jacheta cu model jacquard în
negru și roz, și blugii gri, erau croiți pe un trup osos care
răcnea a negarea realității în privința propriei persoane.
Pielea trăda excesul de nicotină și de expunere la soare.
Excepția fiind o frunte netedă și mătăsoasă. Care, alături de
bizarul tremur paralitic de-a lungul conturului exterior al
pleoapelor, striga tare: Botox.
— Am să vă ajut, oameni buni, spuse ea. Dacă vreți să
rezolvați cazul uciderii fratelui meu, uitați-vă bine și atent la
fostul meu soț. Aveți pe ce să scrieți?
Petra își scoase la vedere carnețelul.
Iona Bedard spuse:

191
— Myron. Grant. Bedard. Cincizeci și șapte de ani, un
metru optzeci, o sută opt kilograme, deși minte și pretinde că
are mai puțin. Adresele lui sunt, și vă rog să scrieți: 752 Park
Avenue, apartamentul 13A, New York 10021, Crookback
Ranch, Aspen Valley, Colorado 81611, și un apartament la
Londra pe care el îl numește „rezidențial” fiindcă-i place să-și
dea aere. Nine Carlos Place, Mayfair, Wl, nu-mi amintesc
prostia de cod poștal englezesc, dar ar trebui să fie ușor de
găsit. Ați notat tot?
— Da, doamnă, spuse Petra. De ce ar trebui să-l
investigăm pe domnul Bedard?
— Pentru că dintotdeauna l-a disprețuit pe Lester.
— Conflict de personalitate?
— Ură nejustificată, spuse madam Bedard, de parcă i-ar fi
explicat unui retardat mintal. Lester nu era o fire puternică.
Myron n-are pic de toleranță pentru slăbiciune.
Petra își notă ceva în carnețel.
— Ați putea fi mai precisă în ce privește un posibil motiv de
crimă, doamnă?
— Ura nu-i suficientă?
— Domnul Bedard a avut vreun conflict recent cu domnul
Lester?
— Nu m-ar surprinde.
— Dar nu aveți cunoștință de ceva concret…
— Încerc să vă ajut, dragă. Dacă aș ști mai multe, v-aș
spune.
— Unde se află domnul Bedard acum?
— N-am nici cea mai vagă idee.
Milo spuse:
— Fiul dumneavoastră zicea că-i în Europa.
— Dacă așa a spus Kyle, atunci înseamnă că așa și este. La
momentul la care a spus-o Kyle.
— Adică?
— Myron circulă mult. Localizați un cârd de târfe, și precis
nici el nu-i prea departe.
Petra spuse:
192
— Circulă între cele trei locuințe ale sale?
— Și stațiuni de vacanță și iahturi închiriate și avioane
private și orice altceva îi trăsnește prin cap la momentul
respectiv.
— Cui îi aparține casa din Hudson Avenue?
Pleoapele Ionei Bedard coborâră. Fardul îi era de culoarea
fumului și lucios. Își mută atenția spre Milo, apoi spre mine,
de ca și cum Petra și-ar fi depășit timpul alocat pentru
întrevedere.
— Și acea monstruozitate este tot a lui Myron.
Înapoi spre Petra:
— N-am menționat-o pentru că am presupus că știați de
ea. Și pentru că nu-l veți găsi niciodată acolo. Detestă Los An-
helesul. Se crede un glooobe-troootter.
— Mai locuiește cineva acolo în afară de Kyle?
— Kyle ar prefera un mic apartament mai potrivit pentru
cineva de vârsta lui. Myron refuză să-i dea bani pentru asta.
— Nu este o persoană generoasă.
— Când vine vorba de dorințele lui, nu face economie.
— Vreți să spuneți că domnul Bedard l-a ucis pe domnul
Jordan și pe urmă a fugit în Europa?
Suspinul cucoanei a fost unul prelung și teatral, plin de
oboseală în fața lumii.
— Oamenii ca Myron nu omoară cu mâna lor.
— Deci vorbim despre un asasinat la comandă.
— Eu îți arăt cum stau lucrurile, dragă. Concluziile le tragi
singură.
— Aveți idee pe cine ar angaja domnul Bedard pentru un
asemenea lucru?
— Nu mă întovărășesc cu oameni de această teapă.
— Motivul domnului Bedard ar fi deci ranchiuna.
— Myron îl disprețuia pe Lester. Pe toată durata mariajului
nostru, Lester a fost o problemă pentru Myron.
— În ce fel?
— Faptul că eu îl ajutam pe Lester îl rodea pe Myron. Dar

193
ce mare lucru ceream? O simplă locuință pentru un membru
al familiei care avusese parte de mult prea multă nenorocire,
într-o viață de om.
— Apartamentul din Cherokee, spuse Milo. Lester a locuit
acolo pe gratis?
Iona își flutură țigara.
— Doar un apartament foarte mic, într-o clădire cu
douăzeci de locuințe individuale. Ai fi zis că voiam să dau
fără chirie palatul Taj Mahal.
— Domnul Bedard a avut obiecții, dar în final a cedat.
— Nu că Myron ar fi câștigat vreodată un ban prin munca
lui. Ce motiv avea să obiecteze? Iar Lester muncea pentru
ceea ce primea. Administra clădirea.
— Domnul Bedard și-a moștenit averea, spuse Petra.
— Familia mea n-a fost în niciun caz din clasa mijlocie,
dragă, dar știam să apreciem valoarea muncii. Tatăl meu a
fost un important consultant financiar pentru Merrill Lynch,
iar mama mea, o frumusețe vestită în toată lumea și o
pictoriță talentată, care niciodată nu ieșea afară în soare fără
umbreluță. Cultura a fost o componentă enormă în educația
mea.
N-avea niciun motiv să zâmbească, dar a făcut-o. Mișcarea
buzelor dădu naștere unei rețele de crețuri în diferite puncte
întâmplătoare ale feței, de ca și cum capul îi era priponit de
fire invizibile, mânuite de-un păpușar nevăzut.
— Familia lui Myron deținea mijloacele cu care să
dobândească valori culturale, dar îi lipsea motivația.
Majoritatea obiectelor de calitate din casa socrului meu au
fost cumpărate la sugestia mea. Am o diplomă în istoria artei
de la Colegiul Weldon. Trebuie să recunosc, totuși, că
bătrânul era dispus să asculte. În mod evident, nu era o
trăsătură ereditară.
Petra spuse:
— Ne-ar fi de mare ajutor orice alt lucru pe care ni l-ați
putea spune despre povestea domnului Jordan.
— În ce sens, „povestea”?
194
— Ce fel de om era, cine erau prietenii lui, ce anume îl
pasiona. Cum a ajuns să ia droguri.
Iona Bedard îndoi țigara rozalie, se uită la fumul care se
încolăcea în sus. Ridicându-și paharul, se uită spre
recipientul cu ceai.
Milo îi umplu paharul. Ea bău, își stinse țigara în
scrumieră, scoase alta din pachet. Aruncă o privire spre
bricheta din platină.
Milo i-o aprinse.
Trei fumuri mai târziu, ea spuse:
— Boala lui Lester nu i-a afectat esența profundă.
— Sunt convinsă că nu, spuse Petra. Dar ar fi totuși util să
știm…
— Povestea lui Lester este că a fost un tânăr perfect
normal, care a avut nenorocul să crească în sânul unei
familii unde normalitatea nu era suficientă. Tatăl meu a fost
Bertram Jordan.
Făcând o pauză, pentru ca informația să fie bine
conștientizată.
— Partener senior în cadrul biroului principal din San
Francisco al firmei Merrill Lynch. Mama mea a fost o
Dougherty. Fără ea, Palatul Artelor Frumoase n-ar fi fost
nimic. Lester era mai mare decât mine. N-a fost un elev la fel
de bun la școală, dar avea talent la muzică. Nu-și dorea decât
să cânte la un instrument, dar în ochii părinților mei, acest
lucru însemna o adevărată anatemă. Erau bine intenționați,
dar dezaprobarea lor a fost o grea povară pentru Lester.
— La ce instrument cânta? întrebă Petra.
— Clarinet, saxofon, oboi. A cochetat și cu trompeta.
— N-am găsit niciun instrument muzical în apartamentul
lui.
— Lester n-a mai cântat de ani de zile. Visurile lui s-au
văzut sfărâmate.
— Din cauza părinților?
— Din cauza vieții, spuse Iona Bedard. Cineva cu o
structură mai puternică ar fi suportat acest lucru, dar Lester
195
avea o fire de artist, iar celor sensibili și cu temperament
artistic le lipsește adeseori puterea de rezistență.
Mi-am amintit de atitudinea ursuză a lui Jordan. Poate că
drogurile și trecerea timpului îl schimbaseră. Sau sora lui se
amăgea singură.
Ea spuse:
— Lester a făcut o ultimă încercare disperată de a-l
înfrunta pe tata. A renunțat la colegiu și a intrat într-o
formație de jazz itinerantă. Atunci s-a ales cu proastele lui
obiceiuri.
Petra spuse:
— Heroină.
Madam Bedard îi aruncă o privire otrăvită:
— Pare să-ți facă o deosebită plăcere să-mi reamintești.
— Doar încerc să clarific datele, doamnă Bedard. La ce
colegiu a studiat domnul Jordan?
— San Francisco State. În timpul tulburărilor. Pe vremea
acelui individ oriental, cu pălărie.
— Poftim? spuse Petra.
Madam Bedard se întoarse spre noi.
— Era pe vremea voastră, instruiți-o.
Am spus:
— Samuel Hayakawa era rector la San Francisco State în
anii șaizeci. A fost un campus intens politizat.
Iona Bedard spuse:
— Lester n-a participat niciodată la absurditățile acelea.
Nici hippie n-a devenit. Exact invers, de fapt, nu-l interesa
absolut deloc politica.
— Nu voia decât să facă muzică, spuse Petra.
— A fost un tânăr bine educat și perfect normal, care s-a
înhăitat însă cu cine nu trebuie.
Punându-și paharul pe teancul de reviste, madam Bedard
tăie aerul cu muchia palmei.
— Povestea se încheie aici.
Petra spuse:
— Cine îi erau prietenii din ultima vreme?
196
— Asta n-am de unde să știu.
— Acum dumneavoastră sunteți proprietăreasa clădirii din
Cherokee.
— O firimitură pe care mi-au aruncat-o avocații lui Myron.
Rareori merg acolo. A fost tot ce-am primit, în afară de niște
acțiuni muribunde și casa din Atherton, pe care eu am
insistat s-o cumpărăm, de la bun început, și pe care eu am
decorat-o și amenajat-o, de la zero.
Am spus:
— Kyle a pomenit de o locuință în Deer Valley.
— Cabana mea, spuse ea. Eu sunt cea care schiază, Myron
abia dacă face față unui mușuroi de furnici, așa că la ce i-ar
folosi o casă de vacanță la munte? Când pot să recuperez
trupul lui Lester de pe unde l-oți fi ținând voi?
— Vă voi da toate detaliile, doamnă, spuse Petra, dar întâi
mai am câteva întrebări. Nu aveți cunoștință de nicio
persoană cu care fratele dumneavoastră să fi avut legături
recent?
— Chiar trebuie să mă repet? se rățoi madam Bedard, se
înecă cu fum, tuși hârâit, și-și acoperi prea târziu gura cu
mâna.
— Ca proprietăreasă a clădirii…
— Nu sunt proprietăreasă decât pe hârtie, dragă. Mi se
trimit lunar cecuri, pe care le studiez cu lupa, ca să mă
asigur că firma de administrare pe care am angajat-o nu mă
fură mai mult decât îi stă în obicei.
— Cum se numește firma?
— Delapidatorii SRL, chicoti ea, amuzată de propria-i
glumă. Brass Management. Arthur I. Brass. Evrei. Când vine
vorba de bani, cel mai bine e să-i ai de partea ta. Acum, dacă
vreți să mă scu…
— Lester a încercat vreodată să se dezbare de obiceiul lui?
— De mai multe ori.
— Cum?
— Înscriindu-se în așa-zisele programe de dezintoxicare.
— Cine a finanțat acest lucru?
197
— Eu. Încă un motiv de dispută cu Myron. Din punctul lui
de vedere, Lester putea să și putrezească.
— Acum ceva ani, doamnă, a existat o asistentă care
locuia în clădirea din Cherokee…
— Lesbiana, spuse Iona Bedard. Patricia nu mai știu cum.
— Patricia Bigelow.
— Exact.
— Știți despre ea că este lesbiană.
— Categoric așa arăta. Tunsă ca un bărbat. Nu că aș fi
avut vreo idee preconcepută în ce-o privește. Și-a făcut
datoria cu profesionalism, îi recunosc în întregime meritul.
— În ce consta datoria ei?
— Să aibă grijă de Lester. A fost ideea mea. În ziua când
Myron i-a arătat apartamentul, eu îi făceam o vizită lui Lester
și mi-a venit această idee inspirată.
— Myron le arăta personal apartamentele posibililor
chiriași?
— Pe vremea aceea, da. La insistențele tatălui său, pufnind
și bombănind nervos tot timpul. Când bătrânul a făcut
primul atac cerebral, Myron a angajat o firmă de
administrare. Nu pe Brass, ci pe niște armeni care l-au jefuit
ca niște tâlhari.
— Dar în ziua aceea, când doamna Bigelow căuta ceva de
închiriat…
— Myron și cu mine veneam de la o partidă de golf din
Wilshire. Aveam o poftă nebună de-un prânz ușor, dar Myron
a spus că trebuie să arate un apartament în Cherokee. Mi-
am zis că, dacă tot mergem acolo, aș putea să-i fac o vizită lui
Lester. A apărut Patricia. Pe urmă, Myron zicea că nu prea
era sigur dacă-i cazul s-o accepte de chiriașă, fiindcă abia ce
se mutase în oraș și nu avea mare lucru în materie de
referințe de creditare sau bani gheață. Ceea ce nu înseamnă
că el avea obiceiul să aleagă chiriași exemplari. Dar măcar
aveau bani, din care mare parte Myron îi băga la el în
buzunar, fără știrea bătrânului. Pe de altă parte, însă, era
vorba de unul dintre apartamentele de la stradă, pentru care
198
găseai mai greu amatori. Plus că era asistentă medicală, deci
de presupus că știa să fie ordonată. Pe urmă tot el a dat
înapoi. Ăsta era Myron, incapabil să ia vreo decizie, dacă nu
ținea direct de confortul lui personal. Eu am spus că o
asistentă medicală ne-ar putea fi de un real folos. Gândindu-
mă la Lester, imediat, pentru că Lester tocmai ce trecuse
printr-o perioadă dificilă.
— Supradoză? întrebă Petra.
Iona se uită crunt la ea.
— O persoană cumsecade n-ar fi ezitat să profite de
posibilitatea de-a ajuta un membru al familiei. Dar orice
lucru care aducea cât de cât a mână de ajutor pentru Lester
îl scotea din fire pe Myron.
— Doamna Bigelow s-a mutat totuși acolo, unde a și rămas
câțiva ani.
— Asta, draga mea, pentru că eu am exploatat firea
meschină a lui Myron, semnalându-i faptul că spitalurile
private și asistentele erau scumpe, iar noi puteam să contăm
pe cineva care locuia în aceeași casă.
— Un fel de troc, spuse Petra.
— Inspirat, spuse madam Bedard.
— În ce a constat îngrijirea acordată domnului Jordan?
— Să se ducă din când în când și să vadă ce mai face, să
se asigure că are de mâncare, cafea. Patricia era ea
bărbătoasă, dar își făcea bine meseria. Au existat cel puțin
trei momente în care Lester ar fi putut să se îmbolnăvească
mult mai grav, dacă n-ar fi fost ea prin preajmă.
— Cum l-a ajutat?
— L-a readus în simțiri, l-a sprijinit să facă câțiva pași, nu
știu, ce se face de obicei în asemenea situații. O dată a
trebuit totuși să cheme ambulanța, dar când au sosit ei,
Lester era deja pe picioarele lui și n-a mai trebuit să-l ducă la
spital. Să nu-ți faci vreo idee greșită, dragă. N-a fost vorba
numai de genul acela de probleme. Când Lester cădea la pat
cu vreo gripă sau răceală, ea era acolo.
— I-a făcut vreodată rost de droguri? întrebă Milo.
199
— Bineînțeles că nu.
— Bineînțeles? spuse Petra.
— Cu gura ei mi-a spus că detestă drogurile. La început,
nici n-a vrut să accepte oferta noastră, din cauza naturii bolii
lui Lester. Ceea ce mie mi s-a părut nițel cam arogant, ținând
cont de problemele stilului ei de viață.
— Ce anume a convins-o?
— Scutirea de chirie și o mie de dolari pe lună bani gheață.
Pe care sunt sigură că nu i-a declarat la fisc. De ce îmi puneți
atâtea întrebări despre ea?
— Ne tot lovim de numele ei, când ne interesăm de fratele
dumneavoastră.
— Nu văd de ce. Dar dacă vreți dovezi privind firea odioasă
a lui Myron, n-aveți decât, duceți-vă și stați de vorbă cu ea.
După atacul cerebral al bătrânului, Myron a declarat că
prioritățile tatălui său le depășeau pe cele ale lui Lester și că
Patricia se va muta în casa din Hudson. Mai trebuie să spun
cât am fost de furioasă? Făcea o treabă excelentă cu Lester și
el se obișnuise s-o aibă prin preajmă. Te-ai fi așteptat ca ea
să se arate loială, dar a venit Myron, cu cei patruzeci de
arginți ai lui.
— I-a mărit onorariul?
— O mie de dolari în plus pe lună și uzul gratuit al camerei
de oaspeți. Dacă voi, cei din poliție, aveți legături cu cei de la
fisc, iată un indiciu pe care l-ați putea folosi.
Petra spuse:
— Ați pomenit de faptul că domnul Bedard dădea
apartamente cu chirie unor persoane dubioase care plăteau
numerar. Aveți în vedere pe cineva anume?
— Minorități, spuse madam Bedard. Oameni de genul ăsta.
— Fratele dumneavoastră nu avea prieteni printre ceilalți
chiriași?
Madam Bedard își stinse cea de-a doua țigară și-și așeză
paharul pe podea cu o atenție exagerată.
— Voi chiar nu înțelegeți, nu-i așa?

200
— Ce să înțelegem, doamnă?
— Lester era bolnav. Ceea ce nu-l făcea să fie ca ei.
— Cum s-a descurcat după plecarea doamnei Bigelow?
— Nu prea bine, spuse Iona Bedard. Myron a refuzat să
mai plătească o asistentă medicală sau vreun tratament în
plus. O dată, Lester a trebuit să fie dus la spitalul districtual,
despre care înțeleg că este o cocină de porci! Myron s-a
distrat de minune, scoțându-mi ochii cu „ți-am spus eu?”
Nici nu pot să reproduc insultele lui la adresa lui Lester.
— Lester a avut și ceva probleme cu legea.
— Toate datorate bolii de care suferea.
Iona Bedard scutură țigara de scrum în vecinătatea
generală a scrumierei. Cea mai mare parte ateriză pe podea.
— Curând după moartea bătrânului, mariajul meu a reușit
să ajungă în punctul pe care ar fi trebuit să-l atingă cu mulți
ani urmă. S-a dezintegrat. Circumstanțele m-au obligat să-l
implor pe Myron să-l lase pe Lester să stea mai departe în
clădirea din Cherokee, și nu sunt deloc obișnuită să mă rog
de cineva. După divorț, am insistat să primesc clădirea, ceea
ce s-a și întâmplat. Și asta a fost tot. Lester n-a reușit
nicicând să-și învingă problema, dar nevoia lui de droguri a
părut, totuși, să se mai atenueze puțin.
— Se mai întâmplă și așa cu dependenții de droguri, dacă
reușesc să supraviețuiască suficient, spuse Petra. De unde a
provenit susținerea financiară a lui Lester?
Iona Bedard își împunse pieptul cu degetul. Dădu din
mână disprețuitor.
— Hai, oameni buni, că v-am făcut eu toată treaba. Vouă
nu vă mai rămâne altceva decât să-l găsiți pe ticălos.
Nu ne-am mișcat din loc.
— Vă rog, spuse madam Bedard, descurcându-se să facă
rugămintea să sune ca un ordin.
Petra spuse:
— Numele de Robert Fisk are vreo semnificație pentru
dumneavoastră?

201
— Era un Bobby Fisk în clasă cu mine, la școala privată
Atherton. Medic aeronaut în marina militară.
— Dar Rosie?
— Fata cu ciocanul de nituit? 9
— Blaise De Paine?
Iona Bedard își potrivi coafura cu palmele. Râse.
Petra spuse:
— Am spus ceva amuzant, doamnă?
— Acesta, dragă domnișoară, nu este un nume adevărat.
Hai, acum mergeți și faceți-vă datoria.

9 Rosie the Riveter, unul dintre simbolurile culturale ale


Statelor Unite, reprezentându-le pe cele șase milioane de
femei care au intrat în câmpul muncii în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, în multe cazuri pe posturi până
atunci rezervate numai bărbaților, cum era și cel de nituitor
(n.t.).
202
CAPITOLUL 21

LA COBORÂRE, AM FOST NUMAI NOI trei în lift. Petra își


făcu vânt cu palma și izbucni în râs:
— Ăla chiar că trebuie să fi fost un contract prenupțial de
om calic!
— Dacă vrăjitoria voodoo ar fi pe bune, nea Myron s-ar
perpeli acum în frigare, spuse Milo.
— Nu ne dă nicio dovadă că omul ar avea vreo legătură cu
moartea lui Lester, dar pe baza spuselor ei, noi ar trebui să-l
hăituim prin Europa.
— Ura e un factor motivant fără pereche.
— Sunt convinsă că și pe ea o adoră nespus. După
cincisprezece minute, și eu ard de nerăbdare s-o strâng de
gât. Și ce dacă? De zece ani de zile, Jordan a ieșit din viața
lui.
Am spus:
— Spre deosebire de toate celelalte persoane „minoritare” și
dubioase, care aveau același stil de viață ca Jordan, dar nici
nu se comparau cu el.
— Cine vorbea de negarea realității? spuse Petra. Există
totuși un lucru în privința căruia avea dreptate. „De Paine”
nu poate fi decât un pseudonim.
Am traversat holul mare în tăcere. Milo și cu mine
parcasem pe spațiul hotelului, dar Petra își lăsase Acura pe
Walden Drive, dincolo de Wilshire, așa că am condus-o până
acolo.
Ea își descuie mașina și-și zvârli poșeta pe locul din
dreapta.
— Vreo idee la despărțire, băieți?
— După părerea mea, ar trebui să ne ținem de chestiile
elementare, spuse Milo.
— Să ne concentrăm pe Fisk, orice altceva ne-ar distrage
doar atenția. În ce-o privește pe iubita voastră doamnă
203
Bigelow, eu nu văd nicio legătură săritoare în ochi. Chiar
dacă i-a pasat lui Jordan ceva narcotice subtilizate din spital,
și asta e de domeniul trecutului.
— S-ar părea că da, spuse Milo.
— Ai îndoieli?
— Singurul lucru care sare-n ochi e că azi discutăm cu
Jordan despre Patty, și la puțin timp după asta, el dă ortul
popii.
— Singura legătură posibilă ar fi că el i-a dat cuiva ceva de
înțeles despre un secret atât de mare și de al naibii de
periculos, că a trebuit să fie redus la tăcere. Ca de exemplu
ce?
Niciunul dintre noi n-avea vreun răspuns la asta.
— Oricum am da-o, spuse ea, cheia e să-l găsim pe Fisk.
Milo spuse:
— Asasinul plătit cu veleități de dansator. Ai un subiect pe
cinste pentru o emisiune TV.
— Jordan era și el un fost cântăreț la instrumente de
suflat, am spus eu. Facem ce facem și ajungem tot la muzică.
— Jordan n-a mai suflat într-un instrument de ani de zile,
spuse Petra. Singura filieră muzicală pe care-o pot vedea eu
sunt drogurile.
— Sau o chestie anti-droguri. Cum ar fi Jordan vânzându-i
marfă clientului nepotrivit.
— Clientul nepotrivit fiind cine?
— De exemplu, copilul vreunui baștan din show-biz.
— Tăticuțul pune un premiu pe capul lui Jordan, fiindcă i-
a corupt odrasla? Splendid, mi-ar plăcea la nebunie și
adunăm mai mulți suspecți, cine știe, poate că Fisk se decide
să ciripească, din clipa-n care punem mâna pe el. Am făcut
rost de datele de identificare pentru rabla lui, din dosarele de
la arhivă. Un Mustang model nouăzeci și nouă, roșu la
vremea aia, cu taxa de înregistrare neplătită de șase luni. Am
depus și-un mandat în regim de urgență pentru convorbirile
lui telefonice, să vedem ce iese. Dacă am noroc, poate-l
găbjim înainte ca madam Cruella să-i sune pe șefii ăi mari și
204
să ne facă cu ou și cu oțet, pe noi, slugile din clasa de mijloc,
că nu-i urmăm instrucțiunile de persoană cultivată.
Milo spuse:
— Ai de gând să-ți acoperi fundul și să-l cauți pe ex-ul ei?
Petra trase poșeta spre ea.
— Îl pun pe Raul pe urmele lui, să capete și el ceva
experiență în munca detectivistică de la distanță.
— Băiat isteț? întrebă Milo.
— Isteț, dar chiar că nou în branșă. Tăcut, totuși. Pe gustul
meu. Pa, băieți, ne mai vedem.

Ne-am întors în parcarea Hotelului Hilton.


— Tot a fost bună la ceva întâlnirea cu Iona, am spus eu.
Acum înțelegem opțiunile lui Patty în materie de locuințe.
— O mie de dolari bani gheață, lunar, timp de trei ani, face
treizeci și șase de mii, bani pe care nu era obligată să-i
declare. Pe urmă nea Myron o mută în Hudson și îi dă două
mii. Cât a stat acolo?
— Vreo doi ani.
— Încă patruzeci și opt de mii, deci în total optzeci și patru.
Mai pune la socoteală și salariul ei de la spital, plus cinci ani
în care n-a plătit chirie, și ajungi la o cifră grăsuță, scrisă cu
șase cifre. Dacă nici ăsta n-a fost chilipir, Alex…
Dezavantajul fiind lipsa totală de siguranță. Bătrânul moare,
la revedere.
— S-a mutat în Fourth Street, am spus eu. Cel mai fain loc
dintre toate, dar n-a stat acolo niciun an. Probabil a fost un
șoc prea mare, să plătească atâta chirie. Ori poate era
hotărâtă să-și economisească banii, acum, că adunase câte
ceva. Optzeci și patru de mii de dolari, chiar și cu o dobândă
conservatoare, pot ajunge să se dubleze în zece ani. Dacă a
luat parte la boomul de pe piața bursieră, foarte posibil să fi
avut câștiguri semnificativ mai bune. Coborâșul pe scara
socială, prin mutarea pe Culver Boulevard, însemna să
trăiască într-o magherniță, dar a fost calea spre o locuință

205
proprietate personală. Fără mana cerească de la Myron
Bedard, probabil că n-ar fi reușit niciodată. Tocmai
portofoliul ei de investiții m-a pus pe mine pe gânduri,
făcându-mă să mă gândesc la droguri, dar s-ar putea să
reiasă în final că a făcut niște investiții bine judecate.
— Ajutându-se pe parcurs și cu un pic de evaziune fiscală.
— Și asta.

E-mailul de la Isaac Gomez suna așa:

Salut, doctore, suntem la Bangkok și-ți scriu dintr-un


Internet café, dar conexiunea e slabă rău și oricum plecăm mai
departe, așa că nu te osteni să-mi răspunzi. Azi m-am trezit cu
gândul la statisticile acelea criminale și mi-am dat seama că
am comis o eroare metodologică, limitându-mă la cazurile
încadrate drept omoruri, în loc să includ și uciderea din culpă,
ultrajul cu violență și circumstanțe agravante sau orice altceva
s-ar fi putut transforma în omor pe durata anchetei, dar n-a
ajuns să fie reîncadrat ca atare. Din păcate, acum nu pot face
nimic în privința asta, dar după ce mă întorc, peste câteva
săptămâni, am să mai sap nițel în jurul datelor și să vedem ce
descopăr. Sper să nu-mi fi scăpat nimic crucial. Heather te
salută și ea. Toate cele bune, IG

M-am gândit puțin, și am decis că Isaac despica prea


meticulos firul în patru. Patty spusese că a omorât un om.
Toată lumea ocolea chestia asta, dar eu n-o puteam uita.
Stăteam pe canapea, contemplând un păhărel de Chivas
care se-ncălzea în mâinile mele, când Blanche s-a revărsat în
cabinetul meu și s-a apucat să-mi amușine glezna. După ce
m-am ridicat, a țopăit nițel în jurul meu, pe urmă a tuns-o pe
ușă.
Am urmat-o prin hol, prin bucătărie, spre ușa din dos. Cu
surprinzătoare agilitate, s-a repezit pe scări în jos, spre iaz.
S-a oprit fix în fața lăzii cu lacăt în care ținem mâncarea

206
pentru crapii koi și a început să izbească în ea cu nasul ei
turtit.
— Aha, deci ai trecut la fructe de mare?
Am scos în palmă câteva boabe și i le-am oferit. Ea și-a
răsucit capul cu dispreț.
Mai izbi de câteva ori cu capul în ladă. Se uită fix în sus la
mine.
Când eu le-am aruncat peștilor mâncarea, ea s-a răsucit
ca un titirez pe loc și s-a uitat. Gâfâind.
Lătră răgușit de câteva ori, până ce mă văzu aruncând alte
câteva boabe.
— Altruism? am spus eu.
Îmi dau seama că experții i-ar pune eticheta de
antropomorfism, dar pot să jur că ea a zâmbit cu cea mai
pură bucurie.

Robin ne-a găsit pe amândoi lângă apă. Blanche mi-a sărit


din poală și-a întâmpinat-o voios. Peștii s-au repezit grămadă,
așa cum fac întotdeauna când aud zgomot de pași pe cărarea
pietruită.
— Sunt morți de foame, spuse Robin. Mă duc să le dau de
mâncare.
— Au luat deja masa, am spus eu. S-au îndopat regește,
fiindcă Blanche s-a autoproclamat furnizorul lor oficial.
— Știu, spuse ea. Și ieri a făcut la fel. Vreun progres în
găsirea lui Fisk?
— Încă nu.
— Eu am mai făcut niște cercetări în rețeaua de contacte
personale, apropo de Blaise De Paine. Singurul lucru pe care-
l pot adăuga este că există o eventualitate, oarecum posibilă,
ca acea casă a lui de pe coline să se afle pe una dintre
străzile cu nume de păsări. Dar nu-ți face prea mari
speranțe. Cel care mi-a spus nu era sigur unde auzise
informația și nici măcar dacă era vorba de Paine și nu de
vreun alt pungaș, și n-avea idee nici de care pasăre era vorba.
Nimeni n-a auzit de Fisk sau de Rosie, deși există un negru
207
pe nume Mosey, care mixează la petreceri.
— Are și-un nume de familie?
Ea scutură din cap.
— Probabil că nici nu e persoana pe care-o cauți. Persoana
care l-a cunoscut zicea că-i un tip de treabă.
— El unde l-a întâlnit?
— E o ea, nu un el. La o petrecere, ea făcea parte din trupa
de dans, un contract aranjat de o agenție din Vale, dar nu-și
amintește numele.
— Probleme cu memoria?
— Poate un pic defazată din motive de substanțe
recreaționale.
— Străzile cu nume de păsări, am spus eu. Ceață la Los
Angeles, prieteni care se rătăcesc.
— Sărmanul George. Ții minte când l-am cunoscut?
— Acum zece ani, când i-ai reparat Rickenbacher-ul.
— Ce om de treabă, spuse ea. Atât de înzestrat, și mult
prea modest.10
Se așeză și-și rezemă capul de umărul meu. Blanche se
uită la noi cum ne sărutăm. Tropăi înapoi spre scări și ne
observă cu seninătate.
Cu o încântare aproape părintească.
Robin spuse:
— Hai să mergem în casă. Să ne întindem aripile.

10 Aluzie la George Harrison și la cântecul compus de el,


„Blue Jay Way”, apărut pe albumul Magic Mystery Tour al
formației Beatles, care începe cu versurile „E ceață peste L. A.
și prietenii mei s-au rătăcit pe drum” (n.t.).
208
CAPITOLUL 22

PE LA ORA PATRU DUPĂ-AMIAZĂ, Robin desena și eu


eram la calculator, căutând pe Internet după mosey deejay.
Un rezultat, fără imagini.
Moses „Big Mosey” Grant era menționat într-o listă lungă
de oameni cărora li se mulțumea pentru contribuția la
succesul unei acțiuni de strângere de fonduri destinate unui
spital.
Western Pediatric, unde-mi făcusem eu practica și
lucrasem o vreme.
Petrecerea fusese organizată anul trecut, de Secția
Endocrinologie, cauza fiind diabetul juvenil, iar persoana
care le mulțumea participanților era șefa secției, dr. Elise
Glass. Elise și cu mine lucrasem împreună la câteva cazuri.
Aveam în agendă numărul ei personal de telefon.
— Salut, Alex. Ai început iar să consulți pacienți, sau e tot
chestia aia de colaborare cu poliția?
— De fapt, da.
Am întrebat-o despre Moses Grant.
— Cine?
— Dj-ul de la petrecerea pentru fonduri pe care ai dat-o
anul trecut.
— Mosey? Te rog, nu-mi spune că are necazuri!
— Îl cunoști personal?
— Nu, dar îmi amintesc de el. Un tip uriaș, dar cât se
poate de blând, și minunat cu copiii. Ești pe cale să-mi
distrugi iluziile?
— Nu, el n-are necazuri cu poliția, dar a fost văzut în
compania cuiva care are. Sunt sigur că n-o să iasă nimic.
— Sper. Mai întâi și-a redus onorariul, pe urmă a insistat
să lucreze pe gratis, ba a mai făcut și ore suplimentare.
Înțelegea perfect ce facem noi.
— Avea pe cineva cu diabet?
209
— Diabetic el însuși. Din nefericire, nu pare să-și
controleze cum se cuvine boala. Către finalul petrecerii,
începuse să i se facă rău, și a trebuit să-i injectez niște
insulină.
— Cum ai ajuns să-l angajezi?
— Cei de la Biroul de Relații Publice l-au angajat. Pe
cuvânt că părea bun și blând ca un ursuleț, Alex.
— Sunt convins că așa și este. Ai vreun număr de telefon
de-al lui?
— Tot la Relații Publice îl găsești. Stai puțin, o pun pe
Janice să-ți dea legătura.
Am așteptat, în timp ce o voce înregistrată îmi explica
virtuțile nutriției adecvate și mișcării fizice regulate.
— Relații Publice, sunt Sue.
— Doctor Delaware la telefon. Planific un eveniment și am
auzit că voi apelați la un DJ foarte bun, pe nume Moses
Grant. Știi cumva unde l-aș putea găsi?
— Hmm, stați să verific.
Încă un mesaj înregistrat mi-a dat de știre despre virtuțile
donațiilor caritabile.
— La noi a venit printr-un intermediar, agenția The Party
Line. Poftiți numărul.
Prefix de Vale. Înainte să-l formez, am tastat Moses Grant
într-un motor de căutare și m-am ales cu un site de
genealogie, plus o referință stingheră despre un miner care
murise în Virginia de Vest în urmă cu o sută cinci ani.
La numărul agenției The Party Line mi-a răspuns o voce
voalată de bărbat.
— Agenția, Eli Romaine.
— Caut un DJ de pe lista voastră. Moses Grant.
— Nu mai e la noi pe listă, spuse Romaine. Avem
profesioniști mai buni. Ce fel de petrecere organizați?
— Aniversare de șaisprezece ani, am spus eu. Mi s-a spus
că Grant e printre cei mai buni.
— Nu-i chiar fizică atomică, omul știe cum să apese pe

210
niște butoane. Despre ce fel de petrecere vorbim? Adolescenți
care se poartă normal, ca la vârsta lor, sau care se cred deja
majori și vaccinați? Întreb pentru că muzica e diferită, în
funcție de asta.
— Puștanii mei sunt normali.
Râsul lui Romaine suna ca un lătrat pătat de nicotină.
— OK, am băieți care pot s-o ia în ambele direcții. Am și
fete, dar la chefurile astea de șaisprezece ani se cer
întotdeauna DJ bărbați. De preferat, să fie și arătoși. Am vreo
doi care ar putea juca în seriale la televizor, dar se pricep și
să împingă butoane. Am și dansatoare, v-aș recomanda niște
fătuci blonde, ca să încălzească atmosfera. Nu costă cu mult
în plus.
— Grant nu era chiar atât de bun? am întrebat eu.
— Vreți pe cineva care să vină sau nu?
— Deci a dispărut.
— Acum șase luni, deci ce fel de aranjament doriți?
— Mai lasă-mă să mă gândesc.
— Cerule mare, spuse el. N-ai nicio petrecere de organizat.
Ce, îți datorează bani? Mă faci să-mi pierd timpul degeaba.
Clic.
Am sunat-o pe Petra pe mobil și i-am dat numele lui Moses
Grant.
— Mulțam, spuse ea. Mă îndrept spre San Diego.
Mustangul lui Robert Fisk a fost identificat nu departe de
parcarea pe termen lung de pe Lindbergh Field, lângă
aeroport. S-ar putea să fiu nevoită să iau toate liniile aeriene
la rând.
Bine că m-ai sunat, pot să caut și numele lui Grant, cu
ocazia asta.
— Îți urez noroc.
— Dacă Fisk și-a luat zborul la propriu, chiar că o să am
nevoie. Pa!
Am lăsat deoparte chestia asta și m-am gândit la cum a
dispărut Grant cu o jumătate de an în urmă. Cam tot atunci
când Robert Fisk și-a părăsit apartamentul și-a devenit
211
invizibil.
Grant încetase să mai accepte angajamente prin agenția
lui Romaine pentru că găsise ceva mai bun? Ursuleț altruist
sau nu, să bântui pe scena cluburilor cu Blaise De Paine sau
cu vreo altă lipitoare din lumea muzicii poate fi mai ispititor
decât să freci discuri cu Raffi și Dan Crow pentru copii
bolnavi. Sau să ai de-a face cu puștani de șaisprezece ani
care se visează deja majori.
Ori poate dispariția lui Grant nu fusese de bunăvoie. Un
diabetic care nu-și supraveghează glicemia se poate
confrunta cu tot soiul de complicații.
Am decis să încep cu spitalurile, și, dacă nu găseam nimic,
să trec mai departe la secțiile de urgență și la unitățile de
îngrijire pe termen mai lung. Informația pe care-o căutam eu
era confidențială și va trebui să-mi croiesc drum cu ajutorul
minciunilor, prin straturile de birocrație medicală. Iuțeala de
limbă și titlul meu de doctor s-ar putea să-mi fie de ajutor.
Prefixul numărului de telefon al lui Grant îmi spunea că
punctul de pornire logic ar trebui să fie Valea. Pe urmă mi-
am amintit că există un spital unde nu-i nevoie să mint.

Rick spuse:
— Mă îndrept spre computerul meu, în timp ce vorbim.
Există un fișier general pentru pacienții admiși, care merge la
contabilitate. În privința pacienților din ambulator, nu sunt
foarte sigur, s-ar putea să fie clasificați pe secții de
specialitate. Deci crezi că tipul ăsta, Grant, se poate să fi
avut o legătură cu Patty și cu individul ăla, Jordan?
— Grant a fost văzut în compania ucigașului lui Jordan.
— Karateca ce și-a lăsat amprentele digitale.
— Milo te-a pus la curent.
— L-am tot bătut la cap să-mi spună noutățile. Nu știu
dacă ți-ai dat seama, Alex, dar și-a schimbat complet
atitudinea în privința lui Patty. La început, abia dacă am
reușit să-l determin s-o ia în serios pe Tanya, cu problemele

212
ei. Uciderea lui Jordan l-a făcut să-și schimbe părerea, e
convins că are legătură cu Patty. E convins și că vina îi
aparține lui, pentru că s-a întâmplat imediat după ce el a stat
de vorbă cu Jordan.
— Nu mi-am dat seama că-l frământă în felul ăsta.
— Micuțul e specialist în sentimente de vinovăție… OK, am
intrat în sistemul general de facturare… s-ar părea că am
nevoie de un cod… ah, fii atent la chestia asta! Dacă-ți vine
să crezi! Codurile sunt listate la vedere, pe fiecare secție,
ăștia-s chiar imbecili… OK, bag codul de la secția de
urgențe… și… voilà! Grant, Moses Byron, bărbat, douăzeci și
șase de ani, 7502 Los Ojos, Woodiand Hills… O, Doamne!
— Ce este?
— Se pare că a fost unul de-al nostru. A fost admis la
urgență pentru hipoglicemie.
— Când?
— Acum două luni și jumătate.
— Chiar înainte să se îmbolnăvească Patty.
— Mi se ridică părul la ceafă, Alex!
— A venit de unul singur?
— Asta n-are cum să apară în evidența contabilă, decât
dacă a garantat cineva plata pentru el… Stai să văd… Plata a
fost făcută integral, 869 de dolari și 23 de cenți, fără co-plată
pe poliță de asigurare, privată sau de stat. Fie cecul lui Grant
a fost acoperit, fie a plătit numerar. Stai să mă duc și să-i
găsesc fișa. S-ar putea să dureze, preferi să te las pe muzică
proastă sau în liniște?
— Mi-ar prinde bine puțină liniște.
Câteva momente mai târziu:
— Domnul Grant a sosit la porțile noastre semiconștient, la
ora trei și paisprezece minute, într-o noapte de sâmbătă. Nu
eram eu de serviciu, era Pete Berger. Stai să văd și
observațiile asistentei… Vai de mine, e scrisul lui Patty. Una
din turele ei duble.
— Ce a scris acolo?

213
— Datele de bază pentru admisie… OK, menționează că
Grant a fost adus de „prieteni”, fără nume… unul dintre ei le-
a comunicat asistentelor de la triaj că Grant luase o doză de
insulină puțin înainte să se simtă rău și că fusese cât pe-aci
să leșine. I-am băgat niște glucoză, i-am monitorizat funcțiile
vitale, i-am găsit niște chestii ciudate cu undele R din
electrocardiogramă și am recomandat internarea pentru
investigații suplimentare. Grant a refuzat, s-a externat pe
proprie răspundere în contra recomandării medicale, și de-
atunci nu l-am mai văzut pe la noi.
— Crezi că Pete Berger și-ar aminti de el?
— După alți o mie de pacienți de-atunci? Exclus. Iar
medicul rezident era în rotație de posturi, venit de la Olive
View. Stai să-ncerc să vorbesc cu amândoi, cine știe, poate-și
amintesc ceva, să nu pleci!
Zece minute mai târziu:
— Niciunul nu și-l aduce aminte pe Grant, ce să mai
vorbim de prietenii lui… Sunt sigur că Patty ar fi reținut
absolut toate amănuntele, avea o memorie fantastică.
— Ceea ce s-ar putea să fie miezul problemei, am spus eu.
A văzut ceva, în timp ce se îngrijea de Grant, ceva care a
tulburat-o. Curând după aceea, s-a îmbolnăvit, dar i-a rămas
în minte.
— Probabil că da, dar ce-ar fi putut s-o deranjeze atât de
tare?… Ți-am spus că părea epuizată, cu vreo două
săptămâni înainte să i se pună diagnosticul. Am crezut tot
timpul că era din cauza bolii, care-și făcea simțită prezența.
Tu zici că s-ar putea să fi fost stres emoțional?
— La ora actuală, nu-i decât o teorie, dar mai stabilește o
legătură între Patty și Lester Jordan. Ea a fost cea care i-a
îngrijit și pe Jordan, și pe unul dintre cunoscuții celui care l-a
omorât pe Jordan.
— Apropo, spuse el, Milo mi-a povestit despre suspiciunile
tale, cum că Patty ar fi putut subtiliza medicamente. M-am
dus și am verificat inventarul pentru anul trecut și n-am

214
găsit nimic care să pară ieșit din comun. Dintotdeauna am
respectat niște reguli foarte stricte, am fost cu ochii-n patru
la tot ce fac oamenii mei, în privința asta, Alex. Nu mă
iluzionez singur că totul ar fi perfect, și că o verificare pe
douăsprezece luni n-ar putea ascunde niște eventuale furturi
petrecute cu ani în urmă, dar nu pot crede că, dacă s-ar fi
petrecut ceva realmente serios la capitolul ăsta, eu chiar n-aș
fi băgat de seamă. Plus că, pur și simplu n-o pot vedea pe
Patty implicată într-un asemenea lucru.
— Nici eu.
— Pe de altă parte, Tanya are un fond de investiții sub
tutelă, spuse el. Chestia asta mă cam roade.
— Milo nu ți-a spus noua teorie în privința banilor de
acolo?
— Nu. De două zile sunt de gardă, n-am apucat să ne
vedem.
I-am povestit despre plățile în numerar pe care i le făcuse
Myron Bedard lui Patty, plus cei cinci ani fără chirie.
— Chestia asta mă face să mă simt un pic mai bine, spuse
el. Ce spuneam mai devreme, că am respectat niște reguli
foarte stricte? Ei bine, poate-ar trebui să fiu sincer până la
capăt. Atunci când nu verificam eu personal dulapul cu
halucinogene, o puneam pe Patty s-o facă în locul meu.
— Nu există nicio dovadă că ar fi furat droguri, Rick.
— Bănuiesc că voiam doar să te aud pe tine cum o spui.
Mai pot face ceva pentru tine?
— Nu, am spus eu. Mulțumesc că m-ai ajutat cu datele
despre Grant.
— Nicio problemă. Auzi, poate-ar fi mai bine ca Micuțul să
nu știe de cât de implicat sunt și eu. Îi place să mă țină
departe de chestiile urâte.

215
CAPITOLUL 23

ÎNTÂLNIREA A AVUT LOC în seara următoare. La ora


nouă, la mine acasă; Petra a apărut prima, la fără zece, deși
venea cu mașina de la San Diego.
— S-a răsturnat un camion lângă Irvine, trafic psihopat pe
tot drumul până la Newport și mi-a murit și bateria de la
mobil. Slavă Domnului că am plecat devreme și-am apucat să
mă schimb în ținuta de mașină.
Adică un maieuț negru cu decolteu încrețit, pantaloni de
trening plușați de culoarea antracitului și adidași albi. După
o tură la baie, a acceptat oferta mea cu o baterie de telefon
încărcată și o cafea, și a început să pălăvrăgească cu Robin.
Când m-am întors, discutau despre genți, iar Blanche era în
poala Petrei.
— Asta, spunea Petra, e material de vedetă în devenire.
— Știu că piciorul de struț sună cam crud, dar mi se pare
de preferat, decât struț pur și simplu, spuse Robin.
— Vorbești de aia cu imprimeu mai mare, în loc de puncte?
Seamănă puțin cu cea de crocodil, dar cu liniile nu atât de
drepte?
— Exact.
— A, da, e faină. Biata pasăre… deși se zice că struții sunt
răutăcioși, deci dacă vrei să-ți găsești o scuză, ai o
posibilitate.
— Vacile sunt animale blânde, spuse Robin, dar n-am de
gând să mă limitez doar la cânepă.
Am ieșit ca să-mi torn singur cafea în cană.
Milo apăru cu o felie de pizza într-o mână și cu pete de
ketchup deasupra buzei de sus. Umerii și spatele sacoului
sport pe care-l purta erau pline de-o pulbere cenușie și niște
rotocoale minuscule de hârtie. Pantalonii de stofă erau cu
câteva anotimpuri prea groși pentru noaptea caldă de-afară.
Scoțând din frigider o cutie cu lapte de doi litri, o rupse la
216
capăt și sorbi pe îndelete.
— Vrei un biscuit? îl întrebă Robin.
— De casă?
— Ei, da! Mint Milanos.
— Drăguț din partea ta, puștoaico, dar am standarde
înalte.
Robin râse și-o luă pe Blanche în dormitor.
Milo cu Petra și cu mine ne-am adunat în jurul mesei din
bucătărie.
— Deci ați găsit gloanțele, zise ea.
Milo spuse:
— După două zile de săpături. O minte genială de la
magazia de probe a scris un 5 în loc de 3, după care o altă
minte la fel de genială a modificat 3 în 8 și-a adăugat un cod
de an greșit. Pe deasupra, le-au mai pus și în altă parte a
magaziei decât cea care trebuia, cu cutiile din șaizeci și doi.
— Poate sperau să mai rezolvi câte ceva din cele vechi de-
un secol, dacă tot erai pe-acolo, spuse Petra, aplecându-se și
măturându-i cu palma niște pulbere gri de pe sacou.
— L-am convins pe Bob Deal de la balistică să facă niște
teste comparative mâine dimineață. Ai găsit ceva pe la liniile
aeriene?
— Ce bine-ar fi, spuse ea. Numele lui Fisk nu apare la
nicio plecare din ziua în care a fost ucis Jordan, și nici al lui
Moses Grant. Sumedenie de amprente în Mustangul lui Fisk,
dar deocamdată singurele pe care le-am găsit în AFIS sunt ale
lui. Stu i-a convins pe cei din San Diego să-i facă ei analizele
de laborator, ca să nu pierdem vremea. Au luat la puricat
interiorul și portbagajul, dar n-au găsit niciun fel de secreții
corporale. Am o citație mare și cuprinzătoare pentru toate
convorbirile telefonice ale lui Fisk, dar nu găsesc nicio
dovadă că ar fi deținut o linie fixă, iar dacă folosește cumva
un mobil, e precis pe cartelă.
— Obiceiuri de băiat rău, spuse Milo. Vreo hârtie în
mașină?
— Un certificat vechi de înmatriculare, niște ambalaje de
217
batoane Powerbar. Nu chiar mizerie, dar nicio curățenie de
obsedat, probabil o dusese de curând la spălătorie. Hai să
revenim o clipă la victima noastră. Lester Jordan avea numai
telefon fix, dar nu pare să fi avut cine știe ce viață socială,
cam vreo douăzeci de convorbiri pe lună. Singurele convorbiri
în afara statului au fost cu locuința Ionei, în Atherton, iar
ultima a avut loc acum șaptezeci și patru de zile.
— Iată o familie strâns unită, spuse Milo.
— Ca la carte. Celelalte numere la care a sunat Jordan au
fost restaurante cu comenzi la domiciliu și telefoane publice.
Astea din urmă au avut toate loc la ore târzii din noapte, ceea
ce se potrivește cu nevoia lui Jordan de câte-o doză. Raul a
luat iar la puricat toată clădirea. Majoritatea chiriașilor n-
aveau nici cea mai vagă idee cine era Jordan, nu-i un loc cu
atmosferă sentimentală, unde toată lumea se salută cu toată
lumea, când dau nas în nas pe coridor. Și nimeni n-auzise ca
Jordan să fie administratorul, deci dacă Iona îl declară astfel
din rațiuni fiscale, face clar evaziune. Dar câțiva au declarat
că au observat niște jigodii notorii intrând și ieșind din
apartamentul lui Jordan, la ore mici. Pe de altă parte,
heroina rămasă în urmă nu indică neapărat că lui Jordan i s-
a luat piuitul fiindcă făcea trafic. Ori poate că Fisk realmente
nu poate să suporte drogurile.
— Chiar și-așa, tot ar mai fi un motiv: câștigul, spuse Milo.
— Poate, spuse Petra. Fisk și cine i-o fi dat drumul înăuntru
n-au fost atenți. Au lăsat fereastra deschisă. În ce-l privește
pe Moses Grant, nu există absolut nimic la dosar. Zero
cazier. Bassett Bowland l-a văzut pe Grant la clubul
Rattlesnake cu Fisk și cu De Paine, dar n-a remarcat niciun
fel de comportament conspirativ. Dacă nu apar noi
informații, eu nu cred că Grant merită prea mult din timpul
meu.
— Iată niște informații noi, am spus eu. Cu vreo două
săptămâni înainte să se îmbolnăvească, Patty Bigelow l-a
tratat pe Grant la spitalul Cedars.
— Ce-avea?
218
— Glicemie scăzută. E diabetic.
— El e un om bolnav, ea e asistentă medicală, iar Cedars
are cea mai mare secție de urgență din zona Westside. Mii de
oameni trec zilnic pe-acolo, Alex.
— Grant a fost adus de niște prieteni.
Ea își împinse părul pe după urechi, își frecă tâmpla cu
degetul mare.
— Încă un strat de complicație. OK, ce altceva mai știm
despre Grant?
Milo spuse:
— Conform proprietăresei casei unde locuia, în Woodland
Hills, era un chiriaș model, nu făcea zgomot, nu primea
oaspeți, până și muzica și-o asculta la căști. Pe urmă, acum
șase luni, a dispărut subit, fără să fi plătit chiria și fără
preaviz. Proprietăreasa l-a acționat în judecată și a câștigat,
dar n-a văzut niciun ban deocamdată, fiindcă nu dă de el.
— Acum șase luni, Robert Fisk nu și-a plătit chiria, am
spus eu.
— Cei doi s-au mutat împreună? zise Petra. Bine, o să-l țin
pe Grant pe radarul meu. Care deocamdată n-a înregistrat
nimic relevant, doar zgomot de fond.
Scoase din geantă o bucată de hârtie și ne-o împinse peste
masă. Un fax cu antetul Poliției San Diego, având în mijloc
copia mărită a permisului de conducere al lui Grant.
— Un ursuleț cu-adevărat foarte mare.
Milo se zgâi la fotografie. Mușchii gâtului i se încordară, în
timp ce-mi întindea hârtia.
Moses Grant zâmbise larg pentru fotografia de la registrul
auto. Față rotundă, neagră. Țeastă rasă, mustăcioară subțire
pe marginea buzei de sus și cioc.
Un metru nouăzeci și opt, cică numai o sută zece
kilograme.
Colosul care coborâse din Hummer, acasă la Mary
Whitbread.
O, uite că a venit fiul meu.
Fiul ei? Ah, ce-mi place orașul ăsta!
219
Milo îi povesti Petrei.
Ea spuse:
— Mămica lui Grant era proprietăreasa lui Patty? Peste tot
pe unde se mută femeia asta trebuie să aibă un soi de
semnificație ascunsă?!
Am spus:
— Noi am considerat că Grant era fiul lui Mary Whitbread
pentru că numai el s-a dat jos din mașină. Dar dacă el era
doar la volan, și înăuntru avea un pasager care-a hotărât să
nu fie văzut? Geamurile de la Hummer erau vopsite în negru,
n-aveai cum să-ți dai seama cine mai e înăuntru.
Milo spuse:
— Lester Jordan încă mai era viu la ora aia, dar nu pentru
multă vreme. Mary Whitbread a fost ultima persoană cu care
am discutat noi despre Patty. La puțin timp după aceea,
Jordan e mort.
Petra își luă înapoi hârtia.
— Fiul lui Whitbread e Robert Fisk? Grant umblă cu Fisk,
fac clubbing împreună, îl duce cu mașina. Mămica lui Fisk îi
spune ceva despre Patty care pe el îl îngrijorează, așa că pune
mâna și rezolvă problema… ceea ce ar putea însemna că al
doilea tip din clădire ar fi putut să fie Grant. Deși, să mă bată
zeii dacă știu ce motiv ar fi avut Jordan să-i dea drumul în
casă. Doar dacă Grant nu era, de fapt, un ursuleț cu stil de
viață atât de curat.
Începu să râdă.
— Cunoașteți voi vreun judecător care să vă semneze un
mandat de percheziție pe baza asta? Nu că aș avea vreun loc
de percheziționat…
— Mai avem un candidat pentru calitatea de fiu al lui Mary
Whitbread, am spus eu. Blaise De Paine, aranjorul muzical.
Fisk și Grant erau însoțitorii lui De Paine. Am găsit poze cu el
pe Internet. E blond, la fel ca Whitbread. Se îmbracă
extravagant și se duce la petreceri despre care se vorbește,
ceea ce-l face să corespundă profilului pentru o mașină de

220
fițe.
— Hai să aruncăm o privire la îngerașul ăsta, spuse Petra.
Ne-am îndreptat spre cabinetul meu. Am descărcat
imaginile.
Petra spuse:
— Parcă-i un puști care se joacă de-a travestiurile… un fel
de chestie Sergeant Pepper, în stil retro 11… Nu că aș fi chiar
atât de bătrână încât să-mi aduc aminte. Mary Whitbread,
hai? „Pain” înseamnă „pâine” 12 în franceză…
Tăcere.
Milo studie atitudinile teatrale ale lui Blaise De Paine.
— Tipul nu se îmbracă, se costumează… un pozeur. Adică
varianta galică pentru „artist de doi bani”.
— Infatuat și hoț, am spus eu. Mă întreb ce altceva mai
ascunde.

11 Aluzie la coperta originală a albumului Sgt. Pepper’s Lonely


Hearts Club Band, al formației Beatles, pe care apar
personaje îmbrăcate ca pentru un bal mascat psihedelic (n.t.).
12 „Bread” în engleză (n.t.)

221
CAPITOLUL 24

PETRA ÎȘI FOLOSI PAROLA de la Departamentul de Poliție


Los Angeles ca să se logheze în sistemul NEIC 13.
Sistemul extrase doi infractori pe nume Whitbread: Francis
Arthur, bărbat alb, șaptezeci și opt de ani, eliberat
condiționat în urmă cu patruzeci și nouă de luni dintr-o
pedeapsă de douăzeci de ani pentru jefuirea unei bănci, și
locuind în Lawrence, statul Kansas. Jerry Lee, bărbat
amerindian, cincizeci și doi de ani, executând a doua
jumătate a unei pedepse de optsprezece ani pentru jaf armat,
la Penitenciarul de Stat din Dakota de Nord.
Verificarea permiselor auto dădu ca rezultate permisul lui
Mary Whitbread și cel al lui Peterson Ewan Whitbread, emis
în urmă cu patru ani și locuind la aceeași adresă de pe
Fourth Street. Conform datei de naștere, Peterson avea
douăzeci și opt de ani. Un metru șaptezeci, șaizeci de
kilograme, blond cu ochii albaștri.
În urmă cu patru ani, își purta părul lung și lins. Ochii pe
jumătate închiși voiau cu tot dinadinsul să-ți arate că
băiețașul moare de plictiseală. Fără rimel, creasta cu țepi și
recuzita de club, doar o altă fețișoară banală de țânc care face
pe supăratul.
Petra spuse:
— Peterson Whitbread nu prea sună a pseudonim hip-hop,
așa că e de-nțeles de ce voia să se reinventeze. Nici faptul că
stă mai departe la mami acasă, deși are douăzeci și patru de

13 National Crime Information Center (Centrul Național de


Informații Judiciare) este o bază de date a FBI, accesibilă
permanent celor îndrituiți, care conține informații judiciare,
cum ar fi caziere, liste de persoane evadate, bunuri furate și
persoane dispărute (n.t.).
222
ani, nu dă bine la imagine.
— O sursă de-a lui Robin zicea că parcă a auzit că stă pe
una din străzile cu nume de păsări, am spus eu.
— Înseamnă că afacerile-i merg bine. Care pasăre?
— Nu știu.
— Cine-i sursa?
— Nimic beton.
I-am pus la curent.
Petra se aplecă mai aproape de ecran.
— E dat cu rimel… s-ar părea că are și lac pe unghii.
Michael Jackson în variantă albinoasă.
Își reluă poziția pe scaun și continuă:
— Un țafandache fițos ca ăsta în mod sigur ar folosi gorile
pe bani, ca să-și arate mușchii pe care nu-i are. Dar dacă
într-adevăr l-a angajat pe ucigașul lui Lester Jordan pentru
ceva legat de Patty, motivul trebuie să ducă undeva înapoi la
perioada când Patty avea grijă de Jordan. Adică pe vremea
când Cap-de-Pâine avea între zece și șaisprezece ani.
Milo spuse:
— Adolescența nu-i decât psihopatie temporară, nu așa se
spune?
— Uneori rămâne permanentă, spuse ea. Deci ce fel de
legătură între un băiețaș rău cu caș la gură și o asistentă
medicală cu frica lui Dumnezeu ar merita să omori pe
cineva?
— Singurul lucru pe care-l pot eu vedea ca legătură între
un jigodel, un drogat și o asistentă e știți-voi-ce.
Ea spuse:
— Dacă Patty s-a băgat într-adevăr într-o relație cu un mic
borfaș în devenire și s-a apucat să traficheze droguri, de ce-ar
mai închiria un apartament, ani mai târziu, de la mămicuța
borfașului?
— Poate că lucrul acela îngrozitor s-a întâmplat după ce ea
se mutase în Fourth Street, am spus eu.
— Și-atunci care-i legătura cu Jordan?
— Simplul fapt că nu mai era vecină cu Jordan nu
223
înseamnă că a întrerupt orice contact cu el.
— O relație de durată? OK, să zicem că așa e. Dar să nu
uităm că Isaac n-a găsit niciun omor pe Fourth Street sau în
apropiere, în perioada cât Patty a locuit acolo.
— Lui Isaac i-a mai venit o idee, am spus eu și le-am
arătat e-mailul primit de la Bangkok.
Ea citi mesajul.
— Așa se-ntâmplă cu ăștia care au IQ-ul prea ridicat, nu-s
niciodată mulțumiți. Dar hai să discutăm nițel și varianta
asta, să presupunem că marea nelegiuire a lui Patty s-a
petrecut undeva pe Fourth sau în apropiere, dar n-a fost
vorba de omor. Deci să-nțelegem că ea s-a apucat să
exagereze în fața Tanyei, pentru că era pe moarte și cu
mintea încețoșată? Și cum ar ajunge informațiile despre un
delict non-capital să ducă la uciderea lui Jordan?
Am spus:
— Poate că Patty voia să spună altceva: că un om a murit
din cauză că ea îl aproviziona cu droguri.
— Nu s-a limitat să-l aprovizioneze numai pe pacientul ei
privat? Mda, chestia asta ar face-o și pe ea o infractoare.
Ea și cu Milo se uitară amândoi la mine.
Eu am spus:
— Duceți ideea mai departe, indiferent unde ajunge.
Petra spuse:
— Acum chiar că nu mai am încotro. Înapoi la Cap-de-
Pâine. Ăsta-i un tip care face bani din muzică furată și,
posibil, din vânzare de droguri. Nu-l prea văd foarte îngrijorat
de vreun pas greșit făcut pe vremea când era minor, în urmă
cu peste zece ani.
— Dar dacă s-a comis realmente o crimă? am spus eu. Un
omor care n-a fost niciodată reclamat la poliție și de-aceea n-
a apărut în căutările lui Isaac. Patty n-a participat direct, dar
a fost complice la o mușamalizare, și chestia asta a măcinat-o
ani de zile.
Milo spuse:
— Înainte de-a mă arăta dispus să-i acord biletul ăsta de
224
intrare, hai să vedem dacă arma ei se potrivește cu gloanțele
dezgropate din Leland Armbruster.
Petra se răsuci cu spatele la ecran.
— Băieți, chestia asta începe să sune ca atunci când ai de
ales la cârciumă dintr-un meniu fix, și nimic de pe listă nu
arată prea proaspăt. Am nevoie de dovada clară a unei
legături între participanți.
Am spus:
— Dacă amicii care l-au adus pe Moses Grant la urgență
erau Whitbread/De Paine și Robert Fisk? Patty l-a
recunoscut pe De Paine de pe vremea când locuia pe Fourth.
Ceea ce i-a stârnit din nou sentimentul de vinovăție. La puțin
timp după asta, s-a îmbolnăvit, a început să fie obsedată de
faptul că n-a spus nimic, și asta a forțat-o să dezgroape
lucrurile. Se prea poate că De Paine s-o fi recunoscut și el pe
Patty. S-a cam speriat și s-a dat la fund. Pe urmă am apărut
noi, vorbind despre trecut, iar spaimele lui au revenit la
suprafață.
— Mami i-a spus că voi puneați întrebări despre Patty?
spuse Petra. Dar unde apare Jordan în toată chestia asta?
— Poate că Jordan a participat și el la orice s-o fi
întâmplat, iar ea știa. De Paine se temea că nu se putea
conta pe el că o să-și țină gura.
Milo spuse:
— Și-a ținut-o toți acești ani.
— Nu știu, am spus eu, dar dacă De Paine făcea afaceri cu
Jordan, asta explică scena crimei. Jordan i-a dat drumul în
casă lui De Paine, iar De Paine a descuiat fereastra din spate
și i-a dat drumul lui Fisk înăuntru. Sau poate că De Paine a
făcut-o cu mâna lui, iar pe Fisk l-a chemat doar ca să-l asiste
în caz de Doamne ferește. Jordan, o dată dus pe arătură, n-
ar fi fost deloc greu de omorât.
Petra își încrucișă picioarele, își frecă o gleznă.
— De Paine e un tip atât de calculat, dar nu ia și marfa lui
Jordan din casă?

225
Milo spuse:
— E destul de deștept ca să fie atent.
— Mie mi se pare, spuse ea, că deștept ar fi fost dacă lua și
drogurile, Milo. Ușor de interpretat ca un jaf pentru heroină.
— Dar asta risca să ne conducă înapoi la furnizorul lui
Jordan, am spus eu. Care s-ar putea să fie De Paine.
— Bun, și cum cadrează toate astea cu mutatul de colo-
colo al lui Patty? Înțeleg că l-a lăsat baltă pe Jordan, ca să fie
infirmiera internă a bătrânului, contra unui salariu dublu.
Dar întrebarea rămâne în continuare: dacă ea știa că De
Paine fusese implicat într-un delict grav, de ce ar fi închiriat
un apartament de la maică-sa? Da, știu că n-a stat niciun an
acolo, dar tot e foarte mult, ca să-ți expui copilul la o
influență super-proastă.
N-aveam niciun răspuns să-i ofer.
Petra se ridică în picioare și se duse să-și mai toarne o
cană de cafea. Milo îl sună pe Rick și-i spuse să nu-l aștepte.
După ce Petra se întoarse, amândoi se instalară unul lângă
celălalt pe canapeaua mea de piele.
Petra izbucni în râs.
Milo spuse:
— Ce e?
— Parcă suntem niște pacienți veniți la consiliere maritală,
spuse ea, apropiindu-și genunchii și afișând o grimasă
încruntată. Domnule doctor, eu am încercat să fac relația
noastră să meargă, dar el pur și simplu nu vrea să comunice!
Milo spuse:
— Mă pisălogește întruna.
Eu am spus:
— Ora de consultație s-a terminat, o să vă trimit factura.
Zâmbetele lor nu durară prea mult.
Milo spuse:
— De Paine pare să fie liantul în toată povestea asta. Sigur
o cunoștea pe Patty de pe vremea când locuia la el pe stradă,
și e amic cu Robert Fisk.

226
— Hai să ne uităm și din alt unghi, am spus eu. Patty nu-l
cunoștea pe De Paine înainte de-a locui pe aceeași stradă.
Lester Jordan îi cunoștea pe amândoi, dar Patty n-a aflat
decât mai târziu acest lucru.
— Și-atunci cum a ajuns Patty să-i fie chiriașă lui Mary
Whitbread? Jordan a trimis-o? De ce ar fi acceptat ea
recomandări de la un drogat?
— Poate îl cunoștea și altfel.
— Adică erau amici?
— Era o femeie cu suflet bun, a văzut și partea umană a
lui Jordan, am spus eu. După ce ea s-a mutat de acolo, au
continuat să comunice.
Petra spuse:
— Sau au continuat să facă afaceri împreună.
— Și asta se poate, am admis eu. Mai există un mod prin
care Patty putea să ajungă la apartamentul de închiriat din
Fourth Street. Poate că Myron Bedard a ajutat-o să-și
găsească o nouă locuință.
— Ce motiv ar fi avut s-o facă?
— Îl îngrijise bine pe tatăl lui.
— Bogătaș, dar săritor? spuse ea. Ce legătură are el cu
madam Whitbread? Și cum îi leagă chestia asta pe De Paine
și Jordan?
— Familia Bedard are proprietăți imobiliare, am spus eu.
Posibil ca Myron să fi fost pe-atunci proprietarul duplexului
unde stă acum Mary Whitbread. Sau al unor apartamente
din vecinătate. Sau poate avea vreun altfel de legătură cu
Mary Whitbread. Iona zicea că tipul e un fustangiu. Mary
arată bine. Cu zece ani în urmă nu se poate să fi arătat mai
rău.
— Myron are o iubită, îngână cântat Petra. Împușcă doi
iepuri, trimițându-i ei o chiriașă și, în același timp,
atenuându-și propriul sentiment de vinovăție că dă afară o
mamă singură cu un copil mic?
Se întoarse spre Milo.
— Nu-i cu nimic mai rea decât orice altă variantă, spuse
227
el.
— Micul borfaș în devenire se-mprietenește la toartă cu un
drogat care, din întâmplare, e cumnat cu amantul lu’
mămica?
— Despre ce vorbesc bărbații cu amantele lor? am spus eu.
— Nevastă-mea nu mă-nțelege, spuse ea.
— În cazul lui Bedard, nevastă-mea nu mă-nțelege și mi-l
mai pune în cârcă și pe neisprăvitul de frate-su, un nenorocit
de drogat. Dacă Peterson Whitbread era un mic infractor
precoce, deja cu un picior în lumea drogurilor, chestia asta
se prea poate să-i fi stârnit interesul. A luat contact cu
Jordan și cei doi au sfârșit prin a face afaceri împreună.
Posibil ca Patty să nu fi știut de legătura asta, atunci când s-
a mutat în clădirea lui Mary. Credea că face un pas în sus pe
scara socială, ocupând un apartament spațios, într-o casă
respectabilă. Când colo, a ajuns să fie cumva implicată într-o
crimă în care erau amestecați fiul proprietăresei și Jordan.
— Patty i-a spus Tanyei că a omorât un vecin, spuse Milo.
Dar nu apare nimic pe Fourth Street sau măcar în apropiere.
— A zis, de fapt, că „era aproape”. Cherokee, Hudson și
Fourth Street acoperă o arie largă, din punct de vedere social
și economic, dar geografic vorbind, sunt plasate destul de
aproape.
Am scos un Ghid Thomas din bibliotecă, am răsfoit
paginile, am mâzgălit trei puncte cu roșu și i-am întins
volumul Petrei.
— Mda, sunt aproape… Deci trebuie să extindem profilul
geografic, până unde? Tot Hollywoodul și Mid-Wilshire? O,
mamă.
— Dar dacă eu am dreptate, și crima s-a petrecut atunci
când Patty locuia în Fourth, perioada de timp se îngustează
până la mai puțin de un an. Plus că explică și de ce Patty n-a
stat prea mult acolo. Făcuse sau văzuse ceva oribil și a vrut
să fugă.
— Dacă era chiar atât de înspăimântată, de ce n-a plecat
de tot din oraș?
228
— Poate că n-a fost o chestiune de securitate personală, ci
doar de vinovăție. A vrut să fugă în plan psihologic…
Privirea pe care-au schimbat-o între ei a fost grăitoare. La
ce alt raționament te poți aștepta din partea unui psiholog?!
Milo spuse:
— Și dacă întâlnirea ei cu mucea Whitbread, la urgență, a
fost mai mult decât o reminiscență neplăcută? Dacă el a
făcut o remarcă amenințătoare la adresa lui Patty?
— Ce-ți mai face fetița, dacă mă-nțelegi, spuse Petra
clipind demonstrativ. Dar de ce n-ar fi reclamat Patty imediat
la poliție chestia asta? Sau putea să-și folosească pistolașul…
Și spre Milo:
— Ai aflat când l-a înregistrat?
— Nu l-a înregistrat.
— Când a avut loc întâlnirea de la urgență, ea era deja în
faza terminală a bolii, am spus eu.
— Și mai bine, spuse Petra. Știa că o să moară curând.
Dacă o speria ideea că Whitbread ar putea să-i facă rău
Tanyei, ce-o împiedica să se ducă după el și să-i zboare
creierii?
— Tu n-ai reușit să dai de el, am spus eu. Ce te face să
crezi că ea ar fi avut mai mult noroc?
— După atâția ani în care ea n-a scos o vorbă, brusc, el se-
apucă s-o amenințe?
— Poate că n-a fost nicio amenințare pe față, doar o
remarcă voalată care i-a rămas în minte lui Patty și nu i-a
mai dat pace. Avea un anumit tip de structură psihică.
Obsesivă, în care creierul e turat la maximum, non-stop. Ea
învățase să-și controleze pornirile; unii oameni reușesc. Dar
tendințele nu dispar, rămân acolo, iar stresul le aduce iar la
suprafață. Mai punem la socoteală și complicațiile cognitive
datorate bolii, și nimeni nu poate ști cum va procesa ea
lucrurile.
Petra își mușcă buza.
— Creierul meu e gata pentru o oprire la standuri…

229
locuința ei din Culver Boulevard nu-i chiar atât de departe de
celelalte trei locuri unde-a stat. Cam cât, opt kilometri spre
sud-est?
— E o cu totul altă pagină pe hartă, am spus eu. La
propriu și la figurat. Mai important decât atât, nu avea nicio
legătură cu soții Bedard. Iar Patty a decis să se smulgă din
toată mocirla aia.
Petra închise Ghidul Thomas.
— Un lucru ușor de făcut mâine e să aflu cine deținea pe-
atunci clădirea lui Mary Whitbread. Dacă numele lui Myron
apare pe actul de proprietate, voi deveni brusc nițel mai
receptivă.
Făcu o grimasă și adăugă:
— Hai că o să-i placă la nebunie chestia asta!
— Cui?
— Cruellei. Oricât de ciudă mi-ar fi să recunosc, admit că
a avut dreptate. E absolut obligatoriu, să-l găsim pe fostul ei
soț și să-l luăm la întrebări. Dar dacă-mi mai spune o dată
„dragă”, pe tonul ăla, îi trag una de nu se mai oprește până-n
Canada!
Ne-am mai jucat cu calculatorul încă vreun ceas,
încercând fără succes să aflăm mai multe despre Moses
Grant și Peterson Whitbread, cunoscut și ca Blaise De Paine.
Petra spuse:
— Băieți, eu am început să mă uit cruciș, hai să băgăm toți
cornu’-n pernă.
— Mai e o întrebare, am spus eu. Gradul de pericol pentru
Tanya.
— Dacă tu ai dreptate în privința bănuielii că Peterson a
amenințat-o pe Patty din cauza vreunui secret mare și urât,
atunci gradul de pericol devine mare. Cum stau lucrurile cu
măsurile de siguranță la ea acasă?
— Sunt la nivel decent, spuse Milo. I-am ținut o predică și
ea a părut s-o bage la cap. Am aruncat un ochi și de-a lungul
străzii, chiar de mai multe ori. Nimic dubios, deocamdată.
— La doar nouăsprezece ani, să stai singură într-o casă,
230
spuse Petra. Eu nu știu cum m-aș descurca. Ce anume știe
ea, exact, despre toată povestea asta?
— I-am povestit despre uciderea lui Jordan, am spus eu.
Ea a vrut să știe dacă are vreo legătură cu mama ei, iar noi i-
am spus că nu există nicio dovadă concretă și directă în
acest sens.
— Și va crezut?
— Poate că da.
— Mă rog, spuse ea. Dar dacă presupunerile pe care le-am
vehiculat noi în seara asta se-apropie cât de cât de adevăr, n-
o să mai puteți să-i vindeți multă vreme gogoașa aia… Faci
terapie cu ea, Alex?
— Nu avem ședințe programate, doar dacă simte ea nevoia.
Cât de multe pot să-i spun?
Petra se uită spre Milo.
El spuse:
— E cazul tău, inspectore Connor.
— Hmm, mormăi ea. Aș prefera să nu știe chiar toate
amănuntele anchetei, dar trebuie să înțeleagă clar că se
impune să fie atentă. Există vreun alt loc unde să poată sta,
dacă va trebui?
— Nu are alte rude, am spus eu. Susține că are prieteni.
— Susține? Crezi că minte?
— Spune că învață cu diverși colegi, dar n-a pomenit
niciodată de vreo relație pur socială. Și nu vezi nimic la ea în
casă care să țină clar de viața de student.
— S-a maturizat mult prea devreme, din câte se pare. Așa
se întâmplă uneori, când îți pierzi un părinte. Te întrebi dacă
barajul e pe cale să se rupă?
— Sunt cu ochii pe nivelul apei.
— Are totuși o relație cu cineva, spuse Milo. Kyle Bedard a
găsit-o prin rețeaua Facebook, pretinzând că i-am deșteptat
curiozitatea, după ce am vorbit cu el despre perioada când
Tanya și Patty locuiau în casa bunicului lui. Noi am avertizat-
o să nu se implice prea tare, dar știți cum sunt puștanii

231
ăștia…
— Crezi că umblă după ea din motive nepotrivite?
— Probabil că nu, dar cine poate ști? Ți se pare o evaluare
corectă, Alex?
Am încuviințat din cap.
— Încă o încrengătură care duce spre familia Bedard,
spuse Petra. Alex, poate că ar trebui s-o dirijezi ușurel cât
mai departe de el. S-o faci cumva să priceapă că familia asta
pare să-și încolăcească tentaculele pe tot ce prinde.
— Dar fără să-i dau niciun detaliu despre anchetă.
Ea oftă prelung și-și ciufuli părul cu mâna.
— Avem într-adevăr datoria morală s-o protejăm, dar
pentru sănătatea ei mentală nu poate fi deloc bine, dacă o
speriem de moarte fără niciun motiv întemeiat. Se poate avea
încredere în ea, că n-o să se scape să-i spună ceva lui Kyle
sau oricui altcuiva?
— Cred că da.
— Atunci urmează-ți instinctul.
Milo spuse:
— Dacă tot stai de vorbă cu ea, poate reușești să afli dacă-
și amintește să-l fi cunoscut pe Blaise De Paine.
— OK.
Petra se ridică în picioare și-și răsuci gâtul.
— Mă conduceți și pe mine la caleașcă, nobilii mei domni?
În dimineața următoare, la nouă, i-am lăsat Tanyei un
mesaj să mă sune.
Pe la unu, încă nu-mi telefonase înapoi. La unu și zece a
sunat Milo.
— În sfârșit un bingo. Când Patty s-a mutat în duplexul de
pe Fourth Street, casa îi aparținea lui Mary Whitbread,
împreună cu clădirea pe care o ocupă acum și cu alte două
din vecinătate. Dar cu doi ani înainte, toate aceste proprietăți
i-au aparținut familiei Bedard, prin intermediul unei societăți
de familie.
— Myron i le-a vândut?
— Societatea. Ai cărei administratori erau bătrânul și
232
Myron.
— A obținut un preț de chilipir?
— Cadou pentru amantă? Nu sunt expert în domeniu, dar
cifrele nu par exagerat de scăzute, poate că Mary avea și ea
propria sursă de parale. Bănuiala ta că Myron a fost cel care
a trimis-o pe Patty acolo începe să arate mai bine. Cealaltă
descoperire monumentală este că gloanțele extrase din hoitul
lui Leland Armbruster nu corespund cu arma lui Patty.
— O mică binecuvântare.
— Raul și Petra au venit mai devreme azi la serviciu, ca să-
i dea de urmă lui Myron prin Europa. Deocamdată, canci
rezultate. Rezultatele finale ale autopsiei lui Lester Jordan nu
sunt cine știe ce: cauza morții, strangulare, modul de
încadrare, omor. Robert Fisk încă n-a fost depistat, iar Petra
nu reușește să găsească nicio adresă curentă pe numele
Blaise De Paine sau Moses Grant. Dar, nu-i așa, dacă viața ar
fi prea ușoară, am începe să ne închipuim că suntem mai
mult decât niște maimuțe năpârlite.
— Nu vezi nicio scânteie de inteligență la specia umană?
— Nu și când citesc ziarele.
— Blaise De Paine este în principiu accesibil, am spus eu.
O cunoaștem pe maică-sa.
— Părerea Petrei în această privință, și sunt de acord cu
ea, este că, a o revizita pe Mary Whitbread chiar acum, ar
suna prea mulți clopoței de alarmă și ar spori riscul să mai
dispară un infractor în ceață. Ce m-am gândit eu e să căutăm
o adresă pentru Hummerul lui Paine, dat fiind că nu-i o
mașină chiar atât de banală. Nicio fiară de felul ăsta nu e
înregistrată pe numele De Paine sau Peterson Whitbread, dar
s-ar putea să folosească alt pseudonim. Aștept să primesc un
fax de la registrul auto cu lista tuturor Hummerelor
înregistrate. Între timp, am dat telefoane pe la concesionari,
dar deocamdată n-am găsit nimic. Ținând cont că lui De
Paine îi place să se dea grande, m-am gândit că poate mașina
e închiriată, și-am început cu ăia de la Budget, din Beverly

233
Hills, fiindcă la ei găsești tot felul de fițe pe roți, le închiriază
cu ziua, acum vreo doi ani i-am închiriat și eu lui Rick un
Lamborghini de ziua lui. S-a ales cu o durere de spate, dar
asta-i altă poveste. Din nefericire, unicul Hummer negru din
parcul lor a fost dat pe termen lung unui studio de filme.
Celelalte trei sunt pe argintiu, pe roșu și unul galben
decapotabil, îți dai seama ce culme a bunului-gust. Acum mă
pregătesc să-i sun pe ăia de la Hertz.
— Cel galben pare taman bun pentru ziua ta de naștere.
— Da, precis, mârâi el. Rinocerul călare pe-un bondar.

Când am văzut că se face trei și Tanya tot nu mă sună, am


sunat-o eu pe ea din nou.
— Oh! Bună ziua.
Voce înceată, încordată.
— Te-am deranjat?
— Nu… de fapt, chiar voiam să vă sun. Domnul Fineman,
care era contabilul lui mami, m-a rugat să-i caut niște
documente fiscale, și am găsit ceva pe fundul unui sertar.
— Ce anume?
— Îm… nu-mi dau seama ce semnificație are. Aș putea să
vă arăt?
— Bineînțeles. E un lucru pe care trebuie să-l știi: arma
mamei tale nu corespunde cu nicio crimă de la dosar, și a
fost scoasă din discuție în cazul despre care ți-am povestit.
— Asta-i grozav, spuse ea, cu însuflețirea unui cyborg.
— E totul în regulă cu tine, Tanya?
— Da… Aveam de gând să plec la facultate, pe la cinci. Aș
putea trece pe la dumneavoastră în drum. Dacă nu sunteți
ocupat.
— Bine, te aștept.
— Pe la patru și jumătate e bine?
— E perfect.
Închise telefonul în timp ce eu îi spuneam la revedere.

234
CAPITOLUL 25

A AJUNS CU CINCI MINUTE mai devreme, ținând strâns în


mână un plic antișoc, căptușit cu plastic. Își vârâse mâinile în
niște mănuși tricotate gri, deși vremea era caldă.
O dată intrați în cabinetul meu, ea trase de marginea
plicului și scoase afară o fotografie și o foaie de hârtie liniată,
împăturită în patru.
Instantaneul îi înfățișa pe Patty și pe Lester Jordan, stând
alături în picioare în spațiul crem-murdar care-i servea lui
Jordan drept cameră de zi. Smocurile lui de păr erau încă
negre și lipite de cap. Avea pungi sub ochi și picioarele
crăcănate. Un tricou gri lăbărțat dădea o impresie de
masivitate care însă n-ar fi putut păcăli pe nimeni.
Trupul bondoc al lui Patty era ușor înclinat spre Jordan,
de parcă era gata să-l prindă în cădere.
Tanya despături foaia de hârtie și mi-o întinse. Muchiile
erau murdare și marginile zdrențuite. Un mesaj scurt, scris
cu pixul:

Către pretinsa Florence nightingale 14,


Îți dau asta înapoi pentru că nu-ți pasă deloc. Nu știu
cum poți crede tu că este în regulă profesional ceea ce ai
făcut. Jigodia bătrână are bani cu nemiluita, poate plăti
pe oricine să-i schimbe scutecele, dar pe mine cine-o să
mă ajute, cine-o să mă readucă la viață, dacă va fi
nevoie? Îi înțeleg pe alții că se lasă manipulați de $$$$
ticălosului, dar tocmai tu, Pat? Mereu spuneai că pe tine

14 Florence Nightingale, de naționalitate britanică, dar


născută la Florența în Italia, și devenită celebră în timpul
Războiului din Crimeea, este considerată întemeietoarea
serviciului modern al cadrelor medicale medii (n.t.).
235
nu te interesează chiar atât de mult. Mereu spuneai că
onestitatea este totul pentru tine, Pat. În mod evident,
toate vorbele tale despre onestitate nu erau decât
porcăriile obișnuite, ca alea pe care ți le bagă pe gât în
programele lor de dezintoxicare. Să nu mă înțelegi greșit,
Pat. Nu sunt supărat, sunt LOVIT ÎN SUFLET. Cu litere
mari. Și tu știi foarte bine unde duce asta, Pat, în cazul
meu. Ce altceva vrei să fac, Pat? Și a cui va fi vina, Pat,
dacă voi cădea iar?
Să-ți fie de bine, pe tot restul vieții.
Les

Tanya spuse:
— Zice că nu s-a supărat, dar asta e furie oarbă. Îți vine să
crezi cât poate fi de arogant?! „Să mă readucă la viață”? Ea l-
a ajutat să iasă dintr-o supradoză, probabil i-a salvat viața,
iar el, în loc să-i fie recunoscător, o face să se simtă
vinovată?! Și ultima parte: „Tu știi foarte bine unde duce asta,
în cazul meu”. O amenință că va lua din nou o supradoză,
nu-i așa? Dându-i de înțeles că va fi vina ei. Cum pot oamenii
să-și aroge asemenea drepturi asupra celorlalți?!
Am spus:
— Așa fac dependenții, se concentrează exclusiv la nevoile
lor.
— Probabil că a devenit dependent tocmai fiindcă era un
egoist. Și un om fără voință. Niște oameni incapabili să-și
controleze propria viață.
Obrajii ei aveau culoarea cireșelor coapte. Umerii i se
adunaseră atât de tare, încât reverul îi urcase până la urechi,
își eliberă din coc un torent de păr, apucă o șuviță zdravănă
și-o răsuci între degete.
M-am așezat, i-am făcut semn și ei să mă imite. La început
nu se mișcă, într-un final își dădu drumul pe canapea.
— A avut foarte mare grijă de el, am spus eu. Acesta e și
motivul pentru care tatăl lui Kyle voia ca ea să se ocupe de

236
tatăl lui.
— „Ticălosul cu bani”. Nu era dreptul lui să-și cheltuiască
banii exact așa cum dorea? Colonelul era pe moarte, domnule
doctor Delaware. Mama făcea bine că-și folosea timpul ca să-l
îngrijească.
— Dar cu Jordan își pierdea timpul.
— Uitați-vă cum a tratat-o, domnule doctor! Tirada asta
furioasă poate fi numită oricum, numai rațională nu. Puțin
îmi pasă de problemele lui, n-are nicio scuză. El și mama nu
erau nici pe departe cei mai buni prieteni. După ce am văzut
fotografia, mi-am amintit vag că l-am mai văzut, dar nici
măcar nu știam cum îl cheamă. Și Kyle abia dacă-l cunoștea!
Jordan a avut un noroc chior, să fie vecină cu el o asistentă
medicală ultra-competentă. Atunci când a venit momentul să
plecăm, el ar fi trebuit să-i mulțumească, nu s-o amenințe că-
și va face singur rău.
Se plezni peste genunchi.
— M-am săturat, pur și simplu, să-i văd pe oameni atât de
nedrepți!
— Ai dreptate, am spus eu. Ar fi trebuit să-i fie
recunoscător.
— După toate câte a făcut pentru el, doar din bunătate.
— Mama ta a fost una dintre cele mai cumsecade persoane
pe care le-am cunoscut vreodată, dar noi am aflat că i se
plătea ca să-l îngrijească pe Jordan.
— De unde știți?
— Mama lui Kyle ne-a spus.
— Femeia aia.
— O cunoști?
— Kyle mi-a spus cât de incredibil de egocentrică este, ca
persoană, niciodată n-avea timp pentru el. Poate e o
trăsătură ereditară, în familia ei.
Iar se trase de păr.
— Bine, primea bani pentru asta. De ce nu? Dar asta nu
schimbă datele problemei. Era dreptul mamei, să plece de
acolo.
237
— Bineînțeles, am spus eu. Deci tu și Kyle stați des de
vorbă.
— Ne-am întâlnit în campus de vreo două ori, iar ieri am
fost împreună la Coffee Bean. Și să știți că l-am întrebat
despre Jordan, dar, cum spuneam, abia dacă l-a cunoscut.
— El a văzut biletul și fotografia?
— Nu. Trebuie să le țin secrete?
— Pentru moment, s-ar putea să fie o idee bună. Ce părere
are Kyle despre tatăl lui?
— Au relații bune. De ce?
— Inspectoarea care investighează uciderea lui Jordan
vrea să discute cu toate rudele lui, inclusiv cele prin alianță.
L-a tot căutat pe Myron Bedard, dar n-a reușit să dea de el.
S-ar părea că se află undeva în Europa.
— Așa este, spuse ea. La Paris. L-a sunat ieri pe Kyle și l-a
chemat acolo, dar Kyle e prea ocupat cu teza lui de doctorat.
De ce vrea inspectoarea să discute și cu rudele prin alianță?
— De multe ori, ancheta începe cu familia.
— Eu aveam impresia că e o crimă legată de droguri.
— Nimeni nu poate spune cu siguranță, Tanya.
Ea oftă adânc.
— Deci a primit bani. De ce și-ar fi dat timpul pe gratis?
— N-am vrut să te supăr…
— Nu m-ați supărat. Apreciez sinceritatea dumneavoastră.
Arată că-mi respectați inteligența.
S-a ridicat și a început să pășească nervos prin cabinet. A
încercat să îndrepte un tablou care fusese prins cu ceară pe
sub ramă, s-a așezat la loc și-a arătat cu degetul acuzator
spre fotografie.
— Ce nu-nțeleg e de ce a trebuit ea s-o păstreze atâția ani?
— Poate că avea o anumită semnificație pentru ea.
— Credeți că se simțea realmente vinovată?
— Nu, dar era un om bun la suflet, am spus eu. Suferința
lui Jordan se poate să-i fi atins o coardă sensibilă.
— Mda, se poate… Ce mânioasă sunt. Nu-i un sentiment

238
cu care să fiu obișnuită. Nu-mi place deloc.
Își îngropă fața în mâini. Apoi ridică privirea.
— Au început să revină… simptomele mele. Am senzația
că-mi pierd controlul. E atâta tăcere în casă noaptea, mai
rău decât dacă ar fi gălăgie, nu pot să dorm. Azi-noapte mi-
am făcut de lucru cu perdelele o jumătate de oră, iar pe urmă
m-am spălat pe mâini până le-am adus în halul ăsta.
Scoțându-și o mănușă, îmi arătă pielea înroșită, ajunsă
aproape carne vie.
— Putem să ne ocupăm de chestia asta, am spus eu.
— Putem sau ar trebui?
— Ar trebui.

239
CAPITOLUL 26

— CE PĂRERE AI despre hipnoză?


— Nu prea m-am gândit niciodată la asta.
— Practic vorbind, e vorba de relaxare profundă și de
concentrare canalizată. Ai fi bună la chestia asta.
— Zău? De ce?
— Ești inteligentă.
— Ușor de sugestionat?
Am spus:
— Orice hipnoză este de fapt autohipnoză. Receptivitatea
reprezintă o deprindere care se antrenează, devine mai bună
prin practică. Oamenii deștepți și creativi au cele mai bune
rezultate pentru că nu-i incomodează să fie imaginativi. Cred
că ar fi o opțiune potrivită pentru tine acum, fiindcă poți
obține rapid niște rezultate, și poți să ajungi iar la progresele
remarcabile pe care le-ai făcut când erai copil.
Niciun răspuns.
— Tanya?
— Dacă spuneți dumneavoastră.
Am început cu respirație adâncă, ritmică. După cea de-a
treia expirație, ea a deschis ochii.
— Unde-i Blanche?
— Doarme în coșul ei.
— Ah.
— Stai așa.
Am adus cățelușa și-am așezat-o pe canapea lângă Tanya.
Tanya a mângâiat-o pe cap. Ne-am reluat exercițiul de
respirație. După câteva minute, trupul Tanyei începuse să se
destindă și Blanche adormise, pufăind și fâlfâind din buzele-i
lăsate în jos.
Am numărat de la o sută înapoi, folosind tonul monoton
cu care induc transa hipnotică. Potrivindu-mi ritmul vocii cu
sforăiturile lui Blanche. Pe la șaptezeci și patru, Tanya avea
240
buzele întredeschise și mâinile nemișcate. Am început să
inserez sugestii. Formulând indicii pentru fiecare respirație,
ca un prilej pentru relaxare.
La douăzeci și șase, mi-a clipit ledul de la telefon.
Am spus:
— Du-te mai jos, mai jos.
Tanya se lăsă greu pe canapea. O dată dispărută
încordarea, arăta ca un copil.
Până aici, toate bune. Dacă nu mă gândeam prea intens la
problemele mai mari.
După ce trecuse o oră, i-am dat instrucțiunile post-
hipnotice pentru exercițiu și relaxare prelungită, și am scos-o
din transă.
A fost nevoie de mai multe încercări, până să-și poată ține
ochii deschiși.
— Mă simt… extraordinar… mulțumesc frumos. Am fost
hipnotizată?
— Ai fost.
— Nu m-am simțit… chiar atât de ciudat. Nu eram sigură
că pot s-o fac.
— Ai un talent înnăscut.
Tanya căscă. Blanche se grăbi s-o imite. Tanya începu să
râdă, se întinse, se ridică în picioare.
— Poate într-o zi mă hipnotizați și să învăț mai bine.
— Ai probleme cu concentrarea?
— Nu, spuse ea repede. Nu, deloc. Glumeam.
— De fapt, am spus eu, starea de relaxarea ar trebui să te
ajute cu examenele.
— Serios?
— Da.
— OK, o să țin minte, spuse ea, vârând mâna în geanta cu
care venise. Am să exersez în fiecare zi… Mi-ați spus ceva pe
tema asta, nu-i așa?
— Da.
— E un pic cam… ciudat. Mă uit acum direct la
dumneavoastră, dar sunteți… apropiat și depărtat în același
241
timp. Și vă aud vocea în continuare, undeva în străfundul
minții. Ce altceva mi-ați mai spus să fac?
— Nimic altceva. Tu deții controlul, nu eu.
Scormoni în geantă.
— Uff… știu precis că am pus cecul aici…
— Când ți-ar conveni să mai vii?
— Pot să vă sun?
Extrăgând un plic alb, îl așeză pe masa mea.
— Semnat și pregătit.
Privirea îi alunecă spre scrisoarea și poza de la Jordan.
— Puteți să le păstrați. Eu nu le vreau.
— Am să i le dau mai departe locotenentului Sturgis.
Ea se crispă.
— Mami l-a ajutat cu dependența lui de droguri, nu văd ce
legătură ar avea asta cu asasinarea lui.
— Nici eu nu văd vreo legătură, dar probabil că va vrea să
aibă la un loc toate datele. Aș vrea să mai programăm o
ședință, Tanya.
— Chiar credeți că e nevoie?
— Dacă banii sunt problema…
— Nu, nu, deloc, mă descurc de minune la capitolul ăsta,
n-am depășit deloc bugetul…
— Dar…?
— Domnule doctor, apreciez mult tot ce-ați făcut… tot ce
faceți pentru mine. Dar pur și simplu nu vreau să devin prea
dependentă.
— Eu nu te văd deloc așa, în niciun caz.
— Sunt din nou aici, în cabinetul dumneavoastră.
— Tanya, câte fete de nouăsprezece ani ar fi capabile să
facă tot ce faci tu?
— Am aproape douăzeci, spuse ea. Scuze… mulțumesc
pentru compliment. Atâta doar că… uitați-vă la Jordan!
Toată furia aceea dezlănțuită, doar pentru că nu se putea
scăpa de dependența lui. Mama m-a învățat cât este de
important să-mi port singură de grijă. Eu nu vreau să ajung

242
ca ei.
— Ei?
— Oamenii slabi și fără voință, care-și plâng singuri de
milă. Eu nu-mi pot permite să fiu așa.
— Înțeleg. Dar tot ce văd eu este o persoană îndeajuns de
inteligentă încât să ceară ajutor, atunci când are nevoie de el.
— Mulțumesc… Chiar mă simt bine, ceea ce am făcut noi
astăzi a fost incredibil de util.
Își încordă demonstrativ brațele în fața mea.
— Sunt OK. Am să exersez, așa cum mi-ați spus. Dacă
constat că am uitat ceva, am să vă sun imediat.
Nu i-am răspuns.
— Promit, spuse ea. OK?
— OK.
În fața ușii de la intrare, ea spuse:
— Mulțumesc că aveți încredere în mine, domnule doctor.
Nu-i nevoie să mă mai conduceți până jos.
Am privit-o cum coboară treptele. Nu s-a uitat deloc
înapoi.

Luni, ledul care clipea intermitent era un mesaj de la


serviciul de telefonie. Mă sunase inspectorul Sturgis.
I-am povestit lui Milo despre misiva mânioasă a lui Lester
Jordan.
El spuse:
— Deci tipul era o jigodie, ceea ce am constatat și noi când
l-am cunoscut în persoană.
— Poate clarifică totuși niște lucruri. Din bilet reiese clar că
Patty l-a ajutat să scape după o supradoză, dar nu apare
nicio aluzie cum că l-ar fi aprovizionat și cu altceva decât
grijă duioasă.
El spuse:
— Minunat. Între timp, răsună valea de zumzetul
cârdurilor de suspecți. Am localizat un Hummer negru, vechi
de trei ani, înregistrat pe numele firmei Quick-Kut Music, cu
adresa la o mie patru sute pe Oriole Drive. Mă întâlnesc cu
243
Petra peste o oră, la intersecția dintre Sunset și Doheny…
Lângă prăvălia de băuturi a lui Gil Turner. Vino să zbori cu
noi, dacă ai chef.

Străzile cu nume de păsări șerpuiesc adânc printre coline


deasupra de Strip, imediat la est de Trousdale Estates:
înguste, sinuoase, înfăptuiri inginerești pavate mai mult la
întâmplare.
Sturzului, Păsării Cântătoare, Fluierarului, Ciocârliei,
Lăstunului.
Calea Stăncuței, unde George Harrison a stat de unul
singur într-o casă închiriată, așteptând un agent de presă
care cotise pe o stradă greșită, uitându-se pierdut în
depărtare la o vastă întindere de oraș învăluit în întuneric și
ceață.
Nu-i greu să te rătăcești pe-acolo. Fundături presărate la-
ntâmplare și care se termină abrupt, fără niciun avertisment,
denotă faptul că vreunui drumar de la biroul de urbanism al
primăriei îi plăcea să joace darts. Pantele sunt înșelătoare, iar
joggingul devine un exercițiu potențial letal, din cauza
absenței trotuarelor, când pe lângă tine vâjâie unul după
altul numai Porsche și Ferrari. Casele, multe dintre ele
ascunse pe după garduri vii înalte și ziduri, variază între
palate patriciene și cuburi de beton fără niciun stil
arhitectonic identificabil. Se ciocnesc una de alta, ca
pasagerii din metrou la o oră de vârf, balansându-se
periculos deasupra străzii. Dacă mijești ochii și te uiți într-un
anumit fel la străduțele cu nume de păsări, colinele par să se
cutremure și când pământul stă nemișcat.
Partea bună sunt priveliștile care-ți taie respirația, printre
cele mai bune din L.A., și valoarea proprietăților, care se scrie
cu șapte-opt cifre.
Un hoț de muzică de douăzeci și opt de ani ar avea nevoie
de-o sursă serioasă de venit suplimentar, ca să-și ia un cuib
acolo, iar răspunsul săritor în ochi erau drogurile. În ciuda

244
acestui lucru, eu credeam în continuare, așa cum îi
spusesem lui Milo, că Patty n-a fost implicată în traficul de
droguri. Biletul lui Jordan fusese intens personal: plin de
furie în fața pierderii unei plase de siguranță emoționale,
nicidecum îngrijorare că rămâne fără sursa lui de
aprovizionare.
Păcatul lui Patty constase în faptul că-și făcuse prea bine
treaba.
Totuși, mai comisese o faptă reprobabilă, ceva suficient de
grav încât s-o bântuie până la sfârșitul zilelor. Iar Lester
Jordan probabil că murise din cauza acestui lucru rău.

Când am ajuns la magazinul de băuturi, Milo s-a dat jos


din mașina lui de serviciu, fără însemne, despăturind din
mers o hartă și întrebându-se cu voce tare dacă topografia
străzii Oriole Drive permitea vreun loc de observație decent.
Luând plicul antișoc fără să comenteze, îl lăsă să cadă pe
locul din dreapta și se întoarse la hartă.
Petra își făcu apariția în aceeași Honda Accord.
Amândoi studiară rețeaua de străzi și hotărâră să parcăm
jos, la capătul străzii Oriole și pe urmă să continuăm pe jos.
Mijlocul de transport comun până acolo va fi mașina Petrei,
fiindcă nu sărea în ochi.
— Nu-i destul de fițoasă pentru un localnic, spuse ea,
bătând cu palma în capotă, dar s-ar putea să mă ia drept
asistenta personală a cuiva.
O luă spre nord pe Doheny Drive, folosind transmisia
manuală ca să nu ne hurducăm.
Milo spuse:
— Frumos joc de picioare ai la volan, inspectore Connor.
— Trebuia să conduc mai bine decât frații mei.
— Ca să-ți păstrezi stima de sine?
— Ca să supraviețuiesc.
Din două proprietăți, una părea să fie în curs de construire
sau de renovare, iar efectele secundare abundau: praf,
hărmălaie, muncitori traversând în fugă drumul, urme
245
adânci în asfalt lăsate de utilajele grele.
Pe măsură ce urcam, parcelele se micșorau și se urâțeau,
unele dintre cele mai mititele fiind în mod evident
subîmpărțiri ale vechilor proprietăți. Oriole Drive începea cu
parcela numărul o mie trei sute. Am parcat la bază și am
început urcatul pieptiș pe jos.
Picioarele lungi și musculoase ale Petrei erau făcute pentru
cățărat, iar în ce mă privește, panta nu era cine știe ce
dificultate, grație obiceiului meu de-a face un jogging nemilos
cu propria persoană. Dar Milo sufla greu și se străduia din
toate puterile s-o ascundă.
Petra îl observa cu coada ochiului. El se repezi înaintea
noastră. Gâfâi din greu:
— Știe… careva… RCP? 15
— Am făcut un curs de reamintire anul trecut, dar să nu-
ndrăznești cumva…
Aruncând o privire spre mine. Eu am dat din mâini
neputincios.
Scârțâitul mocasinilor lui Milo a devenit cadența noastră
de marș.

În locul unde începea parcela o mie patru sute apăru o


tăbliță cu Stradă închisă.
Numărul o mie patru sute șaizeci și doi însemna deci vârful
colinei sau aproape de el.
Milo gâfâi:
— Mișto.
Se frecă în dreptul șalelor și se urni mai departe.
Am trecut de un căsoi alb recent, apoi de câteva cuburi
slute din anii cincizeci. Ceea ce în dialectul orwellian al
limbajului folosit de agenții imobiliari se cheamă, eufemistic,

15 Resuscitare Cardio-Pulmonară, tehnica de prim ajutor în


caz de urgență (înec, infarct miocardic etc.) când pacientul
nu mai respiră (n.t.).
246
„locuințe clasice de la mijlocul secolului”.
Partea cu „priveliști care-ți taie răsuflarea” se adeverește la
propriu: ai nevoie de resuscitare, după ce te uiți la ele.
Milo îi dădu bătaie înainte. Ștergându-și fața cu o batistă,
supse avid aer în piept și arătă cu mâna.
Spațiu gol, acolo unde ar fi trebuit să se afle numărul
1462.
Ceea ce rămăsese nu era decât un petec plat de pământ
maroniu, nu cu mult mai mare decât un loc de parcat rulota,
împrejmuit cu un gard de sârmă. Poarta era deschisă. De
gard atârna o tăbliță cu datele unei autorizații de construcție.
La capătul îndepărtat al parcelei de teren stătea un bărbat,
la câțiva metri depărtare de versantul abrupt, uitându-se în
depărtare la panorama plină de smog.
Milo și Petra inspectară cu privirea autovehiculele din
vecinătate. Cel mai aproape era un BMW 740 auriu, parcat la
capătul fundăturii.
— Mașina nu-i cu mult mai mare decât terenul, spuse
Milo. Asta-nseamnă să fii bogat în L.A.
— Uite de ce nu pictez eu peisaje, spuse Petra.
Fără să aibă habar de prezența noastră, individul își
aprinse o țigară, se uită, fumă.
Milo tuși.
Individul se întoarse.
Petra îi făcu cu mâna.
Tipul nu-i întoarse gestul.
Am intrat pe parcela de teren.
El lăsă țigara în jos și se uită la noi.
Patruzeci și ceva de ani, un metru șaptezeci și ceva, umeri
masivi, brațe și picioare groase, și un pântec tare și rotund.
Fața pătrată și măslinie se termina cu o bărbie
supradimensionată.
Purta o cămașă elegantă, bleu, cu manșete duble,
franțuzești, butoni din aur masiv în formă de avion cu
reacție, pantaloni bleumarin cu dungă, pantofi negri din piele

247
de crocodil deveniți cenușii de la praf. Ultimul nasture de sus
de la cămașă era desfăcut. Părul cărunt de pe piept îi ieșea
cârlionțat prin deschizătură, și un lănțișor de aur odihnea
cuminte în blănița lui deasă. La încheietura mâinii drepte
avea un fir subțire roșu. De curea îi atârnau un pager și un
telefon mobil.
Ochelarii de soare Ray Ban cu brațe late blocau accesul
spre ferestrele sufletului lui. Restul feței era o mască
încordată de neîncredere.
— Asta-i proprietate privată. Dacă vreți priveliște pe gratis,
duceți-vă pe Mulholland.
Petra îi flutură insigna prin față.
— Poliția? Ce, a înnebunit?
— Cine, domnule?
— Ăla. Troupe, avocatul.
Arătând cu capul spre casa de la sud.
— Îi spun și-i spun, toate avizele sunt în ordine, n-ai ce să-
mi faci, măi.
Un soi de accent – care-mi suna cunoscut, dar nu-mi
dădeam seama de unde.
— Și-acum ce, țipă iar că e zgomot? Am nivelat terenul
acum o săptămână, cum să nivelezi fără zgomot?…
— Nu pentru asta am venit, domnule…?
— Avi Benezra. Atunci ce vreți?
Am identificat accentul. Acum câțiva ani, lucrasem cu un
inspector-șef de poliție israelian, Daniel Sharavi. Inflexiunile
lui Benezra erau mai pronunțate, dar similare.
Petra spuse:
— Îi căutăm pe ocupanții de la numărul 1462.
Benezra își scoase ochelarii de soare, dând la iveală o
pereche de ochi verzi-căprui blajini, încrețindu-se amuzați.
— Ha, ha. Bună glumă.
— Tare-am vrea să fie doar o glumă, domnule.
— Ocupanții? Poate doar râme și gândaci, râse Benezra.
Cine vă dă vouă informațiile? CIA?

248
— De când nu mai există casa, domnule?
— De un an, răspunse el, arătând cu degetul mare spre
casa din vecini. Troupe a avut liniște un an și și-a luat-o în
cap.
— Un tip pisălog?
— Un bou pisălog, spuse Benezra. Avocat!
— Acum e acasă?
— Nu-i niciodată acasă. De-aia e și nebun că reclamă.
Poate-i spuneți voi să nu mă mai sâcâie. Știți de ce face atâta
scandal? Voia să cumpere, a făcut și o ofertă. Dar n-a vrut să
dea cât merită. Acum nu mai vreau eu să vând. O să
construiesc pentru mine. De ce nu?
Flutură cu mâna în direcția priveliștii.
— O să fie frumos, numai sticlă, cu vedere la Palos Verdes.
— Superb, spuse Petra.
— Asta fac, spuse Benezra. Construiesc, sunt constructor.
Până la urmă, de ce nu și pentru mine?
— Deci ați dărâmat casa acum un an?
— Nu, nu, acum un an era goală. Am dărâmat acum cinci
luni și imediat el începe și mă scoate din minți, ticălosul ăla,
mă reclamă la comisia de urbanism, la primar, peste tot.
Arătând cu degetul la tâmplă.
— Până la urmă, am primit autorizația.
— De cât timp sunteți proprietarul terenului, domnule
Benezra?
Benezra râse.
— Vă interesează să cumpărați?
— Bine-ar fi…
— Eu am cumpărat acum cinci ani, casa era o mizerie, dar
uite colo!
Încă un gest larg spre panorama din vârful colinei.
Trase un fum din țigară, își duse mâna streașină la ochi și
se uită în sus la un avion care urca dinspre Inglewood.
— O să pun cât de multă sticlă îmi dau ei voie, cu noile
reglementări energetice. Tocmai ce-am terminat de construit
o casă splendidă în stil mediteraneean pe Angelo Drive, opt
249
sute treizeci de metri pătrați, marmură, granit, sunt gata s-o
vând. Pe urmă nevastă-mea zice că vrea să stea în ea. OK, de
ce nu? Pe urmă, eu divorțez și ea se alege cu casa. Ce, ar
trebui să mă bat?
— Ați închiriat-o vreodată cuiva pe nume Blaise De Paine?
— Oi, ioi, zise Benezra. Ăla. Da, el a fost ultimul.
— Chiriaș cu probleme?
— Vouă nu vi se pare o problemă să faci cocină în toată
casa și să nu plătești?! Mie asta mi se pare o problemă.
Greșeala mea. Am încălcat regulile, mi-am luat-o.
Petra spuse:
— V-ați luat-o?
— Vorbesc politicos cu o doamnă.
Ea râse.
— Ce reguli ați încălcat?
— Regulile lui Avi. Chiria pe două luni în avans, plus
garanție pentru daune, pe loc. Lui i-am dat-o pe o lună, fără
garanție. Un prost am fost, ar fi trebuit să-mi dau seama
după cum arăta.
— Cum arăta?
— Rock’n’roll, spuse Benezra. Părul, adică. Dar avea
recomandări.
— De la cine?
Benezra își puse ochelarii la loc pe nas.
— Un tip.
— Cum îl cheamă, domnule?
— E important?
— S-ar putea să fie.
— Ce-a făcut?
— Cine l-a recomandat? spuse Petra.
— Știți ceva, spuse Benezra, nu vreau să am probleme.
— Dacă n-ați făcut nimic…
— N-am făcut nimic. Dar ăsta care l-a recomandat, e destul
de faimos, dacă mă-nțelegi.
— Cine, domnule?
— Eu nu știu nimic de problemele lui.
250
— Ale cui probleme, domnule?
Benezra inspiră adânc și trase lacom din țigară.
— Pentru ce l-am angajat eu a fost legal. Ce a făcut el
pentru alți oameni, nu vreau să știu.
— Domnule, spuse Petra, despre cine vorbim?
— Un tip pe care l-am angajat.
— Ca să facă ce?
— S-o urmărească pe nevastă-mea. Vrea casa din Angelo,
opt sute de metri pătrați, să se tăvălească în ea, foarte bine.
Vrea bijuteriile, foarte bine. Dar și barca mea? Proprietățile
pe care le aveam înainte s-o cunosc? Deloc, deloc, deloc
foarte bine. Știam ce face ea cu dumnealui, poate că tipu’
ăsta reușește s-o și dovedească, ca să-i mai reteze din
pretenții.
— În California nu contează motivul divorțului, la partaj.
— Asta-i partea oficială, spuse Benezra. Dar ea cică are
prieteni din lumea bună, se duce la dineuri, ia masa la
Spago. Nu dă bine la imagine, s-o știe lumea că nu-i ușă de
biserică. Pe el l-am angajat să vină cu probele.
— Vă referiți la un detectiv particular.
— Cam așa ceva.
— Pentru că soția dumneavoastră…
— Dumneata ești femeie. Ce-ți închipui că făcea ea?
— Se culca cu alții?
— Nu cu alții. Cu unul singur, oculistul ei.
Ciocănind cu degetul întruna dintre lentilele negre.
— Eu plătesc zece mii de dolari pe operație Lasik, ca să nu
mai trebuiască ea să poarte lentile de contact, să n-o mai
mănânce ochișorii. Și ea cum mă răsplătește? Își mai trage un
tratament, dar de altfel.
Chicotind.
— E bine că puteți râde, spuse Petra.
— Da’ ce, ar trebui să fac ulcer pe chestia asta?
— Cum îl cheamă pe detectivul particular?
— Ăla celebru, spuse Benezra. Fortuno.
— Mario Fortuno.
251
— Aha. E tot la pușcărie?
— Din câte știu eu, da.
— Foarte bine. Mi-a luat banii și n-a făcut nimic. De
chestia ailaltă, n-am nici cea mai vagă idee.
— Fortuno va spus de unde îl cunoaște pe Blaise De
Paine?
Benezra scutură din degetul arătător.
— Prietenul unui prieten care e prieten cu prietenul unui
prieten. „Dar e OK, măi Avi, poți să ai încredere în mine.”
Începu să râdă tare, apoi adăugă:
— Nu i-oi fi numărat bine pe toți „prietenii”.
— Ce altceva va mai spus Fortuno despre De Paine?
— Nimic, eu am fost prost, dar am zis că un tip pe care-l
știe toată lumea și mai și lucrează pentru mine, ce interes ar
avea să mă țepuiască? I-am făcut până și reducere la chirie,
casa era o mizerie, oricum urma s-o demolez curând.
Răsucindu-se iar spre priveliște:
— Uite ce minunăție.
Petra îi arătă una dintre fotografiile de la o petrecere,
scoase de pe Internet.
— Aceasta este persoana despre care vorbim?
— El e, da. Ce-a făcut?
Poza lui Moses Grant de pe permisul de conducere îl făcu
să clatine din cap.
— Pe ăsta nu l-am văzut niciodată. Vreun gangster din
Watts?
Fotografia de identificare pentru poliție a lui Robert Fisk îl
făcu să ridice din sprâncene.
— Ăsta a fost pe-aici, l-am văzut de cel puțin două ori. S-ar
putea chiar să fi stat aici, deși noi nu ne-am înțeles decât pe-
o singură persoană, câți pot să stea în cincizeci de metri
pătrați, un singur dormitor, o singură baie. Pe vremuri, în
anii cincizeci, era garajul ticălosului de-alături, care vrea să
lipească iar proprietățile la loc, dar nu vrea să plătească
prețul pieței. Așa de rău mă scoate din minți, aveam de gând
să las terenul să fie spațiu verde, dar acum nici prin cap nu-
252
mi trece, o să fie la câțiva centimetri de vecinătatea lui.
Petra îi flutură prin fața ochilor poza lui Fisk.
— Ce vă face să credeți că acest individ locuia aici?
— O dată am venit după chirie, nu era decât el în casă. La
bustul gol, plin de tatuaje cretine, făcea exerciții în fața
ferestrei… pe-un covoraș, înțelegi? Judo, karate, așa ceva,
plin de haine și mizerie pe lângă el. Eu cică să fac
conversație. Am învățat karate pe stil israelian – krav maga
se numește – în armată. El cică da, știe cum vine asta, pe
urmă închide ochii și se-apucă iar să inspire și expire și să-și
întindă brațele. Eu zic scuze de deranj, da’ care-i treaba cu
chiria. El zice că nu știe nimic, a venit doar în vizită.
Tatuajele alea, peste tot…
Își atinse pieptul și continuă:
— Și până sus pe gât. E un infractor?
— Am vrea să stăm de vorbă cu el. Ce ne mai puteți spune
despre De Paine și Mario Fortuno?
— Asta-i tot, spuse Benezra, aruncându-și o privire pe
ceasul de la mână. Eu îl angajez să afle ce face ea. El îmi
spune că și-o trage cu oculistul, mulțumesc frumos,
detectivul lu’ pește. Asta știu și eu, că doar vede perfect, ce
rost mai are să se ducă la cabinetul lui toată ziua?
Clătinând din cap.
— Treisprezece mii de dolari pentru asta, mulțumesc
frumos. După mine, ar trebui să putrezească în închisoare.
Milo spuse:
— Deci nu va adus nicio probă?
— Mereu scuze și pretexte, spuse Benezra. Chestia asta
durează, măi Avi. Trebuie să ne asigurăm că vor fi dovezi de
bună credință, măi Avi. Cabinetul oculistului e încuiat, măi
Avi, cred că o să te mai coste ceva în plus, măi Avi.
Un zâmbet larg îi împărți fața aproape în două.
— Într-un târziu mă prind și eu că-s țepuit de două ori, o
dată de nevastă, și-o dată de marele detectiv. Pe urmă mă
gândesc să-l dau în judecată pe avocatul meu de divorț, că el

253
m-a trimis la Fortuno. Îl sun, el zice că Fortuno l-a țepuit și
pe el.
— Cum?
— L-a angajat să-i întocmească niște documente, nu i-a
mai dat niciun ban.
— Numele avocatului, vă rog.
— Oi, spuse Benezra. Asta nu sună bine. De fapt, de ce
nu, că eu am terminat-o cu el. Marvin Wallace, în Roxbury
colț cu Wilshire.
Benezra trase un ultim fum din țigară, o stinse cu degetele
și-i făcu vânt spre parcela de teren.
— Tot timpul venea cu scuze ca să nu-și facă treaba,
Fortuno ăsta. În sfârșit, a găsit și el una bună.
— Care anume? întrebă Petra.
— Aia pe care i-ați dat-o voi. L-ați băgat la răcoare.

254
CAPITOLUL 27

L-AM LĂSAT PE BENEZRA să admire mai departe


panorama și am coborât pe Oriole Drive.
Petra îi telefona căpitanului Stuart Bishop și-l puse la
curent, după care închise.
— O să dea niște telefoane, dar vrea și o întâlnire cu noi.
— Când? întrebă Milo.
— Imediat ce ajungem înapoi în Hollywood.
— Noi fiind cine?
— Tu și cu mine, Stu insistă pe comunicarea
interdivizionară, spuse Petra și se întoarse spre mine:
Participarea ta este opțională, dar categoric binevenită. A zis
să-ți mulțumesc că l-ai ajutat pe nepotul lui.
Anul trecut, băiatul de vârstă preșcolară al surorii mai mici
a lui Bishop fusese înspăimântat de știrile de seară. Un băiat
cu psihic bine adaptat; câteva ședințe fuseseră de ajuns.
Confidențialitatea mă forța să mă rezum la un simplu
zâmbet.
Petra îmi întoarse zâmbetul.
— Mă gândeam eu că asta o să spui.

Biroul căpitanului de la sediul diviziei de poliție din


Hollywood era un spațiu spartan pe colț, zugrăvit în alb și
însuflețit cu operele de artă de la ora de desen ale celor șase
puști Bishop, toți bălani, și cu tone de poze de familie. O cană
albă cu sigla BYU Cougars împărțea spațiul unei servante cu
un bax de apă plată Trader Joe. Prin fereastra crăpată vreo
cinci centimetri intra aer, căldură și zgomotul străzii.
Stu era un tip zvelt, ras la sânge, de vreo patruzeci de ani,
cu ochii aurii cercetători și păr blond ondulat care-i
încărunțise la tâmple. Purta bretele din piele împletită peste o
cămașă roz cambrată, cravată de mătase turcoaz, pantaloni
de costum din stofă subțire în carouri fine, pantofi lustruiți
255
cu șireturi și model în găurele. Haina de la costum atârna din
cuierul de lemn curbat. Întinzându-se după apă, ne oferi și
nouă câte-o sticlă. Milo acceptă.
Provenit dintr-o familie înstărită de mormoni din
Flintridge, Stu plecase din poliție când era inspector de
rangul trei, punând brusc capăt unei ascensiuni rapide în
carieră, pentru a-și îngriji nevasta bolnavă de cancer. Kathy
Bishop își revenise, dar Stu continuase să lucreze ca șef de
securitate pentru firme private și, ocazional, dând
consultanță de specialitate pentru producătorii de filme,
până ce noul comandant al poliției îl ispitise să vină înapoi,
pe postul de căpitan.
Noul comandant era un partener de golf de-al tatălui lui
Stu, oftalmologul, dar puțini au fost cei care au cârcotit.
Mizantropul amoral pe care-l înlocuise Stu fusese împușcat
mortal de o soție geloasă, într-un parcaj; doar trei polițiști
veniseră la înmormântare, toți din obligație. În combinație cu
experiența de stradă a lui Stu, reputația lui de a fi omul care-
și susține colegii, și o anume capacitate de-a lucra cu șefii cei
mari fără să-și scoată sufletul la mezat, acest fapt făcea ca
luna de miere cu subalternii să pară una durabilă.
În calitate de fostă parteneră de începuturi a lui Stu, Petra
era într-o poziție ideală pentru promovare pe scara
administrativă. Deocamdată, se ținea mai departe de munca
de anchetator.
Stu își umplu cana cu apă, sorbi și se lăsă pe spate în
scaun.
— Nici că se putea să găsiți un moment mai potrivit, din
punctul de vedere al pressingului la Fortuno. Guvernul
federal a dezvoltat un interes extraordinar pentru persoana
lui și nimeni n-ar vrea să se împiedice de-un fleac, cum ar fi
un asasinat. Acestea nu sunt informații de natură publică,
dar am sunat la San Luis Obispo, unde el este încarcerat în
mod oficial, și am aflat că a fost ridicat în urmă cu o lună de
agenți FBI și de un procuror federal, și transferat într-un

256
centru de detenție din oraș. Când am sunat acolo, inițial m-
am izbit de-un zid de tăcere, după care am fost trimis la
biroul FBI din Clădirea Federală. Un agent special pe care-l
cunosc s-a dat puțin pe după piersic, dar în final a deschis
gura și-a recunoscut că Fortuno și-a petrecut ultima lună de
zile într-un hotel din oraș, pe banii contribuabililor.
— Ciripind de dimineața până seara, spuse Milo.
— Îmi pot imagina.
Petra spuse:
— Parcă Fortuno făcea mare caz de codul tăcerii și
etcetera.
— Un pic de timp petrecut în celulă îți poate ajusta
atitudinea, spuse Milo.
— Cred și eu, spuse Stu. Comandantul-adjunct de la San
Luis Obispo îmi spunea că a dat peste niște tovarăși de
detenție pe bune fioroși.
Petra spuse:
— Și eu, care credeam că la San Luis e un fel de country
club…
— Au terenuri de tenis și dormitoare ca la cămin, dar tot
închisoare este. Cretinii care au deturnat autobuzul de școală
din Chowchilla sunt acolo, la fel și Charleton Jennings.
— Ucigașilor de polițiști li se permite să joace tenis de
câmp?
— Da, după ce-și fac drum prin sistem timp de treizeci de
ani.
Tăcere pentru camarazii căzuți la datorie. Din partea
tuturor.
Petra spuse:
— Ți-ai făcut vreo idee despre cine e pe cale Fortuno să-și
dea drumul la gură?
— Doar niște semi-aluzii complet neoficiale, spuse Stu.
Dacă mi-ar permite credința să fac pariu, mi-aș pune banii pe
maeștrii manipulatori din specia „avocați apărători” și
„baronii show-bizului”.

257
Milo fluieră lung.
— Direct la capătul de sus al lanțului trofic.
— Cu siguranță că va fi din ce în ce mai interesant, spuse
Stu. Dădacele lui Fortuno n-o să fie prea încântate că-l
împart cu noi, dar nu pot risca să-și compromită meciul,
împingându-ne să apelăm la presă. Târgul e următorul:
puteți să vă întâlniți cu el deseară la șapte. Aveți la dispoziție
o oră, fără prelungiri. V-am pus pe toți trei pe listă, mi-am zis
că probabil veți vrea ca doctorul D. să-l analizeze pe individ.
— Au și canapele în camerele de hotel, așa că nu văd de ce
nu, am spus eu.
Petra spuse:
— La care hotel?
— Încă nu știu. Cineva mă va suna la ora șase, după care
vă sun eu pe voi.
Ea flutură din mâini.
— Oau, intrigă la nivel înalt!
Stu spuse:
— Îi ajută pe federali să mai uite că în majoritatea timpului
nu fac altceva decât să lingă hârtii.
Și, trecându-și podul palmei peste suprafața liberă a
propriului birou, adăugă zâmbind:
— Spre deosebire de alții.
Petra spuse:
— Ești oricând binevenit, dacă ți se face dor de sânge.
— Ai grijă ce-ți dorești, spuse Stu, ridicându-se și vârându-
și umerii în haina de la costum, care cădea perfect. Am o
ședință de buget în oraș. Vorbim la șase, Petra. Mi-a părut
bine să vă văd, băieți.
Ne ținu ușa la ieșire. Când m-am strecurat prin ea, l-am
auzit spunând:
— Știu că nu poți să spui nimic, dar îți mulțumesc încă o
dată pentru Chad.

Hotelul Loews Beverly Hills era un exemplu obișnuit de


publicitate mincinoasă pentru zona Westside, amplasat pe
258
Pico Boulevard spre Beverwil, la o jumătate de kilometru
depărtare către sud de orașul sclipicios. Am mers fiecare cu
mașina lui, l-am lăsat pe valet să le parcheze și ne-am
întâlnit în holul de la recepție.
Aceleași nuanțe pământii pe care le văzusem și la Hilton.
Ochiul de artist al Petrei sesiză imediat.
— Bine ați venit în Universul Bej, lăsați-vă imaginația la
intrare.
Nu ne dădu nimeni nicio atenție, în timp ce ne apropiam
de lifturi. Nici urmă de vreo măsură specială de securitate,
iar când liftul ne scuipă afară la etajul unsprezece, coridorul
era liber.
Ciocănitul Petrei în ușa apartamentului 1112 fu
întâmpinat cu tăcere. Pe urmă un zgomot înfundat de pași.
Lanțul de siguranță lăsă ușa să se crape cu nici trei
centimetri. Abia cât să se zărească pupila în curs de lărgire a
unui ochi căprui-deschis.
— Identificați-vă, spuse o voce de băiețaș.
Petra își arătă insigna.
— Toată lumea.
Milo își flutură și el insigna. Ecusonul meu dădu naștere
unui „Asta ce mai e?”, dar fără niciun comentariu asupra
datei expirate.
— Domnul doctor Delaware este consultantul nostru
comportamental, spuse Petra.
— Ăsta nu-i un caz de profil psihologic, spuse vocea.
O altă voce, din spate de tot, strigă:
— Lasă-i înăuntru, mor de plictiseală.
Ușa se trânti. Voci în surdină se răstiră una la cealaltă,
apoi liniște.
Am rămas pe coridor.
Milo spuse:
— Ar fi trebuit să-mi aduc Aston Martinul cu scaun
ejectabil, ca să mă catapultez dracului prin ferea…
Ușa se deschise larg. Un tinerel cu părul nisipiu, într-un
costum gri, cămașă albă și cravată albastră, spuse:
259
— Agent special Wesley Wanamaker.
Figura îi era pe potriva glasului băiețesc. Se mai uită o
dată la dovezile noastre de identificare, și în cele din urmă, se
dădu la o parte.
Un apartament cu două camere, într-o nuanță doar cu
puțin mai luminoasă decât crem-deschis. Obiecte de-un soi
de artă ambiguă presărate pe pereții cu vopsea lavabilă.
Draperiile de camuflaj nimiceau o priveliște spre est pe care
Avi Benezra ar fi apreciat-o. Aerul era saturat de miros de
pizza și sudoare. O cutie unsuroasă de la Domino’s Pizza
stătea pe o masă îngustă.
Un bărbat palid și cu părul alb ne făcu cu mâna de pe o
canapea cu tapițerie țeapănă bej, plasată în centrul camerei.
În jur de șaizeci de ani, umeri înguști, cu un gheb de
osteoporoză la ceafă care-i făcea firele de păr să stea ridicate-
n evantai. Purta un pulovăr din cașmir cu deschizătură în V,
pantaloni comozi crem care păreau noi, și pantofi de piele
moale negri, Gucci, pe piciorul gol. În mână avea un pahar
cu ceva portocaliu. În timp ce noi ne apropiam, el îi făcu cu
ochiul Petrei și aceeași voce care ceruse imperios să fim lăsați
înăuntru spuse:
— De mult nu ne-am văzut, băieți. Și fetelor.
Petra spuse:
— Chiar foarte demult, domnule Fortuno. Cam de
nicicând.
Mario Fortuno spuse:
— Când ești îndrăgostit, toată lumea ți-e prietenă.
— Foarte bine, atunci, din moment ce suntem cu toții
amici, sunt sigură că veți fi fericit să ne spuneți tot ce trebuie
să știm despre Peterson Whitbread, cunoscut și…
Agentul special Wesley Wanamaker păși între ea și
Fortuno.
— Înainte de-a merge mai departe, trebuie să lămurim
puțin regulile. Domnul Fortuno este un infractor condamnat,
aflat în custodia FBI-ului. Ca atare, mișcările și conversațiile

260
lui vor fi monitorizate de FBI în permanență. Nu se permit
întrebări despre anchete federale în curs de desfășurare.
Aveți la dispoziție o oră în care să discutați cu domnul
Fortuno despre subiectele permise…
Descheindu-și nasturii de la haină, scoase afară un ceas
de buzunar.
— Din care trei minute au trecut deja. S-a-nțeles?
— Da, s’trăiți, spuse Petra.
În spatele lui Wanamaker, Milo schiță din buze, neauzit:
„Dobitocule.”
Când Wanamaker se întoarse cu fața spre el, Milo spuse:
— Idem, agent W.
— Doctore, spuse Wanamaker, am nevoie și de
asentimentul dumitale explicit, dat fiind că ești în serviciul
unei agenții locale de aplicare a legii.
— Am înțeles.
— Vă vine să credeți ce face tipu’ ăsta? De parcă aș fi nu
știu ce grangur important.
Mâna lui Wanamaker trase la o parte haina, lăsând să se
vadă arma de la subsuoară. Încă o uitătură rapidă spre ceas:
— Au trecut patru minute.
Petra spuse:
— Ne dai voie să începem?
Wanamaker se dădu la o parte. Fortuno se scobi în nas.
Nu se vedea niciun scaun, așa că am rămas în picioare în
fața lui. Zâmbetul de filfizon își pierdea din efect dată fiind
paloarea cu tentă verzuie de pușcăriaș. Părul alb îi era slab și
rărit, unsuros și pieptănat pe spate, încovrigându-se pe după
urechi. Bărbie minusculă și ciupită de vărsat, un nas
borcănat și împăienjenit de vinișoare roșii. Ochii sașii și
hiperactivi, de culoarea scrumului de trabuc, îi erau trași în
jos de pungile de sub pleoape. Se mai scobi nițel în nas,
jucându-se cu materia prinsă între degetul mare și cel
arătător.
Încă un surâs leneș, fără rost, și care-i dădea un aer de

261
saurian. Progenitura rezultată din împerecherea unei iguane
cu o ființă umană.
Petra spuse:
— Domnule Fortuno, am venit să vă punem întrebări
despre Peterson Whitbread, cunoscut și ca Blaise De Paine.
Vă rugăm să ne spuneți tot ce știți despre el.
— Cine spune că aș avea cunoștință de ceva? Întrebă
Fortuno.
Ton plat, cu inflexiuni de american din Vestul Mijlociu.
Vag accent pe „cunoștință”. De parcă tocmai memorase
cuvântul.
— L-ați recomandat drept chiriaș pentru o casă din Oriole
Drive.
— Când a fost asta?
— Puțin înainte să intrați la închisoare.
— Doamne, cred că încep să-mi pierd memoria, spuse
Fortuno, arătând spre cutia de pizza. Probabil din cauza
excesului de carbohidrați.
Petra se întoarse spre Wanamaker.
El spuse:
— Chestiunile care nu țin de jurisdicția federală nu intră
sub incidența prevederilor din cadrul înțelegerii.
— Adică, spuse Milo, el poate să ne îmbârlige, în timp ce tu
ne cronometrezi.
Fortuno spuse:
— Doamne ferește.
Petra spuse:
— Dacă nu vrei să cooperezi, Mario, dă-ne de știre chiar
acum și te lăsăm în pace.
Fortuno se încordă. Afișă un zâmbet forțat.
— Aha, o feministă.
Petra se întoarse pe călcâie. Noi am urmat-o.
Când ea ajunsese la ușă, Fortuno spuse:
— Ia-o mai ușor. Nu există masă de prânz pe gratis.
Milo spuse:
— Cine vorbește: unul care stă la un hotel de patru stele,
262
păzit de-o guvernantă federală.
Wesley Wanamaker se încruntă.
Fortuno spuse:
— Nu te-agita, stimabilo. Nu vreau un prânz întreg de la
voi, doar niște amuse-bouche… adică „aperitive” în franceză.
Și nici măcar de la The Ivy, sau Le Dome, sau restaurantul
lui Hans Rockenwagner, ah, ce-mi place mie locul ăla!
Wanamaker spuse:
— Ce, iar mâncare? Doar am discutat deja. Ți-am spus,
avem un buget prestabilit, pe zi, și nimeni în afară de FBI nu
este autorizat…
— Nu mă refer la recompense culinare, domnule care le iei
numai literal.
Și spre noi:
— Indivizii ăștia n-au habar de metafore și figuri de stil.
Milo.
— Un absolvent de limbă și literatură engleză, spuse
— Jurnalism, spuse Fortuno. City College din Chicago, am
urmat un an, până ce n-am mai putut răbda toată acea
perfidie și falsitate.
Petra atinse clanța ușii.
Fortuno spuse:
— Îmi frângi inima. Abia ce-ați venit.
Ea apăsă clanța și ieșise cu un picior pe coridor, când
Fortuno spuse:
— Lăsați-mă să discut cu psihiatrul.
Agentul special Wanamaker spuse:
— Ușa trebuie să rămână permanent închisă.
Petra spuse:
— Fără interviuri solo, Mario.
— O, Doamne, alta care le ia numai literal, spuse Fortuno.
Ce se întâmplă, nu mai aveți în cap decât televizor, jocuri
video și microunde, nu-i mai citește nimeni pe clasici în ziua
de azi?
Îi făcu un semn cu mâna.
— Hai înapoi, drăguță, nu te enerva pe mine, zău că sunt
263
un om sociabil.
— Sociabil? Cu bombe artizanale și mitraliere la birou?
Agentul special Wanamaker spuse:
— Acest subiect nu poate fi discutat, inspectore.
Arestarea lui Fortuno fusese subiect de presă timp de
săptămâni întregi.
— Închide ușa, inspectore.
Petra se supuse, aruncându-i lui Fortuno o privire lungă și
întunecată.
Fortuno spuse:
— Ai niște ochi splendizi, să te tot topești în ei. Nu te
supăra, îți vorbesc ca un bunic, nu ca un bătrân libidinos.
Ceea ce vreau eu să se înțeleagă este că-i posibil să vă dau
oarecum satisfacție, în ce privește subiectul care vă
interesează. Dar pe mine nu mă poate mulțumi decât
psihiatrul.
Wanamaker spuse:
— Au trecut nouă minute.
Petra îl ignoră și veni mai aproape de Fortuno.
— Ce vrei de la domnul doctor Delaware?
— Vino mai aproape, drăguță, spuse Fortuno. Mă doare
gâtul, să conversez de la așa mare distanță. Substanțele
astea de răcire artificiale din sistemul de aer condiționat îți
usucă sinusurile și nu vor să mă lase să deschid fereastra.
Sau măcar să trag draperiile, trăiesc precum o cârtiță.
Wanamaker spuse:
— Oricum e întuneric afară. Nu te mai văita atâta!
Petra spuse:
— Ce garanție am că ne vei ajuta?
Fortuno spuse:
— Ce părere ai de asta: personajul în chestiune este o mică
jigodie lipsită de talent, care șterpelește cântecele altora și le
cârpăcește la un loc sub forma a ceea ce jargonul popular
curent numește „mixaje”.
Ne-am întors toți trei pe pozițiile anterioare, în fața
canapelei.
264
Fortuno spuse:
— Doctore Alexander Delaware, ți-ai câștigat o reputație în
lume că-i ajuți cu succes pe copii. Anxietăți, fobii… Îmi place
articolul pe care l-ai publicat pe tema problemelor cu
somnul. Mi-ar fi prins bine și mie, cu câțiva dintre ai mei, că
am opt. Cu cinci soții, dar asta-i altă poveste. Jurnalul
afecțiunilor nervoase și mentale, numărul din iulie, acum
cinci ani. Memoria mea încă mă ajută cum se cuvine?
Federalii primiseră numele meu cu câteva ceasuri în urmă.
Fortuno se descurcase să se documenteze în privința mea.
Am spus:
— Ce pot face pentru dumneata?
— Una dintre progeniturile mele, cel mai mic dintre băieți,
Philip, are șase ani. Un băiat liniștit, foarte liniștit, dacă
înțelegi ce vreau să spun.
— Timid?
— Și asta. Extrem de liniștit. Stă și desenează, nu iese afară
la joacă, nu-i place niciun sport. Mama lui este o femeie
tânără, nu prea are experiență în materie de copii. Cu Philip
sare calul, îl răsfață peste măsură. A mers la o grădiniță
privată, dar acum este la o școală de stat, datorită faptului că
întâmpin temporar dificultăți financiare. M-am făcut înțeles
până aici?
— Philip are probleme la noua lui școală.
— Ceilalți copii, spuse Fortuno, nu par să-l agreeze. La
școala de stat ai de-a face cu niște mici hiene în devenire. Un
copil deprins cu greutățile, un copil rezistent, ar putea face
față. Philip, fiind atât de liniștit, nu prea se descurcă foarte
bine. Dacă aș fi acolo, probabil aș reuși să-l ajut, dar nu sunt,
ceea ce mă face să am teribile regrete. Mama lui îmi spune că
Philip vine acasă plângând. Uneori nici nu doarme bine.
Își drese vocea, apoi continuă:
— De asemenea, a început să aibă mici… accidente. În
privința necesităților… fiziologice. Cu ambele. Ceea ce nu-i de
natură să-l facă popular printre congenerii lui. Eu, fiind scos

265
din ecuație, mă simt parțial responsabil pentru toate aceste
lucruri. După care aflu că voi primi vizita dumitale și, să vezi
și să nu crezi, am o epifanie: Sfânta Agnes milostiva mi-a
trimis pe cineva care mă poate ajuta să rezolv problema.
— Voi fi absolut încântat să-l văd pe Philip.
— Cum spuneam, resursele mele financiare sunt limitate.
Totuși, sunt convins că acest lucru se va schimba în viitor,
cândva, și la momentul respectiv, vei fi recompensat cu
asupra de măsură.
— Înțeleg.
Fortuno bătu din palme, de parcă ar fi chemat un servitor.
— Excelent! Când îl vei vedea pe Philip?
— Pune-o pe mama lui să mă sune.
— Așa va face. Locuiesc amândoi la Santa Barbara.
— Asta înseamnă la aproape o sută cincizeci de kilometri
depărtare. Poate-ar fi mai bine să-ți găsesc pe cineva din
localitate.
Gura lui Fortuno se încordă și ochii i se transformară în
două linii negre.
— Poate că nu.
— E mult de mers cu mașina, pentru un copil…
— Dumneata te vei duce la Philip, spuse el. Când voi fi în
măsură s-o fac, te voi compensa pentru benzina și timpul
consumat, până la ultimul kilometru și minut, exact cum
taxează avocații. La fel cum taxam și eu. Nu mă refer la
terapie pe termen lung, psihanaliză freudiană sau jungiană.
O vizită, poate două, trei-patru… o consultație. Într-unul
dintre acele articole pe care le-ai scris, spuneai că mare parte
din psihoterapia pentru copii poate fi făcută pe termen scurt.
În Jurnalul de psihologie clinică și…
— Nu pot garanta acest lucru în toate cazurile, domnule
Fortuno.
— Nu-ți cer nicio garanție, doctore. Două ședințe, poate
trei, patru. După care, dacă ești de părere că necesitățile lui
Philip ar fi mai bine să fie satisfăcute de un expert local, voi
accepta decizia dumitale. Dar dumneata vei fi cel care
266
pornește lucrurile, doctore Delaware! Întâlnește-te față în față
cu fiul meu și spune-mi ce concluzii ai tras. E un băiețel
foarte liniștit.
— Bine, am spus eu.
Încă o bătaie din palme.
— Excelent. Când?
— Pune-o pe mama lui să mă sune.
— Dă-mi ceva mai concret.
Fusese un ordin, nu o solicitare. Se îndreptase brusc de
spate, galvanizat de fărâma de control.
— Spune-i să mă sune și îți promit că mă voi duce să-l văd
pe Philip, imediat ce voi putea, am spus eu. Dumneata ai
făcut tot ce-ai putut, restul depinde de ea.
Fortuno trase aer în piept cu un șuierat.
— Îți va telefona foarte curând. Poate că Philip va putea
veni și el să-ți facă o vizită, în căsuța aceea albă și drăguță pe
care-o ai. Să-ți vadă peștii aceia atât de frumoși, pe care-i ții
în iazul din grădină.
Am simțit un fior în stomac.
— Mi-ar face plăcere să i-i arăt.
Petra spuse:
— Ajunge cu pălăvrăgeala.

267
CAPITOLUL 28

BLAISE DE PAINE, spuse Mario Fortuno. Un mic șacal


afurisit.
— Chiar așa?
— Nu aprob hoția. Pe de altă parte…
Își drese voce, apoi continuă:
— Dată fiind profesiunea mea, sunt obligat să am de-a face
cu indivizi de-o moralitate cel puțin dubioasă. Cam la fel ca
în cazul vostru, domnilor polițiști… și doamnă.
Și spre mine:
— Și dumneata la fel, dată fiind îndelungata asociere pe
care-o ai cu instituțiile de aplicare a legii. Philip al meu va fi o
gură de aer proaspăt.
Petra spuse:
— Ce fel de afaceri făceai cu De Paine?
— Profesia pe care-o practică, dacă se poate spune așa, îl
face să frecventeze diverse cluburi și alte stabilimente de
acest fel. Multe dintre aceste localuri de noapte au așa-zise
„saloane pentru VIP-uri”, unde inhibițiile se relaxează, ca să
nu mai vorbim de toaletele echipate pe ascuns cu camere de
luat vederi și vizete greu de detectat, de către indivizi cu un
simț etic cel puțin îndoielnic.
— Ți-a vândut poze compromițătoare cu celebrități.
Wanamaker spuse:
— Ai grijă.
— Wesley, le datorez ceva acestor oameni buni!
— Ai grijă.
Fortuno oftă.
— Aici se pare că am intrat pe o gheață foarte subțire, ceea
ce cred eu că pot să vă spun, fără să depășesc limitele
aprobării agentului special Wanamaker, este că domnul De
Paine s-a trezit în posesia unor date privind diverse persoane
care mă interesau pe mine, din motive pe care nu pot să le
268
detaliez și, deci, n-o voi face.
— Vinde și droguri? întrebă Petra.
Fortuno se uită spre Wanamaker. Agentul tăcea.
— Dacă o face, nu m-ar mira. Dar eu n-am cunoștință la
prima mână despre asemenea tranzacții, și, de fapt, posed o
puternică aversiune față de substanțele toxice, dat fiind că
dez-oxigenează organismul.
Ridicând paharul cu suc de portocale.
— Vitamina C.
— Ce fel de substanțe vinde De Paine?
— Eu i-aș caracteriza activitățile drept… eclectice.
— Heroină?
— Nu m-ar surprinde.
— Cocaină?
— Același răspuns.
— Ecstasy?
— Inspectore Connor, spuse Fortuno, tânărul în chestiune
este un personaj cu spirit întreprinzător. Un gen uman pe
care sunt convins că amândoi îl cunoaștem foarte bine.
— Și care-ar fi ăsta, mă rog frumos?
— Generația egotistă. Mulți dintre ei tânjesc să devină
vedete, dar le lipsește talentul. Ca să nu mai vorbim de
moralitate.
Petra spuse:
— Ce i-ai dat lui De Paine în schimbul informațiilor?
Wanamaker îi făcu un semn cu degetul.
— Ai făcut schimb cu el de narcotice pentru date
personale?
Wanamaker spuse:
— Schimbă subiectul, inspectore.
Obrajii lui Fortuno tremurară ușor.
— Wesley, pe toată durata relației mele cu tine, cu colegii și
cu superiorii tăi, a reușit cineva, oricine, să descopere vreo
fărâmă de dovadă care să sugereze o asociere activă a mea cu
narcoticele, în afară de efortul meu de a-i ajuta pe copiii
clienților să de dezbare de proastele lor obiceiuri?
269
Wanamaker se uită la ceas.
Petra spuse:
— De cât timp făceați afaceri tu și cu De Paine?
— De ceva vreme, spuse Fortuno.
— Luni sau ani?
— Ultima variantă.
— Câți ani?
— Trebuie să mă uit pe evidențe.
— Încearcă o estimare aproximativă.
— Cinci mi se pare un număr destul de rotund.
— Dar Robert Fisk?
— Cine ar fi acest domn?
— Un asociat cunoscut de-al lui De Paine, spuse Petra,
arătându-i lui Fortuno fotografia făcută la poliție.
— Pare să fie o persoană extrem de ranchiunoasă. Ce ochi
răi… el e mijlocul prin care De Paine apelează la violență?
— Ce te face să crezi așa ceva?
— Pentru că De Paine e un fătălău care evită orice
confruntare. Și pentru că nu v-ați rupt din timpul vostru
prețios, ca să mă vizitați din cauza vreunui furt din
magazine.
— Nu-l cunoști pe Fisk.
— N-am auzit niciodată de el, nu l-am văzut niciodată.
— Dar Moses Grant?
Arătându-i poza de pe permisul auto.
— Pe acest individ l-am văzut, într-adevăr, în compania lui
De Paine. Cred că De Paine l-a numit „disk-jockeyul” lui. Încă
un aspirant la statutul de muzician. Dacă poți numi chestia
asta muzică.
— Care chestie?
— În vremuri mai puțin luminate, ceea ce s-ar fi numit
„ritmuri din junglă”. Fiind originar din Chicago, Sinatra e mai
aproape de gustul meu.
— Sinatra era din New Jersey.
— Muzica lui este foarte prețuită la Chicago.
— Mai spune-mi despre Moses Grant.
270
— L-am văzut în compania domnului De Paine de câteva
ori… trei sau patru. N-a vorbit niciodată în prezența mea. Mi-
a făcut impresia că era un lacheu. Cred că l-am văzut
conducând mașina domnului De Paine.
— Ce fel de mașină?
— Două vehicule, ca să fiu mai precis. Un Hummer dintr-
acela care consumă enorm de multă benzină și o limuzină
Lexus. Lexusul îi aparține mamei domnului De Paine.
— Mary Whitbread.
Fortuno chicoti.
— Ce-i atât de amuzant? întrebă Petra.
— Felul cum a ajuns să-și spună așa.
— O cunoști.
— Asta, spuse Fortuno, e o întreagă poveste.
— Avem timp.
Wanamaker spuse:
— Patruzeci și unu de minute, ca să fim mai exacți.
Fortuno își scoase un pantof, își vârî un deget de la mână
printre cele de la picioare, scobi și zgrepțănă, producând ceva
care păru să-l intrige.
Petra spuse:
— Mary Whitbread.
— Pe numele ei de botez Maria Baker. Orașul ei de baștină
este Chicago.
— Erați vecini? întrebă Petra.
— Am crescut în cartiere diferite. Am ajuns să fac
cunoștință cu Maria prin intermediul activităților mele din
domeniul aplicării legii.
— Ai fost polițist?!
— Mi-a trecut prin cap ideea să devin. Dar pentru scurtă
vreme, totuși, văzând atâta perfidie și corupție… nu vreau să
vă jignesc, dragi jandarmi de variate denominații, dar
Chicago era o adevărată metropolă pe-atunci, și uneori ți-era
greu să-i distingi pe băieții buni de cei răi.
— În ce a constat asocierea ta cu polițiștii?

271
— Am furnizat servicii de consultanță în materie de
securitate pentru diverse personaje politice. Ocazional, acest
lucru mă făcea să interacționez cu omologii voștri din Orașul
Vânturilor. Dat fiind că mă cunoșteam bine cu diverși indivizi
având ascendență italiană…
— Nț, nici să nu gândești, spuse Wanamaker.
— Wesley, spuse Fortuno, la un moment dat va trebui să-ți
formezi totuși un sentiment de încredere. Nu am deloc
intenția să încalc înțelegerea noastră, dacă nu din alt motiv,
măcar din acela că n-ar fi absolut deloc în interesul meu.
Evenimentele care o interesează pe inspectoarea Connor le
precedă pe oricare dintre cele ce constituie obiectul tău de
interes, și eu nu fac altceva decât să schițez un context…
— Schițează-l altfel.
Fortuno își răsfrânse buzele și-și scărpină gingia de-un roz
palid.
— Am cunoscut-o pe Maria Baker acum mai mult de
treizeci de ani.
— Unde? spuse Petra.
— Dacă memoria nu mă înșală, prima oară a fost la un
club pe nume The Hi Hat. Maria dansa acolo, precum și în
alte stabilimente nocturne.
Un surâs de șopârlă.
— Fără costumație. Clubul Hat, ca și celelalte, erau
proprietatea unor domni… de-o anume descendență
mediteraneeană.
Din când în când, Maria se încurca sentimental cu unii
dintre acești domni, precum și cu alții.
— Alții?
Fortuno zâmbi.
— Comedianți, instrumentiști, diverse lepădături. Maria
era destul de… ușor de mulțumit. Din nefericire, a venit un
moment când unul dintre acești indivizi, de o anume
descendență, a decedat de-o manieră extrem de nenaturală,
iar Maria Baker a început să se teamă pentru siguranța ei

272
personală. Eu tocmai mă mutasem la Los Angeles și, grație
colaborării mele cu oamenii legii din ambele orașe, am avut
putința să-i facilitez venirea aici. Maria s-a adaptat foarte
bine climatului. Meteorologic vorbind, și profesional.
— Profesiunea ei fiind aceea de stripteuză.
— Precum și alte aspecte ale industriei de divertisment.
Milo spuse:
— A devenit agentă de casting.
Fortuno izbucni în râs.
— Ce-i atât de amuzant? întrebă Petra.
— Cine va spus vouă chestia asta?
— Chiar ea.
— Maria, Maria, îngână Fortuno, fredonând câteva note
din melodia cu același nume a operetei Poveste din cartierul
de vest. Ei da, aceea era muzică adevărată, Leonard
Bernstein… Dragii mei inspectori, principalul aspect în
materie de casting cu care-a avut Maria Baker de-a face
vreodată a fost să-și scoată hainele pentru diverși domni în
Canoga Park. 16
— Actriță porno? spuse Petra.
— Sunt convins că niciunul dintre cei prezenți nu este un
fan devotat al genului, spuse Fortuno. Totuși, suntem
conștienți cu toții că adevăratul Hollywood este Canoga Park.
— Mary Whitbread era numele ei de scenă? Nu sună prea
sexy.
— Genul se bazează pe clișee, inspectore. Sau așa era, pe
vremea când produsul rula în cinematografe și se considera
că trebuie neapărat să existe o intrigă. Una dintre temele des
uzitate era pervertirea la desfrâu a fecioarei inocente. Un film
care s-a bucurat chiar de succes a fost Pierderea inocenței.
Firul narativ n-avea cine știe ce coerență, dar s-a dovedit

16 Porțiune din zona San Fernando Valley unde se spune că


sunt produse de 90 la sută dintre filmele pornografice legal
distribuite în Statele Unite (n.t.).
273
foarte eficace. În era victoriană, o cameristă călătorește la
Londra, unde se vede sedusă de lorzi, și duci, și alții
asemenea.
— Camerista fiind Mary Whitbread.
— În urmă cu treizeci de ani, spuse Fortuno, arăta ca o
fată drăguță și perfect obișnuită. Regizorul s-a gândit că-i atât
de perfectă, încât s-a folosit de numele ei adevărat ca bază
pentru pseudonimul ei artistic.
— Din Baker, în Whitbread. 17
Fortuno închise ochii.
— Însăși esența purității victoriene, cu ochi de căprioară.
Chiar și atunci când se lăsa explorată în toate orificiile.
— Cine era regizorul?
— Un domn pe nume Salvatore Grasso. Între timp decedat.
— De o manieră extrem de nenaturală?
— Dacă un atac cerebral vi se pare nenatural.
— Puritate cu ochi de căprioară, spuse Milo. Ești un fan
de-al filmelor ei.
— Din contră, locotenent Sturgis. Mă plictisesc de moarte.
Și închizându-și de jumătate ochii:
— Așa cum sunt convins că te plictisesc și pe dumneata.
— Relația ta cu Maria a devenit vreodată personală?
— La mine totul este personal.
Fortuno își mută privirea de la Milo, privind-o în ochi pe
Petra și rânjind scabros.
— Adică dacă am regulat-o?
Ea nici nu clipi.
— Răspunsul este da. Am regulat-o. Am regulat-o după
pofta inimii, în toate felurile, cu numeroase ocazii. Ceea ce
nu face din mine membrul vreunui club exclusivist. Așa cum
nici relația noastră n-a fost una sentimentală.

17 În limba engleză, baker înseamnă „brutar”, iar whitbread


este o combinație între whit, „pic”, „fărâmă”, și bread, „pâine”
(n.t.).
274
— Sex pur și simplu.
— Nu generația voastră l-a inventat, drăguțo.
— Povestește-ne despre relația voastră.
— Tocmai am făcut-o.
— Ai ajutat-o să se mute la Los Angeles, i-ai aranjat să
lucreze în industria porno și i-ai testat produsele.
— Nu i-am aranjat nimic. Am prezentat-o mai multor
persoane. Iar testarea produsului a avut loc cu
consimțământul ambelor părți.
— Blaise De Paine are douăzeci și opt de ani. Îl cunoști de
când s-a născut.
— Într-adevăr.
— Ce ne poți spune despre el?
— Nimic în plus față de ce-am spus deja.
— Cum e relația dintre De Paine și mama lui.
— Așa cum e.
— Nu se înțeleg bine?
— Mary crede probabil că este o mamă minunată.
— Și nu este?
— Actrițele! spuse Fortuno. Totul se învârte în jurul lor.
— Cine-i tatăl?
Fortuno își arătă palmele a neputință.
— Există și ceva ce nu știi? spuse Petra.
— Există multe, multe lucruri pe care nu le știu,
inspectore Connor. În cazul de față, paternitatea ar fi dificil
de stabilit. Cum spuneam, Mary era eclectică.
— Era?
— N-am mai ținut legătura cu ea de ceva vreme.
— De ce?
— Și-a pierdut interesul în ocupația de curtezană și și-a
găsit o pasiune cu care s-o înlocuiască.
— Care? spuse Petra.
— Afacerile imobiliare. Deține clădiri, încasează chirii, își
închipuie că asta îi conferă respectabilitate.
— Cum a făcut rost de bani ca să cumpere case?

275
— Prin metoda tradițională, spuse Fortuno. S-a regulat pe
bani.
— Cu cineva în particular?
— Ba chiar din contră.
— Ce-ar fi să ne dai niște nume de-ale binefăcătorilor?
Wanamaker spuse:
— Ce-ar fi să nu.
Petra spuse:
— Ne doare-n cot de oricare dintre jegurile pe care o să-i
toarne el, dar nu și când sunt implicați în uciderea unui om.
— Același răspuns, spuse Wanamaker.
— Uciderea cui? întrebă Fortuno.
— Un tip pe nume Lester Jordan.
Fortuno nu reacționă, dar impasibilitatea păru să necesite
un pic de efort.
— Nu-l cunosc.
— Ești sigur?
— Cum nu se poate mai sigur.
— Uau, spuse Petra, noi credeam că am dat în sfârșit peste
Rolodexul uman, și uite câte găuri ai în banca de date…
Fortuno își vârî iarăși degetul în nas. Scobindu-se cu
negrăită plăcere.
— Viața poate fi decepționantă uneori, spuse el.
— Cu cine mai umbla De Paine?
— Nu dau atenție cu cine se întovărășesc micile jigodii.
— Nu-ți place băiatul.
— N-are pic de…
— Simț moral, da, știu, spuse Petra. Spre deosebire de toți
ceilalți furnizori și clienți ai tăi.
— Cunoașterea înseamnă putere, inspectore. Eu furnizez
un serviciu legitim.
— Guvernul federal pare să fie de altă părere.
Wanamaker își drese glasul.
Petra spuse:
— De Paine a făcut praf casa închiriată de la domnul
Benezra și a șters-o fără să-i plătească chiria pe câteva luni.
276
— Nu mă surprinde.
— Știai că-i un pungaș, dar i-ai dat o recomandare
pozitivă?
— Domnul Benezra m-a rugat să-l ajut să găsească un
chiriaș pe termen scurt, pentru o proprietate degradată pe
care avea de gând s-o demoleze în curând. Întâmplarea a
făcut să am o discuție cu Mary, care, cum-necum, a pomenit
că fiul ei caută o locuință cu chirie.
— Parcă ziceai că n-ai mai văzut-o demult…
— Ea m-a sunat.
— De ce?
— Ca s-o ajut să-i găsească fiului ei o locuință.
— Unde stătea el atunci?
— Asta nu mi-a mai spus.
— Mary Whitbread are clădiri în proprietate, spuse Petra.
De ce-ar avea nevoie fiul ei de o locuință cu chirie?
— Va trebui s-o întrebați pe ea.
— Nu-l voia în apropiere?
Fortuno spuse:
— Foarte posibil, cu certitudine.
— I-a mai făcut necazuri?
— Nu cunosc niciun fel de detalii, dar, încă o dată, nu m-
ar…
— Ideea că s-ar putea să fie implicat într-un omor nu te
șochează.
— Pe mine nimic nu mă poate șoca, inspectore.
— Unde a stat De Paine după ce a plecat din casa de pe
Oriole Drive?
Fortuno clătină din cap, prelung și încet. Câteva șuvițe de
păr alb i se desprinseră de cap și el le lipi la loc cu palmele.
— V-am spus tot ce știu.
Petra așteptă.
Fortuno mai bău din sucul de portocale.
Wanamaker băgă mâna după ceasul lui de buzunar.
Petra spuse:
— Da, știu, minutarul e pe birocrație, iar secundarul tot pe
277
birocrație.
Și spre Fortuno:
— Mai dă-ne ceva despre Blaise De Paine.
Fortuno își termină sucul și-și șterse buzele pe mâneca
puloverului. Își șterse mâneca de canapea și mătură cu
unghia pulpă de fruct de pe-o pernă.
— Dacă ai fi în locul nostru, Mario, unde l-ai căuta?
— Hmmm, mormăi Fortuno. Aș zice Cherchez la femme.
Așa se spune în franceză la „femeile-s mai șmechere ca
bărbații”. În acest caz, la mamacita.
— Și poliglot, spuse Milo.
— Femeile adoră îndemânarea în materie de limbaj,
locotenente. Nu că asemenea lucruri ar prezenta vreun
interes pentru dumneata. Wesley, am certa impresie că a
venit ora să cinez. Doctore Delaware, când îl vezi pe Philip,
spune-i că tati îl iubește.

278
CAPITOLUL 29

STĂTEAM TUSTREI ÎN BARUL hotelului și beam Coca-


Cola.
Milo spuse:
— Un băiat liniștit. Fortuno se teme că puștiul lui e
homosexual.
Petra spuse:
— Ăsta era sensul?
Replica lui a constat dintr-un sfert de zâmbet.
— Mulțam că ai fost de acord să-l vezi pe băiețel, Alex,
spuse ea.
— E frumos la Santa Barbara în perioada asta a anului.
— Maestrul informațiilor din interior a sfârșit prin a nu ne
spune mare lucru, doar că mămicuța lui De Paine a fost o
zvăpăiată care-a făcut pasiune pentru proprietățile
imobiliare. Ceea ce nu se poate spune că ar fi o raritate în
L.A. Ce fel de persoană este doamna Whitbread?
Milo spuse:
— Prietenoasă, îi place să flirteze, bine închegată.
— Băiatul ei vinde poze deocheate, am spus eu. Pe care ea
le-a făcut.
— Deci suntem în lumea lui Freud.
— De Paine a venit în vizită când noi eram acolo, deci
există totuși vreun soi de relație între ei. Fortuno are
dreptate: țineți-o sub observație și s-ar putea să vă ducă la el.
— În ziua când am cunoscut-o noi, De Paine era chiar în
fața ochilor noștri, spuse Milo, frecându-și fața.
Petra își puse paharul jos.
— Tot ce-auzim despre individul ăsta ajunge să miroasă
urât. Dar nu e un suspect oficial în uciderea lui Jordan, deci
n-am cum să obțin un mandat de ascultare pentru telefonul
mămicuței… Ah, unde-i Fortuno, când chiar avem nevoie de
el! În materie de supraveghere, Fourth Street e într-o zonă
279
liniștită, respectabilă și cu clădiri relativ joase. Nicidecum
situația ideală pentru stat la pândă. Voi aveți vreo idee?
Milo spuse:
— După căderea întunericului ar trebui să fie mai ușor.
— Corect… OK, o să discut cu Raul.
— Fortuno a confirmat că Mary s-a apucat de tranzacții
imobiliare cu ajutorul unor „prieteni” bogați, am spus eu.
Știm că Myron Bedard i-a vândut patru clădiri, inclusiv cele
două duplexuri din Fourth Street. Ceea ce ne confirmă
bănuiala că era amanta lui. De asemenea, ne întărește și
teoria conform căreia De Paine l-a cunoscut pe Lester Jordan
prin intermediul familiei Bedard. Eu sunt convins că lucrul
care-a bântuit-o pe Patty, orice-o fi fost, a avut loc în
perioada celor câtorva luni când a locuit pe strada Fourth.
Milo spuse:
— Myron o ia pe Mary cu el, plus băiatul ei, atunci când se
duce să-și vadă chiriașii din Cherokee. Puștiul dă din
întâmplare peste Jordan și vede o ocazie bună de afaceri
pentru el?
— Indiferent cum a fost, spuse Petra, n-am avut deloc
noroc în căutarea lui Myron Bedard. Și, de fapt, a nimănui
altcuiva. De ce am senzația asta sâcâitoare că Fortuno ne-a
jucat pe degete?
— Pe mine m-a jucat pe degete, ca să obțină psihoterapie
pentru băiatul lui, am spus eu. Poate chiar îi poartă de grijă
copilului, dar, în cea mai mare parte, a făcut-o ca să se simtă
stăpân pe situație. Ce mi se pare mie interesant e că a ocolit
cu grație toate subiectele pe care le-ai adus tu în discuție,
mai puțin Mary Whitbread.
— Ai dreptate, nu și-a făcut nicio problemă să ne dea toate
amănuntele, în privința ei. Inclusiv cum a regulat-o. Asta ce-
a mai fost, altă demonstrație de forță?
— Îi poartă pică. Sau, în cel mai bun caz, nu-i pasă
absolut deloc de ce i s-ar putea întâmpla, ei și fiului ei. Dacă
ar fi știut mai multe, ne-ar fi spus.

280
— Poze porcoase contra droguri, spuse Petra.
Din poșeta ei se auzi o arie muzicală și ea dibui după un
telefon care cânta primele opt acorduri din „Time After Time”.
— Connor. Hei, Raul, care-i… Glumești! Dă-mi adresa.
Sunt acolo în treizeci de minute, patruzeci maxim.
Închise și se ridică în picioare.
— Moses Grant a ieșit la suprafață.
— Excelent, spuse Milo.
— Nu chiar…

Scena crimei aparține poliției, dar cadavrul este al


legiștilor.
Stăteam tustrei la mică depărtare de scena crimei,
luminată à giorno de lămpile cu fosfor, uitându-ne cum o
legistă pe nume Sally Johannon își trage mănușile și se
căznește să întoarcă cu fața în sus cadavrul masiv al lui
Moses Grant. Doi inspectori de la divizia centrală, pe nume
David Saunders și Kevin Bouleau, stăteau și ei în apropiere.
Amândoi erau negri, bărbați tineri, la treizeci și ceva de ani,
purtând costume de culoare închisă bine croite.
La câțiva metri distanță, Raul Biro, într-o jachetă sport de
stofă și pantaloni gri, cerceta scena crimei.
Pentru a treia oară, tentativa lui Sally Johannon de-a
obține o vedere frontală eșuă.
Grant fusese aruncat lângă șoseaua 110 North, imediat
deasupra de Chinatown, cu mașinile din trafic vâjâind la doar
câțiva metri mai încolo. Conform estimărilor, se
descompunea și se umfla acolo de vreo zi sau două. În ciuda
faptului că eram în aer liber, mirosul era inconfundabil și mi
se lipea de sinusuri, așa cum se întâmplă de fiecare dată.
Sally Johannon făcu o grimasă.
— Uite cum îmi nenorocesc eu șalele.
Făcu semn după ajutoare. Cei doi angajați de la morgă
care veniseră cu dubița albă își traseră și ei mănușile, și toți
trei cu puteri reunite reușiră să finalizeze întoarcerea pe

281
spate.
Treningul din velur gri-vernil al lui Grant se confunda cu
tufișurile și cu copăceii de eucalipt. O echipă de deținuți de la
închisoarea regională îl găsise, în timp ce curățau terenul.
Deținuții plecaseră, acum, duși înapoi în confortul
încarcerării. Taluzul era blocat cu o mașină de poliție, dar
circulația pe șosea nu fusese închisă, făcând ca vâjâitul
traficului să continue neîntrerupt.
— Un glonț aici, spuse Johannon, arătând spre o gaură
mică și cu margini netede pe fruntea lui Grant.
Mâinile i se deplasară spre pieptul bombat al lui Grant.
— Două, trei… patru, cinci… și încă unul aici.
Indicând o gaură chiar în mijlocul porțiunii din velur care-i
acoperea lui Grant zona organelor genitale.
— Cineva nu l-a plăcut deloc pe amărâtul ăsta.
Petra spuse:
— Vreo rană defensivă?
Johannon verifică.
— Nu, niciuna.
Milo spuse:
— Asasinul stătea cu fața la el, când a început să tragă.
David Saunders spuse:
— Orice asasin ar fi probabil mai scund decât Grant.
Glonțul din zona genitală sau unul dintre cele abdominale s-
ar putea să fi fost cel de deschidere. Grant a căzut și tipul cu
pistolul a continuat să pompeze.
— Un glonț sub burtă pe mine mă face să mă gândesc la o
mare supărare, spuse Kevin Bouleau. Tipul se juca cu
situația conjugală a cuiva?
Petra spuse:
— Din câte știm noi, nu.
— Îl căutați de ceva vreme, deci?
— E o poveste întreagă, și foarte lungă.
— Abia aștept, spuse Bouleau.
Sally Johannon spuse:
— Stai să-i mai verific o dată picioarele… Nț, s-ar părea că
282
asta-i tot, dragilor. După mărimea rănii de intrare, aș zice că
s-a folosit un pistol de calibrul 22, în mod sigur nu unul cu
mult mai mare. Sânge e puțin, deci nu aici a fost lichidat. N-o
să găsiți cartușe, doar dacă vreunul s-a agățat pe undeva de
hainele lui și pe urmă a căzut pe jos.
Lăsându-se și mai tare în genunchi, inspectă cu privirea
treningul.
— Chestia asta o fi având buzunare?… A, da, uite aici.
Băgând mâna în bluza cu fermoar, întoarse pe dos un
buzunar.
— Niciun act de identitate, îmi pare rău, oameni buni.
Raul Biro spuse:
— Știm cine e.
— Mulțumită ție, spuse Petra. Bună treabă ai făcut.
Biro își îngădui un zâmbet cu durata de-o fracțiune de
secundă. Stătuse la birou și vorbise întruna la telefon,
monitorizând în același timp și apelurile referitoare la
omucideri care soseau prin dispecerat. Auzind de un cadavru
găsit abandonat undeva în centru, ciulise urechile aflând
rasa și mărimea victimei, ajunsese printre primii la locul cu
pricina și ajutase la securizarea perimetrului.
— Domnul fie lăudat, spuse Saunders. Și slujitorul Lui
credincios, inspectorul Biro.
Toți știam la ce se referă. Când nu se știe cine-i victima, se
pot pierde zile întregi cu identificarea.
Biro spuse:
— Ce vreți să fac eu acum?
Petra spuse:
— Depinde de domniile lor.
Saunders spuse:
— Știți dacă domnul Grant are rude în localitate?
— Am reușit să aflăm unde locuia cu un an în urmă, și
stătea singur în Vale. Ne interesa în calitate de persoană
văzută în compania suspectului nostru, dar nimic nu indică
faptul că ar fi fost el însuși un băiat rău.
— Cineva clar l-a considerat așa.
283
Johannon se ridică în picioare.
— Scârț, scârț, încep să fiu prea bătrână pentru chestia
asta.
Îi dădeam cam treizeci și cinci de ani.
Aducându-și aparatul de fotografiat, ea înconjură încet
cadavrul, cu pași mici, făcând o mulțime de poze.
— OK, acum e al vostru. Unde vă sunt criminaliștii?
— Pe drum, spuse Saunders.
Kevin Bouleau spuse:
— Suntem gata să-ți ascultăm povestea, Petra.
Unul dintre șoferii dubiței de la morgă întrebă:
— Aveți idee când ne putem pune și noi în mișcare?

Petra făcu rezumatul informațiilor pe care le avea despre


Grant. Saunders și Bouleau o ascultară până la capăt, apoi
Saunders spuse:
— Varianta cea mai evidentă e individul ăsta, Fisk, dat
fiind că deja a omorât pe cineva din cauza unui lucru pe
care-l știa victima. Grant umbla cu indivizii ăștia, deci
probabil a ajuns să știe și el ceva. Singurul lucru care vine-n
contra variantei ăsteia e că Fisk a sugrumat-o pe victima
voastră.
Petra spuse:
— Chestia s-a petrecut într-o clădire de apartamente, plină
de lume, deci zgomotul s-ar putea să fi fost un factor de luat
în considerare. Plus că Grant era mai masiv și decât
Bowland, poate chiar prea mare ca să-l poată sugruma.
— Deci trebuie să fi fost împușcat într-un loc izolat. N-aveți
deloc idee unde-și avea cuibul?
— De Paine și Fisk stăteau împreună pe colinele din
Hollywood. Nimeni nu l-a văzut pe Grant în casa aia, dar e
posibil să fi fost și el acolo. Deși, chiar dacă a fost, asta s-a
întâmplat cu câteva luni în urmă.
— Papagali din fauna de club, spuse Bouleau. Avem o
mulțime de asemenea spelunci în ograda noastră. În clădiri
părăsite la est de Centrul Civic, majoritatea industriale, unde
284
noaptea nu-i nici țipenie. „Clubării” sparg lacătele, fură
electricitate, țin discoteci, vând droguri, iau banii și fug. O
dată petrecerea terminată, e liniște și pace.
Saunders spuse:
— Ar fi niște locuri pe care le putem verifica, să vedem
dacă dăm peste ceva urme serioase de sânge.
Bouleau spuse:
— Locul ăla de pe Santa Fe, pentru început.
Saunders încuviință din cap.
— Pe vremuri era depozit de textile, nu-ți vine să crezi
peste ce poți da în asemenea locuri.
Petra spuse:
— Singurul loc unde au fost văzuți toți trei împreună a fost
clubul Rattlesnake.
— Ăla a dispărut demult, spuse Saunders. Se pare că va
trebui să lucrăm de noapte, Kev. Tu oricum stai treaz
noaptea, dar viața mea socială o să se ducă naibii.
— Nici nu meriți o viață socială, spuse Bouleau. Fii și tu ca
noi toți, și suferă.
Saunders râse.
— Nevasta lui Kev tocmai ce-a născut.
Milo spuse:
— Felicitări.
Petra spuse:
— Asta-i nemaipomenit, Kev! Fată sau băiat?
Kevin Bouleau spuse:
— Fetiță, Trina Louella. Cel mai frumos bebeluș din tot
universul cunoscut, dar nu-i place să doarmă.
— Dacă poate să stea trează treizeci și șase de ore la rând,
poate să-i calce pe urme lui tati.
— Exclus, spuse Bouleau. Trina o să fie doctoriță.

Ciorovăiala relaxată a luat sfârșit și inspectorii de la divizia


centrală au început să dea târcoale locului, căutând niște
cartușe care s-au încăpățânat să nu se materializeze. Apoi a
sosit dubița criminaliștilor din care au ieșit doi tehnicieni cu
285
valijoare negre.
După ce ei s-au pus pe treabă, Petra l-a încolțit pe Raul
Biro și l-a rugat să supravegheze duplexul lui Mary
Whitbread.
El spuse:
— Bine, am s-o fac.
— Ești liber în noaptea asta?
— Pot să fiu.
Ea se întoarse spre noi.
— Tot măcelul ăsta, doar ca să ascunzi niște informații?
Trebuie să fi fost ceva de-o importanță capitală, amintirea pe
care-o fi resuscitat-o Patty. Am renunțat complet la ideea că
putea să fi fost orice altceva mai puțin grav decât o crimă.
Deci poate că Isaac n-a depistat nimic relevant pentru că n-a
fost raportat, așa cum spuneai. Ceea ce nu ne dă mari
speranțe.
Se uită la criminaliștii care îngenuncheaseră în apropierea
cadavrului.
— Aici nu mai e nimic de făcut pentru noi.
Ne-am întors la mașinile noastre.
Eu am spus:
— Știu că armele de calibrul 22 sunt ceva obișnuit, dar
poate ar fi bine să compari gloanțele din Grant cu cele
recuperate din cadavrul lui Leland Armbruster.
Milo spuse:
— De Paine l-a împușcat pe Armbruster acum treisprezece
ani și nu s-a despărțit de pistolul lui?
— Acum treisprezece ani, De Paine avea cincisprezece.
Dacă Armbruster a fost prima lui victimă, arma s-ar putea să
fie importantă din punct de vedere psihologic.
— Valoare sentimentală.
Petra spuse:
— Plus că a scăpat neprins, așa că de ce să arunce o armă
care i-a adus noroc? De acord, merită o încercare. Autopsia
lui Grant n-o să aibă prioritate, pentru că șase găuri de glonț
nu reprezintă un caz detectivistic cu iz de celebritate. Dar
286
stai să mai discut o dată cu Saunders și Bouleau, să văd
dacă ei pot să împingă nițel lucrurile. O dată gloanțele
recuperate din cadavru, am să coordonez analizele balistice.
Raul, ține-te după mine și hai să vedem cum ne organizăm în
noaptea asta. Ne vedem mai târziu, băieți.

Am intrat pe 100 North și-am pornit-o în goană spre sud.


Milo spuse:
— Acum poți să încetinești.
— Vreau să trecem pe la Tanya, am spus eu. Doi oameni
au murit, ca să se țină un secret. Ea nu face parte din cercul
de inițiați, dar De Paine și Fisk n-au de unde să știe treaba
asta.
— Ai discutat cu ea despre varianta cu o locuință
temporară?
— Încă nu.
— N-ai găsit momentul?
— Ar fi trebuit să-l creez eu. Fă-mi o favoare și sun-o tu
acum.
El încercă și pe fix, și pe mobil. La ambele, i-a răspuns
robotul.
— Probabil că învață.
— Sper.
— Există totuși un lucru în favoarea ei, Alex: De Paine și
Fisk dându-se ascunși în stil Osama, poate că nu vor risca
să-și facă apariția în câmp deschis.
— N-au fost chiar atât de speriați încât să nu-l împuște pe
Grant. Vrei să te las la mașina ta sau pot să merg direct la ea
acasă?
— Direct, spuse el. Întotdeauna e mai bine pe drumul
drept. Ca să zic așa.

287
CAPITOLUL 30

PE ALEEA DIN FAȚA CASEI nu se vedea nicio mașină.


Draperiile din camera de zi erau luminate în tente
chihlimbarii. Becurile din exterior păreau să strălucească
mai intens ca de obicei, și am remarcat cu voce tare acest
lucru.
Milo spuse:
— Probabil că a pus unele cu mai mulți wați. Fată
ascultătoare, face ce i se spune. Mai mult ca sigur că-i tot
prin campus, bagă mare pentru vreun test sau știu eu ce
lucrare. Stai totuși să arunc un ochi prin jur, ca să te simți și
tu mai bine.
Exact când se pregătea să coboare, o mașină oprită peste
drum demară și se îndreptă spre Pico.
Un Mercedes alb decapotabil. Model clasic, bătea la ochi,
în acel cartier al clasei mijlocii.
Am spus:
— Treci înapoi.
— Ce…
— Benz-ul care-a luat-o spre nord. Nu-i prima dată când îl
vedem.

Decapotabila trecu vâjâind de un stop pe roșu și continuă


pe Pico spre est, fără să semnalizeze. Traficul moderat făcea
ușoară urmărirea. Ajuns lângă La Cienega, coti la stânga,
acceleră, trecu în viteză pe lângă La Cienega Park și pe lângă
vechiul Restaurant Row, apoi așteptă stopul la San Vicente.
Apoi mai departe pe Third Street și la dreapta.
Mai departe, o scurtă porțiune pe lângă cafenelele mai noi
și grămezi de mașini în locurile lor de parcare, apoi la sud pe
Orlando.
Milo spuse:
— Oprește-te la colț.
288
Ne-am uitat cum decapotabila înaintează câteva zeci de
metri, apoi cotește la stânga pe Fourth Street. Din nou fără
să semnalizeze.
— Măcar pot să-l opresc pentru încălcarea regulilor de
circulație. Stinge luminile și mișcă-te nițel.
Am înaintat, oprindu-mă la mică distanță de intersecția
Orlando-Fourth Street, și ne-am uitat la Mercedesul care se
oprise în fața duplexului lui Mary Whitbread.
Stând acolo, în mijlocul străzii. A trecut un minut întreg,
până să se stingă stopurile din spate.
Milo spuse:
— O ia înapoi spre San Vicente, dă-i drumul, Alex.

Benz-ul înainta în viteză la est pe Beverly. Eu am rămas la


trei mașini distanță în urmă, urmărindu-i silueta zveltă și
albă prin districtul Fairfax și apoi în Hancock Park.
Când Benz-ul intră pe Hudson Avenue, Milo mă puse să
încetinesc iar.
— Hai să ne asigurăm că orice eventuale surprize sunt cele
pe care le facem noi altora.
Benz-ul întoarse exact acolo unde știam noi că o va face.
Am luat-o la goană pe Hudson și m-am oprit în partea de
est a străzii, poziționând mașina în sens invers, chiar în fața
vilei Bedard.
Mercedesul alb era în spatele Bentley-ului verde. Farurile
stinse, fără zgomot de motor mergând. Luneta uzată, din
plastic vremuit, nu te lăsa să vezi cine-i înăuntru.
Nimeni nu coborî din autovehicul.
Milo își scoase lanternuța Maglite dintr-un buzunar de la
haină, își descheie tocul de la pistol și ieși din mașină. În
picioare în spatele Benz-ului, dirijă un fascicul concentrat și
strălucitor de lumină prin luneta din plastic.
— Poliția! Șofer, deschide portiera încet!
Nimic.
— Fă-o! Șofer, ieși afară!
Vocea lui baritonală stârnea ecouri stranii în ambianța
289
elegantă. Stridente, dar nici măcar o lumină nu se aprinse în
casele învecinate. Oamenii dormeau bine pe Hudson Avenue.
Sau se prefăceau că dorm.
— Afară!
Portiera șoferului se deschise parțial.
— Domnule locotenent? Sunt eu, Kyle.
— Dă-te jos din mașină, Kyle!
— Păi… asta-i casa mea.
— Fă-o! Acum!
O voce dinspre locul pasagerului spuse:
— Asta-i chiar abs…
— Gura, pasager! Kyle, dă-te jos!
Portiera se deschise mai larg și Kyle Bedard păși jos din
mașină, cu ochii mijiți și clipind des. Purta un tricou gri cu
mâneci lungi, peste pantaloni kaki largi, cu buzunare, și
aceiași teniși galbeni. Capetele firelor de păr îi scânteiau în
lumina lanternei ca niște artificii de Ziua Națională.
— Ați putea vă rog să mă mai orbiți cu chestia aia? spuse
el.
Milo lăsă lanterna mai jos.
— Vedeți, domnule locotenent, sunt chiar eu. Nimeni nu
poartă niște teniși atât de urâți.
Milo spuse:
— Întoarce-te, fiule, vreau să te percheziționez.
— Glumiți!
— Nici prin cap nu-mi trece, spuse Milo, pipăindu-l expert
de sus până jos și obligându-l să se așeze pe marginea
trotuarului.
— Tu urmezi, pasagerul din dreapta.
Vocea din mașină spuse:
— Asta-i chiar culmea.
Kyle își frecă ochii. Mă zări și zâmbi.
— Într-un mod suprarealist, gen Jean-Luc Godard, chestia
asta e chiar tare.
Pasagerul râse.
— Afară din mașină!
290
Kyle tresări.
Pasagerul spuse:
— Nu mă cheamă Mohamed, așa că de ce să vă dați atâta
osteneală?
— De amuzament, spuse Milo. Au mai fost unii, nu
suficient de atenți, care s-au trezit împușcați.
— Și ce-i amuzant aici?
— Exact.
Kyle spuse:
— E…
— OK, OK, spuse pasagerul. Mă dau jos. Pentru
Dumnezeu, să nu mă împușcați!
Individul care își făcu apariția din mașină era mai înalt
decât Kyle și cu peste douăzeci de kilograme mai greu, dotat
cu o burtică tihnită. Cincizeci de ani spre șaizeci, ars de
soare, cu o chelie în creștet netedă ca oul. Restul de păr era
negru și suficient de lung încât să poată fi adunat într-o
coadă de cal care-i depășea omoplații. Niște favoriți mai deși
ca ai lui Milo coborau în jos spre maxilarul cu pielea lăsată.
Ochelari rotunzi, ca ai lui John Lennon, stăteau călare pe un
nas încovoiat. Amândouă gușile îi erau bine conturate.
Imaginea de ansamblu era cea a unui Benjamin Franklin
în țoale italienești. Jacheta sport din cașmir crem, splendid
lucrată, fusese croită pentru un trup mai zvelt. Pantalonii
ciocolatii cădeau perfect peste pantofii din piele moale,
caramel. În jurul gâtului purta înnodată o eșarfă în dungi
aurii și azurii, asortată cu cămașa de mătase albastră. Din
buzunarul de la piept al jachetei îi ieșea o batistă de culoarea
vinului. Am numărat șase inele de aur pe degetele de la cele
două mâni, și-o mulțime de scântei diamantine.
Un surâs preaplin de batjocură îi flutura pe buzele subțiri.
— Să ridic mâinile sus? Să spun Tatăl Nostru? Să recit
jurământul de credință al cetățeanului?
— Rămâneți acolo în picioare, domnule, și relaxați-vă.
— Momentul verificărilor preliminare, domnule locotenent

291
cum-te-cheamă. Am un briceag marca Swiss Army în
buzunarul din față-dreapta al pantalonilor, cu vreo
cincisprezece capete, ai grijă să nu te tai în deschizătorul de
conserve. Singurul lucru potențial periculos pe care-l mai
poți găsi asupra persoanei mele este portmoneul. Dar, din
moment ce nu se vede nicio femeie în jur, eu nu mi-aș face
probleme.
Surâsul i se lăți și mai tare, în timp ce Milo îl controla.
— Din moment ce tot facem un tango împreună, bănuiesc
că ar fi bine să mă prezint. Myron Bedard.
Kyle spuse:
— Auzi, tată, chestia asta-i într-un fel chiar mișto, nu ți se
pare?
Myron Bedard râse.
— Fiule, cred că eu voi avea nevoie de ceva timp ca s-o pot
vedea așa.

După ce Milo termină, îi ceru scuze lui Myron și-i dădu


voie lui Kyle să se ridice de pe marginea trotuarului.
Kyle își scutură turul pantalonilor și veni lângă tatăl lui.
— Ce zici, tată, crezi că ne-o fi văzut careva dintre vecini?
— Dacă ne-au văzut, spuse Myron Bedard, dă-i dracului.
Și spre Milo:
— Chiar era necesar?
— Din păcate, da.
Bedard își scoase ochelarii și-i lustrui cu un colț de cașmir.
— Îți făceai datoria… fără supărare. De fapt, nu prea
înțeleg. Adică înțeleg când spui că trebuie să fii atent în ce
privește securitatea dumitale personală, dar Kyle zicea că-l
cunoști, așa că de ce naiba a mai trebuit să ne
percheziționezi?
— Nu l-am întâlnit pe Kyle decât o singură dată, domnule
Bedard. Nu-l cunosc destul de bine încât să fiu sigur de
nimic.
— O, dar asta e…
— V-am văzut uitându-vă la duplexul Tanyei Bigelow.
292
— Ne-ați văzut? Păi noi…
O căutătură cu coada ochiului spre băiat.
Kyle tăcu mâlc.
Milo spuse:
— Păi voi?…
Kyle lăsă nasul în jos.
Myron Bedard spuse:
— Fiul meu s-a amorezat lulea de fată… E OK să le spun,
Kyle?
Kyle bombăni ceva mărunt din buze. Apoi oftă:
— Acum, probabil că da.
— Își face griji pentru ea, vrea să fie sigur că nu i s-a
întâmplat nimic rău, asta-i tot. Ca să vă arăt până unde
merge devotamentul lui: m-a luat de la aeroport și, în loc să
mergem direct acasă, el a insistat…
— Tată!
— Sunt polițiști, fiule. N-are sens să ne prefacem.
Kyle se hotărî să ne înfrunte.
— A fost o gogomănie din partea mea, îmi pare rău.
Milo spuse:
— De ce ești atât de îngrijorat pentru Tanya, fiule?
— Eu îi plătesc taxele de studii, așa că numai eu pot să-i
spun așa, interveni Myron Bedard, după care, altoindu-l pe
Kyle pe spate: Glumeam, ziceți mai departe, domnule
locotenent… n-am reținut numele de familie…
— Sturgis.
Bedard întinse un braț. El și Milo dădură mâna.
— Sturgis, repetă Bedard, la fel ca marele raliu Harley
Davidson. Ai fost vreodată, domnule locotenent?
— Nu.
— Ar trebui să te duci, e absolut dărâmător! Eu n-am ratat
niciunul, doisprezece ani la rând. Alternez între un Fatboy
din 1995 și un Speedster 883 Custom XL din 2004. Ah, nimic
nu se compară cu Black Mountains în august, se face o
oprire de alimentare și service la Keystone, lângă Muntele
Rushmore. Și niște chefuri absolut bestiale.
293
Îl înghionti pe Kyle:
— La anul, trebuie să te ții de cuvânt și să vii cu mine,
fiule.
Kyle nu-i răspunse.
— Atitudine evazivă, spuse Myron Bedard. Recurge la asta
atunci când devin agasant. Ar trebui să mergi și dumneata,
domnule locotenent. Presupun că deții un motor.
— Și de ce, mă rog?
— Nu toți polițiștii au motociclete?
— Nu și cel de față.
— Probabil că mă gândeam la cei de la circulație. Oare ce-o
mai făcând Erik Estrada 18?
Milo se întoarse spre Kyle.
— De ce ești îngrijorat pentru Tanya?
— Din aceleași motive pentru care sunteți și voi.
— De exemplu?
— De exemplu, că unchiul Lester a fost omorât imediat
după ce-ați discutat voi cu el despre mama Tanyei. De
exemplu, că Tanya locuiește în apropiere de Mary și Pete. De
exemplu, relația dintre Mary și unchiul Lester.
— Pete, adică Peterson Whitbread.
— Nu suporta să i se spună așa.
— Îl cunoști.
— Nu eram prieteni.
— Aceeași întrebare, spuse Milo.
— Îl vedeam din când în când.
— Acum cât timp?
— Când eram copii.
— Cum așa?
Myron Bedard păși în fața fiului lui.

18 Actor american de origine hispanică, una din vedetele


serialului de televiziune CHiPS care a rulat între 1977 și
1983, având ca subiect aventurile a doi polițiști dintr-o
patrulă rutieră pe motociclete (n.t.).
294
— Am putea să continuăm această discuție în casă, vă
rog? Nu vreau să facem spectacol.

295
CAPITOLUL 31

BEDARD DESCUIE UȘA VILEI și dezactivă sistemul de


alarmă.
— Entrez-vous.
Îl urmarăm prin holul de marmură lustruită, pe lângă
sosia lui George Washington, și în biblioteca unde Kyle își
instalase reduta de cercetare. Harababura crescuse; mai
multe hârtii boțite, decât parchet din lemn.
Myron se opri ca să cuprindă cu privirea tot dezastrul.
— Da, tată, știu.
— În cele din urmă va trebui să-nveți să te organizezi, Kyle.
— Cognitiv vorbind, sunt organizat.
— Geniile au alte reguli?
Îndesându-i din nou una peste umăr fiului său.
Kyle se strâmbă. Myron păși marțial în fața lui, cu coada
fluturându-i pe spate, aprinzând lumini, oprindu-se ca să
frunzărească un teanc de scrisori de pe o măsuță din onix și
apoi trântind plicurile înapoi.
Trecând pe sub o arcadă din piatră, ajunserăm într-o
încăpere vastă, hexagonală, terminată în ușile din sticlă care
puneau în valoare priveliștea grădinii amenajate ca la carte și
subtil iluminate. Copacii printre care Tanya își amintea că se
ascundea când era mică erau ulmi chinezești și sicomori,
tunși cu grijă, dar cu frunzele de-un verde luxuriant. O
piscină cu lungimea de vreo cincisprezece metri, îndeajuns
de veche încât să fi păstrat o trambulină, reflecta contururile
tremurătoare ale unui pavilion din lemn traforat. Pe peretele
dinspre vest al încăperii, o tejghea de bar echipată cu
chiuvetă și rafturi pe care se vedeau suficiente sticle cât să
aprovizionezi un vapor de croazieră.
Myron Bedard se duse direct spre bar, oprindu-se pe
parcurs ca să-și mai facă de lucru cu luminile: aprinzând,
stingând, dând intensitatea mai mare, mai mică. După ce se
296
hotărî pentru o ambianță în portocaliu dens, alese un pahar
de whisky din cristal, îl ridică în fața ochilor și-și miji privirea.
Kyle zăbovise lângă intrarea în încăpere, uitându-se fix în
jos la propriile picioare. Prima oară când îl văzusem eu, arăta
ca un sărăntoc care doarme pe te miri unde. Barba nerasă de
vreo două zile venea acum să întărească imaginea. Dată fiind
opulența din jur, mă cam îndoiam că Milo și cu mine
corespundeam cu mult mai bine.
Încăperea era mai mare decât majoritatea locuințelor
normale, tapetată cu un șantung mătăsos de culoarea
sângelui care curge prin vene. Tavanul era o boltă încărcată
cu ghirlande de ipsos, unite între ele cu brâuri lungi de câțiva
metri. Postamente din lemn de pomi fructiferi adăposteau
cai, cămile și zeități chinezești cu expresii nedumerite, toate
lăcuite în aceeași combinație de verde și auriu. Vitrine aurite
pline de sticlărie, porțelanuri și argintărie, se fuduleau cu
achizițiile lor exuberante.
Suficient spațiu pentru trei porțiuni ample în care să se
poată sta, plus același număr de covoare persane. Canapele
tapițate cu damasc, scaune asortate, câteva obiecte de
mobilier trase în piele și adăugate pentru nițică varietate,
măsuțe sculptate plasate strategic.
Myron Bedard scoase capacul unei frapiere din argint.
— Dorește cineva ceva de băut?
— Nu, mulțumesc.
— La fel.
— Atunci o să beau de unul singur.
După ce-și amestecă un cocktail Bourbon Manhattan cu
gheață, porni cu pași mărunți în timp ce sorbea, se trânti
întruna din canapelele de două persoane, își aruncă pantofii
din picioare și se lăsă pe spate.
O sorbitură prelungă din cocktailul pe care și-l pregătise
singur îl făcu să suspine de plăcere și să ridice degetele mari
în sus a aprobare.
— De curând l-am descoperit, whiskyul ăsta: Knob Creek,

297
licoare de primă calitate de la Jim Beam. În avion n-aveau
nimic mai bun decât Wild Turkey, deși era un zbor
Gulfstream.
Lingându-și buzele, extrase cireașa amară din cocktail,
mușcă o bucățică, își șterse sucul scurs pe bărbie și înghiți.
— De ce stă toată lumea în picioare?
Milo și cu mine ne așezarăm pe cât de aproape de el ne
permitea aranjamentul mobilierului. Kyle ezită câteva clipe,
apoi se așeză departe de noi toți.
Myron spuse:
— Hai, mă, puștiulică, nu te-am văzut de luni întregi…
Îi făcu semn să vină mai aproape. Kyle își mușcă buzele,
găsi un fotoliu perpendicular pe canapeaua lui Myron.
Milo spuse:
— Pentru început, hai să auzim câte ceva despre relația
dintre Mary Whitbread și Lester Jordan.
Niciunul dintre cei doi Bedard nu răspunse.
— Brusc și dintr-odată, va lovit timiditatea?
— Bănuiesc că eu ar trebui să fiu acela care se ocupă de
această chestiune, spuse Myron.
— Bănuiești bine, tată, spuse Kyle.
— Fiule, cred că ar fi mai bine să te duci la calculele tale
sau știu eu, să studiezi ceva.
— Ce, tabla înmulțirii?
— Kyle, niciodată nu m-am ascuns de tine, dar anumite
lucruri e mai bine să fie spuse fără martori.
— Tată, sunt la curent cu tot.
— Fă-mi hatârul, te rog.
Kyle nu se mișcă.
Myron spuse:
— Strict din motive de decență, Kyle.
Kyle își făcu de lucru cu tenisul din picior. Porțiunea din
vârf era crăpată.
— Ăsta-i stilul acum? zise Myron. Sărăcie afectată?
— Mă doare-n cot de stil, tată! spuse Kyle.
O urmă de răsfăț plângăcios îi ridicase cu o notă tonul
298
vocii. Mai mult de adolescent mofturos, decât de cercetător
științific în devenire.
Prezența unui părinte poate avea un asemenea efect.
Myron spuse:
— Iar eu nu te-am sâcâit niciodată în privința asta, nu-i
așa, Kyle?
Kyle nu răspunse.
Milo spuse:
— Ce-ar fi să iei puțin aer, Kyle, dar fără să te îndepărtezi
prea mult?
Înainte ca băiatul să poată răspunde, Myron sări în
picioare, stropindu-se cu băutura din pahar, și se înfipse
încă o dată între noi și fiul lui. Îi atinse obrazul lui Kyle. Care
se încordă. Myron își retrase mâna, dar îl sărută în același
loc.
Bărbia lui Kyle începu să tremure.
— Îmi pare rău, fiule. Pentru orice infamie la care te poate
duce gândul în acest moment, și nenumăratele care încă nu
ți-au dat prin cap, dar în mod sigur o vor face. Totuși, poate-
ar fi bine să încerci să le pui în context. Am cincizeci și șapte
de ani, obișnuit să nu mă abțin niciodată de la mâncare și
delicii lichide, să disprețuiesc mișcarea și să-mi ignor
colesterolul. Deci longevitatea mea este…
— Tată!
— …pusă sub un foarte serios semn al întrebării. Prin
urmare, dacă…
Vorbea repede, dar aproape bălmăjit. Whiskyul Wild
Turkey nu fusese deci chiar atât de rău, ca aperitiv luat în
avion.
Kyle spuse:
— Încetează, tată! Detest când faci chestia asta!
Myron își făcu cruce în dreptul inimii.
— Mea culpa. Veșnicul meu refren.
Îi ciufuli părul lui Kyle.
— Haide, frate, lasă-mă și pe mine să-mi păstrez o urmă de
demnitate și relaxează-te nițel.
299
Kyle țâșni în picioare și o luă spre ușă cu pași mari.
— Povestim noi mai târziu, fiule. Vreau să-ți spun cum a
fost la Veneția.

După ce băiatul plecase, Myron spuse:


— Are o atitudine ambivalență față de mine, și cum ar
putea să fie altfel?! Dar eu pe el îl iubesc necondiționat. Dacă
ar trebui să nu am decât un singur copil, pe el l-aș alege.
Bine-crescut de când s-a născut, niciodată n-a avut
drăcușori. Și cu o minte sclipitoare… trăiește într-o cu totul
altă stratosferă intelectuală. N-are decât douăzeci și patru de
ani, și mai are doar un an până să-și ia doctoratul în fizica
plasmei! Eu nici măcar nu pot pricepe ce-i aia!
Orgoliul patern făcu loc unei încordări care-i reduse la loc
dimensiunea gurii.
— Probabil că-i o chestie ereditară care-a sărit peste o
generație. Așa cum îmi spunea frecvent tatăl meu. Și el avea
aplecare spre știință. Autodidact, dar cu o căruță de brevete
de invenții pe numele lui. Kyle se crede anti-materialist, dar
și pe el îl așteaptă aceeași soartă, în ciuda propriei rezistențe,
probabil o să inventeze ceva de înaltă tehnologie. Într-o zi,
când o să deschideți revista Forbes, o să dați peste el, pe lista
numelor mari. Când se va întâmpla acest lucru, sper să-
nceapă și el să aibă un pic de simpatie pentru mine. Aveți
vreunul din voi copii?
— Nu, domnule.
— Educativă experiență. Există o probabilitate foarte mare
să fi fost un tată execrabil. Pe-atunci, însă, bineînțeles, îmi
închipuiam că sunt un tată foarte bun.
— Pe-atunci când, domnule?
— Când Kyle era mic. N-am insistat niciodată să controlez
viața cuiva sau s-o domin, dar am într-adevăr tendința să fiu
impulsiv, și bănuiesc că asta s-ar putea considera…
Ducându-și paharul la gură, termină cocktailul dinăuntru,
se întoarse la bar și-și mai turnă o porție dublă. În momentul

300
când ajunse înapoi pe canapea, jumătate din băutură era
deja dusă.
— Impulsivitatea dumneavoastră l-a afectat pe Kyle?
— E mai complicat decât atât, domnule locotenent, spuse
Bedard, închizând ochii și respirând rar.
— Cum așa?
Bedard nu se mai mișcă. Capul înclinat al lui Milo îmi
dădu de știre să preiau conducerea.
Pomenirea numelui lui Peterson Whitbread îl determinase
pe Bedard să caute refugiu în casă. O dată înăuntru,
insistase să-l vadă pe Kyle plecat.
Am spus:
— Impulsivitatea v-a făcut să-l luați pe Kyle s-o vadă pe
metresa dumneavoastră?
Pleoapele lui Bedard fluturară și el deschise ochii.
— Metresă.
Termenul păru să-l amuze.
— Mary era un simplu loc de oprire temporară. Treceam
pe-acolo, mă simțeam bine, plecam mai departe. Atât și nimic
mai mult.
Milo spuse:
— Aveți multe asemenea „locuri de oprire”?
— Ce pot să fac, dacă-mi plac femeile? Le ador pe toate și
pe fiecare!
Bedard bău, sparse un cubuleț de gheață între dinți și-și
folosi o mână ca să descrie în aer contururile unei siluete
feminine.
— Probabil se poate spune că sunt îndrăgostit de jumătate
din populația planetei… cât înseamnă asta, trei miliarde?
Minus una… fosta mea nevastă. Cerule mare, vă puteți
închipui cum ar fi să vă faceți drum prin masa asta de
feminitate? Ideea e năucitoare…
Ridicând iarăși paharul, spuse:
— În cinstea cromozomului X.
Milo spuse:
— Când ați început să opriți acasă la Mary Whitbread?
301
— Hai să vedem… o, demult… acum vreo cincisprezece
ani.
— Și-o faceți în continuare?
— Are peste cincizeci de ani. Mult prea matură pentru
mine.
— Era un simplu loc de oprire, dar i-ați vândut patru
clădiri.
— Așa este.
— Serviciu contra serviciu?
Bedard râse.
— Mary a plătit prețul corect de piață. Faptul că n-a existat
niciun intermediar, deci nu s-au plătit comisioane, mie mi-a
oferit ceva mai multă flexibilitate, iar ea n-avea nevoie să
aștepte ca să primească finanțare.
— A plătit cu bani gheață?
— Cu un cec în contul băncii, ca să fim foarte exacți.
— Despre ce sumă vorbim?
— Hmmm… Cu-atâta timp în urmă, aș zice… un milion,
un milion cinci sute.
— De unde putea să facă rost de-atâția bani?
— N-am idee. Dar ce-a făcut, ca să fiți atât de interesați de
ea?
— Cine a inițiat vânzarea? întrebă Milo.
— Întrebări și iar întrebări, și niciun răspuns, nu? Decizia
a fost reciprocă. Mary locuia în Cathay Circle, vânduse niște
apartamente în Vale și căuta ceva mai select, eventual chiar
să închirieze parțial. Noi deținusem cele două duplexuri
suficient de mult timp încât să obținem un profit frumușel,
dacă le vindeam, dar ca locuințe de închiriat, rentabilitatea
nu era nici pe departe optimă. Eu nu mai voiam să pierdem
vremea cu proprietăți care să aibă mai puțin de douăsprezece
apartamente, așa că momentul a fost perfect.
Legănându-și paharul între palme, se uită fix la vălurelele
stârnite în lichidul colorat.
— E ca și cum ai juca Monopoly, dai case la schimb cu

302
hoteluri. Există un curent de gândire care spune să nu vinzi
niciodată, să le ții, dar mie mi se pare o viziune incomod de
statică.
Strânse iar din buze.
— Școala de gândire a tatălui dumneavoastră?
Lentilele mici și rotunde ale ochelarilor scânteiară, când el
își concentră privirea asupra mea.
— Vă jucați de-a psihologul cu mine. Dar așa e, nu vă
înșelați. Și indubitabil că tata ar fi insistat că el a avut
dreptate. Acele patru clădiri probabil că valorează în jur de
cinci, șase milioane. Dar mi-am scos profitul, cu cele pe care
le-am cumpărat.
Un accent încordat adolescentin și în vocea lui. Kyle îmi
spusese că tatăl și bunicul lui se detestau reciproc. Cașmirul
și mătasea sunt șic, dar nu poți pansa rănile cu ele.
El spuse:
— Mă intrigă în continuare acest interes atât de viu pentru
Mary. E din cauză că Patty Bigelow a locuit în unul dintre
cele două duplexuri? Nu-i niciun mister aici. Eu am trimis-o
pe Patty la Mary, după ce a trebuit să plece de aici.
— După ce tatăl dumneavoastră a murit.
— Era o infirmieră absolut fenomenală, spuse Bedard, dar
nu mai avea niciun motiv să rămână.
— Haideți să revenim la Peterson Whitbread, am spus eu.
Cum a ajuns Kyle să-l cunoască?
— Despre Pete e vorba? El ce-a mai făcut?
Milo spuse:
— Kyle l-a cunoscut în timpul opririlor dumneavoastră
acolo?
Bedard își pipăi eșarfa de la gât.
— Nu sunt obligat să stau de vorbă cu voi.
— Există vreun motiv pentru care să nu doriți să
cooperați?
— Diferența de fus orar ar fi unul. Iar un al doilea, arțagul
tipic neamului Bedard.
Zâmbet împăciuitor.
303
— Ei, nu, nu mă luați în serios. Sunt un tip amiabil. Sau
așa mi s-a spus.
Oamenilor le place să vorbească despre ei înșiși. Pe asta și
contează profesia mea. Uneori, însă, e un mijloc de-a evita
chestiunile de substanță.
Am spus:
— Care a fost problema dintre Kyle și Pete?
— Cine spune că a fost o problemă?
— Vă tot feriți să discutați despre asta.
— Cerule, spuse Myron Bedard. Și când mă gândesc că am
dat bani pentru profesia dumitale!
Milo spuse:
— Ar fi de ajutor dacă aș pune și eu aceeași întrebare?
— Ha, ha. Nu, nu încerc să fiu evaziv. Pur și simplu
subiectul vremurilor de-atunci îmi readuce în minte… este
încă un exemplu destul de dureros privind impulsivitatea
despre care vă vorbeam. Exact motivul pentru care n-am vrut
să-l las pe Kyle să fie de față.
— L-ați luat pe Kyle cu dumneavoastră când vă duceați la
Mary, am spus eu, și el a văzut niște lucruri pe care nu era
cazul să le vadă.
— În mod sigur a auzit niște lucruri. Mary putea să fie…
exuberantă. Da, știu că a fost o lipsă de discernământ, dar
trebuie să înțelegeți că numai eu mă ocupam de Kyle, dintre
cei doi părinți pe care-i avea, în absența mea nu-i dădea
nimeni atenție. Ați cunoscut-o pe fosta mea soție. Vi-o puteți
imagina îngrijindu-se de cineva sau măcar ceva?! Deci da, l-
am luat după mine peste tot. Acum îmi dau seama că au
existat unele… situații nepotrivite.
— Câți ani avea Kyle când vă însoțea acasă la Mary?
— Eu știu?… Nouă, zece, cine mai ține minte? M-am
gândit că o să se amuze și el puțin, fiindcă Pete nu era decât
cu puțin mai mare decât el. Kyle neavând frați sau surori.
Mai bău din pahar.
— În mintea mea, era oricum mai bine decât să-l las pe

304
Kyle singur în văgăuna asta sinistră.
— Casă mare.
— Ditamai mormântul, spuse Bedard. Mi-a fost o silă
nespusă, să cresc aici. Într-o zi am s-o vând. Stau cu ochii pe
piață.
— Cum a reacționat Kyle la vizitele acelea? am spus eu.
— Ce vreți să spuneți?
— Ați spus că au existat situații nepotrivite.
— Vorbeam în general. Să ne-audă pe Mary și pe mine… În
majoritatea timpului, Kyle a părut să fie OK.
— În majoritatea timpului.
— O dată, ultima, de fapt, mi s-a părut cam posac. N-am
putut scoate de la el decât că nu-i place de Pete și că preferă
să nu mai meargă acolo. Probabil că exact așa a și spus:
„Tati, prefer să nu mă mai duc.” întotdeauna vorbea ca un
adult… când era foarte mic, lumea zicea „Unde-i ventrilocul?”
— De ce nu-i plăcea de Pete?
— N-a dezvoltat ideea.
— Dumneavoastră n-ați insistat.
— Nu văd de ce-aș fi făcut-o. Kyle a venit cu o rugăminte,
eu am onorat-o.
N-am răspuns nimic.
Bedard spuse:
— Vă rog să nu-mi spuneți că s-a întâmplat ceva
dezgustător. Refuz să cred că Kyle nu mi-ar fi spus. Cei mai
mulți copii nu vorbesc cu părinții lor. Dar între mine și Kyle
lucrurile stăteau altfel. N-a existat absolut niciun semn că s-
ar fi petrecut ceva de felul ăsta.
Milo spuse:
— Nu asta ne interesează pe noi, dar dacă aveți vreo
suspiciune, acum ar fi momentul potrivit să…
— N-am. Și foarte pe șleau spus, nu văd ce legătură ar
avea toate aceste lucruri cu Patty Bigelow și cu fata ei. În
continuare nu prea înțeleg de ce i-ați pus lui Kyle întrebări
despre Patty, în primul rând, și de ce el se arată atât de
preocupat. Patty a murit de cancer, nu în împrejurări care să
305
dea de bănuit.
— Ce va spus Kyle?
— Că ați reluat cercetările în ce privește moartea ei și că
este posibil să fi avut o legătură cu moartea lui Lester.
— Dumneavoastră cum ați aflat de moartea lui Lester?
— Kyle m-a sunat la Veneția și mi-a spus.
— Când?
— Ieri dimineață.
Un rânjet ironic.
— Chiar foarte devreme de dimineață. Abia ce mă
întorsesem după o noapte destul de gurmandă la Paris, și
încercam să-i îndepărtez urmările cu ajutorul somnului.
— Ce altceva va mai spus?
— Atât, spuse Bedard. Partea despre Patty n-a apărut în
discuție decât pe drumul încoace de la aeroport.
— Explicația lui Kyle de ce voia să treacă pe la locuința
Tanyei.
— Nu că ar fi clarificat cu ceva lucrurile.
— De ce v-ați întors la L.A., domnule?
— Kyle m-a rugat.
— Așa, din senin, fără niciun motiv.
— Nu aveți copii, domnule locotenent. Am sesizat nevoia
disperată din tonul fiului meu și m-am conformat. Am
încercat să-l fac să-mi explice, dar a părut să-l tulbure și mai
tare, așa că am lăsat-o baltă. Am învățat în timp să-l las pe
Kyle în ritmul lui… n-ați văzut cât de greu a fost, doar să-l
fac să iasă naibii de aici?
Milo spuse:
— Care a fost motivul exact invocat de Kyle, când a spus
că vrea să treacă prin dreptul casei Tanyei?
— Ca să se asigure că totul e OK. După care a roșit la față
și-a început să se bâlbâie. De unde eu am tras concluzia că e
înamorat până peste cap de fată. Ceea ce m-a surprins, dar
nu în mod neplăcut. Cuvintele „Kyle” și „femei” nu le poți
rosti prea adesea în cadrul aceleiași fraze.
— Nu-i un fustangiu.
306
— Nu m-ar mira să aflu că-i încă virgin.
Un chicotit sec.
— Oare unde-oi fi greșit?
Eu am spus:
— De ce a trecut Kyle și prin fața duplexului lui Mary
Whitbread?
— Nu știam ce are de gând să facă. Atunci când a intrat pe
Third Street, în loc de Beverly, m-am gândit că e vreo rută
ocolitoare, probabil ceva legat de trafic… N-am mai fost prin
L.A. de luni de zile, nenorociții de la primărie rașchetează
întruna asfaltul, când nici nu te-aștepți. Pe urmă a cotit din
Orlando și, când nici n-apucasem să mă dezmeticesc bine,
uite-ne în fața duplexului lui Mary. L-am întrebat ce naiba
face, dar el s-a întors, mi-a aruncat o privire bizară și-a
început să fredoneze „Frumoasele vremuri de altădată”.
— În amintirea altor timpuri.
— Dar nu părea deloc bine-dispus. Dimpotrivă, era
îmbufnat și așa a rămas, refuzând să explice.
Bedard înghiți ultimele picături de whisky.
— Restul drumului până acasă l-am parcurs într-o tăcere
încordată. Plecasem de la Veneția pentru el, și credeți-mă,
orașul ăsta e absolut superb în orice moment al anului…
Dacă n-ați fost acolo, credeți-mă pe cuvânt, trebuie să
mergeți! Înainte ca toată șandramaua aia afurisită să se
scufunde în uitare.
— V-ați întors acasă pentru că vi s-a părut că Kyle e
tulburat, am spus eu, dar el n-a vrut să vă explice de ce.
— Am încercat să-l fac să-mi spună cu forța. De-aceea
stăteam amândoi în mașină, pe alee, atunci când ați venit voi
și-ați făcut pe trupa de comando.
Trecându-și un deget pe sub nodul eșarfei, spuse:
— De ce naiba nu vreți să-mi spuneți ce mama dracului se
petrece?
— Haideți să derulăm puțin filmul înapoi, am spus eu.
Cum anume, exact, ați cunoscut-o pe Mary Whitbread?

307
— Prin cumnatul meu.
— Lester Jordan.
— Răposatul și neregretatul.
— El de unde-o cunoștea?
— Precum spuneam, Mary era o fetișcană exuberantă.
Aveți cât de cât idee despre trecutul ei?
— La Chicago?
— După spusele ei, pe care eu n-am cum să le probez, pe
vremea când stătea la Chicago se învârtea prin cercuri de
mafioți. Tot de la ea citire, îl cunoștea și pe primarul Daley,
pe cei din familia Kennedy. Dar nu asta le-auzi spunând pe
toate? Probabil că, dacă tăifăsuiți cu ea suficient de mult
timp, va ajunge să pretindă că s-a culcat și cu Jimmy Hoffa și
cu Amelia Earhart.19
— „Toate” fiind cine?
— Târfele de-o anumită vârstă. Nu vreau să fiu crud cu ea,
dar hai să recunoaștem cinstit, exact asta este Mary. Eu aș
lua orice spune ea cu ceva mai mult decât un grăunte de sel
de mer 20.
— Deși n-aveți încredere în ea, nu v-ați ferit să faceți
împreună tranzacții imobiliare.
— Cecul ei a fost onorat fără discuție de bancă.
— Cum l-a cunoscut ea pe Lester Jordan?
— Printre variatele ei domenii de interes se numărau și
muzicienii, spuse Bedard. Les cânta la saxofon într-o
formație itinerantă, care avea un contract la un club unde

19 Jimmy Hoffa a fost un celebru și influent lider sindical din


Chicago, bănuit de legături strânse cu Mafia; condamnat
pentru înșelăciune și tentativă de mituire a unui jurat, a
dispărut în mod misterios în anul 1975 (trupul lui n-a fost
găsit niciodată). Amelia Earhart a fost prima femeie aviator
care a traversat Oceanul Atlantic pilotând singură un avion;
a dispărut în anul 1937, undeva în Oceanul Pacific (n.t.).
20 Sare de mare, în franceză în original (n.t.).

308
Mary… Hm, mă rog, să zicem că dansa.
Aici ne-a făcut cu ochiul.
— Probabil că dintr-una într-alta, ca să zic așa, s-au
combinat. Și, ca să vezi, a fost singura dată când Mary s-a
dovedit neatentă. O simplă aventură de-o noapte, și hop, uite
barza dând roată cu scutece în cioc.
Clătină din cap.
— Mare prostie.
— Jordan era tatăl lui Peterson? spuse Milo.
— Probabil de-asta s-a hotărât ea să-și lege trompele. Dacă
nu cumva o fi fost din necesitate. Având în vedere noua ei
ocupație.
— Pornografia.
— Aha, spuse Bedard. O știți și pe-asta. Ați văzut vreodată
ceva din „operele” lui Mary?
— Nu, domnule.
— Înaltă calitate, domnule locotenent. Ținând cont de
domeniu.
— Dacă nu voia copii, de ce n-a făcut o întrerupere de
sarcină?
— A vrut s-o facă, inițial. Ea mi-a povestit… în momentele
noastre de intimitate, mă rog, știți cum e. Motivul care a
determinat-o să renunțe a fost acela că, în aceeași perioadă,
se vedea cu un individ bătrân și foarte bogat. Un individ
bătrân, bogat, și generos, pe care ea s-a gândit că l-ar putea
păcăli să creadă că e copilul lui. Din nefericire, planul s-a
întors în final împotriva ei.
— Amantul babalâc n-a fost copleșit de bucurie, spuse
Milo.
— Amantul babalâc a pus-o să facă un test de paternitate,
și când a văzut că ea trage de timp, i-a tras un șut în
posteriorul deja cam mărișor, și-a lăsat-o pe drumuri. Când
s-a întâmplat treaba asta, sarcina era deja prea înaintată ca
să mai poată face ceva.
— Plus scrupule.
— Bănuiesc că o fi având și ea câteva. Biata Mary. Natura
309
a binecuvântat-o cu niște mușchi vaginali dumnezeiești, dar
discernământul ei nu-i chiar întotdeauna la înălțime. A făcut
copilul, dar, din câte mi-am putut da eu seama, la capitolul
creșterii lui nu s-a descurcat prea grozav. Din punctul ăsta
de vedere, seamănă oarecum cu fosta mea nevastă.
Și spre mine:
— Nu, relația mea cu ea nu era un simptom de tipar
nevrotic. În niște privințe cruciale, există diferențe între Mary
și Iona.
Jucându-se cu paharul:
— Toată lumea vorbește de instinctul matern, dar eu am
întâlnit destule femei cărora pare să le lipsească.
— Când v-ați întâlnit ultima oară cu Mary?
— Credeam că am răspuns deja la întrebarea asta.
— N-ați spus decât că era prea bătrână.
— Și așa și este, de vreo zece ani încoace. De-aia m-a
surprins, când Kyle a oprit în fața casei ei și-a început să
fredoneze. Eu fac tot posibilul să-mi uit vechile cunoștințe.
— Amintiri neplăcute?
— Nicidecum, doctore. Cred în a merge mai departe.
— Deci ați cunoscut-o pe Mary prin Lester Jordan.
— A, da, Lester, spuse el. Lester a fost o tumoră malignă a
căsniciei mele… o piatră de moară cât un munte, pe care am
fost dispus s-o tolerez atâta timp cât mai aveam sentimente
pentru Iona. Dar nu mi-a făcut niciodată plăcere să-i dau
bani, fiindcă știam unde se vor duce. Am cunoscut-o pe Mary
când venisem să-i mai dau încă un cec lui Lester, iar ea era
acolo. Imaginea unei femei care arăta atât de bine, în
compania unui bălegar uscat de teapa lui Lester, recunosc că
mi-a captat interesul.
— Ea de ce era acolo?
— Se certau, mai aveau puțin și cred că s-ar fi luat de păr.
Starea de spirit a lui Lester mă lăsa rece, dar cum aș fi putut
lăsa o femeie atât de frumoasă să stea supărată?
Își atinse cu mâna cămașa de mătase albastră, în dreptul
inimii.
310
— Ea a fugit pe ușă afară, eu i-am întins lui Lester pomana
uzuală și m-am dus după ea, i-am oferit un umăr pe care să
plângă.
Potrivindu-și ochelarii:
— Și din aproape în aproape.
— De ce plângea?
— Voia ca Lester să vină și să-l vadă pe Pete. Pete cerea tot
timpul să-l vadă pe tatăl lui, dar Lester nu se îndupleca decât
rareori. Cum era și de așteptat.
— Dat fiind că era dependent de droguri, spuse Milo.
— Orice dependență e un fel de auto-răsfăț, corect? Așa
mi-a spus Patty. Senzația mea a fost că abia aștepta să scape
de el. Ceea ce n-ar fi altceva decât reacția oricărui om normal
față de Lester.
— Cu excepția băiatului lui.
Bedard își scoase ochelarii.
— Unii copii așa sunt.
— Atașați, am spus eu.
— Dincolo de orice limită a rațiunii. Sunt convins că
respingerea i-a afectat rău de tot psihicul băiatului, dar
credeți-mă, Pete a ieșit mult mai câștigat, neavând prea mult
contact cu Lester. Individul era o lepădătură.
— Iar dumneavoastră trebuia să-l întrețineți.
— Cum spuneam, piatră de moară. Legată de picior.
— Fosta soție crede că dumneavoastră l-ați ucis.
Bedard își desfășură de la gât un cot de eșarfă și-și șterse
lentilele ochelarilor.
— Ceea ce ar trebui să vă spună ceva despre
discernământul ei. De două luni sunt plecat în Europa.
— Ea spune că oricum n-ați face-o cu propria mâna, ați
angaja pe cineva.
— Normal că da. Dacă mi-aș fi pus în gând să-l omor pe
Lester. Din păcate pentru Iona, Lester a ieșit din viața mea în
urmă cu foarte mulți ani. De ce naiba mi-aș risipi banii, ca să
nu mai vorbim că mi-aș vârî singur capul în laț, ca să strivesc

311
un gândac din bucătăria altcuiva?!
Eu am spus:
— Ce altceva va mai spus Patty despre Lester?
— Nimic, nu era un subiect de discuție frecvent. Patty se
concentra pe a-l îngriji pe tatăl meu. Și-a făcut o treabă al
naibii de bună! Iona a scos fum pe nări, când am luat-o de
lângă Lester. Din punctul ei de vedere întors cu susu-n jos,
Patty ar fi fost obligată să stea pe vecie cu Lester, iar eu
aveam obligația să plătesc. La ora când Lester fugise de la a
treia cură de dezintoxicare, Iona și cu mine deja discutam
numai prin avocați. La partaj, ea a obținut mai puțin decât
ceruse, dar mai mult decât aș fi vrut eu să-i dau.
Un rânjet larg.
— Orice căsnicie se bazează pe ajungerea la un
compromis, nu?
Eu am spus:
— Ea a obținut clădirea din Cherokee. Și pe Lester.
— Chiar și numai asta, spuse Bedard, și tot a meritat cât
m-a costat tot divorțul ăla afurisit!
Căscă și adăugă:
— N-am mai dormit de două zile. Nu vă supărați că nu vă
mai conduc. Vă descurcați să găsiți ieșirea, nu-i așa?
— Ne va conduce Kyle, spuse Milo.
— Lăsați-l pe băiat în pace.
— El a condus mașina spre casa Tanyei.
— V-am mai spus. I s-au aprins călcâiele după fată.
— Asta nu explică de ce a trecut și pe la casa lui Mary
Whitbread.
Bedard se sculă cu greutate în picioare, se clătină, se
prinse cu mâna de-o măsuță ca să nu cadă.
— Bănuiesc că nu. Eu îmi mai torn un ultim păhărel
înainte de culcare, după care mă arunc în brațele lui Morfeu.
Sunt sigur că-l veți găsi pe Kyle în bibliotecă. Noapte bună,
stimabililor. Spuneți-i fiului meu că-l iubesc.

312
CAPITOLUL 32

KYLE BEDARD STĂTEA AȘEZAT pe podeaua bibliotecii, în


mijlocul unui cerc alcătuit din grămăjoare de hârtii
mototolite. Cu laptopul în față și telefonul mobil în mână.
Puse telefonul jos.
— Tata va delectat cu triumfurile lui sexuale?
— A zis să-ți spunem că te iubește, i-am răspuns eu.
— Așa-l apucă atunci când bea.
— Devine afectuos?
— Sentimentaloid.
— Bea des?
— Mai mult decât des.
Milo se instală într-un scaun Chippendale mult prea
delicat pentru atâta cantitate umană. Eu m-am lăsat jos
lângă Kyle și am arătat spre telefon:
— Ai reușit s-o prinzi?
El începu să spună „Cine?”, dar se opri după prima silabă.
— E bine.
— S-a întors acasă?
— Tocmai a ajuns.
— A fost la un grup de studiu pus mai târziu seara, am
spus eu.
El tresări.
— Ce vreți de la mine?
— E OK să-i porți de grijă, am spus eu.
— N-am sesizat să fie vreo întrebare în ce-ați spus.
— Bine, atunci ce părere ai de asta: ce te deranjează în
legătură cu Peterson Whitbread?
— Nu l-am mai văzut… de când eram mic.
— N-am sesizat niciun răspuns în ce-ai spus.
Arătătorul de la mâna lui stângă atinse în treacăt tastatura
laptopului. Salvatorul de ecran cu chipul lui Albert Einstein
se dizolvă într-o gravură cu portretul unui bărbat pletos și
313
mustăcios. Sosia lui Frank Zappa.
— Descartes, am spus eu. Un tip deștept, dar care s-a
înșelat în câteva privințe.
— Cum ar fi?
— Ruptura dintre afect și rațiune.
— Asta ar trebui să aibă vreo semnificație pentru mine?
— Înseamnă că poți să-ți păstrezi sentimentele, și în același
timp să fi om inteligent. Știm că tatăl tău te lua cu el când o
vizita pe Mary Whitbread. Tu îți petreceai timpul cu Peterson
Whitbread. El a făcut ceva care te-a deranjat. Suficient de
mult încât să-i ceri tatălui tău să nu te mai ducă acolo. Acum
te temi că Peterson are o anume legătură cu asasinarea
unchiului tău Lester. Dar ceea ce te sperie cel mai tare este
că s-ar putea să fie implicat și în lucrul care o frământa pe
Patty Bigelow.
Tap, tap, tap. Descartes îi făcu loc lui Aristotel.
Eu am spus:
— Tatăl tău e convins că ești un geniu. Poate chiar ești. În
contextul actual, a fi inteligent înseamnă a-ți reprima
instinctul de-a ține piept orbește autorității.
Un clipit din ochi rapid.
— De unde să știu eu ce-o frământa pe Patty Bigelow?
— De la Tanya. Care ți-a povestit tot, deși i s-a cerut să n-o
facă.
— Nu i-aș face absolut niciun rău. Niciodată!
Milo hârâi din gât.
— Nu mă credeți?
— S-ar putea să te credem, fiule, dacă o termini cu
abureala și începi să ne răspunzi la întrebări.
— Dar nu știu nimic. Nu-s decât supoziții!
— Cam la fel ca oricare cercetare științifică, spuse Milo.
Nouă ne convine și așa.
Kyle întinse mâna după un pahar din polistiren, se uită
înăuntru, se încruntă, îl aruncă. Zărind o cutie nedesfăcută
de Fresca, îi trase inelul și se uită la spuma care năvăli prin

314
deschizătură și începu să picure pe hârtiile împrăștiate.
Am așteptat să bea.
— Sunteți convins că ceea ce s-a întâmplat cu atât de
mulți ani în urmă este relevant? spuse el.
— Tu nu ești? am spus eu.
Muindu-și un deget în băutura vărsată, el desenă o amibă
pe covor, jucându-se cu pata umedă până ce aceasta se
îmbibă cu totul în lână.
— A început când aveam nouă ani. Tata și mama încă mai
erau căsătoriți și aveam o casă la câteva străzi distanță de
vila bunicului, pe Muirfield, abia ce cumpărasem casa din
Atherton. Când tata a început să mă ia cu el la întâlnirile
lui… nu era numai cu Mary… m-am simțit ca un trădător
față de mama. Dar nu voiam să-i fac nici lui necazuri, pentru
că el era cel care… La naiba, ce mă tot dau pe după piersic!…
Să trec direct la subiect: da, i-am cerut să nu mai mergem
acolo, din cauza lui Pete. E un sociopat, sau cum i-oți mai fi
zicând în ziua de azi. La început, m-a făcut să cred că voia să
petrecem timp împreună. Era cu patru ani mai mare decât
mine. Și asta mă făcea să mă simt neobișnuit de bine.
Coborându-și privirea.
— Și îmi distrăgea și atenția de la ceea ce se petrecea în
dormitorul lui Mary.
Își mută dintr-o mână în cealaltă cutia cu suc.
— La început, n-am făcut decât chestii normale: ne-am
jucat aruncând inele, am bătut o minge de fotbal, ne-am
uitat la televizor. Era destul de scund pentru vârsta lui, nu
cu mult mai înalt decât mine, dar părea să aibă mult mai
multă experiență.
— În legătură cu ce?
— Așa, în general, ca atitudine, avea tupeu. Dar niciodată
nu-mi vorbea de sus, sau să mă trateze ca pe-un neadaptat
social, deși eram. Așa că-mi plăcea să stau cu el. Pe urmă,
încet-încet, a trecut la alte chestii. A început să-mi arate poze
cu femei goale, pe care le decupase din Penthouse și din
Hustler, avea vrafuri întregi sub pat. Văzând că nu mă pierd
315
cu firea, a început să mă ducă și în garaj, unde-și ținea
materialul mai… explicit. Dar nu pornografie pur și simplu…
astea erau chestii de-o duritate extremă. Femei legate și cu
căluș în gură, sex cu animale, lucruri care-n continuare mi
se par respingătoare. În momentul acela, chiar eram îngrozit.
De ce nu i-am spus tatei, nici acum nu știu. Dar n-am făcut-
o, și Pete a trecut mai departe, la pasul următor. O cutie de
scule, pe care-o ținea ascunsă după niște sarsanale.
Înăuntru erau cadre din filme.
Așezând cutia de suc pe covor, se uită întâi la Milo, apoi la
mine.
— Poze din filme pe care le făcuse mama lui. Grămezi. Nu
era deloc stânjenit, din contră. Mi le-a vârât sub nas și-a
început să facă tot felul de comentarii scabroase: „Uite cum
o-nghite pe toată”. „Uite asta face cu taică-tu, chiar acum.”
Nici atunci n-am vrut să spun că mă deranjează.
Eu am spus:
— Era un băiat mai mare care își petrecea timpul cu tine.
— N-am frați sau surori, iar la școală colegii nu prea se
dădeau în vânt după mine. Probabil că pozele acelea erau
și… incitante. Deși cine poate ști ce înseamnă asta, când ai
doar nouă ani?
— Trebuie să fi fost derutant pentru tine.
— Țin minte că mă întorceam acasă și mă simțeam de
parcă fusesem în transă. Tata n-a băgat niciodată de seamă,
după ce ieșea de la Mary era întotdeauna teribil de bine
dispus. Data următoare când ne-am dus, ea m-a servit cu
fursecuri și cu lapte, iar eu vedeam în fața ochilor numai
pozele cu ea și eram convins că o să mă trădez, că o să se
observe ceva… Dar nimeni nu observa nimic, și din clipa în
care Pete și cu mine rămâneam singuri, cutia ieșea la iveală și
el începea iar. Vorbind despre mama lui de parcă ar fi fost o
halcă de carne. Iar chestia care făcea ca totul să pară
îngrozitor de ciudat era că ea își dădea toată osteneala să fie
prietenoasă cu mine. Mă îmbrățișa, îmi dădea lapte și

316
fursecuri, tot tacâmul.
— Se purta cu tine matern.
— Ca o mamă din filme… și arăta ca o mamă din reclamele
de la televizor. S-o văd așa, iar pe urmă, după doar câteva
minute, să văd cum „rezolvă” trei bărbați o dată și pe Pete
lingându-și buzele și frecându-și-o. În retrospectivă privind
lucrurile, e clar că îl amuza să mă șocheze.
Kyle clipi des.
— Într-o zi, m-a atins și pe mine, în timp ce-mi arăta o
poză. I-am împins mâna la o parte și el a râs, cică glumise,
nu-i poponar. Pe urmă s-a descheiat la fermoar și a început
să se masturbeze.
Își scărpină pielea capului, zgâriind-o tare cu unghiile.
— N-am povestit nimănui, niciodată. Poate că, dacă aș fi
îndrăznit să spun ceva, Pete ar fi putut obține vreun fel de
ajutor.
— Din ce-am aflat eu despre mama lui, am spus eu, nu te-
ai fi putut baza pe ea.
— Știu, știu… gustul tatei la femei… dar totuși…
— Nu era treaba ta să repari lucrurile, Kyle.
— Nu? râse el amar. Și-atunci de ce discutăm despre asta
acum? Nu vă obosiți să-mi răspundeți, am priceput… Cred că
ce vreau eu să spun e că orice-o fi făcut Pete, n-a avut nicio
șansă să fi devenit un altfel de om.
Milo spuse:
— Întotdeauna ai de ales.
— Întotdeauna? Eu nu pot să-mi înțeleg nici propriile
calcule, d-apoi să-mi mai explic și firea umană.
Eu am spus:
— Bun venit în viața reală. Ce te-a făcut, într-un final, să
ceri să nu mai mergi acolo?
— S-a întâmplat altceva… O, Doamne!… Bine, bine!… Era
într-o duminică, un weekend prelungit și cu ziua de luni.
Ziua Președintelui, sau cam așa ceva… Ca de obicei, mama s-
a dus la schi, iar tata și cu mine eram acasă. Ne-am urcat în

317
mașină și duși la Mary am fost, dar de data aceasta ea și cu
tata au ieșit să ia prânzul împreună. Pe mine mă cam speria
ideea să rămân singur cu Pete, dar tata nu era atent la mine.
Pete mi-a simțit imediat neliniștea, fiindcă a spus: „Hei, frate,
scuze dacă ți-am făcut greață, dar stai așa, că acum am ceva
foarte tare să-ți arăt. Ceva complet deosebit.”
Umerii i se cocârjară.
— M-am simțit ușurat. Părea așa de dezinvolt.
— Nu ți-a fost niciodată frică să nu te lovească?
— Mi-era frică, într-un fel, ca atunci când te joci de-a v-ați
ascunselea și știi că s-ar putea să fie cineva după colț. Dar
nu, în afară de acea dată, de care v-am spus, nu m-a mai
atins niciodată și întotdeauna a fost prietenos. Eram supărat
că tata nu stătea mai mult timp cu mine. Să facem și noi ce
fac toți tații cu băieții lor, chestii normale… dar să nu-i
spuneți nimic din ce v-am povestit, el a făcut tot ce-a putut,
atât cât e el în stare. Tatăl lui s-a purtat rău cu el, dar el nu
mi-a făcut așa ceva mie niciodată.
Suspin adânc.
— Așa, deci Pete părea dezinvolt, am spus eu.
— Rămâi la subiect, Kyle, se admonestă el singur.
Revenind la garaj. „Ceva complet deosebit” era altă cutie,
plină cu casete audio. Mi-a spus că sunt piratate, și că
învățase cum să taie fragmente și să le lipească la un loc, ca
să-și facă propria lui muzică… Mi-a arătat lamele pe care le
folosise, o cârpăceală destul de neglijentă. Pe urmă a pus
casetele pe care și le făcuse singur, să meargă la un
casetofon cu boxe. Groaznic, în cea mai mare parte pârâituri
și zgomot de fond, și niște versuri care n-aveau nicio noimă.
Dar era mult mai bine așa, decât să ne uităm la pozele lui, și
i-am spus că muzica lui e mișto. Chestia asta l-a încântat
teribil. Ne-am dus și ne-am jucat la inele, pe urmă am intrat
în casă și-am îmbucat ceva. Niște cereale cu fructe
Cap’n’Crunch. Pete a băut vin și a încercat să mă facă și pe
mine să gust, dar eu n-am vrut. Nu m-a bătut la cap s-o fac,

318
el niciodată nu insista, pentru nimic. M-am ținut după el
când s-a întors în garaj, ca un cățeluș ascultător, și el s-a dus
direct la un frigider pe care îl țineau acolo. Dintotdeauna îl
văzusem ferecat cu un lanț, dar acum lanțul fusese dat jos.
Se vedea că nu mai fusese curățat de ceva vreme. Singurul
lucru dinăuntru era o pungă mare de plastic transparent.
Plină cu niște chestii care arătau ca niște ciozvârte de carne
crudă. Mirosea oribil, deși era închisă ermetic. M-am ținut de
nas și-am început să icnesc. El a început să râdă, a întins pe
jos o bucată de prelată, o chestie din aia albastră pe care-o
folosesc de obicei grădinarii, și-a răsturnat pe ea conținutul
pungii.
Kyle se făcuse alb la față. S-a apucat reflex cu mâna de
burtă.
— Până și-acum mi se pare de necrezut… uneori mă întreb
dacă nu cumva am visat.
Trecură câteva momente lungi. Trase adânc aer în piept.
— Într-adevăr, ce răsturnase el pe prelată era materie
organică, animală. Dar nu carne de vită sau de porc.
Încă o inspirație.
— Părți din trupuri de animale. Mațe, membre, blană,
oase, dinți. Veverițe, șobolani și cred că am văzut și o pisică.
Pur și simplu m-am pierdut cu firea, cerealele dinainte mi-au
venit înapoi pe gât. Lui Pete i s-a părut extraordinar de
comic. S-a ridicat în picioare, a apucat furculița de la un set
de făcut grătar pe care-l țineau în garaj și-a folosit-o ca să
răspândească împuțiciunea aceea pe toată suprafața prelatei.
De parcă prăjea cârnați într-o tigaie. Și-n tot acest timp,
râdea. „La masă!… Hai la micul dejun!… Ba nu, e ora
prânzului… Știi ceva, frate, putem și noi să ne facem prânzul
nostru!” După care, pe neașteptate, a înfipt furculița într-o
bucată de mizerie din aia și mi-a pus-o drept în față. Am sărit
ca un apucat, continuând să vărs, și-am încercat să ies afară
din garaj, dar n-am reușit. Ușa era închisă, un fel de oblon
din ăla care merge pe rulmenți din metal, și habar n-aveam

319
cum se manevrează. Pete îmi flutura întruna grețoșenia aia
prin fața ochilor, mi-o tot oferea și făcea glume scârboase.
Puțea groaznic, nici nu vă puteți închipui!
— Dezgustător, spuse Milo, și vorbea cât se poate de
serios.
Kyle se propti cu palmele pe covor și-și încordă spinarea,
de parcă se pregătea să leviteze.
— Urlam și-mi vărsăm mațele din mine, și-l imploram să
mă lase să ies afară. El se tot apropia de mine, pe urmă s-a
oprit și s-a rezemat de frigider. S-a desfăcut la fermoar, și-a
scos-o afară, a luat o mână de mizerie de pe prelată și și-a
pus-o acolo. Și s-a masturbat. N-a durat mult, până să
termine. Era deja excitat.

Kyle se scuză, se duse la baie, și reveni cu părul ud pe


frunte și ochii înroșiți.
— Nu mai vreau să vorbesc despre asta.
— Cum ai reușit să ieși din garaj? am spus eu.
— Pete și-a făcut numărul, mi-a dat drumul afară și pentru
tot restul zilei m-a ignorat.
— Cât de des v-ați mai văzut după asta?
— Deloc. Nu l-am mai întâlnit niciodată.
— Obligațiile de familie nu te-au împiedicat să-l eviți?
— Ce tot spuneți acolo?!
— Nu știi? am spus eu, întrebându-mă dacă e într-adevăr
sincer.
— Ce să știu?
— Lester Jordan…
— E tatăl lui, da, sigur, strict teoretic vorbind Pete este
vărul meu, dar nu și practic. N-am mai avut absolut niciun
fel de contact. Și eu n-am aflat despre legătura în cauză decât
ani mai târziu. La naiba, ținând cont de obiceiurile lui tata, s-
ar putea să am rude de sânge cam prin toată lumea.
— Când și cum ai aflat că Lester era tatăl lui Pete?
— Locuiam deja la Atherton, a fost după câțiva ani. Am

320
venit aici ca să stau puțin cu tata, și el a vrut să mergem pe
la una dintre iubitele lui. De data aceasta n-am mai tăcut, i-
am spus că, dacă nu-i pasă suficient încât să petreacă timp
numai cu mine, atunci eu mai bine mă duc la un muzeu. A
început să se scuze, să-și ceară iertare, să-și pună de-a
dreptul cenușă în cap, ce tată de rahat a fost el pentru mine.
Așa că, evident, eu am încercat să-l consolez, ce tată
formidabil este el. Cumva, în mijlocul acestei discuții, s-a
ajuns la subiectul „Lester și Pete”. Cred că tata începuse o
tiradă pe tema moștenirii ereditare, cum că orice eventuale
gene ca lumea pe care eu le aveam trebuie să fi provenit
dinspre partea lui, pentru că în familia mamei nu erau decât
niște nătărăi și neisprăviți. După divorț, amândoi îmi făceau
chestia asta… Se făceau reciproc albie de porci în fața mea.
— L-a folosit pe Lester drept argument, am spus eu.
— Exact. După care l-a luat gura pe dinainte și-a spus că
Lester era tatăl lui Pete. A făcut un comentariu de genul
„așchia nu sare departe de trunchi”.
— S-ar zice că știa despre Pete că are probleme.
— Bănuiesc că da.
— Dar nu te-a întrebat dacă Pete s-a purtat vreodată urât
cu tine.
— Nu, spuse el. Curiozitatea tatei nu merge chiar atât de
departe.
Am spus:
— Cum ai aflat că Pete are dizabilități de învățare?
El făcu ochii mari.
— Ce vreți să spuneți?
— I-ai spus Tanyei că ai un văr care fusese pus pe
medicamente, dar fără niciun succes. Sau te refereai la
altcineva?
— Ăăă… nu, despre el vorbeam. Bănuiesc că așa l-am
numit, „văr”. Dar nu pentru că l-aș fi considerat realmente
rudă cu mine. Tanya și cu mine aveam o discuție teoretică.
Nu m-am gândit că voi fi luat la bani mărunți.
— Cum ai aflat că lui Pete i se dădeau medicamente?
321
— El mi le-a arătat. Mary îi dădea voie să țină flaconul pe
noptieră și să le ia singur, nu sub supravegherea ei. El mi-a
spus că mai ia câte una, atunci când are chef să se simtă
mai plin de energie.
— Ce fel de pastile erau, Ritalin?
— Nu m-am uitat niciodată pe etichetă, el zicea că sunt
pastile energizante, și că i le dăduse doctorul fiindcă la școală
încercau să-l controleze în tot ce făcea. Zicea că se simte bine
când le ia, dar oricum n-are de gând să se omoare cu
învățatul, fiindcă școala e o tâmpenie.
Milo spuse:
— L-ai văzut vreodată luând și altceva? Droguri?
— Avea o punguță cu „iarbă” pe care-o ținea la vedere,
lângă pastile. L-am văzut rulându-și câte-o țigară și fumând-
o, de câteva ori. Îi plăcea să bea și vin, fura din proviziile lui
Mary când i se ivea ocazia.
— Droguri, alcool și mațe de animale.
— Nu-mi mai aduceți aminte.
— De ce ai căutat-o pe Tanya?
— Când domnul doctor Delaware a venit pe-aici și a vorbit
cu mine despre doamna Bigelow, mi-a răscolit amintirile.
— Despre ce?
— Despre o întreagă perioadă din viața mea, domnule
locotenent.
Eu am spus:
— Cum te uitai la Tanya în grădină.
— Să știți că n-o spionam, nu era nimic bolnav în chestia
asta, pur și simplu o vedeam acolo. Mama și tata încă mai
erau căsătoriți, dar nu locuiau împreună, și pe mine mă tot
puneau să fac naveta între Atherton și L.A. Bunicul era într-o
stare destul de vegetativă. Nimeni n-avea timp de mine, în
afară de Patty Bigelow. Mă întreba ce mai fac, îmi mai
pregătea câte-un sandviș. Tanya și cu mine n-am schimbat
niciodată niciun cuvânt. Ea zice că m-a remarcat, dar eu nu
mi-am dat seama. După ce ați venit dumneavoastră aici, am
căutat-o prin serviciul Facebook, și-am văzut ce drăguță s-a
322
făcut. Mi-am copiat programul ei de cursuri și am pretins că
am dat întâmplător peste ea în campus. Știu că sună aiurea,
dar eram pur și simplu curios, atât și nimic mai mult. Nici
măcar nu-mi pusesem în gând să vorbesc cu ea. Nu sunt un
tip prea dezghețat. Mă rog, asta în caz că n-ați remarcat deja.
— Ai reușit totuși să vorbești cu ea, am spus eu.
— Mânca dintr-un sandviș. Pe marginea fântânii arteziene
cu cascadă… exact acolo unde ne-ați găsit dumneavoastră.
Chiar în apropierea facultății de fizică… o chestie care mie mi
s-a părut… un semn providențial. Mi-am scos și eu
pachețelul de mâncare, am început să vorbim, ea era un
interlocutor agreabil. I-am mărturisit pe loc cine sunt și că o
căutasem prin Facebook. Ea și-a amintit de mine și nu s-a
speriat deloc, nu m-a făcut să mă simt ca ultimul dobitoc. E
ca și cum ne-am cunoaște de multă, foarte multă vreme. Ca
prieteni… Să știți că nu m-am atins de ea. Nici nu cred că ea
se uită la mine în felul ăla.
Uitându-se lung la noi, tânjind să se vadă contrazis.
— Acum îți faci griji pentru ea, am spus eu.
— Cum aș putea să nu-mi fac?! Vă duceți să vorbiți cu
Lester, iar el moare a doua zi!
Milo spuse:
— Cine crezi că l-a omorât?
— De unde să știu eu?
— Poți să faci o presupunere logică.
— Pete.
— De ce?
— Îl ura pe tatăl lui.
— El ți-a spus asta?
— Nu s-a referit niciodată la Lester anume, dar spunea
mereu că bătrânul lui e un drogat nenorocit și că nu-l poate
suferi.
— A venit vorba așa, în cursul unei conversații?
— A fost cu mulți ani în urmă, domnule locotenent.
— Încearcă să-ți amintești.

323
— Dacă ar trebui să fac o supoziție, aș zice că a fost sub
forma unei comparații. „Taică-tu e ca lumea, al meu e un
jeg.”
— Ce-i plăcea la tatăl tău?
— Faptul că era bogat. Și că era un „animal viril”.
— Ce altceva ți-a mai spus despre Jordan?
— Nimic, oricum nu părea să-l preocupe. Dacă era obsedat
de cineva, atunci aceea era mama lui.
— Cât de des se vedea cu Jordan?
— Asta ce mai e, o întrebare-capcană? V-am spus deja că
Lester nu făcea parte din viața mea și că, din clipa în care am
încetat să mă mai duc pe la Mary, nu l-am mai văzut
niciodată pe Pete.
— Tu n-ai avut niciun fel de contact cu Lester pentru că
tatăl tău nu-l putea suferi.
— Nimeni nu-l suporta. Mama este sora lui, și nici măcar
ea nu voia să aibă de-a face cu el.
— Tatăl tău l-a scutit de plata chiriei și a angajat-o pe
Patty Bigelow ca să aibă grijă de el.
— Da, și?
— Foarte frumos tratament, pentru cineva pe care-l
detești.
— Mama a făcut probabil aranjamentul ăsta, ca să scape
de Lester și să n-o mai sâcâie pe ea. Pe vremea când erau
căsătoriți, tata îi dădea tot ce voia, iar ea se făcea că nu vede,
când el călca strâmb. Familie-model, nu?
Eu am spus:
— De ce a fost omorât Lester?
— De unde să știu eu?
— Crezi că a avut vreo legătură cu Patty Bigelow?
Tăcere.
Milo spuse:
— Spune-ne tot ce știi, fiule. Acum.
— Tanya mi-a povestit ce i-a spus mama ei înainte să
moară. Vă rog, n-o certați din cauza asta! Avea nevoie să
discute cu cineva, și s-a întâmplat pur și simplu să fiu acolo.
324
— Ce anume ți-a spus, exact?
— Că mama ei credea că i-a făcut un mare rău unui vecin.
— Credea?
— Nici eu, nici Tanya nu credem că Patty ar fi efectiv
capabilă să-i facă rău altei ființe umane. Eu sunt sigur că
vorbea așa din cauza stării în care se afla, la un pas de
moarte, în cel mai rău caz, a fost martoră la ceva ce n-a spus
la poliție, și s-a simțit vinovată.
— Ceva legat de Pete Whitbread? am spus eu.
— Asta-i concluzia logică, nu credeți? El e un sociopat,
Tanya și Patty au locuit la doar câteva case depărtare de el.
Patty probabil a văzut ceva.
— Ce i-ai spus Tanyei despre înclinațiile lui Pete?
— Nimic. N-am spus nimănui.
Râse brusc, răgușit și amar.
— Am putea să ne apropiem de finalul discuției? Am de
lucru cât China.
— De ce ai tresărit când am pomenit de grupul de studiu
al Tanyei?
— Am tresărit?
— Vizibil.
El își strânse umerii, se scărpină în cap.
— Vă rog să nu-i spuneți Tanyei, dar eu știu sigur că nu
are niciun grup de studiu. Atunci când pretinde că se duce
să învețe cu colegii ei, de fapt stă singură la bibliotecă. Atunci
când nu are cursuri, se duce tot la bibliotecă, ca să-și facă
orele de muncă. Rămâne acolo multă vreme după ce tura ei
s-a terminat, colindă printre rafturi. Uneori, rămâne ultima
care pleacă de acolo. Și se duce singură la mașină, prin
întuneric. Mă sperie de moarte chestia asta, dar nu pot să zic
nimic, pentru că nu vreau să știe că o urmăresc.
Milo spuse:
— Nu te-ai gândit niciodată să te faci polițist?
— Vă rog să nu-i spuneți. Vă rog!
Eu am spus:
— Prea multe secrete, Kyle. Uneori e mai ușor să te duci
325
pur și simplu pe drum drept între punctul A și punctul B.
— Foarte frumoasă teorie, dar care pe mine nu m-a ajutat
prea mult în realitate. Eu am fost sincer cu dumneavoastră,
vă rog să nu mă trădați. Nu pot risca să creadă Tanya că
sunt vreun obsedat.
— De acord, pentru moment, spuse Milo, dar numai atâta
timp cât continui să cooperezi.
— La ce altceva să mai cooperez? Deja v-am spus tot ce
știu.
— Ce te-a făcut să suspectezi că nu există niciun grup de
studiu?
— N-a pomenit niciodată de numele vreunui alt student. Și
n-am văzut-o cu nimeni prin campus.
— Exact la fel ca-n vremurile de altădată, am spus eu.
Când se juca printre copaci.
El spuse:
— Vremuri de altădată, dar nu neapărat frumoase. Eu
eram îngrozitor de singur și ea era la fel, dar nicicând n-am
ajuns să ne jucăm împreună. Acum suntem prieteni. Aș vrea
să fim și pe mai departe.
Milo îi arătă poze cu Robert Fisk și Moses Grant.
El clătină din cap.
— Cine sunt oamenii ăștia?
— Amici de-ai lui Pete Whitbread.
— Ăsta are o mutră fioroasă.
Arătându-l pe Fisk.
Poza de pe Internet cu Whitbread/De Paine îl făcu să
încuviințeze din cap.
— Și-a perfecționat figura de punkist, dar tot el e.
Și arătând spre fețele frumușele care înconjurau figura
ascuțită și anostă a lui De Paine:
— Se pare că are succes la femei.
— În mod inexplicabil, spuse Milo.
— Sunteți siguri că puteți s-o protejați pe Tanya, să fie în
deplină siguranță?
— Vom face tot ce ne stă în putință, fiule. Poftim cartea
326
mea de vizită, sună-mă, dacă-ți mai vine vreun gând.
— Exclus. Mă simt de parcă tot creierul mi-e stors.

Ne-a condus până la ieșirea din casă.


— Care sunt parametrii, domnule locotenent?
— La ce?
— Regulile de comportament cu Tanya. Nu vreau să vă
stau în cale, dar să știți că țin la ea. Și nu puteți să fiți în
toate locurile deodată.
— Ți-ai pus în gând s-o păzești?
— Măcar pot să fiu lângă ea.
— Poți să stai pe lângă ea, dar nu să faci vreo prostie și să
nu stânjenești ancheta.
— Batem palma.
Am pășit afară, în tăcerea caldă și întunecată de pe
Hudson Avenue.
Kyle a strigat după noi:
— Deci pot în continuare să mă văd cu ea.
— Tocmai ce-am spus chestia asta, fiule.
— Adică așa, ca simpli prieteni.
— Du-te la calculele tale, Kyle.

327
CAPITOLUL 33

NE-AM ÎNTORS ÎN MAȘINĂ și-am stat acolo, în umbra


deasă a fațadei trufașe a vilei. M-am uitat cum se stinge o
lumină de la primul etaj. Lună zgârcită; restul cvartalului se
pierdea în ceață. O briză dinspre răsărit ciufulea copacii
impunători. Hudson Avenue mirosea a portocale și a pisică
udă și a ozon.
Milo spuse:
— Doi copii îndrăgostiți. Uite ce bine și-a ținut Tanya gura.
Crezi că am făcut o tâmpenie, dându-i voie lui Kyle să se
joace de-a cavalerul protector?
— Chiar crezi că puteai să-l oprești?
Își frecă fața cu palmele.
— Tu ai încredere în el?
— Instinctul meu îmi spune că puștiul e OK.
— Iar dacă impresia lui e corectă, și ea ar avea mare nevoie
de-un prieten. Minciuna cu grupul de studiu. Și tu ți-ai pus
întrebarea asta.
— Mi-ar fi plăcut să mă înșel, am spus eu.
— Nici măcar nu-mi pot imagina cum e să fii de unul
singur, la vârsta ei.
Din puținul pe care mi-l spusese despre copilăria lui, știam
că la vârsta de șase ani se simțea deja alienat: un puști
irlandez mare și grăsuliu, care arăta și se purta exact la fel ca
frații lui, dar știa că e altfel decât ei. În puținele dați când
pomenise despre familia lui, ai fi zis că-i un antropolog care
descrie un trib exotic.
— Mda, nu-i deloc ușor, am spus eu.
— Dar tu crezi că face față?
— Pe cât de bine te-ai putea aștepta.
El râse.
— Doctorul cel discret. Oricum, bine-ar fi să putem lămuri
toată povestea asta și-apoi să ne uităm la cei doi cum se
328
îndepărtează în pași de vals, cu soarele apunând în zare… Nu
că puștimea din ziua de azi ar mai ști să valseze.
Dinții îi sticliră.
— Sau că eu aș fi dansat vreodată vals… Deci cum stăm în
privința Vărului Petey?
— Diagnosticul lui Kyle pare să fie corect.
— Când îți pui mațe de animale pe puțulică ai depășit deja
stadiul de sociopat, Alex!
— Sociopat în pantaloni scurți, am spus eu. Dădea deja
semnale serioase de alarmă încă din copilărie, dar nimeni nu
s-a deranjat să ia aminte.
— Holbându-se la pozele lui mami.
— Întreaga lui copilărie a fost pusă sub semnul erosului.
Sexul și violența se prea poate să se fi amestecat. Ceea ce mă
face să mă întreb dacă acel „lucru groaznic” la care se referea
Patty nu era legat de un delict cu substrat sexual. Dacă într-
adevăr Patty a ucis pe cineva?… Vreun nemernic în care
vedea o amenințare pentru Tanya?
— Vreo javră de amic de-al lui Pete?
Am încuviințat din cap.
El spuse:
— Pedofilul cel grețos îi taie calea Tanyei și mami își
folosește pistolul ei calibrul 22. De ce să-i mai spună Tanyei,
după atâta timp?
— Poate îi era teamă fiindcă lăsase treaba neterminată.
— Cruțându-l pe De Paine, spuse Milo. Ani mai târziu, dă
nas în nas cu el la urgență, și el face o remarcă
amenințătoare. Dar dacă l-a ajutat pe vreun alt netrebnic să
facă un lucru de nedescris, de ce l-ar fi omorât Patty numai
pe amicul lui, iar pe el să-l fi cruțat?
— Pentru că era foarte tânăr, am spus eu. Avea
optsprezece ani când Patty și Tanya au locuit în Fourth
Street. De asemenea, era fiul unui om de care Patty se
îngrijise. Și de care e foarte posibil încă să-i fi păsat.
— Toată lumea îl detestă pe Jordan, dar ea are o
slăbiciune pentru el?
329
— Judecând după felul cum l-a îngrijit, s-ar părea că da.
La fel de posibil este că, după ce a ucis o dată, fapta s-o fi
traumatizat și n-a mai avut curaj s-o repete. Oamenii buni la
suflet cam așa pățesc…
Briza se înteți.
— OK, spuse el, să zicem că, indiferent din ce motiv, Patty
nu-l împușcă pe Petey. Dar de ce să nu-l reclame la poliție?
— Pentru că îl eliminase pe complicele lui și nu voia să
aibă nimic de-a face cu poliția.
— Complice teoretic, spuse el. Conform raționamentului
tău, cineva mai în vârstă. Acum, tot ce-mi rămâne de făcut e
să închid ochii și să-i invoc spiritul să se întoarcă din eter. Și
să dau la iveală nu știu ce delict sexual incalificabil de care
nimeni n-a auzit vreodată. Iar dacă Patty se temea că De
Paine ar putea să-i facă vreun rău Tanyei, de ce să nu i-o
spună fetei direct, s-o avertizeze explicit?
— Nu știu. Se prea poate ca boala să-i fi afectat realmente
creierul. Sau poate n-a vrut s-o înspăimânte pe Tanya… Sau
n-a vrut ca Tanya să trebuiască să se descurce singură.
Rămânând ambiguă și dirijând-o pe Tanya spre mine, spera
ca Tanya să primească ajutor și de la mine, și de la tine.
— S-ar putea.
— I-a ieșit figura, nu?
El își încrucișă mâinile la ceafă.
— Trebuie să recunosc că ai imaginație.
Eu am spus:
— Atunci când Tanya mi-a spus că a avut impresia că
Patty încerca s-o protejeze, am pus-o pe seama dorinței de a-
și idealiza mama. Dar poate că nu s-a înșelat deloc.
El închise ochii. Ceasul de la bord arăta unu și patruzeci și
șase de minute.
— Vine să se lege și cu uciderea lui Lester Jordan, Milo.
Dacă Jordan știa că Patty îl cruțase pe băiatul lui? Apărem
noi, punând întrebări despre ea, pe el îl apucă bâțâiala,
începe să se întrebe dacă nu cumva juniorul lui o să ajungă

330
în final să plătească pentru ce-a făcut. Sau dacă nu cumva
juniorul a mai intrat în vreo belea. Îl sună și probabil îl
avertizează să nu se apropie de Tanya. Sau îi transmite
avertismentul prin Mary. Indiferent cum a fost, De Paine
începe să se întrebe dacă poate avea încredere că Jordan își
va ține gura. Chestie care vine să toarne gaz pe focul furiei pe
care-a simțit-o toată viața față de tatăl lui. Îi face o vizită lui
tati, chipurile să-i mai aducă niște marfă. Jordan își trage-n
venă și iese în decor, iar De Paine îi dă drumul înăuntru lui
Robert Fisk.
— Oedip lovește din nou, spuse el.
— Nu trebuie să fii Freud să vezi complexele lui Oedip în
familia asta. Unul dintre cele mai timpurii excitante sexuale
ale lui De Paine a constat în a se uita la cadre din filmele
mamei lui. Iar când a început să-i alimenteze tatălui său
dependența, chestia asta l-a făcut să se simtă puternic.
— Un sociopat poate să guste ironia?
— Sociopații o procesează altfel decât noi, ceilalți.
— Adică?
— Peștele mare care îl înghite pe cel mic e o chestie bună!
— Unde apare Moses Grant în toată povestea?
— Nimic din ce-am auzit până acum despre el nu-l indică
drept infractor, deci poate că n-a fost decât un peștișor…
supradimensionat. El a renunțat la slujbă și la apartamentul
în care stătea ca să se înhăiteze cu De Paine, fiindcă a crezut
că De Paine îl va ajuta în cariera de DJ. Pe parcurs, a văzut
însă prea multe, reacția lui fiind una de teamă sau de
repulsie. Genul acesta de slăbiciune ar fi un semnal de
alarmă pentru De Paine și Fisk.
— Și s-a apucat să facă curățenie generală, spuse Milo. Te
gândești că Grant a fost de față și când l-au căsăpit pe
Jordan.
— Fortuno l-a numit „lacheu”, și, indiferent cum am vrea
să-l calificăm pe Fortuno, trebuie să recunoaștem că e
perspicace. Știm că Grant conducea Hummerul, deci poate că

331
în seara aceea el a rămas la volan, așteptând undeva mai sus
pe stradă.
Încă o tăcere lungă.
— Se vede clar că ai fler pentru partea întunecată, spuse
el, uitându-se pe lângă mine spre vilă. Pornește motorul,
Jeeves. Zona asta îmi ridică deja glicemia.

Ora două și douăzeci și trei, luminile stinse la mine acasă.


Când am pășit înăuntru, zgomotul venit dintr-un colț al
salonului m-a făcut să sar în sus.
— Hei, iubire, spuse Robin.
După ce ochii mi s-au obișnuit cu întunericul, am reușit
să-i zăresc silueta. Încolăcită pe o canapea, ascunsă toată
sub o pătură – mai puțin buclele revărsate pe o pernă
îmbrăcată în mătase. Blanche își făcuse cuib în triunghiul
delimitat de brațul lui Robin odihnind pe pântec.
Telecomanda zăcea pe podea.
Ea aprinse o lampă de putere mică, strânse din ochi, se
ridică în fund, frecându-se la pleoape, și-și împinse părul la o
parte de pe față. Blanche își făcu limba căuș și zâmbi.
Am stins lumina, m-am așezat pe marginea canapelei și am
sărutat-o pe păr. Răsuflarea ei avea izul dulce-acrișor al
iaurtului cu lămâie.
— Mă uitam la nu știu ce emisiune, și probabil am ațipit.
— Trebuie să fi fost fascinantă.
— Oameni care umblau după o casă nouă. Palpitant.
— Piața imobiliară, am spus eu. E noua formă de sex.
— Nici forma veche n-a ieșit încă din uz… în principiu…
Cât e ceasul?
I-am spus.
— Bau, uau. Noapte de pomină?
— Nimic spectaculos, am spus. Scuze că nu te-am sunat.
— Nu-i nimic, mi-a ținut fătuca noastră de urât, doar avem
destule subiecte de discuție.
— Cum ar fi?
— Ei, chestii între fete, ce te bagi! Ajută-mă să mă ridic,
332
caballero. Simt nevoia să mă întind într-un pat adevărat.
Blanchie poate să rămână și ea cu noi, dacă vrei.
— Sforăie.
— Și tu la fel, iubire.
— Zău?
— Ei, doar din când în când.
— Și nu te deranjează?
Ea îmi depuse un pupic pe obraz și se ridică în picioare.
Am condus-o, în continuare înfășurată în pătură, spre
dormitor.
— Nu poți să dormi din cauza mea, Robin?
— Am eu o metodă.
— Care?
— Îți trag una, tu te rostogolești pe-o parte și gata, nu mai
sforăi.
— Orice scuză e bună, am spus eu.
Ea râse.
— Cine are nevoie de scuză? Apropo, am continuat să
întreb lumea despre De Paine. Nimeni din show-biz nu-l ia în
serios și nimeni nu l-a mai văzut de ceva vreme. Cineva, o
altă persoană decât prima, a auzit același zvon cu casa de pe
dealuri, dar deja te-ai ocupat de chestia asta.
Am sărutat-o.
— Mulțumesc că te străduiești.
— N-ai pentru ce, îmi stă în fire.

Am sunat-o pe Tanya la opt și jumătate a doua zi de


dimineață.
— Tocmai ce-am terminat de vorbit la telefon cu Kyle,
spuse ea. Probabil vi se pare o prostie din partea mea că i-am
făcut confidențe, dar pe cuvânt că știu ce fel de om este. El
crede că lucrul de care și-a amintit mami, indiferent ce-o fi
fost, s-ar putea să fi avut legătură cu Pete Whitbread și mie
mi se pare logic.
— Tu ce-ți amintești despre Pete?
— Nu prea multe. Îl mai vedeam pe stradă, dar nu aveam
333
absolut nicio legătură unul cu celălalt.
— L-ai văzut vreodată cu cineva anume?
— Nu l-am văzut niciodată cu nimeni. Ceea ce-mi amintesc
foarte bine e că mama n-o plăcea deloc pe Mary Whitbread.
— De ce?
— Nu știu, dar îmi dădeam seama după felul cum se purta
când Mary trecea pe la noi să încaseze chiria. Mă stânjenea
puțin, fiindcă Mary era drăguță cu mine, uneori îmi aducea
dulciuri. O admiram pentru cum arăta. Deja ieșisem din
stadiul păpușilor Barbie, dar mi se părea că Mary arată ca o
„mamă-Barbie”: scânteietoare, ultra-feminină. Când trecea
pe la noi, simțeam că ar fi vrut să fie sociabilă, să stea de
vorbă, dar mami n-a invitat-o niciodată să mai stea. Ba chiar
dimpotrivă, părea că abia așteaptă s-o vadă plecată. O dată,
când mami tocmai făcuse cafea, Mary a remarcat cât de
frumos miroase. Și mama a spus: „Erau niște boabe vechi,
chiar mă gândeam să le arunc.” O minciună atât de evidentă!
Mary a plecat și avea o expresie pe față, ai fi zis că o pălmuise
cineva… Hopa, ia uite cât e ceasul, trebuie să mă pregătesc
de plecare, domnule doctor Delaware.
— Alt grup de studiu?
— Nu, ăla e mai târziu. Un laborator la ora zece. Nu știu
dacă v-am ajutat cât de cât, dar altceva nu mai țin minte. Vă
mulțumesc că nu v-ați supărat pentru Kyle.
— Cum merge cu auto-hipnoza?
— Super, excelent, am exersat chiar ieri. De douăsprezece
ori am parcurs procedura.
— Ah, am spus eu.
Un râs nervos.
— Credeți că exagerez?
— E foarte bine că exersezi, dar poate că n-ai nevoie de așa
de mult exercițiu.
— Credeți că sunt fără speranță.
— Aș zice dimpotrivă.
— Cum adică?
— Îmi pun mari speranțe în tine.
334
— Mulțumesc, domnule doctor. Chiar aveam nevoie să aud
asta.

La ora zece și douăzeci și opt de minute, inspectorul Raul


Biro m-a sunat ca să mă întrebe dacă pot ajunge la o
întâlnire fixată la ora unu, la sediul poliției din Hollywood.
— Vreun progres?
— Eu n-am auzit nimic. Petra zicea că nu vrea decât să vă
sfătuiți nițel. S-a dus la arhivă, crede că o să termine până la
unu.
— Voi fi acolo. Cum merge supravegherea la casa
Whitbread?
— Sunt la o stradă mai sus, chiar în timp ce vorbim.
Deocamdată, nicio mișcare.
— Mulțumesc pentru telefon, Raul. Ne vedem la unu.
— Eu n-am să fiu acolo, spuse el. Stau lipit de tanti
Whitbread ca marca de scrisoare.

Sala de conferințe din clădirea Diviziei de Poliție Hollywood


mirosea ca o furgonetă de aprovizionare.
Pe perete atârna un afiș cu Bin Laden purtând un scutec
de hârtie murdar. Legenda caricaturii spunea: Cineva să mă
scoată naibii din mizeria asta.
Milo se războia cu un chili-cheeseburger dublu, de
mărimea unui luptător de sumo, Petra îmbuca delicat din
niște cartofi prăjiți scofâlciți și-o salată mexicană, iar Dave
Saunders și Kevin Bouleau piguleau porc cu tăiței din niște
farfurii de carton.
Un pachet ambalat în hârtie se afla în fața unui scaun gol.
Petra spuse:
— Ți-am luat și ție un sandviș cu friptură, dar nu pot
garanta pentru calitate.
— Sau pentru specia dinăuntru, spuse Saunders, răsucind
între degete bețișoarele.
Le-am mulțumit și m-am așezat.
Ea spuse, schițând un gest curtenitor spre Saunders și
335
Bouleau:
— A fost o dimineață bună, grație fraților noștri de la
Divizia Centrală.
Saunders avea gura plină. Bouleau spuse:
— Am găsit locul unde-a fost omorât Grant, o clădire
părăsită de pe Santee. Un vagabond care-și are culcușul în
apropiere zice că a văzut un Hummer oprind în față și niște
tipi dându-se jos. Nu știe să spună sigur dacă erau doi sau
trei și nu știe nici când au plecat, pentru că i se urcase deja
vinul la cap. Sincer vorbind, omul ăsta nu-i chiar în toate
mințile. Dar faptul că a zărit Hummerul pare un indiciu
credibil, nu vezi prea multe mașini din astea trecând prin
zona cu pricina.
Saunders înghiți.
— Au lăsat în urma lor sânge pe podea și pe pereți, dar au
luat tuburile goale de la gloanțe. Testele inițiale de sânge
arată că e grupa zero, adică grupa lui Grant și a unei mari
părți din populație, dar eu aș pune pariu cu oricine care-i
dispus să-și riște banii, că ADN-ul o să fie al lui.
Eu am spus:
— Faptul că au lăsat Hummerul la vedere în stradă denotă
cât de siguri erau că nu vor fi descoperiți.
Saunders spuse:
— Nu-i nici țipenie pe-acolo noaptea, și niște tipi care-și
împușcă propriul fârtat cu sânge rece s-au gândit probabil că
pot face față unui hoț de mașini.
După părerea mea, subiectul ar fi meritat să fie discutat
mai în amănunt, dar n-am comentat nimic cu voce tare.
Milo spuse:
— Ați făcut o treabă excelentă.
Bouleau rânji:
— Asta ne e meseria.
Saunders spuse:
— Încă n-am dat de nicio rudă de-a lui Grant.
Deocamdată. Dar nu ne lăsăm.
— Ragem ca niște lei, dar săpăm ca niște cârtițe, spuse
336
Bouleau. Și stați așa, copii, încă nu e tot, mai avem câteva
surprize de la autopsie. Domnul Grant a fost împușcat
mortal, dar mai întâi au încercat să-l sugrume. Medicul legist
a găsit o urmă de strangulare cu un garou, pe gâtul lui.
Grant fiind atât de masiv, urma nu s-a observat din cauza
faldurilor de grăsime, când criminaliștii i-au inspectat
cadavrul la fața locului. N-avea ruptură de cartilaj hioid, dar
se vedeau leziuni și ceva hemoragie peteșială în globii
oculari… pe la colțul ochilor, trebuie să știi exact că după
asta te uiți.
Saunders spuse:
— Cum spuneai, au încercat să-l strângă de gât, dar
namila fiind cam mare, s-au văzut nevoiți să-l împuște.
— Vreun semn de luptă? spuse Petra.
— Nexam. Și, dată fiind statura lui Grant, un atac frontal
ar fi avut ca rezultat traiectorii ale gloanțelor în unghi
aproape drept cu orizontala. Urmele din trupul lui Grant
arată că zăcea probabil pe burtă, când l-au găurit. Locul era
practic o încăpere mare și goală, cu niște piese de motor
ruginite aruncate într-un colț, probabil servea drept atelier
sau așa ceva, pe vremea când clădirea era folosită.
Milo spuse:
— O huidumă de talia asta stă pur și simplu și așteaptă s-o
încaseze?
— Legistul se întreba dacă nu cumva îl tranchilizaseră,
stai să vedem ce iese la analiza toxicologică.
Eu am spus:
— Sugrumatul are o notă ceva mai personală. Crește
adrenalina.
— Mi-ai citit gândurile, doctore, spuse Bouleau. Dar avea
gâtlejul prea gros, deci aspectul practic și-a spus cuvântul.
— Tentativa de strangulare ar putea însemna și că erau doi
făptași, spuse Petra. Ceea ce înseamnă că mașina lui Fisk
lăsată lângă Lindbergh Field se poate să fi fost o păcăleală.
— S-a dus cu mașina până acolo și s-a întors cu alt mijloc

337
de transport? spuse Saunders. Dacă știe că este căutat, de ce
s-ar mai întoarce?
— Pentru că De Paine avea nevoie de el, am spus eu.
— Trebuie că plătește bine tipul, spuse Bouleau.
— Tipul are venituri, plasează heroină, poze deocheate și
orice alt lucru după care le arde buza oamenilor, spuse Milo.
Face destui bani din droguri ca să-și permită să lase acasă la
Lester Jordan heroină de-o mie de parai. Știm deja că fuma
iarbă și trăgea la măsea de când era puștan, dar la gradul lui
de autocontrol, probabil că nu-și bagă în venă. Probabil însă
că Moses Grant lua heroină, și chestia asta l-a incapacitat
exact ca pe Jordan. Când avem rezultatele de la toxicologie?
Saunders spuse:
— Peste vreo două zile, trei-patru. Am avut noroc că
autopsia s-a făcut cu prioritate.
Petra spuse:
— Cum de-ați reușit?
— Cinstit vorbind, n-am avut niciun merit. Medicul legist a
văzut urmele de strangulare, pe lângă găurile de glonț,
chestia asta l-a făcut curios și l-a așezat pe Grant în vârful
maldărului.
Mi-am desfăcut sandvișul cu friptură, dând la iveală o
feliuță subțire dintr-o materie unsuroasă care corupea două
jumătăți de chiflă lunguiață și sfărâmicioasă. La o inspecție
mai atentă, am depistat urme de arsură de la un grătar
încins și o foaie de salată verde care-ar fi avut mare nevoie de
Viagra.
Petra spuse:
— Ooo… scuze. Hai, ia din salata mea.
— Nu, mulțumesc, e în regulă.
— Băi, frate, spuse Saunders, chestia aia poate să te
transforme din carnivor în vegetarian convins. Nu vrei niște
mâncare chinezească, doctore?
— Nu, mulțumesc.
Milo își feri hamburgerul.
— Eu nu ofer nimic.
338
Am spus:
— Uite-așa afli cine ți-s adevărații prieteni.
— Am grijă de colesterolul tău, replică Milo.
Puse jos sandvișul și adăugă:
— Oameni buni, la divizia din Westside nu ne putem
compara cu voi, în materie de probe materiale, dar mai sunt
multe de spus despre domnul Whitbread/De Paine, în afară
de traficul de droguri, și nu-s deloc lucruri plăcute.
Trei perechi de ochi scânteiară de curiozitate. Milo le spuse
povestea.

339
CAPITOLUL 34

PETRA SPUSE:
— Mațe de animale. Jigodia asta e bolnavă la cap.
Împinse la o parte salata.
Kevin Bouleau spuse:
— E grețos, dar dacă Grant era în fapt un cetățean onest
care-a avut pur și simplu ghinionul să se-ntovărășească cu
doi netrebnici, eu nu văd nicio legătură cu cazul nostru.
— Deocamdată n-am aflat nimic care să demonstreze
contrariul, Kev.
— Mare păcat. Îmi place mai mult când sfârșitul prematur
dă peste o jigodie. Ai mai multe indicii și nici nu trebuie să-ți
pară chiar atât de rău, decât dacă rudele sunt oameni de
treabă.
— Mame înlăcrimate, în cel mai rău caz, spuse Dave
Saunders. Bun, deci ce facem mai departe?
Petra spuse:
— Toți avem același obiectiv: să-i găsim pe porumbeii ăștia
doi. Robert Fisk are o pleasnă cu artele marțiale și nu poate
sta departe de-o sală de forță, plus că-i place să danseze. Dar
toate cercetările mele în direcția asta n-au dus nicăieri.
Blaise De Paine și-a vizitat mămițica puțin înainte de
asasinarea lui Jordan, deci știm că ține legătura cu ea. Raul
îi ține casa sub observație, și acum e tot acolo. N-am obținut
mandat să-i verificăm madamei convorbirile telefonice: unicul
delict de care se face vinovată e că i-a dat naștere micului
ticălos, iar el încă n-a fost desemnat oficial ca suspect. Colac
peste pupăză, avem mai nou restricții asupra oricăror
verificări de date, din cauza lui Fortuno. Dacă voi găsiți ceva,
băieți, care să facă legătura între Grant și De Paine, o să mai
încerc o dată.
— O să ne ascuțim ghearele și-o să săpăm, spuse Bouleau.
Dacă Grant e cetățean cu acte-n regulă, a lăsat urme. Și zi
340
așa, ai avut parte de-o întâlnire față-n față cu Fortuno? Noi,
ăștia de la Divizia Centrală, n-ajungem niciodată să
cunoaștem celebrități.
— Nu-i deloc o mostră de specie umană care să te
impresioneze, Kev. N-ai pierdut nimic.
— Poate că da, dar vreau și eu să am niște povești de spus
la gura sobei, nepoților mei, când o să fiu bătrân și ramolit…
Bouleau redeveni serios și adăugă:
— Dată fiind veriga Fortuno și faptul că De Paine e
muzician, nu vezi nicio legătură cu lumea show-bizului, în
toată povestea asta?
Petra spuse:
— Am întrebat în stânga și-n dreapta, la fel și prietena
domnului doctor Delaware, care lucrează cu muzicieni… și
care de fapt ne-a ajutat de la bun început să-l identificăm pe
De Paine. Ipochimenul nu face parte din lumea asta, ca
jucător serios adică, doar se-nvârte pe la periferie.
— Asta poți spune despre nouăzeci și nouă la sută din
zevzecii care mișună prin Hollywood, spuse Saunders.
Și spre Petra:
— Fără supărare, dar căpitanul vostru n-are legitimație de
membru al Sindicatului Actorilor de Film?
— Ba are, dar a muncit pe bune pentru ea.
— Făcând ce?
— Consultanță de specialitate.
Ca să nu mai vorbim de rolișoarele în care jucase Stu
Bishop.
— Zău? spuse Bouleau. Poate să-mi facă și mie rost de-o
legitimație? Dau consultanță oricui, despre orice.
Saunders spuse:
— Zici că De Paine se-nvârte pe la periferie, dar are mașini
de lux înregistrate pe o firmă-fantomă. Un cocalar de felul
ăsta n-ai să-l găsești într-o cămăruță ieftină de trei pe patru,
la o margine de aeroport, unde-ți vâjâie motoarele în cap.
— Poate că locuiește întruna din casele pe care le deține

341
mama lui, am spus eu.
Petra spuse:
— Deja am verificat în direcția asta. Mary deține în total
cele patru duplexuri din Mid-Wilshire pe care Myron i le-a
vândut, plus o clădire cu șase apartamente în Encino. De
Paine nu stă în niciuna.
— Astea fiind doar proprietățile de pe numele ei, am spus
eu.
— Crezi că are o firmă-fantomă? Mda, bănuiesc că orice-i
posibil.
Dave Saunders spuse:
— Cred că-i momentul să verifici bazele de date de la
Registrul Comerțului, inspector Connor.
Kevin Bouleau spuse:
— Cei de la Narcotice n-au nimic de spus despre De Paine?
Petra spuse:
— N-au auzit de el.
Saunders spuse:
— Face trafic de atâția ani și nu l-a săltat nimeni, pentru
nimic?
— După toate aparențele.
— Norocos băiat, spuse Bouleau. Sau are relații unde
trebuie. Fortuno cunoaște o grămadă de avocați penali.
Rânji malițios și completă:
— Tocmai ce-am comis un pleonasm, nu?
Saunders spuse:
— Deci ne-ntoarcem în lumea show-bizului?
— Ah, ce bine-ar fi, partenere!
Și spre noi:
— Kevin vrea să fie noul Will Smith.
— Și de ce nu? spuse Bouleau. Ai văzut-o pe doamna
Smith cum arată? Pe bune acum, credeți că n-am dreptate?
Fortuno se ocupă de aranjamente de culise, iar băiețașul ăsta
așa pare să fi scăpat până acum.
Petra spuse:
— E posibil să se fi mușamalizat ceva, înainte de-a se
342
ajunge la stadiul arestării, dar dacă n-au existat niciun fel de
învinuiri, mare minune să găsiți voi vreo urmă. Mare minune
dacă dați peste cineva care să recunoască măcar că s-a
gândit la Fortuno.
Saunders își tamponă buzele cu un șervețel.
Kevin Bouleau spuse:
— Bun, deci avem o crimă cu premeditare fără făptaș. Uite
că ne-a venit iar rândul, prea era liniște în ultima vreme…
OK, deci eu și cu Dave continuăm pur și simplu să lucrăm la
cazul lui Grant, voi vă vedeți de treaba voastră cu Lester
Jordan, iar dacă drumurile ni se întretaie, ne consfătuim.
Vreun aspect psihologic de luat în considerare pentru noi,
doctore?
— Cartierul unde-a fost împușcat Grant nu era populat,
am spus eu, dar tot rămâne un gest sfidător din partea lui
Fisk și-a lui De Paine, să bântuie într-un Hummer noaptea.
Părăsitul mașinii lui Fisk la San Diego și întoarcerea aici, ca
să-l lichideze pe Grant, a fost de asemenea o chestie foarte
riscantă, având în vedere că aveau acces facil la granița cu
Mexicul sau ar fi putut s-o ia spre est, să ajungă în Nevada.
— Los Angelesul este zona lor de confort psihic? spuse
Petra.
— Cred că e vorba de mult mai mult decât atât. S-a recurs
la șiretenie, pentru asasinarea lui Lester Jordan, dar Fisk a
lăsat o amprentă pe pervazul geamului lui Jordan. Dacă voi
aveți dreptate, și Grant a fost tranchilizat, iată încă o dovadă
de șiretenie. Dar Grant era masiv, era puternic, și s-a opus,
așa că l-au împușcat de la mică distanță. Au recuperat
tuburile de la cartușe, dar nu s-au obosit să mai curețe și
sângele. Pe urmă l-au aruncat într-un loc unde erau siguri că
va fi găsit.
— Amestec de eschivă și tupeu, spuse Milo.
Eu am spus:
— Toată povestea asta are un aer amatoristic… făptașul
vrea să fie inteligent, dar în același timp să sară în ochi și să-

343
și exhibe personalitatea. Ceea ce corespunde atât
cabotinismului ostentativ al lui De Paine, cât și obsesiei lui
Fisk pentru propriul corp. De asemenea, semnalează un
motiv de natură emoțională, de plăcere a actului criminal. Se
prea poate ca Jordan și Grant să fi fost eliminați pentru a
ține ceva sub tăcere, dar omorurile în sine au căpătat o
semnificație proprie.
— Din clipa în care i-ai făcut de petrecanie tăticuțului,
restul începe să fie mai ușor, spuse Saunders.
— Am stat de vorbă cu ucigași în serie. Mai mulți mi-au
spus că, după ce au omorât de câteva ori fără să fie prinși, au
început să se simtă invizibili. Partea bună este că-i determină
să devină neglijenți, și mi se pare că și ăștia doi se îndreaptă
în aceeași direcție.
Petra spuse:
— Partea proastă care e?
— Date fiind fanteziile sexuale ale lui De Paine, s-ar putea
să-și pregătească angrenajele interioare pentru ceva
realmente odios.
Petra spuse:
— Am verificat dosarele cu mâna mea. Nimeni n-a fost
brutalizat, pe Fourth Street sau în apropiere, cinci ani după
și înainte ca Patty și Tanya să fi locuit acolo. Plus perioada
cât au stat acolo. Bănuiesc că-i posibil să fi existat ceva ce n-
a fost reclamat la poliție, dar poate n-ar trebui să ne limităm
la zonele în care a locuit Patty, doar din cauza unui mesaj
ambiguu: despre cineva care „era aproape”.
— Nu țin morțiș la criteriul geografic, am spus eu, dar aș
încerca măcar să văd dacă mai există cineva pe Fourth Street
care să fi locuit acolo în perioada de referință.
— Subscriu, spuse Milo. Dar trebuie s-o facem fără să-i
atragem atenția lui Mary Whitbread, or ea ne știe deja după
mutră, și pe mine, și pe tine.
Dave Saunders spuse:
— Doi domni înalți și chipeși, de sorginte afro-americană,

344
care să bântuie din ușă-n ușă, nu constituie o imagine pe
care s-o vezi chiar în fiecare zi. Plus că trebuie să ne
concentrăm pe Grant.
Petra se jucă puțin cu o șuviță de păr negru și izbucni în
râs.
— Așa că mai rămâne știți voi cine. Chiar crezi că merită
efortul, Alex?
Eu am spus:
— Poate că nu ne va ajuta să-l găsim pe De Paine, dar ne-
ar putea conduce la motivul inițial.
Ea închise ochii, masându-și pleoapele. Îi deschise iar și-și
aținti irișii căprui și limpezi, pe rând, asupra fiecăruia dintre
noi.
— Nimic altceva nu pare să ne dea vreun indiciu. Dacă
Raul o vede pe Mary plecând de acasă, am să fac o încercare.
Poate o să-mi cumpăr o uniformă de cercetașă, să le spun că
vând prăjituri pentru taxa de tabără.
Se ridică și-și adună hârtiile.
— Oare pe cine încerc să păcălesc…
Milo spuse:
— Hei, trage-ți și niște codițe, s-ar putea să meargă.
— Părul meu e prea scurt, iar tu minți fără rușine, spuse
ea. Lucru pentru care nu pot decât să-ți mulțumesc.

În biletul lui Robin scria că o luase pe Blanche la atelierul


ei din Venice și că se întoarce pe la șase. Am sunat-o pe
Tanya și i-am spus că trebuie s-o văd cât mai repede posibil.
— Am laborator până la patru și jumătate, și pe urmă
lucrez la bibliotecă de la șase.
— Rămâne la patru și jumătate, atunci. Vin eu în campus.
— E totul în regulă, domnule doctor?
— Nicio urgență, dar trebuie să te pun la curent.
— Sunteți îngrijorat pentru mine, spuse ea. Tulburarea
mea obsesiv-compulsivă.
Prima dată când o numise explicit.
Am spus:
345
— Dacă asta te frământă, putem să vorbim și despre
chestia asta. Dar eu mă refeream la anchetă.
— Ați prins pe cineva?
— Încă nu. Hai să discutăm față în față, Tanya.
Spunându-i, nu rugând-o.
Ea replică:
— Dacă spuneți dumneavoastră. Unde?
— Iei masa înainte să intri în tură la bibliotecă?
— Îmbuc ceva. Uneori cumpăr un sandviș de la automat și-
l mănânc afară, dacă e vreme bună.
— Vremea pare să fie bună. Ce-ar fi să ne întâlnim la
fântâna cu cascadă?
— Sigur, spuse ea. Îmi place locul ăla.

Nu mai alergasem de vreo câteva zile, așa că am decis să


fac pe jos cei cinci kilometri până la universitate.
Înainte să plec, i-am telefonat lui Robin. Ea spuse:
— Crezi că te întorci până la cină?
— Așa am de gând.
— Merge să comand ceva de la restaurant?
— Foarte bine.
— Ai vreo preferință etnică?
— Sunt pluralist.
— Mă gândeam la ceva specialități mexicane. Restaurantul
ăla din Barrington, care trimite și acasă.
— Foarte bine.
— Ești preocupat, spuse ea. Puteam să-ți propun și carton
la tigaie.
— Până la șase am să-ncerc să redevin concentrat. Hai să-
ți cer și ție părerea, iubire. Cu cât aflu mai multe despre De
Paine, cu atât mă frământă mai tare securitatea Tanyei. Ce-
ai zice dacă am lua-o să stea cu noi, temporar? Pur și simplu
nu are pe nimeni altcineva.
— Sigur, spuse ea. Chiar dacă nu știe să-și facă patul.
— Ba nu, fata asta și-l face singură. S-ar putea să-l facă și
pe al nostru, dacă nu ne mișcăm destul de repede.
346
— Hmm… Mai e ceva ce-ar trebui să știu despre ea?
— E într-o situație extrem de stresantă, dar e un copil
bun.
— Ad-o la noi.
— Ești o scumpă.
— Așa zice toată lumea.
— Care lume?
— În principal, tu. Dar s-a întâmplat, chiar mai des decât
te-ai aștepta, să inspir admirație și altora. Când eram în
liceu, aproape că ajunsesem să fac parte din cercul fetelor
populare.

Tot cugetând la cum evitase Blaise De Paine să se aleagă


cu un cazier penal, am ajuns să mă gândesc la Mario
Fortuno. Spusese că fosta lui soție mă va suna curând, dar
acest lucru nu se întâmplase. Chiar avusese de gând Fortuno
s-o trimită la mine? Sau negocierea din camera lui de hotel
nu fusese decât o jalnică distragere a atenției de la bucuriile
arestului din rațiuni de protecție?
Nu era problema mea; o fi fost Santa Barbara un oraș
foarte frumos, dar aveam destule care să mă țină ocupat în
L.A.
Am ajuns la fântână cu cinci minute mai devreme, dar
Tanya era deja acolo. La fel și Kyle.
Cei doi stăteau cu picioarele lipite, el cu brațul pe după
umerii ei, ea cu o mână pe genunchiul lui. Gențile cu cărți pe
jos, discuție serioasă. Tanya ascultă ceva ce-i spunea Kyle,
zâmbi și-și dădu capul pe spate. El îi atinse bărbia, obrazul, o
șuviță de păr. Apoi își frecară vârfurile nasului. Schimbară un
pupic. Cu privirile pierdute fiecare-n ochii celuilalt. Buzele
unite timp de peste o jumătate de minut.
Am stat deoparte până ce i-am văzut că încearcă să-și
recapete răsuflarea. Am așteptat, în timp ce ei plonjau într-
un sărut mistuitor.
Când gurile li s-au dezlipit iar pentru aer, am spus:
— Ziua bună, dragilor.
347
Amândoi înțepeniră. Două priviri vinovate, de țânci prinși
cu mâna-n cutia de bomboane.
M-am așezat lângă Kyle. Purta iar tricoul cu Princeton,
niște blugi slinoși, cu zdrențuituri care nu erau din fabrică, și
penibilii teniși galbeni. Tuleie negre de barbă rară îi pătau
bărbia. Unghiile de la mâini îi erau roase până la sânge.
Blugii Tanyei erau călcați cu grijă. Puloverul bleu,
imaculat. În urechi îi luceau două periuțe.
— Ceea ce am aflat despre Blaise De Paine și Robert Fisk,
am spus eu, mă face să fiu îngrijorat pentru siguranța ta,
Tanya. Dacă De Paine bănuiește că mama ta ți-a spus ceva
incriminant, s-ar putea să-ncerce să te atace. E departe de-a
fi o certitudine, dar vorbim despre un individ care și-a ucis
propriul tată. Știu că ești atentă, dar nu-mi place ideea că
locuiești singură, și a venit momentul să ne arătăm flexibili.
Ar fi o bătaie de cap să te muți, într-adevăr, dar ar fi numai
temporar. Ce părere ai?
Tanya se uită la Kyle.
El spuse:
— Am depășit deja problema asta. Tanya se mută cu mine.
— E soluția optimă, spuse ea. Nici că se poate un cartier
mai sigur decât Hancock Park, Kyle are un sistem de
siguranță ultraperformant, și nu voi fi niciodată singură,
fiindcă întotdeauna e cineva în casă. Nici măcar n-ar fi o
mare schimbare. Doar am mai locuit acolo.
Zâmbindu-i lui Kyle.
El spuse:
— Absolut fiecare ușă și fereastră are senzori de alarmă și
sistemul este periodic verificat.
O strânse mai tare de braț pe Tanya. Ea se dădu mai
aproape, îi puse o mână pe după cap și pe cealaltă o lăsă să
bată darabana mai departe pe genunchiul lui.
El spuse:
— Vorbesc despre ecrane de alarmă și detectoare de
mișcare cu infraroșu, care pot fi cuplate să acopere mai multe

348
zone o dată, plus iluminare declanșată prin mișcare pe tot
perimetrul din jurul proprietății.
— Chiar că sună ultraperformant, am spus eu.
— Bunicul a fost dintotdeauna foarte atent la siguranță,
iar cu ani în urmă a decis să nu mai conteze decât pe cele
mai moderne sisteme cu putință, după ce un vecin, un
negustor de diamante din June Street, a fost asasinat. Nici
măcar nu s-a apropiat cineva vreodată de casa noastră,
darămite să mai încerce să pătrundă înăuntru.
— Wilfred Hong, am spus eu.
— Cine-i ăsta?
— Negustorul de diamante.
— Poliția a ajuns la concluzia că are legătură cu doamna
Bigelow?
— Au verificat absolut fiecare omucidere rămasă
neelucidată, care s-a petrecut în apropierea oricăreia dintre
locuințele ocupate de Tanya și de mama ei.
— Și?
— Deocamdată, nimic. Pentru moment, vom îngusta aria
cercetărilor la zona Fourth Street, eventual în căutarea unei
crime rămase neraportate. Nu-ți mai amintești nimic nou,
Tanya?
Ea clătină din cap.
Kyle spuse:
— Vă concentrați pe Fourth Street pentru că Pete a locuit
acolo.
— Da.
— Poate ar fi bine să apelați la o bază de date
computerizată, cu un algoritm care să clasifice crimele pe
baza unor indici plurifactoriali. Dați-mi mie acces la date, și
pot să setez algoritmul destul de rapid.
— Am făcut deja asta, am spus eu.
— A, da? Și tot nimic?
— Mă tem că nu.
— Deci Pete a făcut ceva și-a scăpat neprins… De ce
credeți că de data asta o să puteți pune mâna pe el?
349
— Strângem mai tare năvodul, am spus eu. Nu mai e decât
o chestiune de timp.
— Ei bine, spuse el, până-n ziua aceea frumoasă cu soare,
Tanya va sta cu mine.
Nu era rugăminte, ci comunicare.
Eu am spus:
— S-ar părea că ai un plan.
— Un plan perfect. Am și arme. Bunicul a adunat o
adevărată colecție de puști și pistoale, există o încăpere
specială pentru ele la subsol.
— Știi să tragi cu arma? l-am întrebat.
— Nu, dar cât de greu poate să fie?
Tanya spuse:
— Sunt șapte dormitoare, voi avea spațiul meu propriu de
mișcare.
Roșind.
Aidoma unui cameleon pe o frunză, chipul lui Kyle îi
reflectă culoarea.
— Va fi în siguranță, am eu grijă de asta.
Eu am spus:
— Tanya, fă tot posibilul să se poată comunica oricând cu
tine. Iar când ești în campus, fii de două ori cu ochii-n patru.
Kyle își drese glasul.
— De exemplu, atunci când te duci pe jos de la mașină la
bibliotecă și invers.
Tanya își ridică mâna de pe genunchiul lui.
— Deja am discutat toate astea. Trebuie să plec la serviciu.
— Nu văd de ce n-ai putea să-ți iei liber o vreme…
— Kyle.
— Bine, bine. Doar atât te rog, să fii atentă.
— Întotdeauna sunt.
El îi greblă ușor vârfurile părului cu degetele.
— Scuze. Nu vreau să te dădăcesc.
Ea îl bătu ușor pe coapsă.
El oftă.
Eu am spus:
350
— Ții minte cum arată De Paine și Fisk?
Întinzându-se după geanta cu cărți, ea scoase afară o
revistă lucioasă cu cotorul gros. Național Insider. Culori
țipătoare, titluri sugestive, elementul de atracție al copertei
fiind un prim-plan cu dosul unei starlete asigurat pe suma
de zece milioane de dolari. Deasupra prețioaselor movilițe,
actrița privea peste umăr și-i făcea ochi dulci aparatului de
fotografiat.
Un bilețel galben indica o pagină mai de la coadă. Tanya
răsfoi revista.
Poze de grup făcute în diverse cluburi de noapte din L.A. Și
New York, acompaniate de comentarii sarcastice.
Tanya împunse cu degetul într-o poză din colțul de jos din
stânga. O petrecere nocturnă la Roxbury. Țintele paparazzilor
erau toboșarul obosit al unei trupe rock și salteaua
pneumatică umană cu care zămislise șase plozi; personajele
secundare fiind un designer de modă cu niște cercuri negre
în jurul ochilor, ca la sconcși, și un pilot auto de curse
NASCAR de la care te-ai fi așteptat la mai mult discernământ.
În spatele acestui cvartet, imediat la dreapta șuvițelor
cărunte împletite ale designerului, o față îngustă și
adolescentină. Cu fard pe pleoape și dată cu rimel.
Păr negru cu țepi oxigenați, rânjet răutăcios, dinți de
cimpanzeu. Tunică roșie cu guler auriu.
Sforțare din toți mușchii gâtului, din partea lui Blaise De
Paine, căznindu-se să iasă și el în poză. Reușise să încapă în
fotografie, dar nu și în comentariul de alături.
— Asta era în teancul pe care l-ai recuperat de la spital?
am spus eu.
Tanya încuviință din cap.
— Probabil că și mama a văzut-o.
Arătând spre o îndoitură pe diagonală care lăsase urmă în
foaia de hârtie, iar alături, urme de amprente.
— Am vrut să le arunc pe toate, duceam deja un vraf spre
tomberonul de afară, când m-am pierdut cu firea și-am

351
început să plâng, pe trepte. Brusc, m-am trezit că le
răsfoiesc. Pagina asta fusese îndoită, mi-a atras atenția.
M-am uitat iarăși la fotografie.
Ea spuse:
— Să-l vadă aici… ea știind ce om îngrozitor era… Și acum
uite-l, petrecând cu vedete și celebrități. Asta a făcut-o pe ea
să-mi spună. Sunt convinsă că încerca să mă protejeze.
Eu am spus:
— Se prea poate să fi fost doar picătura care a umplut
paharul, fiindcă ea deja se gândea la De Paine.
I-am povestit despre Moses Grant și cum ajunsese el la
urgență.
— Credeți că a amenințat-o? spuse Tanya.
— Mai mult sau mai puțin subtil. Poate i-a spus ceva în
legătură cu tine.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Cât trebuie să fi fost de îngrijorată! Pe urmă s-a
îmbolnăvit și n-a mai putut să facă nimic în privința asta. Și
pe urmă a văzut asta. Biata mama…
Plânse îndelung. Kyle o susținu.
Când lacrimile se opriră, el spuse:
— Întrebarea mea, scumpo, este de ce n-a vrut ea să-ți
povestească pur și simplu tot, și să te avertizeze ca să te
ferești de De Paine?
— Poate că avea de gând s-o facă, dar pe urmă a…
Și mai multe lacrimi.
— A făcut tot ce-a putut ca să mă protejeze, Kyle!
— Știu, știu…
Am spus:
— Cred că n-o mulțumea doar gândul să te avertizeze,
Tanya. Dacă De Paine începea să te amenințe, voia ca el să
fie prins, așa că te-a îndrumat către oamenii capabili s-o
facă.
— Dacă asta a fost intenția ei, spuse Kyle, s-a dovedit de-a
dreptul genială.
Tanya nu răspunse.
352
— Absolut genială, spuse el, luându-i mâna și înlănțuindu-
și degetele printre ale ei.
Ea nu se mișcă.
Kyle spuse:
— Scopul ei a fost să te apere pe tine, scumpo. Și a reușit.
Ai o întreagă armată în spatele tău.
Și ție ți-ar plăcea să fii generalul.

353
CAPITOLUL 35

ROBIN ÎI DĂDEA LUI BLANCHE să mănânce arroz con


pollo.21
— Și eu, care mă pregăteam să-mi exersez talentele
mămoase cu o membră a propriei mele specii. Tocmai ce-am
terminat să aranjez în camera de oaspeți.
— Îmi pare rău, am spus. Cei doi au venit cu propriul lor
plan.
— Se poate avea încredere în băiatul ăsta?
— Pare îndrăgostit nebunește de ea.
— Pare?
— O iubește.
— Auzi, spuse ea, până și eu, care n-am cunoscut-o
niciodată pe fată, și tot mă topesc când îmi povestești despre
ea.
Răspunsul meu reflex n-a ajuns să-mi iasă din gură:
instinctul matern.
Robin și cu mine obișnuiam să discutăm o dată despre
cum ar fi să avem copii. Cu ani în urmă, după prima noastră
despărțire, ea rămăsese însărcinată cu un bărbat care nici
măcar nu-i plăcea și făcuse un avort la șase săptămâni. De
atunci încoace nu mai atinsesem subiectul.
Între timp vindecasem sute de copii ai altor oameni și
luasem în considerare varianta ca eu să nu fiu niciodată tatăl
cuiva. Uneori, eram în stare să văd ironia situației. Alteori,
când nu reușeam, îmi țineam mintea ocupată cu patologiile
unor străini.
Blanche gâfâi după încă un pic de orez și Robin îi făcu pe
plac. Văzând că înghițitura următoare este iar urmată de
cerșeală, ea spuse:

21 Pui cu orez, în limba spaniolă în original (n.t.).


354
— Nu e cazul să-ți stresăm burtica, frumușico.
Și se-apucă să spele vasele. În picioare la chiuvetă, spuse:
— Probabil că așa e cel mai bine, să stea cu el. Noi ne-am
fi dat toată silința să fim gazde bune, dar nu s-ar fi simțit în
largul ei, să fie sub același acoperiș cu noi.
Eu m-am ridicat și mi-am pus mâinile pe umerii ei.
Ea spuse:
— Hai să ne plimbăm cu mașina.

Când nu avem nicio destinație precisă, de obicei ajungem


în final pe șoseaua care șerpuiește la marginea oceanului, pe
Pacific Coast Highway. De data aceasta, Robin spuse:
— Ce-ai zice de niște lumini strălucitoare, de cvasi-oraș
mare?
Am luat-o spre est, pe Sunset, prin Hollywood și districtul
Los Feliz, și-am trecut dincolo în Silver Lake, unde ea auzise
că era un club de jazz de curând deschis.
Clubul Benzinăria s-a dovedit a fi o fostă benzinărie Union
76 care încă mai avea vopseaua albastră originală și mirosea
a ulei de motor. Înăuntru, pompe gravitaționale de pe
vremuri, scaune și mese din plastic desperecheate, fotografii
mărite de-ale celebrităților jazzului.
Cinci clienți într-o încăpere unde aveau loc patruzeci. Ne-
am așezat aproape de scenă, sub căutătura pătrunzătoare a
lui Miles Davis.
Un cvartet de sexagenari băga relaxat ceva bebop de
categorie ușoară. Robin se ocupase de Gibsonul chitaristului,
ceea ce l-a făcut pe acesta s-o salute cu un surâs și-un solo
vioi pe melodia lui Monk, „Well You Needn’t”. După ce
numărul s-a terminat, chitaristul și bateristul au venit să
stea cu noi, și ne-au făcut conversație subțire, bine
alcoolizată. Printre picături, Robin a reușit să strecoare în
discuție subiectul „Blaise De Paine”. Niciunul dintre cei doi
muzicieni n-auzise de el. După ce Robin le-a povestit de
mixajele lui, amândoi au înjurat nemilos, s-au scuzat și au

355
ieșit să ia puțin aer.
Am mai zăbovit până după a doua repriză de jazz, am
ajuns acasă pe la douăsprezece fără un sfert, ne-am pus
pijamalele pe noi și am adormit ținându-ne de mână.
Puțin după ora trei, eram în capul oaselor, în pat, smuls
brusc din somn de bubuitul inimii și de zvâcnetul din tâmple.
Junghiuri de durere sub stern – ai fi zis că am niște șoareci în
stomac care-mi zgreapțănă diafragma. Respirând adânc, am
scăpat de o parte din durere.
Pe urmă a început discul stricat:
Oare Tanya chiar e în siguranță cu Kyle?
El o găsise prin Facebook. Ce l-ar împiedica pe De Paine să
facă același lucru?
Belșug de arme în casa lui Kyle, dar el n-are habar cum să
le folosească.
În ciuda fanteziilor lui eroice, nu poate fi peste tot.
Tanya e încăpățânată.
Mi-am imaginat-o plecând de la bibliotecă singură, seara
târziu.
O fetiță firavă într-un campus imens.
Atât de ușor de… Stop!
Chiar va fi Tanya în siguranță cu Kyle… STOP!
Bine, bine, dar va fi Tanya realmente…
Robin se mișcă lângă mine.
M-am lăsat înapoi pe spate.
Facebook.
Ce l-ar împiedica pe De Paine. Campus imens.
Fatăîncăpățânatăcao…
O sută, nouăzeci și nouă, nouăzeci și opt… poftim, uite că
metoda asta totuși merge.
Clipe de răgaz.
Încăpățânată… ce l-ar împiedica…

În dimineața următoare m-am prefăcut odihnit.


După ce ieși din duș, Robin spuse:

356
— Ai avut o noapte grea?
— De ce, iar am cântat la tubă pe nas?
— Nu, dar te-ai tot foit.
— Poate ăsta-i remediul, am spus eu.
— Să nu te odihnești?
— Substituirea simptomelor.
— Aș prefera să dormi.
— Sunt bine, iubire.
Ne-am îmbrăcat în tăcere.
— Mănânci ceva, Alex?
— Nu, mulțumesc, nu mi-e foame.
— Ce te frământă, puiule?
— Nimic, zău.
Ea mă luă de mână.
— Ai făcut tot ce-ai putut pentru ea. Cu toți polițiștii ăștia
care scotocesc peste tot, până la urmă îi vor găsi pe ticăloși.
— Sunt sigur că ai dreptate.
— Hai să bem măcar o cafea, înainte să plec.

După ce ea plecase la treabă, eu m-am dus la universitate,


am parcat pe un loc cu plată din capătul de sud al
campusului și m-am dus pe jos spre perimetrul facultăților
de științe. Hoarde de studenți și de profesori traversau
scuarul. Nici urmă de Robert Fisk sau Blaise De Paine. Sau
de Tanya.
M-am dus alene spre nord, spre fântâna cu cascadă, și-am
intrat în clădirea facultății de fizică. Am ieșit prin spate și mi-
am continuat drumul pe o alee umbrită de copaci. Multă
lume pe jos, pentru o zi de vară. Câteva clipe mai târziu, am
zărit un tip scund și musculos, ras în cap, printre studenți,
îmbrăcat în negru de sus până jos; potrivire perfectă cu
datele de identificare ale lui Fisk.
În pas săltat de-a lungul marginii exterioare a aleii înțesate
de studenți.
M-am apropiat, l-am urmărit până la treptele intrării în
facultatea de antropologie, unde două fete în blugi strâmți s-
357
au repezit după el să-l salute.
Când s-a întors spre ele, i-am zărit în treacăt fața.
Patruzeci și ceva de ani, ras la sânge.
Una dintre fete spuse:
— Bună ziua, domnule profesor Loewenthal. Am putea
vorbi puțin cu dumneavoastră despre examen?
Mi-am cumpărat cafea de la un chioșc, am luat-o în pas
ușor spre bibliotecă și tocmai mă pregăteam să intru, când
mi-a sunat telefonul.
Milo spuse:
— Au venit rezultatele de la balistică, pentru gloanțele cu
care a fost ucis Moses Grant. Potrivire perfectă cu cele scoase
din Leland Armbruster. Micul Petey chiar a fost precoce.
Dumnezeu știe ce altceva o mai fi făcut, și noi n-am
descoperit încă. Ai apucat să vorbești cu Tanya?
— Se mută acasă la Kyle.
— O domniță într-un vechi castel, spuse el. Am trecut deci
la stadiul gotic. Crezi că-i o idee bună?
— Așa au hotărât ei.
— Cu Kyle în rol de nobil proteguitor. Încă vreo câțiva ani
de viață, și ne-am putea imagina că s-a apropiat de nivelul
minim necesar pentru o asemenea calificare.
— N-are experiență, dar e profund motivat. Problema cea
mai mare e că nu poate fi cu ea în orice clipă. Ce-ar fi să le
trimiți prin fax polițiștilor de proximitate din campus
fotografiile lui De Paine și Fisk?
— Sigur că da, dar să nu te aștepți la prea mult. Primul
lucru care le iese din gură papagalilor ăstora e veșnic cât de
puțini sunt ei, pentru câte au de făcut. Hai s-o lăsăm pentru
mai târziu, problema suplimentării măsurilor de securitate.
Între timp, s-ar putea să ne apropiem nițel de ce s-a
întâmplat acum zece ani. Mary Whitbread a plecat de-acasă
la nouă și jumătate, iar Biro s-a luat după ea. E încă în oraș,
probează țoale de marcă la Neiman Marcus. Petra a ajuns în
cartier pe la zece și un sfert, și-a găsit pe cineva care-și

358
amintește de nasoalele vremuri de altădată. Stă chiar în
spatele casei lui Mary. N-a vrut să-și dea drumul la gură la el
acasă, nici la poliție, dar Petra l-a convins să accepte o
întâlnire în Encino, unde-și are el biroul. La ora unu.
Îmi citi cu voce tare adresa.
— Un tip temător, am spus eu.
— S-ar părea că da. Poate-ar fi cazul să pună și el practică
teoria pe care-o servește altora. E unul de-al tău, Alex.

Înainte s-o pornesc spre Vale, am scos datele domnului


doctor Byron Stark de pe site-ul comisiei de autorizare a
practicienilor în psihologie. Douăzeci și opt de ani, licențiat la
Corneli, doctoratul la Universitatea Oregon, diploma post-
doctorală de la Centrul Medical al Veteranilor din Portland,
proaspăt certificat de comisie.
Clădirea era un cub din oglinzi cu șase niveluri, la
intersecția dintre Balboa și Ventura, care avea întreg șarmul
unei migrene. Pe ușă scria Advent Behavioral Group. Stark
era ultimul pe o listă cu paisprezece nume. Șase psihiatri, opt
psihologi; specializări în tulburări de alimentație, abuz de
substanțe care dau dependență, managementul strategic și
orientarea carierei, „pregătire pentru viață”.
Biroul lui Stark, cu o singură fereastră și mobilier țeapăn,
bej, corespundea cu statutul lui în firmă.
Era un tip de înălțime mijlocie, îngust în umeri, purtând o
cămașă cu pătrățele albastre, cravată maron și pantaloni de
tergal bine călcați. Chipul rotund, rozaliu ca al unui bebeluș,
era încununat de o tunsoare soldățească, aproape ras pe
tâmple și cu ciuf în creștet, în același ton de culoare cu
mobila. Mustața și ciocul cu firișoare subțiri de păr păreau
prinse cu lipici. Sub smocurile de păr, gurița îi părea tot
timpul țuguiată; expresia dezaprobatoare rezultantă n-avea
să-l servească prea bine în relația cu pacienții.
La începutul carierei mele, și eu încercasem să țin la
distanță întrebarea „Câți ani ai dumneata, de fapt, doctore?”

359
cu ajutorul părului de pe față. Îmi crește o barbă deasă, și
câteodată avea efectul scontat. Stark ar avea însă nevoie de o
altă sursă de sobrietate.
Petra, Milo și cu mine ne-am înghesuit în fața mesei lui de
birou.
Ea spuse:
— Vă mulțumim că ne-ați primit, domnule doctor.
Stark spuse:
— Îmi puteți spune Byron.
O voce de băiețaș. Folosește-te de titlul pe care-l ai, puștiule!
Pune la treabă orice fărâmă de placebo!
— Nu mă așteptam la un simpozion, inspectore Connor.
Petra spuse:
— E un caz important. L-am adus și pe consultantul
nostru în psihologie.
Mă prezentă.
El spuse:
— Ce faci pentru ei, profile psihologice?
Am clătinat din cap.
— Metoda profilului caracteristic nu prea ți-e de mare
folos, când e vorba de rezolvarea unei crime. Cântăresc
situația în funcție de circumstanțe, de la caz la caz.
— Mă gândeam să accept un post în medicină judiciară,
până ce-am citit partea despre profilarea psihologică și mi s-a
părut, în principiu vorbind, lipsită de valoare relevantă.
Exemplu clasic de eșantionare restricționată.
Am mai făcut o vreme schimb de jargon profesional. Stark
s-a destins. Când el s-a întrerupt ca să preia un apel – ceva
legat de facturile pentru pacienții internați, Petra mi-a tras
un ghiont încurajator.
— Scuze, spuse el, închizând telefonul. Încă mai învăț cum
funcționează sistemul.
— Apreciem mult faptul că vrei să stai de vorbă cu noi
despre Peterson Whitbread, am spus eu.
— Ce ciudat mi se pare să te aud spunând acest lucru.
Credeam că ziua asta nu va veni niciodată.
360
— De ce?
— Imediat după ce au dispărut fetele, tata a sunat la
poliție. Atitudinea lor a fost total nereceptivă.
— Fetele?…
Gura lui Stark se strânse într-un bobocel rozaliu.
— Nu pentru asta ați venit?
— Suntem aici ca să te ascultăm, domnule doctor, spuse
Milo.
Stark începu să râdă.
— Am fost de acord cu asta pentru că mi-am închipuit că
vrea cineva, în sfârșit, să investigheze cazul… Așa ca la
televizor… emisiunea aia cu cazuri vechi nerezolvate.
Și spre Petra:
— Exact așa mi-ai dat de înțeles dumneata, inspectore
Connor, și în mod foarte explicit.
— Și ți-am spus adevărul, domnule Stark. Investigăm
trecutul lui Peterson Whitbread. Scopul nostru imediat este
să lămurim câteva crime pe care este suspectat că le-a comis
recent, dar categoric că ne interesează și orice alte delicte pe
care s-ar putea să le fi comis în trecut. Dacă ai cunoștință de
așa ceva, trebuie să ne spui.
— De necrezut, spuse Stark. Deci e suspectat de ceva nou.
Prea mare revelație oricum nu e, până și mie îmi erau clare
înclinațiile lui.
— Până și ție?
— Eram în ultimul an de liceu.
— Ești de aceeași vârstă cu Pete, am spus eu.
— Da, dar nu umblam împreună. Părinții mei au fost
profesori și au făcut împrumuturi la bancă, pentru ca eu și
fratele meu să putem merge la Academia Burton și la
Harvard-Westlake. Tot timpul meu liber era ocupat cu
învățatul. Pete părea să fie tot timpul afară pe stradă. Nici nu
sunt sigur dacă a absolvit vreo clasă de liceu.
— Ce înclinații ai observat?
— Personalitate antisocială, spuse Stark. Îl vedeai prin
cartier la orice oră imaginabilă, fără să pară că ar avea vreo
361
treabă. Zâmbea întruna, dar fără pic de căldură. Avea o
nonșalanță care friza nesăbuința: fuma iarbă în văzul
tuturor, mergea alene pe stradă și pufăia de zor, nici măcar
nu încerca să se ascundă. Alteori, umbla ca vodă prin lobodă
cu o sticlă de Jack Daniel’s în buzunarul de la spate.
— Cam slabă supraveghere din partea părinților.
— Eu n-am văzut niciun fel de supraveghere. Mama
spunea că mama lui e o aeriană, pe care-o preocupă mai
mult moda, decât creșterea copiilor. Aveam cincisprezece ani
când ne-am mutat acolo, iar fratele meu era cu un an mai
mic. Mama a cântărit foarte repede situația și ne-a interzis la
amândoi să avem ceva de-a face cu el.
Eu am spus:
— Unii adolescenți s-ar răzvrăti în fața unei asemenea
restricții.
— Unii da, dar eu n-am făcut-o, spuse Stark. Se vedea clar
că n-ar fi o influență bună pentru mine. Impresie care s-a
văzut întărită de ceea ce s-a întâmplat la câteva luni după ce
ne mutasem. În cartier au avut loc mai multe spargeri. Hoții
au intrat în casele oamenilor noaptea, când aceștia dormeau.
Părinții mei au fost convinși că Pete era amestecat și el. Tatăl
meu, mai ales, era sigur că are porniri de infractor.
— De ce?
— Pete a fost obraznic cu el de câteva ori. Iar eu n-aș
nesocoti opinia tatei. S-a ocupat de consiliere pentru elevii de
liceu, avea experiență cu adolescenții care nu-și controlează
impulsivitatea.
Milo spuse:
— Povestiți-ne cum a fost cu fetele.
— Erau două, în vara dinainte să termin eu liceul locuiau
în apartamentul de la etaj al duplexului unde stăteau
doamna Whitbread și Pete. Mai mari decât mine, cred că în
jur de douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani. Câteva luni
mai târziu, adică după examenele de admitere, dar înainte să
plec într-un tur de orizont pe la mai multe colegii, deci
trebuie să fi fost pe la sfârșitul lui septembrie, începutul lui
362
octombrie, au dispărut. Tata a încercat să le stârnească
interesul polițiștilor, dar n-a reușit să facă pe nimeni să-l ia
în serios.
Petra spuse:
— Unde îl putem găsi pe tatăl dumneavoastră?
— În Eugene, statul Oregon. Banii din pensie le ajung mult
mai mult acolo, lui și mamei mele, așa că, după ce eu mi-am
luat licența, mi-au vândut mie casa de aici și s-au mutat la
țară.
— Numele și adresa exactă, vă rugăm.
— Herbert și Myra Stark, dar nu vă pot garanta că vor vrea
să coopereze. Când poliția nu l-a mai contactat deloc în
legătură cu fetele, tata s-a înfuriat atât de tare, încât i s-a
plâns consilierului local care răspundea de școala lui. Dar
nici de-acolo n-a primit vreun ajutor. Nimănui nu-i păsa.
Petra spuse:
— Cum le chema pe fete?
— Nu le-am știut niciodată numele de familie, știam doar
că le cheamă Roxy și Brandy. Iar asta, doar pentru că strigau
una la alta ca apucatele, la orice oră din zi și din noapte.
Rooo-xiii! Braaan-diii!
— Cum își câștigau existența?
— Părinții mei ziceau că au nume de stripteuze, și că
precis sunt stripteuze, dar eu aveam dubiile mele.
— De ce?
— Dansatoarele de striptease lucrează noaptea, nu? Or, ele
nu aveau un program fix. Uneori erau plecate în timpul zilei,
alteori, noaptea. Întotdeauna plecau împreună, se întorceau
împreună. La sfârșit de săptămână dormeau toată ziua, nici
nu se arătau la față. În restul săptămânii, ieșeau zilnic, la
serviciu și la petreceri.
— Spuneți-ne despre petreceri.
— Nu am o certitudine anume, e vorba doar de deducție
logică. Veneau acasă pe la trei, patru dimineața, ambalau
motorul, trânteau portierele mașinii, și, dacă nici așa nu

363
reușiseră să ne trezească, rezolvau problema râzând tare și
pălăvrăgind. Aveau nici voci extrem de răgușite și, după felul
cum bălmăjeau cuvintele, erau amețite bine, de alcool sau
altceva.
— Părinții dumneavoastră nu s-au plâns niciodată?
— Niciodată, nu le stătea în caracter. Se mulțumeau să
bombăne, să bârfească și să ne delecteze pe mine și pe Galen,
fratele meu, cu povești moralizatoare, folosindu-le pe fete ca
exemple negative. Bineînțeles, rezultatul a fost că eu și Galen
am devenit interesați. Două fete zvăpăiate care locuiesc
imediat dincolo de curtea din spatele casei noastre? Cred și
eu. Dar n-am încercat niciodată să intrăm în vorbă cu ele:
chiar dacă am fi avut curajul s-o facem, ne-ar fi lipsit ocazia.
Când ele erau acasă, noi eram la școală, iar când eram noi
acasă, ele erau plecate sau dormeau.
Milo spuse:
— Veneau și plecau amândouă cu aceeași mașină?
— De fiecare dată când le-am văzut eu.
— Țineți minte marca și modelul?
— Cred și eu. Un Chevrolet Corvette alb, cu interior roșu.
Tata îi zicea Fufomobilul.
Petra spuse:
— Povestiți-ne despre dispariție și de ce îl suspectați pe
Pete.
— Chiar înainte de examenele pentru admiterea la colegiu,
eram sus, în camera mea, învățam, când atenția mi-a fost
distrasă de muzică dată tare. De la fereastra dormitorului
meu, se vede bine dintr-o parte curtea din spate a doamnei
Whitbread. Fetele erau acolo, făceau plajă și ascultau muzică
la un casetofon dat la maximum… muzică dance. Tocmai mă
pregăteam să închid fereastra, când atenția mi-a fost distrasă
și mai mult de ceea ce se petrecea acolo jos. Fetele se dădeau
una pe cealaltă cu loțiune de plajă, chicoteau, se ciufuleau și
se plezneau peste fund.
Stark își îndreptă cravata, apoi adăugă:

364
— Complet goale… un aspect destul de greu de ignorat.
Milo spuse:
— Fete frumoase.
— De-un anume tip, spuse Stark. Păr lung și blond,
picioare lungi, bronz de solar, piept generos. Arătau la fel, ai
fi zis că sunt surori.
— Roxy și Brandy, spuse Milo. Un Chevrolet Corvette din
ce an?
— Îmi pare rău, nu mă pricep la mașini.
— Cu cine umblau?
— Nu le-am văzut vreodată cu cineva, dar asta nu
înseamnă mare lucru. Cu excepția acelei săptămâni în care
mă pregăteam pentru examene, nici nu prea le vedeam în
timpul zilei. Ce pot să vă spun este că Pete Whitbread era
foarte conștient de prezența lor. Pe la jumătatea săptămânii,
când mă căzneam să-mi bag în cap noțiuni avansate de
vocabular, străduindu-mă din greu să mă concentrez, a
început iarăși să urle muzica. Aceeași poveste, fetele goale,
veselie cât cuprinde. Dar tocilar cuminte cum eram, m-am
hotărât să le ignor. Pe urmă l-am observat pe Pete
apropiindu-se cu grijă pe alee și furișându-se spre curtea din
spate. Zic că se furișa pentru că tot întorcea capul în stânga
și-n dreapta, era evident că se ferea să nu fie văzut. Și s-a
lipit de zid, găsindu-și un punct de observație în care fetele
să nu-l vadă. A stat acolo o vreme, uitându-se la ele, pe urmă
s-a desfăcut la fermoar și a făcut ceea ce era de așteptat. Dar
nu în mod normal: se masturba cu atâta putere, încât am
crezut că o să și-o smulgă de tot. Cu un zâmbet bizar pe față.
— Bizar în ce fel? am spus eu.
— Cu dinții rânjiți, așa, ca un… coiot. Deși se masturba,
ceea ce înseamnă să-ți faci singur plăcere, el părea supărat.
De-a dreptul furios. Ori poate era vorba de simplă intensitate
sexuală. Mă rog, indiferent ce-a fost, pe mine m-a scârbit și-
am plecat de la fereastră. Și nici nu m-am mai uitat iarăși, cu
toate că muzica a urlat și a doua zi, și a treia.
— Fetele nu știau că sunt urmărite?
365
— Credeți că o făceau intenționat, ca să-l ațâțe? Să știți că
și eu m-am întrebat…
— L-ați văzut vreodată pe Pete cu ele?
— Nu, dar precum spuneam, nici n-aș fi avut cum. Ceea ce
ar trebui să vă preocupe pe voi este că, după doar câteva
săptămâni, dispăruseră. Uite-așa!
Plesnind din degete.
— Nici tu furgonetă, nici tu camion încărcat cu lucruri.
Deși, atunci când se mutaseră, veniseră cu o furgonetă plină
vârf, aveau grămezi de lucruri. Știam sigur că nu sunt acasă,
pentru că: (A) nu era în weekend, când ele dormeau toată
ziua, (B) luminile nu s-au aprins deloc în camerele lor, timp
de două zile consecutiv, și (C) în ziua a doua, mama a trecut
în plimbare pe acolo și ușa spre apartamentul de sus era
deschisă, și se vedea o echipă de oameni chemați la curățenie
care nu-și mai vedeau capul de treabă. Plus că mașina lor era
tot acolo. Parcată în spate, lângă garaj, deși fetele parcau
întotdeauna în alee. A stat acolo o săptămână întreagă, pe
urmă, într-o noapte, am auzit-o pornind și m-am uitat pe
geam. Cineva o conducea încet spre stradă. Foarte încet, cu
farurile stinse. I-am spus tatei chestia asta și atunci a
telefonat el la poliție.
Milo spuse:
— Două zile cu ferestrele întunecate.
Byron Stark spuse:
— Dacă vreți să credeți că fetele s-au mutat brusc în
Kansas, n-aveți decât. Dar poate-ar fi bine să vă amânați
verdictul până ce vă spun și restul. În noaptea de după ce
mașina a fost dusă de-acolo, tatăl meu plimba câinele pe
strada Fourth, și mă refer la ora unu dimineața.
— Destul de târziu, pentru scos câinele afară.
Stark surâse.
— V-aș putea spune că aveam un câine cu probleme de
vezică urinară, dar de ce să nu recunosc, tata era curios…
toți eram. Și curiozitatea ne-a fost răsplătită. Lângă casa

366
doamnei Whitbread era oprită o dubiță, în care doi tipi
încărcau ceva. Când tata s-a apropiat, a văzut că erau Pete și
amicul lui, iar bagajele erau de fapt niște saci din plastic, saci
de gunoi. O mulțime de saci. Când l-au văzut pe tata, au
sărit în dubiță și-au trântit ușile. N-au plecat, doar au stat
acolo, înăuntru. Tata a mers mai departe, a mai dat o tură pe
stradă și s-a oprit la colț. Dubița încă era acolo, dar o clipă
mai târziu a demarat cu toată viteza.
— Câinele n-a reacționat nicicum? am spus eu.
— Mă întrebați dacă nu i-a mirosit ceva? Chester nu era
copoi. O corcitură de chow-chow, bătrân și senil, surd și
aproape orb, la cei paisprezece ani ai lui. Tata abia dacă
reușea să-l convingă să se mai miște nițel. În fine, tata s-a
întors acasă, i-a povestit mamei despre dubiță, au decis
amândoi că se întâmplase ceva oribil și că trebuie să insiste
la poliție. Sincer, eu și cu Galen am crezut că exagerează, că
fac din țânțar armăsar. Câteva săptămâni mai târziu, însă,
când s-a auzit că amicul lui Pete a murit, am început și noi
să-i credem. Din păcate, voi nu i-ați crezut.
Petra spuse:
— Haideți să dăm puțin filmul înapoi, domnule doctor
Stark. Cine era amicul lui Pete și cum a murit?
— Un tip mai în vârstă, cam la vreo treizeci de ani. Înalt,
slab, cu părul lung și o barbă neîngrijită, cam arăta a
vagabond. Umbla pe o motocicletă, dar nu una puternică. O
Honda nu prea mare. Eu am avut un motor de 350 în colegiu
și tărăboanța lui era categoric mai mică. Venea și-l lua pe
Pete, după care amândoi porneau în trombă. Părinții mei
spuneau că-l cheamă Roger, dar n-am idee de unde-au aflat,
și n-au pomenit niciodată vreun nume de familie. Mai
degrabă, „derbedeul ăla de Roger”. Sau: „Iar a venit Roger cu
pârâitoarea lui afurisită”. Teoria lor era că el și Pete vindeau
droguri în cartier și că tot ei dăduseră și spargerile. Nici nu
m-aș mira, Roger chiar arăta a consumator de droguri.
Emaciat, cu privirea dusă, nesigur pe picioare.

367
Stark își trecu mâna prin ciuful din cap.
— Îmi dau seama cum sună: că mama și tata ar fi fost cam
obsedați. Dar nu erau. Adevărat, amândoi sunt fani declarați
ai romanelor polițiste și adoră misterele, dar am deplină
încredere în perspicacitatea lor, plus că sunt cât se poate de
sănătoși la cap. Mama a fost profesoară în cartierele sărace
timp de douăzeci de ani, așa că nu-i deloc o ființă naivă. Iar
în afară de munca lui de consiliere psihologică la liceu, tata a
fost și polițist militar în Vietnam, și a funcționat ca ofițer de
rezervă la baza aeriană din Bakersfield, înainte să ne mutăm
în L.A. Deci vă imaginați cât de teribil de frustrant trebuie să
fi fost pentru el, când poliția l-a luat în derâdere.
Milo spuse:
— Ce anume, exact, a reclamat?
— Va trebui să-l întrebați direct pe el, dar, din câte-mi
amintesc, a reclamat dispariția fetelor, după care a raportat
și mutarea mașinii peste o săptămână, plus povestea cu
dubița și sacii de gunoi.
— Dar nu și partea cu Pete masturbându-se în apropierea
fetelor?
Stark se înroși în obraji.
— Nu, n-am pomenit de asta nimănui, decât fratelui meu.
Vreți să spuneți că ar fi avut vreo importanță? Vă spun eu că
nu. Poliția a fost nereceptivă.
— Ce i-au spus polițiștii tatălui dumneavoastră? spuse
Petra.
— Că moartea lui Roger s-a datorat unei supradoze, caz
închis.
— Povestiți-ne despre moartea lui, vă rugăm.
— Din câte am înțeles eu, cadavrul a fost găsit în șanț,
chiar pe strada Fourth, nu departe de casa lui Pete. S-a
întâmplat în timpul nopții, iar când m-am trezit eu, trupul
fusese deja dus de acolo.
— Cum ați aflat?
— Tata a auzit de la un vecin, care nu știa al cui era

368
cadavrul. Tata a sunat la poliție, să ceară amănunte, iar
polițiștii bineînțeles că n-au vrut să-i spună nimic. Într-un
final, a reușit să smulgă de la ei că era vorba de Roger. Ceea
ce l-a determinat să încerce din nou să le trezească interesul
celor în drept cu privire la dispariția fetelor. Dar persoana cu
care a vorbit, nu știu cine, a ținut-o langa că nu există nicio
dovadă de crimă, că fetele erau majore, că rudele nu
reclamaseră dispariția lor și că moartea lui Roger fusese
declarată accidentală.
Petra își ascunse fruntea în spatele uneia dintre mâini, în
timp ce cu cealaltă scria.
— După aceea, Pete a mai făcut și alte probleme?
— Nu, din câte știu eu. Dar în decembrie eu aveam deja o
prietenă, nu mă mai interesa nimic din ce era pe-acasă. Pe
urmă am plecat în China, ca voluntar cu Operațiunea
„Smile”, pe urmă am intrat la Corneli. Asta e prima oară când
mă întorc, după zece ani de zile.
— L-ați văzut pe Pete recent?
— Nu. Ce-a mai făcut?
Ea se ridică în picioare.
— Când vom putea să vă spunem, o vom face, domnule
doctor Stark. Vă mulțumim pentru timpul acordat.
Și zâmbindu-i cu toți dinții:
— Probabil puteți acum să-i sunați pe părinții
dumneavoastră și să le spuneți că dăm atenție cazului.
— Nu cred că mai ajută la ceva. Sunt niște oameni care
nu-și schimbă prea ușor părerea.
Eu am spus:
— În ciuda tuturor suspiciunilor, nu s-au mutat din
cartier.
— Exclus, spuse Stark. În sfârșit, ajunseseră și ei să fie
proprietarii unei case.
— Greu te pui cu așa ceva, spuse Milo.
— Cred și eu, domnule inspector. În viață, totul depinde de
ce ai.

369
CAPITOLUL 36

PRECIZĂRILE LUI BYRON STARK în privința timpului și a


locului au ușurat mult căutarea.
Un dosar pe numele lui Roger „Kimo” Bandini a fost
dezgropat din hăurile arhivei de medicină legală de pe
Mission Road și faxul a ajuns pe masa Petrei înainte de ora
patru după-masă.
Bărbat alb, douăzeci și nouă de ani, un metru optzeci și
cinci, șaizeci și trei de kilograme. O multitudine de cicatrice
de la ace, urme proaspete de înțepături, și o fișă de analize
toxicologice care denota o cantitate generoasă de amfetamină
și o doză monumentală de diazepam, duseseră cu toatele la
concluzia evidentă de supradoză, deci ce nevoie mai era de
autopsie. Lipsea însă orice informație despre locul unde
fusese îngropat Bandini, sau măcar dacă venise cineva să-i
ceară cadavrul.
Pe la cinci și jumătate, Petra convinsese un inspector din
Divizia Wilshire să dea de urma dosarului de poliție
corespondent: subțirel, conținând în cea mai mare parte
fotocopia concluziilor legistului. Sergentul J. Rahab, care
coordonase acțiunea la fața locului, notase că s-a primit un
apel anonim la ora trei și un sfert dimineața, semnalând
prezența cadavrului pe Fourth Street.
Proza stângace a polițistului Rahab menționa la un
moment dat „o trusă de spărgător” găsită sub cadavrul lui
Bandini.
Căutările în bazele de date naționale au dat la iveală un
cazier pe zece ani și câteva scurte încarcerări pentru amicul
lui Pete Whitbread, întinzându-se din Utah până-n
California: trei spargeri de locuință, un condus în stare de
ebrietate, două arestări pentru posesie de marijuana, trei
pentru posesie de metamfetamine și o arestare pentru
posesie în vederea comercializării, anulată din cauză de vicii
370
procedurale, în anul dinaintea morții lui Bandini.
Nici numele Peterson Whitbread, nici cel Blaise De Paine
nu apăreau pe lista de tovarăși cunoscuți ai lui Bandini, dar
cele ale lui Leland Armbruster și Lester Jordan, da.
Petra spuse:
— Toți trei actori pe scena drogurilor din Hollywood. Dar
nicio referință încrucișată cu dosarul de omucidere al lui
Armbruster, așa că Isaac n-avea cum să depisteze legătura.
Băieți, încă n-am ieșit din Evul Mediu.
Milo spuse:
— Micuțul Petey nu-și respectă tovarășii mai vârstnici. Ei îl
lasă să intre-n joc și sfârșesc prin a da ortul popii.
Am recitit raportul legistului. Aerul din plămâni mi s-a
oprit brusc și-am simțit un nod în gât. Am expirat cât am
putut de lent.
Milo spuse:
— Ne-a scăpat ceva?
— Apelul anonim n-a fost niciodată cercetat. Puțin
probabil să fi dat cineva absolut întâmplător peste cadavru,
la ora aceea. Voi n-ați fi curioși?
— Eu aș face cercetări, spuse Petra.
Milo spuse:
— Bandini fiind o scursură și-un hoț de două parale,
nimănui nu i-a păsat cine l-a găsit. Ție de ce ți-ar păsa?
— Urmărește-mă puțin, am spus eu. Varianta unui simplu
trecător fiind improbabilă, rămâne concluzia logică a unui
vecin. Trupul lui Bandini a fost găsit la o clădire distanță,
spre est, de duplexul lui Patty. Patty nu și-ar dori ca Tanya
să se scoale dimineața și să vadă așa ceva.
Petra spuse:
— Iar Patty ar ști că există un cadavru care zace pe stradă,
pentru că…
— A ucis un om care era aproape, am spus eu.
Milo și Petra se uitară unul la celălalt.
El spuse:

371
— Lucrul acela îngrozitor.
— Care poate fi considerat uciderea lui Bandini, cu o
supradoză intenționată, am spus eu. Gândiți-vă puțin: avea
în sânge puhoi de metadrină și Valium. Omul își injectează
amfetamine de ani de zile, dar nu se pomenește nicăieri că s-
ar fi găsit sedative asupra lui. Valiumul este un sedativ uzual
în spitale.
Milo își frecă fața cu mâinile.
Eu am spus:
— Încă un lucru pe care algoritmul de date al lui Isaac nu
l-ar depista, pentru că a fost clasificat ca moarte accidentală.
Petra spuse:
— Ce motiv ar avea Patty? Și cum sugerezi tu că s-a
întâmplat?
— Dacă nu-l găsim pe De Paine și el nu ne spune, s-ar
putea să nu aflăm niciodată detaliile. Bănuiala mea este că el
și Bandini o presau pe Patty să le dea medicamente care nu
se eliberează decât pe rețetă. El știa că Patty e asistentă
medicală, de pe vremea când ea îl îngrijea pe tatăl lui, iar
acum, că era chiriașa maică-si, a încercat să exploateze acest
lucru. Posibil s-o fi luat mai întâi cu binișorul, dar când a
întâmpinat rezistență, a început să strângă șurubul. Cea mai
eficientă metodă ar fi fost o amenințare la adresa Tanyei,
voalată sau nu.
— Patty ar fi cedat la așa ceva?
— S-ar putea, de frică, am spus eu. Posibil ca și ea să fi
avut deja niște suspiciuni, la fel ca soții Stark.
Petra își frecă tâmplele.
— Și-a pus și ea întrebări despre fetele dispărute?
— Dacă De Paine l-a redus la tăcere pe Jordan din cauza
tărășeniei cu fetele, de unde putea Jordan să fi aflat, de fapt?
Decât dacă Patty a discutat cu el despre fiul lui cel pornit pe
căi greșite.
— Începe să arate de ca și cum o grămadă întreagă de
oameni știau de povestea cu fetele.

372
Milo spuse:
— Când soții Stark au făcut reclamație, iar poliția le-a dat
cu flit, de ce ar mai fi venit cineva să spună ce știe?
Dumnezeule mare!
Petra arăta de parcă înghițise un vierme.
— Mă face să fiu mândră că mă număr printre specialiștii
forțelor de lege și ordine… Alex, tu chiar crezi că Patty putea
să-i fi injectat cuiva o supradoză în mod premeditat? Și din
nou aceeași întrebare: cum s-au petrecut lucrurile?
— Hai să zicem că Bandini și Pete erau în spatele valului
de spargeri nocturne cu proprietarii în casă și că Bandini a
încercat același lucru și cu Patty. Și-a adus trusa într-o
noapte târziu, a forțat yala, a început să cotrobăie după
medicamente, Patty s-a trezit, l-a înfruntat, l-a amenințat cu
arma, ca să-l facă să plece. N-a chemat poliția, pentru că așa
n-ar fi rezolvat problema în mod permanent. Bandini oricum
urma să iasă din pușcărie la un moment dat, și poate chiar
să se întoarcă la ea, ca să i-o plătească. Așa că a detensionat
situația făcându-i lui Bandini o ofertă pe care acesta n-o
putea refuza.
Milo spuse:
— Eu îți fac ție o doză pe loc, iar dacă tu te porți frumos,
poți să mai vii și altădată. Dar să nu te mai prind că te
furișezi noaptea la mine-n casă… Mda, un borfaș
amfetaminos flămând după marfă s-ar putea să marșeze la
chestia asta. El se așază în bucătărie, ea umple o seringă,
Bandini se așteaptă la o doză de metadrină, dar ea îi servește
un cocktail mortal.
— Nefiind obișnuit cu sedativele, atât de mult Valium o
dată ar fi putut să-i oprească inima pe loc.
Milo spuse:
— Valium o văd având acasă, era ușor de scos pe sub
mână din spital. Dar de unde-a făcut rost de metadrină?
— Raportul toxicologic nu specifica tipul de amfetamină.
Nenumărate medicamente stimulente pe rețetă ar putea

373
produce același rezultat. Niște analize secundare ar fi putut
determina tipul precis, dar nimeni nu le-a considerat
necesare.
— Încă încerc să-mi imaginez scena, spuse Petra. Ea îl
injectează, stând acolo, uitându-se la el cum moare?
— Bandini i-a intrat cu forța în casă, spuse Milo.
— Tot e prea cu sânge rece. Iar dacă Patty avea deja
pregătite seringi și sedative, asta înseamnă cam multă
planificare.
În cameră se făcu tăcere.
Milo spuse:
— Patty a deschis gura și i-a mărturisit Tanyei că a omorât
un om. Noi am fost cei care am pretins că se referea la ceva
simbolic. La naiba, dacă Alex are dreptate în privința
circumstanțelor care-au dus la deznodământ – spargeri cu
proprietarii înăuntru, fete dispărute, poate amenințări la
adresa Tanyei, eu sunt perfect mulțumit să declar fapta ca
justificabilă.
Petra spuse:
— Indiferent ce s-a întâmplat, femeia s-a dus demult, n-
are niciun rost s-o judecăm… Haideți să revenim o clipă la
scena crimei. Bandini horcăie și-și dă duhul, Patty se
trezește-n brațe cu un cadavru, îl târăște afară în stradă, pe
urmă așteaptă puțin și sună să-l raporteze… Mda, cred că se
potrivește.
Milo spuse:
— În mod sigur nu se poate spune că nu se potrivește.
Ea zâmbi din colțul gurii.
— Tu și gramatica ta, domnul licențiat în engleză.
— Domnul locotenent licențiat în engleză.
Înțepându-se unul pe celălalt, încât să-și ia gândul de la
Patty.
Eu am spus:
— Și încă un lucru care se potrivește: sculele de spărgător
ale lui Bandini au fost găsite sub el, în concordanță cu ideea

374
că a vrut cineva să pară un caz de infractor care și-a luat-o
singur, prin supradoză. Dar nu se spune niciunde, în dosar ul
de la poliție sau în cel al legistului, că s-ar fi găsit vreo
seringă asupra lui. Sau măcar că s-ar fi uitat cineva după o
seringă.
Petra cercetă rapid cele două rapoarte. Clătină din cap.
— Urmă proaspătă de ac pe brațul victimei, și nu verifică
nimeni. Măi, frate, culmea competenței polițienești!
Și spre Milo:
— Îl știi pe tipul ăsta, Rahab?
— Nț.
— Poate-l știe Stu… nu că ar merita să mai stârnim praful
peste capul lui… Încă o întrebare, Alex: dacă Patty l-a omorât
pe Bandini, o văd lăsându-i sculele sub el, ca să arate că era
un infractor, eventual să mai distragă nițel atenția. Dar de ce
n-a făcut același lucru și cu seringa?
— Era cu amprentele ei pe ea, am spus eu. Poate s-a
temut că, și dacă o curăță, nu se vor șterge complet, sau
poate s-a gândit că există vreun mod prin care seringa să-i
ducă pe polițiști spre spitalul Cedars și, deci, spre ea. Sau
poate pur și simplu a uitat. Era o amatoare, vârâtă într-un
lucru care-o depășea.
— Protejându-și copilul… Ursoaicele cu pui pot deveni
foarte agresive, spuse Petra.
Propria ei mamă murise dându-i naștere.
Milo spuse:
— Hai să revenim la logica uciderii lui Bandini, mai întâi
de toate. Dacă Patty voia s-o protejeze pe Tanya, de ce să-l
lase viu pe Pete?
— Era încă un adolescent și nu fusese implicat direct în
spargere, am spus eu. Obiceiul de-a trimite pe altcineva să-i
facă treburile murdare se potrivește cu tot ceea ce știm deja
despre el. Poate că Patty s-a prins și ea de figură, și-a dat
seama că n-o va teroriza el însuși, de unul singur.
— Plus că, spuse Petra, există și legătura personală cu el,

375
prin intermediul tatălui.
Milo spuse:
— Vechea teorie a ierarhiei haosului. Nu-i nicio problemă
să împuști un coiot, dar dacă pudelul vecinului vine și te
mușcă, stai să te gândești de două ori.
— Sau un singur omor a stors toată vlaga din ea, spuse
Petra.
Milo spuse:
— Entuziasmul ți se poate duce naibii, când trebuie să te
uiți la unul cum își dă duhul.
— Și să-ți bântuie conștiința până la sfârșitul zilelor, am
spus eu. La puțin timp după moartea lui Bandini, Patty s-a
mutat în Culver Boulevard, într-o magherniță cu zece clase
mai jos. Imediat după aceea, Tanya a venit la mine pentru a
doua oară. Vorbea despre ce agitată este Patty, cum deretică
obsesiv în toiul nopții.
— Anxietate, spuse Petra.
— Un motiv al mutării putea fi acela de-a ieși din sfera de
acțiune a lui Pete, dar e posibil să fi existat și un element de
autopedepsire. În cele din urmă, a ajuns la un fel de pace cu
remușcările ei. Pe urmă, un deceniu mai târziu, Pete
reîncarnat ca Blaise De Paine își face apariția la urgență, o
recunoaște și-i spune ceva care-o sperie. Eu am presupus
până acum că a fost vorba de-un pericol în privința Tanyei,
dar dacă De Paine a amenințat-o c-o dă în vileag pentru
uciderea lui Bandini?
— Știu ce-ai făcut astă-vară? spuse Petra. Dar De Paine și
Patty erau singurii care știau exact ce s-a întâmplat și
amândoi și-au ținut gura ca să se protejeze pe ei înșiși. De ce
s-ar apuca acum De Paine să zgândăre cuibul de viespi?
— Toată viața a scăpat nepedepsit pentru crimele pe care
le-a comis, e un tip impulsiv și suficient de egolatru încât să
se creadă invulnerabil. Trezindu-se brusc față în față cu
Patty, și-a dat drumul la gură, nu s-a putut abține să n-o
hărțuiască. Aducând la suprafață toată acele amintiri pe care

376
ea se luptase din greu să le uite. Și chestia asta a îngrozit-o.
Dacă De Paine se hotăra s-o incrimineze, viața ei se ducea de
râpă. Toate lucrurile pe care muncise atâta să le realizeze, n-
ar mai fi însemnat nimic. Sau chiar mai rău, este posibil ca
De Paine să fi decis să se răzbune făcându-le rău lui Patty și
Tanyei. Poate că ea a încercat să contraatace cu propria-i
amenințare: „Și eu știu ce-ai făcut tu astă-vară… fetele
dispărute”. Iar el i-a râs în nas. Ea și-a dat seama că are de-a
face cu un sociopat, nu puteai conta că se va arăta prudent.
— Riscantă mutare, să aducă vorba de fete, spuse Milo. Ar
fi fost mai ușor să-l împuște pur și simplu.
— Dar când De Paine a apărut la camera de gardă a
spitalului, nu era singur. O fi eliminat Patty un drogat
înnebunit după niște metadrină, dar să urmărești și să
lichidezi trei netrebnici dovediți… asta-i cu totul altă poveste,
mult peste puterile ei. Posibil totuși să se fi gândit și la asta,
să fi luat în considerare cum ar fi putut s-o facă. Dar pe
urmă s-a îmbolnăvit. Fiind asistentă medicală, știa că nu mai
are mult de trăit, deci prima ei prioritate a fost să pună în
ordine viitorul Tanyei. Din clipa în care a rezolvat problema
asta și când puterile au părăsit-o aproape de tot, a încercat s-
o avertizeze pe Tanya. A refuzat medicamentele contra
durerii, ca să nu alunece în inconștiență. A reușit s-o dirijeze
pe Tanya spre mine, dar eu nu eram decât o escală pe drum.
Pe tine voia să te implice.
— Ține-mă, Doamne, spuse Milo strâmbându-se. Să faci o
boală incurabilă, imediat după ce ți s-a reamintit de marele
păcat pe care l-ai comis… O persoană credincioasă ar putea
vedea în chestia asta pedeapsa dumnezeiască. Cum stătea
Patty cu religia?
— N-am discutat niciodată subiectul, am spus eu. Dar
indiferent cu ce credință ori lipsă de credință ai pornit,
conștiința morții iminente schimbă totul. Avea atât de multe
de făcut, într-un răstimp atât de scurt; s-a chinuit să aleagă
ce anume trebuie să-i spună Tanyei. Oricare o fi fost starea ei
cognitivă, de temeri n-a scăpat, pentru că avea un psihic
377
obsesiv. Înțepături de ac într-un creier tot mai slăbit.
El făcu o grimasă în fața imaginii.
Petra spuse:
— În timp ce Patty încearcă să decidă ce să facă, Tanya îi
aduce la un moment dat niște reviste, ea le răsfoiește și-l vede
pe De Paine în mijlocul unui cârd de celebrități. Asta se poate
să i se fi părut un semn de soartă divină. Se hotărăște să-i
mărturisească Tanyei despre acel lucru îngrozitor, în ideea s-
o avertizeze, dar se simte mult prea rău ca să poată spune
tot?
— Asta, și faptul că nu voia ca Tanya să facă față situației
de una singură.
— Ea seamănă, noi culegem.
Milo spuse:
— Hai să discutăm despre Brandy și Roxy. Două fete
dispar dintr-un cartier respectabil și nimeni nu le duce lipsa?
Petra spuse:
— I-am lăsat un mesaj lui Stark senior, dar nu m-a sunat
înapoi. Se pare că Stark junior chiar are dreptate, când
spune că nu s-a întocmit niciun dosar de persoane
dispărute. Deci noi ce facem acum, împărțim afișe despre
două stripteuze pe care nu le-a mai văzut nimeni de zece
ani? Fetele din domeniul ăsta pot avea existențe eminamente
tranzitorii. Poate chiar s-au mutat în toiul nopții, ca să scape
de datorii. Lăsând decapotabila în urmă din același motiv. N-
avem de unde ști dacă agenții de recuperare nu erau deja pe
urmele lor.
— Poate că nu erau stripteuze, am spus eu. Au ajuns
chiriașele lui Mary Whitbread printr-o relație de la locul de
muncă.
— Actrițe porno.
— Ar explica programul lor neregulat.
— Ziua la filmări, spuse Milo, iar noaptea mai fac și ele un
bănuț, din servicii de escortă. Dat fiind că ești băștinașă
hollywoodiană, nu știi pe nimeni din branșă, puștoaico?
Petra spuse:
378
— Alo, domeniul ăsta ține de San Fernando Valley, ai
uitat?
— Dacă ele făceau filme acum zece ani, am spus eu, s-ar
putea să mai apară pe vreun site Web cu materiale video.
— Ah, spuse Milo. Rigorile documentării.
Petra spuse:
— Nu cred că e bine să fac chestia asta pe computerul de
la secție. Toată lumea stă ca pe ace, de când l-au băgat pe
Fortuno în programul de protecție a martorilor, așa că până și
o banală căutare pe site-urile porno, de altfel perfect
întemeiată, ar părea suspectă.
Eu am spus:
— Că tot l-ai pomenit, Fortuno s-ar putea să și le
amintească pe fete.
Petra scoase o carte de vizită de-a agentului special
Wanamaker, formă numărul, închise.
— Deconectat. Dacă am timp, o să încerc să vorbesc cu
superiorii lui, și dacă nici asta nu merge, o să vorbesc cu Stu.
Dar simt în oase că federalii au cooperat deja până la limita
maximă pe care și-au propus-o. Pe voi v-ar deranja să luați la
mână vreo câteva site-uri deocheate?
— Eu aș face-o, spuse Milo, dar știi ce constituție delicată
am și etcetera. Plus că există totuși niște chestii detectivistice
pe care aș vrea să le încerc, de exemplu să hărțuiesc diverși
tovarăși de la Moravuri, de prin tot orașul, ca să aflu dacă
Brandy și Roxy n-au fost vreodată ridicate de pe terenul lor.
Amândoi se uitară la mine.
— Sigur, am spus eu.
— Hei, spuse Milo, dacă ajunge să-ți și placă, cu-atât mai
bine.

La șapte și jumătate am scos-o pe Robin la o cină liniștită,


în Pacific Dining Car din Santa Monica. La nouă, eram
înapoi.
Ea spuse:
— Nu vrei să jucăm Scrabble sau ceva?
379
— Îmi pare rău, trebuie să mă duc să mă uit la niște filme
porcoase.

Pe site-ul Vivacious Videos se logaseră cinci milioane de


privitori în ultimele trei luni. Casete video și DVD-uri cu
reducere, oferte speciale, dacă puneam mâna pe mouse
ACUM!
Site prietenos cu utilizatorul, nu trebuie decât să tastezi
numele și să te uiți.
Brandee Vixen și Rocksi Roll fuseseră vedete principale în
unsprezece filme, toate din categoria „cupluri de lesbiene”,
filmate într-un interval de un an.
Acum zece ani.
Filmele erau clasificate drept „clasice din vechea școală”.
Regizorul și producătorul fuseseră suficient de mândri de ei
înșiși încât să-și treacă numele.
Darrel Dollar și respectiv Benjamin Baranelli. Poate că
Baranelli nu era un pseudonim.
Numele lui a produs douăsprezece site-uri și trei imagini.
Un septuagenar mărunțel, cu părul alb și nasul ca un dop,
înmânând premiul pentru cea mai bună scenă orală unei
blonde de un metru optzeci, cu codițe de școlăriță, la
Convenția Filmelor pentru Adulți din Las Vegas.
Fata era cu sânii goi. Baranelli purta un smoching de
catifea de culoarea ametistului, o bluză cu gât înalt de
culoarea roșiei coapte, un medalion pe piept de mărimea unei
farfuriuțe de desert și o proteză zâmbitoare lățită într-un
zâmbet grotesc.
M-am dus pe diversele site-uri de pagini aurii. Sub numele
Baranelli nu apărea niciun număr de telefon. Într-o inspirație
de moment, dar fără mari speranțe, am încercat la serviciul
abonaților telefonici rezidențiali, și-am descoperit cu uimire
că aveam un rezultat.
Baranelli, Benjamin A., districtul Tarzana, fără adresă.
Mi-a răspuns o voce hârâită de bătrân astmatic:
— Da?
380
Am turuit cât de repede am putut o introducere ambiguă,
pomenind de Brandee și Rocksi undeva pe parcurs.
Baranelli spuse:
— În sfârșit faceți și voi, tâmpiții ăștia, ceva.
— Ăăă…
— Voi, polițiștii. Erau niște fete superbe, care s-au evaporat
pur și simplu de pe fața pământului?! Am sunat și-am tot
sunat, m-am săturat să tot sun, și n-am ajuns nicăieri. Și
numai din cauza discriminării profesionale.
— Discriminare profesională?
— Din cauza a ceea ce făceau ca să câștige și ele o pâine.
Că dacă era vreo așa-zisă actriță hetero, care sugea bine-
mersi pixu’ și-o lua și prin dos, săptămânal, ca să n-o dea
afară dintr-un serial de rahat, dar în fața lumii se purta de-ai
fi zis că s-a născut fără crăpătură, ați fi dat iama cu tot cu
trupele speciale după voi. Naiba să vă ia, că nu sunteți decât
o gașcă de puritani ipocriți!
— Ce puteți să-mi spuneți despre…
— Pot să-ți spun că fetele alea aveau în față o carieră
strălucită. Exclus, absolut exclus, să-și ia tălpășița fără să-mi
spună nimic! Făceam câte un film pe lună, fiecare cu
încasări duble față de anteriorul, fetele câștigau o groază de
bani. Din cauza factorului E. Știi ce-i ăla?
— Nu…
— Entuziasmul! Orice fată care se-apucă de meseria asta
are părul, țâțele, limba de rigoare. Unele chiar te fac să-ți dai
drumul numai din ce mimează la audiție. Pe urmă le bagi
într-o scenă pe bune și ele generează exact la fel de mult
entuziasm ca Bill când și-o pune cu Hillary. Ce vreau eu să
spun e că astea două n-aveau nevoie să mimeze. Erau pe
bune. Se iubeau.
— Le știți numele adevărate?
— Acum vii să întrebi?
— Mai bine mai târziu decât niciodată.
— Nu și-atunci când vine vorba de-o târlă de bani, he, he,

381
he… Numele lor adevărate? Pe Brandee, cu doi de e, care-a
fost ideea mea, ca să fie altceva decât milioanele de Brandy și
Brandi, o chema Brenda nu știu cum. Pe Rocksi o chema
Renee nu știu cum… Nu-mi amintesc numele lor de familie.
Erau din Iowa. Sau Idaho, ceva în genul ăsta. Dintr-o chestie
de-aia religioasă, de țărani duși cu capul.
— O sectă?
— Mi-au povestit că erau obligate să se roage toată ziua și
să se îmbrace ca niște țărănci… sau călugărițe? Ceea ce mi-a
dat ideea pentru al patrulea film pe care l-am făcut: Obiceiuri
rele.
— Vă amintiți numele sectei?
— N-am cum să-mi amintesc ceva ce n-am știut niciodată.
De ce mă-sa mi-ar fi păsat?
— Câți ani aveau?
— Erau majore. Nu încerca să…
— Nu, nu, vreau doar să obțin cât mai multe detalii cu
putință. Ce altceva v-au mai povestit despre trecutul lor?
— Asta-i tot, spuse Baranelli. Uite așa se întâmplă când
exploatezi niște copii.
— Ce vreți să spuneți?
— Bigoții cu religia lor îi bat la cap tot timpul. Iar copiii ce
fac? Normal că se revoltă, nu? Astea două s-au dat jos din
autobuzul de Iowa și după două săptămâni aveau deja
silicoane și piercing-uri în limbă, și erau gata de treabă.
— Cine a plătit pentru operația de mărire a sânilor?
— Ascultă bine ce-ți spun: erau majore și nu-i niciun delict
să ajuți pe cineva să-și îmbunătățească părerea despre sine.
Asta-i tot ce am de gând să spun. Noapte bună, scot telefonul
din priză și să nu mă mai deranjezi din nou.

382
CAPITOLUL 37

ÎN ZIUA URMĂTOARE, diviziunea muncii.


Raul Biro a continuat să supravegheze casa lui Mary
Whitbread. De dimineață, ea a ieșit la cumpărături, apoi a
luat prânzul la „Il Pastaio” în Beverly Hills, unde părea să-i
cunoască foarte bine pe chelneri. Ajunsă acasă la ora trei, n-
a mai ieșit. Nici urmă de fiul ei sau de Robert Fisk.
A treia cerere făcută de Petra pentru un mandat pe
convorbirile telefonice ale lui Mary a fost acceptată și ea a
început să completeze hârtiile. Se primiseră mai multe indicii
după alertele privindu-i pe Blaise De Paine și Robert Fisk, dar
care nu duseseră nicăieri. Pe la șapte după-amiaza, era
pregătită să stea la sfat cu căpitanul Stu Bishop.
Milo s-a dus în Tarzana să dea ochi cu Benjamin Baranelli.
Pornograful pensionar era un moș ursuz de optzeci de ani,
certat cu igiena, care umbla în două cârje, și care refuza să
coopereze. Milo l-a ascultat cu infinită răbdare, și până la
urmă Baranelli i-a pus în brațe o cutie cu cadre de film în
care apăreau Brandee Vixen și Rocksi Roll. Pe la șase, Milo
era înapoi la calculatorul lui cel recalcitrant din secția de
poliție Westside L.A., intrând în bazele de date cu persoane
dispărute și documentându-se asupra sectelor religioase din
Iowa și Idaho.

Căutările lui Dave Saunders și Kevin Bouleau după rude


de-ale lui Moses Grant și-au arătat roadele atunci când o
verificare a cecurilor primite de Grant pentru ajutorul de
dizabilitate au condus la o adresă din Long Beach. Acolo,
inspectorii de la Divizia Centrală au găsit o mătușă de-a lui
Grant, care se ocupase de economisirea banilor nepotului ei.
A leșinat, când i s-a comunicat moartea lui.
Eu am plimbat-o pe Blanche, am dat de mâncare la pești,
am sâcâit-o pe Robin de vreo două ori la atelier și m-am
383
gândit la Patty Bigelow uitându-se cum moare un om. Am
sunat-o pe Tanya pe la prânz, apoi la ora cinci. Ea m-a
asigurat că totul e în regulă și m-a întrebat dacă n-am aflat
nimic nou.
I-am spus că nu. Minciuna mi-a ieșit din gură la fel de ușor
ca aerul expirat.

Petra a convocat o consfătuire la ora zece seara.


Participarea mea era opțională. Mi-am exercitat dreptul de
opțiune și am pornit cu mașina spre Hollywood.
Aceeași sală de ședință. Saunders și Bouleau purtau
costume gri, cămăși albe și cravate scrobite care nu se lăsau
intimidate de turele duble. Petra avea un taior negru cu
pantalon și arăta preocupată. Milo îmbrăcase o helancă de
culoarea noroiului, peste o pereche de pantaloni comozi
bleumarin și cizme nu prea înalte. Scântei periculoase în
ochii lui verzi, dar ar fi fost greu de stabilit ce însemna asta.
Eu am fost ultimul sosit și, de data aceasta, începuseră
fără mine.
Petra spuse:
— Bine ai venit la lecția de prezentare cu exemple. Dave și
Kevin tocmai ne demonstrau la ce măiestrie detectivistică au
ajuns.
Bouleau spuse:
— Abia ce-am venit de la mătușa lui Grant. Maybelle
Lemoyne. N-a primit prea bine vestea, de fapt chiar a trebuit
să chemăm ambulanța, dar acum și-a revenit.
— O femeie pâinea lui Dumnezeu, spuse Saunders.
Văduvă, și-a crescut singură cei șapte copii, se duce regulat
la biserică, tot tacâmul. Moses era fiul surorii ei mai mari,
care-a murit în urmă cu câțiva ani, ca și tatăl lui Moses de
altfel. Familia are rădăcini în Louisiana, la Baton Rouge și
Nawlins. Moses a jucat fotbal în liceu, se gândea să meargă
mai departe la Universitatea Tulane, dar diabetul i-a distrus
visul.
— De unde și cecurile cu ajutorul pentru dizabilitate,
384
spuse Bouleau.
— Casa familiei a fost dărâmată de uraganul Katrina,
spuse Saunders. Fratele și sora lui Moses au plecat să
locuiască în Texas, dar el a venit aici, ca să-și facă o carieră
de DJ. Locuia la mătușa lui, agenția i-a găsit niște contracte
la diverse petreceri, el și-a închiriat o cameră ieftină în Vale,
și drumurile de colo până colo le făcea într-o Toyota veche.
Mașina e tot acasă la mătușa, are bateria moartă, n-a mai
pornit-o nimeni de câteva luni.
Bouleau spuse:
— De când Moses a renunțat la contractul cu agenția și-a
început să umble cu unii despre care el i-a spus mătușii
Maybelle că ar fi „tipi tari”. I-a dat procură să încaseze banii
pentru ajutorul de dizabilitate, în numele lui, și i-a spus să-i
păstreze pentru ea, fiindcă el o să-și facă un nume în lumea
muzicii. Ea a încasat cecurile, dar le-a depus pe toate într-un
cont de bancă, pe care l-a deschis pe numele lui.
— Pâinea lui Dumnezeu, repetă Saunders. Ea spune că
Moses a fost dintotdeauna un băiat cuminte, se ducea la
biserică, o asculta pe mama, când trăia. Oamenii se speriau
când îl vedeau, pe urmă, când începeau să vorbească cu el,
vedeau cât e de blând.
Mi l-am amintit pe Grant coborând din Hummer, stând
lângă Mary Whitbread în timp ce ea ne făcea cu mâna.
Ezitând, apoi ridicându-și și el laba uriașă.
Bouleau spuse:
— Maybelle nu l-a văzut niciodată pe Blaise De Paine, nici
n-a auzit de el, dar l-a identificat pe Robert Fisk. A venit cu
Moses pe acolo, acum vreo două luni, dar a rămas în mașină,
cât Moses a intrat să-și ia niște haine. Mătușii i s-a părut
cam nepoliticos, mai ales după ce-i făcuse prietenește semn
cu mâna să vină în casă. Fisk a rămas țintuit acolo,
prefăcându-se că nu observă. Mătușica l-a întrebat pe Moses
de ce se întovărășește cu oameni prost-crescuți. Moses i-a
răspuns că Robert – i-a spus pe nume – e un tip OK, doar că-
i cam retras. Din punctul de vedere al motivului, mătușica
385
spune că Moses era un om cu frica lui Dumnezeu, care în
mod categoric ar fi fugit cât îl țineau picioarele, dacă ar fi
asistat sau ar fi fost implicat într-un omor.
Saunders spuse:
— Toți sunt convinși că ai lor sunt niște îngeri. Le-am auzit
pe mămicile celor din banda Crips jurându-se pe ce-au mai
scump că Latif n-ar fi putut în vecii vecilor să împuște cinci
oameni, cu toate că l-am prins pe Latif cu automatul Uzi în
mână la locul crimei. Dar pe femeia asta eu o cred. Ne-a dat
niște numere de telefon din New Orleans: pastorul lui Moses,
fosta iubită, un profesor. Toți spun că tipul arăta ca un
bandit, dar era blând ca un mielușel.
— De asemenea, spuse Bouleau, nici nu-l prea ducea
căpățâna. De Paine îi toarnă niște gogoși cu mac despre cât
de mare o să-l facă el să fie în muzică, iar el le înghite fără să
clipească.
Și lăsându-se pe spate în scaun:
— Cam asta-i toată tărășenia, oameni buni.
Petra spuse:
— Mulțam, băieți.
După care le povesti despre fetele dispărute și despre
moartea lui Roger Bandini.
Bouleau spuse:
— Deci dacă pe Bandini ăsta l-a aranjat cineva, de Patty a
fost vorba. Imediat după ce De Paine și Roger le-au aranjat pe
fete.
— Asta ar fi teoria curentă, în eventualitatea că cineva a
aranjat pe cineva. Nici măcar nu știm cum le cheamă pe fete.
Milo tuși important, își deschise servieta-diplomat, scoase
trei fotografii și le puse în evantai la mijlocul mesei.
Cea mai mare era un cadru douăzeci pe douăzeci din
filmul Puicuțe pieptoase Vol XI, o producție Vivacious Videos.
O pereche de blonde întinse lasciv la marginea unei piscine,
goale, cu picioarele desfăcute și împingându-și provocator
înainte piepturile siliconate. Coafurile gigantice trase la
indigo și nuanța identică de bronz sugerau o fantezie cu
386
gemene. Brandee Vixen și Rocksi Roll își arătau dinții, se
dezmierdau și se duelau cu limbile.
Celelalte două poze erau faxuri color după ceea ce părea să
fie fotografii făcute la școală.
O fetișcană șatenă de vreo șaisprezece ani, purtând o bluză
albă cu guleraș scrobit, și o alta cu părul blond-roșcat
împletit în cozi lungi, îmbrăcată identic. Bruneta purta
aparat dentar și avea coșuri pe față. Cealaltă era pistruiată,
cu nasul cârn și ochii căprui, urechiușe ascuțite de spiriduș,
un zâmbet larg și dantură perfectă.
În spațiul liber din partea de jos a ambelor fotografii, o
cruce din frunze și spini peste care era înnodată o panglică
aurie, purtând inscripția Academia Credinței Victorioase,
Curney, Dakota de Nord.
Sub fiecare poză, scrisul de mână al lui Milo:
Brenda Hochibeier.
Renée Mittle.
El spuse:
— Prietene la cataramă, după spusele părinților lor.
Colegele de clasă știau că era mai mult decât atât. Proveneau
din familii serios fundamentaliste, nu sectare, dar aproape.
Școală numai de fete, cu fuste lungi până la gleznă. Astea
două au început să se revolte din primul an de liceu. Cu o
lună înainte de absolvire, au fugit de-acasă. Brenda avea
șaptesprezece ani și jumătate, Renee abia împlinise
șaptesprezece. Le-au mărturisit unor amice că se duc la New
York ca să se facă dansatoare. Amicele le-au pârât și
căutările s-au concentrat pe Coasta de Est, bieții părinți
bătând-o în lung și-n lat, angajând detectivi particulari,
inclusiv vreo doi „investigatori apostolici” care i-au ușurat de
bani în mod glorios. Rămâne neclar dacă fetele chiar s-au
dus în partea de est a țării. La fel și ce-au făcut între
momentul când și-au luat tălpășița, și momentul când s-au
apucat să facă filme, un an mai târziu.
Eu am spus:

387
— Byron Stark le credea mai mari, dar ele n-aveau decât
optsprezece ani… arată mai în vârstă.
— Coafura, machiajul și operațiile pot să te îmbătrânească.
— La fel și atitudinea, spuse Petra, aruncând o privire la
cadrul de film. Aici arată ca niște profesioniste trecute prin
ciur și prin dârmon. Cu doar un an în urmă, erau încă la
liceu. Oau.
Dave Saunders spuse:
— Astea le-ai obținut de la părinții lor, Milo?
— Nu, de la șeriful din Curney, un tip pe nume Doug
Brenner. A doua generație de apărători ai legii, tatăl lui era
șeriful pe vremea când au fugit fetele. Doug era cu un an mai
mare decât ele la școala parohială de băieți, zice că toți
puștanii știau că a fost o fugă de acasă, pentru că Brenda și
Renée nu puteau să se exprime liber în mediul acela.
— O să le anunțați familiile, tu sau el?
— I-am cerut să mai amâne până ce aflăm mai multe.
Kevin Bouleau spuse:
— Vestea bună este că fetele voastre au fost vedete de filme
porno cu lesbiene. Vestea proastă este că n-avem nici cea
mai vagă idee unde se află acum.
— Eu aș zice că erau în sacii ăia de gunoi de-acum zece
ani, spuse Saunders, împingând cu vârful degetului un colț
al fotografiei Brendei Elochibeier. Frate, ce mizerie… Când
ești o mică scursură care-și pune pe sculă bucăți de animale
moarte, face trafic de droguri și omoară oameni de plăcere, ca
De Paine sau Peter Pan sau cum rahat mai vreți să-i spunem,
unde îți arunci cadavrele tranșate?
Uitându-se spre mine.
Eu am spus:
— Mulți dintre indivizii de soiul ăsta preferă să-și poată
revedea operele.
Milo spuse:
— Știm deja că-i plăcea să se uite repetat la escapadele
filmice ale maică-si.
Petra spuse:
388
— Deci undeva relativ aproape de casă… Tatăl lui Stark i-a
văzut cum încarcă dubița abia la opt zile după dispariția
fetelor. Petey ținea probabil cadavrele în garaj, alături de
celelalte jucării ale lui.
Saunders spuse:
— Probabil că tot acolo le-a și tranșat.
Petra nici nu clipi.
— Și asta. Dar nu le putea lăsa acolo la nesfârșit. Sau să le
îngroape în curte, era prea riscant. Deci el și Bandini le-au
cărat în altă parte. Dar unde?
Milo spuse:
— Dacă așa s-au petrecut lucrurile, asta ne spune ceva
despre Mary. Faptul că fiul ei ascundea niște bucăți de
animale, asta pot să concep, poate că ea nu folosea decât
rareori frigiderul. Dar două trupuri umane?
— Dragoste de mamă, spuse ea. Cerule mare!
Eu am spus:
— Și dacă sacii au fost duși la o altă proprietate de-a ei?
— Numele ei n-a dat nicio referință încrucișată cu baza de
date de la Registrul Comerțului.
— Numele ei de scenă, am spus eu. Dar cel pe care l-a
purtat de la naștere?
— Și l-a schimbat în mod legal. De ce ar continua să facă
tranzacții imobiliare sub numele Maria Baker?
— Poate că le-a făcut înainte să-și schimbe numele oficial.
Myron Bedard ne-a spus că ea avea o casă în Carthay Circle.
Care e la cel mult zece minute de mers cu mașina de Fourth
Street.
Milo spuse:
— Cum au planificat ei zona Carthay, n-ai acces dinspre
bulevardele principale. Bună ascunzătoare.
Petra mai așteptă și alte comentarii. Văzând că nu
intervine nimeni, spuse că merită încercat și ieși din
încăpere.
Cinci minute mai târziu, dădu buzna înapoi, fluturând
niște hârtii, cu ochii în flăcări.
389
— Două proprietăți pe numele Maria Baker, la prețul uneia
singure. Commodore Sloat și Del Valle, și încă le mai deține
pe amândouă!
O luă iar spre ușă.
— Încă un cartier drăguț, spuse Milo încruntându-se.
Saunders și Bouleau se ridicară ultimii. Saunders spuse:
— Cu atâtea proprietăți imobiliare de prima clasă, Kev și
cu mine începem să ne simțim cam plecați de-acasă…

390
CAPITOLUL 38

CARTHAY CIRCLE CONSTĂ din câteva cvartale pătrate de


șarm rezidențial, combinat cu negarea realității urbane.
Străjuită la nord de blocurile-turn din Wilshire și la sud de
cacofonia Complexului Olimpic, enclava este un amestec de
case perfect întreținute, în stil arhitectonic spaniol, englezesc,
mediteraneean, și Cape Cod. Spre centrul districtului,
imediat din San Vicente Boulevard, este un complex de
birouri, unde se ridica odinioară Cinematograful Carthay
Circle. Filmul Pe aripile vântului a avut premiera acolo. Magia
spectacolului și strălucirea vedetelor s-au văzut înlocuite de
croncănitul ambiant al avocaților și-al altora asemenea.
Pe timp de noapte, străzile din Carthay sunt întunecate și
tăcute; un escadron de polițiști în mașinile lor ar ieși în
evidență mai ceva ca un reportaj obiectiv de presă. Petra
scoase pe semnătură un Ford Crown Victoria din parcul auto
al Diviziei Hollywood, și ne înghesuirăm toți cinci înăuntru.
Ea urcă la volan, iar Milo pe locul mortului. Dave Saunders și
Kevin Bouleau se așezară în spate, cu mine făcut sandviș
între ei.
În mașină mirosea a metal ud și-a vinilin vechi. Bouleau își
strânse umerii și încercă să se facă mai comod.
— Sper că toată lumea e în termeni prietenești cu propriul
deodorant.
Milo spuse:
— Las’ că vedem noi după ce ajungem.

Casa de închiriat pe care o deținea Mary Whitbread pe Del


Valle era o clădire în stil spaniol zugrăvită în crem, având un
turnuleț cu firidă ca de clopot deasupra intrării și o curticică
în care clipocea un havuz cu țâșnitoare. Luminile slabe
transformau bura de apă a havuzului într-o ceață
chihlimbarie. Alături se vedeau jucării de copil. O Mazda RX7
391
pe alee, în fața unei sport-utilitare RAV4. Pe bara de protecție
a SUV-ului, un autocolant: Copilul meu are cele mai bune
note la grădinița Magnet din Carthay Circle.
Bouleau spuse:
— Și micul meu sociopat o să-l snopească… S-ar părea că
vedeta porno și-a tras niște chiriași simpatici și cumsecade.
Milo spuse:
— Mă întreb ce părere ar avea de-un câine dresat să
depisteze cadavre, amușinând prin jur.
— Nu-i așa că ar fi amuzant, spuse Petra. Dar suntem încă
mult prea departe. Din câte știm noi, locul unde le-a îngropat
ar putea fi tocmai în Coachella. La două sute de kilometri de-
aici.
Fără să-și mai facă iluzii că s-ar putea să nu existe un
asemenea loc. Pe măsură ce datele se adunaseră, toată
lumea se gândea acum la două fete moarte.
Petra o luă spre Commodore Sloat Drive. Altă casă în stil
spaniol, văruită în alb, puțin mai mare decât prima. Fără
curte, alt model de ferestre, ogive cu vitralii colorate. Pe aleea
de aici erau o pereche de BMW-uri, un model Z3 gri și un
325i negru. La o fereastră din lateral scânteiau lumini. Petra
parcă la două case mai sus, ieși, se duse tiptil spre fereastra
luminată, zăbovi o vreme acolo, se întoarse și urcă iar la
volan.
— Draperii subțiri la dormitor, cuplu drăguț, la vreo
treizeci de ani. Televizorul merge, ea face cuvinte încrucișate,
el are-n urechi căștile de la un ipod.
Dave Saunders spuse:
— O familie fericită la numărul unu, un cuplu de tinerei
respectabili și cu bani, la numărul doi. O absență bătătoare
la ochi de ucigași psihopați.
Căscă și adăugă:
— Vreau să mă duc acasă.

În timp ce inspectorii de la Divizia Centrală își scoteau

392
mașinile din parcarea secției, Petra spuse:
— Mda, o mare grămadă de nimic… Alex, vrei să-mi faci o
favoare și să-l suni pe tatăl lui Stark mâine dimineață? I-am
lăsat trei mesaje, și niciun răspuns. Indubitabil că detestă
departamentul de poliție, și n-aș putea spune că nu-l înțeleg.
Dat fiind că are o diplomă în consiliere psihologică, cu tine
poate că ar percuta mai bine.
— O să-i pun placa mea cea mai bună în materie de
curtoazie profesională.
— Mulțam, ești o bomboană.
Înăbușindu-și propriul căscat:
— Auzi, doctore, de ce e contagios căscatul?
— Habar n-am.
— Misterele științei, spuse ea. Cred că ar trebui să fac și eu
ceva treabă pe-acasă. Eric tocmai ce-a terminat o misiune
lungă de-o lună. Un contractor militar din Arizona, cu
bănuieli de spionaj industrial, care s-au dovedit în final
simplă paranoia. A făcut naveta întruna, abia dacă ne-am
văzut la față. Dacă povestea asta ajunge vreodată să se lege,
n-o să fie decât trecutul pus la timpul prezent.
— Ia-ți inima-n dinți, puștoaico, spuse Milo. Eric n-are un
ipod?
— Ha! Eric n-ascultă muzică decât când îi dau eu drumul
tare. Omul ăsta e ceva de speriat. În viața mea n-am văzut pe
cineva care poate să stea, așa, pur și simplu, și să nu facă
nimic.
Zâmbi, dar nu se mișcă de pe loc.
— Deci… până la urmă jigodiile astea vor trebui să se arate
la față, nu-i așa?
Apropiindu-și palmele una de cealaltă, ca într-o rugă.
— Sper să primesc lista cu convorbirile telefonice ale lui
Mary, mâine la un moment dat. Între timp, o să-l pun la
curent pe Raul cu tot ce-a apărut nou. Face o treabă
extraordinară… și-ar trebui să-i spun chestia asta.
Coborându-și tonul vocii cu fiecare nouă propoziție, așa
încât la final ajunsese mai mult să murmure.
393
Umerii i se cocârjară și capul îi coborî cu o idee. Arăta mai
bătrână și obosită, dar numai pentru cele câteva secunde de
care avu nevoie ca să-și îndrepte spatele și să-și scuture
părul.
— Ei bine, să sperăm că or să facă vreo prostie. Și încă un
lucru, băieți, strict confidențial. James Rahab, sergentul care
a făcut raportul pentru moartea lui Roger Bandini, apare pe
lista posibilelor surse de informatori ai lui Mario Fortuno din
cadrul departamentului.
— Cum ai aflat chestia asta? spuse Milo.
— Stu a aflat, de la amicul lui din FBI. Care de asemenea
l-a informat că nu vom mai avea acces la Minunatul Mario.
— Moartea lui Bandini n-a fost cercetată pentru că
Fortuno a aranjat, la solicitarea lui Mary, să nu fie nicio
anchetă? am spus eu.
— Dacă ea credea că o anchetă serioasă asupra morții lui
Bandini l-ar fi pus pe Petey în pericol, atunci avea motiv să
ceară o favoare. Pe de altă parte, s-ar putea să fie o pură
coincidență. Rahab era de serviciu în noaptea aceea, instruia
un boboc nou-angajat în poliție. Iar la prima vedere, moartea
lui Bandini chiar arăta ca un caz de supradoză. Chestiunea e
oricum irelevantă, pentru că Rahab a murit acum trei ani,
atac de cord.
— Unde-i bobocul pe care-l instruia? spuse Milo.
— Nici măcar nu știu cum îl cheamă. Unicul motiv pentru
care federalul i-a spus lui Stu, a fost ca premiu de
consolare… Adică „Ăsta-i ultimul lucru pe care-l mai primiți”.
— Sau în chip de mulțumire că le facem noi o parte din
treabă. Dacă descoperim vreo măgărie, ei pot s-o treacă pe
lista acuzațiilor la adresa lui Fortuno.
Petra se gândi puțin la asta.
— Se poate… Mă rog, n-are rost să-mi risipesc energia cu
documentare istorice, când nu pot rezolva nimic într-un caz
curent de omucidere. Noapte bună, băieți.

La ora zece în dimineața următoare, i-am telefonat lui


394
Herbert Stark.
O voce cântată de femeie: „Ați sunat la Myra și Herb. S-ar
putea să fim la pescuit, să facem drumeție sau pur și simplu
să lenevim și noi ca oamenii. Lăsați un mesaj, și dacă e
interesant, s-ar putea să vă sunăm înapoi.”
— Domnule Stark, sunt doctorul Alex Delaware, și mă voi
strădui să vă las un mesaj fascinant. Cu ani în urmă, v-ați
făcut datoria de cetățean, dar v-ați izbit de-un zid de
incredibilă lipsă de competență a poliției. Dacă puteți găsi în
dumneavoastră puterea de-a privi lucrurile cu mintea
deschisă…
O voce masculină baritonală interveni:
— Și să-mi cadă creierii pe masă. Fascinant, ziceți? Nu
chiar. La limita de jos a stârnirii unui interes pur teoretic?
Posibil.
— Vă mulțumesc că…
— Byron mi-a spus că i-ați părut, citez, atent și lucid,
închei citatul. Venind de la fiul meu, e chiar un elogiu. Eu
însumi a fost cât pe-aci să devin psiholog. Dar m-am
împiedicat în lipsa de bani și în prea multe obligații de
familie. Deci polițiștii s-au hotărât în final să se uite nițel mai
atent la micul sociopat. Acum ce-a mai făcut?
— A omorât câțiva oameni, am spus eu.
— Vai, ce șoc, spuse Herbert Stark. Întotdeauna se
întâmplă așa, nu? Tocmai ce-am terminat de citit o carte
despre ucigașii în serie, dar nu o porcărie de uz popular, ca
să zic așa, ci un manual profesional, scris de un fost
anchetator, pe care l-au excomunicat cu surle și trâmbițe
pentru că a spus sincer ce gândește. Teza lui este că, în
nouăzeci și nouă la sută din cazuri, vinovatul ajunge să fie
interogat chiar foarte de timpuriu în cursul anchetei, iar
polițiștii au un nume chiar sub nasul lor. Ce credeți despre
teoria asta?
— S-ar putea să fie adevărată.
— Eu o cred. Byron spunea că nu prea acordați mare

395
încredere metodei profilului psihologic.
— Nu prea.
— Și ei nu vă fac necazuri din cauza asta?
— Deloc.
Stark pufni.
— Ce credeți dumneavoastră că v-aș putea spune acum, și
care să nu le fi spus deja geniilor în uniformă?
Voiam să-l rog să mai povestească o dată absolut totul, dar
aș fi provocat o lungă tiradă.
— Atunci când ați ajuns la concluzia că fetele acelea
fuseseră ucise, n-ați mai împărtășit nimănui suspiciunile
dumneavoastră, în plus față de soție și de poliție?
— Ba bineînțeles că am făcut-o, spuse Stark. Văzând că
polițiștii stau cu mâinile-n sân, le-am povestit mai multor
vecini din cartier. Mă gândeam că, dacă ne adunăm mai
mulți care să ne revoltăm, am putea determina autoritățile să
aibă vreo reacție.
— Au fost mulți, oamenii cărora le-ați spus?
— După atâția ani, vă așteptați să vi-i număr pe degete?!
M-am limitat la cei despre care aveam o părere bună. Oricum
n-a contat, nimănui nu i-a păsat.
— Printre acești oameni s-a numărat și o femeie pe nume
Patty Bigelow?
— Da, spuse el. Ea a fost prima.
— Pentru că…
— În primul rând, pentru că o cunoșteam. În al doilea,
pentru că aveam încredere în ea. La puțin timp după ce ne
mutasem acolo, Galen, fiul meu cel mic, a căzut cu
skateboardul și ne-am temut să nu-și fi rupt piciorul. Avea de
învățat pentru un examen și noi nu voiam să ajungem la
spital la urgențe, dacă nu era o fractură. Soția mea
schimbase câteva vorbe cu Patty, în mai multe rânduri și știa
că e asistentă medicală, așa că a dat fuga și a rugat-o să se
uite puțin la piciorul lui Galen. Patty a venit, a inspectat
piciorul, a spus că ea nu este medic, dar se vede clar că-i

396
doar o entorsă. I-a pus gheață, l-a bandajat, iar a doua zi de
dimineață, când am ajuns cu Galen la medicul pediatru,
acesta ne-a spus că Patty făcuse totul perfect. Ei i-am spus
despre cele două fete și pentru că avea și ea o fată. O fetiță,
de fapt, de vreo nouă, zece ani. Am considerat că e de datoria
mea, să-i dau de știre că odrasla proprietăresei casei în care
stătea era un adevărat pericol social. De ce mă întrebați
despre ea?
— A murit recent, din cauze naturale, dar înainte de asta a
făcut aluzie la niște lucruri oribile care s-au întâmplat pe
vremea când locuia în Fourth Street. Asta a și făcut să se
declanșeze ancheta actuală.
— Deci m-a crezut, spuse Herbert Stark. Doamne!… Nu
mi-am dat seama, după reacția ei…
— Ce va spus?
— Tocmai, că n-a spus nimic. A dat din cap și mi-a
mulțumit că am informat-o, m-a întrebat cum se mai simte
Galen și pe urmă m-a condus la ușă. Mie mi s-a părut o lipsă
de recunoștință din partea ei și chiar de politețe. Nu voiam
decât să fiu de ajutor. Dar ea s-a mutat de acolo, totuși,
curând după aceea.
— V-a spus vreodată de ce pleacă?
— N-am mai vorbit niciodată după asta.
— Nici soția dumneavoastră?
— Mă îndoiesc că au vorbit, și ea nu-i aici ca s-o întrebăm,
s-a dus tocmai la Seattle, la nu știu ce convenție de tricotat.
— Atunci când ați avertizat-o pe Patty, i-ați pomenit
explicit de Pete Whitbread și de Roger Bandini, spunându-le
numele?
— Bineînțeles, n-aveam nicio îndoială pe cine văzusem
încărcând dubița aceea. Ați găsit cadavrele?
— Încă nu.
— Credeți că mai aveți vreo șansă? spuse Stark. După
atâția ani? Și nu e vina nimănui altcuiva, decât a mult-
lăudatului Departament de Poliție din Los Angeles. Sherlock

397
Holmes și Philip Marlowe cred că râd de se prăpădesc.
Clic.
Am încercat la Milo și la Petra, dar în ambele locuri m-a
întâmpinat căsuța vocală. În timp ce-mi făceam o cafea, m-
au sunat de la serviciul de dispecerat telefonic. Herbert Stark
își mai amintise vreun detaliu?
Operatoarea spuse:
— Domnule doctor, am pe linie pe cineva care spune că se
numește Kyle Bernard.
Vocea stinsă a lui Kyle spuse:
— Domnul doctor Delaware? Scuze că vă deranjez, dar
credeți că s-ar putea cumva să ne întâlnim? Tanya are un
seminar de două ore, chiar acum, deci în ideea destul de
puțin probabilă că ați avea vreo fereastră de timp…
— E vreo problemă, Kyle?
— Ăăă… Aș vrea doar să comentez câteva lucruri cu
dumneavoastră.
— Nu pot să discut despre Tanya, Kyle.
— Da, da, știu, regula confidențialității. Dar nu există nicio
interdicție în privința ascultatului, nu? Adică să mă ascultați
dumneavoastră pe mine…
— Ce te frământă?
— Zău aș prefera să discutăm față în față, domnule doctor.
Aici, la laborator, e aproape imposibil să găsești un colțișor
liniștit, de-aceea și vorbesc șoptit. Spațiul din față nu e nici el
prea grozav… facultatea de psihologie îți taie câmpul vizual.
Tanya zicea că aveți cabinetul în Beverly Glen. Aș putea fi
acolo în zece minute.
— OK, am spus eu.
— Pe cuvânt? Fantastic.

Acolo unde stau eu, în Glen, undeva sus, mult deasupra


unei cărări pe care se mergea altădată cu calul la pas, chiar
și o zi mediocră pare superbă. Cei care vin în vizită pentru
prima oară nu rezistă aproape niciodată tentației de-a
remarca verdele crud al colinelor, ciobul de Pacific care se
398
joacă argintiu de-a v-ați ascunselea cu cerul de deasupra
palisadelor, lumina ca de caramel.
De când o avem pe Blanche, nimeni nu s-a putut abține să
n-o dezmierde.
Când i-am deschis ușa lui Kyle Bedard, el a dat buzna pe
lângă Blanche, mi-a pompat mâna cu mult prea multă putere
și mi-a spus:
— Vă rămân dator pentru asta.
Părul îi era vâlvoi de la vânt și bluzonul de flanel, pe care-l
îmbrăcase peste un tricou roșu ponosit și pantaloni de doc
șifonați, era încheiat decalat la nasturi. Blanche i se frecă de
tivul pantalonilor, iar el mormăi „Buldog francez”, de parcă
era la un concurs de cine știe câștigă.
Apoi:
— Apropo, tata a plecat în Valea Loarei.
L-am dus în cabinetul meu. Blanche porni tropăind după
el, sperând la un contact vizual de care n-avu parte.
Săltându-se la mine în poală, adormi curând.
— S-a săturat deja de L.A.?
— De L.A., de casă, pe care-o detestă, fiindcă a fost
domeniul necontestat al bunicului. Convingându-se singur
că și-a făcut datoria paternă, era momentul să-și reia
existența.
Încovoindu-și umerii, trase de partea din față a bluzonului,
își dădu seama că-l încheiase greșit și se grăbi să repare
situația.
— Nu s-a putut abține nici de la veșnicele lui apropouri.
Trei înseamnă unul în plus, fiule, nu vreau să te incomodez.
I-am spus că nu se pune problema de nimic altceva, decât să-
i asigur Tanyei securitatea. Tata nu poate concepe cum ar
putea cineva să fie în prezența unei femei atrăgătoare și să
nu vrea imediat să ajungă cu ea în pat.
Roși brusc.
— Bineînțeles că sunt atras de ea, doar sunt bărbat. Dar
nu despre asta e vorba. Voiam să discut cu dumneavoastră
pentru că Tanya nu mai doarme.
399
— Deloc?
— Mult prea puțin. Camera în care stă ea e chiar deasupra
bibliotecii și când lucrez, o aud cum umblă încolo și-ncoace.
Fără întrerupere, uneori timp de mai multe ceasuri.
— S-ar părea că nici tu nu dormi, deci?
— Eu sunt în regulă. Lucrez când am eu chef, pentru că
nu am un program fix. Uneori trag un pui de somn și la
laborator, avem acolo o canapea pe care o folosim toți
studenții. Dar la Tanya e altă situație. Viața ei este
structurată, are un program pe care trebuie să-l respecte. Nu
știu cât mai rezistă în ritmul ăsta.
— Ai discutat cu ea despre asta?
— Nu, pentru că nu știu ce atitudine ar avea.
— „Sunt în regulă, Kyle”.
— Exact. Mai mult decât insomnia, pe mine mă
îngrijorează umblatul ăsta nervos. Încolo și încoace, de
parcă… Nu știu, de parcă… ar avea mintea prinsă cu ceva. E
cazul să ne îngrijorăm?
Am rămas neclintit, fără să zic nimic.
— Nici asta nu-mi puteți spune?
— De ce nu te rezumi doar la afirmații, mai degrabă decât
să pui întrebări, și-atunci poate încercăm să lămurim ce se
petrece?
— Cam asta e tot… Ba nu, mint. Nu-i doar plimbatul ăsta
de colo, colo. E și semnificația lui: toată anxietatea ei. O
reacție la stres, nu? Pardon, fără întrebări. Întrebarea e
prostească, oricum, normal că-i o reacție la stres. Probabil că
e speriată de moarte. Ca să nu mai vorbim de cât suferă
după mama ei… nici despre asta nu vrea să vorbească.
— Oamenii vorbesc atunci când sunt pregătiți s-o facă.
— Parcă era o glumă, nu? spuse el. De câți psihiatri ai
nevoie ca să schimbi un bec? Trebuie mai întâi ca becul să
vrea să fie schimbat. Numai că e greu, atunci când e vorba de
cineva pe care… În plus, America, menajera noastră, mi-a
spus de alte câteva obiceiuri rituale pe care le are Tanya. S-a
întâmplat să intre în cameră, în timp ce Tanya… Da, de
400
acord, îi cam place să-și bage nasul, de fapt e chiar o pacoste
la capitolul ăsta, o preferam mult mai mult pe Cecilia, sora
ei. America a devenit exagerat de moralistă de când s-a
mutat Tanya, de-atunci afișează întruna o expresie oțărâtă,
parcă are tot timpul o lămâie-n gură. Fără îndoială își
închipuie că între mine și Tanya este ceva, așa că probabil a
intrat în camera ei din întâmplare premeditată. Chiar și-așa,
important e că a văzut-o.
— Ce anume a văzut?
El își încheie din nou bluzonul, de jos până sus. Verifică
buna ordine a nasturilor.
— Poate că fac prea mare caz din asta… În spatele
dormitorului Tanyei este un vestiar, iar dincolo de el, un
dulap-debara. Pereții vestiarului sunt acoperiți cu oglinzi, în
așa fel înclinate, încât poți să vezi reflectate în ele o parte din
debara când ești la picioarele patului. America susține că nu
spiona, voia doar să aranjeze pernele… A văzut-o pe Tanya
umblând prin debara și atingând lucrurile de acolo. Sunt
munți întregi de boarfe, în pungi, majoritatea de-ale lui tata,
pe care nu le-a mai purtat de ani de zile, niciodată nu aruncă
nimic, tot speră că într-o zi voi ajunge să le port eu. De parcă
mi-ar trece vreodată prin cap să mă îmbrac în smoching și
să-mi pun la gât eșarfe… OK, OK, mă îndepărtez de subiect.
America spune că Tanya atingea absolut fiecare pungă de trei
ori, pe urmă a luat-o de la capăt și-a făcut chestia asta de
patru ori, de cinci, pe urmă a șasea și a șaptea oară.
— America s-a uitat și a numărat, am spus eu.
— V-am spus că e băgăreață. Zice că Tanya s-a oprit la
șapte, după care a început să facă același lucru cu pantofii
tatei. America m-a întrebat dacă șapte e un număr magic,
avea o expresie în priviri de parcă Tanya ar fi fost vreo adeptă
a satanismului. E o femeie care n-are prea multă școală, ce
naiba să știe ea despre reacțiile la stres?!
— I-ai explicat asta?
— Probabil că așa ar fi trebuit, dar m-am enervat pe ea. I-

401
am spus că Tanya este prietena mea foarte bună, n-are
importanță ce face, deci să nu mai vină să mi-o pârască. Nu
i-a convenit, dar pe mine mă doare fix în cot. Nu lucrează la
noi acasă decât de cinci ani, și deja mă agasează.
— Dar te preocupă ritualurile Tanyei.
— Tanya mi-a povestit despre tulburarea ei obsesiv-
compulsivă, și cum ați vindecat-o.
Eu am păstrat tăcerea.
— Deci și atunci a fost vorba de negarea realității, spuse el.
E o afecțiune incurabilă?
— Oamenii au tendințe, am spus eu. Stresul le aduce la
suprafață. Obiceiurile se dezvață.
— Deci aștept prea mult de la Tanya, în acest moment…
Uf, ăsta e ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit!
— Eu aud exprimarea unei griji, nu a unei așteptări.
— Nu mă îngrijorează câteva comportamente, acolo,
domnule doctor. Cauza de la rădăcina lor mă frământă. Cât
de mult stres trebuie să îndure, sărmana, dacă nu poate să
vorbească despre ce simte! Cum pot eu s-o ajut?
— I-ai oferit prietenie și un adăpost.
— Ceea ce evident nu ajunge.
— Doar pentru că nu e fericită tot timpul?
Maxilarul i se încleștă. Închise ochii și-și masă pleoapele.
— Poftim, eu mă gândesc la ce mă frământă pe mine, în loc
să mă gândesc la ce-o îngrijorează pe ea. Dumnezeule, de ce
nu mă pot concentra pe ceea ce trebuie?!
— Faci o treabă bună, Kyle.
El dădu din mână a descurajare.
— N-ar trebui să încerc s-o fac să vorbească? N-ar ajuta-o,
dacă s-ar descărca?
— Chiar în acest moment, nu.
— De ce nu?
— Amintește-ți de bancul cu becul.
El se uită lung la mine.
— Și-atunci cum, s-o las pur și simplu să bântuie prin
cameră, stricându-și somnul, și să mă prefac că totul e în
402
regulă cu ea?
Își izbi tâmplele cu pumnii.
— Auzi la mine ce vorbesc: „S-o las”. De parcă i-aș fi tată
sau mamă… Asta de unde naiba mi-a mai venit?!
— Grijă din suflet.
Rămase cu gura căscată. Aplecându-se brusc peste
genunchi, trase de unul din șireturile de la adidași, îl
desfăcu, îl încheie la loc.
— Grijă din suflet… aici ați nimerit-o. O iubesc, la naiba!
— Știu.
Au trecut câteva clipe. Când el a vorbit din nou, vocea îi
era coborâtă și indistinctă.
— Există vreo șansă ca sentimentul să fie reciproc?
— Ți-a acceptat oferta de adăpost.
— Dar putea să fie din disperare… Of, la dracu’, iar o iau
pe arătură, eu, eu, eu… Deci spuneți că nu e cazul să fac
nimic?
— Îți spun s-o lași pe ea să ia inițiativa, dar tu să fii acolo,
ca s-o asculți.
— Și umblatul în neștire, și obiceiurile, asta-i doar o chestie
temporară, din cauza mizeriei care-a gâlgâit la suprafață?
Nu i-am răspuns.
El bombăni „Da, da” și-și scarpină bărbia.
— Subiectul următor: vreun progres pe frontul
detectivistic?
— Nimic dărâmător, dar niște oameni buni se ocupă de
asta.
— Pete și-a omorât propriul tată, spuse el. Asta-i peste
orice putere de imaginație… OK, am plecat, mulțumesc
pentru timpul acordat.
În drum spre ieșire, se aplecă, o mângâie pe Blanche și
spuse:
— Iartă-mă că te-am ignorat. Chiar ești pe cât de drăguță
zicea prietena mea că ai fi.
I-am pus o mână pe umăr. Mușchii îi zvâcniră.

403
— Pe cuvânt faci o treabă bună, Kyle.
— Da, sigur, mulțumesc pentru încurajări, la revedere.

La ora două după-masă a venit Milo și ne-am așezat în


bucătărie să înfulecăm mâncare mexicană rece.
— În șase ținuturi învecinate, nu există nicio altă
proprietate înregistrată pe numele Maria Baker sau Mary
Whitbread. Dacă a folosit un al treilea nume, rămâne o
chestie de noroc chior. Petra a pus în sfârșit mâna pe lista
telefoanelor. Majoritatea apelurilor sunt către magazine din
Beverly Hills și Brentwood. Excepția e un număr de mobil
care tot apare de trei-patru ori pe zi. Din păcate, numărul e
înregistrat tot pe numele ei.
— I-a cumpărat juniorului un telefon.
— Sau el a pus-o, ca să-și ascundă urmele. După ce-l
găsim pe el, poate reușim s-o agățăm și pe scumpa de mami,
ca tăinuitor. Când eram la oficiul cadastral, am văzut niște
hărți interesante, făcute de la înălțime… Acum au contract
cu nu știu ce firmă de poziționare globală, vârî adresa în
calculator și, gata, ai o poză perfect clară a locului cu pricina.
Cetățeanul din mine își zice că Orwell avea dreptate.
Jandarmul din mine, pe de alta, zice că-i fantastic, ia să
facem noi niște poze la proprietățile lui Mary, să vedem dacă
se zărește vreo urmă de îngropăciune.
— Orice eventuală „îngropăciune” a avut loc în urmă cu
zece ani.
— Mulțumesc că mi-ai amintit, acum pot să fiu iar
deprimat, spuse el. Ți-a trecut vreodată prin cap să lucrezi
pentru ăia de la fisc?
Eu am spus.
— Ia de-aici niște informații care s-ar putea să te facă să te
simți mai bine: Patty categoric știa despre fete, despre sacii
de gunoi, despre dubiță.
I-am repetat tot ce auzisem de la Herbert Stark.
— Și asta mă va face fericit pentru că…

404
— Clarifică situația. Când Bandini a încercat să intre prin
efracție în casa lui Patty, ea știa cu cine are de-a face și era
pregătită.
— Mămica ia pistolul, spuse el. Nu stă la povești, cu Tanya
dormind la doar câțiva metri distanță. Și-a planificat din timp
un mod de-a controla situația și s-a descurcat să-l pună la
respect cu un cocktail mortal.
Eu am spus:
— Urma de înțepătură nu era în ceafă, nici în vreun alt loc
neobișnuit. Era în partea dinăuntru a cotului, unde te și
aștepți să fie. El trebuia să fie complet inert sau cooperant,
pentru ca ea să-l poată înțepa acolo.
— Premeditare în slujba datoriei de mamă, spuse el. Ceea
ce face ca totul să pară drăguț și natural. Mi-o și imaginez și
mi-e milă de ea. Obligată să acționeze repede, sperând că
Tanya nu se va trezi. Târând trupul afară în stradă și
rugându-se să n-o observe vreun vecin. Dar a avut prezența
de spirit să lase trusa de spărgător sub cadavrul lui Bandini.
— Patty punea cel mai mare preț pe concentrarea asupra
lucrurilor importante.
— După ce a terminat cu Bandini, s-a concentrat pe
scăpare. A așteptat o vreme, pentru ca nimeni să nu facă
legătura cu el, și i-a spus madamei Whitbread că nu-și mai
poate permite chiria. Și-a trăit zece ani cu secretul ăsta, fără
să spună nimănui.
— Cu excepția lui Lester Jordan.
— Și-a dat drumul la gură în fața tăticului lui Petey? Ce
motiv ar fi avut?
— Poate că, inițial, își dorea să audă că suspiciunile lui
Herbert Stark despre fetele dispărute erau nefondate. Poate
că, în loc s-o liniștească, Jordan i-a amplificat anxietatea,
povestindu-i despre celelalte ticăloșii ale lui Pete.
— Cinzeacă Armbruster.
— Despre Jordan și Armbruster se știe clar că erau
tovarăși în lumea drogurilor. Jordan n-avea cum să nu știe,

405
sau măcar să suspecteze, că fiul lui îl asasinase pe
Armbruster.
— Criminal precoce, spuse el. Jordan i-a spus lui Patty că
nimeni nu știe de ce e capabil băiatul lui. Ceea ce a
determinat-o pe Patty să-și încarce pistolul și să stea noaptea
la pândă. Dar de ce i-ar face Jordan asemenea confidențe?
— Patty i-a salvat viața lui Jordan nu o dată. Ei doi aveau
o relație suficient de strânsă, pentru ca Jordan să-i scrie
biletul ăla furios, după ce Patty a plecat din Cherokee. Iar
Patty a păstrat scrisoarea, și o fotografie cu ei doi, ceea ce
înseamnă că, la un anumit nivel, sentimentul era reciproc.
— Și totuși, în ciuda faptului că știe cât de periculos e
băiatul lui, Jordan nu-l denunță niciodată. Nici măcar
sângele subțiat de droguri apă nu se face.
— Pe urmă, după mulți ani, apărem noi, aducem vorba de
Patty, și Jordan suspectează că trebuie să aibă legătură cu
Pete. Jordan îl sună pe Pete, poate ca să-l avertizeze, poate
ca să-i scoată ochii: „Ți-am spus eu?” Sau poate chiar să-l
amenințe: „Dacă treaba se împute, eu nu te mai acopăr”. Pete
îl urăște pe ta-su de când se știe, iar acum ta-su a devenit o
amenințare nemijlocită: picătura care-a umplut paharul, îl
pune pe Fisk să-l sugrume, în timp ce el se uită. Cei doi
iepuri gemeni pe care-i împușcă sunt că-l reduce pe Jordan
la tăcere și-și satisface complexul oedipian.
— Minunat, spuse el, făcându-și mâna liberă pâlnie la
ureche. Ăla e un cor antic grecesc, pe care-l aud în fundal?

406
CAPITOLUL 39

PE PARCURSUL URMĂTOARELOR trei zile, Raul Biro a


urmărit-o pe Mary Whitbread la cumpărături. Tiparul ei era
același: cumpăra mormane de haine scumpe, de marcă,
returna totul a doua zi, și încărca o nouă tranșă, pe cartea ei
de credit Amex Platinum.
Petra a pus mâna pe evidența cheltuielilor făcute cu cartea
de credit și a facturilor de pe cardul Southwest Airlines Visa.
Mary își plătea facturile la timp, nu-și convertise punctele de
credit în mile de zbor cu avionul și nimic din achizițiile făcute
pe durata unui an nu venea cu vreun indiciu despre unde s-
ar fi putut afla fiul ei sau Robert Fisk.
Numărul de mobil presupus a-i aparține lui Pete
Whitbread a rămas inactiv până la ora patru după-masa în
cea de-a treia zi, când Mary l-a sunat. Urmărind traseul
releelor de telefonie, a reieșit că interlocutorul se mișca spre
sud, plecând de undeva de la est de Centrul Civic. Când
conversația s-a încheiat, era pe undeva la nord de Cartierul
Chinezesc.
La câteva minute distanță de locul unde fusese aruncat
cadavrul lui Moses Grant, lângă șoseaua 110.
Ceea ce i-a făcut pe Dave Saunders și Kevin Bouleau să
revină la atelierul auto părăsit unde fusese împușcat Grant.
Reluarea interpelării vagabonzilor din zonă a mai produs
trei declarații, cum că văzuseră un Hummer negru trecând
pe străzile industriale de la est de Los Angeles Street seara
târziu. Fără detalii despre șofer, pasageri sau destinație.
Saunders s-a îndreptat spre locul unde fusese aruncat
cadavrul și-a luat la cercetat Cartierul Chinezesc.
Milo a rămas acasă, să se joace cu bazele de date. Nici
măcar portalul Face of America n-a dat vreun rezultat la
căutările după Pete Whitbread/Blaise De Paine sau Robert
Fisk. Niciunul dintre ei nu depusese cerere pentru ajutor de
407
șomaj sau alte beneficii sociale, nici nu plătise vreodată
impozit pe venit. Fotografiile aeriene ale proprietăților lui
Mary Whitbread n-au revelat niciun fel de modificări recente.
Un funcționar de la biroul de cadastru a opinat că poate-ar fi
utilă o scanare cu sonarul. Când Milo l-a întrebat unde
trebuie să meargă pentru asta, funcționarul i-a răspuns: „Nu
știu, am văzut chestia asta la televizor, parcă era un
documentar cu legiști…”
Eu i-am telefonat Tanyei de două ori, de ambele dăți am
fost asigurat că e foarte bine, și că are două examene grele
asupra cărora trebuie să se concentreze. Mi s-a părut obosită
și stoarsă de vlagă, dar poate că opinia mea fusese oarecum
nuanțată de relatarea lui Kyle, despre insomnie și ritualurile
compulsive.
Kyle n-a încercat să mă contacteze din nou.
Neavând nimic de făcut, am mai cules două dosare de
consultanță pentru instanța de dreptul familiei, și m-am
pregătit pentru încă un plonjon cu capul înainte în cloaca
fetidă care poartă numele de „conflict pentru custodia
copiilor”.
La ora nouă seara, Robin citea în pat. Eu tocmai
încheiasem o discuție profesională cu un bărbat care-și ura
atât de mult fosta soție, încât numai auzindu-i numele
pomenit, ochii i se bulbucau în cap gata să-i sară din orbite
și venele de la gât îi pulsau gata să pleznească. Ea ocupase
exact același scaun, dar puțin mai devreme în cursul zilei;
numele de alint cu care ea îl răsfăța pe el era „dobitoc
nenorocit”. Cuplul avea doi copii care se scăpau pe ei
noaptea în pat și nu reușeau să facă față la școală. Ambii
părinți susțineau că sunt hotărâți să facă „ce e mai bine
pentru Amy și Whitley”.
După ce ușa s-a închis în spatele soțului, am luat-o spre
dulapul cu băuturi din sufragerie, gândindu-mă că era un
prilej numai bun să desfac un cadou mai vechi, constând
dintr-o sticlă de Chivas Century.

408
Telefonul a sunat. Vocea lui Milo suna încordată.
— Robert Fisk și-a făcut apariția acasă la Mary Whitbread.
Petra i-a chemat pe băieții de la Brigada Specială. Eu sunt pe
drum, te-aș invita și pe tine să participi, dar cu atâta
artilerie…
— Găsește o metodă, am spus eu.
— Să ce?
— Ca să le spui că sunt persona grata.

Echipa de intervenție specială își pitise autovehiculele


după colț.
Căutând să treacă neobservați în limita posibilului, dat
fiind că vorbim despre un escadron de bărbați cu fețe
imobile, purtând harnașament complet de asalt. Întunericul
nopții venea să ajute intenția de disimulare, dar aerul era
încărcat de tensiune.
Conducătorul echipei era un locotenent înalt și cu membre
lungi, pe nume A.M. Holzman, cu părul tuns scurt și
încărunțit, la fel ca mustața, și purtând ochelari cu lentile
oglindă, într-o nuanță cu un ton mai deschisă. Milo îl salută
numindu-l Allen, iar Holzman îi răspunse cu un zâmbet
fugar. Recunoaștere nu înseamnă neapărat pălăvrăgeală.
Toată lumea se concentra pe duplexul lui Mary Whitbread, în
care Robert Fisk intrase cu treizeci și trei de minute mai
devreme.
Fisk venise pe jos, dinspre La Cienega, îmbrăcat cu o
cămașă neagră, pantaloni de trening la fel, și sandale. Ca să
poată ciocăni la ușă, pășise sub lumina de pe verandă. Raul
Biro îi văzuse limpede fața și chemase întăriri.
Acum Biro îi făcea sumarul lui Holzman.
— Tipul n-avea nimic în mână și părea relaxat. I-am văzut
hainele de destul de aproape, ca să vă spun sigur că nu
poartă arme de foc. În ce privește un posibil cuțit, nu mă pot
pronunța categoric, dar ea i-a deschis ușa și l-a lăsat să intre
înăuntru fără să opună vreo rezistență.

409
Allen Holzman spuse:
— El bate la ușă, ea îl poftește să intre?
— Exact, domnule locotenent.
Petra spuse:
— Suntem convinși că știe cel puțin de o parte dintre
delictele fiului ei. În cel mai bun caz, complice după
consumarea faptei.
Holzman spuse:
— Deci poate că tipul ăsta, Fisk, a fost trimis de fiu după
bani, provizii, sau știu eu ce.
— Ar părea logic.
— Sau, spuse Holzman, a intrat înăuntru folosindu-se de-
un tertip, și i-a făcut ceva rău mămicuței. Vorbim de
complicele cunoscut al cuiva care deja și-a ucis propriul tată.
Zâmbi și adăugă:
— Probabil va cere clemență din partea juraților, dat fiind
că acum e orfan.
Petra spuse:
— Caz în care noi am ajuns prea târziu, nu?
— Dacă nu cumva e încă ocupat s-o tortureze.
Milo spuse:
— Ești un izvor de încurajări optimiste, Al.
— Asta-i parfum de tei, pe lângă ce-am văzut în brigada
antitero.
Și spre Petra:
— Îl știi pe Eric Stahl, nu?
Petra zâmbi.
— Un pic.
— N-am mai ajuns la Tel Aviv, unde el l-a oprit pe
nemernicul ăla sinucigaș, ceea ce a fost mare păcat, că am
veri la Ierusalim. Dar am fost împreună la Djakarta, am fost
în Bali, am văzut nenorocirea de-acolo. În fine, destul cu
amabilitățile, ce priorități ai pe lista dorințelor pentru Moș
Crăciun?
— Într-o lume perfectă, spuse Petra, tu intri și-i scoți pe
amândoi afară, vii.
410
— Într-o lume perfectă, eu storc de sânge ficatul lui
Osama, în timp ce el stă într-o cadă cu acid și se uită… OK,
hai să vedem dacă-i convingem pe vecinii din dos să ne
permită accesul vizual spre spatele clădirii. În funcție de ce
vedem sau auzim, o să ne facem un plan. Nu văd nicio
restricție de timp aici. Dacă ea e în viață, înseamnă că-s
prieteni. Dacă nu e, a venit momentul să intervină echipa
mătura și fărașul.
Petra spuse:
— Vecinul de deasupra e un doctor pe nume Stark,
proprietarul clădirii, și deja a cooperat cu noi.
— Excelent, spuse Holzman. Implicarea comunității și etc.,
nu, Milo? Ții minte seminariile alea de cooperare a poliției cu
comunitatea, pe care ne-au obligat să le urmăm?
Milo dădu din cap că da.
— Rahat pe băț, spuse Holzman. OK, găsiți-l pe doctorul
Stark și mai implicați-l nițel.

Byron Stark stătea și se uita, când telescopul cu laser


instalat în dormitorul lui dădu la iveală faptul că ușa din
spate a apartamentului de la parterul duplexului lui Mary
Whitbread fusese lăsată întredeschisă.
Vreo doi centimetri.
Allen Holzman spuse:
— Dacă ea e la duș, și nu-l aude ciocănind la ușa din față,
el poate intra prin spate? Ți se pare logic, Milo?
— E o teorie la fel de bună ca oricare alta, Al.
— Sau e pur și simplu neglijentă.
Stark spuse:
— O lasă tot timpul deschisă.
Roșind la față.
Holzman spuse:
— Bănuiesc că avem deci de-a face cu o femeie relaxată.
OK, haideți să intrăm înăuntru, rapid!

Nici pomeneală de iureș asurzitor, ca la televizor. Echipa


411
specială a intrat în tăcere și-a luat apartamentul sub control
în câteva secunde.
Mary Whitbread și Robert Fisk dormeau în pat. Un
șemineu fals licărea portocaliu, o bandă audio simulând
pârâiturile focului de lemne. Muzica leșinată care picura prin
boxe încastrate în pereți mai adăuga și ea un strat de
moliciune relaxată. Pe-o tavă lăsată pe podea lângă pat, în
partea lui Mary, erau brioșe cu miere și alune, bomboane de
ciocolată Godiva, felii de kiwi și pahare înalte de șampanie,
pline cu ceea ce s-a dovedit a fi nectar de mango pur organic.
Whitbread și Fisk erau goi și înlănțuiți. Până să-și vină de
tot în simțiri, amândoi fuseseră întorși cu burta în jos și li se
puseseră cătușele.
Mary Whitbread a țipat, pe urmă a scâncit, apoi a intrat în
hiperventilație. Fisk s-a zbătut ca un pește proaspăt prins, pe
o punte alunecoasă de barcă. Împunsătura unei țevi de armă
a pus capăt circului.
— Țâțele de silicon și kickboxerul macho super-tatuat, se
lăsă pradă amintirilor unul dintre băieții lui Holzman, după
ce echipa specială își scosese harnașamentul blindat și se
apucase să bea niște Gatorade.
— Țâțele de silicon și Tom-Puțică-Degețel, spuse un altul.
Un al treilea le ținu isonul:
— Cârnăcior vienez în miniatură, deshidratat, comprimat
și extrudat printr-o butonieră. N-are nicio scuză, frate, în
cameră era cald.
— Noi l-am făcut să se chircească, frate. Ucigaș nenorocit,
se crede kickboxeru’ lu’ pește, noi l-am prins la apropont și
lui i s-a muiat ca o zdreanță.
— Mini-mini-mini, frate, chiar și dacă ții cont de factorul
chircire. Proastă alegere profesională, când ai puță de
furnică.
— Ah, ah, ah, se maimuțări unul dintre ei, subțiindu-și
exagerat vocea. Armăsare, ai vârât-o sau mi se pare?
Allen Holzman spuse:

412
— Bună treabă, băieți. Acum tăceți dracului din gură și
cineva să se ofere voluntar pentru partea de hârțogărie.

Cariera profesională de care-și bătuseră joc polițiștii era


cea de actor porno. Casetele video găsite în apartamentul lui
Mary Whitbread documentau audiția lui Robert Fisk în urmă
cu doi ani pentru o măruntă firmă din Canoga Park pe nume
Righteous Raw Production.
Documentele financiare din podul lui Mary arătau că
fusese acționară a firmei, care se închisese la un an după
înregistrare.
Nicio dovadă că Fisk ar fi lucrat pentru ea sau pentru
oricine altcineva.
Destule casete și CD-uri din oferta rămasă nevândută a
firmei Righteous Raw, într-o mică încăpere de la subsol, dar
niciun suvenir din cariera lui Mary.
Nicio urmă de săpătură, la subsol sau în curtea din spate.
Spaima îi lăsase urme de urină lui Mary pe coapse, dar s-a
calmat rapid și-a cerut un halat, în timp ce-și etala
provocator trupul.
Petra găsi un kimono și-o ajută să și-l tragă pe ea.
— Unde-i Peterson?
Ea spuse:
— Scârba aia mică? De unde să știu eu? Și de ce mi-ar
păsa?
— Robert Fisk este…
— Nu, nu, nu! Nu mai vorbiți cu mine, vreau să-mi sun
avocatul!

413
CAPITOLUL 40

ROBERT FISK N-A CERUT un avocat.


Mulțumindu-i Petrei că i-a adus o sticlă cu apă, își reluase
poza de Buddha placid.
Țeasta rasă de huligan fioros, din poza făcută mai demult
la poliție nu se mai vedea – acum avea capul acoperit de păr
negru și des. Conturul de piele mai deschisă la culoare din
jurul gurii te ducea cu gândul la o mustață rasă recent. O
gură mică și delicată, ca tot restul trupului lui. Dacă n-ar fi
fost brocartul de piele tatuată, care-i începea la încheieturile
mâinilor și șerpuia până deasupra gulerului, l-ai fi considerat
un tip șters.
Postura cu spatele perfect drept sugera un instructor de
dans sau un antrenor personal de fitness. Găseai destui în
L.A.
Faptul că-l recunoscuse pe o stradă întunecată, având ca
termen de referință numai poza de la poliție, spunea multe
despre abilitățile lui Raul Biro. Biro stătea pe scaun lângă
Petra, amândoi uitându-se la Fisk peste masă. Milo și cu
mine eram de cealaltă parte a oglinzii.
Fisk își bău apa, puse paharul de plastic pe masă, surâse.
Sclipirea dinților ascuțiți, ca de lup, o făcu pe Petra să se dea
înapoi instinctiv. Fisk trebuie să fi simțit că trădase ceva.
Închise gura și se cocârjă de spate, făcându-se mic pe scaun.
— Te mai pot servi cu ceva, Robert?
— Nu, mulțumesc, inspectore Connor. Mulțumesc foarte
mult.
— Știi de ce ești aici.
— Nu prea, inspectore Connor.
— N-ai vrea să încerci să ghicești?
— Nici n-aș ști de unde să încep.
Petra răsfoi prin hârtiile din fața ei și se uită fix la el.
Fisk nu se mișcă.
414
— Numele de Lester Jordan îți spune ceva?
— Bineînțeles, spuse Fisk. Era tatăl lui Blaise. Blaise l-a
omorât.
— Iar tu știi asta pentru că…
— Eram acolo, inspectore Connor.
— În timpul crimei.
— Blaise m-a rugat să fiu și eu acolo, dar ceea ce s-a
întâmplat m-a luat prin surprindere.
— De ce te-a rugat să fii acolo?
— Susținere morală, spuse Fisk. Asta am crezut eu.
— De ce-ar avea nevoie Blaise de susținere morală?
— Lester îl mai lovise și înainte.
— Ai văzut tu asta?
— Blaise mi-a spus. Lester era dependent de droguri. Ceea
ce înseamnă imprevizibil.
— Cât de bine îl cunoșteai pe Lester?
— L-am văzut de câteva ori. Întotdeauna cu Blaise.
— Tranzacții de afaceri între tată și fiu.
— Eu n-am avut nicio legătură cu partea asta.
— Care parte?
— Narcotice. Nu m-am atins în viața mea de droguri. N-am
pus alcool în gură, părinții mei beau amândoi, am văzut ce
face băutura din tine.
— Viață sănătoasă.
— Puteți să-mi faceți câte analize vreți, spuse Fisk. Sângele
meu e curat. Nu mănânc nici carne roșie și nici zahăr rafinat.
Dacă lumea n-ar mai mânca deloc carne, n-ar mai exista
încălzire globală.
— Pe bune? spuse Petra.
— Vacile se bășesc și dau peste cap atmosfera.
Raul Biro spuse:
— Păi de ce să nu le dăm pur și simplu Beano, împotriva
flatulenței?
Petra zâmbi. Fisk, nu.
Ea spuse:
— Hai să revenim la Blaise și Lester. Erai și tu acolo, când
415
Blaise se ducea să-i vândă droguri tatălui lui.
Tăcere lungă.
— Robert?
— Blaise nu mi-a spus că asta face.
— Tu te duceai cu el pentru protecție.
— Susținere morală.
— Când te duceai acasă la Lester, intrai frumos pe ușă, pe
ușa de la intrarea în apartament, împreună cu Blaise.
— Da, doamnă, spuse Fisk.
— Hmm, spuse Petra. Atunci e nițel cam ciudat, cum de-
au ajuns amprentele tale digitale pe pervazul exterior al
ferestrei de la apartamentul lui Lester Jordan, în laterala
clădirii.
Fisk își răsuci încheieturile de la mâini. Noul lui zâmbet
era cu buzele strânse.
— Asta-i ciudat.
— Ciudat, dar adevărat, Robert.
Îi împinse peste masă rezultatul verificărilor din baza de
date AFIS.
Fisk abia dacă aruncă o privire.
— Nu vizualizez acum pervazul de care vorbiți.
— În afara ferestrei de la dormitorul lui Lester Jordan.
— Frate, spuse Fisk. Foarte bizar.
— N-ai intrat pe fereastră?
Fisk își ridică ochii spre tavan. Trecu un minut, apoi încă
unul. Petra își încrucișă picioarele. Raul Biro îl fixa cu
privirea pe Fisk.
Fisk spuse:
— Dați-mi voie să vă întreb ceva, inspectore Connor.
Teoretic vorbind.
— Desigur, Robert.
— Dacă o fereastră e deja deschisă și tu intri înăuntru pe
acolo, asta înseamnă intrare prin efracție?
Milo mormăi:
— Boul ăsta riscă să fie arestat pentru crimă, și pe el îl
doare capul de intrare prin efracție.
416
— Hmm, interesantă întrebare, spuse Petra, întorcându-se
spre Raul.
Raul spuse:
— Nu m-am gândit niciodată la asta.
— Așa s-a întâmplat, Robert? Fereastra a fost lăsată
deschisă?
— Hai să presupunem că da.
— Mă rog, spuse ea, atunci bănuiesc că nu s-ar pune
problema de intrare prin efracție, din moment ce nu s-a spart
nimic.
— Așa mă gândeam și eu, spuse Robert Fisk.
— Cine a lăsat fereastra deschisă?
— Blaise.
— De ce-ar fi făcut el una ca asta, Robert?
— Mișcare tactică, spuse Fisk. Cum ziceam, îi era frică de
Lester, mai mâncase bătaie de la el.
— Și faptul că pe tine te-a pus să intri prin fereastra din
spate îi era de ajutor pentru că…
— Elementul surpriză.
— Pentru momentul când…
— Dacă era să se-ntâmple ceva.
— Și a fost, spuse Petra. Ceva categoric s-a-ntâmplat.
— Eu nu știam asta, inspectore.
— Povestește-mi cum a fost, Robert.
— Am intrat așa cum îmi spusese Blaise, m-am oprit și am
ascultat, ca să mă asigur că nu e nicio problemă.
— Blaise avea motive să creadă că s-ar putea să apară vreo
problemă.
Tăcere lungă.
— Lester l-a sunat pe Blaise și i-a spus să vină pe la el,
zicea că Blaise a dat de bucluc.
— Ce fel de bucluc?
— Nu știu, dar Blaise s-a înfuriat.
Privirea lui Fisk se mută spre stânga. Petra nu încercă să-l
forțeze. Orice exces de presiune ar putea declanșa temuta
solicitare a unui avocat. Mary Whitbread fusese deja
417
eliberată, fără să fie acuzată de nimic, un procuror-adjunct
opinând că, în cel mai bun caz, ar fi fost vulnerabilă la
învinuirea de obstrucționare a poliției, dar nici asta nu era
prea sigur.
Petra spuse:
— Deci ai intrat și ai ascultat. Și pe urmă?
— Era liniște, spuse Fisk. Mi-am zis că totul e binemersi.
Blaise zice: „În budă, Robert, vino aici”. Mă duc, ușa e
deschisă, Blaise stă în picioare lângă Lester, Lester e pe
căcătoare, cu seringa și lingura și restul trusei lui de drogat
pe chiuvetă, și-a tras doza, e total dus cu pluta.
— Cu marfa pe care i-o adusese Blaise.
— Probabil.
— Și pe urmă?
— Blaise râde, cu râsul ăla dement al lui, ca de pasăre, îi
dă o palmă ușor lui Lester peste obraz, Lester nu se trezește.
Blaise îl pleznește mai tare, râde iar, zice: „I-am pus o doză
de bombă nucleară, i-așa de dus, că i-aș putea face orice.”
— Orice, spuse Petra.
— Nu mi-a dat prin cap că la asta se gândește, spuse Fisk.
— La ce credeai că se gândește?
Privirea lui Fisk alunecă din nou într-o parte.
— De fapt, nu așa a spus, dacă e să fiu foarte exact.
Petra așteptă.
Fisk spuse:
— E cam scârbos.
— Pot să fac față, Robert. Ce anume a spus Blaise?
— „Aș putea să-mi bag scula-n gura lui și el habar n-ar
avea.”
— Să vorbească așa despre tatăl lui?
— V-am spus că e scârbos. Nu se poartă normal, nici nu
zici că-s tată și fiu. Ai zice mai degrabă… Blaise îi vinde
droguri și-l urăște. Blaise urăște pe toată lumea. E dement.
— Apropo de comentariul lui, spuse Biro. E homosexual?
— Nu știu.

418
— Umbli cu el de luni de zile.
— Nu l-am văzut niciodată cu un bărbat, spuse Fisk. Sau
cu vreo femeie. În general, îi place să se uite și… Nu vreau să
vorbesc porcos în fața dumneavoastră, inspectore Connor.
— Apreciez asta, Robert, dar orice ne poți spune tu ne-ar fi
de ajutor.
— Ce-i place lui e să se uite la diverse chestii și să se
masturbeze. De parcă singura persoană care-l poate excita
este el însuși. A făcut-o și în seara aia.
— În baie?
— Da, spuse Fisk. În timp ce râdea de Lester cât de drogat
e, a început să și-o frece.
— Moment în care Lester era încă viu.
— Dar inconștient.
— Blaise își face damblaua să se masturbeze în fața tatălui
lui.
— Dement, spuse Fisk.
— Pe urmă ce s-a întâmplat?
— Pe urmă Blaise zice să mă duc în bucătărie și să-i aduc
o cutie de Coke. Eu mă duc, o iau și vin înapoi. Până să mă
întorc, Blaise pusese o coardă pe după gâtul lui Lester și-l
strangulase.
— Cât timp ai fost plecat din baie?
— Destul.
— Ai putea fi un pic mai precis, Robert?
— Hmmm… Nu știu, vreo câteva minute.
— Când te-ai întors, Lester era mort.
— Aha.
— Ai verificat să vezi dacă-i mort?
— Părea mort.
— N-ai încercat să-l resuscitezi.
— Blaise zicea că-i mort, părea mort și eu n-aveam niciun
chef să-l ating. Blaise a râs pe chestia asta, după care am
plecat, ieșind pe fereastra din spate.
— Cum te-ai simțit, când ai dat peste o asemenea chestie,
Robert?
419
— Nasol, spuse Fisk pe un ton neutru. Surprins, cred.
Privirea îi fugi repede într-o parte.
— Blaise nu mi-a spus ce are de gând să facă.
— De ce l-a omorât Blaise pe Lester Jordan?
— Pentru că îl ura, spuse Fisk. Blaise îi urăște pe toți.
— Ce-ai făcut cu cutia de suc?
— I-am dat-o lui Blaise.
— Și el ce-a făcut cu ea?
— A băut-o.
— Și pe urmă?
— Poftim? spuse Fisk.
— A luat cutia de Coke cu el?
— Eu… ăăă, nu, nu cred.
— N-am găsit nicio cutie de Coke în apartament, spuse
Petra, mințind fără să clipească.
Bucătăria lui Jordan era o adevărată rampă de gunoi,
plină cu sticle, cutii de băuturi, cutii de mâncare comandată
acasă.
— Atunci poate c-a luat-o cu el. Nu mai țin minte, spuse
Fisk.
Petra își scrise ceva pe carnețel.
— Te-ai dus cu Blaise pentru susținere morală, fiindcă el
se temea de nu știu ce fel de necazuri cu Lester. Blaise a
așteptat ca Lester să-și facă o doză și s-o ia pe arătură, te-a
trimis pe tine să-i aduci ceva de băut, iar când tu te-ai întors,
Lester era deja mort.
— Da.
Petra se uită spre Raul. Acesta dădu din umeri. Fisk
spuse:
— Așa s-a întâmplat.
Petra spuse:
— Problema, Robert, este că aici avem de-a face cu mai
multe omoruri, iar tu ești cel care-a lăsat urme de amprente
la locul unde s-a petrecut una dintre crime.
— Mai multe?
— Moses Grant.
420
Maxilarele lui Fisk jucară sub piele.
— Aia a fost… Nu eu am fost.
Se aplecă în față, apoi se îndrepă iar de spate.
— De ce a murit Moses, Robert?
— Of, Doamne, spuse Fisk. Puteți vă rog să-mi aduceți
niște suc? De mere ar fi cel mai bine, dar mă mulțumesc și cu
portocale, dacă numai de ăsta aveți, merge și cu pulpă.
— În automatele de aici nu avem decât sucuri carbonatate
și Snapple, Robert.
— Atunci lăsați-o baltă.
— Robert, spuse Petra, și dacă vrei nectar de lapte de
pasărea paradisului, probabil că-ți putem face rost. Dar dacă
vrei să-ți hrănești sănătos și sufletul, trebuie să fii în
totalitate sincer.
Fisk stătu o vreme și se gândi la ce-i spusese Petra.
— Eu n-am ucis în viața mea pe nimeni. Vă rog să scrieți
acolo că sunt pe deplin cooperant.
Vorbind încet, în timp ce încheieturile mâinilor i se roteau
și degetele strângeau masa ca niște gheare.
— Tot vorbești și vorbești, Robert, dar nu sunt sigură că și
comunici cu noi.
Și spre Raul:
— Ce părere ai, inspectore Biro?
— Cred că se pricepe să spună povești.
— Ar ieși un film pe cinste, spuse Petra.
— Cu o distribuție de zile mari, numai vedete, spuse Raul.
Robert Fisk spuse:
— Vă spun adevărul.
Polițiștii nici nu-l contraziseră, nici nu-l aprobară.
— OK, spuse Fisk, scânteind din dinții lui ascuțiți.
Aduceți-mi un suc de mere cu guava și o să vă povestesc tot.
Și-un baton Powerbar.

Cele mai bune informații se obțin uneori dacă-i lași pe


suspecți singuri o vreme. Unii care uită că sunt înregistrați,

421
sau sunt prea imbecili măcar să știe acest lucru, vorbesc cu
ei înșiși și manifestă o neliniște pe care în timpul
interogatoriului au reușit s-o ascundă. Câteodată, polițiștii
lasă în încăpere telefoanele mobile ale suspecților și le
urmăresc convorbirile. Celularul Motorola pe care-l plătea
Mary Whitbread stătea pe masă.
În jumătatea de oră cât Robert Fisk a fost singur, nu s-a
atins deloc de telefon. După cinci minute, închisese ochii și
ațipise.
Raul Biro s-a întors de la supermarketul cu program non-
stop, s-a uitat prin oglinda de supraveghere și-a spus:
— Infractorul zen.
Petra spuse:
— Trebuie să ai și-o conștiință, ca să faci insomnie.
Ea și cu Milo revăzuseră împreună povestea lui Fisk.
Concluzia unanimă: forța fizică și firea lui combativă
spuneau că el îl strangulase pe Lester Jordan, probabil la
cererea lui Blaise De Paine, și probabil că și pe Moses Grant.
Restul nu era decât cadril tipic de criminal care dă vina pe
altcineva.
Stângaci dansator; recunoscuse suficient de multe lucruri,
cât să poată fi acuzat de vreo duzină de delicte.
Când Petra și Raul intrară din nou în încăpere, Fisk se
îndreptă de spate, luă sucul și batonul de cereale cu fructe.
Mulțumindu-le ambilor, fără a uita să le menționeze numele
și titlurile, bău, ronțăi, și împături frumos ambalajul într-un
pătrățel mic.
— Ți-ai făcut pofta, Robert? spuse Petra.
— Da, mulțumesc.
— Cu plăcere, Robert. Bun, deci de ce l-ai strâns de gât pe
Lester Jordan?
— Nu eu l-am strâns de gât, ci el.
— Peterson Whitbread.
— Pentru mine a fost întotdeauna Blaise.
— Mama lui cum îi spune?
Fisk zâmbi.
422
— În majoritatea timpului, „scârba aia mică”.
Raul Biro spuse:
— Tăticul îl bate, mămicii nu-i pasă.
— De când era în scutece i-a făcut numai necazuri, spuse
Fisk. De fapt, așa l-am și cunoscut, mama lui voia să fac pe
dădaca pentru el.
Petra spuse:
— Mary te-a plătit să-l păzești pe Blaise?
— Da.
— Cât?
— Câte-o sută azi, câte-o sută mai încolo.
— Bani gheață?
— Da.
— Cum v-ați cunoscut tu și Mary?
Fisk își îndreptă umerii.
— Mă duceam de cinci ori pe săptămână la sală, la „The
Steel Mill”, în Santa Monica spre La Cienega. Tipii de-acolo
tot timpul povesteau cât de mulți bani fac ei, jucând în filme
pentru adulți. Regizorilor le plac tipii cu corpuri lucrate.
Mângâindu-și propriul antebraț.
— Filme pentru adulți, spuse Petra.
Fisk dădu din cap.
— Eu eram între două slujbe de instructor, un tip de la
sală zicea că se organizează o audiție în Vale, și m-am gândit
să-ncerc și eu. Mary era acolo.
— Mary dădea și ea o probă?
— Nu, ea organiza audiția. Cu alți câțiva tipi.
Petra își verifică notițele.
— Firma în cauză era Righteous and Raw Productions?
— Da.
— Ce fel de slujbe de instructor erau cele despre care ai
pomenit?
— Yoga, aerobic, tae kwon do, kendo, suliță javaneză, judo,
tot ce vrei. Obiectivul meu final este să devin coordonator de
lupte.
Milo spuse:
423
— Imbecilul continuă să vorbească la timpul prezent.
Petra spuse:
— Coordonator de lupte, adică lupte regizate, ca în filme?
— O luptă nu se face așa, de la sine, spuse Fisk. Trebuie
să le organizezi, să le regizezi.
— Coregrafie.
— Ceva în genul ăsta.
— Așa deci, spuse Petra, ai dat o probă cu Mary. Ai primit
postul?
Gâtul lui Fisk începu să se coloreze, roșeața urcând
progresiv spre pomeții turtiți ai obrajilor lipsiți de expresie.
— M-am răzgândit.
— Nu ți se potrivea genul filmelor pentru adulți.
— Nu prea.
Petra spuse:
— Dar te-ai cuplat cu Mary.
Fisk spuse:
— Inițial, n-a fost vorba decât de ședințe de fitness. Am
învățat-o cum să facă stretching avansat, să ridice greutăți,
să-și cultive echilibrul și postura. Exerciții cardio deja făcea,
pe banda de alergat. E într-o formă incredibilă, la cei
patruzeci și șapte de ani ai ei.
Conform bazelor de date, Mary Whitbread avea cincizeci și
trei.
Petra spuse:
— Este o femeie foarte atrăgătoare, Robert. Deci între voi
doi s-a înfiripat o relație sexuală.
— Nu chiar, spuse Fisk.
— Robert, v-am găsit pe amândoi în pat.
— A fost și sex la mijloc, dar relația nu era în primul rând
sexuală.
— Și-atunci cum era?
— O chestie de intimitate. Amicală.
— Dar care includea și o relație sexuală.
— Depinde ce se înțelege prin relație.
Milo bombăni:
424
— Tipul ăsta ar trebui să candideze la președinție.
Raul Biro spuse:
— Noi o definim așa: ai regulat-o.
Pauză lungă.
— S-a mai întâmplat. Ocazional.
Raul Biro se aplecă spre el.
— Ai vreun motiv pentru care să-ți fie rușine de asta, frate?
— Nu, dar ea e… Nu, nu mă deranjează.
— Ce anume? insistă Biro.
Fisk nu răspunse.
— Ceva n-a mers bine la capitolul ăsta?
— Nu, nu, nimic de felul ăsta, spuse Fisk. E mai bătrână
ca mine, asta-i tot.
— Hei, spuse Petra, vârsta e o chestie arbitrară.
— Așa zicea și ea.
— Tu și cu Mary ați devenit intimi și ai venit s-o vezi astă-
seară.
— Nu ne-am văzut de ceva vreme, ea a spus că pregătește
o cină vegetariană, tempeh și tofu. Eu am convins-o să
mănânce vegetarian, uneori mai mergeam amândoi la Real
Food Daily.
Milo spuse:
— Ah, capcanele iubirii tragice…
Petra spuse:
— Mary te-a pus să umbli cu Blaise ca să…
— Ca să nu-l las să facă vreo prostie.
— Nu la droguri se gândea Mary, nu-i așa, Robert? Era
îngrijorată din cauza unor chestii cu adevărat foarte grave.
Știa despre celelalte crime comise de Blaise.
Tăcere.
— Robert, ți-am adus și sucul și batonul de Powerbar, ba
chiar am mai cumpărat câteva sticle în plus, pe care le-am
lăsat afară la îndemână, în caz că ți se face sete din nou. Dar
și tu trebuie să te ții de promisiune. Hai să nu uităm: pe
pervazul ferestrei lui Lester Jordan erau amprentele tale, nu
ale altcuiva. Dacă Blaise ne spune altă variantă, asta
425
înseamnă cuvântul lui împotriva cuvântului tău, iar noi va
trebui să ne orientăm după probele materiale. Dar dacă am
ști că Blaise are deja antecedente de violență în trecut,
chestia asta ar cam schimba lucrurile.
— Hai să vă întreb ceva, spuse Fisk. Din nou, numai
teoretic vorbind.
— Sigur.
— Nu e un delict să ai cunoștință de un delict?
— Nu, dacă n-ai avut nimic de-a face cu delictul.
— Amprenta aia, inspectore Connor, putea să apară acolo
în foarte multe feluri. Poate am trecut pe-acolo cu altă ocazie
și am atins pervazul. Poate Blaise mi-a luat pe furiș o
amprentă și a plantat-o acolo. Sau cineva a făcut o greșeală,
se mai întâmplă, nu?
Petra zâmbi.
— Orice-i posibil, Robert. Dar chiar și o probă discutabilă e
mai bună decât niciuna.
Fisk spuse:
— Vă pot spune niște chestii mult mai importante decât ce
i s-a întâmplat lui Lester. Dar tot ce știu eu sunt lucruri
spuse de Blaise. Eu n-am fost niciodată de față.
— Ce fel de chestii importante?
— Și Mary știa de ele. Aveți dreptate, de-aia m-a și angajat.
Milo spuse:
— Intimitate, intimitate, dar nici chiar într-atât…
Petra spuse:
— Orice ne poți spune, care ne ajută cu ceva, și te ajută și
pe tine, va fi apreciat cum se cuvine, Robert.
Fisk trase aer în piept. Se uită fix la paharul de plastic,
acum gol, pe care-l golise deja de cinci ori.
— Iar mi-e sete.
Petra se lăsă pe spate în scaun și-și încrucișă picioarele.
— Inspectore Connor, tot ce știu eu e ce mi-a spus Mary.
Ea zicea că Blaise i-a omorât pe unii, s-au certat de la
droguri, ei au încercat să-l trișeze, fiindcă el era mai mic, n-
avea decât cincisprezece, șaisprezece ani. Tipii au crezut că el
426
o să fie prea speriat ca să se bată cu ei, așa că el i-a
împușcat.
— Numele lor?
— Ea zicea că unul era prietenul lui Lester și că lui Lester
nu i-a plăcut deloc, l-ar fi luat la omor pe Blaise, dar i-a fost
frică să nu-l împuște și pe el.
— Niște drogați anonimi, spuse Raul.
— Eu nu știu niciun nume. Tot ea mi-a mai spus că
omorâse și niște fete, spuse Fisk. Două fete, care locuiseră
deasupra lor. Mary știa că Blaise a făcut-o, probabil
împreună cu încă un tip, cu care mai umbla prin cartier, dar
n-ar fi putut s-o dovedească.
— Încă un tip anonim, spuse Petra.
— Un amețit care-o dădea numai pe amfetamine, spuse
Fisk. El vindea heroină de la Blaise, iar Blaise îi dădea în
schimb metadrină.
— De ce s-a gândit Mary că ei doi erau vinovați?
— Tipul a venit cu o dubiță într-o noapte, foarte târziu, și-a
încărcat niște chestii cu Blaise.
— Chestii, spuse Petra.
— Saci de gunoi. Mary s-a gândit că s-ar putea să fie niște
cadavre și s-a speriat, spuse Fisk.
— Dar n-a spus nimănui, doar ție.
— S-a speriat, repetă Fisk.
— Unde-i acum amicul ăsta al lui Blaise?
— Mort, supradoză. Chiar la ei pe stradă, Mary s-a gândit
că venise să-și ia obolul de la Blaise și-a băgat imediat în
venă și-a căzut pe drum.
Raul spuse:
— Încă un drogat fără nume mușcă țărâna.
Fisk se foi pe scaunul lui.
— Nu vreți să știți mai multe despre fetele alea?
— Sigur, de ce nu? spuse Petra.
— Actrițe, spuse Fisk. În filme pentru adulți.
— De ce le-a omorât Blaise?

427
— Pentru că e bolnav la cap.
Petra mâzgăli ceva în carnețel.
— Heroinomani fără nume, actrițe porno fără nume,
amfetamine fără nume. Ce mai listă…
Ridică privirea și adăugă:
— Altceva?
— Asta-i tot ce știu… ce-am auzit.
— Acum câți ani se presupune că ar fi fost omorâte aceste
fete?
— Mult înainte s-o cunosc eu pe Mary. Zece, cincisprezece
ani, nu știu.
— Mary n-a mai spus nimănui.
— Îi e frică de el, spuse Fisk. Avea obiceiul să se uite la
fetele alea și să se masturbeze. Ea l-a prins o dată, afară, în
garaj. În loc să-și ceară scuze, el îi spune că dacă-și mai bagă
nasul în treburile lui, o să-i arate el ei.
— El o amenință pe mămica lui… care e și prietena ta
intimă, spuse Petra. Și, cu toate astea, tu mai umbli cu el?
— Față de mine e respectuos.
Milo spuse:
— Individul ăsta e în moarte cerebrală.
Petra spuse:
— Probabil că era distractiv, să umbli cu un tip ca ăsta.
— Nu, doamnă, nu era.
— Blaise nu ți-a povestit niciodată nimic, în mod direct,
despre vreunul dintre aceste presupuse omoruri?
— Niciodată, spuse Fisk, prea repede. Se lăuda cu alte
chestii. Că cică ar fi nu știu ce mare producător de muzică.
Petra spuse:
— Mary știa că el omorâse două fete în urmă cu mulți ani,
dar a așteptat până acum, ca să te angajeze pe tine să-l ții
sub observație? De ce-ar fi făcut un asemenea lucru? Decât
dacă nu cumva știa despre alte crime pe care le comisese
între timp.
Fisk nu răspunse.
— Robert, ce altceva a mai făcut Blaise De Paine?
428
— Eu n-am văzut și n-am auzit nimic. Jur.
— OK, hai atunci să vorbim despre Moses Grant.
— Mai îmi dați vă rog niște suc?
— Mai întâi povestește-ne despre Grant.
— În seara când Blaise l-a omorât pe Lester, Mosey
conducea, ne-a așteptat afară, pe stradă, în mașină. Blaise l-
a pus să parcheze după colț.
— Erați cu Hummerul.
Dădu din cap aprobator.
— Blaise se urcă în mașină și-ncepe să se laude la Mosey
cu ce-a făcut. Mosey crede că Blaise glumește. Blaise țipă la
el: „Vorbesc serios, cretinule”. Mosey se uită la mine:
„Imposibil, nu?” Eu nu zic nimic. Lui Mosey încep să-i
tremure mâinile, pornește mașina, trece de-un stop pe roșu și
cât pe-aci să intrăm în fundul altei mașini din față. Blaise
țipă la el: „Fii atent cum mergi, idiotule”. Mosey reușește
cumva să se calmeze, dar nu se mai poartă la fel după aia.
— Cum așa?
— Se uita în jur cu coada ochiului, nu mai mânca, nu prea
mai dormea.
— Și totuși, în ciuda celor întâmplate, a continuat să
umble cu tine și cu Blaise.
— Credea că Blaise o să-i facă lipeala cu Puff Daddy, cu
Dr. Dre, cu Russell Simmons.
— Blaise are asemenea relații?
— Așa credea Mosey.
— Blaise îl ducea de nas pe Mosey, spuse Petra.
Aprobare din cap.
— Mosey conducea mașina și face diverse chestii pentru
Blaise, și-n felul ăsta Blaise n-avea nevoie să-l plătească. Lui
Blaise îi plăcea să aibă drept sclav un negru mare și
impunător: „Du-te băi și adă-mi cămășile de la curățătorie,
du-te băi și cumpără-mi aia, du-te băi și cumpără-mi ailaltă”.
Toată lumea credea că Moses era bodyguard, dar el era prea
moale pentru asta.

429
— Tu erai de fapt „mușchiul”.
— Aveam grijă de Blaise pentru Mary.
Milo spuse:
— Și bună treabă ai făcut, măscăriciule.
Biro spuse:
— Blaise își dorea un anturaj.
— Da, domnule.
— Cine erau ceilalți membri ai suitei?
— Doar noi.
— Tu și Moses.
Aprobare din cap.
— De ce și-ar fi redus Blaise anturajul, ucigându-l pe
Mosey?
— Mosey zicea din gură că el n-are nicio problemă, dar se
vedea că minte.
— Blaise s-a gândit că s-ar putea să se scape cu ceva
despre Lester, spuse Petra.
— Tipul era moale, spuse Fisk.
— De ce l-a ucis Blaise pe Lester?
— Lester l-a sunat pe Blaise, i-a spus că voi, cei de la
poliție, vă interesați de fete, de alte chestii mai vechi pe care
le făcuse Blaise, și că Blaise ar trebui să plece din oraș.
Blaise a zis că el n-are chef să plece și că știe el o cale mai
ușoară.
Eu am spus:
— Tocmai ce-a recunoscut că Blaise avea de gând să-l
omoare pe Lester.
Rânjetul larg al lui Milo lumină toată sala de observație.
— Mulțumescu-ți Ție, Doamne, că ne mai dai și criminali
tâmpiți.
Petra spuse:
— Deci cam ăsta ar fi tiparul lui Blaise. Omoară oamenii
ca să-și țină gura.
— Da.
Tare și categoric.
— Dar fetele?
430
— Pe ele, spuse Fisk, pur și simplu le ura. Bănuiesc.
— Nu ți-a vorbit niciodată despre asta?
— Nu, Mary mi-a spus.
— OK, Robert, e foarte bine, îți apreciem dorința de
cooperare. Hai să ne întoarcem puțin la Moses Grant. Cum și
unde a murit?
— Unde a fost clădirea aia în care dormeam noi, era pe
vremuri un atelier mecanic sau așa ceva, pe urmă a fost
acolo un club, pe urmă a rămas goală. Cum, eu n-am văzut.
Blaise m-a trimis să cumpăr de mâncare, eu m-am dus la
Piața Grand Central, chestia asta imensă unde mexicanii
vând marfă ieftină, o știți?
Uitându-se repede spre Biro.
Biro spuse:
— Ce-ai luat, tamales din alea împăturite cu mâna?
— Am cumpărat porcării și gunoaie pentru ei, și legume
proaspete pentru mine, spuse Fisk. Îmi plac boabele alea,
cum le zice, edamame. Când m-am întors, Mosey zăcea pe
jos, iar Blaise își făcea de lucru cu prostiile alea ale lui de
mixaj, de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Eu îl
întreb care-i treaba, Blaise zice că a băgat niște sedative,
Rohypnol, în laptele lui Moses. Moses bea toată ziua lapte, îi
plăcea și brânza, untul, orice fel de lactate. Cu atâtea
grăsimi, nici nu te miri de ce arăta așa.
Desenând cu mâna conturul unui abdomen convex și
încruntându-se.
Petra spuse:
— Cum l-a ucis Blaise pe Moses?
— L-a împușcat.
— Cu ce?
— Are un pistol calibrul 22 pe care-l poartă la el. Mai are și
alte arme, dar pe ăsta îl cară după el.
— Ce alte arme?
— O pușcă de calibrul 44, niște cuțite. Douăj’doiul îi încape
mai bine în buzunar.
— Ce marcă?
431
— Una ieftină, cehească parcă, sau românească. Zice că
pistolul ăla e cel mai bun prieten al lui, a făcut rost de el pe
stradă, când a început să facă trafic de droguri, la
treisprezece ani. Cu el i-a omorât și pe drogații ăia.
— Tipii fără nume.
— Le zicea doar „morți ticăloșiți de droguri”.
— Deci tu ai venit de la piață și l-ai găsit pe Mosey mort.
Asta ar fi cea de-a doua oară când dai peste o scenă urâtă
de-a lui Blaise, dar ai rămas în continuare cu el.
— Am fost foarte frustrat, spuse Fisk. Asta și făceam la
Mary acasă, astă-seară. Venisem să-i spun că m-am săturat.
— Și când colo, te-ai trezit în poziții intime cu ea.
— Asta ni se întâmplă mereu, spuse Fisk. Avem o reacție
chimică, noi doi.
— Deci planul tău era să…
— Să vin și să vi-l torn pe Blaise. Vreți să puneți mâna pe
el, duceți-vă la numărul 13466 de pe Hillside View, în Mount
Washington, acolo e casa unde-și face veacul în ultima
vreme.
— Numai el?
— El a găsit-o. Eu aveam de gând să plec mâine.
Petra își copie adresa pe carnețel și ieși din încăpere.
Milo era deja la telefon, formând numărul echipei de
intervenții speciale. În timp ce el cerea o echipă de raid, Petra
s-a întors la Fisk, dar a rămas în picioare, uitându-se de sus
la el.
— Mary e proprietara casei din Hillside?
— Nu, e a unui DJ care are o instalație de karaoke, Blaise
îl știe de prin cluburi.
— Numele?
— Pe cutia poștală scrie Perry Moore.
— El unde e?
— E plecat, spuse Fisk. Are un contract pe nu știu ce vas
de croazieră, a zis Blaise.
— Domnul Moore știe că voi stați în casa lui?
Privire mutată într-o parte.
432
— Așa zice Blaise.
— Blaise avea vreo cheie de la casă?
— Zicea că a pierdut-o.
— Cum ați intrat înăuntru?
Fisk se foi pe scaun.
— Blaise a spart un geam.
— După ce el l-a spart, tu ai intrat.
— El a zis că e OK.
Fisk își încleștă dinții cu zgomot. Începu să-și legene un
picior.
— Te supără ceva, Robert?
— Tot mi-e sete, spuse Fisk. Acum îmi aduceți și mie sucul
ăla? Și un avocat?

433
CAPITOLUL 41

PICIORUL APĂSAT PE ACCELERAȚIE al Petrei și liniștea


orei două dimineața au făcut din distanța Hollywood-Mount
Washington o nimica toată.
Ascunzișul lui Blaise De Paine era o căsuță din
prefabricate, cenușie, în capătul unei străduțe obscure, la
mică distanță de șoseaua care pornea dinspre Cartierul
Chinezesc, unde fusese aruncat cadavrul lui Moses Grant.
Autovehiculele echipei speciale umpluseră strada. Altitudinea
oferea vederii o panoramă cețoasă, întreruptă de coroanele
pinilor, asupra cerului din damasc negru.
Ușa deschisă a unui garaj încadra silueta masivă a
Hummerului. În casă, cele patru încăperi dezordonate erau
pline de boarfe aruncate, resturi de mâncare și iz de trupuri
nespălate, dar nici urmă de Blaise De Paine.
Această a doua echipă de intervenții speciale s-a arătat
mai puțin vorbăreață decât voinicii care-l luaseră din oală pe
Fisk – toată lumea era dezamăgită de concentrarea inițială de
adrenalină, urmată de zero acțiune. Un adjunct de
comandant venise și el să dirijeze personal marea descindere,
un tip scund și îndesat, cu picioarele crăcănate, pe nume
Lionel Plarger, cu niște șanțuri adânci în carnea de pe frunte,
ca niște cârnăciori, și un nas în repetate rânduri zdrobit, care
amușina aerul cu o ardoare canină.
Dădu acum buzna afară din casă, țopăi din doi pași peste
verandă și se plantă în fața Petrei, încrucișându-și brațele
peste pieptul de porumbel.
— Două echipe într-o singură noapte? Ar trebui să vă
taxăm cu ora, pe voi ăștia care vă faceți veacul la birou.
Milo spuse:
— Să zici mersi că nu ești plătit pe suspect ridicat.
Bărbia lui Harger zvâcni în sus, de parcă l-ar fi înghiontit
cineva.
434
— Tu trebuie să fii așa-zisul as din Vestul L.A.-ului, care
face lucrurile… într-un fel deosebit.
Zâmbet subțire la ultimul cuvânt.
Milo spuse:
— Nici nu se compară cu ședințele administrative și cu alte
rahaturi accidentale.
Și-și puse în valoarea înălțimea la maximum.
Ochii lui Harger se bulbucară și toracele i se umflă.
— Concentrează-te pe rata arestărilor, locotenente. Iar
pentru comedie, rămâi la Robin Williams.
Plecă în trombă și începu să-și adune trupele. Cei de la
laboratorul criminalistic mișunau peste tot ca niște furnici,
dând iama într-un coș de picnic, examinând Hummerul,
luminând cu lanternele pete de ulei pe alee, căutând urme de
anvelope. Mazda Miata veche de cinci ani, înregistrată pe
numele lui Perry Moore, nu se vedea nicăieri. Petra o
anunțase ca autovehicul căutat de poliție, cu cinci minute în
urmă.
Lionel Harger se îndreptă țanțoș către un Ford Expedition
blindat, se opri ca să mai arunce o privire otrăvită, urcă și
plecă în scrâșnet de pneuri.
Petra spuse:
— Așa se înfiripă prieteniile și se influențează oamenii,
domnule locotenent Sturgis.
Milo spuse:
— Cârnatul ăsta nu-și mai amintește, dar era cu un an
înaintea mea la academie. Diverși iepurași, prea fricoși ca să
mi-o spună în față, obișnuiau să-mi bage mesaje ostile,
printate, în dulapul din vestiar. Puteai conta întotdeauna că
vajnicul Lionel se va „întâmpla” să treacă pe-acolo, rânjind
ironic, în timp ce eu mai descopeream câte-o asemenea
comoară.
A fost rândul lui să plece în trombă, către casă, unde s-a
aplecat să treacă pe sub banda galbenă de protecție.
Petra spuse:
— Toată lumea suferă de lipsă de somn.
435
Deși ochii îi luceau la intensitate maximă.
— Blaise ăsta e un mic monstru al naibii de norocos, ne
tot scapă printre degete.
— Când a văzut că nu mai are nicio veste de la Fisk,
probabil că a intrat în fibrilație, am spus eu.
— Vreo idee unde s-o fi putut duce?
Am clătinat din cap.
— Cu Tanya ai vorbit? spuse ea.
— I-am lăsat mesaje și pe telefonul ei mobil, și pe-al lui
Kyle.
— La ora asta probabil că dorm duși. Deși, când eram eu
în colegiu, parcă țin minte că ora trei dimineața ni se părea
puțin după prânz. Mai încerci o dată?
M-am conformat. Același rezultat.
Ea spuse:
— Măcar vila aia are un sistem de securitate bine pus la
punct.
Celularul începu să-i piuie. Raul Biro, informând-o că
Robert Fisk fusese dus la arestul penitenciarului. Ea îl puse
la curent pe Biro, pe urmă se întoarse spre mine.
— O să punem mâna pe Blaise, până la urmă. Dar până
atunci, Tanya ar trebui să-și ia liber un semestru și să plece
cât mai departe.
Înainte să-i pot răspunde, un tehnician criminalist înalt și
mustăcios veni să-i arate o jachetă boțită, din catifea roșie,
cu șnur auriu împletit la revere. Etichetă cu Hollywood Elite
Custom Tailors pe căptușeală, o adresă din capătul de est, cu
chirie mică, al bulevardului, și o monogramă BDP deasupra.
— Ăsta e băiatul nostru, spuse ea.
— Fercheș nevoie mare, spuse tehnicianul. Dacă se-nvârte
prin lume îmbrăcat așa, cine știe, s-ar putea chiar să-l găsiți.
Ea îi arătă cu degetul în direcția casei.
— Du-te la săpat, cârtițo!
Tehnicianul râse și se întoarse în casă.
— Crezi c-o poți convinge pe puștoaică să plece din oraș
până-l găsim noi pe Blaise?
436
— N-are unde se duce, am spus eu.
— Niciun fel de rude?
— Din câte știu eu, nu.
— Poate reușim să ne gândim la un plan… Ia te uită cine
vine înapoi în pași de dans!
Milo făcu câțiva pași mari, apoi ne chemă cu mâna spre
casă. Când ajunserăm în dreptul lui, spuse:
— În curtea din spate.

Unul dintre tehnicienii criminaliști observase pământul


răscolit într-un loc din fundul peticului de curte, ceea ce
părea să fie urma unei gropi recent săpate, la umbra unui
gard viu din iasomie de grădină. Cu excepția gardului viu,
întreg terenul aferent proprietății era doar pământ uscat – se
vede treaba că Perry Moore nu era pasionat de grădinărit.
Săpatul manual luă ceva timp, mai multe perechi de mâini
scoțând pământul centimetru cu centimetru.
La ora trei și patruzeci și șapte de minute dimineața,
inspectorul legist Judy Sheinblum dădu de ceva moale la o
jumătate de metru de suprafață. Un minut mai târziu, se uita
la un chip uman învelit în plastic transparent.
Bărbat alb, la vreo treizeci și ceva de ani, păr castaniu,
muscă portocalie sub buza de jos. Urmele negru-verzui din
jurul gurii și al orbitelor vesteau primele semne de
descompunere. Ceva condensare de lichid la suprafața
plasticului, dar nici urmă de viermi; folia era dintr-un plastic
tare, industrial, și legată cu cordon de draperie. Nopțile reci și
uscate încetineau procesul.
Toată lumea de la biroul legistului fu de acord că data
decesului era o chestiune de zile, nu de săptămâni.
Reluarea căutărilor în casă avu ca rezultat un portmoneu
din plastic albastru, ieftin, găsit sub un morman de rufe
murdare. Fotografia de pe permisul de conducere expirat al
lui Perry Moore corespundea cu cadavrul. În urmă cu cinci
ani, părul și musca lui Moore fuseseră de culoarea roșiei
coapte.
437
Cadavrul fu ridicat din groapă și examinat. Un cucui în
partea stângă a frunții lui Moore părea urma unei răni
produse cu un instrument bont. Apoi, gaura din spatele
craniului lui Moore trecu înaintea lui.
— Glonțul e încă înăuntru, spuse Judy Sheinblum. N-a
mai ieșit afară pentru că n-a avut destulă forță.
— Calibrul douăzeci și doi, spuse Milo.
— Pe asta aș pune și eu pariu, la dublu miza.
Sheinblum se întoarse la cadavru.
Alți tehnicieni continuară să caute și alte urme de groapă,
dar nu găsiră nimic. Petra comandă totuși un câine dresat
pentru căutarea cadavrelor, aflând că va dura două zile până
să-l primească.
Ne-am întors la mașină. Ea se rezemă de portieră și căscă.
— Blaise devine neglijent. Să-l pună pe Moore într-o
groapă atât de aproape de suprafață, să-i lase lucrurile în
casă, și pe ale lui la fel…
— Nu se aștepta să fie găsit, am spus eu.
Milo spuse:
— Fisk l-a dat pe goarnă. Și că tot veni vorba, Fisk nu se
poate să nu fi știut de Moore, dar ne-a îndrumat fix încoace.
— Probabil și-a dat seama că nu mai era decât o chestiune
de timp. Dacă se punea bine cu noi, lucrurile puteau să
meargă mai ușor pentru el.
— Iar eu i-am alimentat această iluzie, spuse Petra. În tot
timpul cât ne-am plimbat în pași de cadril pe lângă povestea
cu crima, m-am prefăcut că-i înghit gogoșile, doar ca să nu-și
ceară un avocat. Pe urmă aduc iar vorba de intrarea prin
efracție, și el pune stop.
— Idiotul se concentrează pe chestiile mărunte, spuse
Milo. Știe că-l căutăm, dar o vizitează pe Mary pentru una
mică, și se bagă direct cu capul în laț, oricum.
— Slavă Domnului că mai există și infractori cu creierii
varză, nu? Poate că Blaise o să calce rău de tot în rahat,
acum, că a rămas fără anturaj. Între timp, eu mă duc să mă

438
culc.
Petra deschise portiera mașinii, se frecă la ochi. Se uită
lung la ceva peste umărul meu.
Cadavrul lui Perry Moore, înfășurat în plasticul oficial al
morgii, era rostogolit într-o dubiță albă. Învelitoarea nu cu
mult diferită de cea în care fusese îngropat.
— Te omor ca să-ți pot lua casa, spuse Petra.
Milo spuse:
— Păi vezi!? Contează doar locația, locația și iar locația.

439
CAPITOLUL 42

MI-AM CULES MAȘINA din parcarea secției de poliție


Hollywood și m-am dus acasă, cu Milo dormind pe locul din
dreapta.
La intersecția dintre Wilton și Melrose, cu ochii încă
închiși, el spuse:
— Care-i probabilitatea ca Blaise să aleagă varianta
psihopată și s-o caute pe Tanya, în loc să facă lucrul cel mai
rațional, adică să dispară?
— Nu știu.
— N-are niciun motiv logic să scape de ea, ca să acopere
niște crime vechi. Cadavrul lui Perry Moore e de ajuns ca să
facă pușcărie pe viață. N-are cum să nu-și fi dat seama că ori
noi am pus laba pe Fisk, ori Fisk s-a decis să-l toarne. În
ambele cazuri, știe că Fisk s-ar putea să vorbească despre
Lester și Moses Grant, ceea ce aduce în discuție încă două
sentințe pe viață, dacă nu chiar injecția letală.
Eu am spus:
— Dacă mi-aș propune doar să te fac pe tine fericit, aș zice
că da, sigur. Dar chestia cu acoperirea nu-i decât o mică
parte din problemă. Băiețașul nostru omoară oameni încă de
pe când era imberb, fără să pățească nimic. Întotdeauna a
fost vorba de plăcerea actului în sine.
El mormăi ceva neinteligibil, se întoarse spre geam, căzu
într-o ațipeală neprefăcută și începu să respire pe gură.
Un pui de somn scurt, de cinci minute; tresări brusc,
îndreptându-se de spate și frecându-se la ochi.
— Trebuie neapărat să porți o discuție serioasă cu Tanya,
Alex. Într-o confruntare reală, Kyle nici nu se pune la
socoteală. Până îl înhățăm noi pe Blaise, Tanya trebuie să
plece undeva.
— Același lucru l-a spus și Petra.
— Minți luminate, spuse el. Când vrei s-o faci?
440
— Mâine dimineață.
— Hai să trecem pe la vilă mâine, înainte ca porumbeii
noștri să plece la cursuri, să zicem pe la șapte.
— OK, am spus eu. Poate-ar fi bine să te ocupi tu de
partea spăimoasă a discuției.
— De ce?
— E mai mult de domeniul tău, decât de al meu.
— Bine, spuse el. Pune-mă pe mine să-i sperii, că și-așa
am față de băiat rău.
Schimbându-și iarăși poziția, se plezni peste buzunar,
bombănind.
— Prostia asta-i pusă pe vibrații, parcă am un dihor
mișunând prin haine.
Smulse telefonul din buzunar și lătră în el:
— Sturgis!… A, salut… Ce?… Asta-i tot ce știi? OK, bine,
bine, oricum suntem pe-aproape.
Închizând telefonul, spuse:
— Biro era, gagiul nu pare să aibă nevoie nici să mănânce,
nici să doarmă, nici să-și satisfacă vreo altă trebuință
umană. Monitorizează apelurile la secție, tocmai a venit unul
prin stație din Hudson Avenue. Bănuiesc că o să mergem la
vilă acum.

Iona Bedard, beată, cu ochii sticloși, într-un taior Prada


din piele de rechin de culoarea oțelului atât de teribil de
răsucit, încât îi transformase toracele în tirbușon, zbiera:
— Ia-ți labele de țărănoi de pe mine!
Polițistul de patrulă care se uita la ea cum se agită în
mașina poliției era un tip alb, pe nume Kenney, înalt,
musculos și vizibil amuzat. Partenera lui, o negresă pe nume
Doulton, stătea pe veranda din fața vilei, ascultând ce vorbea
Raul Biro cu America. Menajera purta un halat de casă lung
și roz, căruia îi tot strângea convulsiv cingătoarea, și arăta cu
mâna spre mașina de poliție în care se afla prizonieră Iona.
Luciri de ambră dinspre câteva case din apropiere, dar în

441
cea mai mare parte, Hudson Avenue rămânea întunecoasă și
liniștită, nepunând la socoteală zgomotul pe care-l făcea Iona.
Lumini aprinse cu grămada în vila Bedard. Bentley-ul
verde își ocupa locul obișnuit pe alee. Nici urmă de
Mercedesul alb.
— Țărănoiule!
Iona se lăsă să cadă pe bancheta din spate a mașinii de
poliție, cu mâinile încătușate în față, în semn de curtoazie, cu
părul negru țeapăn și ciufulit, rimelul scurs pe față ducându-
te cu gândul la un tablou de mâna a șaptea cu clovni triști.
Picioarele slăbănoage îi stăteau larg desfăcute, lăsând să se
vadă o semilună de chiloți negri sub ciorapii de mătase.
Simțeam damful de alcool de la un metru.
Iona izbi în tapițeria banchetei cu mâinile încătușate.
— Dă-mi drumul, dă-mi drumul, dă-mi drumul!
Polițistul Kenney spuse:
— Ați fost arestată pentru tulburarea liniștii publice,
doamnă. Acum trebuie să vă calmați, altfel s-ar putea să vă
faceți singură și mai multe necazuri.
Mandibula Ionei țâșni în afară.
— Asta e casa mea, idiotule, și tu ești un nenorocit de
angajat în serviciul public, adică și al meu! Îți ordon să-mi dai
drumul!
Încercarea lui Kenney de a-i răspunde – „Doamnă…” – fu
întâmpinată cu un potop de invective. El închise portiera
mașinii.
Se auzi un zgomot ca de mitralieră și geamul portierei se
cutremură. Iona se trântise pe spate, își ridicase picioarele, și
încerca să spargă geamul portierei cu tocurile subțiri și
ascuțite ale pantofilor.
Kenney spuse:
— Dacă nu încetează, va trebui s-o leg fedeleș.
Milo spuse:
— Ești invitatul meu.
— Nu e o persoană importantă?

442
— Doar în mintea ei.
Kenney zâmbi.
— E plin de-alde ăștia pe-aici.

După ce mașina de patrulă plecă, Raul Biro termină și el


discuția cu America și o lăsă să se întoarcă în casă. Părul îi
era pieptănat cu grijă, spre spate, deasupra unei fețe fără
niciun rid. Costumul lui albastru era la fel de puțin șifonat.
Cămașa albă îi era imaculată ca zăpada proaspăt căzută,
cravata aurie legată într-un nod perfect.
Mâna lui Milo rătăci spre propria-i cravată, din poliester,
moale ca o cârpă, în timp ce Biro vorbea.
— Conform declarațiilor doamnei Frias, menajera, iată ce
s-a întâmplat. Doamna Bedard și-a făcut apariția pe la ora
șapte seara, neanunțată. A insistat să intre, ceea ce a pus-o
pe Frias într-o situație grea, pentru că instrucțiunile
domnului Bedard sunt să nu i se permită sub nicio formă
accesul înăuntru.
— Fericire conjugală, spuse Milo.
— Frias spune că doamna Bedard a mai încercat și înainte,
dar întotdeauna când era și domnul Bedard aici. De regulă, el
se ocupă de problemă, străduindu-se să evite o confruntare
violentă. De data aceasta, când Frias a încercat să închidă
ușa, doamna Bedard a împins-o la o parte, atât de tare, încât
aproape a doborât-o la pământ, a intrat cu forța înăuntru și a
început să-i caute prin casă pe Kyle și pe „fata aia”. Se pare
că vorbise mai devreme în cursul zilei cu Kyle, care i-a spus
despre Tanya, și ea n-a fost de acord.
— I-a dat știre mămicii, spuse Milo. Mă întreb oare de ce?
Biro ridică din umeri.
— În fine, doamna Bedard i-a găsit pe Kyle și pe Tanya
sus, într-unul dintre dormitoare, și s-a repezit la ei. A urmat
o ceartă teribilă, Kyle și doamna Bedard zbierau unul la
celălalt, doamna Bedard aruncând cu lucruri după el, s-au
spart și niște vaze. În jur de șapte și un sfert, Kyle și Tanya au

443
ieșit din casă, în timp ce doamna Bedard încerca să-l
oprească pe Kyle, agresându-l fizic. Ea îl trage de mâneca
jachetei, el se eschivează și lasă jacheta să alunece de pe el și
acum e rândul ei să cadă. Pică drept în fund, țipă la Kyle s-o
ajute să se ridice, Tanya vine să-i întindă ea o mână de
ajutor, doamna Bedard țipă la ea: „Nu tu!” Kyle se enervează
și mai rău și pleacă împreună cu Tanya.
— Au luat Mercedesul?
— Da, spuse Biro. N-au mai dat niciun semn de atunci.
Doamna Bedard a format numărul de mobil al lui Kyle de
vreo sută de ori, zice Frias. Într-un final, a renunțat, s-a dus
la dulăpiorul cu băuturi și s-a apucat să-i lichideze domnului
Bedard rezerva de whisky superior, provenit dintr-o singură
distilerie. Pe la opt, băută bine, începe să se descarce pe
menajeră: cum a putut ea să dea voie să se întâmple o
asemenea rușine, „fata aia nu face parte din lumea noastră”,
nu se poate avea încredere în Frias nici măcar să poarte de
grijă unei case, și așa mai departe. Din câte se pare, au
urmat unele comentarii rasiale, iar Frias s-a dus și s-a
încuiat în camera ei. Doamna Bedard vine după ea, bubuie
cu pumnii în ușă, începe să urle, dar în final renunță și
pleacă. Pe urmă, pe la trei dimineața, sună soneria la ușă,
Frias se duce și deschide, fiindcă se teme să nu fie vorba de
Kyle, care-o fi intrat în vreun bucluc. Când colo, e iarăși
doamna Bedard, încă și mai beată. Un taxi tocmai se
îndepărtează pe stradă, doamna are o valiză cu ea și zice că a
plecat de la Hilton, se mută înapoi la vilă, ca să restaureze
ordinea în casă. Frias încearcă să-i bareze intrarea. Urmează
o încăierare, și cele două femei sfârșesc prin a cădea în fund.
Frias fuge în camera ei, formează 911. Mașina de patrulă a
secției din Wilshire își face apariția trei minute mai târziu,
ușa de la intrare e larg deschisă și doamna Bedard iese
clătinându-se afară și le ordonă polițiștilor s-o aresteze pe
„țărănoaica mexicancă împuțită și s-o deporteze înapoi în țara
ei jegoasă”.

444
Luminile se stinseră una după alta în clădirea vilei. Biro
studie fațada decorată cu bârne de lemn.
— Poate chiar e adevărat, banii n-aduc fericirea.
Un surâs abia schițat.
— Deși îmi închipui că sărăcia nu prea te-ajută cu nimic,
dacă de la bun început ești scrântit.
Ne-am întors la mașinile noastre, toți trei. Automobilul civil
al lui Biro era un Datsun ZX din anii optzeci, ciocolatiu, cu
roți de comandă, impecabil întreținut.
— Ce urmează mai departe, domnule locotenent?
— Aș face bine să-i găsesc pe copiii ăștia și să-i păzesc,
până punem mâna pe De Paine.
— Dar doamna Bedard? După ce se trezește din beție, îi
vor da drumul.
— N-o văd să fie vreun mare pericol pentru cineva, dar
dacă se rătăcesc hârtiile pentru eliberarea ei, timp de vreo zi
sau două, n-o să se supere nimeni.
Biro zâmbi.
— S-ar putea întâmpla. Ce altceva mai vreți să fac?
— Du-te acasă și încearcă să dormi.
Nicio reacție.
Milo spuse:
— Nu crezi în puterea binefăcătoare a somnului?
— Am petrecut ceva timp în Afganistan și mi s-a cam
dereglat bioritmul. De-atunci sunt OK cu doar trei, patru ore
de somn.
— Urmăreai lunetiști.
— Printre altele, spuse Biro. Ați fost în armată?
— Mult înainte de leatul tău, spuse Biro.
— În Asia? spuse Biro. Și tatăl meu la fel. Acum conduce o
furgonetă de aprovizionare. Mâncare mexicană: taco și toate
celelalte bunătăți.

445
CAPITOLUL 43

BIRO PLECASE. După ce zgomotul motorului tunat se


pierdu în depărtare, tăcerea se reinstală pe Hudson Avenue.
Milo spuse:
— Poate că tot răul e spre bine: scena penibilă montată de
Iona i-a făcut pe Romeo și Julieta să-și pună coada pe
spinare și să plece într-o direcție necunoscută. De nimeni.
Eu am spus:
— Tu îi vezi pe ăștia doi fâlfâindu-se spre Las Vegas?
— Dacă eu aș avea o mamă ca asta, aș fugi mâncând
pământul, mi-aș schimba codul de regiune, dacă nu chiar și
pe ăla de țară.
— Drăguță fantezie, dar mult prea aventuroasă.
— Tu unde-i vezi ducându-se?
— Tanyei i s-a luat tot. Kyle era un punct luminos, dar
Iona tocmai ce-a poluat și asta. Tanya e o sclavă a
obișnuinței. N-o văd ducându-se nicăieri în altă parte decât
spre căminul pe care Patty l-a creat pentru ea.
— Exact locul pe care noi i-am spus să-l evite?
— Hiper-maturitatea ei e doar o fațadă, Milo, doar se joacă
de-a adulta. Gândește-te puțin: „Cine ești tu, să-mi ordoni
mie.”
— Mda, n-a ținut seama aproape deloc de sfaturile noastre,
în primul rând când s-a cuplat cu Kyle… OK, hai să
verificăm, poate că te înșeli.
— Sper să mă înșel.
— Numai un suflet mare poate spune așa ceva.
— Nu și în cazul de față.
La câteva zeci de metri de duplexul din Canfield, Milo își
zdrobi trabucul subțire, neaprins, în scrumiera mașinii mele,
și blestemă.
— Chiar acolo, în văzul lumii, mai ceva ca un semn
indicator.
446
Mercedesul alb cu capotă de cârpă bloca ieșirea de pe alee.
Mașina Tanyei era parcată în fața lui.
Luminile stinse în clădire.
Milo spuse:
— Puștani deștepți și prostănaci. Ar trebui să-i trezesc
chiar acum și să le țin cel mai înfricoșător discurs de-al
unchiului Milo.
Se chiorî spre Timexul de la mână.
— Încă vreo două ore până-n zori. Hai să ne ținem de
programul stabilit. La șapte suntem înapoi aici, îi luăm pe
sus și-i facem cu ou și cu oțet. Între timp, mă duc totuși să
verific în spate, să mă asigur că-i totul cușer. Ca să pot dormi
și eu.
Se dădu jos din mașină.
— Dacă nu mă mai…
— Da, știu, îmi lași penarul.
— Gentuța mea cu caserole pentru prânz Flash Gordon ți
se pare mai tentantă?
— Ai avut tu așa ceva?
— Nț. Toată lumea minte, eu de ce să n-o fac?

Am oprit motorul și-am stat acolo, la volan, uitându-mă la


el cum urcă grăbit pe alee și se furișează pe lângă mașina
Tanyei. Cu mâna dreaptă își pipăi tocul armei de sub haină.
Probabil o mișcare deșteaptă, să-și țină arma încuiată. La
cât era de obosit, exista un pericol serios să-și zboare singur
vreun deget de la picior, accidental.
La câteva secunde după ce luase colțul casei, se auziră
împușcăturile.

Nu o plesnitură de pistol.
Un urlet în toată regula; o pușcă de vânătoare.
Am sărit afară, am început să fug spre spatele casei, gata
să-mi apăr prietenul.
Cu ce?

447
M-am oprit, am bâjbâit după telefon. Am apăsat atât de
tare pe 911, încât am simțit cum îmi iau degetele foc.
A doua explozie de pușcă, apoi păcănitul mărunt al unei
canonade cu o armă de mici dimensiuni, la distanța asta
părând să nu fie cu nimic mai periculoasă decât orăcăitul
unei broaște.
Țâr-țâr-țâr-țâr-țâr – „911 urgențe…”
M-am luptat din greu să nu-mi pierd răbdarea în fața
abordării mecanice, „stați-liniștit-domnule”, a operatoarei.
— Domnule, trebuie să-mi răspundeți la întrebări.
Am ridicat vocea. Poate că „Polițist împușcat!” a reușit să
pătrundă prin cămașa de forță a manualului ei de
instrucțiuni. Sau poate-a auzit a treia explozie a puștii,
urmată de un cor balistic dat la maximum. În ceea ce a părut
să fie doar câteva secunde, sirene începură să se vaite ascuțit
dinspre sud. Patru perechi de faruri.
Când cvartetul unităților de poliție din Westside a năvălit
urlând în fața duplexului, eu ieșisem din mașină, stând în
partea dinspre stradă, cu mâinile sus, simțindu-mă laș,
neputincios.
Ascultând tăcerea aceea nou apărută și bolnăvicioasă.

Opt polițiști în uniformă s-au apropiat, cu armele în mână.


Mi-am turuit partitura și ei au lăsat o colegă în urmă care să
mă păzească.
Am spus:
— Prietenul meu e acolo. Locotenentul Sturgis.
Ea spuse:
— Va trebui să așteptăm, domnule.
A trecut mult prea mult până să se întoarcă un sergent.
— Vă puteți duce în spate, domnule doctor.
— El e OK?
Au mai apărut doi polițiști, cu niște figuri grave pe față. Am
repetat întrebarea.
Sergentul spuse:

448
— E viu… Bernelli, mai verifică o dată de ce durează atâta
cu paramedicii. Și cere două ambulanțe.

Milo stătea pe ultima treaptă de jos a verandei din spate,


cu genunchii trași aproape până la bărbie. Apăsându-și ceva
pe braț: haina lui, făcută pachet. Mâneca albă a cămășii îi
devenise roșie, iar el avea o culoare nesănătoasă.
Și-a ridicat privirea spre mine.
— Ia-ți gândul de la gentuța pentru prânz, că asta nu se
pune.
— Ești…
— Doar o zgârietură, prietene.
Zâmbet larg.
— Dintotdeauna mi-am dorit să spun chestia asta.
— Lasă-mă pe mine.
M-am așezat lângă el și am apăsat uniform pe haina
îndoită.
— O vom face împreună.
Încă un zâmbet larg.
— La fel ca-n cântecul ăla din Sesame Street 22:
„Cooperation”. Majoritatea păpușilor ălora de cârpă sunt cam
tâmpițele, dar Oscar face toți banii.
— Într-adevăr, are momentele lui.
Despre ce lucruri ajungi să vorbești, când prietenul tău
începe să respire greu și sângele continuă să-i îmbibe
hainele.
Am apăsat mai tare. El a făcut o grimasă.
— Scuze.
— Hei, spuse el, nu-i nimic de neînlocuit.
Pleoapele îi tremurară. Prin țesătura mânecii, l-am simțit
scuturat de-un fior.
I-am petrecut un braț pe după umăr, am apăsat mai
strâns.

22 Serial pentru copii foarte îndrăgit în Statele Unite (n.t.).


449
El spuse:
— Ce intim…
Am stat acolo. Toți polițiștii erau în fața casei, mai puțin
unul, care rămăsese în capul scărilor din spate.
Pe Milo îl scutură iar un frison. Ce naiba făceau
ambulanțele alea de nu mai veneau o dată?
Ușa din spate către apartamentul Tanyei era făcută
țăndări, dar geamul rămăsese întreg.
Milo spuse:
— Treaba a fost că nemernicul stătea pitit acolo sus, și eu
mi-am vârât capul în laț ca un gogoman total, ca ultimul
începător în meserie, cu afurisitul de pistol încă în toc. De ce
mama dracului mă mai obosesc să caut necazurile, dacă nu
sunt pregătit pentru necazuri? El a început să tragă, dar nu
eram în raza de acțiune, așa că doar m-a stropit nițel. M-am
dat înapoi la timp ca să evit a doua împușcătură și a treia. În
sfârșit, am reușit să pun mâna pe credinciosul meu pistolaș
de jucărie.
— Te-a stropit nițel, am repetat eu.
— Nu-i mare brânză, frate. În copilărie am încasat niște
alice de prepeliță în fund, când se prostea frate-miu, Patrick.
Astea par nițel mai serioase, dar nu-s chiar de elefant…
probabil pentru cerbi.
— OK, acum taci…
— Numai câteva alice și-au găsit drum spre bicepșii mei
virili…
— Minunat. Gata cu vorba.
Polițistul din capul scărilor spuse:
— Alice de cerb? Mamă, cred că doare ca dracu’.
Milo spuse:
— Nu mai rău ca un tratament pe canal la dentist.
Polițistul spuse:
— Am pățit-o și eu anul trecut. M-a durut de mi-au sărit
ochii.
— Mulțam pentru empatie.
Și spre mine:
450
— Poți să apeși cât de tare vrei. Și nu-ți mai face probleme,
OK? Totul e perfect satisfăcător. Nu și pentru el.
Hohot de râs.
— E…?
— Du-te să vezi. Să-i faci niște psiho-terapie avansată.
— Vreau să stau aici.
— Nu, nu, du-te să vezi, Alex. Cine știe, poate îți face vreo
mărturisire de-aia cu limbă de moarte.
Tușind și scuipând un firișor de sânge.
— Mâine o să ne îmbătăm și-o să facem haz de asta.
Am stat acolo.
El spuse:
— Du-te! S-ar putea să fie ultima noastră șansă.
După ce m-am asigurat că are mâna bine apăsată pe haina
împăturită, m-am ridicat și m-am apropiat de scări. Polițistul
spuse:
— Unde vă duceți, domnule?
Milo spuse:
— Eu i-am spus să se ducă.
— Nu-i o idee bună, domnule locotenent. Tipul ăsta nu-i în
niciun caz…
— Stimabile, nu fi cap pătrat cu regulamentul în brațe, și
lasă-l pe domnul doctor să tragă o ocheadă. E rudă de
familie, n-o să se ușureze pe probele materiale.
— A cui familie?
— A mea.
Polițistul ezită.
— Ai auzit ce ți-am spus?
— E un ordin direct?
— Mai direct nu se poate. Poate te-aud că-mi mai răspunzi
înapoi, că vin și sângerez peste tine.
Polițistul râse încurcat și se dădu la o parte. Eu am urcat
scările.
Peterson Whitbread/Blaise De Paine zăcea întins pe spate,
cu capul întors într-o parte și profilul văruit de lumina albă a
becului de deasupra.
451
Avea țeasta complet rasă, strălucitoare, purta un diamant
de două carate în ureche, o pereche de inele masive cu
diamante pe mâna stângă, trei pe dreapta. Brățara încărcată
de pietre prețioase a Rolexului Perpetual pe care-l purta
fusese croită pentru încheietura unui fundaș de rugby și
alunecase până la jumătatea mâinii înguste și palide.
Unghii lăcuite în albastru-argintiu.
Trup subțiratic, umeri delicați, față rozalie și inexpresivă,
încheieturi de băiețel. Statura firavă diminuată și mai tare de
un bluzon mult prea mare pentru el, din velur negru vrâstat
cu alb și galben, purtând sigla Sean John. Adidașii negri
lăcuiți, cu vârfurile ridicate în sus, aveau pe laturi o chestie
aplicată, galbenă, care semăna cu o nivelă de tâmplar. Tălpi
curate.
Pantofi noi pentru o escapadă nocturnă de pomină.
Înscripția de pe spatele bluzonului era La Familia. Havana.
Și dedesubt: The Good Life.
Negru, galben, alb. Un mic bondar strivit.
O gaură cu marginile perfect netede, de culoarea cireșelor
amare, pe una dintre mâini, ca un pistrui întunecat.
Țesătura se boboșase în locurile unde gloanțele îi intraseră în
burtă.
Ochii închiși, gura căscată, nicio mișcare. Prea târziu,
pentru orice fel de confesiune.
Pe urmă am văzut: toracele însângerat ridicându-se și
coborând, abia simțit.
Polițistul spuse:
— Mai suflă când și când, dar e pe ducă. Ar fi trebuit să
cheme duba de la morgă, nu ambulanța.
Am stat acolo și m-am uitat la Blaise De Paine cum se
duce. O pușcă de vânătoare cu patul din lemn de nuc zăcea
la jumătate de metru de glezna lui dreaptă. Trei tuburi de
alice azvârlite din pușcă formau aproape un triunghi în
spatele corpului lui, la câțiva centimetri de ușa făcută
fărâme.

452
Lumină în spatele ușii, așchii sărite pe gresia din
bucătărie.
Am spus:
— E cineva înăuntru?
Polițistul spuse:
— Locatarii.
— O fată și un băiat?
— Îhî.
— Sunt OK?
— Ea l-a spulberat pe neisprăvitul ăsta… Acum ar fi mai
bine să vă duceți înapoi jos, legistul trebuie să certifice…
Milo strigă de jos:
— Te uiți prea mult la televizor, stimabile!
Polițistul își mușcă buza de jos.
— Dacă aș fi în locul dumneavoastră, domnule locotenent,
m-aș feri să mă obosesc prea tare. Țineți-vă metabolismul cât
mai scăzut posibil, ca să nu sângerați inutil.
— Spre deosebire de toate acele sângerări utile?
— Domnule locotenent…
Replica obscenă a lui Milo s-a pierdut în clincănitul unei
brancarde pe rotile, zvonul de voci, luminile strălucitoare.
Paramedicii dând năvală, cu expresia aceea plină de
adrenalină în ochii sclipitori pe care-o au cei realmente buni.
Polițistul din capul scărilor spuse:
— Domnul locotenent e chiar acolo jos.
Milo spuse:
— Că doar era un mister, nu? Cerule mare!…
Ridicându-se în picioare, lăsându-și jos haina, cu sângele
picurând din el. Strigând „Zero pozitiv, în caz că interesează
pe cineva”, în timp ce-l duceau în grabă de-acolo.
Pornisem să cobor scările, când m-a oprit în loc un zgomot
ciudat, șuierător, în spatele meu.
Blaise De Paine deschisese ochii.
Buzele îi fremătară. Încă un șuierat, mai ascuțit, dar slab
ca un țiuit de ceainic, îi ieși dintre buze.
Ultima gură de aer prelingându-se afară.
453
Gura îi schiță un surâs.
Nimic intenționat, puterea de voință trebuie să-l fi părăsit
demult.
Apoi privirea i se deplasă rapid.
Spre mine.
Se fixă asupra mea.
Capul ridicat de la pământ. Căzând greu înapoi.
O convulsie? Vreo izbucnire neurologică finală – prea
multă intenție. El repetă mișcarea.
Uitându-se la mine?
O a treia ridicare și prăbușire a capului.
M-am repezit spre el, într-o parte, m-am aplecat mai
aproape.
Buzele i se mișcară. Schițând un surâs.
Am îngenuncheat lângă el.
El horcăi ceva. Îmi prinse privirea. Râse gutural – sau ceva
groaznic, aproape de-un hohot de râs.
Eu m-am uitat în ochii lui.
El își încordă gâtul.
Și-mi scuipă sânge în plină față.
Murind.
În timp ce-mi ștergeam fața cu pulpana hainei, am
observat cu coada ochiului o mișcare în spatele ușii. Tanya,
stând în picioare dincolo de sfărâmăturile din lemn și
uitându-se afară prin geamul care rămăsese ca prin minune
intact.
Scena mi se formă în minte.
De Paine trăgând în Milo, auzind un zgomot în spatele lui,
răsucindu-se, trăgând în jos.
Reușind să mai împrăștie un nor de alice în ușă, după
care, prin deschizătura astfel creată, și-au putut face loc
gloanțele trase dinăuntru, și o durere bruscă îi arsese mâna,
pântecul, făcându-l să scape pușca.
I-am făcut semn cu mâna Tanyei.
Poate nu m-a văzut. Sau m-a văzut, dar n-avea nicio
importanță. A rămas nemișcată. Uitându-se lung la cadavru.
454
Kyle Bedard se materializă în spatele ei.
Polițistul care stătuse în capul scărilor se întorcea,
ajunsese pe la jumătatea treptelor.
— Cum mai e…
— S-a dus.
— Trebuie să plecați de aici, domnule. Chiar acum.
— Ea e pacienta mea…
— Puțin îmi pasă, domnule.
— Am să pășesc peste el, am spus eu, simțind încă gustul
de sânge în gură.
Și așa am și făcut.

455
CAPITOLUL 44

ERUPȚIE, APOI EXCAVAȚIE.


După părerea mea, forțelor legii le-a revenit în final partea
cu mânuitul lopățelelor.

O cheie găsită în mizeria de nedescris pe care-o lăsase


Blaise De Paine în casa lui Perry Moore a fost identificată ca
fiind de la o cameră de depozitare cu chirie din East
Hollywood. Dublu compartimentată, iluminată complet cu
tuburi fluorescente, dotată cu o canapea și prize electrice.
Frigiderul plasat pe peretele din spate torcea alene. Lângă
el, o cutie sigilată cu pachete de heroină, nenumărate cutii și
flacoane cu analgezice cumpărate fără rețetă, și treizeci și
cinci de calupuri de hașiș, de mărimea unui săpun. În
frigider erau șase pachete cu câte șase cutii de băutură
energizantă Jolt Cola, un frumos asortiment de bere scumpă
și o pungă de gunoi plină cu oase de om, câteva încă
acoperite cu pulbere de carne uscată. Oasele au dat la iveală
patru tipare ADN distincte, toate de femeie. În cele din urmă
s-au stabilit corespondențe mitocondriale cu Brenda
Hochibeier și Renée Mittle, cunoscute și ca Brandee Vixen și
Rocksi Roll. Rămășițele lor au fost trimise înapoi la Curney,
în Dakota de Nord, unde familiile fetelor și-au exprimat
recunoștința pentru a fi putut să le îngroape creștinește.
Celelalte două mostre au rămas „victime neidentificate”.
Benjamin Baranelli a publicat o reclamă în Adult Film
News, anunțând constituirea din nou a firmei Vivacious
Videos, inițiată de „re-lansarea pe piață a unui set de cinci
CD-uri, drept tribut adus îndrăgitelor noastre Brandee și
Rocksi”.
Apărătorul din oficiu al lui Robert Fisk a anunțat dorința
clientului său de-a se recunoaște vinovat de „obstrucționarea
justiției”. Procuratura și-a afirmat intenția „nenegociabilă” de
456
a-l acuza pe Fisk de multiple omoruri cu premeditare.
Compromisul la care s-a ajuns patru zile mai târziu a fost
acela ca Fisk să se recunoască vinovat de două omucideri,
primind o pedeapsă cu închisoarea de cincisprezece ani.
Informația oferită la schimb de Fisk a fost faptul că De Paine
se lăudase cum că ar fi omorât „două târâturi din Compton”.
Examinarea mai departe a oaselor neidentificate a
confirmat probabilitatea de descendență afro-americană.
Eforturile de identificare a surselor au continuat.
Mary Whitbread n-a fost acuzată de nimic. După o
săptămână de la moartea fiului ei, apartamentul de la
parterul casei din Fourth Avenue era scos pe piață, iar ea se
mutase, plecând într-o direcție necunoscută.
Conform zvonurilor care circulau în șoaptă prin oraș, Mario
Fortuno incriminase o hoardă întreagă de personalități
notabile din Hollywood, în povestea cu interceptările
telefonice ilegale, mandatele de acuzare fiind iminente.
Ziarele de pe Coasta de Est au mediatizat zvonurile cu mult
mai mult entuziasm decât Los Angeles Times.
Petra, Raul Biro, David Saunders și Kevin Bouleau au
primit cu toții laude oficiale. Biro a mai făcut un pas înainte
spre promovarea accelerată la rangul de inspector II.
Când brancarda pe care se afla Milo a pătruns în secția de
urgențe a spitalului Cedars, Rick era acolo să-l întâmpine.
Chirurgul și-a încălcat propria regulă, în ce privește tratarea
rudelor și i-a scobit personal lui Milo alicele din braț.
Operația s-a dovedit mai complexă decât s-ar fi așteptat
medicii, câteva mici vase de sânge necesitând reparații. Milo
a insistat să nu i se facă nimic mai puternic decât anestezie
locală. Sedarea cu păstrarea conștienței l-a năucit de cap,
făcându-l să pipereze sala de operație cu un baraj de
comentarii cenzurabile.
Câteva zile mai târziu, pretinzând că el s-a făcut bine, și-a
zvârlit cât colo bandajul elastic, împotriva recomandării
medicului. Rick fiind de serviciu, n-avea cine să-l contrazică.
Eu nu m-am băgat în discuție, nici măcar după ce l-am
457
surprins pe Milo strâmbându-se când ridica o ceașcă de
cafea.
Lopata mea cântărea o tonă.
M-am întâlnit cu Tanya zilnic, uneori stând cu ea câteva
ceasuri o dată. Atunci când era chemat, participa și Kyle.
Demararea terapiei cu dreptul a însemnat să încep cu o
minciună: Patty n-a omorât pe nimeni niciodată, tot timpul
s-a referit doar la moartea unui prieten de-al lui De Paine,
traficant de droguri, pe care De Paine îl ucisese cu mâna lui.
„Lucrul îngrozitor” fusese sentimentul ei de vinovăție că n-a
reclamat crima.
Am construit cu grijă justificarea lui Patty pentru a fi
păstrat tăcerea. Mai făcuseră și alții reclamație la poliție și nu
se întâmplase nimic; ea se simțise obligată să fugă de acolo,
pentru a o feri de pericol pe Tanya. După ani, dăduse din
nou peste De Paine, iar acesta îi răsese în nas și-o
amenințase pe Tanya. Înainte ca Patty să poată face ceva în
privința asta, căzuse la pat, bolnavă, și fusese obligată „să-și
pună rânduială în treburi”.
Vorbele rostite atunci, în apropierea morții, cu mintea
rătăcită de boală, avuseseră ca scop s-o avertizeze pe Tanya.
— Sunt convins, am spus eu, că dacă ar fi trăit, ar fi
încercat să-ți dea mai multe amănunte.
Tanya stătea fără să spună nimic.
— Te-a iubit atât demult, am spus eu. De oriunde-am lua-
o, ajungem tot acolo.
— Da, a spus ea. Știu. Mulțumesc mult.
Subiectul următor: faptul că ea omorâse un om.
Reconstituirea făcută de poliție a confirmat scena pe care
mi-o imaginasem.
Prima împușcătură trasă de De Paine spre Milo pornise din
capul scărilor. Milo, lovit, fugise înapoi în întuneric, ținându-
se de braț și bâjbâind cu mâna după arma din toc.
De Paine coborâse câteva trepte, străduindu-se să-și
localizeze prada. Auzise ceva în spatele lui, sau așa crezuse.
Răsucindu-se pe loc, trăsese direct în ușă, dintr-un punct
458
care acum era mai jos, sfărâmând lemnul, dar lăsând geamul
de sus neatins.
Tanya, auzind zgomotul, pusese mâna pe pistolul
semiautomat Walther cu nouă gloanțe, pe care-l
împrumutase din colecția colonelului Bedard, și, ignorând
rugămințile lui Kyle, fugise spre bucătărie.
Auzind a treia împușcătură a lui De Paine și focurile de
răspuns trase de Milo, țintise cu mâna tremurândă prin ușa
zdrobită și ținuse degetul pe trăgaci până consumase toate
cele nouă gloanțe.
Unul dintre ele se înfipsese în tocul ușii și a fost recuperat
de echipa de la reconstituire. Alte cinci trecuseră pe lângă De
Paine, loviseră treptele de beton și se rostogoliseră,
deformate, la picioarele scării.
Unul îl lovise pe De Paine în mâna stângă, făcându-i o
rană în carne, fără urmări grave.
Două îi străpunseseră burta, spulberându-i ficatul și
splina.
Caz clar de legitimă apărare. Tanya a spus că nu are
remușcări pentru ceea ce făcuse. În timp, poate că va ajunge
să și creadă asta.
Kyle Bedard s-a mutat în duplexul din Canfield. Iona
Bedard a protestat și n-a fost băgată în seamă. Myron Bedard
a rămas în Europa, dar a sunat de două ori, „ca să se asigure
că Kyle e OK”. Informat despre resentimentele fostei sale soții
pentru „fata aia”, Myron i-a trimis prin poștă lui Kyle
cincizeci de mii de dolari, cu instrucțiunile: „Ia-ți drăguța și
du-o undeva frumos în vacanță, și nu-i spune maică-ti unde
pleci”.
Kyle a pus banii în bancă și s-a întors la dizertația lui
doctorală.
Tanya mi-a spus că-l iubește, dar că a avut nevoie de un
pic de adaptare, ca să se obișnuiască cu prezența cuiva la ea
în pat. De la schimbul de focuri, Kyle avea un somn agitat.
— Se ridică în capul oaselor, dormind, dar cu o față

459
îngrozită, domnule doctor Delaware. Eu îl iau în brațe și-l
liniștesc, dar de dimineață el nu-și mai amintește nimic. Ce
să fie asta, teroare nocturnă de stadiu profund?
— S-ar putea, am spus eu.
— Dacă nu-i trece, poate-ar fi bine să vină la
dumneavoastră pentru terapie.
— Tu cum dormi, Tanya?
— Eu? Foarte bine.
Chestionând-o mai îndeaproape, am aflat că, înainte de
culcare, parcurgea cel puțin o oră de ritualuri compulsive.
Uneori, rutina se prelungea până la nouăzeci de minute.
— Dar atunci a fost o excepție de la regulă, domnule
doctor. În general, închei povestea după șaizeci de minute
sau mai puțin.
— Te cronometrezi singură.
— Ca să pot apuca de undeva toată chestia, a spus ea.
Firește că-i posibil ca însuși cronometratul să fi devenit o
parte din ritual. Dar pot să mă împac cu asta… Apropo, v-am
spus că m-am răzgândit în privința psihiatriei? Prea
ambiguă, mă gândesc să fac medicină de urgențe.

În luna următoare, obiceiurile ei compulsive s-au


intensificat. Eu m-am concentrat pe problemele importante,
până când, trei săptămâni mai târziu, ea a fost gata să
înceapă lucrul asupra simptomelor. Hipnoza și terapia
cognitivă s-au dovedit utile, dar nu în totalitate. Am luat în
calcul varianta medicației. Se poate ca ea să fi simțit acest
lucru, fiindcă a dedicat jumătate din durata unei ședinței
articolului pe care-l scrisese ea însăși despre efectele
secundare produse de inhibitorii selectivi ai recaptării
serotoninei. Opinând că ea niciodată „n-o să se joace cu
creierul ei, decât dacă va ajunge cu adevărat psihotică”.
Am spus:
— La urma urmei, tu decizi.
— Pentru că sunt adultă?
Am zâmbit.
460
Ea a spus:
— Calitatea de adult e oricum o noțiune cam stupidă, nu
credeți? Oamenii se maturizează în nenumărate feluri.

461
CAPITOLUL 45

CAM PE CÂND BRAȚUL lui Milo începuse să revină la


starea lui deplină de funcționare, o femeie pe nume Barb
Smith a sunat la serviciul meu de mesaje telefonice și mi-a
cerut o întâlnire profesională pentru copilul ei. Nu primesc
decât foarte puține cazuri de terapie și, din cauza Tanyei, a
celor șase consultații pentru instanță, și a dorinței mele de a
petrece mai mult timp cu Robin le cerusem celor de la
dispecerat să întâmpine orice solicitare cu acest mesaj.
Lorraine, operatoarea, spuse:
— Am încercat, domnule doctor. Nici n-a vrut să audă de
un refuz. A revenit deja de trei ori.
— Obraznică?
— Nu, de fapt părea chiar foarte binecrescută.
— Ceea ce înseamnă că ar fi cazul să nu mai fac pe
nebunul, ca să zic așa, și s-o sun înapoi.
— Dumneavoastră sunteți doctorul, domnule doctor.
— Dă-mi numărul.
— Sunt mândră de dumneavoastră, spuse Lorraine.

Unul dintre prefixele acelea de celular care nu-ți spun


nimic. Barb Smith a răspuns de la primul țârâit. Voce tânără,
radio-senzuală.
— Vă mulțumesc foarte mult că m-ați sunat, domnule
doctor Delaware.
Mi-am ținut micul discurs.
Ea spuse:
— Înțeleg foarte bine, dar poate-o să vă răzgândiți, după ce
vă spun cum mă chema înainte, când eram măritată.
— Cum?
— Fortuno.
— Oh, am spus. Philip.
— Felipe, spuse ea. Așa îl cheamă pe certificat, dar Mario
462
nu vrea să-i folosească numele, doar ca să mă înțepe pe
mine. Ați văzut cum e Mario.
— Dominator.
— Încearcă să fie, spuse ea încet. Mi-a dat ordin să vă
caut, acum multe luni. Eu cred că Felipe e un băiat
nemaipomenit, problema e numai în capul lui Mario…
Haideți să vorbim despre asta în persoană. Știu că timpul
dumneavoastră costă bani și nu vreau să abuzez pe gratis. Ar
fi OK, dacă aș veni singură, fără Felipe? Pe urmă, dacă
dumneavoastră considerați că totuși există vreo problemă,
să-l vedeți și pe Felipe?
— Sigur. Locuiți în Santa Barbara.
Ezitare.
— Locuiam.
— Sunteți în mișcare, am spus eu.
Altă pauză.
— Apelul ăsta… Nu înregistrați nimic pe bandă, nu-i așa?
— Nu, din câte știu eu.
— Păi asta nu-i întotdeauna relevant… ceea ce cred
oamenii că știu. Ce-ar fi să ne întâlnim undeva la mijloc,
între L.A. și Santa Barbara?
— Sigur. Unde?
— Oxnard, spuse ea. Este o cramă acolo, departe de plajă,
într-un parc industrial unde intri prin Rice Avenue. Un local
mic și drăguț, unde au un Zinfandel minunat, dacă vă place
vinul.
— Nu în timpul serviciului.
— Puteți lua o sticlă acasă. Eu probabil așa am să și fac.

M-am întâlnit cu ea a doua zi la prânz.


Vinăria era o structură pe două niveluri, imitând casele de
paiantă, în mijlocul a vreo doi acri de teren elegant amenajat
și cu o parcare imaculată, la douăzeci și cinci de kilometri
distanță deasupra întinderilor dinspre nord din Malibu.
Struguri aduși cu camionul din Napa și Sonoma și Alexander
Valley, băgați la presă și îmbuteliați într-un mediu antiseptic,
463
la o aruncătură de băț de autostradă, gata de expediere.
Greu de comparat cu pământul aromat al Țării Vinurilor, dar
sala de degustare era plină de lume, la fel ca restaurantul cu
zece mese din spatele clădirii.
Barb Smith rezervase un separeu din colț. Era tânără –
probabil treizeci de ani – și cu ten de bronz, păr negru și
buclat, ochi căprui cercetători, de eurasiatică, și o gură largă
cu buze pline. Taiorul cu pantalon liliachiu deschis îi
acoperea pielea, dar nu-i putea ascunde formele. Geantă
cafenie Kate Spade, sandale cu toc înalt asortate la culoare,
cercei cu smaralde discrete, lănțișor delicat de aur la gât.
Avea în față un pahar de vin roșu. Mi-a dat o mână fermă,
puțin umedă pe margini.
Mi-a mulțumit că am venit, mi-a înmânat un cec cu de trei
ori onorariul meu obișnuit și a scos din geantă o fotografie de
mărimea unui portvizit.
Un băiețel brunet cu un surâs timid. Semăna aproape
întrutotul cu maică-sa; singura urmă de Mario Fortuno la el
fiind bărbia ușor subdimensionată.
— Frumușel copil, am spus eu.
— Și bun. Pe dinăuntru… acolo unde contează.
O chelneriță s-a apropiat de noi. Barb Smith spuse:
— Turtițele cu cod sunt fantastice, dacă nu te deranjează
peștele. Eu asta am să iau.
— Sună bine.
Chelneriță a dat din cap aprobator și-a plecat.
— Nu în timpul serviciului, spuse Barb Smith. Tot
respectul pentru asta. Singura mea treabă este să am grijă
de Felipe, care e la școală până la trei.
Ceea ce însemna că stătea la mică distanță de mers cu
mașina față de Oxnard.
Mi-a sosit paharul de Coca-Cola. Barb Smith a sorbit din
paharul cu vin.
— Ăsta nu-i Zinfandelul lor, e o combinație de Cabernet cu
Merlot, cum fac în Franța. Lui Mario nu-i place Merlotul, zice

464
că-i Cabernet de femei. Eu beau ce vreau eu… Dacă te-aș fi
îmbrățișat când ai intrat, ai fi zis că sunt prea îndrăzneață,
nu?
— La Hollywood îmbrățișatul poate conta ca o strângere de
mână, am spus eu.
Ea râse.
— Te iubesc, scumpo, acum pune mâna și schimbă-te
complet? A fost o vreme, demult, când credeam că vreau și eu
să fac parte din lumea asta. Motivul pentru care am pomenit
de îmbrățișare este că n-ar fi avut nicio legătură cu dorința
mea de-a fi prietenoasă. Așa m-a învățat Mario să verific
după dispozitivele de înregistrare.
— Ah.
— Dar cum ești îmbrăcat dumneata, cu tricou polo și
pantaloni drepți, ar fi destul de greu să ascunzi ceva. Doar
dacă nu cumva ești pe val cu tehnologia ultramodernă.
— Pentru mine, asta înseamnă stereo.
— Un simplu om obișnuit, deci? Ceva mă face să mă
îndoiesc, dar sunt convinsă că nu porți microfon. Ce motiv ai
avea, în fond eu te-am căutat pe dumneata. La porunca lui
Mario… Ți-a plăcut exprimarea, nu? Poruncă. Încerc pe cât
pot să-mi îmbogățesc vocabularul, să fac tot timpul progrese.
Felipe are un vocabular extraordinar. Toată lumea îmi spune
că e un copil înzestrat.
A mai băut puțin vin, a aruncat o privire peste umăr.
— Eu nu voiam să fac asta, dar Mario… Probabil te întrebi
ce-am văzut la el. Uneori, și eu mă întreb. Dar este tatăl
copilului meu și știu prea bine că trece prin niște momente
incredibil de dificile. Știai că-i bolnav de inimă? L-au operat
de două ori, cu ani în urmă, pentru by-pass, dar au găsit
niște nenorociri pe care nici Dumnezeu din cer nu le mai
repară. Partea asta nu apare niciodată în ziare.
Colțurile ochilor i se umeziră și ea și le șterse cu șervetul
din poală.
— Ca să vezi, spuse ea, deși îl urăsc, tot îmi pare rău

465
pentru el.
— Lumea zice că are carismă.
— Te interesează să afli cum de m-am încurcat cu el? Sau
ar fi o dovadă prea mare de egoism din partea mea?
— Povestește-mi, i-am spus.
— Totul se leagă de ceea ce ți-am spus mai devreme.
Voiam să fac parte din scena artistică. Mă credeam actriță,
am făcut și ceva studii la colegiul comunitar… Mi-am luat o
diplomă în teatru, toată lumea zicea că am talent. Așa că am
venit aici, mi-am găsit pe rând nu știu câte slujbe temporare,
până reușeam să-mi fac loc în lumea scenei. Una dintre
slujbe a fost pentru o firmă de catering, care organiza
petreceri de lux pentru industria cinematografică. L-am
cunoscut pe Mario la o asemenea ocazie, a fost singurul om
care s-a obosit să se uite la mine, când am venit cu platoul
de crevete în sos curry. Oribilă mâncare, dacă ți-aș spune ce
se petrecea acolo unde nu vedea nimeni, n-ai mai mânca
niciodată la o asemenea petrecere.
— N-aș mai mânca? am zâmbit eu.
— Scuze, spuse ea. Dau așa o impresie de „pretenziosa”.
Alt cuvânt inventat de Mario. Îi disprețuiește pe oamenii care-
l plătesc… În fine, acolo l-am cunoscut eu pe Mario și mai
târziu, după petrecere, m-a invitat să bem ceva împreună în
oraș și m-a plimbat în Cadillacul lui. Am sfârșit prin a-i
spune povestea vieții mele, Mario are un adevărat talent să
asculte, și el mi-a povestit ce face. Îl incita ideea că eu habar
n-aveam cine era el. Când mi-a spus „detectiv particular”, m-
am gândit la un amărât de doi bani, cu biroul deasupra unei
cârciumi mexicane, ca la televizor, în fond oricine poate
conduce un Cadillac, nu? Nu s-a atins de mine, gentlemanul
perfect, m-a condus acasă și m-a invitat iar în oraș. Puțin
emoționat, ca un adolescent. Mai târziu, firește, am aflat că
se prefăcuse tot timpul, Mario te poate face să crezi orice vrei
tu. Joacă teatru mai bine decât toate starurile alea pentru
care lucrează… În fine, mi-a spus că s-ar putea folosi de
calitățile mele, detectivii particulari angajează tot timpul
466
actori aspiranți, sunt o mulțime de aspecte care se suprapun
în cele două meserii. Așa că m-am dus să lucrez pentru el. Și
avea dreptate, calitățile de actor au o foarte mare importanță.
— Misiuni sub acoperire? am întrebat eu.
— Am făcut și asta, dar, în cea mai mare parte, era vorba
să mă dau drept altceva decât eram. Să mă duc la un bar și
să-l fac pe „obiectiv” să flirteze cu mine, pentru ca Mario să
ne poată fotografia. Să înmânez citații celor care știau de ele
și se ascundeau ca să nu le primească… Uluitor, cât de ușor
poți pătrunde în casa sau biroul cuiva, când îți ridici puțin
tivul de la fustă.
Și-a terminat vinul.
— Din tot ce povestesc, reiese că sunt un soi de târfă de pe
stradă, nu?
— Mai mult o momeală.
— Drăguț din partea dumitale, dar ăsta-i adevărul,
vindeam sex-appeal. Nu că aș fi făcut vreodată ceva cu
adevărat odios, totul n-a fost decât reclamă falsă. Între timp,
m-am îndrăgostit de Mario și el susținea că simte la fel.
Scutură din cap.
— Destul de bătrân ca să-mi fie tată, și mai fusese
căsătorit de patru ori. Evident, pot fi încadrată la categoria
„Ce-o fi fost în capul ei?”. Și pe urmă descopăr că sunt
însărcinată. Ceea ce s-a dovedit în final a fi cel mai bun lucru
care mi s-a întâmplat vreodată. Felipe e un înger, o dulceață
de copil, nu-mi pot închipui un băiețel mai perfect decât el.
— Și totuși, Mario își face griji pentru el.
— Mario crede că e homosexual.
— Pentru că e un băiețel liniștit, am spus eu.
Ea râse.
— Asta însemnând că Felipe nu se ceartă, nu-i place să se
bată și nu-l interesează să facă sport. Stă cu nasul în cărți
toată ziua, e cam mititel pentru vârsta lui. Seamănă în
partea mea, mama e chinezoaică… A, uite și mâncarea
noastră!

467
Am mâncat în tăcere, până ce ea a spus:
— Poate că Felipe este un pic prea cuminte. Da, are
trăsături frumoase, când era mic, mic, toată lumea credea că
e fetiță. Dar asta face din el un homosexual?
— Nicidecum.
— Exact, domnule doctor Delaware. Asta îi tot spun eu lui
Mario, dar el se-ncăpățânează să mă pună să-l silesc pe
Felipe să facă lucruri pe care nu le poate suferi.
— Sport?
— Sport, karate.
Puse furculița jos și continuă:
— Crede-mă pe cuvânt, dacă s-ar băga în vreo chestie mai
dură și s-ar răni la năsucul lui ăla mic și scump, eu aș muri
și-aș învia lângă el! Așa i-am și spus lui Mario. El zice că sunt
nebună, că orice băiat are nevoie de câteva cicatrice…
Dumneata ai cicatrice, doctore?
Am zâmbit.
Ea spuse:
— Scuze, nu e treaba mea. Mario are cicatrice.
Nenumărate, de pe vremea când era la Chicago, unde a
crescut. Pentru mine, nu asta înseamnă masculinitate.
Masculinitate e să te simți sigur pe tine și să n-ai nevoie să
dovedești nimănui nimic.
— Nu îți faci griji pentru Felipe și dumneata îl cunoști cel
mai bine.
— Exact.
— Dar ești aici…
— Ca să-mi fac datoria față de Mario. Un fel de ultim sărut
la despărțire, înțelegi? Pentru că pleacă… Nu, nu la pușcărie,
dacă va dezvălui ceea ce cred eu că e pe cale să dezvăluie.
Dar când bomba cu materie urât mirositoare va exploda, va
ieși un scandal uriaș, doctore Delaware. Vor cădea ca
popicele niște oameni de care nici nu-ți vine să crezi.
— Lista cu nume mari.
— Lista cu nume super-mari, spuse ea. Vorbesc de fețe pe
care le vezi la televizor pășind pe covorul roșu, proprietari de
468
studiouri importante, de imperii corporatiste. Marea chestie a
lui Mario a fost că el nu va vorbi niciodată. Dar cu ceea ce au
ei acum împotriva lui, și cu boala lui de inimă, și cum a
rămas aproape fără niciun ban, o să-i dea în gât pe toți.
După care va trebui să plece undeva, nu știu unde, și eu n-
am să-l mai văd niciodată, și nici Felipe. Deci m-am gândit că
ar fi frumos din partea mea să-i îndeplinesc ultima dorință.
Chiar dacă știu că Felipe nu e homosexual.
— Mario și Felipe au o relație bună împreună?
— Mario n-a petrecut prea mult timp cu Felipe, dar lui
Felipe îi place de el. Și chestia amuzantă e că, la cât mă tot
toacă Mario să-l obișnuiesc pe Felipe cu chestiile dure, el
însuși a fost cât se poate de blând cu el. Jucau cărți
împreună, stăteau acolo, vorbeau. Adevărul e că nici Mario
nu-i cine știe ce sportiv… L-ai cunoscut, ai văzut că-i mai
degrabă pirpiriu.
— Un omuleț cu o carismă de gigant.
— Încă un Napoleon, spuse ea. Nu știu de ce, dar îmi pierd
capul după ei. Poate din cauză că tatăl meu… Lasă, nu
contează, aici nu-i vorba de mine, ci de Felipe. Ești de acord
că totul e în regulă cu el?
— Nimic din ce mi-ai spus nu denotă că n-ar fi. Iar dacă ar
fi homosexual, nu există absolut niciun lucru pe care eu să
pot sau să vreau să-l fac în privința asta.
Ea se șterse la gură.
— Dumneata nu ești homosexual?
— Nu, am spus eu.
Dar unii dintre cei mai buni prieteni ai mei…
— Reorientarea sexuală prin terapie, am adăugat, nu este
un lucru pe care să-l recomand, în general.
— Perfect de acord, în totalitate. Dar Felipe nu e
homosexual. E categoric bine adaptat.
— Mario a pomenit totuși de niște probleme cu colegii de
școală și de probleme la toaletă.
— Nu-i mare brânză, spuse ea. Felipe e micuț de statură și

469
nu face niciun fel de sport, așa că unii băieți mai mari l-au
luat peste picior. Eu i-am spus să nu se teamă de ei, să le
spună să-și vadă de treaba lor. Chestie care a funcționat. În
ce privește problemele la toaletă, pediatra mea spune că
Felipe se ținea să nu facă prea mult timp, și a început să-l
afecteze. L-am întrebat ce se întâmplă și mi-a spus că nu-i
place să meargă la baie când e la școală, fiindcă-i prea
murdar acolo. M-am dus să verific și nu mințea deloc, au o
toaletă de-a dreptul împuțită. Nici câinele nu mi l-aș lăsa să
intre acolo. Dar nu voiam ca Felipe să ajungă constipat, așa
că am început să-i dau un pic de ulei de parafină, să-l
trezesc ceva mai devreme dimineața, pentru micul dejun, iar
peste o jumătate de oră, cu zece minute înainte de plecarea
la școală, a putut să iasă afară și n-a mai avut nevoie să
meargă la toaleta de acolo. Iar pentru treaba mică, i-am spus
să folosească pisoarele, dar să se țină mai departe un pic,
pentru ca trupul lui să nu se atingă de nimic murdar.
— Se pare că te-ai ocupat de toate problemele.
— Așa mă gândeam și eu. Mulțumesc că ești de acord.
Un zâmbet larg, cu toată gura.
— Bun, deci acum se cheamă că mi-am onorat obligația
față de Mario și ne putem bucura în liniște de un prânz bun.

Restul timpului l-a petrecut relatându-mi cazuri la care


lucrase. Pomenind câte-un nume, apoi punându-mă să-i
promit secret total și declarând că, din moment ce mă plătise
și aceasta era o întâlnire profesională, legea spunea că orice
îmi povestea ea trebuie să rămână confidențial.
După ce am terminat, ea a insistat să plătească nota, dar
în final am făcut pe din două.
Am condus-o la mașina ei. Ford Taurus gri cu un
autocolant Avis.
Prudentă femeie.
— Mulțumesc că v-ați întâlnit cu mine, doctore Delaware.
Mă simt mult, mult mai bine.

470
— A fost plăcerea mea. Complimente lui Mario.
— Mă îndoiesc că voi mai vorbi cu el. Apropo, nu vrei să
știi care a fost adevăratul motiv pentru care cred eu că Mario
a ținut să mă văd cu dumneata? Nu are nicio legătură cu
Felipe, se vede de la o poștă că e totul în regulă cu Felipe.
— Care e adevăratul motiv? am spus eu.
— Sentimentul de vinovăție, domnule doctor Delaware. O fi
Mario un sociopat, dar nu și-a pierdut complet capacitatea
de-a se simți culpabil. Și eu s-ar putea să fiu unica persoană
în fața căreia își poate arăta și latura asta.
— Pentru ce anume se simte vinovat?
— Nu pentru munca lui, spuse ea. Nu pentru toate acele
vieți pe care le-a distrus cu interceptările lui și cu extorcările,
de asta e chiar foarte mândru. Dar ca tată… știe că a dat
greș. El mi-a spus. Are trei fete cu trei mame diferite, alți
patru băieți, și toți sunt niște ratați, doi au făcut și pușcărie.
Plus că a mai existat un băiat pe care el nu l-a recunoscut
niciodată, și care-a ajuns rău, rău de tot. Mario zicea că s-a
apucat de droguri și crime, tot soiul de ticăloșii. În principal a
dat vina pe maică-sa… o femeie cu care n-a vrut să se
căsătorească, n-a fost decât o aventură de-o noapte. Dar
ultima dată când am vorbit cu el, atunci când m-a pus să te
caut, a recunoscut că poate și el are o parte de vină, fiindcă l-
a scos pe băiat din bucluc și așa n-a ajuns niciodată să învețe
ce-i aia responsabilitate. Cu toate că a insistat și atunci că a
fost în principal vina mamei, având în vedere ce soi era.
— Ce soi era?
— Actriță porno, o scursură în toată regula, după Mario.
Spunea că s-a reinventat pe sine în chip de nu știu ce
investitoare, dar că a rămas aceeași târâtură amorală de
altădată, pe care el făcuse greșeala s-o lase însărcinată, și
poftim unde s-a ajuns.
Eu am spus:
— Mario n-a avut niciun fel de contact cu fiul lui?
— Niciunul, băiatul n-avea nici cea mai vagă idee cine e

471
tatăl lui de fapt, pentru că Mario o plătise regește pe femeia
aceea, ca să mintă și să spună că fusese altcineva. A folosit
banii ca să cumpere case, Mario obișnuia să spună că Mafia
nu-i are cu nimic la mână pe imobiliarii din L.A. L-am
întrebat pe Mario cum de nu și-a asumat responsabilitatea,
fiindcă nu-i stătea în caracter să fugă de răspundere, el e
genul care ține morțiș să-și facă datoria de părinte, a plătit
întotdeauna fără discuție pensie alimentară pentru ceilalți
copii și pentru Felipe. Dintr-odată s-a schimbat la față și nu
mi-a dat niciun răspuns. Singura dată când am zărit și eu o
sclipire de spaimă în ochii lui Mario. În fine, mă bucur că v-
am cunoscut, domnule Delaware. Aș spune la revedere, până
data viitoare, dar asta nu se va întâmpla.
M-am uitat la ea cum se îndepărtează.
Am rămas acolo, inspirând aerul sărat al oceanului, cu un
vag iz de struguri fermentați, m-am gândit să-l sun pe Milo și
să-l pun să afle dacă procedura arestării lui Mario Fortuno
inclusese și luarea unei probe de sânge.
M-am răzgândit.
Aveam șase cazuri în curs la tribunal și o pacientă de
nouăsprezece ani care nu se știe cât timp va mai avea nevoie
de mine. O femeie care mă iubea.
Un câine care zâmbea.
Ce altceva mai conta?

Sfârșit

472
473
JONATHAN KELLERMAN

OBSESII LETALE

Traducere din limba engleză și note de


LAURENȚIU DULMAN

V.1.O

virtual-project.eu

GRUPUL LEDA EDITORIAL CORINT


474
Pentru Gina Centrello

CAPITOLUL 1

Lui Kate îi plăcea să încalce regulile.


Nu sta de vorbă cu oameni pe care nu-i cunoști.
Dar, în noaptea aceea, a stat de vorbă cu mulți
necunoscuți. Ba chiar a și dansat cu unii dintre ei –
presupunând că bâțâiala acelor ratați se putea numi dans.
Consecința cea mai importantă și mai enervantă a fost că și-a
sucit un deget de la picior din pricina unui fraier cu cămașă
roșie.
Nu amesteca băuturile.
Dar oare ce altceva era Long Island 23, dacă nu un amestec
al tuturor băuturilor și, în plus, cel mai amețitor dintre toate?
În noaptea aceea băuse trei. La care se adăugau păhărelele
de tequila, berile cu aromă de zmeură și iarba pe care i-o
oferise tipul cu cămașă retro, de bowling. Ca să nu mai
vorbim de… în fine, e greu de spus ce-o mai fi băut.
Nu urca la volan după ce-ai băut.
Mda, o idee grozavă! Ce-ar fi trebuit să facă în noaptea
aceea? Să-l lase pe unul dintre ratații de acolo s-o ducă acasă
cu propriul ei Mustang?
Planul era ca Rianna să nu bea mai mult de două pahare și
să conducă la întoarcere, pentru ca Bethie și Kat să se poată
distra în voie. Atâta doar că Bethie și Rianna s-au încurcat
cu doi fanfaroni blonzi îmbrăcați cu tricouri Brioni 24
contrafăcute. Oameni buni, în Redondo se adună o mulțime

23 Long Island: cocteil preparat din votcă, gin, tequila, rom,


suc de lămâie și cola.
24 Brioni: casă de modă italiană înființată în 1945.

475
de surfiști!
Kat, am vrea să mergem cu Sean și Matt să ne distrăm nițel,
ha-ha! Numai dacă nu te superi!
Ce-ar fi putut spune Kat? „Stați cu mine! Sunt cea mai
mare fraieră!”?
Așa că pe la ora trei-patru dimineața, a ieșit împleticindu-
se din barul Light My Fire, cu gând să urce în mașină.
Dar ce întuneric era, Dumnezeule! De ce naiba nu
puseseră niște becuri și afară?
După ce a făcut trei pași, unul dintre tocurile ascuțite i s-a
înfipt în asfalt, și s-a împiedicat – mai avea un pic și își sucea
glezna.
Dar s-a străduit să-și păstreze echilibrul și, până la urmă,
a rămas în picioare.
O fată pe cinste! Au salvat-o reflexele ei rapide. Și lecțiile de
dans la care fusese obligată să meargă. Mă rog, n-ar fi
recunoscut-o în fața maică-si, pentru că i-ar fi dat încă o
dată ocazia să-i trântească o replică nasoală: „Ți-am zis eu!”
Maică-sa și regulile ei! Să nu mai porți haine albe după
Ziua Muncii 25. În Los Angeles, regula asta chiar avea
noimă…
După ce a făcut încă doi pași, una dintre bretelele subțiri
ale bluzei din lame violet i-a căzut de pe umăr, dar Kat n-a
ridicat-o, pentru că îi plăcea sărutarea nopții pe pielea ei
goală.
Se simțea destul de atrăgătoare. Și-a scuturat părul, dar
apoi și-a amintit că se tunsese, așa că nu prea mai avea ce
scutura.
Ochii i s-au împăienjenit – oare câte Long Island-uri
dăduse pe gât? Patru?
După ce a tras o gură strașnică de aer proaspăt, și-a simțit
mintea mai limpede.

25În Statele Unite, Ziua Muncii se sărbătorește în prima zi de


luni din septembrie.
476
Apoi iarăși i s-a încețoșat. Și i s-a limpezit. Era ca și cum s-
ar fi deschis și s-ar fi închis un oblon – nebunie curată! Poate
că iarba fusese o porcărie… Oare unde era Mustangul?… A
mers mai repede, s-a împiedicat din nou, însă reflexele ei n-
au mai fost suficiente și a trebuit să se agațe de ceva –
portiera unei mașini… nu era a ei, ci o nenorocită de Honda
pipernicită sau așa ceva… dar unde era Mustangul?
Ar fi trebuit să-l găsească ușor, pentru că în parcare erau
doar câteva mașini. Dar nu se distingea nimic din cauza
întunericului… Tâmpiții de proprietari de la Light My Fire
erau mult prea scârțari ca să cumpere niște becuri pentru
parcare, de parcă n-ar fi fost suficient că înăuntru era
înghesuială și că la intrare puseseră bodyguarzi și cordoane
de protecție.
Niște nenorociți! La fel ca toți bărbații.
Cu excepția lui Royal. Parcă nu-i venea să creadă că
dăduse norocul cel mare tocmai peste maică-sa. Cine s-ar fi
gândit că bătrâna încă și-o trăgea?
Kat a izbucnit în râs când a încercat să și-o închipuie.
Ceva intra în maică-sa.
Deși nu era foarte probabil: Royal mergea la baie o dată la
zece minute. Oare asta nu însemna că avea prostata făcută
praf?
A înaintat bălăbănindu-se prin parcarea cufundată în
beznă. Cerul era atât de întunecat, încât nici măcar nu putea
vedea gardul din plasă de sârmă care înconjura parcarea,
nici depozitele sau parcurile auto din cartierul ăla nenorocit.
Pe pagina de internet scria că barul era în Brentwood. Dar
se afla mai degrabă în mahalaua împuțită care era Los
Angelesul de Vest… în cele din urmă, a văzut unde era
Mustangul ei nenorocit.
S-a grăbit spre mașină, tocănind pe asfaltul crăpat.
Loviturile tocurilor produceau mici ecouri care i-au adus
aminte de lecțiile de step la care maică-sa o obliga să meargă
pe când avea șapte ani.

477
Când a ajuns, a băgat mâna în poșetă, bâjbâind după chei,
dar, după ce a dat de ele, le-a scăpat pe jos.
Le-a auzit zăngănitul și s-a uitat într-acolo, dar era atât de
întuneric, încât nu le-a putut vedea. S-a aplecat șovăielnic,
apoi s-a sprijinit cu o mână de asfalt, iar cu cealaltă a
început să le caute.
Erau de negăsit.
Când s-a așezat pe vine, a simțit un miros chimic –
benzină –, ca atunci când faci plinul și, chiar dacă te speli pe
mâini de nenumărate ori, nu poți scăpa de duhoare.
Se fisurase rezervorul? Asta îi mai lipsea!
După doar zece mii de kilometri, mașina îi făcea o grămadă
de probleme. La început, Mustangul i se păruse mișto, dar
apoi ajunsese la concluzia că era o mașină nasoală și n-a mai
plătit ratele. Salutare, funcționar al băncii! Iarăși ai venit să-
mi iei mașina pentru neplată?
Katrina, am plătit noi avansul. Nu trebuie decât să-ți aduci
aminte ca pe data de cincisprezece a fiecărei luni…
Dar unde erau cheile alea nenorocite? Își zdrelise degetele
de asfalt, iar când i-a sărit o unghie falsă i-a venit să plângă.
Gata, le-a găsit!
S-a ridicat cu greu în picioare, a deblocat ușile apăsând pe
butonul telecomenzii agățate de inelul cu chei, apoi a urcat în
mașină și a pornit motorul. Mașina a vibrat puternic și a luat-
o din loc, iar Kat s-a avântat în noaptea neagră – dă-i înainte,
fată pe cinste! Așa, pornește farurile!
Încet-încet, cu grija exagerată a omului beat, a mers pe
lângă gard, dar n-a nimerit din prima poarta parcării, apoi a
dat înapoi și, în cele din urmă, a reușit să iasă. A luat-o spre
sud, pe Corinth Avenue, apoi a cotit pe Pico Avenue – era
pustiu la ora aceea. Pentru că a tras prea mult de volan, a
intrat pe contrasens, dar a făcut un pic dreapta și a încadrat
mașina aia nenorocită pe banda regulamentară.
Când a ajuns în dreptul bulevardului Sepulveda, a prins
semaforul pe roșu.

478
În intersecție nu erau nici mașini, nici polițiști.
Așa că a trecut pe roșu.
Se îndrepta spre nord și se simțea liberă, de parcă întregul
oraș și întreaga lume ar fi fost ale ei.
Ca și cum cineva ar fi dat o bombă nucleară și ea ar fi fost
ultimul supraviețuitor.
Ce mișto ar fi fost să meargă până în Beverly Hills, trecând
pe roșu de un trilion de ori, apoi să intre în magazinul Tiffany
de pe Rodeo Drive și să ia tot ce i-ar fi poftit inima.
O planetă fără oameni! A izbucnit în râs.
A trecut de intersecțiile cu bulevardele Santa Monica și
Wilshire, apoi a mers tot înainte, până în locul unde
Sepulveda cotea spre Trecătoare 26. În stânga se întindea
autostrada 405 presărată cu stopurile mașinilor, iar în
dreapta se înălța coasta unui deal care se pierdea pe fundalul
cerului fără lună.
Nu se vedea nicio lumină în casele de trilioane de dolari
pline de bogătane adormite – tâmpite de genul celor care
veneau în magazinul La Femme.
Femei ca maică-sa, care pretindeau că nu s-au zbârcit sau
că nu-s grase ca niște scroafe.
Gândul la muncă a făcut-o să se încordeze, așa că a tras
aer în piept cu putere.
Dar a râgâit foarte tare și s-a enervat, apoi a accelerat.
Cu viteza asta, în scurtă vreme ar fi ocolit dealul și ar fi
ajuns la apartamentul ei.
Avea o magherniță nenorocită în Van Nuys, dar Kat le
spunea tuturor că locuia în Sherman Oaks, pentru că
apartamentul se afla chiar la granița dintre cele două
cartiere. Și, în fond, cui îi păsa?
Dintr-odată, a simțit că i se închid ochii și a trebuit să-și
scuture capul ca să rămână trează. A apăsat cu putere

26 Este vorba de trecătoarea Sepulveda din Los Angeles, care


leagă zona golfului de valea San Fernando.
479
pedala de accelerație, iar mașina a pornit vijelios pe
autostradă.
Iute ca vântul, fată dragă!
Câteva secunde mai târziu, Mustangul a pufnit, a scâncit
și s-a oprit.
A avut timp să cotească la dreapta și să scoată mașina de
pe autostradă. A așteptat o secundă, apoi a încercat să
pornească motorul.
Nu s-a auzit decât un fel de scheunat.
A mai încercat de două ori, apoi încă de cinci ori.
Căcat!
I-a luat ceva vreme să găsească butonul care aprindea
becurile din interior, iar când mașina s-a luminat, a pocnit-o
durerea de cap și a văzut pete gălbui dansându-i prin fața
ochilor. După ce au dispărut, s-a uitat la indicatorul de
benzină: GOL!
Căcat, căcat, căcat! Cum de rămăsese cu rezervorul gol? Ar
fi putut să jure că…
În minte îi răsuna vocea cicălitoare a maică-si. Și-a
acoperit urechile cu palmele și a încercat să gândească.
Oare unde era cea mai apropiată benzinărie?… Dar nu era
niciuna pe o rază de câțiva kilometri.
A izbit bordul atât de puternic, încât o dureau pumnii. A
izbucnit în plâns, s-a lăsat pe spate, apoi și-a șters lacrimile.
Și-a dat seama că era expusă privirilor de becurile
dinăuntrul mașinii, așa că le-a stins.
Ce era de făcut?
Să sune la Triple A 27. Cum de nu se gândise la asta?
I-a luat mult timp să-și găsească telefonul mobil în poșetă.
Și mai mult timp i-a luat să dea de cardul de membru.
I-a fost greu să formeze numărul gratuit al Asociației,
pentru că, deși tastele erau luminate, cifrele de pe ele erau

27 American Automobile Association: firmă de service și


asigurări auto.
480
mititele, iar mâinile îi tremurau.
Când i-a răspuns un operator, Kat i-a citit numărul
cardului. A trebuit să i-l spună de două ori, pentru că avea
ochii împăienjeniți și era greu de distins între un trei și un
opt.
Operatorul i-a cerut să aștepte, iar după câteva clipe i-a
spus că termenul de valabilitate al cardului expirase.
— Nu se poate! a spus Kat.
— Îmi pare rău, doamnă, dar n-ați mai plătit cotizația de
optsprezece luni.
— A naibii să fiu dacă n-am plătit…
— Îmi pare rău, doamnă, dar…
— Îți pare rău pe dracu’!
— Doamnă, n-aveți niciun motiv să…
— Cum dracu’ n-am niciun motiv?
Apoi Kat a închis telefonul.
Și acuma ce-i de făcut?
Trebuia să se gândească, să se gândească și iar să se
gândească. Bine, atunci planul B: trebuia s-o sune pe Bethie,
iar dacă ar fi întrerupt-o din ceva, mare pagubă!
După ce telefonul lui Bethie a sunat de cinci ori, s-a
deschis căsuța de mesagerie vocală.
Kat a închis, apoi telefonul a murit.
N-a rezolvat nimic apăsând pe butonul „Pornire”.
Ceea ce i-a amintit vag de un lucru pe care uitase să-l
facă.
Nu încărcase bateria telefonului înainte să iasă în oraș – de
ce dracu’ uitase?
Acum îi tremura tot trupul, simțea o apăsare pe piept și
transpira.
S-a asigurat încă o dată că ușile erau blocate.
Poate că avea să treacă pe acolo o mașină de la poliția
rutieră.
Dar dacă trecea o mașină oarecare?
Nu sta de vorbă cu oameni pe care nu-i cunoști.
Ce opțiuni avea? Ori intra în vorbă cu un necunoscut, ori
481
dormea acolo toată noaptea.
Aproape că adormise atunci când a apărut prima mașină,
orbind-o cu farurile. Se apropia de Mustang în viteză – un
Range Rover mare. Bine!
Kat a deschis geamul și i-a făcut cu mâna, dar nenorocitul
a trecut pe lângă ea fără să încetinească.
Câteva minute mai târziu, farurile altei mașini i-au luminat
oglinda retrovizoare, devenind din ce în ce mai mari pe
măsură ce se apropia. A oprit chiar lângă Kat.
O camionetă paradită, pe a cărei platformă se vedea o
încărcătură acoperită cu prelată.
Pasagerul din dreapta a coborât geamul.
Era un tânăr mexican. La volan se afla un alt mexican.
S-au uitat ciudat la ea.
Apoi mexicanul din dreapta s-a dat jos din mașină – era
mic și avea părul vâlvoi.
Kat s-a lipit de scaun, lăsându-se în jos, iar când
mexicanul s-a apropiat de geam și a spus ceva, s-a prefăcut
că nu-l vede. Însă el a rămas pe loc.
Era grozav de speriată și s-a prefăcut în continuare că nu-l
vede, iar în cele din urmă mexicanul s-a urcat în camionetă.
După ce-au plecat, Kat a avut nevoie de vreo cinci minute
ca să se ridice în capul oaselor și să respire iarăși normal. I se
umeziseră chiloții. Și i-a tras de pe fund și în jos de-a lungul
picioarelor, apoi i-a aruncat pe bancheta din spate.
Imediat după ce lenjeria intimă a aterizat pe banchetă, a
dat norocul peste ea.
Un Bentley!
Așa că să-l ia dracu’ de Range Rover!
Era un Bentley mare, negru și lucios, cu un grilaj agresiv.
Și încetinea!
La naiba! Dar dacă era Clive?
Și de-ar fi fost Clive, tot ar fi știut cum s-o scoată la capăt –
oricum ar fi fost mai bine decât să doarmă acolo toată…
Pe măsură ce Bentley-ul se apropia, Kat a deschis geamul
și a încercat să vadă cine era înăuntru.
482
Dar mașina mare și neagră a trecut încet pe lângă ea și a
mers mai departe.
Fir-ai al dracului, bogătaș nenorocit!
A sărit din Mustang, gesticulând frenetic.
Bentley-ul a oprit și a dat cu spatele.
Kat a încercat să pară stăpână pe sine: dădea din umeri și
zâmbea, arătând cu mâna spre mașina ei.
Fereastra Bentley-ului a coborât silențios.
Înăuntru nu era decât șoferul.
Nu era Clive, ci o femeie!
Îți mulțumesc, Doamne!
— Vă mulțumesc foarte mult că ați oprit, a început Kat cu
vocea siropoasă pe care o folosea când întâmpina clientele
care intrau în magazinul La Femme. Mi s-a terminat benzina,
doamnă, și dacă ați vrea să mă duceți într-un loc unde aș
putea găsi…
— Bineînțeles, dragă! i-a răspuns femeia.
O voce ușor răgușită, asemănătoare cu a actriței care îi
plăcea maică-si… Lauren, Lauren… Hutton? Nu, Bacall!
Fusese salvată de Lauren Bacall!
Kat s-a apropiat de Bentley.
Femeia i-a zâmbit. Era mai în vârstă decât maică-sa și
avea păr argintiu, cercei uriași cu perle, machiaj elegant, un
costum de tweed și un fel de eșarfă de mătase violet – părea
foarte scumpă –, pe care o purta pe umeri cu nonșalanța
tipică oamenilor rafinați.
Maică-sa se considera unul dintre ei.
— Doamnă, vă sunt foarte recunoscătoare, a spus Kat,
dorindu-și dintr-odată ca femeia aceea să fi fost mama ei.
— Urcă, dragă, a spus femeia. Sigur o să găsim o
benzinărie.
După accentul ei, Kat și-a dat seama că era englezoaică.
O aristocrată sadea într-un Bentley de la mama lui.
Kat a urcat în mașină, radiind de bucurie. Părea că
noaptea aceea de căcat avea să se termine ca o poveste mișto.

483
Când Bentley-ul a luat-o ușor din loc, Kat i-a mulțumit
femeii încă o dată.
Femeia a înclinat ușor capul și a dat drumul la muzică –
era muzică clasică. Doamne, ce sistem audio! Ai fi zis că te
aflai într-o sală de concerte.
— Dacă pot să mă revanșez în vreun fel…
— Nu-i nevoie, dragă.
O femeie impunătoare, cu mâini ferme, pline de bijuterii.
— Aveți o mașină fabuloasă, a spus Kat.
Femeia a zâmbit și a dat muzica mai tare.
Kat s-a sprijinit de speteaza scaunului și a închis ochii. Se
gândea la Rianna și Bethie, care plecaseră cu tipii care
purtau tricouri contrafăcute.
Abia aștepta să le povestească ce i se întâmplase.
Bentley-ul înainta silențios prin defileu. Dintr-odată,
scaunul confortabil, alcoolul, iarba și nivelul scăzut al
adrenalinei au adâncit-o pe Kat într-un somn aproape
comatos.
Deja sforăia zgomotos atunci când mașina a cotit, urcând
ușor coasta dealului.
Se îndreptau spre un loc întunecos și rece.

484
CAPITOLUL 2

Când a sunat telefonul, luam prânzul cu Milo la


restaurantul Valurile Oceanului din Malibu.
Singurul motiv pentru care ne aflam acolo era vremea
minunată. Restaurantul era un bungalow acoperit cu
șindrilă, cu ferestre enorme și verandă lungă, pardosită cu
scânduri, ridicat pe o coastă înaltă de la vest de Autostrada
Pacificului. Dar numele nu fusese bine ales, pentru că
restaurantul se află la aproape un kilometru de țărm și de pe
veranda lui nu se vede oceanul. Dar mâncarea e
extraordinară, și, deși restaurantul se află departe de țărm,
tot se simte briza sărată.
Era unu după-amiază, și stăteam la o masă de pe verandă:
comandasem seriolă la grătar și bere. Deși fusese plecat o
săptămână în Honolulu, Milo era tot alb ca laptele. Tenul lui
arăta cel mai rău în lumină slabă – i se vedeau umflăturile,
craterele coșurilor, ridurile, pielea lăsată și fălcile de buldog.
Lumina din ziua aceea era superbă, dar nu putea să
estompeze decât imperfecțiunile cele mai evidente.
În ciuda tenului și a celei mai urâte cămăși hawaiiene pe
care am văzut-o vreodată, Milo arăta bine. Trupul nu-i mai
era scuturat de contracțiile și tresăririle de o fracțiune de
secundă care îi trădau încercările de a domoli durerea din
umăr.
Cămașa era un talmeș-balmeș de cămile albastru marin,
maimuțe gălbui și elefanți roșu-bruni imprimați pe fondul oliv
al viscozei care-i acoperea torsul ca un butoiaș.
Sejurul hawaiian al lui Milo venise după o spitalizare de
douăzeci și nouă de zile: fusese internat ca să se recupereze
după rănile provocate de vreo zece alice care îi străpunseseră
brațul și umărul stâng.
Cel care îl împușcase – un psihopat obsesiv – murise,
scutind pe toată lumea de neplăcerile unui proces. Milo își
485
tratase cu indiferență rănile, numindu-le „o ciuruială
nenorocită și stupidă”. Văzusem radiografiile: câteva alice
trecuseră la o distanță de câțiva milimetri de inimă și
plămân. Iar o bucată din cartușul de vânătoare pătrunsese
atât de adânc, încât nu i-au mai scos-o, pentru că mușchiul
ar fi fost grav afectat – așa se explicau contracțiile și
tresăririle.
În ciuda rănilor, la început medicii crezuseră că va avea
nevoie de o internare de doar trei zile. Dar, în a doua zi de
spitalizare, a făcut o infecție stafilococică și a trebuit să
urmeze un tratament cu antibiotice timp de aproape o lună.
Fusese internat la etajul rezervat VIP-urilor, pentru că
partenerul său de viață era doctorul Rick Silverman, șeful
secției de terapie intensivă.
Dar rezerva mai spațioasă și mâncarea mai bună nu i-au
îmbunătățit starea. Febra îi crescuse, iar rinichii nu prea își
mai făceau treaba. În cele din urmă, și-a mai revenit și a
început să se plângă de condițiile de spitalizare și de actrița
de douăzeci și unu de ani din rezerva de la capătul holului.
Diagnosticul ei oficial era: „extenuare”, dar, de fapt, era
îngrijită de șeful secției de dezintoxicare.
Cât a fost internat, doi paparazzi au reușit să-i păcălească
pe agenții de pază de la intrare, dar au fost azvârliți cât colo
de bodyguarzii starletei.
— Dacă nu reușesc să ajungă la ea, i-am spus eu, poate că
or să-ți facă ție câteva poze.
— Sigur că da! People și Us Weekly nu pot face față
concurenței decât dacă publică prim-planuri cu vasta tundră
polară care e fundul meu de VIP.
Apoi s-a dat jos din pat, a ieșit valvârtej pe hol și s-a uitat
fioros la bodyguardul care se învârtea pe lângă ușa lui.
Individul a plecat de acolo.
— Un nenorocit indiscret!
Era limpede că starea lui Milo se îmbunătățise
considerabil.

486
După externare, zicea că se simte bine. Rick, Robin, eu și
toți cei care-l cunoșteau ne prefăceam că nu vedem cât de
țeapăn mergea și că era lipsit de vlagă. Medicul de la
departamentul de poliție a insistat ca Milo să-și ia un
concediu de odihnă, iar șeful său a fost de acord.
De câteva luni, Milo și Rick tot vorbeau de o vacanță la
tropice, dar când a venit vremea să și-o ia, Milo se simțea de
parcă ar fi așteptat o iminentă condamnare la închisoare.
Cât a stat acolo, mi-a trimis o singură carte poștală: niște
luptători de sumo din Samoa, cu trupuri gigantice, care se
încăierau pe o plajă cu nisip alb.

A,
E o vacanță minunată… bla-bla… mă plictisesc de
înnebunesc. Ăștia-s băștinașii. Dacă mai iau parte la câteva
festinuri hawaiiene, contractul meu de fotomodel se duce pe
apa sâmbetei.
Al tău, primitiv,
M.

După ce și-a terminat cea de-a doua bere, Milo m-a


întrebat:
— De ce zâmbești?
— N-am zâmbit.
— Ba da. Sunt un fin observator.
Am ridicat din umeri.
— Te amuză cămașa, nu-i așa?
— E o cămașă mișto.
— Ce bine că n-am la îndemână un detector de minciuni.
Ce, nu-ți plac hainele cu specific local?
— Păi nu știam că sunt elefanți și în Oahu28…
— Ce să-ți spun! Domnul Precizie… a continuat el,

28 Oahu: insulă din arhipelagul hawaiian.


487
apucând cămașa cu degetele murdare de sos. Dacă aș fi găsit
una cu Freud psihanalizând un delfin, aș fi cumpărat-o
pentru tine.
— Dar nucile macadamia pe care mi le-ai adus au fost
excelente!
— Mda…
Și-a dat deoparte de pe frunte părul negru, apoi a mai
cerut o bere, pe care a înghițit-o imediat. Ochii lui de un
verde-deschis, cu pleoapele pe jumătate lăsate, au coborât
spre autostrada de la poalele dealului.
— Te simți bine?
— Mâine mă întorc la muncă, mi-a răspuns el. Vacanța
asta m-a scos din minți. Dar problema e că la departament
n-o să am nimic de făcut. Nu numai că n-avem cazuri
interesante, ci pur și simplu n-avem niciun caz.
— De unde știi?
— I-am trimis ieri un e-mail căpitanului.
— Vremuri liniștite în Los Angelesul de Vest.
— Calmul care anunță furtuna. Sau ceva și mai rău…
— Ce-ar putea fi mai rău?
— Nicio furtună.

A insistat să plătească el, însă când a dat să-și scoată


portofelul, i-a cârâit telefonul, iar eu am profitat de prilej ca
să-i dau chelnerului cardul meu de credit.
— Vulpoiule! a spus el, apoi a răspuns. Sigur, Sean! De ce
nu? Dar dacă într-adevăr a avut loc o crimă, altfel stă treaba.
— Sean se ocupă de o presupusă crimă? l-am întrebat eu
când am plecat.
— A fost furată o mașină în Brentwood. De fapt, mașina
furată a fost recuperată.
Pentru Milo, la fel ca pentru cei mai mulți detectivi
criminaliști, cazurile în care nu era vorba de moartea unui
om erau la fel de neinteresante ca cele ale șoferilor care trec
pe roșu.
— Și de ce te-a sunat?
488
— Crede că s-ar putea să fie vorba de ceva mai grav,
pentru că pe unul dintre scaune s-a găsit o pată de sânge.
— Pare să fie grav.
— Mă rog, nu era o găleată de sânge… Doar câteva
picături.
— Sângele cui?
— Asta-i marea enigmă! Iar tupeistul ăsta vrea să afle ce
părere am: nu i-a spus nimeni că-s în concediu până mâine.
N-am zis nimic – când era într-o astfel de stare, a-l ironiza
era pierdere de vreme.

Sean Binchy, un detectiv tânăr, deșirat și roșcat, aștepta în


fața unei case galben pal. Ca de obicei, purta costum negru,
cămașă albastră, cravată tot albastră și o pereche de pantofi
Doc Martens lustruiți impecabil. Mai întâi fusese basist într-o
formație de ska punk 29, dar apoi descoperise – în același timp
– credința în Iisus și Departamentul de Poliție din Los
Angeles. Cât lucrase la Omucideri, fusese discipolul lui Milo,
dar, pentru că era impertinent, a fost transferat la Jafuri,
apoi la Furturi Auto. Potrivit zvonurilor, Sean era plimbat de
la o secție la alta, pentru că dădea dovadă de „lipsă de
creativitate”.
Casa din spatele lui era una dintre acele construcții de vis
– uriașă, elegantă și primitoare – care, de la o vreme,
dominau cartierele de lux ale Los Angelesului.
Era situată la marginea Brentwoodului, la vest de Bundy
Drive și la nord de Sunset Drive. În zona aceea străzile erau
mai înguste, iar în loc de trotuare nu vedeai decât iarbă. Cea
mai mare parte a străzii era umbrită de eucalipți zbârliți. La
stânga și la dreapta vilei galben pal se înșirau case fără etaj
care se aflau pe lista neagră a urbaniștilor și așteptau să fie
demolate.

29 Ska punk: gen muzical care îmbină punk-ul și ska-ul


(precursorul muzicii reggae).
489
Sean ne-a indicat o alee pietruită lată care ducea spre cele
două garaje ale vilei. În fața unuia dintre ele era parcată o
berlină Bentley Amage de culoare neagră.
— Mașină de VIP, a spus Milo. Exact ce-mi trebuia.
— Salut, Loot! Salut, dr. Delaware!
Porecla lui Milo se trăgea de la acronimul folosit în
departamentul de poliție pentru gradul său: „Loo”30. Milo nu
se ocupa de cazurile mărunte.
— Cum a fost în Hawaii?
— Ți-am adus niște nuci macadamia, i-a răspuns Milo.
— Mersi! Ai o cămașă trăsnet!
Milo și-a întors privirea spre Bentley.
— Cineva a furat mașina asta și a avut tupeul să lase în ea
o pată de sânge?
— Sau ceva care seamănă cu sângele.
— Păi ce altceva ar putea fi?
— De fapt, sunt foarte sigur că e sânge, Loot. Dar nu i-am
chemat pe cei de la laborator, pentru că am vrut să văd ce
părere ai.
— Cine a găsit mașina?
— Proprietarul, a răspuns Binchy, răsfoindu-și carnețelul,
îl cheamă Nicholas Heubel. Un cetățean cât se poate de
serios… N-a fost nevoie să ne sune ca să-și recupereze
mașina.
Milo s-a apropiat de Bentley. Vopseaua era atât de
lucioasă, încât părea smoală topită în lumina puternică a
soarelui.
— Cum a găsit-o?
— A dat o raită prin împrejurimi și a văzut-o câteva străzi
mai încolo.
— Care va să zică ăla care a furat-o nu s-a plimbat prea
mult…
— Dacă vrei să lăsăm baltă toată povestea asta, n-am

30 De la Lieutenant of Homicides - „Locotenent la Omucideri”.


490
nimic împotrivă. Voiam doar să mă asigur că nu mi-a scăpat
nimic.
— Mașina e descuiată?
— Da.
— Hai să vedem presupusa pată de sânge. Și dă-mi o
pereche de mănuși.

491
CAPITOLUL 3

Pentru a decora interiorul Bentley-ului se folosiseră pieile


de cea mai bună calitate a câtorva vaci și furnirul obținut
dintr-un copac întreg, sau poate din doi – mirosea ca într-un
club privat din Mayfair.
Interiorul era alb-cenușiu, cu paspoaluri negre, așa că era
imposibil să nu observi pata din partea dreaptă a scaunului
șoferului – avea vreo doi centimetri pătrați. Pata se alungea
înspre marginea scaunului, iar la extremitatea inferioară era
mai spălăcită: lichidul sau se scursese, sau fusese șters.
Putea fi o pată mai veche de ketchup, dar eu aș fi pariat că
era hemoglobină.
— Nu-i cine știe ce, a comentat Milo.
— S-ar putea să fie și alte pete, a spus Sean, dar covorașele
sunt negre, așa că n-o să găsim nimic fără o examinare
minuțioasă.
— Te-ai uitat în portbagaj?
— Da, am aruncat o privire. Mi-a făcut impresia că n-a fost
folosit niciodată. Pe bune! Am găsit doar două umbrele
băgate în huse și prinse cu niște curelușe pe panoul ignifug
de pe peretele din spate al portbagajului. Proprietarul mi-a
spus că erau opționale: l-au costat opt sute de dolari, dar nu
le-a folosit nici măcar o dată.
Milo și-a vârât mâinile în mănușile de latex și s-a aplecat în
interiorul mașinii, apropiindu-și capul de pată, dar fără s-o
atingă. Adulmecând neîncetat, s-a uitat cu atenție la
covorașe, la căptușeala portierelor și la bordul pe care se
înșirau indicatoarele acoperite cu ochiuri de sticlă.
— Interiorul miroase a nou, a spus el, deschizând o
portieră din spate.
— A fost cumpărată acum un an.
— Dacă mă iau după kilometraj, se pare că proprietarul n-
a neglijat doar umbrelele: a mers cu mașina asta numai vreo
492
cinci mii de kilometri.
— Are și un Lexus, a spus Sean. Zice că-i mai solid și mai
puțin bătător la ochi.
Milo a examinat pata încă o dată.
— Pare să fie sânge, dar nu văd nicio urmă de impact – fie
puternic, fie slab. Un dobitoc, probabil copilul vreunui vecin,
s-a plimbat nițel cu ea și s-a tăiat într-un bong31 ciobit. A fost
furată din garaj?
— Nu, de pe aleea din fața casei.
— Păi proprietarul n-are grijă să încuie frumusețea asta de
mașină?
— Se pare că nu.
— Cheile erau în contact?
— Proprietarul zice că nu. Voiam să-i pun mai mult
întrebări, dar a sunat cineva și a trebuit să intre-n casă.
— Probabil că le uitase în mașină, a spus Milo, dar nu vrea
să recunoască, pentru că nimeni nu vrea să pară tâmpit.
Cine fură o mașină atât de extravagantă trebuie să fie imatur
și impulsiv, de-aia presupun c-a fost mâna unui băiat cu caș
la gură de prin vecini. Unde mai pui c-a lăsat-o de izbeliște la
mică distanță de aici. Ce zici, Alex?
— Da, mi se pare o ipoteză rezonabilă.
Apoi Milo s-a întors către Sean:
— Dacă ar fi un caz serios, aș cerceta toată zona, începând
cu locul unde a fost găsită mașina, și aș încerca să aflu care
dintre vecini are copii adolescenți cu probleme de
comportament. Dar numai dacă ar fi un caz serios…
— Deci zici să nu fac cercetări? a întrebat Sean.
— Ți-a cerut proprietarul să investighezi?
— S-a îngrijorat din pricina petei de sânge, dar nu vrea să
se facă mare caz, pentru că mașina n-a fost avariată.
— Sean, să fiu în locul tău, i-aș spune să scoată un bidon

31 Bong: un fel de narghilea de mici dimensiuni folosită


pentru a fuma marijuana.
493
de Meguiar’s și să uite toată tărășenia.
— Ce-i Meguiar’s?
— Un excelent detergent pentru curățat pielea.
— Bine, așa o să fac, i-a răspuns Sean.
— Salut!
În timp ce ne îndreptam spre Cadillacul Seville cu care
venisem, un bărbat a deschis ușa casei și s-a apropiat de noi
cu pas iute.
Avea în jur de patruzeci de ani, un metru optzeci, membre
lungi, cu mișcări degajate, păr șaten tuns scurt și albit la
tâmple. Purta un tricou gri, pantaloni de sport albaștri din
material catifelat și pantofi maro cu talpă subțire și fără
șireturi. Pe nasul îngust și drept avea o pereche de ochelari
cu lentile mici și ovale, iar buzele îi erau subțiri și crispate, ca
și cum cineva l-ar fi tras de obraji.
— Domnule locotenent!
A trecut pe lângă Sean și s-a apropiat de noi, uitându-se la
cămașa țipătoare cu elefanți a lui Milo, apoi la tricoul negru și
la blugii pe care-i purtam eu. Ne scruta prin ochelari,
încercând să-și dea seama cine era șeful.
— Sunt Milo Sturgis.
— Nick Heubel, a spus nou-venitul, întinzându-i mâna cu
degete lungi.
— Încântat de cunoștință.
— Ciudat, nu? A spus Heubel, făcând semn cu policarul
spre Bentley. La început, i-am zis detectivului Binchy că nu
vreau să se facă mare caz, dar acum m-am răzgândit. Dacă
făptașul e cineva din cartier care urmărește și altceva în afară
de distracții ieftine?
— Mai degrabă distracții scumpe, a spus Milo.
Heubel a zâmbit.
— Nu știu ce-a fost în capul meu când am cumpărat-o.
După ce am condus-o o săptămână, mi-am dat seama că nu-
i decât o mașină și că am căzut pradă mirajului… în fine, ce
vreau să spun e că s-ar putea ca făptașul să fie un delincvent

494
cu puternice tendințe antisociale care bântuie prin cartier și
că e posibil ca furtul să fie doar un prim pas.
— Și ce credeți c-ar putea urma, domnule Heubel?
— Poate c-o să vină iarăși, ca să facă ce și-a propus…
În spatele lentilelor, ochii căprui-deschis ai lui Heubel erau
foarte vioi.
— Vă e teamă că s-ar putea să încerce și altceva.
— N-aș spune că mi-e teamă. Mai degrabă… de fapt, cred
că sunt într-adevăr îngrijorat. A fost un gest atât de
ostentativ: pur și simplu s-a suit în mașină și a plecat.
— Știți cumva când s-a întâmplat?
— După cum i-am spus detectivului Binchy, totul s-a
petrecut între unsprezece seara, când am ajuns acasă, și
dimineața acestei zile, când am ieșit din casă și n-am mai
găsit mașina. Voiam să merg la Country Mart să iau ceva
pentru micul dejun. Preț de câteva clipe, m-am întrebat dacă
nu cumva o băgasem în garaj. Dar apoi mi-am dat seama că
n-avea cum să fie așa, pentru că într-unul dintre ele e parcat
Lexusul, iar pe celălalt îl folosesc pe post de magazie.
Dispăruse! Nu mi-a venit să cred, a spus Heubel, dându-și
ochii peste cap.
— Și la ce oră ați ieșit din casă azi-dimineață?
— La opt fără un sfert. Și, dacă vreți să fiu mai precis, nu
cred că a fost furată după ora cinci dimineața, pentru că la
ora aia deja eram treaz și mă aflam în birou – ferestrele dau
spre stradă, și precis aș fi auzit ceva. Deși nu-s sigur, pentru
că drăcovenia asta are un motor foarte silențios.
— Cinci dimineața… Vă sculați devreme, a comentat Milo.
— Vreau să fiu pregătit la ora când se deschide bursa din
New York. Uneori, când urmăresc bursele internaționale, mă
scol chiar mai devreme.
— Sunteți broker?
— Fac tranzacții cu mărfuri de larg consum. Dar în
dimineața asta nu m-a ademenit nimic, așa că m-am gândit
să iau micul dejun și să dau câteva telefoane.

495
— Îmi închipui că-s niște tranzacții profitabile.
Heubel a dat din umeri și s-a scărpinat în cap.
— Sunt mai profitabile decât munca cinstită. În fine, am
anunțat furtul la poliție, dar când m-a sunat detectivul
Binchy deja o găsisem.
— Era chiar în cartier, a spus Milo.
— Trei străzi mai la vest, pe Villa Entrada.
— Aveați vreun motiv anume să vă duceți exact acolo?
Fleubel părea nedumerit, așa că Milo a continuat:
— Ați auzit cumva că pe Villa Entrada ar locui vreun
delincvent care ar fi putut face una ca asta?
— Ah! I-a răspuns Heubel. Nu, nicidecum, ci pur și simplu
am condus de colo-colo. Nici măcar nu-mi dau seama de ce-
am făcut asta, pentru că nu prea nădăjduiam s-o găsesc.
Poate că tot ce voiam era să fac ceva. Știți cum e, încercam să
recapăt controlul.
— Înțeleg perfect.
— Dacă cineva mi-ar fi cerut să pariez, aș fi zis că se afla
undeva în Los Angelesul de Est, în Watts sau pe platforma
unui camion în drum spre Tijuana. Vă dați seama cât de
surprins am fost când am găsit-o parcată lângă bordură, cu
cheile în contact.
— Că tot veni vorba de chei… Cum de…?
— Știu, știu! A fost o prostie din partea mea, i-a răspuns
Heubel. Cheia pe care o folosesc de obicei e în sertarul
biroului meu, dar cine și-ar fi închipuit că cineva ar fi putut
s-o găsească pe cealaltă?
— Cheia de rezervă?
— Da, e o chestie magnetică. O păstrez într-un locaș al
volanului, pentru cazul în care o pierd pe cealaltă. Cam
prostesc din partea mea, nu-i așa? a spus Heubel, înroșindu-
se.
— Cine mai știa că se afla acolo?
— Păi tocmai asta-i problema: nimeni! Sunt atât de
precaut, încât o scot de acolo când merg să-mi spăl mașina.
Dar presupun că n-am fost suficient de atent: poate că
496
cineva a trecut cu mașina pe lângă mine și a văzut când am
scos-o. Dar am învățat lecția, credeți-mă!
— Totul e bine când se termină cu bine.
— Așa-i, domnule locotenent, dar mă îngrijorează pata de
sânge. Am văzut-o abia când am ajuns acasă. E sânge, nu? a
întrebat Heuble, clipind.
— S-ar putea, dar, oricum, n-am găsit semne de violență.
— Ce vreți să spuneți?
— Nu-i o pată chiar atât de mare. În plus, când se
întâmplă ceva violent, de obicei sângele se împrăștie: e
împroșcat sau pulverizat, și se scurge. Pata din Bentley pare
să fi fost făcută de cineva care și-a șters pe pielea banchetei
sângele de la o tăietură.
— Înțeleg. Și totuși, cineva a sângerat în mașină. Și n-am
fost eu…
— Sunteți sigur?
— Sută la sută sigur! Primul lucru pe care l-am făcut a
fost să intru în casă și să-mi cercetez picioarele cu multă
atenție – m-am gândit că poate mă mușcase un țânțar, dar
nu simțisem. Mă rog, sângele oricum n-ar fi trecut prin
pantaloni… Aveam pe mine blugi groși. Mai exact, perechea
Diesel pe care o port iarna. Sunt al naibii de zdraveni, a
precizat Heubel, bătându-și coapsa. Mi-am examinat
picioarele și pe o parte, și pe cealaltă, ba chiar m-am folosit
de o oglindă. Ei bine, nimic!
— Ați depus mult efort…
— Eram destul de tulburat, domnule locotenent. Mai întâi,
mașina mi-a fost furată chiar din fața casei, apoi am găsit-o,
iar în cele din urmă am dat de sânge! Probabil că o să mă
liniștesc abia după ce o să faceți analiza ADN-ului și o să
aflați că nu se potrivește cu al nici unei victime din ultima
vreme.
— Nu avem niciun motiv să cerem o analiză a ADN-ului.
— Nu? am auzit că tehnologia de azi e mult mai bună
decât pe vremea lui O. J. Simpson. Cu testele de acum, poți

497
să obții rezultatul foarte repede.
Milo i-a aruncat o privire lui Sean, care a intervenit:
— Mai repede, dar tot e nevoie de timp. Iar analiza ADN-
ului e scumpă.
— Ah! Înțeleg, nu-i o prioritate, a spus Heubel.
— Ne dăm seama în ce situație vă aflați… a spus Sean.
— Sunteți șocat, a adăugat Milo. Aveți sentimentul că va
fost violată intimitatea.
— Aveți dreptate, dar problema mea cea mai mare e că n-
am de unde să știu dacă nu cumva individul încă e prin
preajmă și pune ceva la cale.
Milo i-a ținut ceea ce el numea „Prelegerea cu privire la
analiza datelor de către criminaliști” – era nevoie din ce în ce
mai des de așa ceva, din pricina basmelor cu polițiști difuzate
la televizor săptămână de săptămână.
Iată principalele puncte ale prelegerii sale: vrăjitoriile
criminaliștilor sunt foarte utile în serialele de divertisment,
însă, în realitate, datele obținute la locul faptei erau relevante
în mai puțin de zece la sută din totalul cazurile de crimă;
pentru a face față nenumăratelor cereri de analiză a ADN-
ului, Departamentul de Justiție a fost nevoit să contracteze
serviciile unui laborator din New Jersey; informațiile obținute
în urma acestor analize erau atât de nerelevante, încât de
obicei nu se făceau decât în cazul crimelor și violurilor.
— Analizele pot dura câteva luni chiar și în cazul unei
crime, domnule Heubel.
— Uau! Păi atunci, domnule locotenent, cum de reușiți,
totuși, să elucidați crimele?
— Umblăm pe dibuite și, uneori, avem noroc, i-a răspuns
Milo, zâmbind.
— Atunci îmi pare rău, n-am vrut să… Cât ați spus? Doar
zece la sută?
— În cel mai bun caz.
— Bine, am înțeles… Mă rog, aveam convingerea că dacă
trăiești într-un anumit cartier, poți fi ferit de… Dar presupun

498
că și asta e o naivitate.
— Dar ăsta chiar e un cartier sigur, domnule. Unul dintre
cele mai sigure din partea asta a orașului.
Era adevărat, dacă nu luai în calcul micul secret al Los
Angelesului de Vest: în cartierele de lux nu prea au loc
atacuri violente, dar spargerile și jafurile sunt frecvente,
pentru că, după cum spunea un spărgător arestat, „acolo se
află chestiile mișto”.
— Deci cel mai bine ar fi să mă liniștesc și să uit toată
tărășenia? a întrebat Heubel.
— Dacă vreți să se facă investigații, uitați cum o să
procedăm: dacă detectivul Binchy o să aibă timp, o să cheme
o echipă de experți să ia niște mostre de pe banchetă – măcar
ca să vadă dacă e sânge. Iar dacă n-or să fie prea ocupați,
criminaliștii or să cerceteze și restul mașinii.
— Dar ce anume or să caute?
— Alte pete de sânge. Și orice lucruri nelalocul lor. Dar o să
ia ceva timp.
— Deci s-ar putea să rămân fără mașină câteva zile.
— Da, e posibil.
— Păi n-am găsit nimic altceva… a spus Heubel zâmbind.
Am examinat mașina cu o lanternă. Cred că am cam distrus
probele.
— Ați dat cu aspiratorul în mașină?
— Nu, dar amprentele mele…
— Amprentele dumneavoastră sunt împrăștiate prin toată
mașina, pentru că o conduceți zi de zi. Dacă nu ați dat cu
aspiratorul, dar, tot umblând prin mașină, ați atins vreo pată
sau ați mișcat vreo fibră de material, criminaliștii tot or să
dea de ele.
— Deci zece la sută, a repetat Heubel, vârându-și un deget
sub una dintre lentile. Aș fi zis că procentul e de nouăzeci la
sută. Mă rog, e limpede că nu-i domeniul meu.
— Tocmai de-aia suntem aici. Ați vrea ca detectivul Binchy
să cheme o echipă de experți?

499
— O să fie nevoie să dea jos căptușeala portierelor?
— Nu, or să folosească niște perii și or să răzuiască ușor
materialul. Poate că va fi nevoie să umezească petele găsite
cu o soluție salină și să presare niște reactivi – substanțe care
interacționează cu fluidele corpului. S-ar putea să facă pe loc
o analiză pentru detectarea proteinelor umane, iar dacă or să
descopere că e o pată de sânge, or să stabilească de ce grupă
e. Toate astea or să dureze câteva minute, dar o să ia ceva
timp până o să vină echipa – poate câteva zile –, așa că cel
mai bine ar fi să nu folosiți mașina. Până atunci, detectivul
Binchy o să-și noteze toate datele pe care o să i le furnizați și
o să le consemneze într-un raport detaliat pentru arhiva
poliției.
Sean și-a lovit un pantof cu vârful celuilalt.
— Mai am o mașină, a spus Heubel, așa că lăsați-mi ceva
timp să mă gândesc mai bine.
— Cum doriți.
— E plăcut să poți alege. Sau să ai iluzia că poți face asta.
*
— Raport detaliat? l-am întrebat pe Milo în timp ce ne
îndepărtam de vilă. E o pedeapsă aplicată lui Sean pentru că
te-a făcut să pierzi timpul?
— Nu-s deloc înclinat către astfel de răzbunări.
— Vrei să-l trântești la podea și să-i smulgi consola Game
Boy din mână?
Milo a izbucnit în râs.
— Încerc doar să-mi apăr pielea. Un individ ca Heubel s-ar
putea să-l cunoască pe primar. Ultimul lucru care-mi lipsește
– de fapt, care-i lipsește lui Sean – e o bârfă la un cocteil
despre dezinteresul de care dă dovadă poliția.
— Ah! Vasăzică încercai să-l ferești pe băiat de necazuri.
— Exact asta a făcut bătrânul Milo.
— Și cine știe ce dă la iveală pata aia…
Milo a întors capul spre mine.
— Alex, una e să calmezi bogătanii, și alta e să-ți închipui

500
că pe străzile din Brentwood ar bântui vampiri siniștri și
vetuști, fascinați de ideile lui Charles Manson 32, care n-ar
avea în cap decât să măcelărească brokeri specializați în
tranzacțiile cu mărfuri de larg consum.
— Adevărații adepți ai lui Manson bântuiau prin Beverly
Hills și Los Feliz 33. Și chiar măcelăreau bogătanii…
— E vorba de un furt săvârșit de un plimbăreț care a lăsat
mașina intactă și a fost suficient de amabil cât s-o parcheze
într-un loc pe unde era foarte probabil să treacă proprietarul
ei.
— Cum zici tu.
— Auzi, tinere, nu-mi vorbi pe tonul ăsta!

32 Charles Milles Manson (n. 1934): criminal american care a


condus așa-numita Familie Manson, un cult apărut în San
Francisco în 1967, și care a fost condamnat pentru
conspirație în crimele Tate-LaBianca.
33 Los Feliz: cartier de elită din Los Angeles.

501
CAPITOLUL 4

N-am aflat dacă Sean a chemat până la urmă echipa de


experți să cotrobăiască prin Bentley, dar sigur e că nu i-a
spus lui Milo cum s-a încheiat povestea.
Timp de o săptămână, nu s-a înregistrat niciun caz de
crimă în Los Angelesul de Vest. Blestemând factorii psiho-
socioeconomici răspunzători de liniștea care se instalase în
oraș în toamna aceea, Milo a început să lucreze la niște
cazuri mai vechi rămase nerezolvate. Dar dosarele de care
avea nevoie sau lipseau, sau erau atât de schematice încât
nu-i puteau fi de niciun folos, așa că s-a lăsat păgubaș.
În cea de-a opta zi de când se întorsese la serviciu, l-am
sunat să-l întreb ce mai face. Șeful său tocmai îi trimisese o
directivă primită de la biroul central al Departamentului de
Poliție. Un violator ucigaș pe nume Cozman „Cuz” Jackson,
care urma să fie executat în Texas, se străduia să amâne
injecția letală mărturisind crime făptuite prin toată țara și
promițând că avea să indice cu precizie locurile în care
îngropase victimele.
Procuratura din Texas voia ca, înainte să înceapă
investigațiile, să obțină câteva date de la polițiștii din Los
Angeles.
Cuz Jackson susținea că victima sa din California era
Antoine Beverly, un băiat de cincisprezece ani din Los
Angelesul de Sud, care dispăruse în Culver City în urmă cu
șaisprezece ani, pe când vindea abonamente de presă din ușă
în ușă. Pe vremea aceea, Jackson locuia în apropiere – în
Venice – și lucra la vreo cincisprezece kilometri de traseul
obișnuit al lui Antoine: era angajat ca om bun la toate la un
adăpost pentru animale din West Chester.
Dar dosarul lui Beverly era de negăsit în arhiva centrală a
departamentului. Așa că cei de la sediul central voiau ca Milo
să-l caute în arhiva din Los Angelesul de Vest și, dacă l-ar fi
502
găsit, să ia legătura cu martorii.
Însă deocamdată căutările lui Milo nu avuseseră succes.
— A venit vremea să ostracizăm marea Satană birocratică!
mi-a spus el. Hai să-ți povestesc întreaga tărășenie: în mod
normal, treaba asta era sarcina gagiilor de la Omucideri, dar
lor le plac numai crimele răsunătoare, care să-i facă faimoși,
iar cazul lui Beverly e banal, așa că l-au pasat celor din Los
Angelesul de Vest. Iar șeful meu își închipuie că, în momentul
ăsta, m-aș mulțumi cu orice, așa că mi l-a dat mie.
— Cel puțin ai parte de o noutate, i-am răspuns eu.
— Care anume?
— Un șef căruia i se face milă de un subordonat…
— Trebuie să închid, Alex!
Proasta dispoziție din ultima vreme nu i se atenuase deloc.
Poate că era din pricina schijei din braț și a durerilor
posttraumatice. Sau din pricina blazării provocate de cele
două decenii pe care le petrecuse ca detectiv homosexual la
Departamentul de Poliție din Los Angeles. Percepția colegilor
asupra lui Milo se schimbase, dar într-un ritm atât de lent,
încât nu considera că această modificare era un progres.
Când a intrat în poliție, s-a străduit să-și ascundă
orientarea sexuală, dar adevărul a ieșit la iveală în cele din
urmă, provocând zâmbete compătimitoare, bârfeli și gesturi
fățișe de ostilitate. Apoi nu s-a mai ascuns, dar nici nu s-a
apucat să facă paradă cu homosexualitatea lui. De câteva ori
a găsit scrisori injurioase în cutiuța poștală de la poliție.
Spiritul de echipă e indispensabil pentru munca detectivilor
criminaliști, dar mulți începuseră să-l evite după ce câțiva
colegi au plecat urechea la zvonuri și au cerut să fie
transferați.
În încercarea de a ține piept izolării, Milo a făcut multe ore
suplimentare și a ajuns să fie unul dintre detectivii cu cel mai
mare număr de cazuri rezolvate din întreg departamentul.
Conducerea poliției ezita, neștiind ce atitudine să adopte față
de el, dar acordarea anumitor drepturi civile homosexualilor

503
și puzderia de scrisori din partea familiilor recunoscătoare ale
victimelor au făcut ca Milo să nu poată fi persecutat.
Apoi o crimă mai veche l-a pus într-o situație
asemănătoare celei de pe vremea când era novice, și
conducerea nu se putea atinge de el pentru că era un
detectiv competent. Descoperise în dosarul acelui caz niște
nereguli comise de șeful poliției și a făcut un târg cu el: ca să
nu le dea publicității, urma să fie făcut locotenent, să fie
scutit de obligațiile rutiniere ale noului său grad și să lucreze
în continuare la cazuri de crimă.
A fost mutat din biroul comun al detectivilor și pitit într-o
cămăruță cât o debara care înainte chiar fusese folosită pe
post de debara. I s-a pus la dispoziție un computer vechi și i
s-a dat voie să se folosească de detectivii începători – dar
numai dacă nu avea altcineva nevoie de ei – și a fost lăsat să-
și aleagă singur cazurile.
Cu alte cuvinte: Dacă nu ne stai în cale, o să-ți întoarcem
serviciul.
Pus în locul său, un altul s-ar fi blazat. Dar Milo s-a
acomodat noii sale situații, stabilindu-și un al doilea birou
într-un restaurant indian din apropiere, unde, printre accese
de dispepsie, continua să rezolve cazuri dificile. În tot acest
timp, se răsfăța cu singurul său hobby: să se plângă.
În cele din urmă, eficacitatea sa a atras atenția noului șef
al departamentului, care era obsedat de statisticile
criminalistice. Iar lui Raymond Grant, noul șef al secției lui
Milo, nu-i păsa cu cine se culcau subordonații săi. Așa că
Milo a primit un calculator mai performant și mai mult
sprijin din partea detectivilor, păstrându-și totodată
programul flexibil.
Nu era invitat la petrecerile cu frigărui organizate de secția
lui, dar tot răul spre bine: nu era un tip sociabil și, în felul
acesta, își putea petrece mai mult timp cu Rick.
Dar când te uitai la Milo, n-ai fi zis că viața îi devenise mai
ușoară.

504
Bineînțeles că, atunci când Antoine Beverly dispăruse,
familia lui dăduse poliției tot sprijinul de care era în stare,
dar scepticismul lui Milo era întemeiat: după șaisprezece ani,
dovezile se pierd, iar puzderia de mărturisiri făcute de
condamnații care urmează să fie executați e o simplă
stratagemă de amânare care nu duce la nimic.
Și totuși, ar fi trebuit să fie mulțumit că avea de lucru.
Sau poate că nu făceam decât să proiectez propria-mi stare
de spirit asupra lui, întrucât munca mea din anul acela
dăduse roade. Câteva cazuri de custodie a unor copii se
soluționaseră decent, fără ca părinții să facă încercări de a-și
traumatiza psihic progeniturile și fără ca avocații să dea frâu
liber pornirilor distructive. De câteva ori, rapoartele mele au
ajuns pe biroul câte unui judecător inteligent care chiar își
lua răgazul să le citească.
Mă gândeam că poate lumea devenise mai bună și mai
primitoare – poate că era o reacție la violența care umplea
prima pagină a ziarelor. Când i-am împărtășit acest gând lui
Robin, ea a zâmbit, a mângâiat câinele și mi-a spus:
— Cine știe, s-ar putea să fie un efect pozitiv al încălzirii
globale… Prea zice lumea că toate relele ni se trag de la ea.
Robin și cu mine ne împăcasem după ce ne despărțisem a
doua oară în cei zece ani de când eram împreună. Casa în
care locuiam fusese construită după planurile ei pe coasta
unui deal din cartierul Beverly Glen, iar câtă vreme fusesem
despărțiți mi se păruse sumbră ca un cavou. Un mogul al
internetului avea să-i plătească o sumă cu șase cifre ca să-i
construiască patru instrumente artizanale: o chitară, o
mandolină, o mandolă și un violoncel – era o comandă care
avea să-i ocupe cea mai mare parte a anului. Era o afacere de
vis, dar numai dacă nu se gândea că mogulul era afon și nu
putea interpreta nici măcar o notă.
Unul dintre carașii aurii din bazin avea doisprezece pui,
ploile abundente revigoraseră vegetația grădinii, iar alături de
noi o aveam pe Blanche, care putea fi descrisă drept „cățeaua

505
care zâmbește pe bune”. Era o femelă de un an din rasa
buldog francez – o mogâldeață caldă, mătăsoasă și blondă,
atât de veselă, prietenoasă și delicată, încât mă gândeam să-i
donez cromozomii institutului de cercetări biologice din Nisa.
Desigur, nu era o temă de cercetare interesantă: un câine
care nu mușcă oameni nu e cine știe ce.
Dar în cea de-a noua zi de când Milo se întorsese la
serviciu, cineva a fost mușcat.

S-a întâmplat pe o stradă unde de obicei nu se petreceau


astfel de lucruri.
Într-o dimineață liniștită de duminică, la ora șase și treizeci
și două de minute, într-un cartier din South Westwood ale
cărui căsuțe îngrijite erau dominate de turnul Templului
Mormonilor de pe bulevardul Santa Monica, Ella Mancusi, o
pensionară de șaptezeci și trei de ani, fostă profesoară de
liceu, a ieșit pe ușa casei sale de culoarea mentei, a făcut
câțiva pași ca să-și ia ziarul de jos și a dat nas în nas cu un
bărbat care avea în mână un cuțit.
Unicul martor, un copywriter insomniac pe nume Edward
Moskow, care locuia două case mai la sud, stătea în
sufragerie și își citea ziarul cu o cafea în față. La un moment
dat, uitându-se din întâmplare pe fereastră, a zărit un bărbat
înfigând cuțitul în Ella Mancusi și a rămas îngrozit văzând că
bătrâna se prăbușește într-o baltă de sânge.
Când a ajuns lângă Ella, a găsit-o moartă, iar criminalul
fugise.
Medicul legist a constatat că victima fusese înjunghiată de
nouă ori, patru dintre răni fiind cauzatoare de moarte. După
adâncimea și lățimea tăieturilor, prima bănuială a fost că
ucigașul folosise un cuțit cu lamă lungă, fără zimți și cu tăiș
pe o singură parte, care te trimitea cu gândul la un cuțit de
vânătoare.
Descrierea ucigașului făcută de Moskow era foarte ciudată:
un bărbat cu părul alb, înalt și robust, cu haine negre și

506
largi, care avea pe cap o șapcă albastră.
— Șapca era exact ca alea pe care le poartă bătrânii. Părea
un ciudat. Iar când s-a îndreptat spre mașină, mergea
țeapăn, ca moșii.
În timp ce bărbatul cu șapcă își măcelărea victima, mașina
lui aștepta la bordură cu motorul pornit și cu portiera
șoferului deschisă. După ce a terminat, și-a șters cuțitul de
pantaloni, s-a urcat la volan și a demarat cu viteză destul de
mică.
Ochiul de vultur al lui Moskow a reținut și cum arăta
mașina.
— Ultimul model de Mercedes S600. Negru, lucios și curat.
E cel mai tare model cu patru uși produs de Mercedes, dacă
nu luăm în calcul Maybach-ul. Sunt absolut sigur, pentru
că-s înnebunit după mașini. Costă o sută cincizeci de mii!
Dar n-am reținut decât o parte a numărului de
înmatriculare.
O literă și trei cifre. Milo a dat mașina în urmărire, apoi s-a
dus să examineze locul crimei. Când m-a sunat pe mine, deja
aflase o informație prețioasă.
— A fost furată în Beverly Hills, din parcarea unei firme de
închiriat mașini, care se cheamă Prestige. Hoțul a dus-o la loc
în parcare înainte de începerea programului, adică înainte de
ora nouă, iar cei de la firmă n-au aflat că mașina dispăruse
decât în momentul în care i-am sunat eu. S-au uitat pe
indicatoarele de la bord și mi-au spus că hoțul a făcut cu ea
șaizeci și opt de kilometri.
— Parcarea era închisă?
— Cică intrarea ar fi fost blocată cu un lanț.
— Crima a fost comisă la șase jumate, iar mașina s-a
întors în parcare două ore mai târziu, am spus eu.
— Exact. Cât tupeu!
— Vasăzică a furat o mașină de lux mare și neagră, apoi a
înapoiat-o.
— Mda! S-a încruntat Milo.

507
— Până la urmă, Sean a investigat Bentley-ul?
— Heubel nu i-a dat voie decât să preleveze o probă din
zona petei. N-a fost de acord cu chestii mai complicate. Sean
a luat o trusă și a făcut singur prelevarea: e sânge de om,
grupa zero pozitiv. Dar e prea devreme să facem o legătură
între Bentley și tărășenia asta. Și să nu mă iei iarăși cu
șansele de unu la o mie!
— Să mă păzească Dumnezeu de așa ceva!
— Iar dacă El e prea ocupat, să te păzești singur! Vrei să
arunci și tu o privire la locul crimei?
— Bineînțeles!
— Atunci ne vedem în douăzeci de minute.

Cadavrul Ellei Mancusi fusese dus la morgă. Nu mai


rămăseseră decât dalele înroșite și iarba mustind de sânge.
Deși nu-s specialist și e greu să-ți dai seama cam ce s-a
întâmplat după forma petelor de sânge rămase pe o suprafață
cu denivelări, am văzut de-a lungul anilor suficient de multe
cât să pot recunoaște împroșcătura unei artere și o scurgere
lentă.
Mi-am închipuit cum s-a prăbușit bătrâna, în timp ce
presiunea sângelui scădea, și cum, în cele din urmă, inima i
s-a oprit, iar sufletul i s-a desprins de trup.
Milo discuta cu Sean, stând foarte drept. Șuvițele negre îi
tot cădeau pe frunte, însă nu reușea să le dea pe spate. Doar
un uragan ar fi putut clinti părul scurt și plin de gel al lui
Sean.
M-am apropiat de ei, lăsând în urmă balta de sânge.
— O bătrână. O profesoară, a spus Sean, palid la față.
— Mercedesul e în drum spre laborator, a spus Milo. Sean
o să-l roage pe domnul Heubel să ne pună la dispoziție
Bentley-ul pentru investigații suplimentare. Dacă n-o să fie
de acord, n-avem cum să-l obligăm – știu asta de la unul
dintre cei mai ai dracului procurori.
— Poate că n-o să ne facă probleme dacă-i spun despre

508
crima asta, a intervenit Sean. Părea un tip de treabă.
— Sau dimpotrivă!
— Ce vrei să spui?
— Bogătanii caută să nu se amestece în porcării dintr-
astea.
Milo a dat să plece.
— Auzi, Loot, să știi că oficial eu încă lucrez pentru secția
Furturi de mașini.
— Vrei să pun o vorbă bună pentru tine?
— Nu cred că locotenentul Escudo o să fie încântat… a
spus Sean, mușcându-și buzele. Și o să am nevoie de ajutorul
lui când o să mi se stabilească indicatorii de performanță.
— Ce vrei să spui? l-a întrebat Milo, mijind ochii.
Sean a întors capul și s-a uitat la pata de sânge.
— Milo, o să fac tot ce pot ca să te ajut.
Milo n-a țipat la Sean, așa cum mă așteptam, ci i-a spus:
— Vezi cum o scoți la capăt cu Heubel și mai vorbim dup-
aia.
Sean l-a salutat cu mâna la tâmplă și a plecat.
— Când o să aibă și el parte de mai mult timp liber? l-am
întrebat eu pe Milo.
— Când o să aibă indicatori de performanță mai buni, mi-a
spus el, întorcându-se cu fața către căsuța verde. Ei, ce-ți
spune intuiția?
— Atât victima, cât și făptașul sunt în vârstă… Iar crima a
fost comisă cu exces de zel, deci s-ar putea ca ucigașul să fi
avut ceva cu ea. Să fiu în locul tău, i-aș verifica iubiții sau
foștii soți și aș încerca să aflu dacă nu cumva a avut vreo
aventură care s-a sfârșit prost.
— O ciorovăială între consumatori de gerovital? Martorul
mi-a spus că era văduvă și că singurul bărbat care o vizita
era un tip de vreo patruzeci de ani despre care crede că era
fiu-său. Băieții de la laborator sunt înăuntru. După ce-or să
strângă probele, o să mă apuc să cotrobăi nițel prin casă.
Dintr-un bungalow în stil sud-american aflat în susul

509
străzii a ieșit un bărbat care, frecându-se la ochi, s-a
apropiat de noi, evitând să se uite la pata de sânge.
— El e, mi-a spus Milo. Ce-ar fi să stați nițel de vorbă cât
mă duc eu în casa bătrânei să văd cum își fac treaba băieții?

Edward Moscow avea vreo cincizeci și cinci de ani. Era chel


și avea o barbă sură și cârlionțată. Purta o bluză de trening
largă și roasă la mâneci, pe care scria Swarthmore 34.
Pantalonii kaki i se decoloraseră atât de mult, încât
deveniseră aproape la fel de albicioși ca picioarele lui goale.
M-am prezentat, dar fără să-i spun cu ce mă ocupam, iar
Moskow a înclinat ușor capul.
— Trebuie să fi fost o priveliște îngrozitoare, am zis eu.
— N-am să uit niciodată ce-am văzut! Mi s-a întipărit în
minte, a răspuns el ducându-și mâna la frunte.
— V-ați mai amintit ceva?
— Ce moș nemernic! a continuat Moskow cu vocea lui
slabă și hârâită. E incredibil! Îmi închipuiam că oamenii de
vârsta lui nu mai sunt atât de instinctivi.
— E drept că mulți nu mai sunt așa…
Dintr-odată, s-a uitat la mine ca și cum abia atunci și-ar fi
dat seama că purtam o discuție.
— La bătrâni apare așa-numita „stingere a instinctelor
criminale”, am continuat eu. Altfel spus, se cumințesc.
Moskow a încuviințat ușor din cap.
— Spuneți-mi, vă rog, ce vârstă credeți că avea ucigașul?
— L-am văzut doar câteva secunde, mi-a răspuns el, cu
fața schimonosită și barba zbârlită. M-am uita mai ales la
mâna lui, a continuat Moskow, ridicându-și brațul și făcând o
mișcare de sus în jos, ca și cum ar fi înfipt un obiect ascuțit.
Am crezut că o lovea cu pumnul și am alergat spre el ca să-l
opresc. Dar când am ajuns acolo, deja se îndrepta spre
mașină, și am văzut balta de sub doamna Mancusi. Sângele

34 Swarthmore: universitate din Philadelphia.


510
se tot împrăștia… un adevărat șuvoi… N-am mai văzut
niciodată așa ceva…
S-a înfiorat.
— Domnule Moskow, cam ce vârstă credeți că avea
bărbatul ăsta?
— Ah, da! Scuzați-mă… Șaptezeci. Sau șaizeci și cinci.
Poate chiar șaptezeci și cinci. Zău că n-aș putea să estimez,
dar pot să vă spun cu siguranță că se mișca exact ca un moș.
Nu că ar fi șchiopătat sau mai știu eu ce, dar mergea țeapăn.
Ca și cum ar fi avut tot trupul bandajat.
— Deci se mișca lent.
S-a gândit preț de câteva clipe.
— Mă rog, nu alerga, dar nici nu mergea bălăbănindu-se.
De fapt, nu l-am văzut decât din spate, în timp ce se îndrepta
spre mașină. Aș zice mai degrabă că mergea cu o viteză
obișnuită… Avea un mers normal, ca și cum tocmai ar fi
livrat un colet sau așa ceva. Și nu s-a uitat în spate. Deși
țipam la el, moșul se purta de parcă nici n-aș fi fost acolo.
Nenorocitu’ nici măcar nu s-a obosit să se întoarcă, ci a mers
liniștit mai departe, s-a urcat în mașină și a plecat. Exact
asta mă intrigă! Că s-a purtat normal!
— Altfel spus, părea că face o treabă obișnuită.
Moskow se juca absent cu un fir care atârna de gulerul
bluzei.
— Deci nu i-ați văzut fața? l-am întrebat eu.
— Nu. Era un țicnit! Am țipat cât m-au ținut plămânii, în
speranța că o să iasă cineva din casă, dar n-a apărut nimeni.
Adevăratul Los Angeles – orașul-fantomă! A spus el, privind
casele care se înșirau de-a lungul străzii.
— Dar ce i-ați strigat bătrânului?
— Nu-mi aduc aminte… „Stai pe loc, nenorocitule!”, sau
ceva asemănător, mi-a răspuns el, înfigându-și unghia
policarului în tivul bluzei de trening. Doamna Mancusi zăcea
într-o baltă de sânge, iar nemernicu’ ăla se îndepărta în pas
de promenadă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Am

511
început să alerg după el… Acum mi se pare c-a fost o decizie
prostească, dar atunci n-am stat să mă gândesc. Apoi am
văzut cuțitul și am încremenit.
Ochii i s-au împăienjenit.
— Dar cum de-ați văzut cuțitul?
— L-a șters de pantaloni. Chiar deasupra genunchiului. Cu
un aer nepăsător, ca și cum ar fi fost lucrul cel mai firesc.
— Și pe urmă?
— Pe urmă l-a băgat în buzunar, s-a urcat în mașină și a
plecat. Totul s-a întâmplat în doar câteva secunde.
— Mașina avea motorul pornit?
— Cred că da, pentru că nu-mi aduc aminte să fi pornit
mașina când a plecat. De fapt, nu-mi amintesc să fi auzit
zgomot de motor, dar poate că pur și simplu n-am băgat de
seamă. Oricum, modelul ăla de Mercedes e foarte silențios.
— Și în ce parte a luat-o?
— A trecut chiar pe lângă casa mea, a spus el, arătând
spre sud.
Știam bine cartierul de pe vremea când eram student:
hoinărisem pe străzile alea în căutarea unor scurtături către
garsoniera mea mică și întunecoasă de pe strada Overland.
— Cartierul ăsta e ca un labirint: are o mulțime de străzi
care se înfundă, am spus eu.
— Credeți c-ar putea locui în zonă! M-a întrebat Moskow,
crispat.
— Nu, dar s-ar putea să-și fi pregătit mai înainte drumul
de retragere.
— Nu l-am văzut niciodată prin cartier. Și nici
Mercedesurile S600 nu prea circulă pe-aici…
— Nu-s multe Mercedesuri în cartier?
— Ba-s foarte multe, dar nu modelul ăsta.
— Vă pricepeți la mașini.
— De-a lungul timpului, am avut câteva rable pe care le-
am reparat, mi-a răspuns el, zâmbind cu jumătate de gură.
Am avut odată un Delorean – a fost o adevărată încercare.
Dar spuneți-mi, credeți că e vorba de un mafiot bătrân?
512
— Ce vă face să credeți asta?
— Mașina mare și neagră, crima care seamănă cu o
execuție și vârsta individului. Mi-a trecut prin cap c-ar putea
fi un ucigaș plătit, căruia nu i s-au stins instinctele criminale,
deși a îmbătrânit… în cele din urmă, a smuls firul care-i
atârna de guler și a început să-l răsucească între policar și
arătător. Apoi a adăugat: Și ce șapcă idioată avea!
— Credeți că doamna Mancusi avea legături cu un mafiot
în vârstă?
— Nu prea cred. Și totuși, cine și-ar fi putut închipui ce s-a
întâmplat azi?
— Cât de bine o cunoșteați?
— Aproape deloc. Era o femeie liniștită și părea foarte de
treabă. Ne salutam și atâta tot.
— Avea multe cunoștințe?
— Eu nu-l știu decât pe tipul despre care i-am povestit
locotenentului.
— Cât de des o vizita?
— Cam o dată pe lună, de-aia am presupus că era fiu-său.
Sau poate venea mai des, dar n-am stat cu ochii ațintiți pe
casa ei.
— Ce altceva mi-ați mai putea spune despre el?
— Să fi avut vreo patruzeci de ani. Era blond și avea un aer
neîngrijit. Dacă stau bine și mă gândesc, nu i-am văzut
niciodată împreună. El ciocănea la ușă, iar ea îl lăsa să intre.
Când pleca, nu-l conducea niciodată.
— Doamna Mancusi avea dificultăți la mers?
— Dimpotrivă! Era sănătoasă și energică.
— Îmi mai puteți spune ceva despre bărbatul blond?
— Era destul de robust. Și când v-am zis că arăta neîngrijit
voiam să spun că nu părea să-i pese cum arată.
— Știți cum îl cheamă?
— N-am auzit-o strigându-l vreodată pe nume. După cum
v-am spus, nu i-am văzut niciodată împreună. Tipul nu
părea încântat de vizitele astea, așa că s-ar putea să fi fost o

513
oarecare animozitate între ei. Iar ultima oară când a vizitat-o
– în urmă cu o lună sau două –, a rămas afară, iar doamna
Mancusi a stat de vorbă cu el prin ușa întredeschisă. Mă rog,
presupun că ea era, pentru că locuiește singură. N-am auzit
ce discutau, dar am avut impresia că se certau. Apoi tipul a
făcut așa…
Moskow și-a lovit șoldul cu mâna, a îndoit un genunchi și a
făcut o grimasă.
— A fost nițel cam… teatral, mă-nțelegeți? Și caraghios: un
bărbat în toată firea, care nu părea homosexual, să facă
gestul ăla de vampă… Mi s-a părut ciudat. Mai ales când
stătea de vorbă cu maică-sa. Dacă într-adevăr era maică-sa…
— Deci vi s-a părut că se certau.
— Stați un pic, a spus Moskow, nu vreau să bag pe nimeni
în bucluc. Asta a fost impresia mea, dar n-aș băga mâna-n
foc.
— Impresia asta va fost lăsată de gesturile lui.
— Din felul în care stătea în ușă am dedus că era…
— Agresiv?
— Mai degrabă defensiv. Ca și cum doamna Mancusi i-ar fi
spus niște lucruri pe care nu voia să le audă.

514
CAPITOLUL 5

— I-a trecut prin minte că ar putea fi o acțiune mafiotă


pentru că o chema Mancusi? a întrebat Milo.
Eram în Café Moghul, în apropierea secției de poliție.
Patronii restaurantului îl considerau un fel de rottweiler cu
față umană și erau foarte încântați să-i gătească mâncărurile
pe care le cerea. Îl priveam golind farfuriile cu tocăniță de
miel cu curry, homar tandoori, bame cu mirodenii, linte și
orez. Avea la îndemână și un vas cu ceai de cuișoare.
După ce văzusem balta de sânge din fața casei lui Mancusi
și îmi imaginasem cum se petrecuse totul, n-am reușit decât
să beau un pahar de ceai.
— Moskow n-a fost explicit în privința asta, dar presupun
că da, i-am răspuns eu. Oricum, bănuiala lui e întemeiată.
Felul în care a fost comisă crima te face să te gândești la un
profesionist: știa când avea să iasă Mancusi ca să-și ia ziarul,
a lăsat mașina cu motorul pornit, și-a pregătit un drum de
retragere… Unde mai pui că a ucis-o brutal și cu
meticulozitate, iar când a plecat, nu s-a grăbit deloc.
— Vasăzică avem de-a face cu un dur cărunt, a spus Milo.
Ți se pare că-i un profesionist? Atunci cum se face că a
omorât-o la lumina zilei și că nu și-a lăsat decât un interval
de două ore jumate ca să curețe mașina și s-o ducă înapoi în
parcare? Unde mai pui că s-a întors în Beverly Hills
dimineața, expunându-se riscului de a fi văzut.
— Unde se află firma de închiriat mașini?
— Pe Alden Drive, la poalele dealurilor.
— Deci e în zona industrială din Beverly Hills, care-i destul
de liniștită duminică dimineața, am spus eu.
— Dar e și la cinci minute de secția de poliție din Beverly
Hills.
— Un Mercedes negru n-are cum să atragă atenția. Și nicio
mașină care intră în parcarea firmei de închiriat… S-au găsit
515
urme de sânge în Mercedes?
— La o investigație sumară, nu. Dar să vedem ce spun
băieții de la laborator.
— Și-a șters cuțitul de pantaloni, ca să nu murdărească
mașina. Iar două ore și jumătate îi erau suficiente ca s-o
curețe ca lumea înainte s-o ducă în parcare. Poate că are o
ascunzătoare undeva între locul crimei și firma de închiriat.
— Adică ascunzătoarea asta ar putea fi aproape oriunde în
Los Angelesul de Vest… Cred că o să dau presei câte ceva
despre caz. Un ghiuj ucigaș – câți ar putea să fie? a spus el,
apoi a băgat în gură o bucată de homar, a mestecat-o pe
îndelete și a înghițit-o. Ce tupeu a avut cuțitarul ăsta, s-o
ucidă în plină zi!
— Poate că, după capul lui, era mai sigur s-o atace în
timpul zilei, pentru că, dacă ar fi omorât-o noaptea, ar fi
trebuit să dea buzna în casa ei. Casa lui Mancusi avea
alarmă?
— Da, dar nu era cine știe ce: doar la ușa din față și la aia
din spate, nu și la ferestre.
— Pentru un moș, ar putea fi o problemă să se cațăre pe
fereastră. S-o fi gândit că, fiind duminică dimineața, cei mai
mulți dintre vecini dorm. Nu uita că e vorba de o victimă care
nu putea să opună prea multă rezistență și că arma crimei e
cât se poate de silențioasă… A lovit-o atât de fulgerător, încât
Mancusi nici măcar n-a avut timp să țipe. Dacă noaptea
trecută Moskow n-ar fi uitat să-și ia somniferul, întreagă
tărășenie ar fi trecut neobservată. Mai e vreun vecin care ar
putea să ne dea și alte informații?
Milo și-a acoperit cu palmele mai întâi urechile, apoi ochii,
iar la sfârșit gura.
— Moskow are cazier?
— E curat ca lacrima! a răspuns el, dând la o parte
farfuria. Și-a șters cuțitul de pantaloni… Și cam ce-ar
înseamnă chestia asta?
— S-ar putea să fie o dovadă de dispreț.

516
— Păi dacă a înjunghiat-o în carotidă, nu se poate să nu fi
lăsat vreo urmă în mașină.
— A avut grijă să șteargă petele evidente și s-a gândit că
firma o să aspire mașina, iar el o să scape fără nicio
problemă.
— Sunt de acord că ștersul cuțitului de pantaloni e o
dovadă de dispreț, a spus Milo. Individul era cuprins de furie.
Dar oare ce-o fi făcut o fostă profesoară de aproape șaptezeci
și cinci de ani ca să provoace așa ceva?
— Oamenii au tot felul de secrete.
— Dar până acum n-a ieșit niciunul la iveală: casa era
ordonată și curată – exact ca o casă de bunică.
Și-a tras în față o altă farfurie și a început să înfulece.
— Bătrânul era extrem de furios, dar a plănuit totul cu
mult calm. Poate că, la crima dinainte, n-a fost la fel de
grijuliu… am spus eu.
— La ce te referi?
— La pata din Bentley.
— Dar în cazul ăla nu s-a descoperit niciun cadavru, Alex.
Așa că deocamdată nu pot face o legătură între cele două
cazuri.
N-am zis nimic.
— Mda, știu că există niște asemănări, a spus Milo. Dar
am nevoie de încă o crimă ca să pot face legătura între cele
două. Și crezi că un individ ca ăsta chiar ar fi lăsat la vedere
o pată de sânge?
— Când a dus Bentley-ul înapoi, era întuneric, așa că pur
și simplu n-a văzut-o. Sau poate că l-a speriat ceva și a plecat
în grabă.
— Nu prea cred.
— E posibil și s-o fi lăsat acolo în mod intenționat.
— O altă dovadă de dispreț?
— Ia uitați, am scăpat fără nicio problemă! Poate că
Bentley-ul a fost o repetiție pentru ce-a făcut azi.
— Deci avem de-a face cu un psihopat în vârstă căruia îi

517
place să se joace, a spus el, bătând în masă cu furculița. Sau
poate că Bentley-ul n-are nicio legătură cu Ella…
— Și asta e posibil.
— Dar nu prea-ți vine să crezi.
— Tu ce părere ai?
Milo a oftat.
— I-am pus pe cei de la arhivă să caute rapoarte cu privire
la crime petrecute în intervalul în care Bentley-ul a fost furat,
dar deocamdată n-au găsit nimic. Un moș… E foarte ciudat,
a spus el, înfulecând linte.
— Știi ce se spune: la șaptezeci de ani, ești din nou ca la
cincizeci.
— Iar susul e jos și josu-i sus, a comentat el, înhățând un
clește de homar.
— Dacă avem de-a face cu un șir de crime, s-ar putea să
fie vorba de o echipă. Cineva fură mașina, i-o duce
criminalului, apoi îl ajută s-o curețe și poate tot el e cel care o
duce înapoi. Iar dacă ucigașul are grijă să nu se atingă decât
de scaunele din față ale mașinii, atunci n-o să ți se mai pară
că a fost foarte presat de timp.
— Deci crezi că ucigașul ar putea avea niște ajutoare, a
spus el, apoi a spart cleștele de-a lungul liniei care unea cele
două carapace, rămânând nemișcat, ca și cum ar fi vrut să
audă cum trosnește. Mafioții nu prea au mai acționat în Los
Angeles de la Mickey Cohen 35 încoace, dar încă mai umblă
niște cămătari prin zonă, mai ales în zona gangului de pe
Canon Drive din Beverly Hills.
— Iar Canon e aproape de firma de închiriat.
— Așa-i, a încuviințat el, băgând în gură fâșia de carne
scoasă din clește, după care a înhățat încă unul. Și ce, crezi
că drăgălașa noastră profesoară ieșită la pensie a fost în
trecut amanta unui gangster?

35Meyer Harris „Mickey” Cohen (1913-1976): gangster care a


activat în Los Angeles din anii ’30 până în anii ’70.
518
— Sau poate că avea un viciu bine tăinuit, cum ar fi
jocurile de noroc.
— Și a acumulat o datorie atât de mare, încât n-o mai
putea plăti cu pensia, așa că a fost ciopârțită, nu? Alex, nu
prea se leagă. Cămătarii n-au niciun interes să-și căsăpească
micii datornici, pentru că în felul ăsta pierd orice șansă de a-
și recupera datoriile.
— Poate că pierduseră orice speranță c-or să-și primească
banii de la ea. Sau poate că altcineva era cartoforul, nu Ella
Mancusi, iar cămătarii au omorât-o pur și simplu ca să dea
un exemplu.
Apoi i-am povestit că Moskow văzuse un schimb de cuvinte
tensionat între bătrână și blondul despre care credea că era
fiul ei.
— Deci se certau, a spus el.
— Banii stârnesc cele mai aprinse discuții. Poate că tipul îi
ceruse bani maică-si, iar ea l-a refuzat.
— Nu prea pot să-mi închipui un cămătar care măcelărește
o bătrână numai ca să bage frica în amărâtu’ de fiu-său.
— Poate că ai dreptate, dar trăim niște vremuri crude.
— Zău?
— Uită-te la știri…
Milo înfuleca în continuare.
— Sau s-ar putea ca lucrurile să stea altfel, am continuat
eu. Poate că blondul nu e fiu-său, ci recuperatorul.
Milo mi-a dat un dosar de plastic pe care l-a scos din
servietă. În el se afla un formular de raport preliminar al
crimei pe care încă nu-l completase, niște hârtii care păreau
a fi documente personale de-ale Ellei Mancusi și un plic în
care se afla o poză color de zece pe cincisprezece centimetri.
Fotografia înfățișa o femeie mititică și căruntă – purta o
rochie înflorată, curea și pantofi cu toc înalt – stând în
picioare alături de un bărbat de vreo patruzeci de ani, blond
și cu o înfățișare neîngrijită. În spatele lor se vedea un zid
verde. Ella Mancusi avea o față ascuțită, cu ochi negri și
lucioși. Era rujată și avea unghiile date cu ojă, iar zâmbetul ei
519
mi s-a părut un pic forțat.
Blondul își ținea mâinile pe lângă trup și avea umerii
țepeni, ca și cum ar fi fost obligat să se fotografieze cu Ella.
— Seamănă cu tipul pe care mi l-a descris Moskow, am
spus eu.
— Citește ce scrie pe spate.
Am întors fotografia și am citit următoarea însemnare:
Anthony și cu mine, de ziua mea. Am făcut un tort de ciocolată.
Era un scris elegant și cursiv. Poza fusese făcută în
decembrie, cu doi ani în urmă.
— Fiul devotat a lăsat-o să-și facă singură tortul pentru
ziua de naștere, am comentat eu.
M-am uitat încă o dată la zâmbetul Ellei și mi-am dat
seama ce-i lipsea: mândria maternă.
— Presupun că e singurul ei copil, a spus Milo, pentru că
în puținele fotografii pe care le-am găsit în casă n-apare decât
el.
Sunt făcute mai ales pe vremea când era mic și în anii de
liceu. Am dat peste certificatul lui de naștere și douăsprezece
carnete de note: era un elev de nota cinci, dar numai când
depunea eforturi… E un singur Anthony Mancusi în tot
districtul, iar în cazierul lui nu figurează decât o infracțiune
de acum șase ani – conducere sub influența alcoolului. A fost
sancționat doar cu o amendă penală. Dacă are probleme cu
băutura, sigur nu le-a moștenit din familie: în casa Ellei n-
am găsit decât o sticlă de sherry nedesfăcută și plină de praf.
Milo și-a frecat obrazul și a continuat: Nu era prea avută. Își
păstra toate documentele de valoare în trei cutii de trabucuri
pe care le ținea lângă pat. S-a pensionat din învățământ în
urmă cu optsprezece ani, iar ultima oară a lucrat ca
profesoară de științe sociale la școala generală Louis Pasteur.
Când a plecat de acolo, i-au dat o frumoasă scrisoare de
despărțire. Rămăsese văduvă cu mult înainte, încă de pe
vremea când Anthony era adolescent. Pe soțul ei îl chema tot
Anthony – era supraveghetor la o fermă de lapte în Santa Fe

520
Springs și a murit la serviciu în urma unui atac de cord. Ella
terminase de plătit ratele pentru casă în urmă cu unsprezece
ani și o ducea destul de bine cu pensia ei și cea de pe urma
soțului. Vasăzică avem de-a face cu o femeie tipică din clasa
de mijloc: muncise cinstit toată viața și își trăia ultimii ani
într-un cartier cu o rată a criminalității scăzută. Cum dracu’
de-a sfârșit în halul ăsta?
Am luat din nou fotografia și m-am uitat la ea, apoi am
spus:
— Deși e ziua maică-si, tipul ar prefera să fie oriunde
altundeva. Dacă luăm în calcul și discuția tensionată despre
care mi-a povestit Moskow, s-ar părea că era un conflict între
ei. În cutiile alea era și testamentul Ellei?
A stat puțin și s-a gândit.
— Nu. Crezi că fiu-său a omorât-o ca să pună mâna pe
moștenire?
— Se cunosc destule cazuri de felul ăsta.
— Așa-i, dar trebuie să fii un monstru ca să-ți ciopârțești
mama ca pe o bucată de friptură.
A făcut semn să i se aducă nota. Femeia amabilă cu
ochelari care îl servea întotdeauna s-a apropiat în grabă și l-a
întrebat cum i s-a părut mâncarea.
— Totul a fost delicios! a spus Milo, dându-i câteva
bancnote. Păstrează restul.
— E prea mult, domnule locotenent.
— Nu-i nimic.
— Data viitoare o să vă scad din notă restul de acuma, a
spus ea.
— Nu-i nevoie.
— Ba da.

Când am ieșit din restaurant, și-a aranjat pantalonii și s-a


uitat la ceas.
— A sosit vremea să stau de vorbă cu Tony Mancusi, care
uneori se urcă beat la volan.
— Cazierul lui subțire sugerează că n-ar fi cartofor, am
521
spus eu.
— Așa-i, dar, pe de altă parte, de ce să dai nas în nas cu
niște cămătari fioroși, când poți foarte bine să dai drumul la
computer și să joci ceva direct pe internet.
— Ce l-ar determina pe un star de cinema care stă la
elegantul hotel Four Seasons să agațe o prostituată de
treizeci de dolari de pe Sunset Drive, când ar putea foarte
bine să cheme o tipă care arată chiar mai bine decât
partenerele lui din filme? Uneori, e mult mai palpitant să faci
chestii murdare și periculoase.
— Deci unii caută senzații tari, a spus el. Bine, atunci hai
să stăm de vorbă cu Tony. Măcar ca să-i dau vestea asta
proastă, dacă nu din alt motiv. Telefonul lui Anthony James
Mancusi Jr. era tăiat, ceea ce l-a făcut pe Milo și mai dornic
să dea de el.
Din documentele emise pentru Toyota pe care o avea de
opt ani, rezulta că locuia pe Olympic, adică la patru străzi de
Fairfax Avenue. La adresa respectivă am dat de o clădire în
stil Regency cu șase apartamente, care avea o curte
interioară mică și verde. Dacă lăsai deoparte zgomotul
asurzitor al traficului, clădirea nu arăta deloc rău: avea un
șarm retro, iar grădina plină de flori era străbătută de alei
foarte îngrijite.
Proprietarul, un asiatic de vreo șaizeci de ani pe nume
William Park, locuia într-unul din apartamentele de la parter.
Când ne-a deschis ușa, avea în mână un exemplar din revista
Smithsonian.
— Tony? S-a mutat de aici în urmă cu trei luni, ne-a spus
el.
— Cum așa? a întrebat Milo.
— Îi expirase contractul de închiriere, și voia ceva mai
ieftin.
— Probleme cu banii?
— Apartamentele de aici au două camere. Poate că Tony și-
a dat seama că nu are nevoie de atâta spațiu.
— Cu alte cuvinte, avea probleme cu banii.
522
Park a zâmbit.
— Îmi puteți spune cât timp a locuit aici?
— Când am cumpărat clădirea, locuia deja aici. Asta se
întâmpla în urmă cu trei ani. Dar nu știu ce-a fost înainte.
— Era un chiriaș care făcea probleme?
— Nu prea. Dar ce s-a întâmplat? A dat de necaz?
— Mama lui tocmai a murit și vrem să dăm de el.
— Ah… a murit, a spus Park, privindu-ne cu atenție. Din
cauze… naturale?
— Mă tem că nu.
— Vai, e îngrozitor!… Așteptați puțin, am adresa la care s-a
mutat. Din când în când, mai primesc câte o scrisoare pe
numele lui.
— Acum aveți vreo scrisoare pentru el?
— Nu, ori de câte ori primesc ceva, notez noua adresă pe
plic și i-l dau poștașului.
Park a intrat în apartament, iar prin ușa deschisă se vedea
o cameră de un alb strălucitor.
— Mai întâi am dat de Moskow, un tip foarte atent la
detalii, iar acum de Park. Poliția și cetățenii colaborează
impecabil. Poate că lumea nu-i chiar atât de rea…
Era ciudat să-l auzi vorbind astfel după ce o văzusem pe
Ella Mancusi zăcând într-o baltă de sânge. Și totuși, mă
bucura că era optimist.
— Încălzirea globală, am spus eu.
— Poftim?
— Lasă, nu contează.
Când s-a întors, Park i-a dat lui Milo o bucată de hârtie:
Căsuța poștală, Los Angeles 90027. Undeva în partea de est a
Hollywoodului. Dar era foarte probabil să fie doar o cutie
poștală. Deși era dezamăgit, Milo a zâmbit și i-a mulțumit lui
Park.
— Îmi pare bine că v-am putut fi de ajutor. Bietul Tony…
— Deci un chiriaș care nu prea făcea probleme, a spus
Milo.
— Uneori întârzia cu chiria, dar de fiecare dată plătea
523
penalizările fără să se plângă.
— Știți cumva cu ce se ocupa?
— Mi-a spus că a lucrat pentru o casă de producție: se
ocupa de montarea decorurilor. Dar în urmă cu câțiva ani s-a
lovit la spate și de atunci trăiește din ajutorul pentru
persoanele cu handicap. Îl mai ajuta maică-sa: uneori plătea
ea chiria. Cumva a fost omorâtă?
— Cât de bine o cunoșteați, domnul Park?
— Eu? N-o cunoșteam deloc, doar primeam cecuri de la ea.
— Tony va vorbit vreodată despre ea?
— Niciodată. Tony nu prea era vorbăreț.
— Un tip tăcut.
— Foarte tăcut.
— Cât de des îi plătea mama lui chiria?
— Hm… Îi plătea cam o chirie din două. Iar în ultimele
luni, aproape pe toate.
— Mai exact câte?
— Cred că în ultimele șase luni i-a plătit-o de patru ori.
— Vă trimitea cecurile prin poștă?
— Nu, mi le aducea Tony.
— Și ce handicap avea Tony?
— Mă întrebați dacă avea vreo infirmitate sau așa ceva?
Nu, arăta normal. Dar asta nu înseamnă nimic. În urmă cu
câțiva ani, am avut hernie de disc. Mă durea foarte tare, dar
nu m-am plâns nimănui.
— Tony suferea în tăcere…
— Doar nu credeți că el e făptașul! Nu era deloc violent, a
spus Park, simțindu-se stânjenit la gândul că avusese un
chiriaș criminal.
— Nu-s decât niște întrebări de rutină, domnule Park,
spuse Milo.
— Așa sper. Tony nu a creat niciodată probleme…

Cutia poștală se afla în parcarea plină de gunoaie a unui


mall de pe strada Vermont, în apropiere de Sunset Drive. Era
una dintre acele cutii de alamă rânduite pe un perete, care
524
aveau tot timpul un miros metalic și pe care le puteai închiria
pentru douăzeci și patru de ore. În vitrina alăturată era o
inscripție: Dacă apar probleme, mergeți la spălătoria Avakian.
Când am intrat în spălătorie, un bărbat care scormonea
într-o grămadă de cămăși mototolite a spus: „Da, vă rog!”,
fără să se uite la noi. Avea mustață pe oală și mâini rapide.
— Suntem de la poliție. Căutăm o persoană care a închiriat
una dintre cutiile poștale. Se numește Anthony Mancusi.
— Tony? a zis mustăciosul, întorcând capul spre noi. Își
spală rufele aici. Plătești apa și detergentul, iar noi îți spălăm
foarte ieftin, așa că n-ai nevoie de o mașină proprie. Ce-i cu
Tony?
— Mama lui a murit, domnule…
— Bedros Avakian, a spus el, plescăind din limbă. A
murit? Ce păcat! Și de ce ați venit până aici?
— N-a murit din cauze naturale…
— Ah… atunci e foarte grav.
— Ne-ați putea da adresa lui Tony?
— Da, sigur! Imediat.
Avakian s-a apropiat de un mic birou și a apăsat pe tastele
unui laptop.
— Aveți cu ce să notați? Să-i transmiteți condoleanțe din
partea mea.

Noua locuință a lui Anthony Mancusi se afla într-un bloc


soios cu două etaje de pe Rodney Drive, nu departe de mallul
unde stătusem de vorbă cu Avakian. Zona era urâtă și total
deprimantă, iar blocul era proprietatea unei agenții imobiliare
din Downey.
Ușa de la intrare era încuiată. L-am găsit pe Mancusi în
lista celor optsprezece chiriași, dar n-a răspuns nimeni când
am apăsat pe butonul soneriei din dreptul său.
— E o diferență notabilă între blocul ăsta și cealaltă
clădire, am spus eu. Dacă luăm în calcul și faptul că maică-
sa îi plătea de multe ori chiria, atunci e clar că are probleme

525
cu banii.
Milo a sunat încă o dată, apoi a scos o carte de vizită și a
strecurat-o în căsuța poștală a lui Mancusi.
— Hai să mergem la firma de închiriat, a spus el.
În timp ce ne îndreptam spre mașină, am văzut pe cineva
în susul străzii. Un bărbat cu pantaloni maro și o cămașă
albă cu mâneci scurte se apropia de noi, târșâind picioarele.
Pusese grăsime pe el exact acolo unde era de așteptat, iar
părul său blond părea decolorat cu peroxid și era mai rar
decât în urmă cu doi ani. Dar cu siguranță era tipul căruia
nu-i făcuse nicio plăcere să se pozeze cu maică-sa.
Milo mi-a cerut să rămân pe loc și s-a dus să-l salute.
Scânteierea insignei aurii l-a făcut pe Tony Mancusi să dea
capul pe spate, ca și cum ar fi fost pălmuit.
Milo i-a spus ceva.
Mancusi și-a luat capul în mâini.
Gura i s-a deschis, iar scâncetele lui m-au făcut să mă
gândesc la animalele dintr-un abator.
Se dusese și ultima speranță.

526
CAPITOLUL 6

În timp ce se străduia să bage cheia în broască, mâinile lui


Mancusi tremurau. Când a scăpat-o a doua oară, am ridicat-
o eu și am descuiat. După ce am intrat în camera soioasă
căreia el îi spunea „acasă”, s-a lipit de un perete și a izbucnit
în plâns.
Milo se uita la el cu indiferența unui pitic de grădină.
Unii detectivi pun mare preț pe primele reacții ale
oamenilor la aflarea veștilor proaste, suspectându-i atât pe
cei prea stoici, cât și pe cei care fac accese de isterie.
Eu mă abțin să emit judecăți în astfel de împrejurări,
pentru că am văzut femei care, după ce fuseseră violate,
dădeau dovadă de o nepăsare vecină cu frivolitatea, martori
absolut inocenți care se simțeau vinovați și psihopați care
mimau atât de bine stupefacția și durerea, încât îți venea să-i
iei în brațe și să le pregătești o supă caldă.
Dar era greu să nu te lași impresionat de felul în care se
zgâlțâiau umerii dolofani ai lui Mancusi și de urletele lui
sfâșietoare, din pricina cărora aproape că a căzut de pe
fotoliul pe care se așezase. Pe peretele din spatele său era
montat un pat rabatabil.
De ziua ei, Ella Mancusi își făcuse singură tortul. Poate că
fiul ei și-a amintit acest detaliu.
Când Tony s-a oprit ca să-și mai tragă sufletul, Milo i-a
spus:
— Ne pare rău pentru pierderea pe care ați suferit-o.
Mancusi s-a ridicat în picioare. S-a schimbat la față rapid
și convingător.
Era palid și chiar se înverzise ușor.
A făcut repede vreo trei pași până la chicineta jegoasă și a
vomitat în chiuvetă.
După ce a terminat, și-a aruncat niște apă pe față, s-a
așezat iarăși pe fotoliu, cu ochii umezi și câteva șuvițe de păr
527
spălăcit lipite de fruntea sa unsuroasă. O bucățică din ce
vomase i se prinsese de cămașă, chiar sub gulerul boțit.
— Știu că nu e tocmai momentul potrivit, a spus Milo, dar
dacă ați putea să ne dați vreo informație…
— Ce aș putea să vă spun?
— Știți pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău mamei
dumneavoastră?
— Cine?
— Tocmai asta am vrea să ne…
— Era profesoară!
— Se pensionase…
— I-a fost acordat un premiu! Era severă, dar corectă.
Toată lumea o iubea. Dacă vrei să iei o notă bună, trebuie să
muncești! Asta era deviza ei, a spus Mancusi, ridicând un
deget.
M-am întrebat cam care putea fi legătura dintre deviza
doamnei Mancusi și fiul ei, care trăia din ajutorul de
handicap și lua de la ea bani pentru chirie. Un elev de nota
cinci, dar numai când depunea eforturi…
— Deci nu vă vine nimeni în minte? a spus Milo.
— Nu. Mi se pare… mi se pare pur și simplu incredibil.
Bucățica de vomă i s-a desprins de pe cămașă și a căzut pe
covor, la câțiva centimetri de ghetele lui Milo.
— E ca un coșmar incredibil, a spus Mancusi, plecând
capul, apoi a început să gâfâie.
— Vă simțiți bine?
— Îmi vine greu să respir, i-a răspuns el, după care s-a
ridicat în picioare și a tras aer în piept cu putere. Așa mi se
întâmplă când sunt tensionat.
— Am vrea să vă mai punem câteva întrebări, dacă nu vă
deranjează.
— Ce vreți să știți?
— După ce va murit tatăl, mama dumneavoastră a avut
vreo legătură romantică?
— Legătură romantică? Citea romane și se uita la câteva
seriale – ăsta-i tot romantismul de care avea parte.
528
Și-a scuturat ușor părul, dând capul pe spate, apoi a
îndepărtat o șuviță spălăcită care-i atârna peste o sprânceană
îmbibată cu transpirație – o simfonie de gesturi efeminate
care amintea de postura în care îl văzuse Moskow ultima
oară.
— Avea prieteni sau prietene apropiate?
Mancusi a clătinat din cap, iar apoi, văzând bucățica de
vomă de pe covor, și-a arcuit sprâncenele. La origine, covorul
plin de firimituri, pete de grăsime și cocoloașe de praf trebuie
să fi fost bej, dar între timp căpătase culoarea întunecată a
dinților de fumător.
— N-avea niciun pic de viață socială?
— Nu. După pensionare, mamei îi plăcea să stea singură.
Cunoștea foarte bine toate neregulile din sistemul din
învățământ de pe la noi, așa că a hotărât să nu mai aibă de-a
face cu el.
— Deci a devenit o persoană retrasă.
— Întotdeauna a fost o persoană retrasă, dar abia după ce
a ieșit din învățământ a putut să fie ea însăși. Vai, mamă!… a
suspinat Mancusi, înăbușindu-și un hohot de plâns.
— Îmi închipui că vă este foarte greu, a spus Milo.
Tony tăcea.
— Mama dumneavoastră avea vreun hobby?
— Ce-ați spus?
Milo a repetat întrebarea.
— De ce mă întrebați?
— Încerc să aflu cât mai multe despre dumneaei.
— Hobby-uri… Era mare amatoare de cuvinte încrucișate.
Și de Sudoku – ăsta era preferatul ei: îi plăceau numerele. În
facultate studiase matematica, dar au pus-o să predea științe
sociale.
— Îi plăceau cumva și alte jocuri?
— Ce vreți să spuneți? Era profesoară. Nu i s-a tras de la…
Să știți că ce i s-a întâmplat n-are nicio legătură cu hobby-
urile ei. Făptașul a fost un… un… un dement!

529
— Deci nu avea hobby-uri sau preocupări din pricina
cărora ar fi putut face datorii?
Ochii căprui și apoși ai lui Mancusi l-au țintuit pe Milo:
— Ce vreți să spuneți?
— Domnule Mancusi, suntem nevoiți să vă punem astfel
de întrebări. Spuneți-mi, vă rog, mama dumneavoastră
cumpăra bilete la loto, juca poker pe internet sau ceva de
genul acesta?
— Nici măcar nu avea calculator. Nici eu n-am.
— Nu naviga pe internet?
— De ce mă întrebați asta Mi-ați spus că n-a fost jefuită.
— Scuzați-mă, a spus Milo, dar trebuie să vă punem
întrebări foarte precise.
— Mama nu juca niciodată jocuri de noroc.
— Era o persoană cu obiceiuri bine stabilite?
— Cum adică?
— Avea tabieturi? De exemplu, obișnuia cumva să iasă din
casă în fiecare dimineață la aceeași oră ca să-și ia ziarul?
Mancusi a rămas nemișcat, cu ochii sticloși.
— Ei bine? a întrebat Milo.
— Se scula devreme, a început Mancusi, dar apoi s-a
apucat cu mâinile de burtă. Oh… iar îmi vine să…
A dat din nou fuga la chiuvetă. De data asta, n-a reușit să
vomite nimic, ci doar a tușit, gâfâind din greu. A deschis un
frigider mititel, a scos o sticlă cu o băutură incoloră, a
desfăcut-o și a luat o gură zdravănă. Apoi s-a întors la noi cu
sticla în mână – era apă tonică pentru dietă.
S-a apucat cu mâna de burtă, strângându-și cu putere
stratul de grăsime:
— Sunt prea gras. Înainte beam gin cu apă tonică, dar
acum beau numai apă tonică fără zahăr.
Apoi a mai luat o gură și n-a reușit să-și înăbușe un râgâit:
— Mama nu s-a îngrășat niciun pic după ce s-a căsătorit.
— Ținea regim? l-a întrebat Milo.
— Nu, niciodată, a spus Mancusi zâmbind. Putea să
mănânce orice: paste, zahăr… Grăsimea am moștenit-o de la
530
tata. A murit de atac de cord. Trebuie să am grijă.
— Colesterolul – vechea problemă.
Mancusi a clătinat din cap.
— Oamenii ăia, au chinuit-o pe mama?
— Care oameni?
— Care-or fi fost! Ce i-au făcut? Spuneți-mi că n-a suferit!
— S-a întâmplat foarte repede.
— Dumnezeule! a exclamat Mancusi, izbucnind iarăși în
plâns.
Milo i-a întins un șervețel de hârtie – întotdeauna avea la el
un pachețel când mergea să dea o veste proastă.
— Domnule Mancusi, v-am întrebat despre viața socială a
mamei dumneavoastră pentru că avem un martor care ne-a
spus că atacatorul era cam de vârsta dumneaei.
Degetele lui Mancusi s-au crispat, iar șervețelul i-a căzut
din mână.
— Poftim?
Milo i-a spus cum îl descrisese Edward Moskow pe
criminal, pomenind și de șapca albastră.
— Asta-i nebunie curată! a spus Mancusi.
— Descrierea asta nu vă spune nimic?
Mancusi și-a dat iarăși părul pe spate.
— Absolut nimic! Și tata își luase o mulțime de șepci ca
asta după ce chelise, ca să nu-l ardă soarele. Mi se pare
incredibil ce s-a întâmplat!
— Dar un Mercedes S600 de culoare neagră?… Vă spune
ceva?
— Nu mă pricep deloc la mașini.
— E o berlină mare cu patru uși. Ultimul model din serie.
— Mama n-avea cum să cunoască pe cineva cu așa o
mașină. Pentru numele lui Dumnezeu, era profesoară!
— Domnul Mancusi, vă rog să nu vă supărați, dar aș vrea
să vă întreb dacă mama dumneavoastră avea fie și cea mai
vagă legătură cu crima organizată?
Mancusi a izbucnit în râs și a lovit cu piciorul bucățica de
vomă.
531
— Pentru că suntem italieni?
— Trebuie să ne gândim și la asta…
— Să vă spun ceva, domnul locotenent: mama nu era
italiancă, ci nemțoaică: numele ei de fată era Hochswelder.
Tata era cel care se trăgea dintr-o familie de italieni.
Crescuse în New York și spunea că, pe când era copil, văzuse
o mulțime de mafioți. Ne spunea tot felul de povești.
— Ce povești?
— Despre cadavre aruncate din mașină și despre indivizi
împușcați în frizerii. Dar toate astea n-au nicio legătură cu ce
s-a întâmplat! Erau simple povești, iar mama le ura – zicea
că-s „vulgare”. Îi plăcea suspansul din Verdict: crimă, nu ăla
din Clanul Soprano. Mancusi s-a dus iarăși în bucătărie și a
pus sticla de apă tonică pe o măsuță. Jocuri de noroc și
gangsteri – e ridicol! a spus el.
— Sunt sigur că așa vi se pare, dar…
— Nimeni n-avea vreun motiv s-o omoare! M-ați înțeles?
Niciun motiv! Absolut niciunul! E stupid! Nebunie curată! N-
avea de ce să se întâmple una ca asta!… Vreți să vă ridicați
un pic?
— Ce-ați spus?
— Ridicați-vă un pic, a repetat Mancusi. Vă rog!
După ce Milo i-a făcut pe plac, Mancusi a trecut în spatele
său și a vrut să desfacă patul rabatabil, dar, când s-a
aplecat, a tras dintr-odată aer în piept, a dus mâna la șale și
s-a îndreptat de spate.
— Hernie de disc! ne-a explicat el.
Așa că, până la urmă, Milo a fost cel care a desfăcut patul,
dând la iveală o saltea subțirică acoperită cu cearșafuri gri
care cândva fuseseră albe.
Cu transpirația șiroindu-i pe față, Mancusi a dat să se
întindă pe pat, iar Milo a vrut să-l ajute.
— Nu, nu-i nevoie. Mă descurc…
L-am privit așezându-se cu mișcări lente pe saltea. Apoi s-a
ghemuit cu genunchii la piept, respirând din greu.

532
— Nu vă pot spune nimic! Nu știu nimic…
Milo l-a întrebat despre ceilalți membri ai familiei, iar
Mancusi a clătinat energic din cap, zgâlțâind salteaua.
— După ce m-a născut, mama a pierdut o sarcină. Și dup-
aia n-a mai făcut niciun copil.
— Aveți mătuși sau unchi?
— Mama nu era apropiată de niciunul dintre ei.
Milo a așteptat un pic.
— Nu-i nimeni, a spus Mancusi.
— Dar nu aveți pe nimeni care să vă ajute?
— Cu ce?
— Să treceți cu bine prin situația asta…
— Înainte mă ajuta foarte mult ginul tonic. Poate că o să
revin la el. Credeți că-i o idee bună? a întrebat Mancusi,
râzând strident.
Milo n-a spus nimic.
— Poate că o să dau dracului totul! Ar trebui să mănânc și
să beau tot ce vreau. Poate că n-ar trebui să mă străduiesc
să fac impresie bună, a spus Mancusi, izbucnind iarăși în
plâns. De fapt, cui aș putea să fac impresie bună? Apoi s-a
întors pe spate, îmi dați, vă rog, un antiinflamator? Cutia e în
dulapul de lângă aragaz.
Am găsit-o, am scos o pastilă, apoi am pus într-un pahar
niște apă de la robinet.
— Dați-mi două, vă rog, a spus Mancusi.
I-am dus pastilele, mi le-a luat din mână și a refuzat
paharul.
— Le înghit fără apă, mi-a explicat el, apoi mi-a făcut
demonstrația. E marele meu talent… Iar acum aș vrea să mă
odihnesc.
Și s-a întors cu spatele.
— Îmi pare foarte rău pentru pierderea pe care ați suferit-
o, a spus Milo. Dacă vă amintiți ceva care ne-ar putea fi de
folos, sunați-ne, vă rog.
Dar n-a primit niciun răspuns.

533
Când am dat să ieșim pe ușă, Mancusi a spus:
— Mamei nu i-au plăcut niciodată șepcile alea.

— Crezi că a jucat teatru? m-a întrebat Milo când am ieșit


din bloc.
— Moskow mi-a zis că i s-a părut a fi un tip teatral, dar
poți să știi?
— Cum adică teatral?
I-am spus că Moskow îl văzuse scuturându-și ușor părul,
cu mâna în șold.
— Și acum a făcut la fel, a spus Milo, încruntându-se. Dar
a vomitat destul de convingător.
— Oamenilor li se face greață din tot felul de motive. Chiar
și pentru că se simt vinovați.
— Catharsis simbolic? Parcă așa i se spune…
— Eu i-aș zice pur și simplu vomă… N-are niciun frate și
nici rude apropiate. Tare aș vrea să aflu dacă Ella își făcuse
testamentul.
— Și eu, a răspuns Milo. Întrebarea e cum aflăm?
— Poate afli de la rudele alea de care Ella nu era deloc
apropiată.
— Crezi că Tony a bagatelizat relațiile maică-si cu rudele
numai ca să nu stau de vorbă cu ele?
— Valorile familiei! i-am spus eu. De la ele se trag toate.

A oprit trei străzi mai încolo, a deschis portbagajul mașinii


lui fără număr de înmatriculare, și-a pus o pereche de
mănuși, apoi a răscolit prin cutia cu documente pe care o
luase din dormitorul Ellei.
Actele nu pomeneau nicio altă rudă în afară de Tony, dar o
carte de vizită dintr-un teanc prins cu o bandă elastică i-a
stârnit interesul lui Milo: Jean Barone. Birou de avocatură,
Wilshire Boulevard, Santa Monica.
În rest, erau numai cărțile de vizită ale câtorva instalatori,
electricieni, specialiști în repararea sistemelor de încălzire și a

534
aparatelor de aer condiționat, și a unei firme care livra la
domiciliu produse de larg consum.
Erau oameni care veniseră de câteva ori în casa Ellei
Mancusi și poate că îi cunoșteau tabieturile. Dacă nu avea să
apară nicio pistă, Milo urma să stea de vorbă cu ei.
Milo a sunat-o pe Jean Barone și, după șocul inițial, ea i-a
spus că, într-adevăr, doamna Mancusi își făcuse testamentul,
dar că ar fi preferat să nu discute despre clienții ei la telefon.
În timp ce ne îndreptam spre Santa Monica, Milo mi-a
spus:
— S-ar putea să mă înșel, dar mi s-a părut că era
nerăbdătoare.

Jean Barone ne-a întâmpinat în holul strâmt și pustiu al


unei clădirii cu etaj de la vest de strada Yale. Sediul ar fi avut
nevoie de o renovare. Jean arăta de parcă tocmai și-ar fi
refăcut machiajul.
Era o femeie de vreo patruzeci de ani, cu păr negru
ondulat, îmbrăcată într-un costum strâmt – imitație Chanel –
de culoare albastru-verzui. După ce s-a uitat la legitimația lui
Milo, am urcat cu liftul în biroul său, care ocupa două
camere. Pe ușa albă nu era trecut decât numele ei, iar
dedesubt scria că era avocată, și că avea autorizație de notar
public și de specialistă în calcularea impozitelor.
În birou mirosea a parfum Shalimar. Barone s-a așezat în
spatele unui birou negru din imitație de lemn.
— E îngrozitor ce i s-a întâmplat doamnei Mancusi. Aveți
vreo bănuială cine ar putea fi făptașul?
— Încă nu. Ce ne puteți spune despre ea?
— Nu mare lucru. Doar am ajutat-o să-și întocmească
testamentul, dar asta s-a întâmplat în urmă cu cinci ani.
— Cum a ajuns la dumneavoastră?
— M-a găsit în Pagini Aurii. Abia îmi luasem diploma și nu
prea avea cine să mă recomande. În primele șase luni, a fost
singurul meu client. Am întocmit testamentul imediat: a fost

535
vorba de un simplu formular. Avocata a deschis un sertar și
a scos o coală de hârtie. V-am făcut o copie.
Confidențialitatea nu se aplică în cazul persoanelor decedate.
— N-am găsit testamentul în casa doamnei Mancusi.
— N-a vrut să-l ia, ne-a explicat Barone. Mi-a cerut să-l
păstrez eu.
— Cum așa?
— Poate că nu voia să dea cineva peste el, a spus ea,
ridicând din umeri.
Milo s-a uitat pe testament, apoi a întrebat-o:
— Asta-i tot?
— În situația ei, nu era nevoie de prea multe documente.
N-avea o avere prea mare: casa, pensia și câțiva bani la
bancă. Niciun sechestru, nicio ipotecă și nicio datorie.
— În testament nu figurează decât un moștenitor.
— Fiul său, a spus Barone. I-am spus că, dacă ar fi făcut
câteva demersuri, fiul ar fi avut de plătit niște taxe mai mici
după moartea ei. Putea, de exemplu, s-o treacă pe numele
lui, cu clauză de folosință asupra casei până în momentul în
care avea să moară. Dar nu s-a arătat interesată.
— De ce?
— Nu mi-a spus, și nici eu n-am întrebat-o. Părea mai
interesată de tariful meu pe oră – e limpede că nu voia să
irosească niciun bănuț.
Milo mi-a dat testamentul și am văzut că, în cazul în care
Anthony Mancusi murea înainte Ellei, toată moștenirea ei
avea să fie donată Armatei Salvării.
— Va vorbit vreodată despre fiul său?
— E cumva suspectat?
— Facem cercetări cu privire la toți apropiații ei.
— Sunt sigură că nu-s foarte mulți.
— De ce credeți asta?
— Era o femeie politicoasă, a spus Jean Barone, dar puțin
cam… în fine, nu mi s-a părut foarte sociabilă. N-o interesau
taclalele, ci doar discuțiile la obiect. Sau poate că voia să
reducă numărul orelor pe care trebuia să mi le plătească.
536
Știți cum sunt oamenii din generația ei: au grijă de fiecare
bănuț.
— Spre deosebire de generația de azi, a comentat Milo.
— Cei doi copii ai mei au slujbe bune, dar întotdeauna
ating plafonul maxim al cardului de credit…
— Poate că doamna Mancusi se gândea că fiul Tony era
iresponsabil și tocmai de-aia n-a vrut să-i dea casa.
— Nu i-ar fi dat-o, ci doar ar fi trecut-o pe numele lui, l-a
lămurit Barone cu un zâmbet. În fapt, nu s-ar fi modificat
nimic, dar poate că aveți dreptate. Nu-i exclus să nu fi avut
încredere în el, dar mie nu mi-a spus nimic. Repet: era foarte
rezervată. Dar politicoasă. Se purta ca o adevărată doamnă.
Mi se pare foarte ciudat că a fost ucisă. A fost vorba de un
jaf?
— La prima vedere, nu.
— Vă gândiți că e posibil ca fiul să fi grăbit lucrurile?
— Deocamdată nu credem nimic.
— Cum ziceți dumneavoastră… a spus Barone fluturându-
și genele.
— Mulțumim pentru copie, a spus Milo ridicându-se de pe
scaun. Și pentru timpul acordat.
— Cu plăcere! i-a răspuns ea, dând mâna cu el.
Săptămâna asta n-am avut parte de nimic mai interesant
decât cazul dumneavoastră.
— Probabil că a impresionat-o uniforma, am spus eu când
coboram. Hait! Dar nu porți uniformă…
— Nu, mi se trage de la colónie: eau de 36 fraier.

Când am plecat spre parcarea firmei Prestige din Beverly


Hills, era ora patru. Milo i-a sunat de pe telefonul mobil pe
băieții de la laborator. În Mercedes se găsiseră vreo două fire
de păr rătăcite și câteva fibre de bumbac, lână și in, dar nicio
urmă de sânge sau alte fluide corporale. Cineva dăduse de

36 În franceză, în original: „apă de”.


537
curând cu aspiratorul în mașină și avusese grijă să nu lase
amprente. A doua zi urma să fie demontată căptușeala
portierelor, dar tipul de la laborator l-a prevenit pe Milo să nu
se aștepte la cine știe ce noutăți.
— Așa se întâmplă de fiecare dată, a spus Milo, apăsând pe
accelerație. Bunul cel mai de preț al Ellei era casa. Cât crezi
că valorează?
— În partea aia din Westwood? Cel puțin un milion trei
sute.
— Așa mă gândeam și eu. O adevărată pleașcă pentru un
ratat ca Tony.
— Ella nu era interesată să reducă taxele pe care fiu-său
avea să le plătească după moartea ei. Și a stat cu mâinile în
sân când Tony n-a mai putut plăti chiria apartamentului de
pe strada Olympic și a trebuit să se mute în maghernița aia.
— Vasăzică mămica știa că fiu-său e un ratat, iar Tony știa
ce părere avea despre el.
— Nimic nu-i înfurie pe oameni mai tare decât cei care-și
plâng de milă, am spus eu. Iar Ella era o bătrână de șaptezeci
și trei de ani, sănătoasă și plină de viață, care nu prea se
grăbea să dea colțul. Ceea ce însemna că sărăcia lui Tony
avea să se prelungească.
Lui Milo i s-a transmis prin stația de emisie-recepție să
sune la secție.
— Sturgis… Acuma-s în drum spre o… Cine?… Bine,
spune-le că mă întâlnesc cu ei… mâine după-amiază. O să-i
sun eu ca să stabilim o oră… și poartă-te frumos cu ei. După
ce a închis, mi-a explicat despre ce era vorba: Părinții lui
Antoine Beverly au trecut pe la secție. Li s-a spus de la sediul
central că mă ocup de cazul fiului lor și vor să stea de vorbă
cu mine. Vii și tu? S-ar putea să fie o situație în care e nevoie
de perspicacitatea unui psiholog.
— Sigur că vin, dar să mă anunți cu vreo două ore înainte.
— Mersi! Ia uite, frate, ce de mașini trăsnet!

538
Firma Prestige era de fapt o parcare de beton plină de
crăpături, protejată de un acoperiș de prelată. Se vedeau
câteva indicatoare de mici dimensiuni, vreo douăzeci de
mașini înghesuite una lângă alta și, pe o latură a parcării, un
birou amenajat într-o baracă.
„Mașinile trăsnet” erau Porsche, Ferrari și Lamborghini;
mai era un Rolls-Royce Phantom enorm, și două breakuri
Bentley GT – verișoarele mai mici ale berlinei lui Nicholas
Heubel. Iar în partea din față se vedeau trei Mercedesuri
S600: două argintii și unul negru. Lângă cel negru era un loc
liber.
De o parte și de alta a intrării în parcare se afla câte un
stâlp de fier, între care atârna un lanț subțire. La capătul
lanțului era un lacăt care se prindea de un inel fixat pe
stâlpul din dreapta. Lacătul strălucea, dar se vedea că era de
proastă calitate.
În râsul lui Milo nu era niciun pic de amuzament.
— Au mașini de milioane și la intrare n-au decât un lăcățel
de doi bani. L-aș fi putut sparge și eu, chiar dacă aș fi fost
sub influența a nu știu câtor substanțe halucinogene.
În birou, un bărbat scund de vreo treizeci de ani stătea
lângă o masă rabatabilă și asculta muzică reggae la radio. Pe
ecusonul din pieptul său scria Gil. Tatuajele care-i înțesau
gâtul și brațele vădeau că era foarte rezistent la durere. Părul
său negru era pieptănat impecabil și își lăsase o muscă nu
mai mare decât o piesă de scrabble. Pe perete avea un
calendar auto și postere din Playboy, care m-au făcut să mă
simt ca un puști de zece ani.
Milo i-a arătat insigna, iar tatuatul a oprit radioul.
— Da, mi s-a spus că urma să treceți pe aici.
— Vasăzică ne așteptați, domnule…
— Gilbert Chacon.
— Sunt mulțumiți clienții de firma dumneavoastră?
— Nu aici închiriem mașini pentru persoane fizice, ci la
sediul de pe strada La Cienega. Asta e parcarea cu mașini de

539
lux. Închiriem numai pentru hoteluri: ducem chiar noi
mașinile până acolo.
— Deci dacă cineva care stă la hotel vrea o mașină, i-o
duce firma.
— Exact, dar noi n-avem de-a face cu oamenii care au
nevoie de mașini, ci doar cu cei din conducerea hotelului.
Toate costurile sunt trecute pe facturile hotelului.
— Asta înseamnă că nu vine prea multă lume pe-aici, a
spus Milo.
— Mai exact, pe aici nu vine nimeni.
— Și totuși, noaptea trecută a venit cineva.
— E prima oară când se întâmplă așa ceva, a spus
Chacon, făcând o grimasă.
— Ce sistem de siguranță aveți?
— Un lanț cu lacăt.
— Asta-i tot?
— Păi secția de poliție e la un minut de aici, a răspuns
Chacon, ridicând din umeri. În Beverly Hills sunt polițiști
peste tot.
— Aveți un paznic de noapte?
— Nu.
— Sau vreun sistem de alarmă?
— Nu.
— Chiar dacă parcarea e plină de mașini trăsnet…
Chacon s-a lăsat pe spate, apoi și-a plimbat degetele pe un
perete făcut din scânduri orizontale – probabil că-i plăcea
senzația, pentru că apoi s-a pus pe mângâiat lemnul.
— Mașinile au alarmă, ne-a explicat el.
— Chiar și Mercedesul care a fost furat?
— Toate au: așa vin din fabrică.
— Și Mercedesul avea alarma activată?
Chacon a luat mâna de pe perete și a pus-o pe masă, apoi
s-a uitat la tavanul scund din rigips.
— Așa ar fi trebuit.
— Într-o lume perfectă, a adăugat Milo zâmbind.

540
— Eu sunt paznicul de zi. Vin la ora nouă și plec la patru
jumate. Iar noaptea, au grijă de mașini cei de la sediul
central.
— Care e pe La Cienega.
— Exact.
— Cine are cheia de la lacăt?
— Eu, a răspuns Chacon, apoi a băgat mâna în buzunar și
a scos o cheie cu breloc.
— Și mai cine?
— Cei de la sediul central. Poate că și alții, habar n-am.
Lucrez aici doar de câteva luni.
— Deci s-ar putea să fie multe chei de la lacătul ăsta?
— Nu prea cred.
— Lacătul pare nou, am spus eu.
— Și ce-i cu asta? a întrebat Chacon.
— Cineva a reușit să desfacă lanțul, a furat Mercedesul, a
mers cu el șaizeci și opt de kilometri, apoi a făcut curat în
mașină, a adus-o înapoi înainte de ora nouă și a pus lanțul la
loc – presupunând că într-adevăr era legat când ați venit aici.
— Da, era.
— La ce oră ați ajuns?
— După cum v-am spus, programul începe la nouă, a
răspuns Chacon, ridicând iarăși ochii în tavan.
— Nu cumva ați ajuns mai târziu?
— În niciun caz!
— Deci ați venit la timp.
— Mda.
— Când ați ajuns aici, la ora nouă, n-ați văzut nimic
suspect care să vă facă să verificați mașinile?
— Nu.
— Cine trebuie să încuie lacătul la ora patru jumate?
— Eu, a răspuns Chacon, trecându-și limba peste buze. Și
l-am încuiat.
— Și ce se întâmplă dacă o mașină se întoarce după patru
jumate?
— Dacă e din parcarea asta, cel care o aduce desface
541
lanțul și o bagă înăuntru.
— Asta se întâmplă des?
— Doar din când în când.
— Dar noaptea trecută?
Chacon s-a ridicat și a deschis un sertar de lângă
distribuitorul de apă. Din calendar, Miss Ianuarie îl privea
zâmbind în timp ce răsfoia fișele.
— Ieri n-a fost returnată niciuna. În momentul ăsta, e
închiriată doar o mașină: un Phantom negru pentru hotelul
L’Ermitage de pe strada Burton. A fost închiriat pentru trei
săptămâni: e pentru un șeic arab.
— Merge prost afacerea?
— Când bine, când prost… a răspuns Chacon.
De data asta, ochii i s-au mișcat dintr-o parte într-alta.
— A venit cineva de curând pe-aici ca să se uite la mașini?
a întrebat Milo.
— Nu, a spus Chacon, dând din nou drumul la radio.
— Știți de ce vă punem toate întrebările astea?
— Nu, domnule locotenent.
— Mașina a fost folosită pentru comiterea unei crime.
— E o glumă? a întrebat Chacon, clipind de două ori. Cine
a fost omorât?
— O bătrânică simpatică.
— Ce păcat!
— Mare păcat! a spus Milo. Și s-ar putea să fi fost omorâtă
de un bătrânel nu tocmai simpatic.
Milo i-a descris ucigașul cu șapcă albastră.
— În niciun caz! a spus Chacon, peste muzica de la radio.
— Vi se pare imposibil ca un bătrân să facă una ca asta?
— Nu, am vrut să spun că n-am văzut pe nimeni care să
arate ca moșul pe care l-ați descris.
— Dar n-ați văzut pe nimeni care s-a apropiat de gardul
parcării ca să se uite la mașini?
— Nu, a spus Chacon dând din cap. Nu prea e animație
pe-aici: vin doar mecanicii de la sediul central și numai
atunci când se strică o mașină.
542
Milo a oprit radioul, iar Chacon a clipit de câteva ori.
— Nu s-a oprit nimeni prin preajmă? N-a dat nimeni
târcoale? Nici măcar un vagabond?
— Nimeni! Sunt sigur.
— Sunteți sigur?
— Dacă aș fi văzut pe cineva, v-aș fi spus.
Chacon a întins mâna spre radio, dar s-a răzgândit.
— Pentru că vreți să ne fiți de ajutor, nu? a spus Milo.
— Păi da.

Când ne-am întors la mașină, Milo a cerut celor de la secție


să-l verifice pe Chacon. Am aflat că locuia în Boyle Heights și
nu avea un cazier prea bogat: doar trei arestări în urmă cu
trei ani – două bătăi cu membrii unor găști și un furt pentru
care fusese pedepsit cu o amendă penală. Toate avuseseră
loc pe raza circumscripției de la vest de centrul orașului.
— Un fost bătăuș, am spus eu.
— Pe ăsta și-au găsit să-l pună paznic la o parcare plină de
mașini trăsnet.
— Dar acuma s-a mutat în alt cartier, trăiește din muncă
cinstită…
— S-o fi reabilitat?
— Se mai întâmplă.
— Dar nu crezi că e și cazul lui…
— Ce vrei să spui?
— Când l-ai întrebat despre lacătul care părea nou, te
gândeai că poate a uitat să-l încuie și că a găsit lanțul
desfăcut a doua zi, iar apoi s-a dus să cumpere altul…
— Mi-ai citit gândurile. Și am văzut că-i cam jucau ochii.
— Ca bila într-un automat de jocuri. Numai să nu fi făcut
ceva mai grav: poate că l-a plătit cineva să nu pună lanțul
noaptea trecută.
— Sau poate că pur și simplu ucigașul a desfăcut lacătul
ăla de doi bani.
— Un tip cu trecutul lui Chacon știe cum să procedeze în
situațiile de felul ăsta, a spus Milo, privind spre baraca lui.
543
N-are niciun motiv să ne spună ce știe. După ce o să aflu mai
multe despre criminal, o să trec încă o dată pe la el și o să-i
spun că-i pot ușura situația dacă-mi dă o mână de ajutor.
Milo a spus după ce, nu dacă – îmi plăcea să văd să se
gândea la viitor.

544
CAPITOLUL 7

Întâlnirea cu părinții lui Antoine Beverly a avut loc în ziua


următoare, la ora douăsprezece. Când am ajuns la biroul lui
Milo, am găsit pe ușă următorul bilet: A. Cam. 6. Era cea mai
mare cameră din secție și se afla la capătul coridorului. De
mânerul ușii era agățată o plăcuță pe care scria: Nu deranjați!
Interogatoriu. Am ciocănit o dată și am intrat.
În fața lui Milo, care era așezat la birou, se afla un cuplu
de culoare – amândoi soții erau trecuți de patruzeci de ani.
Femeia avea în față o fotografie de șase pe zece centimetri și,
după ce mi-a aruncat o privire, și-a îndreptat iarăși atenția
spre fotografie.
Bărbatul de lângă ea purta un costum maro din stofă
aspră, cămașă albă și cravată galbenă cu ac argintiu. La rever
avea o insignă cu drapelul Statelor Unite. Părul cărunt îi era
tuns scurt și se vedea un început de chelie. Pe sub mustața
subțire afișa un zâmbet îndatoritor.
Femeia purta un costum pantalon de culoare neagră. Părul
ei cârlionțat și înfoiat era o nuanță și mai închisă decât
hainele. Și-a luat cu greu ochii de pe fotografie, apoi și-a
așezat palmele pe birou.
— Vi-l prezint pe doctorul Delaware, psihologul nostru.
Doctore, dumnealor sunt Cordon și Sharna Beverly.
Gordon s-a ridicat pe jumătate, apoi s-a așezat la loc.
— Încântată de cunoștință, a spus soția lui, întinzându-mi
o mână rece și uscată.
M-am așezat lângă Milo.
— Domnul și doamna Beverly mi-au adus această
fotografie a fiului dumnealor, mi-a spus el.
M-am uitat la fotografie poate mai mult decât era nevoie.
Băiatul era tuns scurt și zâmbea. Avea strungăreață și ochi
veseli, și purta o cămașă albastră și o cravată cadrilată.
— Doctore, tocmai le explicam că e nevoie de dumneata
545
deoarece cazul este complex.
— Ar fi nevoie de un psihiatru, a spus Sharna Beverly,
pentru că dacă nu țicnitul din Texas e ucigașul, atunci cu
siguranță e un alt țicnit. Am știut asta încă de la început și le-
am tot spus-o celorlalți detectivi care s-au ocupat de caz. A
atins fotografia cu un deget a cărui unghie era dată cu ojă
argintie. A trecut atât de mult timp. Și nimeni n-a făcut nimic.
— Au încercat, a spus soțul ei. Dar n-aveau nicio pistă.
Sharna Beverly i-a aruncat soțului o privire aspră,
mustrătoare.
— Am venit să vă spun cum era băiatul meu, a spus ea,
întorcându-se către mine. Ca să înțelegeți că nu a fugit de
acasă.
— Nimeni n-a spus asta, doamnă, a zis Milo.
— Ba așa ni s-a spus în urmă cu șaisprezece ani, îl
contrazise Sharna. Polițiștii o țineau una și bună: că a fugit
de acasă. Lui Antoine îi plăceau farsele, dar era băiat
cuminte. Ceilalți fii ai noștri au mers la facultate, și asta avea
de gând și Antoine. Îl admira mult pe Brent, fratele lui mai
mare. Brent lucrează ca inginer de sunet pentru o casă de
producție, iar Gordon Jr. e contabil la Direcția pentru Apă și
Curent Electric din Los Angeles.
— Antoine voia să se facă doctor, a adăugat Gordon
Beverly.
— Probabil că ați auzit asta de mii de ori, dar e îngrozitor
să nu știi ce s-a întâmplat de fapt, a spus Sharna. Domnule
psiholog, fiți sincer, vă rog. Din câte știți dumneavoastră
despre țicniți, credeți că nenorocitul ăla din Texas spune
adevărul?
— Mi-aș dori să vă pot da un răspuns precis, doamnă
Beverly. Dar n-am de unde să știu. În orice caz, merită să
verificăm dacă ce-a spus e adevărat. Orice pistă e
importantă.
— Exact, a spus ea. Orice pistă! Asta le-am tot zis
detectivilor în urmă cu șaisprezece ani. Dar ei îmi
răspundeau mereu că nu se putea face nimic.
546
M-am uitat încă o dată la fotografie: o imagine care nu
putea fi modificată de trecerea timpului.
— Nici măcar n-au avut politețea să ne răspundă când îi
sunam.
— La început ne răspundeau, abia apoi ne-au ignorat, a
corectat-o Gordon.
— Au început să ne ignore la scurtă vreme de la începerea
anchetei, i-a replicat ea pe un ton dojenitor.
— Îmi pare foarte rău, a intervenit Milo.
— N-are de ce să vă pară rău. Haideți mai bine să facem
ceva acuma.
— Revenind la ce discutam, a spus Milo, spuneți-mi, vă
rog, cum a ajuns Antoine să lucreze ca vânzător de reviste?
— Vânzător de abonamente pentru reviste, l-a corectat
Gordon. Lucra într-un cartier frumos, în care locuiau numai
albi, și se presupunea că e o zonă sigură.
— Domnul locotenent n-a întrebat ce anume vindea, ci
cum a ajuns să lucreze ca vânzător, a spus soția lui. Antoine
a aflat de postul ăla de la școală. Cineva a pus un anunț la
avizier chiar înainte de vacanța de vară. Lui Antoine îi plăcea
foarte mult să muncească.
— Era ambițios, a completat-o soțul. Voia să ajungă
chirurg. Îi plăcea tot ce ținea de științe.
— Din anunț reieșea că era o slujbă ușoară, a continuat
Sharna. Părea că abonamentele aveau să se vândă singure,
ca și cum ar fi sărit chiar ele în brațele oamenilor. I-am spus
lui Antoine că era o prostie să creadă așa ceva, dar nu s-a
lăsat convins. Și-a notat numărul de telefon și s-a dus la
interviu într-o sâmbătă. A luat cu el încă doi prieteni. Au fost
trimiși la Culver City, care în vremea aia era locuit numai de
albi. Au muncit cinci zile la rând, iar Antoine a vândut cele
mai multe abonamente. În lunea următoare, fiul meu nu s-a
mai întors acasă.
— Ați aflat cumva dacă Antoine sau vreunul dintre băieți a
avut parte de o experiență neplăcută în timp ce munceau?
am întrebat eu.
547
— Băiatul meu mi-a spus că dăduse peste câțiva oameni
care îl jigniseră și îi trântiseră ușa în nas, mi-a explicat
Sharna.
— L-au făcut cioroi, a intervenit Gordon. Și i-au aruncat în
obraz și alte insulte de genul ăsta.
— N-am să înțeleg niciodată de ce i-au trimis într-un
cartier de albi, a spus Sharna. Și oamenii din Crenshaw 37
citesc reviste.
— În principiu, Culver City era un cartier mai sigur.
— Se pare că nu era așa, a ripostat ea.
Gordon i-a atins cotul, dar ea s-a dat într-o parte, apoi a
pus mâna pe poză:
— I-au trimis pe bieții copii în mijlocul unor străini.
— Dar detectivii care s-au ocupat de caz în urmă cu
șaisprezece ani au făcut cercetări în cartierul unde vindea
Antoine abonamente? a întrebat Milo.
— Ne-au spus că au vorbit cu toată lumea de acolo, i-a
răspuns Sharna, dar dacă au mințit, vă dați seama că n-or să
recunoască.
Apoi și-a încrucișat brațele la piept.
— Și cum se numea firma care-l angajase pe Antoine?
— Tineretul în Acțiune. S-a închis după ce a dispărut
Antoine. Cel puțin filiala din Los Angeles.
— Din cauza dispariției lui Antoine?
— După ce s-a întâmplat necazul, școlile nu le-au mai dat
voie să pună anunțuri. M-am dus la bibliotecă și am intrat pe
internet ca să dau de firma asta, dar n-am găsit-o pe nicăieri.
Am fost chiar ieri, când am aflat că urma să ne întâlnim cu
dumneavoastră. Nu-mi aduc aminte decât de un anume
domn Zint, care a sunat și ne-a spus că-i pare rău. Părea
îngrijorat ca nu cumva să-l dăm în judecată. În fine, n-a
putut să ne ofere nicio informație care să ne fie de folos.

37Crenshaw: cartier din sudul Los Angelesului în care


majoritatea populației este de culoare.
548
— Ați spus că Antoine lucra împreună cu alți doi băieți, am
intervenit eu.
— Will și Bradley. Wilson Good și Bradley Maisonette. Erau
prieteni de pe vremea când mergeau la grădiniță. Au purtat și
ei coșciugul și plângeau ca niște prunci. Ziceau că Antoine
vindea cel mai mult, mi-a spus ea cu un zâmbet ușor forțat.
Avea o mare putere de convingere Antoine.
Milo și-a notat numele celor doi.
Sharna a luat fotografia de pe birou și a dus-o la piept.
Degetele ei acopereau partea de sus a feței lui Antoine.
Zâmbetul lui nepieritor m-a întristat.
— Dar Brad și Will nu v-au povestit nicio întâmplare
neobișnuită petrecută în cele cinci zile cât au lucrat acolo?
am întrebat-o eu.
— Nu, și țin minte că i-am întrebat. Camioneta i-a lăsat pe
rând în Culver City. Antoine a coborât primul, iar la
întoarcere trebuia să urce ultimul. Însă n-a apărut la ora
stabilită. Șoferul a așteptat o oră, după care a început să-l
caute prin cartier. Apoi domnul Zint i-a dus pe Bradley și Will
înapoi în fața școlii – de acolo îi lua în fiecare zi – și a sunat la
poliție. Bradley și Will erau tulburați. Mai ales Bradley, care
odată fusese martor la un atac armat: au venit unii cu o
mașină, au tras, apoi au fugit.
— Dar nu s-a întâmplat la noi în cartier, a spus Gordon, ci
în Compton, unde se dusese să-și viziteze un văr.
— Dacă aș fi în locul dumneavoastră, a continuat Sharna,
m-aș duce direct în Texas, l-aș frige cu fierul încins pe
nenorocitu’ ăla și, după ce i-aș face câteva electroșocuri cum
li se fac teroriștilor de la Guantánamo, l-aș pune la detectorul
de minciuni. În felul ăsta, adevărul ar ieși la iveală imediat.
Apoi s-a uitat furioasă la Gordon, iar el și-a pipăit insigna
cu drapelul Statelor Unite.
— Domnule locotenent, ce părere aveți despre povestea
acestui nemernic din Texas?
— Nu știu ce să cred. Tristul adevăr e că ticăloșii ăștia mint

549
cum respiră, și ar face orice ca să scape de moarte.
— Și ce-aveți de gând să faceți?
— Doamnă, deși s-ar putea să fiți dezamăgită, trebuie să
vă spun că o să iau cercetările de la început. Întrucât Bradley
Maisonette și Will Good erau foarte apropiați de Antoine și
sunt ultimii care l-au văzut în viață, o să începem cu ei. Știți
cumva unde-aș putea da de ei?
— Nu scrie în dosar?
— Doamnă, dosarul e destul de incomplet.
— Hm… Păi Will e antrenor de fotbal la o școală catolică,
dar nu știu la care.
— La St. Xavier, a intervenit Gordon.
Doamna Beverly l-a pironit cu privirea.
— Au scris în The Sentinel, Shar. Cu câțiva ani în urmă,
antrena undeva în Riverside, apoi s-a mutat aici. L-am sunat
și l-am întrebat dacă și-a mai adus aminte ceva despre
Antoine, dar mi-a spus că nu.
— Ca să vezi! a exclamat Sharna. Și ce altceva nu mi-ai
mai spus?
— Păi n-avea niciun rost să-ți povestesc, din moment ce
nu era nimic de povestit.
— Iar Bradley Maisonette a ajuns rău, a continuat ea. Din
câte am auzit, a stat mai mult prin închisori. Se trage dintr-o
familie cu probleme.
— Noi întotdeauna am fost o familie unită, a adăugat
Gordon. Când Antoine a venit acasă încântat că avea să facă
mulți bani, m-am bucurat pentru el.
— Revistele se vând singure… Iar oamenilor le plac
revistele mai mult decât viața însăși. I-am spus: „Antoine,
când un lucru pare prea frumos să fie adevărat, să știi că
ceva nu-i în regulă.” Și i-am spus că vreau să-i cunosc pe
oamenii de la firmă, ca să mă asigur că nu încercau să
profite de el. Dar Antoine s-a supărat. A sărit ca ars și m-a
rugat insistent: „Mamă, ai încredere în mine! Nu mă face de
râs! Niciun alt părinte nu s-a amestecat în povestea asta.” Iar
eu i-am spus: „Dacă toată lumea-i proastă, înseamnă că
550
trebuie să fiu și eu?” Dar el m-a tot rugat, zâmbindu-mi cum
numai el știa. Apoi Sharna a aruncat o privire pe fotografie,
mușcându-și buza, și a continuat. I-am spus: „Ăsta-i necazul
în ziua de azi: nimeni nu se implică.” Dar m-a tot bătut la
cap, spunându-mi că, dacă o să mă duc, Will, Brad și ceilalți
copii or să râdă de el toată vara. Mi-a adus carnetul: era plin
numai de nouă și zece, iar la purtare avea nota maximă. A zis
că asta e cea mai bună dovadă că-i băiat deștept și că pot să
am încredere în el. Așa că am cedat, a spus ea, izbucnind în
plâns. A fost cea mai mare greșeală din viața mea, și plătesc
pentru ea de șaisprezece ani.
— Draga mea, a intervenit soțul, ți-am spus de atâtea ori
că n-ai niciun motiv să…
Sharna l-a săgetat cu privirea.
— Da, mi-ai spus de atâtea și atâtea ori! a replicat ea, apoi
s-a ridicat de pe scaun și a ieșit pe ușă, având grijă să n-o
trântească, ceea ce vădea și mai multă furie decât dacă ar fi
trântit-o.
— Îmi cer scuze, a spus Gordon.
— N-aveți pentru ce, domnule Beverly, i-a răspuns Milo.
— E o soție și o mamă minunată. Nu merita una ca asta.
— Nici dumneavoastră…
Fața lui Gordon a început să tremure.
— Dar poate că e mai greu pentru o mamă.

— A fost distractiv, a zis Milo după ce am rămas singuri în


birou.
— Parcă aș avea niște cârlige de undiță înfipte în inimă, iar
de capătul firelor ar trage oamenii ăștia decenți. Trebuie să
vedem ce-i cu Tineretul în Acțiune: să sperăm că firma asta
încă există și că doamna B. n-a reușit să dea de ea.
Dar firma era de negăsit, așa că Milo a încercat să dea de
prietenii lui Antoine.
Când am căutat numele lui Wilson Good, am aflat că într-
adevăr antrena echipa de fotbal de la St. Xavier și că era șeful

551
catedrei de educație fizică a liceului.
Cazierul lui Bradley Maisonette era foarte bogat. Mai mult
de zece condamnări pentru deținere de stupefiante, plus
furturile care întrețin existența unui dependent de droguri.
Maisonette fusese eliberat sub supraveghere cu unsprezece
luni în urmă. Locuia în apropiere de centrul orașului, într-o
garsonieră plătită de stat. Milo l-a sunat pe polițistul
însărcinat cu supravegherea lui, dar a răspuns robotul, așa
că i-a lăsat un mesaj să-l caute.
Apoi a scos un trabuc din buzunarul cămășii, i-a dat jos
ambalajul de celofan și i-a umezit capătul, dar nu l-a aprins.
— Ce crezi c-ar mai trebui să fac?
— De ce nu ni-l trimit pe Jackson din Texas, ca să ne arate
unde zice că și-a îngropat victimele?
— Pentru că ar putea evada: deja a încercat de patru ori,
iar o dată aproape că a reușit și a rănit un gardian. N-or să-l
scoată din închisoare decât dacă poliția o să găsească dovezi
care confirmă ce-a declarat. Până acum, trei dintre
mărturisirile lui s-au dovedit a fi pure născociri – a
recunoscut crime despre care nu știa că deja fuseseră
elucidate. Cred că nemernicu’ ăla se uită pe internet și se
agață de cazuri sângeroase încă nerezolvate, ca să-și amâne
execuția. Din păcate, mărturisirea lui nu poate fi ignorată,
pentru că miza e mare. Dacă aș găsi dosarul lui Antoine
Beverly, poate că aș afla naibii niște informații care să mă
ajute.
— Ce s-a ales de detectivii care s-au ocupat de caz?
— Unul a murit, iar celălalt trăiește undeva în Idaho. Mă
rog, acolo e adresa la care i se plătește pensia. Dar nu mi-a
răspuns la telefon. O am pe cap și pe Ella Mancusi – nici nu i
s-a răcit bine cadavrul… Ceva mă face să cred că o să le
sfâșii inima celor doi Beverly.
A pus noul dosar al lui Antoine într-un sertar. Apoi s-a
răzgândit și l-a așezat lângă computer.
— Am cerut ca Tony Mancusi să fie supravegheat: am

552
trimis trei polițiști tineri cărora le plac hainele civile. Și încă
n-a fost raportată nicio crimă în noaptea în care a fost furat
Bentley-ul, iar după ce Sean a prelevat mostrele, domnul
Heubel a dus mașina la spălătorie și a cerut să fie curățată și
în interior, prin urmare șansele de-a mai găsi ceva sunt nule.
Așa că mai bine pun asta în fundul sertarului.
— Ai reușit să dai publicității cazul Ellei?
— Știi cum sunt ăștia de la Times – poate publică ceva sau
poate nu… Băieții de la biroul de relații publice mi-au spus
că o să se dea ceva la televizor, la știrile de la șase.
Apoi i-a sunat telefonul. Milo a ascultat ce i s-a spus, și-a
notat și a închis.
— Era unul dintre verii care, chipurile, nu aveau legături
strânse cu Ella. Vrea să stea de vorbă cu mine. Lucrează la
un magazin de lustre din apropiere: e la intersecția dintre
Olympic și Barrington. Poate că ne surâde soarta.

Magazinul Cristaluri și Lumini avea vreo trei sute de metri


pătrați și era plin de o lumină orbitoare.
Aaron Hochswelder ne-a întâmpinat la ușă. Ne-a spus că el
era proprietarul și că le dăduse angajaților o pauză de cafea.
Apoi ne-a condus în partea din spate a magazinului. Căldura
zecilor de lustre îmi pârjolea ceafa, iar lumina foarte
puternică te ducea cu gândul la o călătorie în lumea de
dincolo.
Deși avea vreo șaizeci de ani, Hochswelder încă avea părul
negru. Era un lungan slăbănog cu față de cal și ochi de
vulpe. Purta o cămașă cu mâneci scurte, de culoare verde,
pantaloni cu pense kaki și pantofi Oxford impecabil lustruiți.
— Îmi pare bine că ați venit atât de repede, a spus el. Nu
știu dacă ăsta-i locul cel mai potrivit, dar am simțit nevoia să
stau de vorbă cu dumneavoastră. Mi se pare incredibil ce i s-
a întâmplat Ellei.
— Era verișoara dumneavoastră, a spus Milo.
— Verișoară primară. Tatăl ei era fratele mai mare al tatei.

553
Ella a avut grijă de mine când eram mic.
Deodată, un bec stins dintr-o lustră venețiană i-a atras
atenția. S-a întins și l-a răsucit un pic, iar becul s-a aprins.
— Bănuiți cumva cine ar putea fi făptașul? a întrebat el.
— Încă nu. V-am fi recunoscători dacă ne-ați spune ceva
care să ne fie de ajutor.
Aaron Hochswelder și-a mușcat obrazul.
— Nu știu dacă e bine să vă spun… Ați vorbit cu Tony, fiu-
său?
— Da.
— Și ce părere aveți?
— Despre ce?
— Despre… personalitatea lui.
— Mi s-a părut că, în ultima vreme, n-o duce prea bine.
— Deci vă închipuiți că a dus-o bine cândva?
— A avut o viață grea?
— Numai din cauza lui.
Antebrațele osoase ale lui Hochswelder s-au încordat.
— Nu vreau să-i fac necazuri, dar…
— Vă neliniștește ceva în legătură cu Tony? a întrebat Milo.
— Îmi vine greu să vorbesc așa despre o rudă, dar cred că
ar fi bine să-l luați în calcul ca pe…
— Un suspect?
— Mă doare când mă gândesc la asta. Nu spun că ar fi fost
în stare de așa ceva…
— Dar…? a continuat Milo.
— Dar cred că s-ar putea să aibă legături cu niște oameni
răi. Nu spun că are… Dar… Of, mi-e foarte greu. Mă simt ca
un trădător.
Hochswelder a tras aer pe nas și a expirat pe gură.
— Ce vreau să spun e că, dintre toate rudele, numai el ar fi
fost în stare să…
— Tony ne-a spus că nu are multe rude.
— Pentru că nu vrea să aibă de-a face cu noi.
— Mai exact, cu cine?
— Cu mine, cu soția și copiii mei, cu Len, fratele meu, cu
554
soția și copiii lui. Fratele meu e dentist și locuiește în Palos
Verdes. Niciunul dintre copiii noștri nu e apropiat de Tony.
Ceea ce e foarte bine, ca să fiu cinstit.
— Ar fi avut o influență nefastă asupra lor?
Hochswelder își frângea mâinile.
— Nu vreau să credeți că aș avea ceva cu Tony. Atâta doar
că… m-a sunat azi-dimineață și mi-a spus ce i s-a întâmplat
maică-si. Așa am aflat. A fost prima oară când am stat de
vorbă cu el în ultimii ani! Mi-a spus că nu era în stare să
sune și pe altcineva, așa că să anunț eu rudele. S-a spălat pe
mâini de responsabilitatea asta. Și mi-a dat de înțeles că ar
vrea să mă ocup eu de înmormântare. Nu numai din punct
de vedere financiar: vrea să am grijă de tot!
— Cum se simțea când va sunat?
— Nu plângea, nu se văita. Mi s-a părut… dus.
— Cum adică dus?
— Dus în spațiu.
— Tony a avut probleme cu drogurile?
— Da, când era adolescent. Cel puțin așa mi-au spus copiii
mei. Iar eu… de fapt, noi, toți cei din familie, credem că s-ar
putea să fie homosexual, așa că, după cum vedeți, are tot
felul de probleme.
— Ce vă face să credeți c-ar fi homosexual?
— Niciunul dintre noi nu știe ca Tony să fi avut vreo
prietenă. Și nici n-a fost căsătorit vreodată. Iar uneori… mă
rog, nu c-ar fi poponar, dar nu știu cum să vă spun… uneori
are niște gesturi de fătălău, mă-nțelegeți? În fine, gesturi
foarte afectate. Vorbeam deseori despre ele. Își dădea părul
peste cap, clipea des sau făcea o chestie de genu’ ăsta, apoi
pac, iar se purta ca un om normal.
— Când l-ați văzut ultima oară?
— Cred că de Ziua Recunoștinței, acum patru ani. Fratele
meu a organizat o întrunire de familie, iar Tony a venit cu
maică-sa. Arăta de parcă și-ar fi spălat hainele din an în
Paști. Și se îngrășase destul de mult. S-a așezat la masă și n-a

555
pus mare lucru-n gură – poate că deja mâncase. Înaintea
desertului, s-a ridicat, s-a dus la baie, iar când s-a întors, a
spus că și-a chemat un taxi și că iese afară să-l aștepte. Ella
era foarte stânjenită, dar ne-am prefăcut că nu s-a întâmplat
nimic și am continuat să mâncăm.
— Știți cumva de ce a plecat mai devreme?
— Păi tocmai asta-i problema: n-a avut loc nicio ceartă sau
ceva asemănător. S-a ridicat din senin și ne-a spus că pleacă.
Ca și cum l-ar fi înfuriat ceva, dar zău că n-avusese loc
niciun incident care să-l înfurie.
— Tony se enervează ușor? a întrebat Milo.
— Nu prea, a răspuns Hochswelder, scărpinându-se la
tâmplă. Nu, n-aș zice. Dimpotrivă, întotdeauna a fost un
băiat destul de liniștit. Nimeni nu-i înțelege comportamentul.
— Vă referiți la faptul că e cam efeminat?
— Nu numai la asta, ci și la gesturile lui ciudate – ca
atunci, la masă, când s-a ridicat și a plecat din senin. Și
întotdeauna a fost un tip închis în sine. La fel era și taică-
său, dar el măcar venea regulat la întrunirile familiei și
încerca să fie sociabil, deși, ca să fiu cinstit, de cele mai
multe ori ieșea din casă și fuma. Era un fumător înrăit – de la
asta i s-a tras și atacul. Lucra pentru o fabrică de lapte care
avea contracte cu mai multe case de producție și, în felul
ăsta, a reușit să-i găsească lui Tony o slujbă la una dintre
ele. Cred că la Paramount. Tony era un fel de om de serviciu
– căra lucruri de colo-colo –, dar era bine plătit, pentru că
sindicatele fac presiuni mari. Tony ar fi putut avea o situație
financiară bunicică, dar la un moment dat a pretins că s-a
accidentat la spate și a renunțat la slujbă, iar de-atunci n-a
mai făcut nimic.
— A pretins?
— Mă rog, sunt sigur că are niște dureri de spate. Dar pe
toți ne doare câte ceva.
— Spuneți-mi, vă rog, ce știți despre problemele lui cu
drogurile?

556
— Nu știu decât ce-am aflat de la copii.
— Care copii?
— Ai mei și ai lui Len, fratele meu. Nu c-am fi discutat
foarte des despre Tony, dar a venit vorba de el la un moment
dat. În familia noastră se vorbește despre orice.
— Și ce droguri au spus c-ar fi consumat?
— N-au spus ceva precis. Ci doar că era luat mai tot
timpul – tocmai de-aia avea note așa de mici la școală. Sunt
sigur că Ella a suferit mult din cauza asta: pentru ea,
educația era foarte importantă.
— Va spus vreodată că e dezamăgită de el?
— Ella nu prea își împărtășea sentimentele, dar toți
simțeam că Tony era o mare dezamăgire pentru ea. Și cred că
era un împătimit al jocurilor de noroc. De fapt, știu sigur că-i
așa. Arnold, fiul meu, l-a văzut într-unul dintre cazinourile
indienilor de lângă Palm Springs. Arnold era în vacanță cu
familia lui, iar el și Rita, nevastă-sa, jucau la aparatele cu
manetă – nu-s împătimiți după cazinouri, doar se mai
prostesc din când în când. Când s-au dus să-și ia copiii de la
serviciul de îngrijire pentru minori, Arnold l-a zărit pe Tony la
masa de blackjack. Ei bine, fiu-meu a vrut să-l salute, deși
nu-s în relații strânse – a vrut să fie prietenos cu el. Dar
chiar atunci Tony a jucat o mână și a pierdut toți banii, apoi
a plecat în grabă, înjurând de mama focului. Iar Arnold s-a
gândit că nu era cel mai bun moment să se arate prietenos
cu el…
— A fost văzut și altădată prin cazinouri?
— Nu, dar Arnold mi-a spus că, după cum stătea – era
încovoiat și își ascundea cărțile cu grijă –, îți puteai da seama
că e un obișnuit al cazinourilor.
— Așadar, droguri și jocuri de noroc, a rezumat Milo. Altă
problemă?
— Și homosexual, i-a amintit Hochswelder. Mă rog, nu-l
acuz, dar am crezut că e bine să vă spun. Nu vreau să credeți
că am ceva cu Tony. Zău că n-am! Și îmi pare rău pentru el.

557
Ca să fiu cinstit, nici cu taică-său nu cred că se trăia ușor.
Ăluia chiar că-i sărea repede țandăra – era italian, avea sânge
fierbinte. Și când am auzit ce i s-a întâmplat Ellei, m-am
gândit că trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră.
— Domnule Hochswelder, să presupunem că Tony e
implicat în uciderea Ellei. Ce motiv credeți că ar fi putut
avea?
— Vai, nu, domnule locotenent! N-aș merge atât de
departe.
— E o simplă presupunere. Rămâne între noi, n-o să vă
luăm o declarație oficială.
Hochswelder și-a mușcat buza de sus.
— Din câte o știu pe Ella, presupun că i-a lăsat toată
averea lui Tony. N-avea niciun motiv să procedeze altfel: la
urma urmei, era unicul ei copil. Deși, după părerea mea, a-i
da bani unuia care nu muncește e ca și cum i-ai arunca pe
fereastră.
— Deci nu credeți că Tony a avut un accident?
— Numai el și bunul Dumnezeu știu…
— Ce fel de relație avea Tony cu mama lui?
— După cum v-am spus, Ella nu prea vorbea despre viața
ei personală.
— Ați observat vreodată o oarecare animozitate între ei?
— Nu. În afară de episodul din Ziua Recunoștinței.
— Ella s-a supărat pe el?
— Amândoi păreau încordați când au venit. Ella avea un
zâmbet rece, ca și cum se străduia să pară bucuroasă.
— Iar Tony?
— Era pierdut în lumea lui.
— Știți cumva de ce erau încordați?
— N-am nici cea mai vagă idee.
— Aș mai vrea să știu ceva, a spus Milo. Ce prieteni avea
Ella?
— Nu știu să fi avut vreunul. Ea și soțul ei duceau o viață
destul de retrasă. În fiecare an îi invitam pe la noi de Crăciun

558
și o rugam să-l ia și pe Tony. Ei bine, venea în fiecare an cu
un coș plin cu fructe, dar nu-l aducea și pe fiu-său.
Ajunsesem să credem că nici măcar nu-i spunea să vină…
— De ce nu i-ar fi spus?
— Știa că Tony nu era deloc sociabil. Și poate că, după
episodul ăla din Ziua Recunoștinței, îi era jenă să-l aducă.
— Pentru că plecase înainte de desert…
Hochswelder a mai înșurubat un bec.
— Credeți-mă, domnule locotenent, la noi în casă merită
să aștepți desertul. Atât soția mea, cât și soția fratelui meu
gătesc foarte bine. În anul ăla, aveam șase feluri de plăcintă,
budincă cu pesmet și compot. După cum se uita Tony la ce
era pe masă, ai fi zis că încercam să-l ospătăm cu gunoaie…

559
CAPITOLUL 8

Când am ieșit din magazin, seara era foarte liniștită.


— Ai fi zis că eram în infernul lui Dante, zise Milo. Un
bătrânel încântător, nu?
— Nu c-ar avea ceva cu Tony…
Am urcat în mașina fără număr de înmatriculare a lui Milo
și am plecat.
— O familie foarte unită, exceptând cazurile în care e
dezbinată… Ce părere ai despre ce ne-a spus? m-a întrebat
Milo.
— E interesantă descrierea pe care a făcut-o soților
Mancusi: o familie izolată, un tată nesociabil și irascibil. De
obicei, părinții care-și abuzează copiii își țin turma bine
închisă-n țarc, așa că e posibil ca Tony să fi avut o copilărie
traumatizată.
— Și crezi că ăsta ar putea fi motivul pentru care Tony o
ura pe maică-sa suficient de mult cât să pună pe cineva s-o
hăcuiască?
— Uneori, copiii abuzați îi poartă pică părintelui care nu
le-a luat apărarea. Moskow mi-a spus că, atunci când Tony
pleca de la ea, Ella nu-l conducea niciodată, deci e limpede
că erau niște conflicte între ei.
— Nu se obosea să se ridice din fotoliu pentru fiu-său, dar
ieșea din casă în fiecare dimineață ca să-și ia ziarul.
— Și a fost omorâtă chiar când a ieșit după ziar.. am spus
eu. Interesant.
— Deci crezi că lucrurile se leagă?
— Nu știu ce să zic. Dacă începi să dai interpretări
simbolice, ajungi la tot felul de supoziții nefondate.
— Nu crezi că putea fi împins la fapte de o furie viscerală și
de durerile cronice?
— Cred că e posibil ca lucrurile să se fi întâmplat cam așa,
am zis eu: câtă vreme Ella l-a sprijinit financiar, Tony a fost
560
în stare să-și țină sentimentele sub control, dar când maică-
sa a închis robinetul, a simțit că iarăși e abandonat. A venit
s-o vadă, i-a cerut bani, dar ea l-a refuzat. Tony a făcut
scandal, iar Ella s-a înfuriat. Și nu-i exclus ca, dacă maică-sa
și-a pierdut calmul și l-a amenințat că-și modifică
testamentul, în așa fel încât toată averea să ajungă la Armata
Salvării, Tony să fi trecut la fapte.
— I-a spus avocatei că nu vrea să ia acasă un exemplar
din testament. Poate că nu voia să-l găsească Tony.
— O casă de un milion trei sute e mai mult decât tentantă,
am spus eu. Dacă e cartofor, e posibil să cunoască un
criminal dispus să-l scape de maică-sa.
Milo a condus o vreme în tăcere.
— E un scenariu plauzibil, a spus el, dar Hochswelder l-a
taxat de cartofor pe baza unei singure dovezi, și aia la mâna a
doua: episodul din cazinou povestit de fiu-său. Unde mai pui
că nu-l înghite pe Tony, așa că tot ce spune e suspect. După
ce am mers încă o vreme, a continuat: Cum poate să fie
homosexual un gras și neîngrijit care nu-i designer de
interioare, nici patron de florărie, și nici coregraf? Mi se pare
imposibil.
— Crezi că orientarea lui sexuală e relevantă? am întrebat
eu râzând.
— Tu nu crezi?
— Ce vrei să spui?
— Încă un lucru pe care mămica îl dezaproba. Părinții te
cam freacă la cap din cauza asta.
*
Când ne-am întors la secție, a stat de vorbă cu polițiștii în
civil însărcinați cu supravegherea lui Tony Mancusi. Ieșise
din casă o singură dată, ca să-și cumpere un burrito 38 și un
suc de la un fast-food de pe Sunset Drive, în cartierul

38Burrito: preparat tipic mexican, care constă dintr-un


amestec de fasole, orez, carne și sosuri, învelit într-o lipie.
561
Hillhurst. Mancusi s-a dus cu mașina, deși magazinul era
aproape de blocul lui. Și a mâncat în mașină: a rămas în
parcare și a înfulecat burrito-ul plescăind.
— Ruiz, unul dintre polițiști, mi-a zis că a aruncat
ambalajul pe fereastră, în loc să-l pună în coșul aflat la trei
metri de mașină. Apoi Ruiz s-a apucat să-mi spună că asta-i
o contravenție, iar când i-am explicat că a arunca gunoaie pe
proprietatea cuiva e un comportament urât, dar nu o faptă
sancționată prin lege, s-a uitat la mine cu un aer foarte
dezamăgit.
— Foarte zelos, am spus eu.
— Are douăzeci și unu de ani. A terminat Academia de
Poliție acum șase luni. Ceilalți doi sunt la fel de lipsiți de
experiență. Cu ei prin preajmă, am impresia că-s directorul
unei grădinițe, dar măcar sunt foarte motivați.
— Mancusi a mai fost undeva după ce a mâncat?
— S-a dus direct acasă, iar acum tot acolo e. Tare mi-ar
plăcea să am înregistrările convorbirilor lui telefonice.
S-a uitat pe mesajele primite între timp, a aruncat patru
dintre ele, iar pe al cincilea l-a citit.
— Minunile se țin lanț! Sean a devenit inventiv.

Deși încă lucra la Furturi Auto, Binchy a continuat să


răscolească dosarele în căutarea unor infracțiuni petrecute în
intervalul cât lipsise Bentley-ul domnului Heubel. N-a găsit
nici crime, nici violuri sau bătăi, la fel cum nu găsise nici
Milo. Dar tânărul detectiv stăruise și, în cele din urmă,
dăduse peste dosarul unei persoane dispărute.
Milo l-a sunat, a mormăit câteva vorbe de laudă, apoi i-a
cerut detalii.
— Katrina Shonsky – albă, douăzeci și opt de ani, blondă
cu ochi căprui, un metru șaizeci și cincizeci de kilograme, mi-
a spus Milo. A ieșit în oraș cu niște prietene, a plecat singură
spre casă și de atunci nu s-a mai auzit nimic de ea. Maică-sa
a dat-o dispărută trei zile mai târziu. A durat mult până i-a

562
fost introdus dosarul în calculator.
— Bravo, Sean! Am spus eu. Conduci o grădiniță de
calitate, tataie Sturgis.

Domnul și doamna Hedges locuiau într-un apartament


mansardat și spațios de la etajul paisprezece al unui bloc de
lux de pe bulevardul Wilshire. Din apartament nu se vedea
oceanul: pereții de sticlă dădeau spre sud, spre pistele
aeroportului și cartierele Inglewood și Baldwin Hills. Înălțimea
la care ne aflam și cerul fără stele transformau cei câțiva
kilometri pătrați acoperiți cu vile într-un spectacol de lumină.
Royal și Monica Hedges stăteau pe o canapea joasă marca
Roche-Bobois, fumând la unison. Apartamentul era pardosit
cu granit negru, albul pereților strălucea, iar tablourile mari
erau un talmeș-balmeș de pete în care predominau nuanțele
de gri.
Monica Hedges avea vreo cincizeci și cinci de ani, era
micuță, blondă și slabă până la anorexie. Avea ochi căprui
clar conturați, o față cu pielea foarte întinsă și niște picioare
trăsnet care i se vedeau sub fusta scurtă și neagră.
Royal Hedges părea să aibă cel puțin șaptezeci de ani.
Purta o perucă maro-roșcată suficient de îngrijită cât să te
inducă în eroare și avea un cioc vopsit în aceeași culoare. Era
îmbrăcat cu o cămașă de mătase roșie, pantaloni albi și purta
pantofi din piele întoarsă de culoare roz, pe care-i încălțase
direct pe piciorul gol. Și-a ascuns cel de-al patrulea căscat cu
o mână plină de pete hepatice, apoi a scuturat țigara într-o
scrumieră nichelată.
— Katrina este singurul meu copil, a spus Monica. Din cea
de-a doua căsătorie. Tatăl ei s-a dus de mult.
— A dispărut? a întrebat Milo.
— A murit, i-a răspuns ea, fără nicio urmă de regret în
glas.
Prin gesturile sale, domnul Hedges – cel de-al treilea soț –
arăta că povestea asta era necazul ei, nu al lui.

563
— N-am intrat în panică, domnule locotenent, dar am
început să-mi fac griji. Katrina a făcut prostii și înainte, dar
nu ca asta – nu mai știu nimic despre ea de mai bine de o
săptămână. Nu pot să nu mă îngrijorez, pentru că așa-s
mamele. Deși mă aștept să apară pe nepusă masă și să-mi
dea ca de obicei o explicație prostească.
— Mă întorc imediat, a spus Royal, bătând-o pe genunchi,
apoi a ieșit din cameră.
— Of, problemele astea cu prostata! ne-a explicat ea. Tot
timpul merge la baie. Suntem căsătoriți doar de doi ani. N-o
cunoaște foarte bine pe Katrina.
— E posibil ca fiica dumneavoastră să fi plecat în vizită la
vreun prieten sau la vreo rudă?
— Vă referiți la rudele din familia lui taică-său? În niciun
caz. Norm Shonsky nu s-a interesat niciodată de ea, și nici
familia lui, l-a lămurit doamna Hedges, fluturându-și mâna
în aer.
Nu se întreba de ce un polițist de rangul lui Milo se obosise
să se ocupe de o persoană dispărută. La venitul ei, probabil
că era obișnuită ca toată lumea s-o servească.
— În plus, a continuat ea, Katrina nu merge în vizită, ci te
trezești că, pe nepusă masă, își face bagajul și pleacă.
— Unde?
O altă fluturare de mână.
— Unde i se năzare. În Mexic, în Europa… Odată a plecat
tocmai în Tahiti. De-aia vă spuneam că vine cu explicații
prostești. Găsește câte un zbor ieftin pe internet, apoi pleacă
pur și simplu, fără să-și facă niciun plan: n-o interesează
cum o să se descurce când ajunge la destinație.
— Pleacă singură?
Tăcere.
— Doamnă Hedges? a insistat Milo.
— Presupun că e vorba și de bărbați, a spus ea. Dacă nu
pleacă de aici cu un bărbat, își găsește unul pe drum. Iar
când se întoarce, are grijă să-mi povestească.

564
— Ce anume?
— Că s-a purtat într-un mod pe care eu nu-l aprob. Și îmi
spune tot ce face numai ca să mă scoată din sărite. Însă
uneori uită să-și ia suficienți bani și mă sună disperată, iar
atunci zici că-i un prezentator de la Travel Channel: zice că a
vizitat obiective turistice, muzee, biserici vechi și ciudate. Îmi
iubesc fata, domnule locotenent, a spus ea trăgând cu
lăcomie din țigară, dar uneori e enervantă.
— Când ați văzut-o ultima oară?
— În urmă cu aproape o lună, a răspuns ea ezitând. Nu
ne-am certat. Dar Katrina a ajuns la concluzia că trebuie să
fie independentă. Cu alte cuvinte, nu voia să mă mai vadă.
Mă rog, până când avea să rămână fără bani… N-aș fi aflat că
a dispărut, dacă nu m-ar fi sunat prietena ei să mă întrebe
dacă era la mine.
— Cum o cheamă?
— Beth Holloway. N-am văzut-o niciodată. A fost împreună
cu Katrina la clubul ăla, apoi s-au despărțit, și de-atunci nu
mai știe nimic de ea.
Milo a citit din carnetul lui adresa din Van Nuys, trecută în
permisul de conducere al Katrinei Shonsky.
— Locuiește și acum la adresa asta? a întrebat el.
— Da.
— Singură?
— Da. Într-o magherniță.
— Are un iubit?
— Nu știu, a răspuns doamna Hedges încet, de parcă și ea
s-ar fi îndoit de sinceritatea răspunsului său. Katrina e
discretă când vine vorba de viața ei privată.
— De câtă vreme locuiește la adresa asta?
— De cincisprezece luni.
Monica Hedges și-a stins țigara, privind cum se subțiază
șuvița de fum.
— Iar cât privește discreția fiicei dumneavoastră…
— Nu-mi spune nimic din viața ei privată.
— Vă rog să nu vă supărați, doamnă Hedges, dar credeți că
565
vă ascundea ceva?
— S-ar putea. Dacă ar fi avut un iubit de calitate, sunt
sigură că mi l-ar fi prezentat, numai ca să-mi arate că mă
înșel.
— În legătură cu ce?
— E o fată superbă, iar eu îi tot spun că trebuie să-și
schimbe prietenii, să umble prin cercuri mai selecte. Royal și
cu mine suntem membri în Riviera Country Club. Acolo se
organizează petreceri tot timpul, dar când o invit, Katrina
pufnește în râs și apoi se enervează.
— Vrea să facă totul cum crede ea de cuviință.
Doamna Hedges s-a uitat spre ușa de la intrare.
— Sunt sigură că o să i se termine banii și în curând o să
dea buzna pe ușă.
— Aveți o fotografie recentă cu ea?
A luat o nouă țigară din pachet, a traversat sufrageria, apoi
a dispărut după un colț. Am auzit niște voci înăbușite care
dădeau de înțeles că avea loc o dispută.
S-a întors singură, ținând într-o mână țigara neaprinsă, iar
în cealaltă o fotografie de zece pe cincisprezece centimetri.
— A fost făcută în urmă cu vreo patru ani, dar Katrina nu
prea s-a schimbat de atunci. Gene bune, ne-a explicat ea,
atingându-și obrazul. E de la nunta unei verișoare. Katrina a
acceptat să fie domnișoară de onoare, dar numai după ce a
făcut o mulțime de nazuri din cauza rochiei.
O fată drăguță cu chipul oval, îmbrăcată cu o rochie cu
umeri înalți din satin vinețiu. Mânecile bufante nu-i stăteau
prea bine: se ridicau prea mult pe brațele subțiri. Iar corsajul
înalt și pătrățos n-o făcea să pară atrăgătoare. Își prinsese
părul în creștet, iar buclele îi atârnau ca niște crenvurști
aurii. Deși buzele Katrinei schițau un zâmbet, restul feței
degaja dispreț.
— Deci sunteți sigură că a plecat întruna din călătoriile ei,
a spus Milo, dar, pentru orice eventualitate, ați anunțat
poliția că a dispărut.

566
— Sigur n-a ieșit din țară, pentru că nu și-a luat
pașaportul.
— Ați fost la apartamentul ei?
— L-am convins pe proprietar să mă lase să intru și m-am
uitat peste tot. Am făcut și puțină ordine – Doamne, ce
harababură era acolo! I-am găsit pașaportul în sertarul
măsuței de toaletă. Nu părea să-și fi luat multe haine, dar
Katrina e în stare să plece la drum doar cu poșeta și un card
de credit.
— Aveți și dumneavoastră acces la contul ei de card?
— Nu! A atins de câteva ori plafonul de creditare al
cardului meu, așa că acum are un card Visa care-i permite să
scoată cel mult o mie de dolari pe lună. Din banii ăștia ar
trebui să plătească chiria și facturile. În fine, recunosc că de
cele mai multe ori și le plătește, a spus ea, încrucișând
arătătorul și mijlociul.
— Nici pașaport, nici haine, a spus Milo. Nu pare să fi
plecat în vacanță.
— În unele din locurile în care merge Katrina, a spus
Monica Hedges, n-ai nevoie decât de un bikini și un pahar de
vin. E posibil și să-și fi cumpărat haine cu reducere de la
firma unde lucrează.
— Lucrează în domeniul modei?
— Vinde haine în La Femme Boutique din Brentwood.
Numai haine scumpe și de prost gust, după părerea mea. I-
am spus că Royal mă poate ajuta să-i fac rost de o slujbă la
Harari sau la un butic de pe Rodeo. Soțul meu a fost în
industria confecțiilor: a avut o fabrică foarte mare care lucra
pentru câteva case de modă importante.
După ce s-a jucat o vreme cu țigara neaprinsă, a întins
mâna după o brichetă de onix alb. Milo s-a dovedit mai rapid.
— Katrina muncește acolo pe treapta cea mai de jos, a
spus ea, trăgând din țigară. De fapt, toate slujbele ei au fost
așa. După părerea mea, în sinea ei se gândește că nu merită
ceva mai bun pentru că n-are studii. Și-a întrerupt liceul o

567
vreme, dar în cele din urmă și-a luat bacalaureatul. Apoi a
făcut un semestru pregătitor la colegiul din Santa Monica, iar
planul era să facă doi ani apoi să se transfere la o
universitate din California. Dar a renunțat la școală și s-a
angajat ca vânzătoare de pantofi la un magazin Fred Segal,
de unde a fost concediată pe motiv că nu știa să se poarte cu
clienții. I-am spus să se întoarcă la colegiu și să-și vadă de
treabă: mai avea nevoie de un an și jumătate. Dar n-a vrut.
— Deci Katrina e o fată destul de rebelă, am spus eu.
— Destul de rebelă? a repetat doamna Hedges, cu un râs
ușor iritat. Domnii mei, îmi iubesc fiica, dar ea se definește pe
sine opunându-se cu încăpățânare la tot ce-i spun eu.
Întotdeauna a fost un copil dificil. Când era mică, avea tot
timpul colici – avea o mutriță foarte drăgălașă, dar plângea
tot timpul, în cele din urmă, i-a trecut, apoi a început să
meargă foarte devreme și își băga nasul peste tot. Niciodată
nu i-a plăcut școala, deși e fată inteligentă. Are o voce
plăcută, dar nu voia să meargă la cor. Are trăsături
frumoase, așa că ar fi putut fi majoretă, dar n-a vrut. Poate
că o să se maturizeze cândva, a spus ea oftând.
— Haideți să revenim la noaptea aceea, a spus Milo. Ați
spus că a ieșit în club cu două prietene. Beth Holloway și…
— Rianna nu mai știu cum – un nume străin.
— În ce club au fost?
— Într-o bombă din vestul orașului, care seamănă mai
degrabă cu un șopron decât cu un club adevărat.
— Ați fost acolo?
— M-am dus ieri pe acolo și am stat de vorbă cu niște
bodyguarzi fioroși. E într-o zonă industrială dezolantă de
lângă Pico Avenue, pe o stradă lăturalnică. Am vorbit și cu
patronul, dar nimeni n-a putut să mă ajute. Mi-au spus că
localul era plin până la refuz și că nu-și aduceau aminte de
Katrina sau de oricine altcineva. Și nici n-au camere de
supraveghere – nu vi se pare o mare prostie, domnule
locotenent?

568
— E drept că eu aș monta camere dacă aș avea un local,
spuse Milo. Cum se numește clubul?
— Light My Fire.
— La fel ca în cântec39.
— Ce-ați spus?
— Lăsați… Aveți cumva numerele lui Beth și al Riannei?
— Nu, dar știu unde le puteți găsi. Beth mi-a spus că
lucrează la un magazin de bijuterii de lângă La Femme, iar
Rianna vinde cosmetice la Barneys.
— Știți cum se numește magazinul de bijuterii?
— E pe lângă magazinul unde lucrează Katrina. Pe San
Vicente, lângă Barrington. Deși o cunosc pe Katrina, tot îmi
fac griji. Mă puteți ajuta, domnule locotenent?
— Cât a lipsit cel mai mult de acasă?
— Zece zile. Când a fost în Hawaii: a vizitat toate insulele.
Dar nu m-a sunat nici măcar o dată, iar când s-a întors era
extrem de bronzată: ai fi zis că era mexicancă. Iar altădată a
fost nouă zile în Cozumel 40 – a prins o ofertă.
— Deci obișnuiește să facă astfel de călătorii.
— Asta înseamnă că n-o să faceți nimic?
— Nu. O să mă ocup de cazul fetei dumneavoastră. Va
spus Beth Holloway cum de s-a despărțit Katrina de ea și
Rianna?
— A trebuit s-o întreb de două ori ca să-mi spună. Planul
era să conducă Rianna și la dus, și la întors, dar mașina ei s-
a stricat, așa că au mers cu a Katrinei. Rianna și Beth au fost
agățate de doi tipi și au întrebat-o pe Katrina dacă avea ceva
împotrivă ca ele două să meargă în altă parte. Mi-a spus că
fiică-mea a fost de acord. Atunci au văzut-o ultima oară.
— Dar credeți că, de fapt, fetei dumneavoastră nu i-a
convenit schimbarea asta?

39 Light My Fire: numele unei piese din 1966 a formației The


Doors.
40 Cozumel: insulă din Marea Caraibilor.

569
— Katrina nu suportă dezamăgirile. Profesorii au spus că
are toleranță scăzută la frustrare. Mă tem că a vrut să le-o
coacă și a agățat și ea un bărbat, iar apoi a plecat cu el
Dumnezeu știe unde.
— Fără să-și ia pașaportul.
— Dacă-ți propui să te distrezi, poți să te distrezi oriunde,
a spus Monica Hedges, relaxându-și trupul preț de câteva
clipe, ca și cum s-ar fi lăsat în voia amintirilor.
— Din moment ce Rianna era cea care avea să conducă la
întoarcere, înseamnă că fiica dumneavoastră a băut în
noaptea aceea, a spus Milo.
— Și Katrinei îi place să bea Long Island, un cocteil infect,
un talmeș-balmeș care Dumnezeu știe cum îți afectează
creierul. Întotdeauna i-am spus să aleagă băuturile clasice,
care nu-ți tulbură mințile. Un Martini sau un Manhattan 41,
dar întotdeauna fără gheață. În felul ăsta, știi exact cât ai
băut. Dar cum s-o convingi pe Katrina? Pentru ea, tot ce
conține lichior de fructe și te ia de cap e Martini.
— Bea peste măsură?
— Uneori da, a spus doamna Hedges, schimbându-și
poziția.
— Vă e teamă că s-ar putea să se fi urcat la volan beată.
— Dacă, Doamne ferește, a făcut un accident? Dar am
sunat la poliția rutieră și mi-au spus că în noaptea aia n-a
fost niciun accident pe autostradă.
— Ăsta-i drumul ei obișnuit spre casă, pe autostrada 405?
— Nu știu, a spus ea. E cea mai ușoare cale de a ajunge în
Vale42, nu-i așa? a spus ea încruntându-se. Înainte locuia
lângă universitate, într-un apartament pe care-l împărțea cu
o indiancă foarte studioasă, dar fata asta nu era deloc genul
Katrinei, așa că n-a stat mult cu ea. Mi s-a plâns că în

41 Manhattan: cocteil preparat din whisky, vermut, biter și


gheață.
42 Este vorba despre valea San Fernando din Los Angeles.

570
clădirea aia nu locuiau decât studenți, ceea ce-o făcea să se
simtă bătrână. Poate că se simțea jenată și pentru că nu
făcuse o facultate. Speram că asta are s-o motiveze, dar nu s-
a întâmplat așa. Voia să aibă un apartament numai al ei și a
zis că în partea asta a orașului chiriile-s prea mari. M-am
oferit s-o ajut, dar m-a refuzat și s-a mutat în Van Nuys, deși
spune tuturor că stă în Sherman Oaks. Domnule locotenent,
vi se pare normal să refuze o ofertă atât de generoasă?
— Așa-s copiii… spuse Milo.
— Dar nu mi-ați răspuns la întrebare, a spus doamna
Hedges, suflând fumul de țigară cu oarecare iritare. Ce
anume aveți de gând să faceți?
— Ce-ați vrea să facem, doamnă Hedges?
A fost luată prin surprindere de întrebarea lui Milo și a
scăpat scrumul pe podeaua de granit.
— Aș vrea să descoperiți unde e fata mea. Folosiți-vă de
computerele din dotare: verificați listele de călători ale
avioanelor, cardurile de credit, convorbirile telefonice. Dați o
circulară!
— Doamnă, dacă am face toate astea fără să avem dovezi
că a comis o infracțiune, ar însemna să-i încălcăm viața
privată.
— Of, nu mă luați cu formalitățile.
— Îmi pare rău, doamnă, dar așa stau lucrurile. Dacă ar fi
fost minoră, alta ar fi fost situația.
— Păi are minte de paisprezece ani.
Milo a zâmbit.
— Vreți să spuneți că nu puteți face nimic?
— O să facem tot ce ne permite legea: o să vorbim cu
prietenele ei, o să trecem pe la club…
— Dar deja am făcut eu toate astea.
— Uneori, e bine să faci același lucru de două ori. Și o să
încercăm să-i găsim mașina. Are în continuare Mustangul
galben înregistrat pe numele ei?
— Da, dar n-o să-l mai aibă multă vreme. Tocmai am fost

571
informată că n-a plătit ultimele două rate: eu am fost cea
care a girat împrumutul. Înțelegerea a fost ca eu să pun banii
de avans, iar ea să plătească ratele.
— Dați-mi, vă rog, datele băncii și o să verific dacă s-a pus
sechestru pe mașină.
— Am verificat și încă nu i-au luat-o.
— Se pare că ați făcut multe cercetări.
— Dacă vrei ca un lucru să fie făcut cum trebuie, cel mai
bine e să-l faci singur. Deci asta e tot ce aveți de gând să
faceți? Nu sună prea încurajator.
— Doamnă Hedges, eu zic să începem investigațiile și să
vedem ce iese la iveală. Sunați-mă dacă vă aduceți aminte de
ceva important.
— O să vă sun, fiți sigur.
S-a ridicat în picioare, s-a dus în grabă spre ușă, apoi a
deschis-o.
— O să vă mai pun încă o întrebare, a spus Milo, care s-ar
putea să vă neliniștească. Dar să știți că e o întrebare de
rutină, pentru cazul în care aflăm despre vreun accident.
Monica Hedges s-a îndreptat de spate și a tras un fum.
— Ziceți.
— Știți cumva ce grupă sanguină are Katrina?
— E o întrebare… sinistră.
— O întrebare de rutină, doamnă.
— Ce mai rutină! N-aș vrea să am slujba dumneavoastră.
— Puțini sunt cei care-ar vrea… a spus Milo zâmbind.
— Iar eu nu mă număr printre ei. Katrina are aceeași
grupă ca mine: zero pozitiv. E cea mai răspândită.
În timp ce ne îndreptam spre lift, a continuat să tragă din
țigară și să ne privească. După ce am urcat în cabină, am
auzit-o spunând:
— Gata, dragul meu? Totul merge cum trebuie?
Apoi ușa s-a închis.

572
CAPITOLUL 9

Milo îi ceruse valetului să-i lase mașina în locul unde o


parcase, dar când am ieșit din clădire, nu mai era acolo.
Valetul juca ceva pe telefonul mobil, dar și-a luat ochii de pe
ecran când Milo a tușit zgomotos.
— Unde e Fordul Crown Victoria?
— A trebuit să-l mut: se aglomerase prea tare.
Nu se vedea nicio mașină în fața blocului.
— Și ai putea să mi-o aduci? a spus Milo, adăugând un „Te
rog!” care l-a făcut pe portar să tresară.
Tipul a pornit agale spre parcarea subterană.
— Katrina lipsește de acasă de mai bine de o săptămână,
iar mămica se gândește că chiulește nemotivat și vrea să fiu
eu polițistul care-i aduce fata înapoi la școală…
— Sau poate că refuză să-și recunoască adevăratele
sentimente, am spus eu.
— Ne-a spus că-i îngrijorată, dar tot ce am auzit era furie.
— Furia poate să mascheze neliniștea, am spus.
— Unde dracu’ a parcat ăsta mașina? a spus Milo,
uitându-se la ceasul lui, Timex. În Chula Vista 43? Întâi am
aflat cum stătea treaba cu Tony și maică-sa și Hochswelder,
acum am dat de căminul plin de armonie al doamnei Hedges.
Mai există vreo familie fericită?
— Cu slujbele noastre, n-o să dăm niciodată de ele.
— Și ce părere ai despre dispariția Katrinei? Dat fiind că a
plecat de multe ori din oraș la primul impuls, crezi că ar
trebui să iau cazul în serios?
— Zero pozitiv… am spus eu. La fel ca sângele găsit în
Bentley.
— N-ai auzit ce-a zis mămica? E grupa cea mai răspândită.

43 Chula Vista: oraș din sudul statului California.


573
A zis-o de parcă ar fi vorba de un concurs. Când crești alături
de un asemenea om, nu-i de mirare că vrei să-ți iei lumea în
cap.
— E posibil ca rivalitatea astea cu maică-sa s-o fi făcut pe
Katrina vulnerabilă.
— La ce?
— La lux. Mămica se căsătorește cu un bogătan, dar ea are
o slujbă prost plătită. Dacă a plecat cherchelită din club și se
simțea abandonată de prietene, se poate ca o mașină de două
sute de mii de dolari să i se fi părut mană cerească. Ar fi avut
ce să-i povestească mămicii, care e mai tare ca ea.
— Presupunând că a fost agățată, nu prea cred că s-a
întâmplat în Light My Fire. Am fost acolo anul trecut:
urmăream o pistă falsă în cazul unei crime în care erau
implicate și droguri. Clientela masculină e alcătuită din
indivizi cu tricouri sintetice și tone de gel în păr, care
dansează chiar mai rău decât mine. Dacă cineva ar fi venit
cu Bentley-ul lui Heubel, bodyguarzii și toată lumea de acolo
ar fi băgat de seamă, iar când individul ar fi intrat în bar, în
jurul lui ar fi roit cincizeci de femei.
A sunat la club, a cerut să stea de vorbă cu proprietarul,
apoi s-a uitat iarăși la ceas și s-a încruntat. A urmat o
convorbire destul de scurtă.
— Individul mi-a râs în nas. Mi-a zis că barul lui nu e vila
Playboy și că în noaptea aia nu s-a întâmplat nimic ieșit din
comun, după cum i-a spus și „mămicii băgăcioase”.
— Dacă fata era supărată pentru că fusese lăsată baltă de
prietene, e posibil să fi mers în alt club, ca să-și continue
noaptea într-un mod mai plăcut. Sau poate că a urcat la
volan beată și i s-a stricat mașina pe drum. Maică-sa ne-a
spus că acționează la primul impuls. Unde mai pui că nu mai
plătise de două luni ratele pentru Mustang. Deci e posibil ca
mașina să nu fi fost bine întreținută. Sau s-ar putea să i se fi
terminat pur și simplu benzina și să fi rămas pe marginea
drumului.
— O fată beată și singură-n noapte, domnul bogătan trece
574
pe-acolo și îi spune hopa sus. Sau poate că e în Hawaii.
— Katrina nu-i spunea doamnei Hedges nimic despre viața
ei privată, dar prietena ei a fost suficient de îngrijorată cât s-
o sune pe maica-sa ca s-o întrebe unde e.
— Dacă i s-ar fi stricat mașina pe autostrada 405, chiar și
la o oră târzie, ar fi văzut-o cineva.
— Avea câteva pahare la bord, așa că poate s-a temut s-o
ia pe autostradă și a luat-o pe alt drum, am spus eu.
— Sau poate că s-a rătăcit și a luat-o spre sud, ceea ce
înseamnă că s-ar putea să fi ajuns într-o zonă foarte
periculoasă.
— De ce să nu pornim de la cea mai simplă presupunere?
Când merg spre nord și vreau să evit autostrada, o iau prin
trecătoarea Sepulveda. Noaptea târziu, după ce ajungi la
nord de Sunset Drive, drumul e destul de liber. Dar în cazul
ăsta mașina i s-a stricat într-o zonă izolată.
Deodată s-au auzit zgomote dinspre parcarea subterană.
Valetul a apărut într-un Jaguar de culoarea peruzelei, s-a
dat jos și a rămas lângă portieră. Milo s-a îndreptat spre el și
a spus:
— Dacă insiști…
— Poftim? a spus valetul.
— Sunt de acord cu schimbul, dar numai dacă plătești tu
asigurarea.
Valetul a rămas cu gura căscată, iar Milo s-a apropiat la
câțiva centimetri de fața lui.
— Unde mi-e Fordul, amice?
— Ah, am primit un telefon de la unul dintre locatari.
— Vrei să te sun și eu? l-a întrebat Milo, scoțându-și
telefonul. Ce număr ai? Și arată-mi actul de identitate: poate
facem o investigație oficială.
Valetul tăcea.
— Adu-mi mașina acum! a spus Milo, arătându-i insigna.
— Domnul și doamna Lazarus or să coboare în câteva…
— Îi ajut eu. Du-te!
Valetul a îndrăznit să se uite în ochii lui Milo și ceea ce a
575
văzut în ei l-a făcut să o zbughească.
— Ptiu, ce mașină ieftină! a spus Milo, uitându-se la
Jaguar. Să presupunem că mașina Katrinei s-a stricat pe
drum și că a făcut autostopul. Tu ce crezi, cel care a furat
Bentley-ul o urmărea?
— Sau poate era în căutarea unei victime, iar Katrina a
fost pe gustul lui.
— Un maniac sexual? Și care e legătura cu Ella Mancusi?
— Pur și simplu plăcerea de a vâna, i-am răspuns eu.
— S-ar putea. În mod normal, nu mi-aș pierde timpul cu
Katrina, dar e vorba de două mașini furate, ambele mari și
negre, și de sângele de pe bancheta Bentley-ului… Hai să
căutăm Mustangul Katrinei, a spus el, scuturând din cap.
Un domn și o doamnă în vârstă au ieșit din bloc și l-au
văzut pe Milo lângă Jaguarul lor.
— Bună seara, domnule și doamnă Lazarus! a spus el cu
zâmbetul pe buze, apoi a deschis ambele portiere din față cu
gesturi ample. Distracție plăcută!
Cuplul s-a apropiat de mașină, a urcat și a plecat în viteză.
Câteva clipe mai târziu, valetul a apărut în mașina fără
număr de înmatriculare și a frânat brusc lângă noi. Milo i-a
luat mâna, i-a deschis-o și i-a trântit în palmă o bancnotă de
cinci dolari.
— Nu-i nevoie, a spus valetul.
— Și nici nu-i meriți! Să ai parte de-o viață frumoasă!

Am luat-o spre nord, prin trecătoarea Sepulveda, până am


ajuns în partea de sud a Văii, trecând de Ventura Boulevard,
apoi am mai mers câțiva kilometri. La nord de Wilshire se
întindeau cimitirul veteranilor – o pajiște joasă și netedă –,
mai multe firme mici și câteva case. În spatele lor, se vedeau
coastele dealurilor presărate cu lumini. Autostrada nu era
deloc aglomerată. Dar căutările noastre n-au avut succes: n-
am dat de mașina Katrinei Shonsky.
În timp ce ne întorceam în oraș, Milo mi-a spus:

576
— Știi, dacă mi-ar plăcea viața simplă, poate că m-aș face
fermier.
— Există întotdeauna sudul, am spus.
— Nu-s decât două sute cincizeci de kilometri până-n
Mexic…
M-am uitat spre poalele dealurilor dinspre est.
— Sunt o mulțime de străzi laterale pe care am putea să le
explorăm, am spus eu.
— Vai, ce amuzant! a mârâit el, apoi a făcut dreapta și a
străbătut câteva străduțe întunecoase și întortocheate.
O oră mai târziu, Milo mi-a spus:
— Mâine o să-i pun pe băieții de la circulație să mai caute
prin zonă și o să încerc să dau de prietenele Katrinei. S-ar
putea să ne spună o cu totul altă poveste. Poate aflăm că
iubitul ei e un golan care nu i-ar face o impresie bună maică-
si. Și nu-mi mai aduce aminte de zero pozitiv! Azi n-am chef
de cea mai răspândită grupă din lume.

Lumina aurie a soarelui se reflecta în ferestrele atelierului


pe care Robin și-l amenajase în spatele casei. Trecând pe
lângă iaz, m-am oprit să mă uit la puii de caras. Lămpile
vechi din fier își împrăștiau lumina până la fundul bazinului,
așa că mi-a fost ușor să-i văd. Se făcuseră de vreo zece
centimetri și înotau energic în apa vălurită de cascada
artificială.
Când îi văzusem prima oară, erau cât larvele: doisprezece
puișori care înotau fără teamă între doi adulți de vreo
cincizeci de centimetri. Carașii au obiceiul să-și mănânce
icrele, dar când ies puii, nu le fac rău. Spre deosebire de alte
specii, carașii nu hărțuiesc peștii bolnavi sau aflați pe moarte.
Poate că tocmai de-aia trăiesc o sută de ani.
Mi-am continuat drumul către atelier și am ciocănit ușor în
geam. Robin a ridicat privirea de pe bancul de lucru și mi-a
zâmbit. Apoi și-a dus la ureche o bucată dreptunghiulară
albă de molid din Alpi și a lovit-o de câteva ori cu degetele.
Voia să audă notele care i-ar fi dat de înțeles că lemnul acela
577
era bun pentru o cutie de rezonanță. După mărimea bucății,
aș fi zis că era destinată mandolinei.
Judecând după expresia ei din momentul în care a pus
lemnul pe banc, mi-am dat seama că nu avusese noroc.
Când am intrat avea în mână altă bucată. Blanche își făcuse
culcuș în poala ei și era liniștită ca întotdeauna.
— Bună, a spus Robin, iar Blanche a scos un lătrat răgușit
de buldog.
Când Robin m-a sărutat, cățeaua a întors capul într-o
parte, cu un gest tipic buldogilor, și mi-a lins mâna.
— O blondă și o roșcată, am spus eu.
— Nu-i așa că ești un norocos?
— Nu e niciun pic de muzică înăuntru? am întrebat-o eu,
arătând cu mâna spre bucata de lemn pusă deoparte.
— Deși el nu și-ar da seama de asta niciodată, a spus ea,
apoi s-a uitat într-un colț, la un colet trimis prin Fedex. Ai
aflat ceva despre biata bătrânică?
— Ipoteza de lucru e că fiul ar fi implicat, dar deocamdată
n-avem nici cea mai mică dovadă.
— Un fiu care-i face una ca asta propriei lui mame! E
incredibil!
Apoi s-a uitat iarăși spre coletul din colț.
— Unelte noi? am întrebat-o eu.
— Nu. E o colecție de DVD-uri. De la mogulul internetului.
Zece filme cu Audrey Hepburn și un bilet în care-mi spune că
semăn cu ea.
Hepburn avea un metru șaptezeci și arăta ca un cuier
uman, iar Robin avea cel mult un metru șaizeci și avea
rotunjimi peste tot.
— Amândouă sunteți superbe.
Și-a flexat degetele, așa cum face de obicei când e
nervoasă.
— A făcut vreun gest deplasat? am întrebat eu.
— Nu tocmai.
— Nu tocmai?
— Când l-am întâlnit la târgul lutierilor, era un pic iritat,
578
dar n-a făcut nimic ieșit din comun.
— Păi să știi că Audrey Hepburn a făcut câteva filme
bune…
— Ți se pare că exagerez?
— S-ar putea să-i fi stârnit niște fantezii. Se întâmplă
foarte des.
— Ce vrei să spui?
— Bărbații întotdeauna se uită la tine. Ai ceva care-i atrage
– feromoni sau mai știu eu ce.
— Da, bineînțeles!
— Zău! N-ai observat, pentru că nu flirtezi niciodată.
— Pentru că-s nițel cam aeriană?
— Uneori și de-asta.
— Alex, nu i-am dat nici cel mai mic semn că relația mea cu
el ar putea depăși sfera afacerilor.
— Dar nu-i obligatoriu să aibă legătură cu ce-ai făcut tu.
— Ei, bravo!
— Stai un pic! Ce-ar putea să se întâmple? El se dă la tine,
iar tu îl respingi în mod elegant. Până una-alta, îi mulțumești
pentru DVD-uri printr-un e-mail prietenos, dar protocolar, și
îi spui că o să ne facă plăcere să le vedem.
— Ai dreptate, poate că-s cam caraghioasă, a spus ea,
mângâind-o pe Blanche. Cam încrezută, cum spuneau colegii
despre mine în școala generală.
Și-a atins un cercel în formă de inel, apoi și-a dat părul
peste cap – gestul ei era mult mai plăcut decât al lui Tony
Mancusi…
Am început să mă joc cu nasturele de sus al cămășii ei.
— Vasăzică am ceva care atrage bărbații. Iar tu ești
bărbat…

Am ales două filme și ne-am tolănit în pat. Vacanță la


Roma44 ni s-a părut frumos după jumătate de secol, dar Mic

44 Roman Holiday: film regizat de William Wyler în 1953.


579
dejun la Tiffany 45 nu mai era la înălțime, iar când a apărut
genericul de la sfârșit, moțăiam amândoi.
Apoi am stins lumina, mâinile ni s-au împreunat, iar eu i-
am șoptit câteva vorbe care presupun că erau pline de
afecțiune.
— Audrey Hepburn era frumoasă, dar nu semăn cu ea
deloc, a spus Robin, apoi a adormit.

A doua zi, la zece dimineață, l-am luat pe Milo cu mașina


de la secție și ne-am dus la magazinul Barneys din Beverly
Hills. La parter erau fete subțirele care vindeau produse
cosmetice. O blondă de la standul cu oje ne-a spus unde o
puteam găsi pe Rianna Ijanovic.
O brunetă înaltă și suplă, la standul de alături.
Ne-a zâmbit printr-un nor de mirosuri. Pe tejghea se vedea
un șir de pulverizatoare mostre, iar clientele stăteau de vorbă
cu vânzătoarele. Toate voiau să pună mâna pe cele mai bune
parfumuri. Milo s-a prezentat, iar Rianna i-a răspuns cu
privirea pierdută și speriată a unui copil rătăcit.
Avea în jur de treizeci de ani, ten palid, umeri colțuroși,
ochi negri, sâni fermi, iar chipul îi era urâțit de un nas cam
strâmb și o bărbie prea ascuțită.
— Poliția? Nu înțeleg.
— Am venit în legătură cu Katrina Shonsky, i-a explicat
Milo.
— Ah, ah! a încercat ea să exclame, dar s-a auzit mai
degrabă un „ă, ă!” – vorbise încet, cu un accent străin, și o
auzisem cu greu din pricina corului de coțofene de lângă
tejghea.
— Am putea sta de vorbă într-un loc mai liniștit?
Rianna Ijanovic a bătut-o ușor pe umăr pe una dintre
colegele ei.

45Breakfast at Tiffany's: film regizat de Blake Edwards în


1961.
580
— Îmi ții tu locul, da? i-a spus Rianna, stâlcind cuvintele.
Am ieșit din magazin pe ușa din față, am luat-o pe
bulevardul Wilshire, apoi am cotit pe Camden și am intrat în
parcare.
— Ijanovic… Cehă? a întrebat Milo.
— Croată. Și am toate actele în regulă.
— Nu ne interesează dacă-s în regulă sau nu. Am venit să
discutăm despre Katrina, asta-i tot.
— O știu pe Katrina doar pentru că-i cunoștința unei
prietene.
— A lui Beth Holloway?
— Da.
— Mai întâi am încercat să dăm de Beth, dar azi nu
lucrează, și n-avem numărul ei de acasă.
— Oricum nu-i acasă.
— Dar unde-i?
— În Torrance 46. A cunoscut un bărbat de acolo, a spus
ea, scoțând ușor limba.
— E un bărbat care nu prea îți place?
— Eu am părerea mea, Beth, pe a ei.
— E vorba de cel pe care l-a întâlnit când ați ieșit în club
cu Katrina?
— Da.
— Am auzit că și tu ai cunoscut un bărbat atunci.
— Cine v-a spus? a întrebat ea, cu ochii negri mijiți.
— Mama Katrinei, iar ea a aflat de la Beth.
— Beth nu-și ține niciodată gura, a spus ea, apoi și-a
aranjat degetele în forma unui cioc de rață, lovindu-și degetul
mare de arătător.
— Nu ne interesează dacă domnișoara Shonsky îi ascunde
ceva maică-si. Îți spunem de la început, ca să nu pierdem
timpul.
— Nu știu să aibă vreun secret.

46 Torrance: oraș din sud-vestul Los Angelesului.


581
— La ce te-ai referit când ai spus că Beth vorbește prea
mult?
— Eu sunt o persoană discretă. Dar Beth e foarte…
americană – fără supărare. Spune tot!
— Beth ar fi trebuit să fie mai rezervată când a vorbit cu
mama Katrinei?
— Poate că da, a spus Rianna, privind peste noi.
— De ce?
— Katrina o urăște pe maică-sa.
— Așa a zis ea?
— De multe ori.
— Și știi cumva unde e Katrina?
— Nu, îmi pare rău.
— Când ai văzut-o ultima oară?
— În noaptea aia.
— În clubul Light My Fire.
— Exact.
— Povestește-ne cum a fost.
— Ne-am dus în club, iar eu trebuia să conduc la
întoarcere, așa că n-am băut. Beth l-a cunoscut pe Sean,
care avea un frate pe nume Matt. Beth s-a combinat cu Sean,
așa că eu a trebuit să mă combin cu Matt.
— A trebuit?
— Îmi e prietenă.
— De unde-s Sean și Matt?
— Din Torrance. Sunt frați și ne-au spus că au o afacere
cu plăci de surfing. Dar de fapt n-au nimic! Sean lucrează
într-o fabrică de plăci de surfing, iar Matt vrea să se facă
actor. Toate colegele mele vor să devină actrițe sau
fotomodele, a spus ea, arătându-ne magazinul cu degetul.
— Și tu?
— Nu, nu! Eu vreau să muncesc!
— Ce făceai în Croația?
— Eram studentă la arhitectură.
— Deci tu și Beth ați plecat cu Sean și Matt. Unde v-ați
dus?
582
— În Torrance, a spus ea, scoțând limba încă o dată. A
trebuit să mă întorc acasă cu taxiul – m-a costat enorm.
— La ce oră?
— La patru dimineața.
— Iar Beth?
— A rămas în Torrance. Acuma stă mai mult pe-acolo.
— Cu Sean?
— Da.
— Dragoste adevărată, a spus Milo.
— Dragoste americană.
— Ce părere a avut Katrina despre schimbarea planului?
— N-a zis nimic.
— Dar nu era mulțumită.
— Nici eu nu eram mulțumită. Dar ea era și mai
nemulțumită.
— Cum și-a exprimat nemulțumirea?
— Adică?
— Cea spus, Rianna?
— Nimic. Pur și simplu a întors spatele și a plecat.
— Unde?
— A intrat în acțiune.
— Adică pe ringul de dans?
— Da.
— A dansat cu cineva anume?
— N-am observat.
— A stat de vorbă cu vreun bărbat în noaptea aceea?
— Nu știu, n-am văzut.
— Cum, n-a vorbit cu nimeni?
— Era multă lume, a spus Rianna. Eu eram ocupată.
— Cu Matt.
— Da, cu Matt, pe-aici, pe-aici, pe-aici și pe-aici, a spus ea,
făcând o grimasă și atingându-și gâtul, umărul, sânii și
fundul.
— Un băiat insistent, Matt ăsta, a spus Milo.
— Da, insistent. Domnul Surfist! a spus ea, stâlcind
cuvintele.
583
— La ce oră tu și Beth i-ați spus Katrinei că voiați să
plecați cu Sean și Matt?
— Sincer? Habar n-am.
— Cu aproximație.
— Poate unu jumate, poate două. Voiau să plecăm de
acolo.
— Cine? Beth și Sean?
— Da. Dragoste americană…
— Ce ne poți spune despre Katrina? Ce fel de om e?
— Kat, noi îi spunem Kat. După dezastru, îi spunem
numai așa, niciodată Katrina.
— Nu-i place să fie asociată cu un uragan 47.
— Tot dezastrul ăla? a spus Rianna Ijanovic. Pare…
numele unui animal sălbatic, fioros.
— Deci Katrina nu-i sălbatică.
— Nu, nu-i deloc un animal!
— E o sălbatică în alt sens?
— Cum adică?
— Îi place să petreacă?
— Foarte mult!
— Ce altceva îi mai place?
— Hainele.
— Se pare că și-a găsit slujba perfectă.
— Adică?
— La Femme Boutique.
— E prea scump pentru ea. Chiar dacă angajaților li se fac
reduceri. Întotdeauna râde de grăsanele care cer numere
mari.
— Katrinei nu prea îi plac clientele.
— Bătrâne, grase, bogate, a spus ea cântat. Cine știe,
poate că-i aduceau aminte de maică-sa.
— Ai întâlnit-o vreodată pe mama ei?

47 Aluzie la uraganul Katrina, care a lovit coasta de vest a


Statelor Unite în august 2005.
584
— Niciodată.
— E foarte slabă.
— Okay.
— Katrina e preocupată de bani?
În ochii negri ai Riannei se citea nedumerirea.
— Ți se pare că banii-s importanți pentru ea? întrebă Milo.
— Păi, pentru dumneavoastră nu-s?
— Adică extrem de importanți. Mai mult decât pentru
majoritatea oamenilor? De exemplu, ar putea fi impresionată
de un bărbat cu bani?
— Cumva ar trebui s-o impresioneze ratații? a întrebat
Rianna zâmbind.
— A avut vreodată un iubit bogat?
— N-a avut niciun iubit de când o știu.
— Adică de când?
— De două-trei luni.
— Cum se face că nu iese cu bărbați?
— Zice că nu dă peste cei potriviți pentru ea.
— Dar mașinile?
— Ce-i cu ele?
— O interesează mașinile în mod deosebit?
— În mod deosebit? Nu. La început, era încântată de
Mustangul pe care i-l luase tatăl vitreg.
— Ce zicea despre el?
— Că-i bogat, a răspuns ea dând din cap.
— Și de ce nu i-a mai plăcut Mustangul?
— S-o fi plictisit de el, a ridicat ea din umeri.
— Katrina se plictisește ușor?
— Trece repede de la una la alta. Ca un fluture. Ați auzit
de ADHD48? Ne-a zis că avea ADHD pe vremea când mergea
la școală. Sunt mulți copii cu ADHD în America, nu? Unele
cliente îmi spun despre copii care sar de colo-colo ca niște
canguri. Toată lumea se duce la psihiatru.

48 ADHD: deficit de atenție/tulburare hiperkinetică.


585
— Și Kat merge la psihiatru?
— Nu știu. Îmi puneți toate întrebările astea pentru că
maica-sa va angajat s-o găsiți?
— Noi lucrăm pentru comunitate, Rianna.
— Și comunitatea vrea s-o găsească pe Kat?
— S-ar putea să i se fi întâmplat ceva.
— Nu prea cred.
— De ce nu?
— ADHD. Așa e ea! Ne-a explicat Rianna, mișcându-și ochii
de la stânga la dreapta și de sus în jos. Sare de colo-colo!
— E neliniștită?
— Mai degrabă nefericită… Uneori, când se îmbată, zice că
vrea să se mute de aici.
— Bea mult?
— Îi place să bea.
— Și unde ar vrea să se mute?
— Nu zice niciodată. Undeva… Nu e fericită. Nu-mi place
să fiu tot timpul cu ea. Știți că uneori și nefericirea se ia, la fel
ca o răceală? Mă rog, Kat e prietena lui Beth, așa că ieșim
toate trei.
— Poți să ne dai numărul de telefon al lui Beth?
Rianna i-a dictat numărul.
— Gata? Pot să mă întorc? Chiar am nevoie de slujba asta.
— Sigur, a spus Milo. Mulțumesc pentru timpul acordat.
Asta e cartea mea de vizită. Dacă primești vreo veste de la
Kat, te rog să mă anunți.
— Bine, dar să știți că n-o să primesc nimic.
— De ce nu?
— Dacă sună, o sună pe Beth.
Am condus-o până în fața magazinului. Înainte să ajungem
lângă intrare, Milo a întrebat-o:
— Kat a vorbit vreodată despre un bărbat cu mașină
scumpă: Ferrari, Rolls-Royce, Bentley…
— Ne-a povestit despre un Bentley, dar nu era un tip
bogat.
— Cine era?
586
— Un tip cu care a ieșit de câteva ori. Mare ratat. Mâini
murdare.
— Mecanic?
— Maimuța unsuroasă îi zicea, ne-a spus Rianna râzând.
— Ce e așa caraghios? a întrebat Milo.
— Maimuța unsuroasă! a repetat ea, mimând cățăratul.
Sună caraghios.
— Și cum o cheamă pe maimuța asta unsuroasă?
— Nu mai știu. Clyde, parcă…
— Clyde și mai cum?
— Clyde Maimuță Unsuroasă.
Rianna a râs și mai tare, apoi a deschis ușa și s-a întors în
grabă în lumea cosmeticelor și hainelor.
Am plecat din parcare, iar Milo s-a pus pe sunat.
— Clyde, gagiul cu Bentley! Cred c-o să-l găsim repede, a
spus el.
Mai întâi a sunat la cel mai mare distribuitor de mașini din
Los Angelesul de Vest. Firma O’Malley Premium Motors se
afla în estul cartierului Beverly Hills, dar centrul de service
era pe Pico Avenue, în Santa Monica. Adică la câteva minute
de Light My Fire.
Milo a sunat acolo și a întrebat de Clyde.
— Da, el e, l-am auzit spunând. E acolo? Mulțumesc. Nu-i
nevoie.
Apoi a închis.
— Nu Clyde, ci Clive. Probabil un tip înnebunit după bere,
cartofi prăjiți și darts. Iar în momentul ăsta meșterește la o
mașină de lux britanică.

587
CAPITOLUL 10

Centrul de service al firmei O’Malley Premium Motors era


compus dintr-un șir de birouri lipite de un garaj din
cărămidă mai înalt decât ele. În parcarea angajaților se aflau
câteva mașini ieftine, învăluite de lumina soarelui și aerul
poluat. În stânga lor, într-o parcare acoperită la intrarea
căreia era scris: „Doar pentru clienți!”, se vedeau mașini în
valoare de câteva milioane – simboluri ale bogăției
proprietarilor.
— Parchează lângă Rolls Royce-ul ăla albastru, mi-a spus
Milo.
— N-am nevoie de o aprobare?
— Câți kilometri a mers bijuteria asta? a întrebat el, lovind
ușor bordul de vinilin al Cadillacului.
— Vreo zece mii, la al doilea motor.
— Bătrâne, anduranța e întotdeauna mai importantă decât
strălucirea. Mașina ta deja a devenit în mod oficial clasică.

Sala de așteptare era un hol îngust în care se afla un


automat de cafea. N-am văzut nici scaune, nici reviste pe
care să le răsfoiești, nici clienți care să stea la rând. În
spatele ferestrei unui ghișeu, o negresă cu ochelari derula o
listă de numere pe ecranul unui computer.
Milo a ciocănit și fereastra s-a deschis.
— Cu ce vă pot ajuta?
După ce s-a prezentat, Milo a întrebat unde-l poate găsi pe
Clive.
— Clive Hatfield? De ce?
— Am vrea să stăm de vorbă cu el.
Negresa a apăsat pe butonul unui interfon și a spus:
— Clive este rugat să se prezintă la biroul de primiri. Clive
la biroul de primiri.
— Azi nu prea aveți mușterii.
588
— Noi le spune clienți… Rareori trec pe aici.
— Firma ia mașina de la client, o repară și apoi i-o duce
înapoi?
— Așa se așteaptă oamenii ăștia să fie tratați. Înainte o
făceam pe gratis, dar acum le luăm o sută de dolari pentru
un drum, și nimeni nu se plânge.
— Acum au așteptări mai mici.
— Adică?
— E vorba de prețul benzinei, nu-i așa?
— Așa zic șefii.
— Cine se ocupă de aducerea și returnarea mașinii?
— Cei care o livrează.
— Nu mecanicii?
— La cât de prost sunt plătiți…
— Fac o meserie migăloasă.
— Ei așa zic.
— De câtă vreme lucrează Clive aici?
— E suspectat de ceva? a întrebat ea, apropiindu-se mai
mult de fereastra ghișeului.
— Nicidecum.
— Ah, întrebări de rutină. Exact ca la televizor.
— Exact!
— Cum ziceți voi, și s-a întors la computer.
*
După vreo cinci minute, Milo i-a cerut negresei să-l cheme
încă o dată pe Hatfield prin interfon.
— Poate că e gălăgie și de-aia n-a auzit, a spus ea.
— Am putea merge în garaj să-l căutăm.
— Ah, nu vă deranjați!
Apoi l-a chemat iar prin interfon, și înainte să se stingă
ecoul anunțului, ușa din spatele nostru s-a deschis și am
auzit o voce stridentă.
— Te-am auzit de prima oară, Esther.
Avea un accent puternic, dar nu de om care se dă în vânt
după bere și cartofi prăjiți. Poate că era din Alabama.
— Gata, acum e al vostru, a bombănit Esther.
589
Clive Hatfield și-a șters mâinile înnegrite cu o cârpă nu cu
mult mai curată decât pielea lui. Era trecut de treizeci de ani,
înalt și crăcănat, avea păr șaten lung, drept și decolorat la
vârfuri, nas mic și cârn și favoriți stufoși. Era îmbrăcat cu o
salopetă în dungi și, în timp ce se ștergea pe mâini, ne
cerceta cu ochii mijiți. După ce i s-a mai luat negreala de pe
mâini, am văzut că pe inelarul stâng avea o dungă de culoare
mai deschisă decât restul pielii.
— Ce-i?
— Domnii-s de la poliție, i-a spus Esther. Au venit să stea
de vorbă cu tine.
— De la poliție? Dar ce… Pe bune?
— Hai să vorbim afară, a spus Milo, iar Hatfield l-a urmat,
după ce a ezitat o clipă.
Am trecut pe lângă un Bentley Continental GT de un roșu
aprins, la care Hatfield s-a uitat strâmbând din nas.
— Cam țipător, nu? a remarcat Milo.
— Sunt banii lor, a spus Hatfield, dând din umeri. Unde
mă duceți?
— Aici, a spus Milo, oprindu-se lângă Seville.
Hatfield mi-a studiat mașina cu chipul încordat.
— Așa arată o mașină de polițist? E un fel de camuflaj? Și-a
trecut un deget peste capota Cadillacului, lăsând în urmă o
dâră gri. Când a construit modelul ăsta, General Motors a
luat un șasiu de Chevrolet, l-a împopoțonat nițel, apoi a mărit
de patru ori prețul mașinii.
— Am auzit că modelul Continental de la Bentley e un
Audi cu o decorație interioară mai sofisticată.
Hatfield și-a vârât cârpa în buzunarul de la spate.
— Vă plac mașinile? a întrebat. Ce conduceți când nu
sunteți la serviciu?
— Un Porsche 928.
— Nu-i o mașină rea, dar eu prefer modelul Carrera.
— Clive, am venit să discutăm despre Katrina Shonsky.
Hatfield și-a dat peste cap părul care-i căzuse pe frunte. Și-

590
a atins în treacăt nasul mititel, lăsând pe vârful său o urmă
de unsoare.
— Ce-i cu ea?
— Când ai văzut-o ultima oară?
— De ce, a pățit ceva?
— Răspunde-mi, te rog, la întrebare.
— Ultima oară… asta înseamnă că a pățit ceva. Hatfield a
scos un pachet cartonat de Salem dintr-un buzunar al
salopetei, și-a aprins o țigară și a suflat primul fum spre
botul unui Aston Martin negru. Ultima oară când am văzut-
o, mi-a făcut o scenă și, tre’ să recunosc, m-a dat afară din
maghernița ei… asta se întâmpla acu’ trei luni.
— O ciorovăială între îndrăgostiți?
— N-a fost niciodată dragoste, a spus Hatfield zâmbind.
Doar știți dumneavoastră ce…
— O relație bazată pe sex.
— Doar sex, nu și relație. Am agățat-o într-un bar, apoi am
ieșit împreună de câteva ori. Fata știe meserie. Adică e bună
la pat. Se încinge rău de tot – zici că mai are nițel și
explodează. Mi-am închipuit că se preface. Când i-am spus,
m-a dat afară.
— În ce bar ai agățat-o?
— În ce bar… a spus Clive, scărpinându-se în cap.
— Nu-i o întrebare chiar atât de grea.
— Am fost cu ea într-o groază de locuri, nu mai știu. Eu
stau în North Hollywood, ea în Van Nuys, da’ voia să meargă
la băute în Sherman Oaks, în Studio City… zicea că-s zone
selecte… Prima oară ne-am întâlnit în… nu, nu într-un bar,
ci într-un restaurant cu aer franțuzesc… Chez Maurice. Eu
mâncam o friptură, iar ea stătea la bar. Când m-am dus la
baie, i-am văzut curul pe taburet și m-am holbat la ea. O
gagică trăsnet! Și lumina i se reflecta în plete – păreau aurii.
E micuță, da’ apetisantă. Am intrat în vorbă cu ea fără
probleme. Se vedea că-i face plăcere să flirteze. N-a durat
mult până am ajuns la ea acasă. La câteva zile dup-aia, am
sunat-o și am început să ieșim împreună. Dar n-a fost ceva
591
serios.
— Cât timp ai ieșit cu ea?
— Cât timp? Două luni jumate, poate chiar trei. Apoi am
ajuns în punctul critic.
— Adică?
— Adică lucrurile s-au complicat, i-a explicat Hatfield.
Făcea multe scene, la fel ca toate gagicile. Da’ ce-a făcut?
— De ce crezi c-ar fi făcut ceva?
— Fata asta n-are nicio limită.
— Cum așa?
— Păi bea prea mult. Și numa’ cocteiluri Long Island, care
zici că-s pișat cu gheață. Uneori fumează prea multă… știți
dumneavoastră ce. Alteori trage pe nas prea multă… știți
dumneavoastră ce. Eu beau o bere, cel mult două. Nu vreau
să am de-a face cu căcaturile alea.
— Deci scene și droguri, a rezumat Milo.
— Habar n-aveți cât de multe gagici ca ea sunt în ziua de
azi, a spus el, trăgând din țigară în așteptarea unei replici
care, până la urmă, n-a venit. Eu mă păstrez. Pe vremuri, am
fost pilot de curse în Pass Christian și nu vreau să-mi stric
reflexele.
— Unde-i Pass Christian?
— Mississippi.
— NASCAR?
— Unele curse de stradă, altele raliuri locale. Pot să
conduc și-n somn.
— Deci Katrina cam sare calul, a spus Milo. Așa că
reflexele ei s-ar putea să nu fie grozave.
— Nu vrea decât distracție. Eu fac ore suplimentare ca să
plătesc pensia alimentară, iar ea vrea fripturi și homari.
Credea că-s cam țăran, așa că nu prea ne înțelegeam. Și
conducea ca dracu’! Am un Corvette și o dată am lăsat-o să-l
conducă. Mai avea nițel și-mi făcea praf cutia de viteze, așa
că de-atunci nu i-am mai dat voie să se urce la volan. Când i-
am zis, a făcut ca toți dracii. Da’ ce s-a întâmplat, a făcut un
accident cu Mustangul și a rănit pe careva?
592
— A trecut vreodată pe aici?
— S-ar putea, a zis Hatfield, apoi și-a scos cârpa din
buzunar, trecând-o dintr-o mână în alta.
— Cum adică s-ar putea?
— Mda, a trecut.
— De câte ori?
— Poate de vreo două ori. Da, de două ori. Țin minte că a
doua oară mi-a făcut probleme. A intrat în garaj, de parcă era
firma ei, și a întrebat de mine. Nimeni nu intră în garaj în
afară de noi, specialiștii.
— E ca o sală de operații.
— Adică?
— Mecanicii sunt ca niște doctori care au grijă de pacienți,
iar șefii vor ca totul să fie ținut sub control.
— V-ați prins! Eu chiar sunt un fel de doctor, a spus
Hatfield, ridicându-și mâinile înnegrite. Unii dintre colegii mei
seamănă mai degrabă cu niște măcelari, a adăugat el cu un
zâmbet șmecheresc. De-ar afla clienții unele dintre chestiile
care se întâmplă în garaj…
— Deci Katrina și-a făcut apariția aici de două ori.
— Ați zis bine! Și-a făcut apariția, pentru că n-am invitat-o
niciodată. A apărut din senin. A doua oară când a venit, mi-a
adus de mâncare. Niște porcării vegetariene… tăiței sau ce-or
fi fost. I-am zis că nu pun gura pe așa ceva.
— Relația deja începuse să se strice.
— Dar n-a fost nicio relație! Tipa făcea prea multe
istericale.
— Dar timp de două-trei luni totul a mers bine, am
intervenit eu.
— Așa-i, da’ totul se reducea la știți dumneavoastră ce. Și
nu puteam să am o relație cu ea, pentru că pe vremea aia
eram căsătorit, ne-a lămurit el, frecându-și inelarul în zona
unde avea dunga de culoare mai deschisă.
— Divorțul a avut vreo legătură cu Kat? am continuat eu.
— În niciun caz! a spus el, izbucnind în râs. Am divorțat

593
pentru că m-am căsătorit când aveam șaptesprezece ani,
pentru c-am făcut patru copii în patru ani și pentru că eu și
nevastă-mea ne scârbisem unul de altul. Nevastă-mea a luat
toți copiii și s-a întors în Columbus.
— Soția știe de Kat?
— Nu era treaba ei, a rânjit el, frecându-și un deget. Că
doar Kat nu era nici prima, nici ultima.
— Îți plac femeile, a remarcat Milo.
— Muncesc din greu, așa că fosta mea nevastă n-are de ce
să se plângă. Îi întrețin pe toți: și pe ea, și pe copii. Mă
spetesc zi de zi, așa că dacă vreau să mă distrez din când în
când, nimeni n-are ce comenta.
— Ai cunoscut-o pe vreuna dintre prietenele ei?
— Nu, și nici ea nu i-a cunoscut pe prietenii mei. Era vorba
doar de…
— Știm noi ce.
— Ezact! a spus el, apoi și-a aruncat țigara pe asfalt,
strivind-o tacticos cu pantoful. Deci nu-mi ziceți ce-a făcut?
— A dispărut.
— A dispărut? Și ce dacă? Mai mereu dispărea.
— Ce vrei să zici?
— O sunam noaptea și nu dădeam de ea. La câteva zile
dup-aia, mă suna ea în mijlocul nopții și mi se lăuda că-i în
Mexic, în Hawaii sau naiba știe pe unde, și c-a întâlnit un
bogătan care-i plătește tot cât stă acolo, că mănâncă homari,
raci și fileuri de vită, fără să plătească un șfanț. Când am
auzit-o cu d-astea, mi-am dat seama că urma să am viață
grea cu ea.
— Adică?
— Se aștepta să-i ofer tot felul de căcaturi. Și credeți că i s-
a întâmplat ceva?
— A dispărut de mai bine de-o săptămână.
— Mare scofală! Așa face ea: își face bagajul și pleacă.
— Conduci vreodată mașinile din service?
— Da, normal! Tot timpul – le testez.

594
— Faci o tură în jurul garajului?
— Depinde de problemă. Când clientu’ zice că frânele încep
să scârțâie după ce conduce vreo zece minute, trebuie s-o
conduc zece minute. De ce, vreți să vă plimbați nițel cu
mașina?
— Kat ți-a cerut vreodată s-o plimbi?
— De ce-ar fi făcut asta? a întrebat Hatfield, scărpinându-
se în cap.
— E o chestie care se potrivește cu homarii și fileurile de
vită, am zis eu.
Hatfield n-a spus nimic.
— Te bătea la cap s-o plimbi? am zis eu.
— De ce mă întrebați?
— I-a spus prietenei ei că ai plimbat-o cu un Bentley din
service.
Am mințit fără să clipesc – uneori mă surprind și pe mine.
Milo a întors capul, ca să nu vadă Hatfield cum i se ridicau
colțurile gurii.
Dintr-odată, ochii mijiți ai mecanicului au dat la iveală
puțin din albul ochilor.
— Așa a zis?
— Exact așa.
— Și de unde știți c-a zis adevărul?
— Când o fată începe să te bată la cap, poate fi foarte
enervantă…
Hatfield n-a zis nimic.
— Deci ai plimbat-o sau nu? a intervenit Milo.
— Și de ce, mă rog, aș recunoaște chestia asta?
— Nu ne pasă absolut deloc de șefii tăi, noi doar încercăm
să ne facem o idee despre ce fel de fată e Kat.
— Ce fel de fată e Kat? E o pisăloagă, asta e! Da, mă bătea
la cap, se tot freca de mine și îmi spunea ce-o să primesc
dacă o plimb nițel. Mă ruga întruna! a spus el, ridicând tonul
până când vocea i s-a transformat într-un scheunat. Și
aveam o mașină pe care oricum trebuia s-o testez, așa c-am
luat-o cu mine.
595
— Ce fel de mașină era? a întrebat Milo.
— Rolls Royce Phantom.
— Nu un Arnage?
— Știu și eu care-i diferența dintre ele!
— Și când ai plimbat-o? Prima sau a doua oară când a
venit pe-aici?
— Prima oară. Tocmai de-aia a venit și a doua oară.
— Și-a închipuit că o s-o plimbi înc-o dată.
— Și-a închipuit că service-ul e al ei. A intrat direct în garaj
și a întrebat unde-i Clive. S-a dus direct la șeful meu.
— Prima oară te-a așteptat la biroul de primire?
— M-a chemat prin interfon, cum ați făcut și
dumneavoastră. Da’ mi-a luat ceva timp până să ies din
garaj, așa că i-au sărit dracii. Când am rămas singuri, a
început să mă bată la cap.
— Ai plimbat-o vreodată cu un Bentley? l-am întrebat eu.
— Nu, doar cu Rollsul.
— Al cui era?
— Asta nu ni se spune.
— Și i-a plăcut plimbarea?
— Normal! Umblă numai după lovele, se combină cu
bogătani și apoi se laudă la mă-sa. Fin’că o urăște pe mă-sa!
Are numa’ prostii în cap!
— Adică?
— Își închipuie că ești mare și tare dacă ai o mașină
grozavă. Să vă spun eu cum stă treaba: bogătanii își
cheltuiesc toți banii numa’ pe chestii cu care să se dea mari,
apoi îi apucă frica și nu-și mai scot mașinile din garaj. E ca și
când aș avea mulți bani și m-aș făli cu ei la toată lumea, da’
apoi mă cac pe mine de frică, pentru că s-ar putea ca cineva
să mă ia la ochi și să-mi fure toate chestiile pe care mi le-am
cumpărat.
Milo a izbucnit în râs.
— Normal că e de râs, a spus Hatfield, aprinzându-și o
nouă țigară. Dacă dați de Kat, spuneți-i că poate să mă sune,

596
dacă vrea. N-o să-i mai spun că se preface când ne-o tragem,
deși am fost căsătorit multă vreme și știu când o femeie se
preface.
Apoi a dat să plece, dar Milo l-a mai reținut un pic și i-a
pus întrebări mai lejere, menite să-l relaxeze. Hatfield a
devenit puțin mai amabil, ne-a spus un banc porcos despre o
femeie, un raton și o țeavă de eșapament… Dar nu ne-a mai
spus nimic despre Kat Shonsky. Când Milo l-a întrebat unde
era în noaptea în care Kat a dispărut, mecanicul i-a zis:
— De obicei, nu-s în stare să spun unde am fost în cutare
zi. Dar, spre norocul meu, știu unde am fost în noaptea aia:
în Columbus. Fata mea cea mare își sărbătorea ziua de
naștere.
— Când ai ajuns acolo și când ai plecat?
— Nu mă credeți?
— Sunt întrebări de rutină, i-a explicat Milo. În felul ăsta,
ne lămurim cum stă treaba și nu te mai batem la cap.
— Bine, bine… Oare când am ajuns acolo?… Hm!… Cred
că joi, chiar înainte de ziua-n care ziceți c-a fost în club. Am
rămas în Columbus trei zile, apoi m-am dus la Biloxi s-o văd
pe mama. Trăiește într-un azil de bătrâni, iar când merg în
vizită la ea, o duc la cazinou: pun scaunul cu rotile în fața
unei mașini cu manetă și o las acolo până pierde toate fisele.
Am stat în Biloxi două zile, apoi m-am întors încoace. Puteți
să vă uitați în fișa de pontaj, dar mai bine o lăsați baltă, că
nu vreau să am probleme cu șefii. V-am zis adevărul.
— Bine. Dar mai ai cumva biletele de avion?
— Păi de ce le-aș fi păstrat?
— Cum o cheamă pe fosta soție și ce număr de telefon are?
— Vorbiți serios?
— Al naibii de serios.
— Mamă! Nu pot să cred!
— Ți se întâmplă să returnezi clientului o mașină fără o
roată?
Înțelegând aluzia, Hatfield și-a dat părul peste cap, apoi

597
ne-a zâmbit, dezvelindu-și strungăreață.
— Bine, păi atunci întrebați-o: n-are niciun motiv să vă
mintă. Și să-i spuneți că arăt foarte bine.
— Așa o să facem!
— Ofticați-o! Spuneți-i că m-ați văzut cu o actriță.
— Numele și numărul!
— Brittany Louse Hatfield. Și să țineți telefonul departe de
ureche: femeia asta cam țipă.
Milo și-a notat numărul, apoi Hatfield a plecat. Ne-am
întors în biroul de primire și i-am arătat lui Esther o
fotografie a Katrinei Shonsky.
— N-aș băga mâna-n foc, dar s-ar putea să fie una dintre
tipele care trec pe la service ca să-l vadă, a spus ea după ce
s-a uitat un pic la poză. N-arată rău deloc, a continuat
Esther, privind-o mai de aproape. E mai drăguță decât multe
dintre alea care vin pe-aici după el.
— Clive are succes la femei?
— Ceva de speriat! Vin să-i aducă mâncare. Le atrage el cu
ceva, dar nu-mi dau seama cu ce.
— Că nu prea are farmec, am intervenit eu.
— Și nici mâini prea curate… a spus Esther.
— Când ești mecanic, nu prea ai cum să fii curat pe mâini,
am spus.
— Exact! Tocmai de-aia mi-am ales un iubit care-i
profesor.
— Clive va invitat vreodată în oraș? a întrebat-o Milo.
— Ce glumă bună! i-a răspuns ea, dându-i fotografia.
Credeți că i-a făcut ceva rău fetei?
— Credeți c-ar fi în stare?
— Mie mi se pare că-i un bădăran enervant, dar nu-și iese
niciodată din fire și nici nu-i violent. Dar oamenii-s capabili
de orice. Vasăzică bănuiți c-a făcut ceva…
— În niciun caz, doamnă. Și bine-ar fi să nu povestiți
nimănui ce-am discutat.
Esther și-a dat jos ochelarii și i-a spus:

598
— N-aveam de gând să împrăștii zvonuri.
— Ah, bineînțeles că nu. Deci Clive…
— Clive e un băiat de treabă! Toți cei care lucrează aici
sunt oameni de treabă. Iar acum, vă rog să mă scuzați, dar
am treabă, a spus ea, apoi a închis fereastra.

599
CAPITOLUL 11

Când am dat să ies cu spatele din parcare, a intrat un


Bentley care mi-a blocat drumul. Era negru și avea interiorul
roșu. Am dat în față, dar Bentley-ul nu s-a clintit, așa că Milo
a scos capul pe geam și a strigat:
— Fă-ne puțin loc!
Geamul din dreptul șoferului s-a lăsat în jos, și un tip cu
cămașă albastră a strigat:
— Nu știi să citești, frate? E doar pentru clienți!
— Ah, vasăzică am dat de un dur! mi-a zis Milo.
Apoi a coborât din mașină, a stat de vorbă cu șoferul vreo
treizeci de secunde, iar când s-a întors în Cadillac, individul
năucit deja îmi făcuse loc.
— Văd că-ți faci prieteni noi și-i manipulezi foarte repede,
am spus eu, intrând pe Pico Avenue.
— Dacă aș fi avut farmecul lui Clive, poate că m-ar fi
invitat la masă. Ce părere ți-a făcut mecanicul?
— Cred că grosolănia lui poate fermeca unele tipe.
— Și crezi că-i suficient de grosolan cât s-o atragă pe Kat
Shonsky?
— E clar că are o părere foarte proastă despre femei, am
remarcat, iar femeia asta i-a dat papucii.
— A scăpat de soție și copii, iar acuma e singur. Poate că
atunci când are chef să și-o tragă, își aduce aminte că pe Kat
o încântau plimbările cu mașini scumpe, așa că de ce să nu
încerce iar?
— Ne-a zis că nu știe cine-s proprietarii mașinilor, dar ar fi
fost suficient să se uite pe fișa mașinii ca să afle adresa lui
Heubel. Și dacă i-o fi reparat Bentley-ul, e posibil să fi dat de
cheia de rezervă din locașul volanului, am spus eu.
— La naiba, a spus Milo, ar putea avea un șperaclu. Deci
îți place.
— Pe de altă parte, nu prea seamănă cu ucigașul Ellei
600
Mancusi. Unde mai pui că are alibi.
A scos numărul lui Brittany Hatfield din Mississippi și a
sunat.
— Salut, mama e acasă?… Un prieten din California… Da,
din Cali… Doamna Hatfield? Sunt locotenentul Sturgis de la
Departamentul de Poliție din Los Angeles… Nu, îmi pare rău,
nu despre asta-i vorba… Aha, înțeleg. O să văd ce pot face,
dar mai întâi, ați putea să-mi spuneți…
Milo a ascultat-o îndelung, iar în cele din urmă a
îndepărtat telefonul de ureche.
— Clive a avut dreptate. Nevastă-sa chiar are volumul unui
sistem stereo… Și are motive să țipe: se pare că prințișorul
are o problemă cu cecurile. N-a mai plătit pensia alimentară
de vreo trei luni și ea a cerut judecătorului să i se facă
rețineri din salariu. Credea că de-aia am sunat-o. Din păcate,
mi-a confirmat că Hatfield a fost în Mississippi în perioada
aia. Cică a stat cu ea și copiii, iar apoi „s-a dus la Biloxi s-o
vadă pe nebuna aia de mă-sa”. Vasăzică iarăși umblăm
orbește, a spus el, întinzându-și picioarele. Și investigațiile
avansează cu viteza luminii…

Pe biroul lui Milo se strânseseră o sumedenie de bilețele și


documente. Cei de la biroul de relații publice sunaseră să-i
spună că era posibil ca în seara aceea să se dea la televizor o
știre despre uciderea Ellei Mancusi, așa că trebuia să fie
disponibil pentru eventuale comentarii. Sean Binchy sunase
de două ori, însă nu lăsase niciun mesaj. Iar Gordon Beverly
voia să afle cum mergeau investigațiile în cazul lui Antoine.
— După șaisprezece ani, povestea asta încă e proaspătă în
mintea lor, am spus eu. În schimb Tony, care a suferit o
mare pierdere de curând, n-a sunat să întrebe despre maică-
sa.
— Ți se pare ciudat?
Apoi l-a sunat pe polițistul care-l supraveghea pe Mancusi
și a aflat că zilele lui Tony se desfășurau la fel: individul
stătea în apartament toată ziua, ieșea pe seară cu mașina
601
până la același fast-food, își cumpăra un burrito, îl mânca în
mașină, arunca ambalajul pe jos, apoi se întorcea acasă.
Sean începuse să facă cercetări în zona unde Heubel își
găsise Bentley-ul abandonat, dar niciun vecin nu auzise și nu
văzuse nimic. Și nimeni nu auzise ca prin cartier să locuiască
vreun adolescent delincvent care să poată fi suspectat de
furtul unei mașini.
Iar poliția nu dăduse de Mustangul lui Kat Shonsky.
Milo se juca cu hârtiuța pe care era notat mesajul de la
Gordon Beverly.
— Încep să mă simt ca un consilier de familie. Cel puțin
mama lui Kat nu a trecut de faza de negare.
— S-ar putea să treacă, dacă îi ceri o probă de sânge.
— Ca să aflăm dacă mitocondriile din sângele ei sunt
similare cu cele din sângele găsit în Bentley? Hai să vedem ce
zic băieții de la laborator despre pată.
Apoi a sunat la laboratorul din New Jersey.
— Întrucât sunt multe cereri și deocamdată n-avem nicio
dovadă c-ar fi vorba de o crimă, mai avem mult de așteptat
până să aflăm rezultatul. OK, e timpul să-i dezamăgim pe
soții Beverly.
— Tot nu înțeleg de ce poliția din Texas nu-l obligă pe
Jackson să facă o mărturisire mai precisă înainte să-ți pierzi
tu atâta timp.
— Pentru că nu-i vorba de etică sau de logică, Alex, ci de
politică.
Și-a ridicat un picior pe birou, iar hârtiile s-au împrăștiat și
au căzut pe podea. Milo nu s-a sinchisit să le ridice, a scos
un trabuc din țiplă și a mușcat din el cu putere. Am auzit
cum pârâie. S-a uitat la vârful zdrobit, apoi a aruncat
trabucul la coș. A tras cu putere de un sertar și a scos un
dosar subțire de culoare albastră.
— Hai să mai încercăm să stăm de vorbă cu prietenii lui
Antoine.
L-a sunat încă o dată pe polițistul însărcinat cu

602
supravegherea lui Bradley Maisonette, dar i-a răspuns tot
robotul și a ascultat același mesaj vocal. Secretara de la liceul
St. Xavier i-a spus că domnul Good era bolnav. În loc să se
dea cu binișorul pe lângă ea ca să obțină adresa și numărul
de telefon ale lui Good, Milo a luat legătura cu un ofițer de la
poliția rutieră.
— Are un Ford Explorer gri, vechi de doi ani, și stă pe
North Broadmoor Terrace, mi-a spus Milo, apoi a răsfoit o
hartă a orașului. E într-un cartier de pe dealuri, chiar lângă
Bowl 49. E timpul să-l sunăm pe bolnav.
Dar s-a auzit soneria telefonului de pe biroul său. Ce i s-a
spus de la celălalt capăt al firului l-a făcut să-și încheie haina
și să-și strângă nodul cravatei. Apoi s-a uitat să vadă dacă
avea șireturile bine legate, și-a îndreptat umerii, s-a crispat
ușor și s-a ridicat în picioare.
— O întâlnire neprevăzută în centru?
Milo s-a uitat surprins la mine.
— Ai devenit brusc foarte atent la cum arăți, am spus eu.
— Ai ochi de vultur. Da, da, șeful vrea să stea de vorbă cu
mine, și trebuie să ajung la el mai repede decât e fizic posibil.
— Despre ce vrea să vorbiți?
— Despre cazurile în curs. Măria Sa probabil că a primit
telefoane de la ziariști și a fost întrebat despre Mancusi sau
despre Beverly – sau poate despre amândouă – și nu vrea să
pară neinformat.
— Distracție plăcută!
— Da, o să mă distrez pe cinste! Te deranjează dacă te duci
singur acasă la Wilson Good?
— Nu, dar numai dacă nu-i o încălcare a regulamentului.
— La un caz delicat din punct de vedere psihologic ca al lui
Antoine? Păi e clar că-i nevoie de abilitatea unui psiholog.
Unde mai pui că șeful te place, așa că n-o să aibă nimic de

49 Hollywood Bowl: amfiteatru în aer liber situat în nord-


vestul Los Angelesului.
603
obiectat.
— De unde știi că mă place?
— Am vorbit despre tine ultima oară când m-am întâlnit
cu el. Se pare că a citit articolul pe care l-ai publicat
primăvara trecută, și e de acord că cele mai multe profiluri
ale criminalilor sunt întocmite aiurea.
— Șeful citește reviste de psihologie?
— Șeful a făcut un masterat în psihologie. A sugerat că ar
fi bine să te angajăm, dar i-am zis că nu-ți putem da un
salariu decent.
Apoi mi-a zis cât aș fi câștigat.
— Ah! Nu, mulțumesc!
— Întotdeauna mă gândesc la binele tău. Salută-l pe
antrenorul Good din partea mea. Poate că afli cum să pasezi
și să ataci mai bine.
— În liceu am jucat baseball.
— Pe ce poziție?
— Jucam pe posturile de recepție a mingii. Pe stânga, pe
dreapta, în centru… oriunde era nevoie de mine.
*
Wilson Good locuia întruna dintre cele cinci căsuțe cu etaj
care mărgineau o stradă înfundată situată deasupra
rândurilor celor mai din spate ale amfiteatrului Hollywood
Bowl. Era una dintre acele case despre care agenții imobiliari
spun că-s construite „în stilul de la jumătatea secolului”, de
parcă anii ’50 ar fi un deceniu lepros.
Se afla la mică distanță de amfiteatru, astfel încât se
puteau auzi concertele din nopțile fierbinți de vară. În rest,
peisajul era alcătuit din copaci, tufișuri și un cer cu stratul
de ozon ciuruit.
Casa lui Good era acoperită cu tencuială de culoarea
piersicii și pe alocuri cu scânduri de conifere. Fordul Explorer
de culoare gri și un Volkswagen Passat verde erau parcate în
curtea cu pietriș. Poarta din plasă de sârmă era acționată de
un sistem electric.
Am apăsat pe butonul soneriei și am auzit primele note din
604
canonul lui Pachelbel 50. O mierlă a sărit dintr-un
callistemon 51. Într-un gard de caprifoi, iar în depărtare corbii
așteptau să pice o pradă. Și totul era învăluit în vuietul
mașinilor: autostrada din preajmă era adevărata filarmonică
a Los Angelesului 52.
Înainte să merg în vizită, am căutat pe internet o fotografie
a lui Wilson Good. Am găsit una de la petrecerea organizată
după obținerea unui titlu. Era un bărbat arătos, cu gât
vânjos și ochi triști, care contrastau cu atmosfera veselă din
jur.
Poate că era un tip sensibil. Speram că n-avea să se
supere pentru că-l deranjam din pat.
Am sunat încă o dată și, când mă pregăteam să apăs a
treia oară pe butonul soneriei, am văzut o femeie venind pe
Broadmoor în urma unui animal mic și maro. Era un câine
care se smucea, sărea și se încorda la capătul unei lese
subțiri, iar femeia mergea repede, străduindu-se să țină
pasul cu el.
Am presupus că era un chihuahua, dar m-am înșelat – era
cel mai mic baset pe care îl văzusem vreodată: se avânta și se
agita întruna, cu capul aplecat, ca un cârnat aflat în
misiune.
Femeia era pistruiată și avea părul șaten. Purta o bluză de
aceeași culoare ca Passatul, pantaloni negri mulați și adidași
negri. Vreo treizeci de ani, un metru șaizeci și cinci, picioare
lungi și șolduri late.
Smucindu-se la capătul lesei lungi, câinele a fost cuprins
de un interes subit pentru pantoful meu stâng.

50 Johann Pachelbel (1653-1706): compozitor și organist


baroc german.
51 Callistemon: arbust ornamental originar din Australia, cu

inflorescențe roșii sau albe.


52 Aluzie la faptul că, în timpul verii, concertele Filarmonicii

din Los Angeles se desfășoară în Hollywood Bowl.


605
— Stai cuminte, Indy, a spus femeia, fără prea multă
convingere.
Câinele i-a smucit încheietura, iar femeia s-a străduit să-și
păstreze echilibrul.
— Indy ca marele raliu? am întrebat eu.
— Da, și are un motor care nu stă nicio clipă.
A luat în brațe mogâldeața agitată, străduindu-se s-o
potolească. După ce Indy s-a calmat, femeia s-a uitat la casa
lui Wilson Good. Avea ochi de culoarea mușchiului de copac –
o nuanță caldă, greu de definit.
— Vă pot ajuta cu ceva? m-a întrebat ea.
Am scos ecusonul de consultant al Departamentului de
Poliție. Nu era deloc impresionant și expirase de mult, dar
erau puțini cei care se oboseau să se uite la el cu atenție.
Pistruiata stătea prea departe de mine ca să vadă ce scria
acolo, deși Indy părea că ar fi vrut să arunce o privire.
— Îl caut pe domnul Good.
— Eu sunt Andrea, soția lui. Dar ce treabă aveți cu Will? a
întrebat ea șovăind.
— În urmă cu șaisprezece ani, avea un prieten pe nume
Antoine Beverly, care…
— Ah, da! Antoine.
Indy a început să mârâie și iarăși a încercat să se smulgă
din brațele femeii. Andrea Good a cedat și l-a pus pe trotuar.
— Will și Antoine erau prieteni de la grădiniță, a spus ea.
Povestea cu Antoine e cea mai tristă din viața lui Will, dar n-
are nicio informație care v-ar putea ajuta.
— Păreți foarte sigură.
— Chiar sunt. Ați aflat în sfârșit ceva în legătură cu
dispariția lui?
— Cazul tocmai a fost redeschis. L-ați putea întreba pe
soțul dumneavoastră dacă vrea să stea de vorbă cu mine
câteva minute?
— Poliția trimite psihologi ca să rezolve cazurile mai vechi?
— Uneori da. Dacă aș putea sta de vorbă cu…

606
— Sunt sigur că Will v-ar ajuta cu mare plăcere, a spus ea,
dar acum nu e momentul potrivit. Are o gripă urâtă și-l
așteaptă două meciuri importante. Lăsați-mi numărul
dumneavoastră.
— Dar detectivul care se ocupă de caz l-a sunat deja pe
soțul dumneavoastră.
— Serios? O să verific robotul telefonic. Will e extenuat. A
făcut febră mare, nu s-a simțit deloc bine… au fost și niște
probleme la liceu.
Câteva lătrături sugrumate ne-au făcut să coborâm
privirea pe trotuar.
Indy era ridicat pe picioarele din spate, iar cele din față i se
agitau în aer, și avea ochii ieșiți din orbite. Pe jumătate
suspendat, câinele se sufoca în lesă – fără să-și dea seama,
Andreea Good o ridicase prea sus.
— Vai de mine! a strigat ea. Apoi a slăbit lesa, iar Indy a
revenit cu toate labele pe trotuar, răsuflând din greu. Îmi
pare foarte rău, puiule, i-a spus Andrea, așezându-se în
genunchi.
Indy a scos un ultim chelălăit de protest, apoi a lins-o pe
obraz. Încredere și iubire necondiționate – poate că într-o
bună zi Vaticanul va începe să canonizeze și câini.
— Da, cum spuneam… a zis ea, ridicându-se în picioare.
— I-am fi foarte recunoscători soțului dumneavoastră dacă
ne-ar suna. Sper să se vindece cât mai curând.
— Ah, o să-i treacă repede! E un tip rezistent.

607
CAPITOLUL 12

Știrea despre uciderea Ellei Mancusi n-a fost dată la


buletinul de la ora șase, dar, în cele din urmă, a fost
introdusă la sfârșitul celui de la ora unsprezece.
Prezentatorul avea o voce de bariton, iar reportajul era
pigmentat cu prim-planuri ale unui cuțit plin de sânge culese
din arhivă.
Linia gratuită pusă la dispoziția telespectatorilor pentru
furnizarea de informații relevante n-a fost solicitată prea
mult, dar numărul mesajelor a fost suficient de mare cât să-l
pună în gardă pe Milo. Când l-am sunat a doua zi, mi-a
răspuns robotul și am ascultat noul său mesaj vocal:
Sunt locotenentul Sturgis. Dacă sunați în legătură cu
uciderea Ellei Mancusi, lăsați-mi, vă rog, numele și numărul
dumneavoastră. Vorbiți rar și clar. Vă mulțumesc.
L-am sunat pe Wilson Good, în speranța că o discuție cu
soția, statul în pat și simțul civic îi mai dezlegaseră limba.
Dar n-a răspuns nimeni.
Blanche avea chef de plimbare și țopăia veselă de colo-colo
în timp ce înaintam pe cărare. Îi plăceau veverițele, păsările și
mașinile. Îi plăceau și copacii. Iar pietrele erau de-a dreptul
ilare pentru ea.
O femeie cu mușchi bine conturați care ieșise să alerge s-a
oprit s-o mângâie.
— E cel mai drăguț câine pe care l-am văzut vreodată!
Blanche a încuviințat.
La ora unu după-amiază, Robin și cu mine am plecat cu
mașina în Sherman Oaks și am mâncat spaghete la
restaurantul Antonio. Apoi am întrebat-o dacă avea timp să
meargă cu mine la adresa din Van Nuys a Katrinei Shonsky.
Era într-un complex de blocuri pătrățoase, fără niciun pic
de vegetație. Aerul mirosea a șantier, deși nu se construia
nimic prin preajmă – zona avea farmecul unei arsuri pe
608
piele…
— Acuma înțeleg de ce voia să plece de aici, a spus Robin.
Mă rog, nu că te-ai simți mai fericit dacă ai trăi într-o casă cu
treizeci de camere aflată în mijlocul unui teren de zece
hectare.
— Te gândești la cineva anume?
Robin a încuviințat din cap.
— Peste o săptămână sau două, urmează să vină în oraș
pentru niște întâlniri de afaceri, a spus ea. Și, între două
întâlniri, are de gând să treacă pe la mine ca să vadă „cum
merge lucrarea”. Nu-i mare scofală, dar nu m-ar deranja
dacă ai fi și tu acasă.
— A zis ceva deplasat când ai vorbit cu el?
— Nu, dar are tot timpul un ton neputincios. Parcă ar avea
nevoie să se apropie de cineva… înțelegi ce vreau să spun?
— Și crezi că în spatele comenzii stă un interes ascuns?
— Poate că-s o caraghioasă…
— Ești o fată încrezută, am spus eu, iar ea mi-a răspuns,
cu un zâmbet:
— Deci o să fii acasă când vine?

Robin s-a întors în atelier, iar eu m-am gândit o vreme la


Ella Mancusi și Kat Shonsky. Nu vedeam nicio legătură între
cele două cazuri, în afară de mașinile furate – ambele erau
mari și negre.
Am intrat pe internet și am folosit un motor de căutare ca
să văd ce pagini apar pentru combinația dintre „omucidere” și
„mașini de lux”. Când am văzut că nu obțin niciun rezultat,
am înlocuit „omucidere” cu „crimă”. Tot nimic.
Apoi am combinat cuvântul „crimă” cu diferite mărci de
mașini – „Jaguar”, „Rolls-Royce”, „Ferrari” și „BMW” – dar tot
n-am avut succes. Când l-am combinat cu „Lamborghini” și
„Cadillac”, am descoperit cazurile a doi rapperi împușcați pe
timpul nopții – unul în Los Angeles, celălalt în New York –, în
timp ce se întorceau de la studioul de înregistrări. Unul era

609
singur într-un Lamborghini Murcielago, celălalt mergea cu
un Cadillac Escalade tunat. În mod oficial, ambele cazuri au
rămas nerezolvate, dar toate lumea hip-hop-ului știa cine
erau făptașii.
Cu „Bentley” și „Aston Martin” n-am avut noroc.
„Mercedes” n-a scos la iveală nicio pagină în care să fie vorba
de cazul Ellei Mancusi – poate și pentru că uciderea ei nu
fusese prezentată suficient în presă –, ceea ce m-a făcut să
mă îndoiesc de utilitatea căutărilor mele. „Benz” a scos la
iveală fotografii ale lui Hitler în cele două modele 770K
masive ale sale și flecăreala unui blogger din Qatar care
credea că Der Führer a fost un „tip mișto, pe care nimeni nu
l-a înțeles și pe care toată lumea îl consideră un criminal”.
Am încercat și cu „Lincoln”, fără să mă aștept la cine știe
ce.
Cam asta era puterea mea de predicție.

În urmă cu nouă ani, avuseseră loc două crime în Ojo


Negro, o mică așezare agricolă la nord-est de Santa Barbara.
Cazul fusese prezentat pe Darkvisions.net, un site agramat
care își delecta vizitatorii cu relatări ale unor crime
înfiorătoare rămase nerezolvate și cu desene stângace și
fotografii cu granulație mare scanate din cărți de
criminalistică.
Din relatarea simplistă a lui „DV Zapper, unicul autor și
admenistrator” al site-ului, rezulta că fusese o crimă brutală:
Leonora Bright, proprietara unicului salon de înfrumusețare
din Ojo Negro, și Vicki Tranh, manichiurista salonului,
fuseseră omorâte după ora închiderii și găsite a doua zi
dimineață „înjungheate de mai multe ori” și „probabil
desmembrate”.
Un Lincoln Town Car negru fusese parcat lângă salon
chiar înainte de lăsarea serii. În timpul zilei, a fost văzut în
localitate un bărbat înalt îmbrăcat cu o haină de pânză lungă
până la pământ și cu o pălărie de cowboy foarte înaltă.

610
Bărbatul a ieșit din mașină, s-a plimbat prin dreptul
salonului, apoi a plecat.
Ulterior s-a descoperit că mașina aparținea unei firme de
închiriat și că fusese furată dintr-o parcare din Santa
Barbara.
Cowboy-ii nu erau o raritate în Ojo Negro: câteva ferme de
vite din apropiere se străduiau să țină piept marilor companii
din domeniul agricol. Dar aerul înfumurat și hainele
bărbatului au atras atenția localnicilor. „Călărețul palid” –
așa îl botezase site-ul. „Iar pe vremea Vestului Sălbatic, poate
că n-ar fi avut un Lincoln, ci un armăsar negru ca zmoala.”
A doua zi dimineață, șoferul unei firme de servicii poștale
care venise să livreze un colet cu sticluțe de ojă „și alte
cosmetice a făcut o descoperire care i-a întors stomahul pe
dos”.
„Dar”, medita DV Zapper, „oare Leona și Vicki nu ereau
căsătorite? Și dacă erau, atunci de ce soți lor nu s-au dus să
le caute când au văzut că nu mai vin acasă?”
Apoi am căutat pe internet numele victimelor. Am găsit
doar o relatare publicată în The Santa Barbara Express la o
săptămână după crimă. Am aflat două informații noi: că
„mașina a fost furată de la Hanul Cheului”, și că „în prezent,
șeriful Wendell Salmey poartă discuții cu detectivii din Santa
Barbara”.
Google nu mi-a găsit nicio pagină cu numele lui Salmey,
dar a afișat un mesaj în care eram întrebat dacă nu cumva
voisem să-l caut pe „Wendell Salmon”. Ca să fiu sigur că nu
mi-a scăpat nimic, am făcut o căutare și pentru numele
sugerat de motorul de căutare și am ajuns pe un site care
prezenta o broșură pentru copii publicată de Agenția pentru
Pescuit și Vânătoare din Statul Washington.
Am scos la imprimantă articolul din ziar, apoi m-am întors
la Darkvisions.net, am apăsat pe iconul în formă de cuțit
însângerat în dreptul căruia scria: „Contactați-ne”, apoi am
trimis un mesaj în care am întrebat dacă apăruseră

611
informații noi în legătură cu acel caz.
Am primit un răspuns în câteva secunde.

salut io-s alex jason blasco zis DV ZAPPER zis adevaratu,


nu s-a descoperit niciun cacat politia nu vrea sa zică nimica
poate ca inca se lucreaza la caz cine stie, tranh era vetnameza
stiai????? daca auzi ceva zi si mie

L-am căutat pe Jason Blasco pe internet și am găsit pe


site-ul Myspace o pagină la fel de plină de greșeli. Tocmai
intrasem în legătură cu un puști de paisprezece ani, brunet și
cu o față tâmpă, care se descria drept un „geniu înnebunit
după sânge”. Locuia în Minneapolis și asculta AC/DC, „chiar
dacă băeții-s antici și de demult și au un toboșar de căcat”.
L-am întrebat de unde a auzit de cazul din Ojo Negro.

dintr-o revista d-aia cu detectivi de gasesti o multime pe net


de pe ebay?
e de cacat, nu ma bagi in lista ta?
imi pare rau, n-am lista de prieteni
glumeam
imi pare rau, dar n-am
nasol, frate
si deci revista…
iti plac porcariile astea???
Daca povestile-s bune…
mie-mi place când descoperă criminalu si-l ezecuta
așa e cel mai bine
am tone de reviste d-astea, dacă vrei povesti mișto cu
detectivi
cat?
cinci dolari bucata
ma mai gandesc
cumperi sau nu?
cumpar
trimite banii n-am cont la banca
612
I-am cerut o adresă, iar el mi-a dat o căsuță poștală – ce
întreprinzători sunt tinerii!

de unde ești alex?


l.a.
misto! manson si pandurul de noapte original 53 și ramirez 54 si
cutitarul din mahala 55 poate o fi trecut si zodiacu56 p-acolo nu
doar prin san francisco
cine stie… si cum e in minnesota
nasol trimite-mi banii si daca vrei colet fedex da-mi si
numaru de telefon
trimite-mi un colet obisnuit
ramane asa nu te supara da acum tre sa plec
*
Milo m-a sunat pe la șapte seara.
— Ai primit vreo informație utilă? l-am întrebat.
— Nu, și mă simt ca Noe în timp ce stătea pe arcă și se uita
pe fereastră sperând să vadă o bucățică de pământ la orizont.
Un anonim zice că Tony Mancusi e „un ciudat”. Restul
mesajelor sunt de la tâmpiți sau psihopați. Când eram pe la

53 Original Night Stalker: porecla unui criminal în serie și


violator neidentificat care a omorât șase persoane în sudul
Californiei în 1979–1986.
54 Ricardo „Richard” Munoz Ramirez (n. 1960): criminal în

serie și violator care își așteaptă execuția în închisoarea San


Quentin pentru 13 crime, 5 tentative de crimă, 11 violuri și
14 spargeri.
55 Skid Row Slasher: porecla lui Vaughn Greenwood, criminal

în serie care în anii 1974–1975 a omorât 9 oameni ai străzii


în Los Angeles.
56 Zodiacul: supranumele unui criminal în serie care, la

sfârșitul anilor ’60, a făcut cinci victime în California;


identitatea sa n-a fost stabilită nici până în prezent.
613
jumătatea teancului de mesaje, a trecut pe la birou Gordon
Beverly. E un om de treabă: a încercat și el să dea de
prietenii lui Antoine, dar n-a avut succes. Cum a mers cu
Good?
I-am povestit întâlnirea mea cu Andrea și Indy.
— Vasăzică s-a pus pe trăncănit și era cât pe-aci să
sugrume câinele. Interesant…
— Așa am zis și eu.
— Înseamnă că trebuie să-l cercetăm mai îndeaproape pe
domnul Good, a spus Milo râzând. Dar credeam că, pe
măsură ce îmbătrânesc, oamenii devin mai șireți. Nu era mai
bine să-ți fi deschis ușa, să-ți zâmbească și să-ți toarne
câteva gogoși – că doar toți evoluăm…
— Așa gândesc răufăcătorii, dar oamenii obișnuiți intră în
panică.
— Te referi la oamenii obișnuiți care au ceva de ascuns…
Bine, o să mă ocup eu de Good, dar numai după ce mai fac
niște cercetări în cazul Ellei Mancusi.
— Vrei să mă duc încă o dată pe la el mai pe seară?
— Nu, îl așteaptă un meci important, așa că n-o să plece
nicăieri. Lasă-l să fiarbă nițel. Și de-aș vrea să-l deranjez în
seara asta, tot n-aș putea, pentru că-s ocupat: unul dintre
puștii care-l supraveghează pe Tony Mancusi a primit altă
sarcină, așa că o să-l înlocuiesc eu. Într-o oră.
— Să bei o cafea tare.
— Tare și amară. Ca mine. Vorbim mâine, Alex.
— Încă ceva.
— O să mă înveselească sau o să mă enerveze?
— Depinde.
I-am povestit despre crimele din Ojo Negro și despre
Darkvisions.net.
— Un adolescent de paisprezece ani înnebunit după
sânge… Deci o să ne scoată la lumină un puști.
— Poate că puștiul ne-a furnizat o pistă serioasă. O mașină
de lux neagră furată din parcarea unei firme de închiriat și

614
un suspect îmbrăcat ca un cowboy – atât se știe despre el.
Poate că avem de-a face cu același tip: și-a dat părul cu
pudră albă, și-a pus o șapcă albastră și a mers târșâit… Și e
vorba tot de o mașină de lux.
— Crezi că e posibil ca ucigașul să fi fost deghizat, ca să
inducă în eroare? La Ojo Negro? E prima oară când aud de
localitatea asta. Și zici că s-a întâmplat în urmă cu nouă
ani… E un interval cam mare – îți dai seama că nu prea cred
să aibă legătură cu uciderea Ellei.
— Dar dacă există o legătură, s-ar putea să fie și alte crime
între ele. N-am găsit alte cazuri în care să fi fost implicate
mașini negre, dar uciderea Ellei Mancusi nu e pomenită pe
niciun site, așa că internetul nu-i deloc infailibil…
— Așa-i. Mă rog, nu-mi dau seama dacă acuma mă simt
mai bine sau mai nasol. Mai vedem, toate la timpul lor.
Trebuie să merg la supraveghere și vreau să trec pe la un 7-
Eleven 57 să-mi iau haleală și cafea. Dar ia zi, ești dispus să te
plimbi nițeluș pe la țară? Ființa Supremă a zis c-o să fii plătit
pentru asta și că o să ți se deconteze cheltuielile de
deplasare.
— Dumnezeu însuși vrea să mă plătească?
— Șeful… Mă rog, tot pe-acolo…
— Cum a fost întâlnirea?
— M-a întâmpinat cu o privire de oțel și mi-a strâns mâna
ca-n menghină. M-a întrebat cum merg investigațiile, iar
când i-am spus că batem pasul pe loc s-a străduit să nu se
înfurie, dar moaca lui de irlandez s-a cam înroșit. Apoi m-a
întrebat din senin dacă ne oferi consultanță în vreunul dintre
cazuri. I-am spus că te implici în toate, dar numai când ai
timp. M-a întrebat cu ce te ocupi, iar eu i-am zis că ți-ai găsit
altceva, pentru că Departamentul plătește prost. S-a înroșit
de-a binelea și a început o tiradă despre situația poliției din
Los Angeles: mi-a zis că suntem undeva între mezozoic și

57 7-Eleven: lanț de fast-fooduri din Statele Unite.


615
jurasic, că a sosit timpul să ne modernizăm, că avem nevoie
de sprijinul unor adevărați specialiști în psihologie, nu de
niște ageamii care mai mult îi încurcă pe polițiști. Am
încercat să zic și eu ceva, dar când începe să peroreze n-ai
cum să-l oprești. Așa că, până la urmă, am discutat despre
tine.
— Vasăzică așa. Hai că m-ai dat pe spate!
— Stai să vezi cum vrea să te plătim. Cică să-ți dăm o
îndemnizație pentru benzină și haleală cu treizeci la sută mai
mare decât a celorlalți polițiști. În rest, o să fii plătit la fel de
prost ca înainte. Eu ar trebui să țin socoteala cheltuielilor, iar
tu să-mi aduci chitanțe și facturi. Dar n-o să facem niciuna,
nici alta, pentru că avem treburi mult mai serioase. Ia zi, faci
un drum până la Ojo Negro?
— Îhî.
— Mersi! Și nu uita să mănânci! Acum ai o diurnă cu
treizeci la sută mai mare, ceea ce înseamnă că o să dai pe
mâncare la fel de puțin ca în urmă cu vreo patruzeci de ani.
— Prăjituri cu vanilie și un suc…
— Așa te vreau! Mâncare numai bună pentru fortificarea
creierului.

616
CAPITOLUL 13

Scăldată de soare și plină de peisaje minunate, Valea


Santa Ynez șerpuiește între două șiruri de munți. Pentru
mulți, e raiul pe pământ: costișele sunt acoperite cu vii și
livezi de meri, ținutul are o climă blândă, iar briza delicată a
oceanului adie peste dealurile joase, cu pante blânde,
răcorind aerul dimineții. Valea e plină de turiști ademeniți de
vinuri, mâncăruri, cai, obiecte vechi de artă și de mirajul unei
vieți paradisiace.
Cele mai multe dintre orașele împrăștiate prin vale –
Solvang, Buellton, Ballard, Los Olivos – prosperă mulțumită
turismului intens.
Apoi ajungi la Ojo Negro, al cărui nume se trage de la râpa
colțuroasă și întunecată a unei cariere de var abandonate.
Întemeiat pe un teren sedimentar neospitalier la sud de
autostrada 101 – care duce spre Los Alamos –, Ojo Negro era
într-o vreme locul de popas al multor șoferi. Prosperitatea
avea însă și neajunsuri: uneori pietonii erau accidentați de
tiruri, iar în Ojo Negro domnea tot timpul harababura tipică
unui loc de popas. Dar localnicii reușeau să câștige un ban
cinstit.
Când autostrada a fost mutată câțiva kilometri mai la
nord, orașul a murit. La fel ca și Wendell Salmey, șeriful care
investigase cazul Bright-Tranh cu nouă ani în urmă. Înainte
să plec spre Ojo Negro, Milo consultase baza de date a
Departamentului și, aflând că Salmey murise, îmi stabilise o
întâlnire cu George Cardenas, noul șerif.
Alex, nu te aștepta la cine știe ce. Tipul a fost numit în post
doar acum optsprezece luni. Dacă ai putea să-ți bagi nițel
nasul pe-acolo, ar fi excelent. Poate că dai peste vreun
singuratic dornic de conversație.
Ojo Negro nu figura pe niciuna dintre hărțile rutiere pe
care le aveam în casă, așa că am apelat la internet: trebuia să
617
ies de pe autostradă la vreo șapte kilometri după Baca
Station Road, pe un drum nemarcat.
La ora zece seara, Milo m-a sunat din nou. Stătea în
mașină de trei ore, iar Tony Mancusi nu ieșise din casă.
— Ești dornic de conversație?
— Mi-aș dori să se întâmple ceva care să-mi crească nițel
pulsul. Tocmai am vorbit la telefon cu detectivul din Santa
Barbara care, împreună cu Salmey, s-a ocupat de cazul
Bright-Tranh. Mi-a zis că, încă din prima zi, și-a dat seama
că n-aveau cum să rezolve cazul. Dar între timp s-a
pensionat și se plictisește grozav, așa că i-ar plăcea să stea de
vorbă cu tine. Îl cheamă Donald Bragen și locuiește în
Buellton. A fost sergent. Și încă vorbește ca un sergent. Mâine
după-amiază pleacă la Seattle, iar de acolo ia un avion spre
Alaska: se duce la pescuit… Dacă ajungi la Santa Barbara pe
la nouă, o să ia micul dejun cu tine la restaurantul Moby
Dick de pe Cheul Stearn.
— O să iau cu mine un harpon.
— Atunci pe curând! Mă așteaptă o cutie de Red Bull și un
burrito.
— Tu și Tony aveți aceleași preferințe?
— Nu doar asta, ci și același fast-food jegos.
— Empatie?
— Gusturi cosmopolite.
*
A doua zi, am plecat la ora șapte dimineața, fiind nevoit să
îndur ambuteiajele provocate de navetiștii care mergeau de la
Encino la Thousand Oaks, așa că am depășit un pic viteza
legală când am intrat în Camarillo, iar la nouă fără un sfert
mă apropiam de Santa Barbara. Aproape de ieșirea din
Camarillo, Milo m-a sunat să-mi spună că Donald Bragen
prinsese o cursă care pleca mai devreme și că-l sunase să
amâne micul dejun.
— Nu voia să vorbească despre eșecurile sale mai vechi?
am spus eu.
— Sau poate că somonii au hotărât să-și facă apariția mai
618
devreme. Ce proști!
— Cine, peștii?
— Da, se chinuie să înoate împotriva curentului, de parcă
i-ar păsa cuiva de chestia asta.

Eram la vreo patruzeci și cinci de kilometri de intrarea în


oraș. Trecusem de porțiunea unde autostrada 101 cotește
spre nord-est și nu se mai vedea niciun crâmpei de ocean.
Drumul care se desprindea din Baca Station Road se
distingea cu greu și era, de fapt, la vreo zece kilometri de
intersecția cu autostrada. Până și unui copoi i-ar fi fost greu
să-l găsească.
Cadillacul meu înainta zgâlțâindu-se pe drumul prost
întreținut. Am trecut pe lângă o pădurice de plopi care se
termina la fel de brusc ca o căsătorie între vedetele de la
Hollywood. De o parte și de alta a drumului se vedeau miriști,
porțiuni cu iarbă sălbatică înaltă până la brâu și o puzderie
de copaci cu trunchiuri gri și răsucite. Printre dealurile
dinspre nord, se arătau din când în când munții Santa Ynez,
dar, în același timp, păreau foarte distanți, ca o starletă cu
gesturi echivoce.
Când m-am apropiat de vechea carieră de var, am oprit să
arunc o privire. Cea mai mare parte a ei era împrejmuită cu
un gard de sârmă căptușit cu panouri de plastic deformate,
dar prin despărțiturile dintre ele am reușit să văd o râpă
întunecată. Cele câteva plăcuțe pe care erau desenate cranii
și oase încrucișate creau o atmosferă foarte primitoare. Când
am dat să plec, am surprins o mișcare: era un coiot jigărit
care s-a ascuns repede în iarbă.
După alte câteva pâlcuri de bumbac și mult nimic, iarba
lăsă loc unui teren cu fier vechi și unei plăci verzi, pătată de
găinaț, pe care scria că Ojo Negro avea alt. 70 m. pop. 927.
După ce am mers încă un kilometru, am zărit o femeie
brunetă și slabă care pășea pe marginea drumului, ducând o
cușcă metalică mare. O ținea cu ambele mâini și mergea pe

619
dreapta drumului, cu spatele la mine. Neregulamentar.
Zgomotul motorului a făcut-o să se întoarcă puțin, dar și-a
continuat drumul spre un jeep maro și jerpelit care era
parcat vreo zece metri mai sus. Când am ajuns în dreptul ei,
am oprit și am coborât geamul din dreapta. Femeia s-a întors
cu un gest brusc, dar n-a lăsat jos cușca. Era o capcană
suficient de grea cât să-i încovoaie umerii. Pe grilajul din
partea de jos a cuștii se vedeau pete maro.
— Vă pot ajuta cu ceva?
Era o latino-americană care nu avea mai mult de douăzeci
și cinci de ani. Purta o cămașă albă, blugi și cizme, iar părul
des și lucios îi era prins la spate, dezvelindu-i fruntea lată și
netedă. Avea ochi căprui-deschis, un nas frumos profilat și
buze subțiri. O femeie extraordinar de frumoasă. Trăsăturile
ei ferme aminteau de o pasăre de pradă.
— Îl caut pe șeriful Cardenas.
— Mergeți tot înainte, a spus ea, coborând puțin cușca. E
în oraș.
— Mai e mult până în oraș?
— E chiar după următoarea curbă.
— Mulțumesc!
— Sunteți cumva psihologul din Los Angeles?
— Alex Delaware.
— Vă așteaptă.
— Lucrați pentru el?
— Sunt Ricki, sora lui. A spus ea zâmbind.
Am vrut să dau mâna cu ea.
— Nu cred c-ați vrea să mă atingeți după ce am cărat
cușca asta.
— Ce-ați prins?
— Încă un coiot. Una dintre bătrânele de care are grijă
George se plânge că-i răscolesc gunoiul, dar nu vrea să-și
cumpere o pubelă cu capac. Are optzeci și nouă de ani, așa că
ori de câte ori aude zgomote sau dă de excremente, îl cheamă
pe George. De treaba asta ar trebui să se ocupe cei de la

620
Protecția Animalelor, dar nu vin ei până aici.
— Lucrați ca voluntar?
— Am venit într-o vizită de o săptămână și nu prea am ce
face, mi-a explicat ea, săltând cușca.
Era un pui de coiot foarte speriat. Schelălăia îngrozitor.
— Tocmai am văzut unul mare lângă cariera de var.
— E plin de coioți pe-aici.
— Umblă și prin Los Angeles, am spus eu. Sunt foarte
isteți.
— Nu atât de isteți cât să nu intre într-o capcană plină cu
mâncare pentru pisici. Găsești în zonă tot felul de animale:
râși, ratoni, șerpi cu clopoței. George a auzit că pe-aici ar trăi
și niște pume, dar n-a văzut niciuna până acum. În fine,
trebuie să mă spăl. Îl găsiți pe George la birou. Dacă vreți, vă
conduc eu: țineți-vă după jeepul meu.
A azvârlit cușca în mașină, apoi a pornit. Curba era cam
un kilometru mai încolo. După ce am depășit-o, am ajuns în
Ojo Negro, înaintând pe strada cu același nume. De o parte și
de alta erau locuri de parcare dispuse în diagonală – erau
vreo douăzeci de locuri și doar patru mașini: trei camionete și
un Ford Bronco alb și ponosit, cu un girofar roșu pe capotă.
Ricki mi-a făcut semn s-o iau spre stânga, apoi a mers mai
departe. Drumul ducea spre un deal prăfos pe care nu se
vedeau decât doi platani singuratici. Am parcat lângă Fordul
alb.
Trotuarele erau denivelate, iar prin crăpăturile lor creșteau
buruieni. Multe dintre ferestrele de la parterele caselor erau
murdare și întunecate, iar unele erau acoperite cu scânduri.
Singurele clădiri unde părea că se întâmplă câte ceva erau
o construcție din blocuri de ciment pe care scria cu litere
negre, groase și cam stridente: „Ojo Negro – Biroul șerifului”,
un bar cu tencuială verzuie numit Lămâița, o băcănie care
servea deopotrivă drept agenție de asigurări și poștă, un salon
de frumusețe având în geam poze decolorate cu felurite
frizuri, și un mic siloz pe care era prinsă o pancartă:

621
„Sprijiniți trupele americane!” În săptămâna aceea, silozul
punea la dispoziția localnicilor ovăz, fân și iepuri din „Belgia,
Europa”.
În biroul șerifului, un tânăr complet chel, în haine kaki,
stătea la un calculator. În spatele lui se vedea o celulă la fel
de golașă pe cât îi era vârful capului. Pe pereți fuseseră lipite
poze ale infractorilor dați în urmărire generală, comunicate
oficiale și regulamente de ordine interioară. Dar banda
adezivă nu se lipea bine pe blocurile de ciment, așa că unele
hârtii se dezlipiseră la câte un colț.
— Domnul Delaware? Sunt George Cardenas.
— Bună dimineața!
Fratele lui Ricki mi-a strâns mâna cu putere, zâmbind din
toată inima. Pielea lui Cardenas era la fel ca a surorii, iar
ochii aveau aceeași nuanță de căprui ca ai ei. Dar George
avea o față rotundă și blândă, nu ca cea a lui Ricki, care te
trimitea cu gândul la agerimea unui șoim. O față de copil pe
care lipsa părului nu reușea s-o îmbătrânească.
— O cafea? m-a întrebat el.
— Fără zahar.
Cardenas a umplut două căni de plastic și, în timp ce-și
punea frișcă pudră, mi-a făcut semn să iau loc.
— Ați ajuns mai devreme.
— S-a anulat întâlnirea pe care mi-o programasem înainte
să vin aici.
— S-a răzgândit cumva detectivul Bragen?
— Îl cunoașteți?
— În dimineața asta am vorbit cu el pentru prima oară. În
fine, mi-am închipuit că n-o să vină la întâlnire.
— De ce?
— Nu-i place să discute despre cazul ăla. Încă de la
început a zis că-i imposibil de rezolvat, ca și cum n-ar fi vrut
să agite apele.
Lângă computerul său erau câteva hârtii. Cardenas a
înhățat-o pe prima din teanc și mi-a întins-o – era raportul

622
întocmit de Wendell Salmey cu privire la cazul Bright-Tranh.
Am aflat câteva detalii pe care DV Zapper nu le menționase
pe site. Numele salonului de înfrumusețare era „Eleganță și
Stil”, iar Leonora Bright – proprietara – avea treizeci și trei de
ani când a fost omorâtă. Vicki Tranh venise de curând din
Anaheim și nu avea decât nouăsprezece ani. După săvârșirea
celor două crime în salon nu s-a descoperit nici cea mai mică
stricăciune. Victimele fuseseră lăsate într-o baltă de sânge cu
bijuteriile pe ele, iar în casa de marcat s-au găsit toți banii
încasați în ziua aceea, așa că ipoteza jafului a fost exclusă.
Ortografia lui Salmey nu era cu mult mai bună decât cea a
puștiului din Minnesota.
— Asta-i tot ce avem, a spus Cardenas, apoi și-a șters
câteva scame imaginare de pe umeri. Când am preluat
postul, toate dosarele întocmite de șeriful Salmey fuseseră
puse în cutii și duse într-un depozit din Los Alamos. Le-am
răsfoit pe toate, încercând să-mi fac o idee despre orășelul
ăsta. Cele mai multe dintre ele erau despre chestiuni
mărunte: niște mere furate dintr-un copac, un câine pierdut,
câteva cazuri de violență în familie. Încerca să rezolve
conflictele cu ajutorul diplomației, nu prin constrângere.
— Deci era blând cu localnicii?
Cardenas și-a îndreptat degetul mare spre celulă.
— Mi s-a spus că nu era folosită decât atunci când un
șofer avea nevoie să doarmă undeva ca să-i treacă beția. Soția
șerifului a murit acum unsprezece ani, iar la un an după
aceea i-a murit și băiatul într-un accident de mașină pe
autostrada 101, în apropiere de Buellton. Salmey a fost
extrem de afectat.
— Asta s-a întâmplat în urmă cu zece ani, cu un an
înainte de crimă. Credeți că e posibil să nu fi tratat cazul așa
cum trebuia?
— Despre morți, numai de bine, a zis Cardenas,
sprijinindu-se de spetează și punând picior peste picior.
Toată lumea spune că șeriful era un om extraordinar, dar,

623
după ce s-a mutat autostrada, Ojo Negro s-a transformat
într-un loc foarte retras. Pe mine nu mă deranjează, dar asta
nu e valabil pentru toată lumea.
— Vă place liniștea.
— E drept că uneori mă plictisesc. Atunci o sun pe sora
mea geamănă și o rog să vină aici într-o scurtă vacanță.
Lucrează ca asistentă la un spital mic din Santa Barbara și
poate să-și ia oricând concediu. Dar în cea mai mare parte a
timpului lucrez, așa că liniștea îmi prinde foarte bine.
— Vă ocupați de cazuri?
— S-ar putea să vi se pară o prostie… a zis el, uitându-se
la computer. Stau aici și scriu. Sau cel puțin încerc.
— Literatură?
— Am început cu povestiri, a spus el, întorcând capul și
vorbind cu un afiș de prevenire a incendiilor. Apoi am citit
într-o revistă a scriitorilor că nu prea se vând, așa că încerc
să scriu un roman. Dar n-am început, încă mă străduiesc să
găsesc ceea ce se numește punctul de vedere al romanului.
— Un roman polițist?
— Depinde. O să văd ce iese, dar mai întâi trebuie să
alcătuiesc povestea în minte. Am studiat literatura și dreptul
penal la Universitatea din New Mexico, dar n-am reușit
niciodată să-mi dau seama care dintre ele îmi place mai
mult, așa că m-am hotărât să lucrez o vreme în poliție, în
speranța că o să aflu ceva care merită să fie spus într-o carte.
Am lucrat timp de doi ani în poliția din New Mexico, apoi am
aflat că Ojo Negro n-are șerif de cinci ani și am obținut o
subvenție de doi ani din partea statului pentru postul ăsta.
Soră-mea și copiii ei locuiesc destul de aproape. E divorțată,
iar fostul ei soț nu se mai amestecă în viața lor, și m-am
gândit c-aș putea avea o influență benefică asupra lor. Așa că
postul de șerif mi s-a părut o ofertă bună, a încheiat el,
ridicând din umeri.
— Am stat de vorbă odată cu Steve Katz și Darrell Two
Moons, doi detectivi de la Departamentul de Poliție din Santa

624
Fe.
— Îi știu din vedere, dar n-am lucrat niciodată cu ei. Eu
am stat mai tot timpul în Albuquerque, unde m-am ocupat
de combaterea găștilor de cartier. În felul ăsta, am avut de-a
face cu două cazuri de crimă și i-am văzut pe detectivi în
acțiune, dar mi-am dat seama că nu prea îmi place
criminalistica. Din păcate, n-o să vă pot fi de prea mare
ajutor în cazul pe care-l investigați. N-am descoperit nimic în
afară de hârtia asta.
— Credeți că aș mai putea găsi pe cineva care să fi locuit în
oraș în urmă cu nouă ani?
— Aproape toți cei care locuiesc azi în Ojo Negro erau aici
și în urmă cu nouă ani. Cei mai mulți dintre localnici sunt
prea bătrâni sau prea săraci ca să plece. La băcănie se vinde
supă caldă numai atunci când sunt suficienți mușterii, iar
ziua cea mai importantă în Ojo Negro e cea în care vin
pensiile.
— Cu cine mi-ați recomanda să încep?
Cardenas s-a îndreptat în scaun.
— Locotenentul Sturgis chiar crede că ar putea fi o
legătură între crimele de acum nouă ani și niște cazuri
recente din Los Angeles?
— Greu de spus. Principalul element comun e că, atât în
cazurile pe care le investighează acum, cât și în cel de aici,
criminalul a folosit o mașină neagră furată.
— Ah, mi-a spus: un Mercedes și un Bentley. Toate
documentele referitoare la furtul Lincolnului se află în Santa
Barbara, pentru că mașina a fost furată dintr-o localitate
aflată în jurisdicția lor. Am încercat să consult dosarul, dar
mi s-a spus că e în arhivă. N-am găsit decât un raport din
care reieșea că mașina a fost recuperată. Când s-a descoperit
că mașina furată fusese folosită de criminalul ăla care aducea
cu Clint Eastwood, era prea târziu: firma deja o curățase pe
dinăuntru și o închiriase altcuiva – făcuse încă o sută șaizeci
de kilometri în plus – așa că n-au avut niciun motiv să

625
preleveze mostre dinăuntrul mașinii. Și asta a fost. În ceea ce
privește oamenii care v-ar putea spune ce s-a întâmplat, am
întrebat lumea de pe-aici și bineînțeles că toți cei cu memoria
în stare de funcționare își aduc aminte de caz. Dar nimeni nu
poate să vă spună despre singuraticul ăla decât că era un
bărbat înalt, cu haină foarte lungă și pălărie de cowboy. Și n-
am găsit pe nimeni care să-l fi văzut cu ochii lui.
— Un străin misterios.
— Nu vine prea multă lume pe aici și nu cred că acum
nouă ani era altfel, pentru că deja fusese mutată autostrada.
De fapt, individul ăsta e suspectat de cele două crime doar
pentru că s-a plimbat prin oraș și pentru că nu-l cunoștea
nimeni.
— S-ar putea ca pălăria și haina să fi fost o deghizare.
— Da, e posibil.
— Nu cumva o fi fost cineva din Ojo Negro?
— Imposibil! E o localitatea foarte mică. Îmi pare rău, a
spus el, sorbind din cafea, dar mie mi se pare că-i un caz
imposibil de elucidat. Poate că inventez o rezolvare și scriu o
carte.
— Da, e un caz care pare scos dintr-un roman.
— Munca dumneavoastră mi se pare foarte interesantă, a
spus el, atingând tastatura computerului. Poate stăm de
vorbă într-o bună zi.
— Sigur că da. Am văzut un salon de coafură pe partea
asta a străzii. Cumva e fostul salon al Leonorei Bright?
— Nu, ăsta nou, căruia-i zice „Confort”, s-a deschis în
locul unui fost restaurant, dacă nu mă înșel. E al familiei
Ramirez: Estella și Ramon – n-au copii. S-au mutat aici din
Ventura la trei ani după ce Leonora a fost omorâtă.
Localnicilor le-a fost greu să aducă în Ojo Negro pe cineva
care să-și deschidă un salon: au fost nevoiți să publice
anunțuri în ziarele din orașe mai îndepărtate. Înainte de
venirea lor, oamenii mergeau la saloanele și frizeriile din Los
Alamos. Fostul salon e o clădire de lângă ieșirea din oraș.
Vreți să aruncați o privire? Chiar mi-aș dezmorți picioarele.
626
După ce am ieșit din birou și am traversat strada, l-am
întrebat despre autoritățile locale din Ojo Negro.
— N-avem nici primar, nici consiliu local. De problemele
noastre administrative se ocupă autoritățile districtului. Ojo
Negro e un fel de copil vitreg îngrijit de consiliul local din Los
Alamos sau de autorități de un nivel mai înalt.
— Câți oameni locuiesc aici?
— Pe panoul de la intrarea în oraș scrie c-ar fi în jur de o
mie, dar de fapt sunt mult mai puțini: vreo două sute. Dacă o
ținem tot așa, în scurtă vreme n-o să mai rămână nimeni.
Gata, am ajuns.
S-a oprit în fața unei case ale cărei ferestre erau acoperite
cu scânduri. Prin stratul de vopsea cafenie care se cojea se
vedea rozul tencuielii inițiale, astfel încât aspectul fațadei te
făcea să te gândești la o boală de piele.
— A cui e casa asta?
— A fost preluată în administrare de autoritățile
districtuale, dar n-au reușit s-o vândă nici până acum: se
pare că nimeni nu vrea s-o cumpere.
Ușa avea un mâner rotund și o yală. Cardenas a răsucit
mânerul, iar ușa s-a deschis.
— E descuiată tot timpul? am întrebat eu.
— Bineînțeles că nu. Dar nu-i o yală foarte complicată: am
descuiat-o azi-dimineață cu un șperaclu. Intrați, vă rog.
Tot ce mai rămăsese din salonul „Eleganță și Stil” era o
cameră goală ai cărei pereți erau acoperiți cu panouri
deformate din imitație de lemn de trandafir. Înăuntru era
întuneric, pentru că ferestrele din față erau acoperite cu
scânduri, iar geamul din spate, cu o bucată de pânză.
Cardenas rămăsese la intrare, sprijinindu-se de ușă.
— Dacă nu stau lângă ea, se închide și se face beznă
înăuntru, mi-a explicat el.
I-am mulțumit, apoi am început să cercetez încăperea. Pe
peretele din spate, sub un luminator, era o ușă subțire și

627
deformată. Zgomotul pașilor era amplificat de podeaua din
ciment. M-am gândit la cele două femei asasinate și la
țipetele lor neauzite de nimeni.
În filmele proaste detectivii pedanți află o mulțime de
lucruri atunci când cercetează locul unei crime mai vechi.
Dar fostul salon era o încăpere întunecoasă și sinistră, iar eu
nu reușeam să descopăr nimic.
— Unde dă ușa din spate?
— Spre un drumeag. Uitați-vă.
În spatele salonului era un drum de pământ paralel cu
strada Ojo Negro, pe care abia ar fi încăput o mașină. Spre
sud era înfundat, dar se continua spre nord.
M-am întors în camera întunecată.
— La momentul respectiv, s-a presupus că Leonora
închisese salonul și făcea curat, nu-i așa? am spus eu.
— Cred că da.
— Întrucât orașul era foarte liniștit, n-avea niciun motiv să
încuie ușa cât încă era înăuntru.
— Oamenii de aici nici acum nu încuie ușile, a spus
Cardenas. Anul trecut, la scurtă vreme după ce am venit în
oraș, un râs a intrat în casa doamnei Wembley, a reușit să
deschidă frigiderul și a mâncat o porție zdravănă de salată cu
ton. N-o pot convinge să încuie ușa: are optzeci și nouă de
ani.
— E doamna care se plânge din pricina coioților?
— De unde ați aflat?
— M-am întâlnit cu sora dumneavoastră când veneam
încoace. Tocmai eliberase un coiot pe care-l prinsese pe
proprietatea unei doamne de optzeci și nouă de ani.
— Unde i-a dat drumul?
— La câțiva kilometri de ieșirea din oraș.
— Asta înseamnă că o să se întoarcă aici, a spus el dând
din umeri. Eu l-aș fi împușcat, dar Ricki e o luptătoare
pentru drepturile animalelor… Da, e vorba de doamna
Wembley. Casa bătrânei e deseori atacată de jivine, pentru că

628
întotdeauna se găsește mâncare primprejur.
— Ați vorbit cu dumneaei în dimineața asta?
— Nu, când m-am dus să iau capcana, moțăia pe verandă.
Și are un somn adânc… Dacă vreți, putem să-i facem o vizită.
Are păreri despre orice.
— Îmi plac femeile de felul ăsta.
— Așa era și fosta mea soție. La început, mi se părea că
traiul cu ea era o adevărată provocare intelectuală, dar apoi
m-am săturat de atâtea provocări.
Am izbucnit în râs.
— Între divorțul lui Ricki și al meu au trecut doar vreo trei
luni. Părinții noștri s-au despărțit când aveam nouă ani, iar
fratele nostru mai mic zice că s-a săturat de atâtea divorțuri.
Cred că nu prea ne pricepem la căsătorii… Dacă ați terminat,
să închid ușa și să mergem.
*
Am urcat în Fordul lui Cardenas și am plecat. Șeriful a
cotit, a trecut prin centru, apoi a intrat pe drumul pe care o
luase și Ricki după ce ne-am despărțit. Am ajuns într-o zonă
unde se vedeau câteva case răzlețite: erau mai ales case din
prefabricate și rulote fixate pe bolțari.
Pe drum nu se vedea nimeni, dar Cardenas mergea încet,
privind în toate părțile, așa cum fac polițiștii.
— Și ce părere v-ați făcut după ce-ați văzut salonul? m-a
întrebat el.
— Că trebuie să-i fi fost tare ușor criminalului, mai ales
dacă era întuneric.
— De ce spuneți asta?
— Criminalul putea să intre pe oricare dintre cele două
uși, apoi să iasă pe cea din spate. A emis cineva vreo ipoteză
cu privire la cine era ținta principală?
— Ah, vreți să știți dacă era Bright sau Tranh. N-am auzit
nicio ipoteză, dar eu am presupus că era Bright, pentru că
necunoscutul avea trăsături caucaziene, nu asiatice, iar de
obicei victimele țicniților de felul ăsta fac parte din același

629
grup rasial ca și ei. Dar poate că-i o presupunere cam
mărginită.
— Știți cumva de ce s-a mutat Vicki tocmai aici?
— Altfel spus, cum de-a ales Ojo Negro dintre toate
orășelele uitate de Dumnezeu? a spus Cardenas zâmbind. N-
aș putea să vă spun. Din când în când, se stabilește aici câte
un imigrant, mai ales din țări de limbă spaniolă. E un orășel
perfect pentru cei care vin să muncească la fermele sau în
podgoriile din împrejurimi și nu vor să fie luați la întrebări.
— De către cine?
— De către cei de la Biroul pentru Imigranți. Să luăm cazul
familiei Ramirez. Când au venit aici, abia vorbeau engleza,
dar le-a verificat cineva vizele eliberate de ambasada noastră
din El Salvador sau din țara de unde or fi venit? Sunt frizeri
foarte buni și toată lumea e mulțumită că s-au stabilit în Ojo
Negro. Mă rog, eu nu pot să vă spun dacă-s buni sau nu… a
adăugat el, mângâindu-și pielea netedă și bronzată a capului.
A cotit ușor, a luat-o pe un drum de pământ și mi-a arătat
o casă lungă, din prefabricate. Între casă și drumul principal
se întindea jumătate de hectar de buruieni.
— Asta e casa doamnei Wembley – și uitați-o și pe ea, plină
de viață și înfoiată toată!

630
CAPITOLUL 14

Terasa casei era protejată de un umbrar din aluminiu.


Apropiindu-ne mai mult, am zărit o bătrână grăsuță,
îmbrăcată în roz, care stătea pe un fotoliu și privea spre noi.
Când am ajuns la vreo trei metri de casă, doamna Wembley,
a cărei față semăna cu o budincă de căpșune, ne-a salutat
ținând în mână o revistă.
— Bagă viteză, George! Că doar ești șerif, n-o să-ți dea
nimeni amendă.
— Nu vreau să răscolesc praful, doamnă Wembley, a spus
Cardenas.
— Ba să-l răscolești, că poate o să crească ceva.
Am parcat, apoi ne-am îndreptat spre terasă, croindu-ne
drum printre bălării. Bătrâna nu s-a ridicat din fotoliu. Purta
o bluză roz, asortată cu tenul ei, pe care scria: „Las Vegas.
Distracție!”, și o pereche de pantaloni de trening gri puțin
cam strâmți pentru picioarele ei grase, care se bălăngăneau
la câțiva centimetri deasupra podelei de scânduri a verandei.
Bătrâna umplea cu trupul ei tot fotoliul.
Când Cardenas a făcut prezentările, bătrâna a intervenit
cu un zâmbet care i-a dat la iveală proteza.
— Să-mi spui Mavis! „Doamnă” i se spunea soacră-mii, și
nu vreau să-mi amintesc de ea – era o nesuferită.
Mâna ei cu degete durdulii a strâns-o cu putere pe-a mea.
— Văd că ești băiat simpatic.
— Vă mulțumesc.
— Și George e simpatic. Tocmai de-aia, atunci când văd c-a
trecut o lighioană pe-aici, dau fuga la cavalerul meu în
armură kaki. Dar de data asta mi-ai trimis-o pe soră-ta,
George. Ce se întâmplă, îmi miroase gura?
— Ricki are mai mult timp liber…

631
— Glumeam, dragă Galahad 58. Tot timpul ești serios. Ai
văzut ce-al naibii era coiotul ăla? Avea niște dinți
înspăimântători. Unde l-a dus?
— Departe de aici.
— Am impresia că nu prea-i place că te chem tot timpul.
Și-a trecut mâna prin părul ondulat și cărunt, apoi și-a
strâns între degete nasul cărnos. Avea obraji rumeni și netezi
ca ai unui copil – grăsimea netezește foarte bine ridurile.
— Nu-i așa, a spus Cardenas.
— Sunt sigură că-i așa, a ripostat Mavis Wembley, frecând
unul dintre brațele tronului său.
Fotoliul era acoperit cu o husă de doc în dungi albe și
albastre – semăna cu un șezlong din vederile care înfățișau
plajele din Long Island. În rest, veranda era construită numai
din țevi de aluminiu și curelușe de plastic.
— Ați schimbat husa, a observat Cardenas.
— Îți place? l-a întrebat Mavis Wembley, lovindu-și
genunchii dolofani cu revista.
— E foarte drăguță.
— Am ales-o dintr-un catalog Pottery Bam 59. Îmi place
grozav să le răsfoiesc: întreaga lume ți se deschide în fața
ochilor. Sunt excelente pentru cei care trăiesc într-o
metropolă ca a noastră.
Și-a lovit iarăși genunchii cu revista – era The New Yorker.
— Nu știam că aveți abonament la revista asta.
— Păi n-am, dar e o promoție: o primești gratuit timp de
patru luni și, dacă nu-ți place, le spui să nu ți-o mai trimită.
Și nu te costă nimic. Aveam de gând să le spun că nu vreau
să-mi fac abonament, dar acuma parcă nu mai sunt așa de
sigură. Problema e că uneori lungesc articolele prea mult –

58 Galahad: cavaler al Mesei Rotunde din ciclul legendelor lui


Arthur.
59 Pottery Bam: lanț de magazine specializate în vânzare de

mobilă și decorațiuni interioare.


632
George, să nu faci așa când o să-ți scrii romanul, pentru că
ideea e să comunici, nu să demonstrezi. Dar au și texte bune.
În numărul ăsta a apărut o povestire despre un evreu
newyorkez care face haine de blană pentru rapperi. Deși
există o mulțime de activiști care luptă întruna pentru
drepturile animalelor, evreul ăsta face în continuare scurte
din blană de hermină și alte chestii dintr-astea. Un om
integru!
— Dacă mai lăsați mâncare pe afară, o să-i putem trimite
multe blănuri… i-a spus Cardenas.
— Să facă haine din blană de coiot pentru rapperi, a
chicotit bătrâna. Ce drăguț ar fi! Dar ce-i prietenul tău
drăguț, polițist sau scriitor?
— E psiholog.
Mavis s-a uitat lung la mine.
— Am cunoscut de-a lungul timpului niște oameni cărora
le-ar fi prins bine un psiholog. Le-ar prinde bine și soacrelor!
Ce vânt te aduce pe la noi?
— Fac cercetări în legătură cu uciderea Leonorei Bright și a
lui Vicki…
— Tranh. Să știi că ai venit exact la cine trebuia, pentru că
știu cine le-a omorât.
— Da? a spus Cardenas, aranjându-și pantalonii și făcând
să salte pistolul de la centură.
— Da, George! I-am spus lui Wendell Salmey chiar de la
început. Dar nu m-a luat în seamă. Apoi s-a întors către
mine și a continuat: Fostul șerif avea depresie cronică. Și era
mai puturos decât ăia care trăiesc din ajutorul de șomaj. Tot
timpul era prost dispus și mergea cu capul plecat, de parcă
s-ar fi așteptat să descopere pe jos cine știe ce. Mavis a
început să-și facă vânt cu revista. Iar după ce fiu-său a urcat
beat la volan și s-a făcut praf pe autostradă, a devenit și mai
delăsător: nu făcea nimic toată ziua. Înainte să mă mărit, am
fost profesoară o vreme, iar Wendell mi-a fost elev – mai
mereu se lăsa pe tânjală. Singurul motiv pentru care a

633
acceptat postul de șerif a fost că și-a închipuit că n-o să aibă
mare lucru de făcut. Fără supărare, George, i-a spus ea,
dezvelindu-și încă o dată proteza dentară. Unul dintre
avantajele pe care le ai la nouăzeci de ani e că poți să spui ce
vrei fără să pățești nimic.
— Nu știam c-ați împlinit nouăzeci de ani, a spus
Cardenas.
— Mă rog, am pus de la mine câteva zile. Ziua cea mare o
să fie luna viitoare. Dacă vrei să-mi trimiți flori, să știi că e pe
șaisprezece… Wendell Salmey a murit tânăr: la cincizeci și
nouă de ani. Avea ulcer perforat. Dar nu prea înțeleg ce
legătură are un psiholog cu Leonora și fata aia asiatică.
— Uciderea lor s-ar putea să aibă legătură cu un caz
recent din Los Angeles.
— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Uneori poliția mă angajează pe post de consultant.
— Ești un fel de clarvăzător, ca ăia pe care-i văd la
televizor?
— Nu tocmai.
— Glumeam. Știu cu ce se ocupă un psiholog. Toți din
generația asta sunteți al naibii de serioși. George, îmi aduci,
te rog, o cutie de suc de portocale și o felie de brânză din
bucătărie? Mai bine adu-mi două felii. Vezi că bucata de
brânză e pe bufet, lângă o mașină de tăiat electrică pe care
am cumpărat-o de la The Sharper Image 60.
Cardenas s-a dus în bucătărie, iar eu am tras un scaun
lângă fotoliul bătrânei.

Mavis Wembley a mâncat feliile de brânză pe îndelete,


luând din când în când câte o gură de suc, iar după ce a
terminat, i-a dat farfuria și cutia lui Cardenas, apoi s-a șters
la gură, privindu-și cu satisfacție grădina plină de bălării.

60 The Sharper Image: lanț de magazine specializat în


vânzarea de electrocasnice.
634
— Sunt sigură că ucigașul e fratele Leonorei. De ce? Ei
bine, cu câteva săptămâni înainte, Leonora mi-a spus că îi
era teribil de frică de el. Aveau același tată, nu și aceeași
mamă. Tatăl era bogat și a murit cu câteva luni înainte ca ea
să-mi spună că-i era frică.
— Era îngrijorată pentru că moștenirea tatălui ar fi putut
stârni un scandal?
— Nu era îngrijorată, îi era frică! Exact așa mi-a spus.
— Cum îl cheamă pe fratele ei? a întrebat-o Cardenas.
— Habar n-am. Leonora nu mi-a spus niciodată: când
vorbea despre el, îi zicea doar „fratele meu vitreg”, și
întotdeauna punea accentul pe „vitreg”, ca să-mi dea de
înțeles că nu era apropiată de el.
— Dar în ce împrejurare va spus că-i era frică? am întrebat
eu.
— Într-o zi m-am dus la ea să mă vopsesc, și îi tot scăpau
lucrurile din mână. Mi s-a părut ciudat, pentru că Leonora
era întotdeauna foarte îndemânatică. Îi ziceam că are mâini
de magician. Uneori, îmi masa gâtul și pielea capului, iar
asta îmi plăcea mai mult decât… oricum, când a venit aici
din San Francisco, toate femeile din oraș îi lăudau
priceperea. Înainte de ea, o avusesem pe Sarah Burkhardt,
care era din partea locului – o retardată cu tulburare de
personalitate borderline, după părerea mea –, care a învățat
meserie singură din niște cărți: după ce te tundea, arătai la
fel de elegant ca un câine călcat de mașină. Dar mergeam la
ea, pentru că era singura coafeză din oraș. Slavă Domnului
că s-a măritat cu un șofer de tir și a plecat, iar apoi ne-a venit
Leonora, care învățase meserie de la un frizer homosexual.
— Deci mâini de magician, am intervenit eu. Dar nu și în
ziua aia.
— Da, nu se putea concentra. Am întrebat-o ce-a pățit, dar
nu mi-a răspuns. Apoi i-am zis că n-are rost să-mi ascundă,
că doar eram numai noi două. Și așa era: în tot salonul nu
eram decât eu și Leonora. Era foarte pricepută, dar nu avea

635
foarte multe cliente, pentru că multe femei din oraș își
închipuiau că se pot vopsi și singure – când vedeai cum
arătau, te prăpădeai de râs.
L-a rugat pe Cardenas să-i aducă încă o cutie de suc, iar
când șeriful s-a dus în bucătărie, mi-a spus:
— Așteaptă să se întoarcă George, ca să nu povestesc de
două ori.
— Da, sigur.
— Și crezi că ce ți-am spus despre frate-său e o pistă
bună?
— Cea mai bună de până acum…
Cardenas s-a întors și i-a desfăcut cutia.
— Mulțumesc, George. Să revenim la ziua aia. Mi-am dat
seama că voia să stea de vorbă cu cineva, așa că am tras-o de
limbă. Mi-a zis că taică-său lăsase în urmă o avere
mărișoară, că maică-sa murise, iar mama ei vitregă era
bolnavă. Așa că trebuia să împartă banii pe din două cu
frate-său – ea era mulțumită, că averea era destul de mare.
Dar știa că lui nu-i ajungea doar jumate. „E cumva egoist?”
am întrebat-o eu. Ei bine, în momentul ăla Leonora a
izbucnit în plâns. „Vai, Mavis, dacă ai ști ce fel de om e! Pare
cel mai săritor om din lume, întotdeauna vrea să-i ajute pe
cei din jur, dă mereu de mâncare săracilor, când vede un
copil îi zâmbește și-i dă bomboane, dar totul e numai de
fațadă. În adâncul sufletului nu-i pasă decât de el,
întotdeauna a fost așa. Știu c-o să-mi facă probleme din
cauza banilor. Exact de-asta mi-e frică!”
A luat o gură de suc. Câteva picături i s-au prelins pe
bărbie, dar le-a șters imediat.
— „Ce probleme o să-ți facă?” am întrebat-o eu. „Nu știu”,
mi-a zis Leonora, „și de-aia mi-e frică. Habar n-ai de ce-i în
stare.” Am sfătuit-o să anunțe poliția, dar ea mi-a spus că i-
ar râde în nas, pentru că n-are nicio dovadă, că nu sunt
decât niște bănuieli. Apoi i-am sugerat să stea de vorbă cu
un avocat, că dacă le dai bani, n-au cum să râdă de tine. Dar

636
parcă nici nu mă auzea! Zicea întruna că fratele vitreg o să-i
facă probleme și că nimeni nu știa cum era el de fapt. În cele
din urmă, i-am zis așa: „Dacă tot îl acuzi, măcar spune-mi și
mie despre ce-i vorba.” „Mavis, n-ai vrea să știi.” „Păi dacă nu
voiam, nu-ți ceream să-mi spui.”
I-a dat lui Cardenas cutia cu suc.
— Mă simt plină, George. Poți s-o arunci sau, dacă vrei,
termin-o tu, i-a spus bătrâna, cu zâmbetul pe buze. Stai
liniștit, n-am râie!
— Să știți că nu mai plec de-aici: povestea asta e prea
frumoasă, a spus George.
— Nu-i o poveste. E relatarea unor fapte!
— Cu atât mai bine.
— O să fie și mai captivantă când o să vă spun ce mi-a
povestit. Cică frate-său învățase să descuie yale cu șperaclul,
de unde și-a dat ea seama că voia să intre pe furiș undeva.
Unde mai pui că avea obiceiul să chinuie și să omoare
animale. Mai întâi gândaci, apoi a trecut la lighioane mici, și
cine știa ce animale au urmat. Făcea asta încă de când era
mic. Leonorei îi plăceau grozav animalele. Avea doi bichoni…
frezați – sau cum s-o fi zicând în franceză 61 – ținea la ei ca la
ochii din cap. După ce a fost omorâtă, câinii au dispărut. Ei,
ce părere aveți de chestia asta?
— Îi aducea cu ea la salon? am întrebat eu.
— Uneori îi lua cu ea, alteori îi lăsa acasă. Dar ideea e că
nimeni nu i-a mai văzut de atunci. I-am zis lui Wendell și
amănuntul ăsta, dar nu m-a luat în serios. De-aia spun că
era puturos. Vasăzică femeia aia e măcelărită. Are doi câini,
iar după crimă dispar din casa ei. George, n-ai fi fost curios
să afli ce s-a întâmplat cu ei?
— Ba da.
— Ei bine, Wendell era complet lipsit de curiozitate. Din
cauza depresiei, nu-i așa? m-a întrebat ea, iar eu am

61 Referire la rasa bichon frisé.


637
încuviințat din cap.
— Curioșii mor repede, așa se zice, a continuat Mavis. Dar,
pe de altă parte, când ai satisfacții, mai scapi de tristețe. În
fine, lui Wendell nu i-a păsat deloc. Și nu i-a păsat nici
detectivului din Santa Barbara pe care l-au trimis aici.
— Donald Bragen, am intervenit eu.
— Da, el. Se dădea mare macho, la fel ca Broderick
Crawford în Poliția rutieră62 – pe vremea aia, voi nici nu vă
născuserăți – și zicea întruna: „Da, doamnă! Vă mulțumesc,
doamnă!”, notându-și totul într-un carnețel. Dar Broderick
asculta ce i se spunea. Bragen era un tâmpit. N-a stat de
vorbă cu nimeni. Vasăzică avea un suspect al cărui posibil
motiv erau banii. În plus, se știa că-i plăcea să chinuie
animalele, iar după crimă, câinii Leonorei au dispărut. Ție nu
ți-ar fi dat de gândit toate astea?
— Bineînțeles că da… am spus eu.
— Îmi place stilul tău, mi-a spus Mavis Wembley,
punându-mi o mână pe genunchi.

Cardenas și cu mine am mai stat cu bătrâna încă vreo


jumătate de oră. Am vorbit mai mult eu, încercând să aflu
cât mai multe detalii despre înfiorătorul frate vitreg al
Leonorei Bright. Dar n-am reușit să scot mare lucru de la ea:
era sau mai tânăr, sau mai în vârstă decât sora lui și
probabil locuia în San Francisco, „pentru că Leonora de-
acolo venise și pentru că n-a spus niciodată că frate-său n-ar
fi locuit acolo”. În cele din urmă, i-am mulțumit și am dat să
plec.
— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, mi-a spus ea. Apoi l-a
apucat pe Cardenas de rever. George, noaptea trecută am
auzit niște ratoni care scormoneau prin tomberonul din
spate. Hai să punem niște capcane și pentru ei.

62 Highway Patrol: serial american din 1955.


638
— Așa-i că bătrâna e dată naibii? Mi-a spus Cardenas
când am pornit pe drumul de pământ. Singura formă de
gimnastică pe care o cunoaște e amestecatul și împărțitul
cărților de joc, dar nu se îmbolnăvește niciodată. Zice că
maică-sa a trăit o sută patru ani.
— Gene bune. Noi ceilalți facem tot timpul jogging și
pretindem că suntem sănătoși…
— Aveți dreptate. Dar credeți că merită să urmați pista pe
care va dat-o bătrâna?
— Alta n-avem.
— Ce va spus despre Wendell se potrivește cu ce-am auzit
de la alți localnici. Cică nu voia să cerceteze cazul din respect
față de morți.
— Nu contează. Nu despre el e vorba.
— Și unde vă duceți acum?
— Trebuie să mă întorc la Los Angeles. De ce, aveți altă
propunere?
— Din păcate, nu. Pot să vă mai ajut cu ceva?
— Dacă ați avea timp să căutați adresele la care a locuit
Leonora în San Francisco, v-aș fi recunoscător.
— Da, o să le caut. M-am gândit că poate ar fi bine să
căutăm și certificatul de deces al tatălui: poate dăm în felul
ăsta și de numele fratelui vitreg. Întrucât temerile Leonorei
au apărut cu puțin timp înainte să fie ucisă, înseamnă că
tatăl ei nu murise de mult, ceea ce o să ne ușureze căutările.
— Aveți dreptate. Cred că cel mai simplu ar fi să consultați
necrologurile publicate în ziarele din San Francisco. Numele
de fată al Leonorei era Bright?
— Cred că da, a spus el, apoi a călcat cu putere pedala de
accelerație. Ei, altfel stau lucrurile acuma.
— Adică?
— Acuma chiar muncesc.

639
CAPITOLUL 15

Am oprit în Santa Barbara și am luat prânzul cu întârziere


în restaurantul de pe Cheul Stearn, unde ar fi trebuit să mă
întâlnesc cu Donald Bragen.
Am văzut puțini turiști, dar toți erau plini de viață și
zâmbitori – îmbuibați care credeau în nemurirea sufletului.
Rațele sălbatice și pescărușii se țineau după ei, ca să înhațe
resturile de mâncare. În port, pluteau pelicani mari, cu pene
gri, așteptând cu ochii-n patru să apară prada. Rudele lor
mai mici, cu penaj maroniu, zburau pe deasupra apei, se
scufundau și, uneori, ieșeau cu un pește în cioc. Există tot
felul de metode de-a vâna…
După ce am mâncat, am ieșit și mi-am continuat drumul
pe cheu. Poate că Bragen luase pista furnizată de Mavis
Wembley mai în serios decât crezuse ea, dar nu descoperise
nimic. Sau poate că nu-i dăduse nicio atenție. Oricum ar fi
fost, amintirile despre un caz vechi nu aveau cum să fie la fel
de distractive ca pescuitul.
M-am sprijinit de balustrada cheului, am tras în piept
briza sărată, apoi l-am sunat pe Milo, dar la mobilul lui mi-a
răspuns Rick.
— Salut, Alex! Lui Milo i s-a terminat bateria, așa că am
făcut schimb de telefoane. M-a rugat să-ți transmit că o să fie
ocupat până pe la zece, poate până mai târziu.
— Știi cumva unde e?
— Mi-a zis doar că are o treabă. Azi sunt liber și am ieșit să
luăm prânzul în oraș, dar, după ce am comandat, l-a sunat
cineva, și a trebuit să plece. Cică s-a găsit o mașină. Era
foarte nervos.
— Păi pentru că i-au stricat prânzul…
— A cerut să i se pună mâncarea la pachet.

Dar n-a răspuns nimeni când am sunat pe mobilul lui


640
Rick. Uneori, Milo închidea telefonul când trebuia să se
concentreze. Am pornit pe autostradă și, după câțiva
kilometri, l-am sunat iarăși. De data asta, răcnetele lui mi-a
zdruncinat fiecare oscior din ureche.
— A fost găsit Mustangul ăla nenorocit al lui Kat Shonsky!
— Dar nu prea pari mulțumit.
— Știi unde-a stat până acuma? În parcarea poliției! L-au
remorcat după ce au primit un telefon pe la ora cinci
dimineața, chiar în noaptea în care a dispărut Kat. Era
abandonat pe autostradă, cam la mijlocul trecătorii, exact
așa cum ai bănuit.
— Se știe cumva cine a sunat?
— Ăluia care-a sunat nu i s-au luat datele, a mârâit el. Au
considerat că e un caz obișnuit și au trimis pe cineva s-o
remorcheze. Iar ăsta s-a dovedit a fi un geniu: a văzut că-n
Mustang nu era niciun act al mașinii și că numerele de
înmatriculare fuseseră luate, dar cu toate astea a remorcat-o
și a dus-o în parcarea poliției. Unde a stat până acum.
— Dar seria de pe motor?
— Câteva zile mai târziu, au luat seria motorului, au pus-o
la dosar și au uitat de ea. Iar în tot timpul ăsta eu mi-am
pierdut vremea răscolind prin registre și dând telefoane peste
tot, iar mașina aia nenorocită stătea într-o parcare la câteva
străzi de biroul meu, ca să se umple de găinaț și să
acumuleze taxe de parcare. Dacă n-aș fi căutat prin tot
Departamentul, în cele din urmă ar fi fost vândută la o
licitație organizată de poliție. În fine, am pierdut jumătate de
oră ca să descâlcesc documentele și s-o duc în laboratorul
auto. Bineînțeles că mai întâi m-am uitat prin ea, dar n-am
găsit nicio pată de sânge sau vreo stricăciune. Și ai mai ghicit
o chestie: în rezervor nu era niciun strop de benzină – s-a
golit la momentul nepotrivit, în locul nepotrivit.
— Sau poate că cineva a scos benzină din el în parcarea
clubului, apoi a urmărit-o până s-a golit de tot.
— Așa te vreau! a exclamat el. Tocmai de-aia suntem

641
prieteni.
— Ți se pare că am o fire prea bănuitoare?
— Știi să te pui în locul unui răufăcător. Să vedem ce
descoperă băieții de la laborator, dar pentru că ăla care-a
remorcat-o și cine știe câți alții și-au băgat labele în ea, iar
suspectul a fost suficient de prevăzător cât să ia numerele de
înmatriculare, nu mă aștept la mare lucru. Acuma mă
îndrept spre locul unde a fost găsită. Apoi o să dau încă o
raită pe străzile din preajmă. Iar dacă reușesc să obțin și niște
câini, o să-i pun să adulmece zona. Și ce se mai întâmplă pe
la țară?
I-am povestit ce-am aflat de la Mavis Wembley.
— Așadar e vorba de un frate înfiorător.
— Unui spărgător i-ar fi fost foarte ușor să desfacă lanțul
parcării și să fure Mercedesul folosit în cazul Ellei Mancusi.
Deci avem de-a face cu două crime care au mai multe în
comun: mașină de lux neagră, cuțitul ca armă a crimei și
moștenirea ca posibil motiv.
— Din păcate, Tony nu iese aproape deloc din casă, așa că
n-am reușit să găsim nicio pistă. Cât privește mesajul ăla în
care mi s-a spus că e „un ciudat”, nu m-ar mira ca autorul
să fie individul cu lustrele – Hochswelder – sau o altă rudă
grijulie care a ținut să ne aducă aminte că e homosexual, în
caz că n-am reținut din prima. Pentru că am găsit
Mustangul, o să mă concentrez pe cazul Katrinei. E posibil să
fie vorba de o crimă, așa că o să pot obține un mandat de
percheziție pentru apartamentul ei. Judecătorul Feldman e la
o întrunire caritabilă și mi-a zis că dacă mă duc la el acasă
pe la zece, o să-mi semneze un mandat. Să sperăm că maică-
sa n-a exagerat cu ordinea și curățenia când a fost în
apartament. Și că tot veni vorba de doamna Hedges, o să-i cer
o probă de sânge, pentru că dacă șeful a vorbit serios, atunci
analiza mitocondriilor din sângele ei și din cel găsit în Bentley
o să fie o prioritate pentru laborator. Dar chiar dacă analizele
arată că sângele din mașină e al fiică-si, o să aflăm ceva ce

642
știm deja.
— Anume că fiica doamnei Hedges e moartă.
— Da, e posibil ca cineva să trebuiască să-i încaseze
asigurarea de viață… Doamne, câtă treabă am!
Nu era momentul potrivit să-i aduc aminte că, în urmă cu
o săptămână, se plângea că n-are de lucru.
— Dacă șeful a vorbit serios, am spus eu, poate că o să te
ajute să-l supraveghezi mai serios pe Tony.
— Mi-e greu să cred că Tony ar fi avut vreo legătură cu
Shonsky.
— Nu trebuie să fie neapărat o legătură directă. Dacă Tony
a plătit un ucigaș ca s-o hăcuiască pe maică-sa, atunci e
posibil ca același ucigaș să fi fost angajat de altcineva ca s-o
omoare pe Kat. Și poate că tot el le-a omorât și pe cele două
femei din Ojo Negro.
— Să fie un profesionist care acționează în mai multe orașe
și căruia îi place să fure mașini? Iar în cazul lui Kat, motivul
banilor nu prea se aplică: nu era o moștenitoare bogată…
— Din câte știm, era o tipă enervantă, așa că poate în cazul
ei motivul a fost personal.
— A dat papucii cui nu trebuia, iar individul a angajat un
ucigaș care lucrează complicat.
— Sau poate că i-a dat papucii chiar ucigașului, am spus
eu. Clive a agățat-o într-un bar și n-avem niciun motiv să
credem că a fost singurul…
— Deci și băieții răi au sentimente.
— Toată lumea are sentimente. Problema e ce faci cu ele.

Din pricina unui accident făcut de un tir și a tâmpiților de


la Regia pentru Transporturi, drumul până la Los Angeles a
fost extrem de aglomerat, așa că am ajuns acasă abia pe
seară. M-am așezat lângă iaz cu un pahar de Chivas în mână,
am luat-o pe Blanche în brațe și am dat de mâncare carașilor.
Cățeaua voia să-i vadă mâncând, așa că am îngenuncheat pe
marginea de piatră a iazului, ținând-o alături de mine. În

643
scurtă vreme, puii aveau să fie suficient de mari cât să
înghită cocoloașe întregi, dar deocamdată le dădeau târcoale
și așteptau să se desfacă în bucăți mai mici. Peștii mai mari
erau răbdători cu ei și aveau grijă să nu înghită vreunul.
Robin a ieșit un pic din atelier, a mâncat ceva din ce mai
era pe masă și s-a abținut de la un pahar de vin, pentru că
avea de gând să mai muncească. Era mai tăcută decât de
obicei.
— Te-a sunat iarăși mogulul?
— Nu, dar una dintre notele mandolinei sună fals, și dacă
nu descopăr unde-i problema, n-o să pot dormi în noaptea
asta.
— Sufletul meu pereche!
Am sărutat-o, am condus-o până la atelier, apoi am luat-o
cu grijă pe Blanche, care între timp adormise, și am băgat-o
în casă.
Ca de obicei, căsuța mea de e-mail era plină cu tot felul de
prostii, dar am găsit și un mesaj interesant trimis în urmă cu
doar câteva minute.

dr delaware: am aflat cum îl cheamă pe fratele vitreg al


leonorei bright. I-am găsit numele în necrologul lui taică-său.
se pare că n-are cazier, n-am avut timp să verific dacă
locuiește în s.f. poate aflu mâine.
george cardenas

I-am trimis un mesaj de mulțumire și am descărcat


documentul atașat e-mailului. Era pagina cu necrologuri din
San Francisco Chronicle. Era vorba de un om suficient de
important cât să i se dedice un articol semnat.
Răposatul dr. Whittaker Bright, născut la New York, își
făcuse studiile la Cornell și Columbia, fusese profesor de
inginerie la Berkeley și era specialist în transformatoare.
Inventase un comutator care, deși era depășit acum, îi
adusese profituri timp de zece ani. Moartea intervenise după
o boală prelungită. Rămas văduv și recăsătorit, „Whit” Bright
644
îi lăsa în urma sa pe Bonnie – cea de-a doua soție –, pe
Leonora Bright – fiica sa din Ojo Negro – și pe Ansell, fiul său
din San Francisco. Cunoștințele erau rugate ca, în loc să
trimită flori, să facă donații Societății Americane de
Cardiologie.
Ceea ce mi-a atras atenția a fost data la care a murit: s-a
întâmplat cu opt zile înainte de crimele din Ojo Negro.
Relatarea lui Mavis Wembley devenea din ce în ce mai
interesantă.
Când mă pregăteam să caut numele lui Ansell Bright pe
internet, a sunat telefonul.
— Sunt Amber, de la poliție. M-a sunat din Alaska un
anume domn Bragen. Dar n-a vrut să aștepte la telefon, a zis
că, dacă vreți, puteți să-l sunați dumneavoastră – părea să-i
fie destul de indiferent.
Numărul lui Bragen începea cu 805. Pescuia în nord, dar
sunase de pe un telefon mobil al cărui prefix era cel al
abonaților din Ventura.
— Da? mi-a răspuns o voce răgușită.
— Domnul sergent Bragen? Sunt Alex Delaware.
— Ah, psihologul! a spus el, iar din tonul său reieșea că
era puțin amuzat de cuvântul acela. Am prins un avion care
a plecat mai devreme. Vremea e foarte schimbătoare pe-aici,
iar zborurile de legătură sunt întotdeauna nesigure. Așa că
am plecat mai devreme, ca să nu aștept în aeroport cine știe
câte zile până trece furtuna.
— Am înțeles.
— Deci vrei să vorbim despre Bright și Tranh. Să știi că nu
prea am ce să-ți spun. Mi-am dat seama din prima zi că-i un
caz imposibil de rezolvat, iar dacă la fața locului au rămas
urme pe care le-ar fi putut analiza băieții de la laborator,
neghiobul ăla de șerif a avut grijă să le facă harcea-parcea
până am ajuns eu. Am avut un suspect, dar până la urmă s-
a dovedit că era nevinovat.
— Cine?

645
— Fostul soț al Leonorei Bright, dar avea un alibi beton.
Unde mai pui c-a trecut de testul cu poligraful.
— Ce motive aveați să-l bănuiți?
— Păi era fostul. Dar las-o baltă, omul e nevinovat.
— Mi-ați putea spune cum îl cheamă, doar așa, ca să-l trec
în dosar.
— Jose nu mai știu cum. Era mexican, probabil că
imigrase ilegal. Dar pe vremea aia nu aveam voie să întrebăm
așa ceva. Lucra la un magazin agricol: descărca baloți de paie
și alte chestii dintr-astea. Zicea că fusese mare bucătar în
Guadalajara sau nu mai știu exact unde, dar toți sunt niște
lăudăroși.
— Așa-s imigranții.
— Dacă le mergea atât de bine acolo, de ce-au mai venit
aici? În orice caz, nu el e criminalul – ar fi fost bine să fie așa.
A fost căsătorit cu Bright șase luni, apoi au divorțat. El s-a
mutat în Oxnard și s-a angajat ca bucătar la un hotel. În
intervalul când cele două femei au fost omorâte, a fost văzut
la hotel de vreo douăzeci de oameni. Am găsit martori care l-
au văzut atât înainte de intervalul respectiv – era în prejma
blocului unde locuia –, cât și după: s-a dus la un bar, unde a
dansat toată noaptea cu noua lui iubită. Așa că n-a fost el.
Dar tot i-am cerut să facă un test cu poligraful. A acceptat și
n-a fost nicio problemă. A zis că s-a despărțit de Leonora în
termeni amiabili: ca să-mi dovedească, mi-a arătat o felicitare
de Crăciun de la ea. Și părea foarte afectat de moartea ei. Și
s-ar putea ca ținta să fi fost Vicki Tranh, nu Leonora Bright.
Dar n-am dat de nimeni de la care să aflu mai multe despre
Vicki. M-am dus să-i vizitez rudele – era o familie numeroasă
care locuia în Anaheim. Toți se văitau și plângeau, aprinzând
întruna lumânări lângă o statuetă a lui Buddha. Dacă ar fi
să mă iau după ei, Vicki era o sfântă, n-avea niciun dușman.
— Și aveți vreun motiv să credeți că nu era așa?
— Nu, dar sunt neîncrezător din fire. Ai fost azi în Ojo
Negro?

646
— Da.
— Și tot așa mic a rămas?
— E chiar mai mic decât înainte.
— Te-ai fi așteptat ca, într-un orășel prăpădit ca Ojo Negro,
să găsești pe cineva care să-ți poată da o mână de ajutor. Dar
plicticoșii ăia din Ojo Negro n-au putut să-mi spună decât că
amândouă erau foarte amabile, mi-a explicat el, cu un râs
aspru. Se pare că oamenii amabili sunt blestemul
detectivilor.
— Când am fost acolo, am stat de vorbă cu o femeie pe
nume Mavis Wembley…
— Ah, grăsana aia bătrână! Își băga nasul peste tot și nu
se mai oprea din trăncănit. Dar nici de la ea n-am aflat mare
lucru.
— Nu va convins povestea cu fratele Leonorei.
— Deloc. Dar dacă vrei să faci cercetări, îți urez succes! Nu
pot să cred că bătrâna încă trăiește! Era mare cât o vacă.
Semăna cu extraterestrul ăla din Războiul Stelelor – Jabba
nu mai știu cum. Auzi, mă convoca! Exact așa zicea:
„Domnule Bragen, pot să vă convoc la o mică discuție?” Când
lucrezi la un caz, trebuie să pleci urechea la oricine, așa că
mă duceam pe la bătrână, iar ea stătea în fotoliu și încerca să
smulgă informații de la mine. Cum ți-am zis, trebuie să
urmezi orice pistă, așa că am stat de vorbă cu fratele
Leonorei. Dar și el avea un alibi: era la muncă – avea o slujbă
de poponar. E clar că tipul n-avea nicio legătură cu crimele.
A fost și mai impresionat decât Jose… Castro, așa-l chema.
Jose Castro, la fel ca pe Fidel…
— Și ce-a zis Ansell?
— Ansell?
— Așa-l cheamă pe fratele Leonorei. Am aflat din
necrologul lui taică-său.
— Eu am vorbit cu un tip care zicea că-l cheamă Dale.
Așa-i zicea și maică-sa, și îmi închipui că n-avea cum să se
înșele. De la ea am făcut rost de numărul lui de telefon. Cu
maică-sa nu mai ai cum să stai de vorbă: a murit la câteva
647
luni după Leonora – avea cancer. Iar taică-său a murit de
inimă. Familie cu ghinion. Dale avea grijă de maică-sa și
tocmai de-aia era lângă ea când am sunat-o.
— Poate că Dale e o poreclă.
— Nu contează. Când am vorbit cu el la telefon, îi tremura
vocea. Aveam impresia că stau de vorbă cu o fată. Nu era un
tip suficient de vânjos cât să răpună două femei tinere și să
le hăcuiască în halul ăla. Dacă vrei să-ți pierzi pofta de
mâncare, uită-te la pozele de la autopsie.
„Când am vorbit cu el la telefon…” Deci Bragen nu se
întâlnise cu Ansell „Dale” Bright, așa că n-avea de unde să
știe cât de mare și cât de puternic era.
— Înțeleg ce vreți să spuneți.
— Am pus totul la dosar, a adăugat Bragen.
— Iar dosarul unde e?
— Cred că la arhivă. Au mutat toate dosarele cu câțiva ani
în urmă și multe documente au căzut din camion. În fine, nu
mai e problema mea. Nici dumneata n-ai de ce să te ocupi de
cazul ăsta: n-o să ajungi nicăieri.
Mavis Wembley nu-mi spusese nimic despre Jose Castro.
I-am căutat numărul de telefon și am sunat-o, deși era ora
zece – eram sigur că-i pasăre de noapte. A ridicat receptorul
imediat după ce telefonul a început să sune.
— Bună seara, drăguță! Ai rezolvat ceva?
— Nu încă. Dar am aflat că Leonora fusese căsătorită.
— Cu Jose. Ai vorbit cu Bragen, nu-i așa? Neghiobului i s-
a pus pata pe Jose încă înainte să-l fi cunoscut. Știi tu de
ce…
— De ce?
— Pentru că era mexican. Lumea zicea că sigur fusese
mâna unui mexican, pentru că peste tot se vorbea despre
traficanți și despre bandele de cartier.
— Și ce motive aveau oamenii să creadă una ca asta?
— Pe vremea aia, orășelul nostru era foarte rasist. Dar
acuma, cei mai mulți dintre localnici sunt mexicani, așa că
nu-i mai vorbește nimeni de rău, în afară de câțiva cowboy-i
648
bătrâni care mai scapă câte o ocară când trec prin oraș și
beau un pahar în plus. Cel de-al doilea soț al meu era pe
jumătate mexican. Să fi văzut cum se uita lumea la mine! Să
știi că Jose era băiat bun.
— Era mai tânăr decât Leonora.
— Avea vreo douăzeci de ani. Și era frumușel.
— Nu v-ați gândit niciodată că el ar putea fi criminalul.
— Era cel mai amabil tânăr pe care l-am întâlnit. Un băiat
foarte musculos. După ce s-au despărțit, Leonora mi-a spus
că încă îl plăcea ca prieten, dar că nu s-ar mai fi văzut
căsătorită cu el. Vrei să-ți spun ce cred? N-au fost niciodată
altceva decât simpli prieteni. S-au căsătorit de fațadă, numai
ca să obțină Jose acte de imigrant.
— Leonora ar fi fost în stare să facă asta pentru un
prieten?
— Atât de bună era la suflet! Până la urmă, Jose a obținut
actele, iar ea era foarte încântată. La scurtă vreme dup-aia s-
au despărțit și Jose s-a mutat în sud, iar Leonora nu părea
afectată. În plus, ce motiv ar fi avut Jose să-i facă rău? N-
aveau nicio avere de împărțit. Dar altfel stătea treaba în
familia Leonorei – aveau mulți bani. Crede-mă: trebuie să faci
cercetări în legătură cu frate-său. Îmi închipui că Bragen ți-a
spus că-s o bătrână nebună și băgăcioasă, dar sunt dispusă
oricând să facem niște teste de inteligență, ca să vedem care
dintre noi – eu sau el – are coeficientul mai mare.
Am izbucnit în râs.
— Crezi că glumesc? m-a întrebat ea.

649
CAPITOLUL 16

A doua zi la prânz, m-am întâlnit cu Milo pe un teren viran


de la poalele dealurilor, în trecătoarea Sepulveda, cam la doi
kilometri de locul în care fusese găsită mașina lui Kat
Shonsky. Doi polițiști cu câini dresați – un labrador ciocolatiu
și un collie – cercetau tufișurile dintre două case elegante.
Erau niște câini bine îngrijiți, cu ochi inteligenți.
— Presupun că vrei să știi ce căutăm aici, a spus Milo. Ei
bine, e unul dintre puținele locuri virane neîngrădite de prin
zonă. S-ar putea să nu ți se pară mare lucru. Kat ar putea fi
în Alhambra… Dar azi-dimineață am dat câinilor să miroasă
o haină de-a ei și am colindat tot cartierul. N-am găsit nimic
în prima jumătate de oră, dar apoi unul dintre ei a luat-o la
fugă în direcția asta, iar când a ajuns aici era oarecum agitat.
— Oarecum?
— Mă rog, pe urmă se pare că s-a răzgândit și s-a liniștit.
Se întâmplă destul de des. Dar am zis că e bine să aruncăm
o privire. Și am adus câinii ăștia, care-s dresați să descopere
cadavre.
— A cui e parcela asta?
— E proprietatea comună a surorilor care stau în casele
astea două. Amândouă sunt căsătorite cu avocați și au de
gând să construiască aici o piscină pe care s-o folosească
ambele familii. Dar de două săptămâni sunt plecate într-o
croazieră în America de Sud.
— Vezi că până la urmă ai dat de o familie fericită?
— N-o să mai fie la fel de fericită dacă Lassie și Rin Tin
Tin 63 or să dea de o chestie plină de viermi.
Pe față i se citea oboseala, și avea hainele șifonate, de

63 Lassie și Rin Tin Tin: personaje interpretate de câini în


câteva seriale americane.
650
parcă s-ar fi bătut cu un spărgător.
— Ai stat treaz toată noaptea? am întrebat eu.
— Era să înțepenesc tot uitându-mă la blocul lui Tony. Iar
la șapte dimineața m-am dus la apartamentul lui Kat – arăta
de parcă Martha Stewart 64 tocmai ar fi terminat de filmat o
emisiune acolo.
— Mâinile pricepute ale mamei.
— Dar tot am chemat o echipă de experți. N-au descoperit
niciun semn care să indice că în apartament ar fi avut loc
vreo încăierare. Dar se pare că mămica n-a dat de punguța
cu iarbă care era ascunsă într-o cutie de tampoane. N-am
găsit nicio chitanță de la bancomat – ceea ce înseamnă că
Monica Hedges chiar îi redusese fondurile –, nici facturi de
telefon sau de altfel. Kat pur și simplu nu păstra hârtii în
casă. N-avea nicio carte, ci doar câteva numere mai vechi din
Us Weekly și Elle. Avea în schimb câteva suveniruri: tot felul
de fleacuri cumpărate din Hawaii, Tahiti, Cozumel și de prin
alte părți. Avea și poze în care apărea în bikini, cu zâmbete
forțate, dar fără niciun bărbat lângă ea. Parcă ar fi cerut
cuiva să-i facă poze ca să aibă dovezi că se simțea bine.
— Pare o fată singuratică.
Milo a căscat.
— În orice caz, a spus el, am luat cu mine o bluză a lui
Kat.
Ne-am uitat amândoi la câini. Labradorul dădea târcoale
parcelei cu viteza unui sprinter care se antrenează pentru
cursa cea mare. Apoi s-a oprit câteva clipe și iar a început să
umble de colo-colo. Însă collie-ul se plictisise, așa că dresorul
său l-a urcat în mașină.
— Viață de câine, a spus Milo. Dacă nu descoperim nimic,
o să mă duc la magazinul unde lucra Kat și o să stau de

64Martha Stewart (n.1941): femeie de afaceri și prezentatoare


de televiziune, faimoasă pentru emisiunile sale care au ca
temă decorațiunile și amenajările interioare.
651
vorbă cu cei de acolo. Poate c-o să aflu câte ceva despre viața
ei privată.
— M-am mai gândit la crimele din Ojo Negro, am spus eu.
Leonora Bright a fost omorâtă la doar opt zile după ce-a
murit taică-său. Mama ei vitregă era pe moarte și, în scurtă
vreme, cei doi frați aveau să fie singurii moștenitori. În mod
normal, averea s-ar fi împărțit în mod egal, iar în cazul în
care unul dintre frați ar fi murit, celălalt ar fi luat totul,
pentru că Leonora avea vreo treizeci de ani și nu cred că-și
făcuse testamentul.
— Deci fratele fioros s-a descotorosit de ea ca să fie sigur
că n-avea să treacă pe la un avocat, a spus Milo.
— Cam ăsta ar fi fost motivul lui. Și nu-i foarte diferit de
ăla pe care l-ar fi putut avea Tony Mancusi: s-o omoare pe
maică-sa înainte să-și modifice testamentul.
— Crezi că există un ucigaș plătit specializat în rezolvarea
problemelor iscate de moșteniri și că s-a întâmplat ca atât
Ansell, cât și Tony să apeleze la el?
— Știu că pare puțin probabil, dar gândește-te că în ambele
cazuri e vorba de mașini furate de culoare neagră și că nu-i
exclus ca ucigașul să fi fost deghizat.
— Pe scurt, un ucigaș nomad cu talent actoricesc… S-ar
putea să ai dreptate, dar înainte să cercetez cazuri mai vechi,
trebuie să mă concentrez pe astea de-acum. Tare m-aș mira
să găsim vreo legătură între Tony și Ansell.
— Donald Bragen s-a gândit că Ansell era incapabil de
crimă, pentru că, atunci când a vorbit cu el la telefon, i s-a
părut că avea o voce efeminată…
— Iar Tony are gesturi de cocotă. Bine, atunci avem de-a
face cu un ucigaș cu talent actoricesc, a cărui clientelă e
alcătuită din poponari. Dar Bragen s-a limitat să constate că
avea voce efeminată sau a făcut și alte cercetări cu privire la
Ansell?
— Nici măcar nu știa că prenumele lui adevărat e Ansell,
pentru că fratele Leonorei se recomandă ca Dale. Alibiul lui e

652
că în seara aia muncea – Bragen a considerat că-i suficient…
— Oh, Doamne!
— Șeriful Cardenas a zis că o să facă niște cercetări.
Noaptea trecută, l-am căutat pe Ansell pe internet, dar n-am
găsit nimic. Iar când am încercat cu „Dale Bright”, am găsit o
fată de paisprezece ani care joacă hochei pe iarbă la un liceu
din Florida, o femeie de șaizeci de ani care lucrează ca agent
de asigurări în Ohio și un cleric din Nebraska – un fermier
care a scris o carte despre cultivarea grâului și a murit în
1876.
— Pun pariu că e fata… OK, hai să ne asigurăm că am
cercetat tot ce se putea…
Milo s-a oprit în mijlocul frazei.
Labradorul s-a așezat pe pământ și a rămas nemișcat.

Mai întâi a apărut capul.


Kat Shonsky fusese îngropată la un metru sub pământ:
fără haine, întinsă pe spate și cu picioarele ușor depărtate.
Avea pielea gri-verzuie și netedă, iar în unele locuri carnea se
desprinsese de pe oase. În părul ei blond-deschis își făcuseră
culcuș viermii. Acolo unde pielea nu putrezise încă, se
vedeau câteva crestături înnegrite. Probabil că erau urme de
cuțit – am identificat douăzeci și trei.
Am găsit și o eșarfă de mătase violet, așezată în diagonală
peste abdomen și partea de sus a coapselor. Când am
îndepărtat-o, am dat de permisul de conducere al Katrinei – îi
fusese înfipt între labii.
— E un fel de mesaj, a zis Diana Ponce, criminalista
aplecată deasupra cadavrului.
— „Ia uitați ce-am făcut!”, a zis Milo. „Și vreau ca toată
lumea să afle.”
Ponce a băgat permisul într-o punguță și a cerut o pungă
mai mare pentru eșarfă. În timp ce aștepta, a examinat gâtul
Katrinei. Nu se vedeau urme de strangulare, dar nu mai
rămăsese mare lucru din gât, așa că trebuia să așteptăm
verdictul medicului legist. Ponce a pus eșarfa la loc, apoi a
653
ridicat cu grijă rămășițele capului și l-a pipăit.
— Osul e rupt la spate. Milo, vrei să pui și tu mâna?
Milo a coborât în groapă, iar Ponce i-a ghidat mâna
protejată de o mănușă de cauciuc.
— Așa-i! Parcă ar fi un ou spart.
— Cineva a lovit-o zdravăn în cap. Poate c-a vrut s-o
amețească înainte s-o înjunghie, a spus Ponce, apoi s-a uitat
la cele două case care mărgineau parcela. A vrut să se
asigure că nu se aude nimic.
— Diana, ar trebui să te faci detectiv.
— Dacă m-aș lua după cum mă prezintă televiziunile, ar
însemna că sunt deja.
În cele din urmă, i-a fost adusă punga. Ponce a așezat pe
pământ capul Katrinei cu un gest grijuliu, apoi a luat eșarfa
și a desfăcut-o. Era dintr-un material vaporos – se legăna în
bătaia vântului.
— Pe etichetă scrie Louis Vuitton.
— Credeam că firma asta face genți, a spus Milo.
— Fac de toate, a spus Ponce, admirând mătasea.
Dintr-odată vântul a bătut mai tare și câteva bucățele de
pământ s-au desprins de pe eșarfă, căzând pe cadavrul
Katrinei. Ponce a dat cuiva eșarfa și a adunat bucățelele de
pământ cu o pensetă.
— Eșarfa asta costă o căruță de bani, dar fost aruncată în
groapă, a spus Milo.
Remarca aceea ar fi putut prilejui una dintre glumele pe
care le fac de obicei detectivii și criminaliștii ca să mai
estompeze grozăviile pe care le descoperă.
De data asta, n-a glumit nimeni.

Apoi cadavrul a fost înfășurat într-o folie de plastic și dus


la morgă. După aceea, a plecat și Diana Ponce, iar ceilalți
criminaliști au început să cerceteze groapa.
— E timpul să mergem la Monica Hedges. Vii și tu?
— Sigur.

654
Am urcat fiecare în mașina lui și am pornit spre Wilshire,
apoi am luat-o la stânga. Când am ajuns în dreptul
studiourilor Warner, Milo a tras pe dreapta și mi-a făcut
semn să opresc și eu.
— Misiune anulată! Am sunat la familia Hedges și nu
răspunde nimeni, dar nu cred c-ar fi înțelept să las un
mesaj… Hai să mergem la magazinul unde lucra Kat. Te
pricepi la haine, nu?
— Nu prea.
— Păcat. Speram că o să-mi traduci ce-or să zică cei de
acolo.

La Femme Boutique se afla pe bulevardul San Vicente,


aproape de intersecția cu Barrington. Era înghesuit între o
cafenea cu specific indonezian și un salon elegant de coafură.
Magazinul era înalt și îngust, iar pe pereții albi atârnau
reclame vechi pentru absint. Era pavat cu plăci tocite de
marmură roșiatică, iar mobilele masive dinăuntru erau
lucrate în stil victorian. În vitrină erau câteva manechine
anorexice îmbrăcate sumar. Nu se vedea niciun client.
Milo și cu mine am intrat pe un culoar îngust mărginit de
stative pe două niveluri. Pe unele rochii și bluze fusese prins
câte un cartonaș pe care scria: „Ofertă” – adică prețul lor nu
cuprindea decât trei cifre.
Din boxe se auzea Edith Piaf, iar pe etichetele hainelor era
scris: „Made în France”. Numele designerilor nu-mi spuneau
nimic, ceea ce nu însemna însă că erau necunoscuți.
— Nu m-am uitat cu atenție la hainele lui Kat, dar parcă
nu semănau cu astea. Și nu-mi amintesc să fi văzut vreo
eșarfă în șifonierul ei. Ah, bună ziua! a spus el dintr-odată.
Se adresase unei brunete cu obraji supți, îmbrăcată cu o
bluză de dantelă neagră, care stătea în spatele tejghelei. Avea
în față un bidon de apă Evian și citea revista Instyle. În
spatele ei era un raft înalt plin cu produse pentru îmbăiat,
lumânări în formă de fructe, creme și geluri care ar fi trezit

655
suspiciuni angajaților de la punctele de control din
aeroporturi.
S-a ridicat și a venit în fața tejghelei, mergând cu șoldurile
împinse în față și capul dat pe spate, ca un manechin pe
pasarelă. Avea în jur de treizeci de ani, iar ochii negri îi erau
umbriți de gene lungi. Stratul de fard era atât de gros, încât
aducea cu o glazură, și avea scopul de a masca un ten nu cu
mult mai frumos decât al lui Milo. Bluza neagră era băgată
într-o pereche de pantaloni crem din piele de vițel.
— Bună, băieți! Ați venit pentru un cadou de spălare a
păcatelor? Sau căutați ceva pentru o zi de naștere?
Milo și-a ridicat unul dintre revere și i-a arătat insigna.
— Suntem de la poliție. Tocmai a fost găsit cadavrul
Katrinei Shonsky la câțiva kilometri de aici. A fost omorâtă.
Vânzătoarea a clipit, iar obrajii supți i s-au umflat.
— Dumnezeule! Kat!
I s-au muiat genunchii, iar eu am prins-o de cot și am
ajutat-o să se așeze pe o canapea acoperită cu catifea
maronie. Milo i-a adus bidonul cu apă și i-a turnat câteva
picături printre buze.
Vânzătoarea s-a înecat și a început să gâfâie. M-am dus la
tejghea și am luat o pungă de cumpărături pe care erau
imprimate numele și adresa magazinului. Când m-am întors,
respira normal și stătea de vorbă cu Milo.
O chema Amy Koutsakas, dar îi plăcea să i se spună
Amelie, și lucra cu Katrina doar de un an. A început prin a o
lăuda pe fosta ei colegă, iar noi am ascultat-o, așteptând ca
șocul să treacă, și curând ne-a mărturisit că nu erau foarte
apropiate.
— N-aș vrea s-o vorbesc de rău. Doamne ferește!
— Dar pur și simplu nu vă potriveați, a spus Milo.
— Nu ne-am certat niciodată, domnule locotenent, dar
aveam păreri diferite.
— Despre ce?
— Despre meseria asta. Uneori, Kat era lipsită de tact.

656
— Cu tine sau cu clientele?
— Și cu mine, și cu ele. Nu spun c-o făcea intenționat, ci
pur și simplu… Scuzați-mă, nici nu știu ce vreau să zic. Nu-
mi vine să cred ce mi-ați spus…
— Kat avea limba ascuțită, am intervenit eu.
— Era… mă rog, e vorba de ce nu le spunea clientelor.
— Nu le gâdila orgoliul.
— Ca să fiu sinceră, a spus ea, îndreptându-și spatele, în
meseria asta ai de-a face cu frica. Cele mai multe dintre
clientele noastre sunt femei mature – cine altcineva și-ar
putea permite prețurile astea? E vorba de femei care acum
poartă haine cu câteva numere mai mari decât pe vremea
când erau tinere. Ei bine, când îmbătrânești, corpul ți se
schimbă. Știu de la maică-mea, care a fost dansatoare: la fel i
s-a întâmplat și ei, a spus ea, mângâindu-și abdomenul plat.
— Iar Kat nu înțelegea chestia asta, a spus Milo.
— Aici vin multe femei care vor să-și cumpere haine pentru
ocazii speciale. Vor să arate cât mai bine și sunt dispuse să
plătească oricât. Uneori e greu să găsești ceva care să fi se
potrivească, dar trebuie să ai răbdare cu ele. Te uiți la corpul
lor, dar fără să te holbezi, și le recomanzi haine care să le
ascundă defectele. Dacă le dai să probeze o haină care le stă
îngrozitor, le spui ceva drăguț și le recomanzi altceva.
— Psihologie aplicată, a comentat Milo.
— Am o diplomă în psihologie de la colegiu și, credeți-mă,
îmi e de mare ajutor.
— Dar Kat nu aborda în felul ăsta clientele, am intervenit
eu.
— Kat își închipuia că treaba ei era să le ducă hainele la
cabina de probă. Apoi, cât timp clientele se schimbau, se
plimba de colo-colo, admirându-și unghiile. Niciodată nu-și
dădea cu părerea. Nici măcar când clientele aveau nevoie să
se consulte cu cineva, când era limpede că voiau să le spună
cineva că le stă bine. Am încercat să-i explic că nu suntem
doar un fel de servitoare. Iar ea mi-a zis: „Sunt femei în toată

657
firea, pot să aleagă și singure.” Dar nu-i așa. Oamenii trebuie
sprijiniți, nu-i așa? Kat nu zicea nimic nici când hainele le
stăteau bine clientelor. Nu le dădea niciun sfat, așa că multe
dintre ele veneau cu hainele înapoi. Ceea ce însemna că se
reduceau comisioanele pe care le încasam.
— Împărțeați comisioanele între voi? a întrebat Milo.
— Așa făceam înainte, dar le-am spus proprietarilor că n-
am de gând să-mi împart comisioanele cu o vânzătoare ca ea,
și au fost de acord, pentru că mă apreciau, așa că am ajuns
să câștig de trei ori mai mult decât Kat.
— Cât din salariu reprezintă comisioanele?
— Șaptezeci la sută.
— Deci Kat nu câștiga cine știe ce.
— Și se plângea tot timpul! Ceea ce era absurd. Nu trebuia
decât să fie amabilă. S-ar putea să vi se pară că-s
răutăcioasă, a spus ea, mușcându-și buza, dar așa stăteau
lucrurile. Iar când au văzut că nu mai venea la serviciu și nu
mai răspundea la telefon, patronii și-au închipuit că a
renunțat. Iar după trei zile, au concediat-o.
— Cine sunt proprietarii? a întrebat Milo.
— Domnul și doamna Leibowitz. Au scos bani mulți dintr-
un lanț de florării. Apoi au renunțat. Ideea acestui magazin a
pornit de la un hobby al Laurei – doamna L. Mergeau la Paris
în fiecare an și ea își cumpăra de acolo haine foarte frumoase,
iar prietenelor ei li se păreau încântătoare.
— Deci proprietarii nu prea se implică.
— Nu, nu prea. Eu administrez magazinul, iar Kat este…
Era asistenta mea, ne-a explicat ea, iar imperfectul a făcut-o
să se înfioare. Ați aflat cine a omorât-o?
— Încă nu, a spus Milo. Tocmai de-aia am venit aici.
— Nu pot să-mi dau seama cine ar fi putut face una ca
asta.
— Kat s-a certat cu vreo clientă? Sau cu altcineva?
— Ah, nu! Clientele noastre sunt femei rafinate și amabile.
— Ce ne poți spune despre iubiții lui Kat?

658
— Nu mi-a făcut cunoștință cu niciunul dintre ei, dar din
ce mi-a povestit avusese parte de tot felul de ratați, așa că
hotărâse să renunțe la bărbați.
— Cineva anume?
— Ah, nu știu. Niciodată nu mi-a spus numele vreunuia
dintre ei. Doar făcea câte o observație din când în când.
— Despre bărbați?
— Despre orice: bărbați, slujbă, viață. Și despre maică-sa –
vorbea mult despre ea. Zicea că maică-sa făcea multe
presiuni asupra ei și că nu suporta chestia asta. Din câte mi-
am dat seama, avusese o copilărie grea. Una peste alta, mi se
părea un om nefericit. Poate că de-aia bea atât de mult.
— Venea băută la serviciu?
Tăcere.
— Deci venea băută.
— Uneori, a spus Amelie, respirația îi mirosea puternic a
gumă mentolată. Dar de vreo două ori a uitat să mestece
gumă și am simțit că mirosea a băutură. Așa că am adus o
sticluță de apă de gură pentru ea.
— Petrecea până târziu?
— Presupun că da. Dar știți cine ar putea să vă răspundă
la toate întrebările astea mai bine decât mine? Beth, prietena
ei. Lucrează la o bijuterie din apropiere. Ea i-a spus lui Kat
despre slujba de aici.
— Mulțumesc pentru pont, a spus Milo.
— Cu mare plăcere.
Apoi ne-a condus spre ieșire, aranjând în treacăt câteva
haine. Înainte ca Milo să pună mâna pe clanță, Amelie a
spus:
— S-ar putea să fie lipsit de importanță, dar poate că ar fi
mai bine să vă povestesc ceva. E vorba de un client.
Ne-am oprit lângă ușă.
— N-a fost vorba de un conflict în toată regula… Sunt
sigură că n-a fost ceva serios.
— Orice informație ne poate fi de folos.
— Bine… în urmă cu o lună, poate chiar o lună și
659
jumătate, am lipsit toată dimineață. Am ajuns abia după
masa de prânz și am găsit-o pe Kat într-o pasă foarte bună.
Chicotea întruna, ceea ce nu i se întâmpla des. Am întrebat-o
de ce râdea, și mi-a spus că i s-a întâmplat ceva extrem de
amuzant. Un bărbat a intrat în magazin și a început să se
uite la hainele cu reducere. Kat a presupus că voia să
cumpere un cadou și nu l-a luat în seamă, așa cum făcea de
obicei. Tipul se uita mai ales la hainele cu numere mari. În
cele din urmă, Kat s-a enervat și l-a întrebat dacă-l poate
ajuta cu ceva.
— De ce s-a enervat?
— Pentru că stătea singură cu tipul ăla, care căuta și tot
căuta. Magazinul e mic, așa că n-are cum să-ți ia mult timp
să vezi ce marfă avem. Iar cei mai mulți dintre bărbații care
intră aici n-au răbdare: sau stau foarte puțin, sau ne cer
ajutorul. În fine, tipul i-a zis că se descurcă, iar Kat s-a
întors la tejghea. Dar, la un moment dat, i s-a părut că se
întâmplă ceva ciudat, așa că a vrut să afle ce face tipul ăla.
Nu-l vedea de la tejghea, dar și-a dat seama după zgomot că
era în spatele unui stativ, așa că s-a apropiat tiptil și a tras
cu ochiul. Individul luase o rochie de pe umeraș și o pusese
pe lângă corp, aranjând-o cu mâna, de parcă ar fi vrut să
vadă dacă i se potrivește. Kat mi-a spus că n-a putut să se
abțină și a izbucnit în râs. Tipul era cât pe-aici să cadă, apoi
a pus rochia pe umeraș. În loc să-și ceară scuze c-a tras cu
ochiul, Kat a rămas în față lui fără să spună nimic. Iar
individul, în loc să se năpustească afară din magazin, s-a
întors către ea și a privit-o drept în față în mod ostentativ. De
parcă voia să-i arate că nu-i era rușine. Kat mi-a spus că
asta a scos-o din sărite, pentru că n-avea de gând să accepte
una ca asta de la un tupeist ciudat, așa că l-a privit și ea fix
în ochi. Cred că episodul ăsta poate fi numit… conflict.
— Se pare că era un ciudat plin de sine.
— Lui Kat episodul i s-a părut caraghios, iar mie mi s-a
părut că s-a purtat foarte urât. Toți oamenii au secrete, de ce

660
să-i facem să se simtă prost?
— Apoi ce s-a întâmplat?
— Tipul s-a mai uitat țintă la ea câteva clipe, apoi a
renunțat și a plecat în grabă. Kat mi-a zis că a izbucnit iarăși
în râs, astfel încât tipul s-o audă când s-a strecurat pe ușă.
Poate că-i o întâmplare fără nicio importanță, dar m-ați
întrebat dacă a avut probleme cu vreun client.
— Kat a spus cum arăta bărbatul?
Ochii conturați cu negru ai vânzătoarei s-au făcut mari
dintr-odată.
— Credeți că ar putea fi el? Doamne, dacă trece iarăși pe
aici!
— Sunt sigur că bărbatul ăsta n-are nicio legătură cu
crima, Amelie. Dar trebuie să strângem cât mai multe
informații.
— Mi-ar fi îngrozitor de frică! Să știu că mă aflu în magazin
cu…
— N-o să se întâmple nimic, Amelie. Kat ți l-a descris?
— Nu, nu! Doar mi-a povestit ce s-a întâmplat și a râs. A
fost veselă toată ziua.

661
CAPITOLUL 17

La capătul străzii se vedea o bijuterie care se numea


Cachet.
— Pentru că sunt un detectiv mare și tare, vreau să văd
dacă-s în stare să ghicesc unde lucrează Beth Holloway. Dar
mai întâi, vreau să-mi bag nițel zahăr în sânge.
Am intrat împreună în cafeneaua de lângă magazinul de
haine. Era aproape pustie, dar a durat destul de mult până
am reușit să atragem atenția băiatului cu ipod care stătea în
spatele aparatului pentru espresso.
Milo a comandat doi covrigi enormi acoperiți cu un strat de
smântână, a umplut cu apă un păhărel de hârtie, apoi a
plecat cu prada spre un taburet dintr-un colț al cafenelei. A
înfulecat un covrig, apoi și-a șters bărbia.
— A trecut ceva vreme de când n-am mai rezolvat un caz
complicat, a spus el.
În urmă cu câțiva ani, șeful său îi dădea toate cazurile de
omucidere cu „complicații neconvenționale” din
circumscripția în care lucra. Adică numai cazurile în care
victima nu era femeie iar ucigașul bărbat – cu cât mai
înfiorătoare erau crimele, cu atât mai bine.
Cadavrul lui Kat Shonsky prezenta urmele unei crime
sexuale – lovitura fulgerătoare aplicată în cap, numărul mare
de răni de cuțit, conotația sexuală a poziției în care a fost
îngropată, amplasarea plină de dispreț a permisului de
conducere. Dar nu exista niciun semn care să te facă să crezi
că era un caz neobișnuit, dimpotrivă: victima era femeie, și se
putea presupune că ucigașul era bărbat.
— Nu prea văd complicațiile, bătrâne, i-am spus eu.
Milo a zâmbit.
— Ce ți se pare amuzant? am întrebat eu.
— Că în cazul ăsta se pot formula multe ipoteze…

662
Vitrinele bijuteriei erau pline de podoabe strălucitoare și
ispititoare. Un tânăr cu fața ascuțită, îmbrăcat în costum
negru, ne-a studiat câteva clipe, apoi a apăsat pe butonul
care deschidea ușa. După ce am intrat, a rămas cu mâinile
sub tejghea. Milo s-a prezentat și a întrebat dacă Beth
Holloway lucra acolo, iar tânărul s-a relaxat.
— Ea e Beth, ne-a spus el, făcând un semn cu capul spre o
blondă minionă care îi prezenta unui bătrân gârbovit și
cărunt de vreo optzeci de ani câteva inele cu pietre mari,
așezate pe o tăviță căptușită cu catifea gri.
Beth Holloway avea ochi mari și deschiși la culoare, un ten
fără cusur și brațele catifelate și bronzate, iar încheieturile
delicate ale mâinilor îi erau împodobite de câte un mic
mănunchi de brățări. Purta o rochie mulată și foarte
decoltată de culoare gri și se apleca des, dându-și la iveală
pielea pistruiată dintre sâni. Atenția clientului oscila între
decolteu și inelele de pe tavă.
— Nu-i așa că sunt minunate, domnule Wein? a spus ea.
— Întotdeauna mi-e greu să aleg, a spus bătrânul oftând.
— Dar dumneavoastră știți întotdeauna ce să alegeți,
domnule Wein! a spus ea, punându-și ușor mâna pe
încheietura lui.
— Dacă zici tu… Apoi a luat un inel din platină cu safir și
a întrebat-o: Ce părere ai?
— E splendid! Sigur o să-i placă.
Wein a ridicat inelul în lumină și l-a răsucit de câteva ori.
— Vreți să vă aduc o lupă?
— De parcă m-aș pricepe…
— Credeți-mă, domnule Wein, i-a spus Beth râzând, sunt
pietre de calitate. Iar astea sunt motive decorative, nu
zgârieturi.
Bătrânul l-a mai răsucit de câteva ori, apoi a zis:
— Bine, îl iau pe ăsta.
— Grozav! O să cer să fie micșorat un pic și o să fie gata
pentru doamna Wein în două zile. Vreți să vi-l trimitem

663
acasă?
— De data asta, nu. O să i-l dau la cină.
— Ce romantic! a spus Beth, lovindu-și palmele una de
alta. Doamna Wein e o femeie foarte norocoasă!
— Ea nu se consideră așa tot timpul…
Bătrânul a plecat, iar Beth s-a apropiat de noi, netezindu-
și rochia.
— Bună ziua!
Milo s-a prezentat și i-a spus de ce ne aflam acolo.
Beth a înlemnit.
Apoi a izbucnit în plâns. Și-a acoperit fața cu o mână, iar
cu cealaltă s-a sprijinit de tejghea.
Tânărul în costum negru a luat tăvița cu inele și a băgat-o
la loc, privindu-ne cu interes.
— Îmi pare rău că-ți aduc vestea asta, a spus Milo.
Beth Holloway a luat-o la fugă spre partea din spate a
magazinului, a deschis o ușă, apoi a dispărut.
— E vorba de Kat, de la La Femme? a întrebat tânărul în
costum negru.
— O știi?
— Uau! a exclamat el.
Milo a repetat întrebarea.
— Am fost de vreo două ori pe-acolo: voiam să cumpăr
ceva pentru soția mea.
— Te-a servit Kat?
— Era acolo, dar n-a făcut mare lucru. Deci despre ea e
vorba. Ce ciudat!
— Ce-i ciudat?
— Să afli că un om pe care-l cunoști a fost omorât.
— Ce ne poți spune despre ea?
— Absolut nimic. Doar mă miram…
— De ce?
Buzele tânărului s-au crispat.
— Nu era o vânzătoare serviabilă, am intervenit eu.
— Așa-i, dar nu m-a deranjat, a spus bărbatul. Îmi place
să aleg singur. Când vine vorba de bijuterii, clienții trebuie
664
îndrumați. Dar când cumperi haine, alegi ce-ți place.
Când s-a întors, Beth Holloway purta un sveter maroniu
peste rochie. Avea ochii umflați și buzele iritate.
— Ce s-a întâmplat cu Kat? a întrebat ea.
— Deocamdată, n-am aflat mare lucru, a răspuns Milo. Ai
puțin timp să stai de vorbă cu noi?
— Sigur că da! Vreau să vă ajut să-l prindeți pe
nenorocitul care a făcut asta.
— Știi pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău?
Tânărul în costum negru se apropiase de noi.
— Nu, îmi pare rău, a spus Beth.
— Hai să ne plimbăm un pic, i-a propus Milo.
După ce am ieșit din bijuterie, i-a sugerat să mergem la
cafeneaua unde mâncase covrigi.
— Nu, că o să mi se facă greață. Mai bine ne plimbăm, a
spus Beth, apoi a luat-o înainte, legănându-și brațele. Acuma
mi-ar prinde bine să alerg vreo douăzeci de kilometri.
— Dacă aș alerga atâta, ar trebui să vină salvarea să mă
ia, a spus Milo.
— Ar fi bine să vă apucați și dumneavoastră de jogging. E
foarte sănătos.
— Și lui Kat îi plăcea să facă sport?
— Deloc. Deși am încercat s-o conving.
A mers mai încet ca s-o prindem din urmă, apoi iarăși a
mărit viteza. Treceam în fugă pe lângă vitrine, având grijă să
nu dăm peste pietoni. Beth Holloway înainta prin mulțime de
parcă ar fi trebuit să ajungă undeva. Milo a așteptat să-și
consume energia, iar după ce am depășit o intersecție, i-a zis:
— Vrei să ne spui ceva înainte să punem noi întrebările?
— Kat se combina tot timpul cu ratați, dar nu cred că
vreunul dintre ei ar fi fost în stare de așa ceva.
— Ce-ar fi să ne dai niște nume?
— Mai întâi a fost Rory, Rory Cline – se scrie cu C.
Lucrează la serviciul poștal al unei firme de impresariat și își
închipuie c-o să ajungă un agent mare și tare într-o bună zi.

665
Are vreo patruzeci de ani, dar încearcă să pară mai tânăr.
Kat l-a cunoscut în nu știu ce club. Îl plăcea pe Rory, dar pe
el nu-l interesa sexul: voia doar s-o țină de mână și să
asculte muzică, iar asta a făcut-o pe Kat să creadă că nu era
suficient de atrăgătoare.
— Următorul? a întrebat Milo, după ce și-a notat numele
în carnețel.
— A urmat Michael… dar oare care era numele lui de
familie? Îmi pare rău, nu mai țin minte, a spus ea, după ce
și-a trecut mâna prin păr. Ei bine, Michael – spre deosebire
de Rory – iubea sexul. Nu se mai sătura. Kat mi-a zis că era
un adevărat armăsar, dar până la urmă a descoperit că era
căsătorit. Era contabil sau așa ceva… Michael Browning –
așa-l chema!
— Și Kat s-a mai întâlnit cu el după ce-a aflat că era
căsătorit?
— Da. Dar apoi s-a plictisit. Și de el, și de sex: partide
multe, dar de proastă calitate. Al treilea era un mare dobitoc
– un țăran care repara Rolls Royce-uri.
— Clive Hatfield, a spus Milo.
— Îl suspectați pe Clive? a întrebat ea, încordându-și
umerii.
— Rianna ne-a povestit despre el, așa că am fost să-l
cunoaștem.
— Și?
— Nu ni s-a părut c-ar aduce cu Făt-Frumos. Din păcate,
are un alibi beton. Mai e vreunul?
— Nu. Rory, Michael și Clive – gașca de ratați!
Milo i-a cerut să ne povestească ultima noapte din viața lui
Kat Shonsky. Ne-a spus cu entuziasm că relația ei cu Sean,
șlefuitorul de plăci de surfing, era „din ce în ce mai serioasă”.
— Avem o relație foarte intensă. Îmi pare rău că, în
noaptea aia, Kat a trebuit să plece singură acasă, dar n-a
fost vina mea, nu?
— Bineînțeles că nu.

666
— Era foarte supărată. Dar nenorocirea s-a întâmplat
cumva pentru că a urcat la volan beată?
— Se pare că nu.
— Slavă Domnului! M-aș fi simțit îngrozitor!
— Crezi că, în afară de Rory Cline și Michael Browning,
mai e cineva cu care ar trebui să stăm de vorbă?
— Nu, nu-mi vine nimeni în minte.
— În noaptea aia Kat n-a cunoscut pe nimeni în club?
— Nu, și tocmai de-aia era foarte supărată. Ne-am gândit
s-o luăm și pe Kat, dar ne-am dat seama c-ar fi fost neplăcut
pentru ea.
A mărit viteza, a scrâșnit din dinți și a început să plângă în
tăcere.
— Beth, ți-a spus vreodată Kat că ar avea probleme cu
cineva?
— Doar cu maică-sa. Nu se înțelegeau deloc.
— Dar la serviciu?
— Își ura slujba. Iar pe colega ei o considera o lingușitoare.
Mă simțeam prost, pentru că eu îi sugerasem să se angajeze
acolo.
— Și ce nu-i plăcea la slujba aia?
— Nu-i plăcea nimic: câștiga puțin, se plictisea… Kat a
avut o viață grea. Tatăl ei natural a murit când era mică. Iar
maică-sa era o târâtură: umbla cu o mulțime de bărbați.
Până la urmă, a dat de un bogătan.
— Cum se înțelegea Kat cu bogătanul?
— Îi era mai simpatic decât maică-sa. Mi-a zis că era mai
relaxat și că nu făcea presiuni asupra ei. Dar maică-sa o
critica tot timpul. Beth a tras aer în piept și l-a dat afară
după câteva secunde bune. Kat era frumoasă, dar nu era
conștientă de asta, a mai spus Beth. Abia acuma îmi dau
seama că n-am văzut-o niciodată cu adevărat fericită.
— Și cum făcea față nefericirii?
— Ce vreți să spuneți?
— Oamenii își caută tot felul de refugii.

667
— Ah! Bea destul de mult. Iar uneori sărea calul. Dar mi-
ați spus că moartea ei n-a avut nicio legătură cu faptul c-a
urcat la volan beată.
— N-a avut… Deci spui că, în ultima vreme, nu se certase
cu nimeni.
— Nu, nu-mi amintesc să fi avut vreun conflict.
— Cineva ne-a povestit o întâmplare ciudată.
— Ce anume?
Milo i-a povestit episodul cu tipul care proba rochia.
— Ah, da!
— Deci Kat ți-a spus despre el.
— Da, i s-a părut amuzant.
Zâmbetul lui Beth dădea de înțeles că și pe ea o amuzase.
— L-a descris pe tipul ăsta?
— Doamne! Credeți c-ar putea fi el?
— Încercăm să strângem cât mai multe informații.
— Dacă mi l-a descris… mi-a zis doar că nu l-ai fi bănuit
de așa ceva, pentru că, la prima vedere, n-arăta deloc ciudat.
— Adică avea un aer foarte viril?
— Presupun că da.
— Să te mai întreb ceva. Kat era impresionată de bani?
— Păi banii impresionează pe toată lumea, nu-i așa?
— Dar simțea cumva o atracție specială?
Pe chipul drăguț al lui Beth se citea confuzia.
— Case elegante, conturi babane, mașini grozave… i-a
explicat Milo. Era înnebunită după chestii dintr-astea?
— Sigur, toate astea! a spus Beth Holloway. Că doar era o
fată normală!

668
CAPITOLUL 18

Milo a făcut cercetări cu privire la Rory Cline și Michael


Browning.
Pe primul l-a găsit ușor: în Registrul Auto din Los Angeles
nu se găsea decât un Rory Cline, care avea un Audi vechi de
unsprezece ani. Locuia într-un apartament din cartierul
Studio City, nu avea cazier, nici amenzi sau datorii la bănci.
Cu al doilea a fost mai greu: a găsit șaisprezece Michael
Browning. Eliminându-i pe rând, a rămas cu trei care
locuiau în Vale, iar după ce s-a uitat pe listele cu firme din
Los Angeles, a descoperit că doar unul era contabil: Michael
J. Browning. Lucra la o firmă de pe bulevardul Lankershim,
lângă studiourile Universal, avea un Saab vechi de un an și
un cazier imaculat.
— Un slujbaș la serviciul poștal și un biet contabil, a spus
Milo. Nu prea cred că se pricep la furat mașini, dar hai să
vorbim cu ei.

Firma de impresariat unde lucra Cline își avea sediul într-o


clădire ca o fortăreață, cu fațadă din sticlă și plăci de
travertin, în apropierea intersecției dintre bulevardele
Wilshire și Santa Monica. Holul de primire, pardosit tot cu
plăci din travertin, era înalt cât clădirea și avea luminator –
arhitectul voise să creeze impresia unei legături între interior
și exterior, dar nu prea reușise. Pe unul dintre pereți se vedea
o frescă enormă în care erau înfățișați câțiva oameni țepeni
privind un film. Lui Mussolini îi plăcea foarte mult
travertinul, dar a fost omorât înainte să înceapă remodelarea
Romei…
La biroul de primire, doi tipi îmbrăcați în cămăși de mătase
argintie stăteau așezați în spatele unei tejghele înalte și
vorbeau în șoaptă la telefoanele mititele pe care le țineau la
ureche. Un negru corpolent îmbrăcat cu un costum
669
sărăcăcios stătea în picioare alături de tejghea.
Milo s-a apropiat de unul dintre tipii cu cămașă argintie și
i-a arătat insigna. Paznicul negru a zâmbit și a rămas pe loc.
Individul din spatele tejghelei a continuat să vorbească la
telefon – părea să fie o conversație privată.
Milo a așteptat câteva clipe, apoi a lovit tejgheaua cu
palma. Zâmbetul paznicului s-a lărgit, iar tipul în cămașă
argintie a sărit de pe scaun.
— Stai un pic, a spus el în telefon. Ați venit pentru o
întâlnire? l-a întrebat el pe Milo, cu un zâmbet la fel de
autentic precum sânii cu silicon.
— Am venit să stăm de vorbă cu Rory Cline.
— Cine este acest Rory Cline?
— Lucrează în cadrul serviciului poștal al firmei.
— Cei din serviciul poștal n-au voie să primească vizite.
— Azi au.
— Ăăă… Orele de lucru sunt…
— Neimportante. Cheamă-l!
Tipul în cămașă s-a făcut mic. I-a aruncat o privire
paznicului, dar acesta stătea cu spatele la el.
— Dar nici măcar nu știu cum să chem un angajat aici.
— A sosit timpul să înveți, a spus Milo.
După ce a dat câteva telefoane, vorbind în șoaptă și
repetând întruna cuvântul „poliție”, tipul dezorientat de la
recepție a spus:
— O să vină imediat. Puteți să așteptați aici.
Ne-am așezat pe niște fotolii maro. Cinci minute mai târziu,
ușile liftului s-au deschis și a apărut un bărbat brunet și
pirpiriu, ușor adus de spate.
Rory Cline arăta exact ca un bărbat de patruzeci de ani.
Avea obrajii supți și ochii duși în fundul capului, iar frizura
cu țepi i se potrivea la fel cum i s-ar potrivi rujul unui caras
auriu. Purta o cămașă albă mototolită ca un șervețel Kleenex
folosit, iar vârful cravatei negre și subțiri i se bălăngănea sub
betelia pantalonilor strâmți de culoare gri.

670
Ne-a arătat ușa de la intrare cu un gest al mâinii, a trecut
repede pe lângă noi, apoi a ieșit din clădire.

L-am găsit la câteva zeci de metri distanță de sediul firmei,


pe Linden Drive, plimbându-se cu mâinile în buzunare.
— Domnul Cline?
— De ce-mi faceți asta? Acuma toată lumea o să creadă că-
s infractor.
— În domeniul dumneavoastră, chestia asta s-ar putea să
vă mărească șansele de promovare.
— Ha-ha, ce amuzant! a spus Cline, făcând ochii mari. Nu-
mi vine să cred că ea va trimis aici. Deja am spus polițiștilor
versiunea mea! Și părea că m-au crezut când le-am zis că
povestea ei e o minciună sfruntată. Iar acum ați venit iar! De
ce? Pentru că ea are mulți bani? Dar așa procedează polițiștii
de obicei, nu? Ca în filmul ăla cu Eddie Murphy 65. Ce dracu’,
viața mea nu-i o comedie!
Era agitat, vorbea sacadat și avea pupilele micșorate.
— Care ea? a întrebat Milo.
— Cum care ea? Să vă spun eu ce se întâmplă: singurul
motiv pentru care nu mă lasă în pace e că a aflat c-o să fiu
avansat, și vrea să profite.
— Felicitări pentru avansare! a spus Milo.
— Da, urmează… mă rog, urma să fiu avansat, dar ați
apărut dumneavoastră și e posibil ca totul să se ducă de
râpă. Șefii vor să mă numească asistentul lui Ed LaMoca. Ați
înțeles?
— Un barosan!
— Așa-i, a spus Cline, apoi ne-a făcut repede o listă cu
actorii pentru care lucrase LaMoca. Toată lumea vrea să
lucreze cu el, și mi-a luat ani de zile ca să fiu numit în
postul ăsta, iar acuma ați venit aici și șefii or să creadă

65 Aluzie la filmul Polițistul din Beverly Hills, regizat în 1984


de Martin Brest.
671
că… dar cum ați putut să-mi faceți una ca asta? Numai
pentru că v-au pus nenorociții ăia? Tot ce v-au spus sunt
minciuni! E o înscenare!
La început, discursul lui Cline era plin de frenezie, iar în
cele din urmă a devenit neinteligibil. M-am întrebat dacă
sediul firmei era suficient de mare ca să adăpostească un
laborator pentru fabricarea de amfetamine.
— Domnule Cline, cine credeți că ne-a sunat? a întrebat
Milo.
— Cine cred? Ei! Curva aia iraniană și bărbat-su…
Nenorocitu’ ăla de persan! Orice-ar zice ei, adevărul e că ea
m-a lovit, mi-a nenorocit bara de protecție. Mi-a nenorocit
camioneta, mi-a făcut praf un stop. Era în spatele meu, iar eu
n-am dat cu spatele. Nu mi-a luat-o mașina la vale, că nu
eram în pantă. N-am sunat la poliție, pentru că n-a fost rănit
nimeni și pentru că a recunoscut că era vina ei – mi-a promis
că-mi plătește reparațiile. Apoi se duce acasă și îi povestește
nenorocitului de bărbat-su, un vânzător de covoare bogat, iar
ăsta face urât. Dacă vor scandal, o să fie scandal. Da’ nu
înțeleg de ce vă pierdeți timpul cu prostia asta, când eu am
dat deja o declarație la firma unde tipa și-a făcut asigurarea
auto, iar ăia de-acolo mi-au zis că mă cred – era evident că n-
am intrat în ea cu spatele. Motivul pentru care n-aveam
asigurare auto e că expirase după ce mi-am schimbat
serviciul: m-am mutat aici de la Internațional Creative
Management. Puteți să vă uitați pe dosarul meu de asigurat.
S-a depărtat vreo zece pași, apoi a revenit.
— Pot să mă întorc la muncă? Și să fac tot posibilul să nu
pierd promovarea.
— N-am venit să discutăm despre accident, a spus Milo.
— Atunci despre ce? Am treabă!
— Vă rog să vă calmați.
— Nu mă luați cu d-astea! S-ar putea să-mi fi nenorocit
viața, așa că…
— Opriți-vă!

672
— Ba opriți-vă dumneavoastră!
— Vă rog să tăceți. Acum!
Tonul lui Milo a curmat tirada lui Cline, care își frângea
mâinile.
— Haideți s-o luăm de la început.
— Acuma? N-am dormit de nu mai știu când…
— Înseamnă că avem ceva în comun, domnule Cline.
Investighez o crimă.
— Crimă? A fost omorât cineva? Cine?
— Kat Shonsky.
Trupul lui Cline s-a muiat, de parcă ar fi luat Valium.
— Glumiți, a spus el zâmbind.
— Vi se pare amuzant?
— Nu, nu, dar… e absolut ciudat. Ați apărut la firmă din
senin… Cine a omorât-o?
— Asta încercăm să aflăm. Ce anume vi se pare ciudat?
— Că cineva a fost omorât, a spus el, apoi buzele i s-au
crispat. Dar de ce ați venit să stați de vorbă cu mine despre
crima asta?
— Vrem să stăm de vorbă cu toți iubiții ei.
— Pe mine puteți să nu mă treceți la socoteală. M-a agățat
într-un club, am făcut sex timp de câteva luni, apoi ne-am
dat seama că amândoi ne prefăceam, așa că am lăsat-o baltă.
— Unui bărbat îi e destul de greu să se prefacă, a remarcat
Milo.
— Ați luat-o în sens literal… a spus Cline. Să nu-mi
spuneți că nu vi s-a întâmplat niciodată. Nu voiam să spun
că nu ți se mai scoală, ci că, deși fizic ești acolo, ești cu
mintea în altă parte.
Milo nu i-a răspuns.
— Aha, a zis Cline, sunteți un tip macho, puteți s-o faceți
cu oricine, oricum. Ei bine, mie mi se luase. Pentru că ea era
mereu cu mintea în altă parte. Așa că am hotărât să fim
prieteni și să ieșim din când în când. Dar nici asta n-a mers.
— De ce?
— Pentru că de fapt nici nu ne plăceam, a spus el, dar apoi
673
a făcut repede doi pași în spate, înțelegând probabil ce
semnificație am fi putut da cuvintelor sale. Uitați cum stă
treaba: ultima oară am văzut-o în urmă cu jumătate de an.
De atunci, am avut alte două prietene. Vorbiți cu ele și-or să
vă spună că-s băiat liniștit.
Cline i-a dat numele celor două, iar Milo și le-a notat în
carnețel.
— Chiar aveți de gând să le sunați? Nu-mi vine să cred.
Bine, faceți-o! Până la urmă, de ce nu? Dacă vorbiți cu Lori,
s-ar putea să am de câștigat: poate o să vrea să fim iarăși
împreună.
— De ce spuneți asta?
— Păi după ce-o să stea de vorbă cu dumneavoastră, o să i
se pară că-s un tip periculos… Problema mea e că-s băiat
cuminte. Lori credea că-s un tip banal, ba chiar o nulitate. Și
de cele mai multe ori mă simt ca o nulitate. Nu mănânc bine,
nu dorm bine, iar acum mi-ați nenorocit cariera, a spus
Cline, râzând strident. Ce dracu’, poate-mi tai venele până la
urmă! a continuat el, frecându-și brațele. Și numai din cauza
dumneavoastră!
Milo n-a spus nimic.
— Da, știu… să mă odihnesc, să fac yoga, să iau vitamine,
îmi pare rău, dar din păcate în viață e ca în reclama aia la nu
știu ce sală de fitness: „O să mă odihnesc după ce am să
mor.”
— Atunci presupun că acuma Kat se odihnește, a spus
Milo.
Cline a închis gura, a încercat să se liniștească și, până la
urmă, a ales să se legene pe călcâie.
— Incredibil! a spus el.
Milo l-a întrebat unde era în momentul în care Kat
Shonsky a plecat din club.
— Aici, a spus Cline.
— În L.A.?
— Aici, la serviciu, a spus Clive. La subsol. Făceam munca
asta de căcat.
674
— Lucrați și în weekend?
— Ce-i ăla weekend? Dacă vreți să-i întrebați pe cei de la
pază, n-am cum să vă opresc. Dar vă rog să n-o faceți, pentru
că o să-mi creați și mai multe neplăceri.
— Faceți asta des?
— Ce anume?
— Munciți deseori în weekend?
— Păi da! Se întâmplă să nu dau pe acasă cu zilele. Ed
LaMoca a stabilit recordul în urmă cu douăzeci de ani: zece
zile fără să facă duș. I-a depășit pe toți novicii prin ambiția lui
uriașă și prin mirosul de transpirație… Novicii-s ușor de
depășit: cei mai mulți sunt absolvenți ai universităților
private din nord-vest care-și închipuie că e suficient să fi
terminat la Harvard ca să lucrezi pentru Brad Pitt. Eu mi-am
făcut studiile la universitatea de stat Northridge din
California. Avantajul meu e că, spre deosebire de ei, vreau să
mă afirm.
— Ce ne puteți spune despre Kat Shonsky?
— Era o mare prefăcută. Nu doar în pat, ci în toate. De
parcă ar fi vrut să trăiască viața altcuiva.
— Pe-a cui?
— Pe-a unui bogătan leneș. Oricum, nu trebuia să
muncească prea mult ca să trăiască.
— Nu vă plăcea de Kat.
— V-am spus deja că nu.
I-am mai pus câteva întrebări, făcând aluzie la mașini de
lux și la ciudățenii sexuale, dar n-a reacționat în niciun fel, ci
a continuat să vorbească despre el.
Când am dat să plecăm, Cline a rămas pe loc.
— Puteți să vă întoarceți la muncă, i-a spus Milo.
Dar el tot nu s-a urnit.
— Auziți, a spus el, dacă se dovedește că e vorba de un caz
interesant, dați-mi de veste. Dacă povestea o să-i intereseze
pe Brad, Will sau Russell, o să am grijă să primiți și
dumneavoastră niște bani.

675
— Sigur. Mulțumesc!
— Ce bine!
Cline a tras aer în piept, apoi s-a întors la muncă.

În timp ce Milo conducea spre Vale, eu am sunat-o pe una


dintre fostele iubite ale lui Rory Cline, o avocată pe nume
Lori Bonhardt. L-a descris pe Cline ca fiind „un timid și un
molâu” și mi-a spus că, în prezența ei, nu fusese niciodată
violent.
— Dar ce-a făcut?
— Cunoaște o persoană căreia i s-a întâmplat ceva rău.
— Cunoaște pe cineva? a întrebat Lori râzând. Dacă despre
asta-i vorba, lăsați-o baltă: vă pierdeți timpul. A face rău
cuiva presupune efort, iar hobby-urile lui Rory sunt băutura
și somnul. I-am spus că ar fi mai bine să ia amfetamine sau
ceva de genul ăsta, poate ar căpăta și el puțină ambiție. Când
venea Cline pe la mine, Chi – cățelul meu din rasa Lhasa
apso66 – începea să-i coțăie piciorul. Câinele meu n-a mai
făcut așa ceva cu nimeni. Știți ce înseamnă asta?
— Personalitate supusă, am spus eu.
— Că-i un papă-lapte! Un slugarnic.

Când a auzit ce i s-a întâmplat lui Kat, ochii lui Michael


Browning s-au umezit. Era un tip robust de un metru șaizeci
și cinci în pantofii cu talpă groasă, cu piept lat și barbă
roșcată, cu brațe groase și păroase și mâini de tăietor de
lemne. Purta o cămașă în carouri galben cu albastru, o
cravată cu nod mare din mătase roșie foarte lucioasă și
bretele din piele împletită, iar pantofii săi cu talpă groasă
erau din piele întoarsă și arătau impecabil.
Avea înfățișarea îngrijită a celor care lucrează în marile
firme de audit. Dar Browning lucra într-unul dintre cele
douăzeci de cubicule care alcătuiau furnicarul luminat de

66 Lhasa apso: rasă de câini originară din Tibet.


676
neoane de la parterul unei clădiri de birouri.
Ne-a vorbit pe șleau: Kat a hotărât să nu se mai vadă cu el
după ce a descoperit că era căsătorit.
— Nu se poate spune că eram infidel. Eu și soția mea
treceam printr-o perioadă dificilă. Debbie își găsise un tip, iar
eu aveam o aventură cu Kat. Am cunoscut-o într-un bar, în
Leonardo – cel de pe bulevardul Ventura, care s-a închis de
curând. Kat a aflat că eram căsătorit când mă aflam la ea
acasă și m-a sunat Debbie pe mobil. Pe soția mea n-a
deranjat-o că aveam o aventură, dar Kat mi-a zis că nu vrea
să fie partenera mea de ocazie și mi-a dat papucii. Dar am
înțeles-o, a spus el, ștergându-și o lacrimă cu policarul păros.
E extrem de trist ce s-a întâmplat. Era o fată drăguță.
Browning era primul om care o descria ca fiind drăguță.
— V-ați despărțit în termeni amiabili? am întrebat eu.
— Da, bineînțeles. Kat nu voia să fie folosită. I-am cerut
iertare. A spus că m-a iertat, dar amândoi ne-am dat seama
că n-avea să mai fie ca înainte.
— V-ați mai întâlnit cu ea după aceea?
A prins cu buzele câteva fire din barbă și le-a strâns între
dinți, apoi a întors capul spre stânga.
— De câteva ori.
Milo și cu mine am așteptat.
— Dar vă rog să nu-i spuneți soției mele, da? a spus
Browning.
— Nu mai e la fel de îngăduitoare ca atunci când a aflat de
Kat?
— Ne-am împăcat. Debbie e însărcinată în două luni.
— Felicitări! a spus Milo. Cât de des vă întâlneați cu Kat
după ce v-ați despărțit?
— Mă rog, n-aș spune că ne întâlneam… Adică nu aveam o
relație stabilă.
— Dar…
Browning ne-a aruncat un zâmbet despre care își închipuia
că e fermecător.

677
— Am petrecut împreună două weekenduri plătite de
firmă, ne-a explicat el.
A aruncat o privire spre celelalte separeuri, dar simfonia de
clicuri nu scăzuse în intensitate când intrasem în încăpere,
iar acum nu se uita nimeni la noi.
— Unde și când? l-a întrebat Milo.
— În Palm Springs și în San Diego. Cât privește datele…
Browning și-a consultat agenda și ne-a spus cu exactitate
când fuseseră plecați: în urmă cu nouă săptămâni și în urmă
cu mai puțin de o lună.
— Ați mers acolo separat sau împreună?
— Când am fost în Palm Springs, a venit cu mașina ei. Dar
la San Diego am fost împreună. Vă rog să nu-i spuneți lui
Debbie. Acuma ne înțelegem bine și nu i-ar cădea bine
chestiile astea.
— Așa-i, a spus Milo.
— Sunt foarte sincer cu dumneavoastră. Și de-aș avea
vreun motiv să vă ascund ceva, tot nu v-aș minți, pentru că
nu mă pricep: nevastă-mea zice că mă dau de gol imediat.
Milo l-a întrebat unde se afla în noaptea în care dispăruse
Kat. Browning și-a răsfoit iarăși agenda și, dintr-odată, a
devenit palid. Milo i-a luat agenda din mână.
— Aici scrie: „întâlnire, calculare scăzăminte pentru anul
fiscal în curs, TL”. Adică?
— E o însemnare codată, a spus Browning.
— Și ce înseamnă?
— Chiar contează?
— Da.
— Domnule locotenent, niciodată nu mi-ar fi trecut prin
cap să-i fac rău lui Kat. Relația noastră a fost plină de
afecțiune.
— Până când va dat papucii.
— Dar câtă vreme am fost împreună, am fost foarte tandri
unul cu altul. Vă jur! Și dacă aș vrea să vă mint, tot n-aș
putea, în plus, n-aș avea niciun motiv. Într-o oarecare
măsură, o iubeam pe Kat. Și nu i-aș fi făcut niciodată rău.
678
— TL, a spus Milo.
Scaunul cu spetează joasă din separeu a scârțâit când
Browning s-a așezat pe el.
— Vă zic, dar numai dacă n-o să-i spuneți lui Debbie.
— Altă femeie.
— Nimic serios, a spus Browning. O escapadă… Dar chiar
vreți să vă dau detalii?
— Sigur că da, domnule Browning. Și dacă nu ni le dați
dumneavoastră, tot o să le aflăm într-un fel sau altul.
— Bine, bine! Tenecia Lawrence. E o fată de la Valley
College care a făcut practică la noi. A lucrat o vară sub
îndrumarea mea, apoi a venit din nou ca să-mi ceară o
scrisoare de recomandare pentru Facultatea de Științe
Economice. Așa ne-am apropiat.
— Ați vrut să-i verificați competențele…
— Atracția a fost reciprocă. Dacă ar fi vrut doar scrisoarea
de recomandare, ar fi putut pur și simplu să mă sune.
— Deci în noaptea aia era programată prima întâlnire cu
Tenecia Lawrence? a întrebat Milo zâmbind.
— Nu tocmai. Am ieșit de câteva ori și pe vremea când
făcea practică la noi, a spus Browning, punând o mână pe
marginea biroului. E negresă…
Detaliu irelevant.
— Are douăzeci de ani. E superbă! Picioare foarte lungi…
N-am de ce să mă scuz. Așa sunt eu făcut.
— Dați-ne, vă rog, numărul ei de telefon.
— N-ar fi mai bine să vă dau eu detaliile?… Tenecia și cu
mine am petrecut tot weekendul împreună, vă pot arăta
chitanțele de la hotel. Debbie era la mama ei. E afectată de
schimbările hormonale.
— Numărul de telefon.
— Nu-s suficiente chitanțele?
— Dacă Tenecia Lawrence confirmă ce ne-ați spus, s-ar
putea să fie suficiente.
— S-ar putea?
Fruntea netedă și roșiatică a lui Browning s-a umplut de
679
broboane de transpirație.
— Nu mă tem c-ați putea găsi vreo legătură între mine și ce
i s-a întâmplat lui Kat, ci pur și simplu n-aș vrea să afle
cumva Debbie…
— Dacă n-ați omorât-o pe Kat, Debbie nici măcar n-o să
afle că am stat de vorbă cu dumneavoastră.
— Mulțumesc! a spus Browning, respirând ușurat.
Mulțumesc foarte mult! Mă bucur că ați înțeles în ce situație
mă aflu.
— Să n-o sunați pe Tenecia înaintea noastră, pentru că o
să aflăm…
— Bineînțeles că nu! Nici măcar nu mi-a trecut prin cap.
Browning a întins mâna să-l salute, dar Milo s-a făcut că
nu vede.
— Ultima oară când ați văzut-o pe Kat, am intervenit eu,
va povestit cumva o întâmplare cu un client de-al ei?
— Un client?
— De la magazin.
— Ah! Dacă e vorba despre ce cred eu că-i vorba…
Milo și cu mine am așteptat.
— Vă referiți la tipul ăla ciudat, nu? Travestitul… sau ce-o
fi fost.
— Spuneți-ne ce va povestit Kat.
— În magazin a intrat un tip și s-a uitat la haine. Kat a
crezut că voia să cumpere ceva pentru el.
— De ce?
— Mi-a spus că era agitat. Și părea că se furișează. I s-a
părut amuzant. Așa că s-a dus și s-a uitat țintă la individ, ca
și cum ar fi vrut să-i spună: „Hei, ce faci aici?” Kat se purta
așa din când în când.
— Cum adică?
— Adică era agresivă, a spus el dând din umeri. Chestia
asta avea și avantaje.
— Și cum a reacționat individul când Kat l-a privit drept în
față?

680
— Mi-a spus că s-a enervat și a plecat, iar ea s-a simțit
bine pentru că l-a pus la punct.
— Vi l-a descris?
— Ăăă, nu, nu mi-a spus cum arăta.
— Nu va dat absolut niciun detaliu?
— Mi-a spus că era înalt și că se uita la hainele cu număr
mare. Tocmai asta a enervat-o: un tip care proba o rochie de
seară măsură mare.
— Va spus și altceva?
— Nu, asta-i tot. Nu i-am cerut detalii.
— De ce?
— Pentru că ne simțeam bine. N-aveam chef să vorbim
despre un pervers.
— I-ar fi pierit cheful.
— Nu, mie mi-ar fi pierit cheful. Kat era tot timpul dornică
de sex. Și era foarte gălăgioasă… Uneori țipa atât de tare,
încât mă gândeam că poate se prefăcea, dar nu era așa.
— Cum v-ați dat seama?
— Nicio femeie nu se preface când e cu mine. N-are de ce.

— Domnul Amfetamină și Cretinul Imoral, a spus Milo.


Chiar că știa să și-i aleagă.
Am pornit spre oraș, înaintând pe serpentinele din
Coldwater Canyon Drive.
— E bine c-ai adus vorba de travestit.
— Browning a fost ultimul iubit al lui Kat, am spus eu. M-
am gândit că i-a povestit episodul.
— Conversații de așternut… se pare că povestea incidentul
ăsta tuturor.
— Era mândră de ea, am spus eu. Îl pusese la punct…
— A fost agresivă cu cine nu trebuia. Dar lăsând
travestitul deoparte, ți se pare că merită să facem cercetări
cu privire la vreunul dintre caraghioșii ăștia?
— Cline e suficient de furios și drogurile îl fac impulsiv, așa
că, în anumite moment, cred că ar fi fost în stare să-i facă
rău lui Kat. Dar nu văd ce motiv ar fi avut, și pare mult prea
681
agitat ca să poată pune la cale un plan atât de complicat. E
foarte probabil ca registrele biroului de pază al firmei să
confirme că în noaptea aia era la birou, dar tot aș vrea să mă
uit nițel pe ele. Browning pare o persoană agreabilă, dar,
după părerea mea, e mai periculos decât Cline. Minte cu
ușurință, îi manipulează pe cei din jur și n-am niciun dubiu
că ar fi putut s-o elimine pe Kat – sau pe oricine altcineva –
dacă i-ar fi stat în cale. Alibiul său e și mai ușor de verificat.
— Tenecia Lawrence, a spus Milo, scoțându-și carnețelul
din buzunar. Hai s-o sunăm înainte s-o prevină Browning.
Ocupă-te tu de chestia asta, că eu trebuie să țin ambele
mâini pe volan…
Mi-am setat telefonul astfel încât să se audă în difuzor ce
avea să-mi spună Tenecia, apoi am format numărul pe care
și-l notase Milo. Mi-a răspuns o voce puternică și veselă de
femeie.
— Bună, sunt Neesh.
Când i-am spus de ce am sunat-o, vocea ei a schimbat
registrul: din soprană s-a transformat în altistă.
— Am dat de necaz?
I-am spus data la care dispăruse Kat.
— Vrem să știm dacă în noaptea aceea ai fost cu Michael…
— Ați aflat de la el? a întrebat ea, coborând vocea. Trebuia
să rămână un secret…
— Și așa o să rămână, am spus eu.
— Vă rog! a spus ea. Părinții mei…
— E adevărat sau nu, Tenecia?
— Și… de unde știu eu că sunteți de la poliție?
— Dacă vrei, putem trece pe la tine.
— Nu, nu-i nevoie.
— Ai fost cu Michael?
Tăcere.
— Ai fost sau nu? am insistat eu.
— Da, am fost, a spus ea, cu vocea unei fetițe speriate.
Tata e pompier și în weekendul ăla a dus-o pe mama la o
petrecere organizată la Lake Arrowhead. Aveau să vină toți
682
pompierii din brigăzile care au stins incendiul din Laguna 67.
Michael voia să vină la mine acasă, dar n-am fost de acord:
lumea l-ar fi remarcat imediat.
— De ce?
— Pentru că locuim în Ladera Heights.
O suburbie prosperă locuită de negri.
— Și unde ai fost cu Michael?
— Sigur o rămână între noi?
— Dacă o să ne spui adevărul, n-avem niciun motiv să nu
păstrăm secretul.
— Bine… Michael a venit să mă ia de la școală și ne-am
dus la un hotel.
— La ce hotel?
— Dayside Inn.
— Și unde e?
— Lângă aeroport, dar nu știu pe ce stradă. Am stat în
cameră toată ziua. Am văzut împreună Eu cu cine mă
mărit? 68, și Cu iubirea la psihiatru 69, cu Uma Thurman și
Meryl Streep – ăsta e unul dintre preferatele mele. Michael n-
a avut nimic împotrivă: îi plac filmele siropoase.
— Apoi ce-ați făcut?
— A doua zi am fost în Long Beach și am vizitat acvariul.
Nu mai fusesem niciodată acolo.
N-am zis nimic.
— E foarte drăguț, a continuat ea. Mă refer la acvariu.
— Apoi?
— Apoi nimic.
— Ați rămas în Long Beach.
— Nu știu cum să vă spun… O să vi se pară… în fine, ne-
am distrat.

67 Laguna: stațiune turistică din sudul Californiei.


68 The Wedding Planner. film din 2001 cu Jennifer Lopez și
Matthew McConaughey, în regia lui Adam Shankman.
69 Prime: film din 2005 regizat de Ben Younger.

683
— Unde ați fost?
Am auzit-o oftând.
— La un alt hotel, a spus în cele din urmă. Best Western,
lângă acvariu. Iar a doua zi ne-am întors acasă. De fapt, mai
întâi am luat prânzul la restaurantul Sizzler, iar după aceea
ne-am dus în Palos Verdes, ca să vedem oceanul. Apoi am
fost acasă la Michael, în Granada Hills. Mie nu prea îmi
venea să mă duc, însă era întuneric, iar Michael mi-a spus
că nu era nicio problemă. A doua zi dimineață m-a dus direct
la școală. N-aveam ore până la ora unu după-amiaza, așa că
am luat micul dejun în campus, ne-am plimbat puțin, apoi
Michael a plecat la serviciu… Am dat de necaz?
— Dacă ne-ai spus adevărul, nu.
— Jur că tot ce v-am spus e adevărat.
— Deci ai petrecut tot weekendul cu domnul Michael
Browning.
— Nu vreau să mă mai văd cu el. E prea bătrân pentru
mine. Cumva a dat el de necaz?
— N-ai de ce să-ți faci griji.
— Bine, dar să știți că vorbesc serios când vă spun că n-o
să mă mai văd cu el. N-o să mă mai sunați, nu? Tata
răspunde din când în când la telefonul meu mobil…
— Nicio problemă, stai liniștită.
— Vă mulțumesc foarte mult!
— Biata fată, a spus Milo, după ce am închis. Cine știe,
poate c-am speriat-o atât de rău, încât n-o să se mai combine
cu nimeni de-acum încolo…
— Dacă n-o să se mai întâlnească cu Browning, putem să
zicem că azi am făcut o faptă bună.
— Un nenorocit, a spus Milo. Păcat că nu-i el criminalul.
Apoi a sunat la birou și a aflat că-l căutase Gordon
Beverly, care voia să știe dacă mai era ceva nou. A format
numărul lui Gordon și a stat de vorbă cu el. Preț de câteva
minute chinuitoare, Milo a încercat să facă pe
psihoterapeutul cu el.
Cea de-a treia încercare de a vorbi cu polițistul care-l
684
supraveghea pe Bradley Maisonette s-a soldat cu o nouă
intervenție a robotului telefonic. Milo i-a lăsat un mesaj iritat,
apoi l-a sunat pe Wilson Good.
— Nu răspunde nimeni. La naiba cu gripa, hai să-l
deranjăm nițel pe antrenor.

685
CAPITOLUL 19

Când am ajuns acasă la Wilson Good, am văzut că în


spatele porții din plasă de sârmă nu era nicio mașină. Am
apăsat pe butonul soneriei, dar n-a răspuns nimeni. Apoi am
sunat la liceul St. Xavier și am aflat că nu-și reluase serviciul,
pentru că încă nu se însănătoșise.
— S-o fi dus la doctor, am spus eu.
Milo s-a uitat la spațiul mare care despărțea casa lui Good
de cea a vecinului.
— Tipul s-a descurcat binișor în viață… OK, înapoi la
treabă!

Sean Binchy ținea în mână cheile Bentley-ului. Prezența


lui în biroul lui Milo reducea simțitor spațiul și cantitatea de
oxigen.
— Ți-a fost greu să iei mașina de la Heubel? a întrebat
Milo.
— Mi-a luat ceva timp să-l conving, Loot. M-am gândit că
dacă-i povestesc ce i s-a întâmplat Katrinei Shonsky, o să se
lase convins, dar s-a speriat și mi-a zis că nu vrea să afle
detalii. Nu prea îl încânta ideea că băieții de la laborator or să
cotrobăiască prin Bentley, dar în cele din urmă l-am convins
că e foarte important să examinăm mașina.
— Unde-i Bentley-ul?
— În parcarea de peste drum. M-au văzut câțiva colegi și
au făcut tot felul de glume. E incredibil: toată lumea se uită
după mașina asta.
— Sunt sigur că i-a luat ochii și lui Kat Shonsky, am spus
eu.
— Multe fete ar avea încredere într-un tip cu așa o mașină,
a remarcat Binchy.
— Bine, Sean, a spus Milo. Acuma du mașina la laborator.
O să-i sun pe băieți și o să mă ocup de toate formalitățile
686
necesare.
Binchy a zâmbit și a mimat că răsucește un volan
imaginar.
— Altceva, Loot?
— Deocamdată, nimic.
— Vasăzică atunci când te-am chemat să vezi mașina, am
desfăcut o conservă împuțită…
— Era o conservă care trebuia desfăcută, Sean.
— Când te gândești cum a început totul… a spus Binchy.
Ciudat, nu?
— Lumea ar fi plicticoasă fără chestii ciudate.
— Că tot veni vorba… Crezi că ar fi o idee bună să revin la
Omucideri, dacă mi s-ar ivi ocazia?
— Ar trebui să faci cum crezi tu că-i mai bine pentru tine.
— Deci… nu te-ai împotrivi?
— N-aș avea niciun motiv.
Binchy a încuviințat din cap și a plecat.
— Poate că-l așteaptă un viitor strălucit, am spus eu.
— De ce zici asta?
— Păi văd că deschide conserve împuțite de unul singur.

M-am dus acasă, am plimbat-o pe Blanche, am mâncat


pizza cu Robin, apoi mi-am verificat e-mailul. Primisem o
mulțime de mesaje urgente: șase ponturi bursiere fictive, o
ofertă pentru lungirea penisului, reclame pentru două tipuri
de Viagra pe bază de plante și un mesaj de la Jason Blasco
de la Darkvisions.net, care voia să știe dacă am aflat ceva
nou despre cazul Bright-Tranh și să-mi spună că făcuse rost
de fotografia unuia dintre capetele pe care Jeffrey Dahmer 70
le ținea în frigider („o poza autentica, nu ma intreba de unde o
am”).

70 Jeffrey Lionel Dahmer (1960-1994): ucigaș în serie


american, responsabil pentru cel puțin 17 crime care au
implicat viol, necrofilie și canibalism.
687
Ultimul din listă era un mesaj de la șeriful George
Cardenas.

Dr Delaware, se pare că Ansell Bright n-a avut niciodată


casă în California – nici sub numele său adevărat, nici sub
numele de Dale Bright. Ultima oară și-a cumpărat o mașină în
anul în care i-au murit părinții, iar atunci locuia în casa lor din
San Francisco. O să încerc să vă trimit mâine un jpg cu poza
de pe fișa lui de la Registrul Auto. Casa a fost vândută cu
980.000 la scurtă vreme după ce a murit doamna Bright, iar
de atunci a fost vândută de încă două ori. Am reușit să dau de
cel care a cumpărat-o prima oară. Vânzarea s-a făcut printr-o
agenție, iar noul proprietar nu s-a întâlnit niciodată cu Ansell.
Însă ne-a confirmat că Ansell a fost cel care a scos-o la
vânzare, așa că putem presupune că a încasat o sumă
frumușică. Poate că s-a mutat în alt stat, unde viața e mai
ieftină.
N-am reușit să-i verific dosarul de la Asigurări Sociale,
pentru că n-am avut mandat, dar poate că poliția din Los
Angeles o să aibă mai mult succes. Mi-am amintit și că
doamna Wembley știa, din câte i-a spus Leonora, că Ansell
dădea de mâncare vagabonzilor. Am luat legătura cu mai
multe asociații filantropice și am stat de vorbă cu niște
angajați, dar nimeni nu și-a amintit de Ansell sau Dale Bright.
Toate cele bune!
George Cardenas

Nouă sute optzeci de mii de dolari erau un motiv serios.


Averea familiei era mult mai mare de un milion, dacă părinții
lui Ansell lăsaseră moștenire și acțiuni, creanțe, conturi sau
alte proprietăți imobiliare.
Tony Mancusi era în aceeași situație: după moartea maică-
si, devenise milionar. Având în minte averea pe care urma s-o
moștenească, angajarea unui ucigaș plătit i s-ar fi putut
părea lui Tony o investiție extrem de profitabilă – lăsând

688
deoparte câteva mici detalii, cum ar fi respectarea demnității
umane.
Dar ce similitudini ar fi putut exista între moartea lui Kat
Shonsky și toate celelalte cazuri? Am întors problema pe
toate fețele și am ajuns la concluzia că nu exista nicio
similitudine. Dacă ar fi fost omorâtă de același ucigaș, atunci
motivul său trebuie să fi fost unul personal. O tânără cu
atitudine agresivă înfruntă un travestit care tăinuiește un
secret mult mai sumbru decât preferința sa pentru hainele de
femeie.
Gândindu-mă la travestit, mi-am adus aminte de gesturile
efeminate ale lui Tony Mancusi și de ce-mi povestise Donald
Bragen despre Ansell, cum îi „tremurase” vocea la telefon.
Dale – un prenume androgin.
Un ucigaș plătit, cu slăbiciune pentru haine franțuzești șic,
se întâlnește cu doi indivizi care au înclinații asemănătoare
cu ale sale și pune la cale cu ei câte o lovitură?
Un caz complicat…
Dacă Tony ducea o viață secretă, supravegherea
apartamentului său avea să dea roade în cele din urmă. Dar
era mult mai greu să dăm peste Dale la nouă ani după ce
sora lui fusese asasinată.
M-am întors în fața computerului și am căutat organizații
umanitare și adăposturi pentru vagabonzii din Los Angeles.
După vreun sfert de oră, am scos la imprimantă trei pagini
pline. Mi-a făcut plăcere să descopăr că Los Angelesul nu e
doar orașul hedoniștilor și al impozitelor mici. Am dat câteva
telefoane, dar cele mai multe dintre organizații terminaseră
programul. Cei pe care i-am găsit la birou mi-au spus că nu
auziseră niciodată de Ansell sau Dale Bright.
Exact când mă pregăteam să-mi închid căsuța electronică,
am primit încă un e-mail de la George Cardenas.

Dr Delaware, tot George. Tocmai m-am întors de la Mavis:


mi-a zis că a dat buzna peste ea un raton, dar s-a dovedit a fi
o alarmă falsă. Dar asta m-a făcut să mă gândesc la
689
adăposturile pentru animale. Leonora îi spusese că Dale
chinuia animalele, dar se prefăcea că ținea la ele, așa că poate
era vorba de un caz de dedublare a personalității. În orice caz,
am aflat că a lucrat la un adăpost numit Labe și Gheare. Șefa
filialei din Berkeley și-a adus aminte de Bright, pentru că a
lucrat împreună cu el pe vremea când și ea era voluntar. Mi-a
zis că, într-o bună zi, Ansell a încetat să mai vină, iar când l-a
sunat, i s-a spus că numărul nu mai era alocat. Și-a adus
aminte și că s-a întâmplat exact acum nouă ani, imediat după
Paști, pentru că cineva a adus niște iepuri abandonați, iar
Bright a avut mare grijă de ei, însă câteva zile mai târziu a
dispărut fără nicio explicație. Povestea asta s-a întâmplat cam
cu o lună înainte ca Leonora și Vicki Tranh să fie omorâte, deci
poate că a plecat să planifice crima. Sau poate că Mavis se
înșală, iar Ansell e doar un tip normal care se plictisise să tot
curețe rahatul animalelor. Dacă vreți să vorbiți și
dumneavoastră cu ea, o cheamă Shantee Moloney. Numărul ei
e: 415…

— Uau! S-a mirat Shantee Moloney. Polițistul ăla de la


Cucuieții din Deal mi-a spus că s-ar putea să sunați, dar nu
mă așteptam să fiți atât de prompt.
— Mă bucur că aveți timp să stăm puțin de vorbă.
— Ca să fiu sinceră, nu prea îmi plac polițiștii. Când eram
studentă la Universitatea California, forțele de ordine ne
altoiau cu bulanele și ne asfixiau cu gaze lacrimogene. Dar
dacă Dale a făcut ceva atât de grav… Chiar credeți că el e
făptașul? O parte din mine îmi spune că e imposibil. Dale era
un tip devotat, și deloc agresiv.
— Dar?
— Dar ce?
— Cealaltă parte din dumneavoastră…
— Ah! Mi s-a părut ciudat doar că a dispărut din peisaj
fără să spună nimic.
— Cum era Dale?

690
— Devotat, cum v-am spus. Zicea că e vegetarian și nu
purta niciodată haine din piele.
— Zicea?
— N-am niciun motiv să mă îndoiesc de spusele lui.
— Dar vă îndoiți.
— Știți cumva să citiți gândurile?
— Nu, sunt doar un biet muritor care încearcă să obțină
niște informații. Dale a făcut ceva care va determinat să-i
puneți la îndoială credibilitatea?
— Nu, nu-i vorba despre asta… Nici măcar nu știu dacă e
adevărat ce-am auzit.
N-am spus nimic.
— Să știți că nu-s o bârfitoare.
— Uneori e greu să-ți dai seama ce-i lipsit de însemnătate
și ce e important.
Shantee tăcea.
— Ei bine? am insistat eu.
— Atunci să vă spun. După ce Dale a încetat să mai vină
pe aici, i-am spus unui alt voluntar că l-am sunat și mi se
spusese că numărul său nu mai era alocat, și că-mi făceam
griji pentru el. „Ah, n-a pățit nimic”, mi-a spus voluntarul.
„L-am văzut la Tadich Grill în urmă cu câteva seri.” E vorba
de un restaurant vechi din San Francisco. „Ce bine!” i-am
spus eu. „Mă bucur să aflu că totul e-n regulă. Dar mă întreb
de ce n-a mai venit pe la noi.” Tipul a izbucnit în râs și mi-a
spus: „Mi se pare că Dale s-a convertit brusc.” „Ce vrei să
spui?” l-am întrebat, iar el mi-a spus că-l văzuse pe Dale
într-un separeu și că avea masa plină de mâncare: un platou
uriaș de stridii, o farfurie cu raci și o pulpă de miel enormă.
Am rămas trăsnită. Eu sunt vegetariană, dar mănânc ouă și
lactate. Dale zicea că-i vegetarian total și ne spunea tot
timpul că e moral și sănătos să elimini din alimentație orice
produs animal, pentru ca apoi să aflu de la colegul meu că se
îmbuiba cu fructe de mare și carne de miel.
— Era un prefăcut, am zis eu.

691
— În orice caz, pe mine a reușit să mă păcălească.
Presupunând că-i adevărat ce mi-a spus colegul ăla. Dar
devotamentul lui față de animalele alea rătăcite era cât se
poate de autentic.
— Față de iepurași…
— Da, probabil că erau un cadou de Paști – cineva avusese
o idee prostească. Erau pui mici de tot. Dale stătea toată
noaptea și îi hrănea cu pipeta. Când plecam, el mai
rămânea…
— De ce ar fi inventat colegul dumneavoastră povestea cu
Dale?
— Să zicem că tipul ăsta și Dale nu erau foarte apropiați.
— Mi-ați putea spune cum îl cheamă?
— Brian Leary, dar n-o să vă fie de ajutor – a murit de
SIDA în urmă cu șase ani.
— Mai aveți vreun coleg care ar putea să ne spună câte
ceva despre Dale?
— Nu. Lucram doar noi trei în tura de noapte. Eu fac
broderii la domiciliu, așa că am un program flexibil, iar Brian
lucra ca asistent la Spitalul Universitar și avea program de la
trei după-amiaza la unsprezece seara, iar noaptea venea la
adăpost – oricum n-avea nevoie de mult somn.
— Și Dale?
— Dale stătea la adăpost cel mai mult. N-a zis niciodată c-
ar avea vreo slujbă. Mi-am închipuit că era dintr-o familie
avută.
— De ce?
— Pentru că avea haine de bună calitate, deși erau mai tot
timpul șifonate. Și se purta ca un om fără griji materiale: mă
pricep la deosebirile dintre clase sociale.
— Și de ce nu se înțelegea cu Brian?
— N-aș putea să vă spun. Brian se îngrijea mai ales de
pisici – iubea pisicile –, iar Dale și cu mine ne ocupam de
toate celelalte animale.
— Brian nu va spus de ce nu-l plăcea pe Dale?
— Nu, cred că pur și simplu nu se plăceau. Așa că, într-un
692
fel, aveam rolul să mijlocesc relația dintre ei. Oricum,
amândoi mi se păreau băieți de treabă.
— În noaptea aceea Brian se afla la Tadich Grill cu totul
din întâmplare?
— Mă întrebați dacă-l urmărea pe Dale? Nicidecum! Brian
avea întâlnire cu un doctor – era prietenul lui de-atunci.
— Vă amintiți cum îl chema?
— Ce glumă bună! În primul rând, Brian nu-mi spunea
cum îi chema pe cei din anturajul lui, iar în al doilea rând,
toate astea s-au întâmplat în urmă cu aproape un deceniu.
— Doar am întrebat…
— Nu mi-l pot imagina pe Dale comițând vreo infracțiune,
îmi pare rău, dar acum trebuie să plec…
— Cum a ajuns Dale să lucreze pentru adăpost?
— A venit aici într-o seară și a zis că vrea să lucreze ca
voluntar. Deja nu mai făceam față numărului mare de
cățeluși abandonați, așa că venirea lui mi s-a părut mană
cerească. S-a apucat de lucru imediat: a făcut curat, a hrănit
animalele și le-a căutat de purici. Era un tip foarte de treabă.
— Mi l-ați putea descrie?
— Mare, a spus Shantee Moloney.
— În ce sens? Înalt sau masiv?
— Și-una, și-alta. Avea cam un metru optzeci – poate și mai
mult. Nu era gras, ci mai degrabă… robust.
— Și părul?
— Blond spălăcit. Dar era vopsit. Lung și ciufulit, îi atârna
tot timpul pe frunte, dar întotdeauna era curat și strălucitor.
Foarte strălucitor. Era un tip îngrijit – asta voiam să spun
când am zis că părea un tip avut. Purta curea și pantofi din
pânză. Dar întotdeauna era… în fine, era un tip care arăta
întotdeauna bine.
— Va vorbit vreodată despre familia lui?
— Nu.
— Nu va spus nimic despre viața lui privată?
— Și celălalt polițist m-a întrebat asta, ceea ce m-a făcut
să-mi dau seama că niciodată n-am vorbit cu Dale despre
693
familia lui. Aș zice că Dale era un tip discret. Dar nu rece,
dimpotrivă: era prietenos. Și foarte responsabil: voia să facă
treabă cât mai eficient.
— Vă mai amintiți vreun detaliu fizic?
— Avea barba mai închisă la culoare decât părul. Să zicem
că părul din barbă era șaten-închis.
Era prima oară când auzeam c-ar fi avut barbă.
— Avea barbă sau doar cioc?
— Barbă în toată regula. Îmi aducea aminte de un
personaj dintr-un serial – Grizzly Adams, omul munților. Dar
n-ai fi zis despre Dale că era omul munților…
— Prea îngrijit?
— Da, s-ar putea spune și-așa, mi-a răspuns ea râzând.
— Gay?
— Mulți dintre noi sunt. Și cu ce se ocupă Dale acum?
— Mi-ați luat întrebarea din gură.
— De unde să știu? m-a întrebat ea.
— Va spus vreodată că ar vrea să călătorească?
— Mi-a zis că-i plăceau marile orașe.
— Care anume?
— Parisul, Roma, Londra, New Yorkul. Parcă și Madridul,
îmi aduc aminte de conversația asta pentru că e singura în
care s-a implicat și Brian. I-a spus lui Dale că nu poți să
iubești și animalele, și orașele, pentru că orașele distrug
habitatul natural. Iar Dale a început o tiradă despre pisicile
din Roma, care se adaptaseră vieții de oraș și o duceau foarte
bine. Brian i-a spus că toate poveștile despre marile orașe
erau clișee – cât de frumos e la Paris în aprilie etc. –, iar Dale
i-a răspuns că unele clișee persistă pentru că exprimă niște
adevăruri: despre unele orașe se spune că-s mari tocmai
pentru că sunt așa. Dale i-a spus și că era un naiv dacă își
închipuia că San Francisco e un oraș sofisticat. Au continuat
așa o vreme, apoi și-a văzut fiecare de treabă.
— Dale a mai pomenit vreun oraș care-i place?
— Nu-mi amintesc.

694
— Deci nu semăna cu Grizzly Adams.
— Avea tot timpul unghiile curate. Se vedea că-și face
manichiura cu multă grijă. Și se dădea cu aftershave – n-aș
putea să vă spună ce marcă, dar era plăcut și avea aromă de
citrice.
— Altceva?
— Nu-i suficient? După aproape zece ani, ați aflat de la
mine atâtea lucruri, încât mă puteți considera o adevărată
enciclopedie.
— Memoria dumneavoastră chiar e o enciclopedie…
Tocmai de-aia încerc s-o mai răsfoiesc. Așadar, Dale se purta
frumos cu animalele.
— Mai mult decât atât: era afectuos cu ele. Mai ales cu cele
mici. Și nu mă refer doar la pui, ci la animalele mici în
general: îi plăceau foarte mult câinii de talie mică. Și puii de
câine – tot timpul reușea să-i potolească. Cred că avea
experiență cu animalele mici.

695
CAPITOLUL 20

A doua zi dimineața, pe la ora zece, am primit fotografia lui


Ansell Dennond Bright păstrată în dosarul său de la
Registrul Auto. Fusese făcută în urmă cu treisprezece ani.
Bright avea atunci douăzeci și nouă de ani.
Un metru optzeci, nouăzeci de kilograme, păr blond și
barbă șatenă, avea nevoie de ochelari. Chipul îi era relaxat,
iar în ochi nu i se citea nimic amenințător.
După cum îmi spusese Shantee Moloney, șuvițele drepte și
blonde îi acopereau fruntea și urechile și i se răsfirau pe
umeri. Barba șatenă semăna cu o bandă lată de păr care îi
acoperea fața de la mărul lui Adam până la pomeți. Nu se
vedea decât păr.
Arta de a induce în eroare.
Oare asta explica minciuna lui, că nu mănâncă niciodată
carne? O manipulase pe Shantee Moloney, dar cu ce scop?
Bright nu primise niciun ban pentru munca lui la adăpost.
Îi plăcea să se prefacă sau voia să se simtă virtuos?
Poate amândouă.
Tot părul de pe fața lui era un fel de costum natural.
Barba lui m-a trimis cu gândul la băieții nătăfleți de la
țară.
Șapca, mersul târșâit al bătrânilor și mașina de lux – toate
astea contribuiau la o deghizare inteligentă.
În cazul lui Kat Shonsky, Bentley-ul era suficient ca s-o
facă să coboare garda, dar m-am întrebat dacă nu cumva
criminalul se și deghizase.
Un bărbat furios căruia îi plac hainele și mașinile de lux și
care încă îi purta pică lui Kat, pentru că-l ridiculizase. Oare
răzbunarea cea mai dulce nu era s-o urmărească îmbrăcat în
haine de femeie?
Mi-am imaginat mașina mare și neagră oprind lângă
Mustangul în care Kat stătuse până atunci cu inima cât un
696
purice. Apoi geamul din dreapta șoferului a coborât ușor,
dând la iveală șoferul deghizat cu o perucă bogată, o rochie
concepută de un designer celebru și, poate, un colier de perle
discret.
Și încă o tușă elegantă: o minunată eșarfă vaporoasă.
Permisul de conducere al lui Kat – simbolul identității ei –
îi fusese înfipt în zona cea mai intimă.
Unii criminali au obiceiul să ia suveniruri, altora le place
să lase câte un obiect, dar întotdeauna e vorba de un mesaj.
Mesajul transmis de ucigașul lui Kat era: Nu ești femeia
care te crezi. Dacă îți bați joc de mine, o faci pe riscul tău.
Kat – un nume de animal de companie 71.
O victimă pe care n-a putut să și-o refuze.

Milo m-a sunat cu puțin înainte de ora două, m-a salutat


căscând, apoi l-a cuprins un acces de tuse.
— Pneumonie rock-and-roll sau gripă boogie-woogie? am
întrebat eu.
— Bătrâne, e cam devreme pentru glume.
— E după-amiază.
— Mă simt de parcă abia m-am trezit… Doamne, ai
dreptate! Am stat iarăși degeaba în mașină, uitându-mă la
blocul lui Mancusi, am ajuns acasă la șase și am adormit,
dar pe la șapte m-a trezit un telefon urgent – era polițistul
care-l supraveghează pe Bradley Maisonette. „Domnule
locotenent, mi s-a părut că erați foarte nervos când mi-ați
lăsat mesajul, așa că m-am gândit să vă sun la prima oră.”
Eu sunt frânt, iar tipul îmi strică somnul. Și care-i vestea cea
mare? Că Bradley e persona non găsita 72 de șapte săptămâni.
Cică nu-i nicio problemă, pentru că așa face el: lipsește o
vreme, dar apoi reapare.

71Kat se pronunță la fel ca și cat, „pisică” în lb. engleză.


72 Deformare a sintagmei latinești persona non grata,
„persoană indezirabilă”.
697
— O fi plecând după droguri, am spus eu.
— Nu pare să fie un tip care frecventează teatrele și
muzeele… Polițistul care-l supraveghează nu-l consideră o
prioritate, pentru că pe lista lui figurează mulți alți dispăruți
mai violenți decât el. Mi-a zis că Maisonette nu dispare decât
atunci când epuizează mijloacele legale de a obține bani.
— Muncește?
— Cerșește și își vinde sângele. Polițistul mi-a spus că
principala lui problemă e „respectul de sine scăzut”.
— Toată lumea face pe psihoterapeutul, am spus eu.
— În cele din urmă, l-am convins pe tâmpitul ăla de
polițist să încerce să-l caute. Mersi pentru e-mailul lui
Cardenas. Ai reușit să stai de vorbă cu tipa de la adăpost?
I-am rezumat conversația pe care o avusesem cu Shantee
Moloney.
— Deci câini de talie mică, a spus el. La fel ca javrele
Leonorei, care au dispărut după moartea ei?
— Dacă Dale e cel care a comis crimele din Ojo Negro, îmi
place să cred că i-a luat ca să-i păstreze ca animale de
companie.
— Iubește câinii, dar își urăște surioara.
— Poartă numai pantofi din pânză, dar mănâncă într-
ascuns tot felul de cărnuri.
Milo a fredonat refrenul din melodia „Am două chipuri” a
lui Lou Christie.
— Și e un tip înalt, am adăugat eu, ceea ce se potrivește cu
talia celui care a ucis-o pe Ella, cu cea a cowboy-ului și cu a
travestitului lui Kat.
— Și zici că pentru el mărimea contează… îi plac marile
orașe, deci. Pune mâna pe o moștenire babană, călătorește
prin lume, apoi se stabilește la Los Angeles.
— Poate că-i place clima de aici.
Apoi i-am expus ipoteza mea despre femeia cu eșarfa.
— O doamnă din înalta societate într-o mașină de două
sute de mii de dolari… de ce nu? Mai trebuie doar ca Dale să
intre pe ușă și să mărturisească.
698
— Dar ce zici de chestia asta: Moloney mi-a spus că unul
dintre orașele care-i plac lui Dale e New Yorkul. E orașul
unde a lucrat șeful tău înainte să vină aici. Ce-ar fi să-i
întrebăm pe cei de la poliția din New York dacă au avut vreun
caz de crimă în care să fi fost implicată o mașină neagră? Sau
să vedem dacă nu cumva Dale a lăsat în San Francisco vreun
document din care să aflăm încotro a plecat.
Milo n-a spus nimic.
— E vreo problemă? am întrebat eu.
— Nu, dimpotrivă. Măria Sa o să aibă ocazia să
demonstreze că se implică în rezolvarea cazurilor ăstora.
— Te îndoiești de șeful tău?
— Până acum a fost atât de onest pe cât poate fi un
politician, dar simt că mă reprezintă abțibildul pe care l-am
văzut pe bara din spate a unor mașini: „Pune la îndoială
autoritățile!” New York, New York. Mă gândeam că poate
facem cercetări la Roma, dar nu prea cunosc limba… Bine,
trimite poza polițiștilor din New York, iar eu o să sun la
Luminăția Sa.

Trei ore mai târziu, Milo a apărut la ușa mea. Era proaspăt
ras, purta o cămașa azurie pe sub o haină gri din material
aspru, o cravată verde pe care erau imprimate ukulele maro,
pantaloni kaki și pantofi Oxford de culoare gri, cu tălpi de
crep roșu.
Ori de câte ori vine pe la mine, Milo merge direct în
bucătărie, dar de data asta a rămas în ușă. Ochii i se mișcau
întruna, iar buzele i se arcuiseră sub forma unui iatagan
înfricoșător – așa zâmbea Milo.
— Maiestatea Sa a dat un telefon, a trezit pe cineva din
New York și a primit imediat câteva dosare din arhiva
Agenției pentru Locuințe. Domnul Dale Bright n-a avut
niciodată o casă în New York, dar numele lui apare într-o
petiție de acum opt ani – e vorba de o cerere pentru
convertirea unei clădiri industriale într-un bloc de
apartamente.
699
— Și Dale era pentru sau împotrivă?
— Pentru.
— Deci la un an după ce a pus mâna pe moștenire se afla
în orașul său preferat din Statele Unite și încerca să facă
afaceri pe piața imobiliară.
Milo a intrat în biroul meu, a pornit calculatorul și a scris
în căsuța motorului de căutare: „Strada 35, nr. 518, NY
10001”. Au apărut șase rezultate, care toate trimiteau la
articole din ziare – toate șase erau variațiuni pe aceeași temă.
A deschis articolul din The New York Post.

Dispariția soților Safran și proiectul imobiliar al lui


Korvutz

Dispariția misterioasă a unui cuplu din Manhattan implicat


într-un lung conflict cu proprietarul blocului în care locuia
continuă să dea bătăi de cap poliției din New York. În urmă cu
trei săptămâni, Paul și Dorothy Safran, care erau nemulțumiți
de chirie și de calitatea utilităților, au plecat din apartamentul
lor din Strada 35, nr. 518, și au mers la un spectacol de pe
Broadway, în centrul Manhattanului, iar de atunci n-au mai
fost văzuți și nici nu s-a mai auzit nimic despre ei.
De mai bine de un an, Paul, un litograf în vârstă de
patruzeci și șapte de ani, și Dorothy, profesoară suplinitoare, în
vârstă de patruzeci și patru de ani, erau în conflict cu
proprietarul, pentru că nu aveau căldură și pentru că se
plănuia ca fosta clădire industrială în care locuiau să fie
transformată într-un bloc de apartamente.
În urmă cu douăzeci și doi de ani, clădirea cu două etaje din
zona industrială a Manhattanului a fost împărțită în unități de
locuit fără pereți despărțitori, iar familia Safran a trăit întruna
dintre ele, protejată de prevederile legilor privind spațiul
locativ. La scurt timp după ce clădirea a fost vândută, noul
proprietar, un investitor imobiliar pe nume Roland Korvutz, din
Englewood, New Jersey, a anunțat că intenționează s-o

700
transforme în bloc de locuințe. Korvutz a făcut o înțelegere cu
membrii noului consiliu de administrație al imobilului, potrivit
căreia locatarii urmau să primească sprijin financiar pentru
mutarea în altă parte sau drept de preempțiune pentru
cumpărarea noilor apartamente.
Cei mai mulți dintre chiriași au optat pentru sprijinul
financiar și s-au mutat, dar soții Safran, care susțineau că noul
consiliu de administrație era corupt, au refuzat să plece și l-au
dat în judecată pe Korvutz. În ultimele șase luni, soții Safran n-
au mai plătit chiria și au încercat să atragă și alți chiriași de
partea lor.
În urmă cu trei zile, ziarul nostru a publicat în exclusivitate
declarațiile lui Marjorie Bell, sora lui Paul Safran, care locuiește
în Elmhurst, potrivit cărora, cu puțin timp înainte să dispară,
soții revoltați i-au mărturisit că se simțeau în pericol din
pricina conflictului cu noul proprietar. Bell a criticat poliția
pentru că nu a făcut suficiente cercetări în legătură cu
proprietarul, un imigrant din Bielorusia, despre care a afirmat
că a intimidat și în trecut chiriașii imobilelor aflate în
proprietatea sa.
Ziarul nostru a contactat-o ieri pentru noi declarații, dar Bell
a refuzat să răspundă la întrebările pe care i le-am pus.
În urma cercetărilor în arhivele tribunalelor, s-a descoperit
că firma lui Korvutz, RK Development, a mai fost dată în
judecată de unsprezece ori și că toate litigiile au fost
soluționate fără proces. Bernard Ring, avocatul lui Korvutz, a
declarat: „Toți cei care încearcă să înfrumusețeze orașul au
parte de asemenea probleme. Am putea spune că acesta este
prețul pe care trebuie să-l plătești, dacă vrei să faci afaceri
într-o societate care are mania proceselor.”
Am sunat în repetate rânduri la reședința din Englewood a
lui Korvutz și la sediul RK Development din Teterboro, dar nu
ne-a răspuns nimeni. Surse din cadrul poliției ne-au declarat
că, în cazul dispariției soților Safran, cercetările „sunt în curs”.

701
Potrivit unui articol despre același subiect publicat cinci
ani mai târziu, cazul încă nu fusese rezolvat.
— Dale a semnat petiția, am spus eu. Locuia în aceeași
clădire cu familia Safran.
— Și era șeful noului consiliu de administrație.
— Iar când Dale e prin preajmă, unii oamenii își rezolvă
problemele, iar alții își dau ultima suflare.
— Alex, dacă motivul crimei au fost banii, mai exact,
obținerea unei proprietăți imobiliare, Dale n-avea cum să fie
implicat, pentru că n-a cumpărat niciun apartament sau vreo
casă cât a stat în New York.
— Dar poate că a fost plătit să se ocupe de soții Safran, am
spus. Mă întreb unde s-a mutat după aceea.
— Te chinuie cumva dorul de ducă? a întrebat Milo.
În cele din urmă, Milo a dat iama în frigider. A uns cu unt
și gem cinci felii de pâine, apoi a îndoit una, și-a îndesat-o în
gură și a mestecat-o pe îndelete.
— Uite care-i situația, a spus el, luând o gură de lapte
dintr-o cutie. Pentru că investighez două crime și trebuie să
mă ocup și de cazul lui Antoine Beverly, nu pot să plec din
oraș. Șeful a zis că mi-l pune la dispoziție pe Sean sau pe un
alt polițist fără experiență, dar Sean n-a fost niciodată mai
departe de Phoenix, și nici nu vreau să mă las pe mâna unui
ageamiu. Când i-am propus Persoanei Importante să mergi
tu, a zis că-i o idee excelentă, dar numai dacă „respecți
procedurile polițienești și te încadrezi în normele
Departamentului”.
— Și care ar fi diferența dintre cele două?
— A respecta procedurile înseamnă să ai grijă să nu fi
arestat. Iar a respecta normele înseamnă că o să călătorești
cu o companie ieftină, că o să mergi cu metroul, nu cu taxiul,
că pentru fiecare zi o să ai tichete de masă care ți-ar ajunge
doar pentru două gustări la Taco Bell 73 și că o să locuiești

73 Taco Bell: lanț de fast-fooduri specializate în mâncare


702
într-un mic hotel aflat la ani-lumină de St. Regis – hotelul
unde voiai să stai în urmă cu vreo doi ani.
Milo făcea aluzie la o vacanță pe care avusesem de gând s-
o petrec la New York. Voiam să merg împreună cu Allison,
iubita mea din perioada în care fusesem despărțit de Robin.
Dar, înainte să plecăm, am aflat de la o cunoștință comună
că Allison era logodită…
— Poți s-o iei și pe Robin, dar pe cheltuiala ta.
— Are de lucru: a primit o comandă importantă.
— Deci când poți să pleci? m-a întrebat el, după ce a
înfulecat încă o felie de pâine cu gem.

mexicană.
703
CAPITOLUL 21

Mi-am luat bilet pentru un avion care avea să plece a doua


zi, pe seară, din Burbank și urma să aterizeze la aeroportul
Kennedy. Însă decolarea a fost amânată cu o oră „din pricina
unor modificări în programul aeroportului din New York”, iar
când avionul a venit în cele din urmă, femeia zâmbitoare din
spatele tejghelei ne-a anunțat că urma să facem o escală în
Salt Lake City, ca să fie reîncărcate rezervoarele – din cauza
pistelor scurte de la aeroportul Bob Hope și a „turbulențelor
atmosferice”.
Ne-am îmbarcat cu o oră și jumătate mai târziu, iar în
următoarele șase ore și jumătate am stat cu genunchii îndoiți
într-un unghi foarte interesant, alături de doi îndrăgostiți
tatuați care-și manifestau iubirea destul de zgomotos. Am
încercat să-mi omor timpul uitându-mă la televizorul de pe
spătarul din față, dar funcționa cu intermitențe. Emisiunile
despre gătit, grădinărit și criminali în serie aveau asupra mea
un efect soporific, așa că din când în când ațipeam, iar când
mă trezeam auzeam șoapte de dragoste și sărutări
zgomotoase.
Ultima oară când m-am trezit, mai aveam o jumătate de
oră până la aterizare, iar imaginile de la televizor erau
neclare.
M-am uitat încă o dată la ce era în plicul pe care-l luasem
cu mine: o singură coală de hârtie, cu scrisul înclinat spre
stânga al lui Milo.

1. Adresa imobilului în care au stat soții Safran și Bright:


Strada 35, nr. 518 (între Strada 9 și Strada 10). Acum e sediul
firmei Lieber Braid and Trim.
2. Detectivul Samuel Polito (pens.); mobil: 917 555 23962.
Prânz la 1:30. Sună-l pentru detalii.
3. Noua adresă a firmei RK Development: Seventh Avenue,

704
nr. 420 (între Strada 32 și Strada 33).
4. Noua adresă a lui Roland Korvutz: Park Avenue, nr. 762,
9A (între Strada 72 și Strada 73).
5. Restaurantele preferate ale lui Korvutz:
a. Lizabeth (micul dejun): bulevardul Lexington, nr. 996
(între Strada 71 și Strada 72);
b. La Bella: bulevardul Maddison, nr. 933 (între Strada 74 și
Strada 75);
c. Brasserie Madison: bulevardul Madison, nr. 1068 (Strada
81).
6. Hotelul unde o să stai: The Midtown Executive, Strada
48, nr. 152 (între Strada 6 și Broadway – transmite salutări
din partea mea…)

La ora nouă dimineața, m-am prezentat în fața angajatului


somnoros care stătea în holul minuscul al hotelului The
Midtown Executive. Era un hol extrem de luminos,
înfrumusețat cu un șir de cărți poștale, hărți și fanioane pe
care scria: „Iubesc New Yorkul”.
Angajatul s-a uitat la tichetul de rezervare.
— Cheltuielile de cazare sunt plătite cu un fel de bonuri…
a spus el.
— De poliția din Los Angeles.
— Cum ziceți dumneavoastră.
Apoi s-a uitat pe o fișă.
— Bonurile dumneavoastră nu acoperă și cheltuielile
suplimentare.
— Aveți și room-service?
— Nu, însă avem telefon. Abonamentul e exorbitant, așa
că, să fiu în locul dumneavoastră, aș folosi mobilul.
— Mersi pentru pont.
— Dați-mi, vă rog, un card de credit. Aveți camera patru
sute treisprezece. E la etajul patru.

Am crăpat ușa și m-am strecurat în cameră. Avea trei pe


trei metri, iar cabina de duș avea unu pe unu – confortul
705
unui computer tomograf.
O saltea de o persoană – la fel de subțire ca cea de pe patul
rabatabil al lui Tony Mancusi – era așezată lângă o noptieră
dintr-un material misterios de culoare roz. Un televizor cu
diagonala de douăzeci de centimetri era prins în perete într-
un colț, luptându-se pentru spațiu cu mănunchiul de cabluri
din spatele său. Decorul era completat de un lampadar fixat
în podea și o acuarelă care înfățișa sediul Chrysler.
Singura fereastră avea două ochiuri, iar geamurile erau
atât de groase încât să transforme zarva de pe Strada 48 și de
pe Broadway într-un vuiet persistent și enervant, întrerupt
din când în când de câte un claxon sau de un zgomot mai
strident. Când am tras draperiile pline de scame, camera s-a
transformat într-o adevărată criptă, dar gălăgia nu s-a
diminuat.
M-am dezbrăcat și m-am băgat sub pătură, am pus ceasul
să sune peste două ore, apoi am închis ochii.
O oră mai târziu, încă eram treaz și mă străduiam să-mi
armonizez undele cerebrale cu larma care venea de afară. În
cele din urmă, am reușit să ațipesc, dar la unsprezece m-a
trezit ceasul. L-am sunat pe detectivul Samuel Polito (pens.),
dar mi-a răspuns o voce metalică de femeie, care mi-a cerut
să las un mesaj. Cât timp m-am ras și am făcut duș, m-a
sunat cineva pe mobil.
— Polito.
— Domnule detectiv, sunt Alex Delaware…
— Ah, psihologul! Îmi pare bine să te aud. Înainte de
întâlnirea cu dumneata, trebuie să mai ajung într-un loc.
Unde stai?
I-am spus.
— Ah! Acolo cazam martorii… indivizi pe care trebuie să-i
convingi să depună mărturie, dar care nu acceptă decât dacă
îi tratezi bine. Le luam câte o pizza enormă, le puneam în
cameră un televizor cu zeci de programe, apoi le trimiteam
câte un procuror, care trebuia să fie o femeie prezentabilă…
— Trebuia să faci un pic de efort.
706
— Deci stai la Executive. Îmi aduce aminte de trecut… Să
știi că nu mă pot întâlni cu dumneata mai devreme de unu
jumate, așa că dacă vrei să iei un mic dejun întârziat, ai timp
destul.
— Mi-aș fi adus niște fulgi de ovăz și praf de budincă, dar
nu m-ar fi lăsat cu ele în avion, de teamă c-or să ia foc…
— Ah, deci ai simțul umorului! Foarte bine – o să-ți fie de
folos. Rămâne că ne întâlnim la restaurantul Le Petit
Grenouille, la unu jumate. Pe Strada 79, între bulevardul
Lexington și Strada 3. E un local franțuzesc, dar primitor…

Am ieșit din hotel pe la douăsprezece. Aerul era rece și


incredibil de curat, iar gălăgia străzii se transformase într-un
fel de melodie plăcută. Mai aveam o oră și jumătate până la
întâlnirea cu Polito, așa că am dat o fugă până la clădirea în
care locuiseră Paul și Dorothy Safran.
Se afla într-un cartier comercial, în care erau mai multe
camioane decât autoturisme. Clădirea din cărămidă în care
se găsea sediul firmei Lieber Braid and Trim avea două etaje.
Fațada era plină de ferestre mici și pătrate, iar geamurile
mate erau pline de negreală. M-am întrebat ce-l făcuse pe
Roland Korvutz să renunțe la planul de a transforma clădirea
în bloc de locuințe, apoi am luat-o la pas spre Fifth Avenue.
Când sunt singur într-un oraș mare și necunoscut, am
accese de euforie, urmate de o stare de melancolie. De obicei,
durează mai mult până să apară această stare, dar în ziua
aceea totul s-a întâmplat foarte repede: în timp ce mergeam
pe străzile aglomerate ale New Yorkului, am simțit că plutesc
și că devin un simplu anonim.
La intersecția dintre Fifth Avenue și Strada 42, m-am
adâncit în mulțimea din fața Bibliotecii Publice, apoi am luat-
o spre nord, ocolind pietonii grăbiți, tinerii care împărțeau
fluturași, femeile care se holbau la vitrine și hoții de buzunar
îndemânatici. Mergând pe Strada 95, am trecut pe lângă
Piaza Hotel, care era în renovare. Câțiva vizitii stăteau în

707
călești, așteptându-și mușteriii, iar aerul mirosea a baligă de
cal. Am mers pe lângă Central Park, privind copacii care își
purtau cu înfumurare veșmintele de toamnă.
La ora unu și douăzeci și opt de minute, stăteam într-un
separeu de lemn din Le Petit Grenouille, având în față apă,
vin roșu și o farfurioară cu măsline acre și uleioase.
Fețele de masă erau albe și proaspăt apretate, tavanul era
acoperit cu tablă neagră, iar pe pereții roșcați atârnau
reclame vechi pentru țigări. Cam jumătate dintre separeuri
erau ocupate de oameni eleganți, iar pe vitrina care dădea
spre agitația din stradă era scris cu litere aurii numele
restaurantului. Ca să ajung acolo, a trebuit să trec pe lângă
casa din piatră a primarului, aflată pe Strada 79 – nu se
deosebea de reședințele milionarilor decât prin prezența
polițiștilor în haine civile, cu ochi sticloși, care stăteau în fața
intrării, luptându-se cu plictiseala.
O chelneriță zâmbitoare cu păr roșcat tuns scurt,
îmbrăcată cu o bluză puțin decoltată, a adus un coș cu chifle
și o farfurioară cu unt. Am mâncat una, apoi m-am uita la
ceas.
La unu și patruzeci și șapte de minute, un bărbat corpolent
și fălcos de vreo șaizeci de ani a intrat în restaurant, a spus
ceva domnișoarei de la intrare, apoi s-a apropiat cu pași grei
de separeul meu.
— Sam Polito, a spus el.
— Alex Delaware.
Mâna lui Polito era grea și aspră. Puținul păr care îi mai
rămăsese pe cap era subțire și cărunt. Purta o scurtă de fâș
neagră, un pulover pe gât cu dungi gri, pantaloni negri și
pantofi din piele neagră cu catarame Gucci aurii care s-ar
putea să fi fost originali. Pomeții roz contrastau cu fălcile
nerase. Ochiul drept era maro și lucios, iar stângul o biată
rămășiță cu irisul albicios.
— Hei, Monica! a strigat Polito. Azi aveți somon?
— Bineînțeles!

708
— Aș vrea o porție. Cu sparanghel alb. Și un pahar mare
din vinul ăla de Medoc, Château nu-știu-cum…
— Cartofi?
Polito medită puțin.
— Ei, la naiba, da. Cu mai puțin ulei.
— Bon. M’sieur? 74
— Friptură de vită, salată și cartofi prăjiți.
Polito s-a uitat după chelneriță, întorcând capul în așa fel
încât ochiul teafăr să vadă cât mai bine.
— Carne roșie, eh? Colesterolul nu-ți dă bătăi de cap? m-a
întrebat el.
— Deocamdată, nu.
— Eu am probleme din cauza lui, mi-a spus Polito,
privindu-mă cu ochiul teafăr. Toți cei din familia mea au dat
ortul popii pe la șaizeci de ani. Eu am depășit cu trei ani
vârsta asta. La cincizeci și opt de ani, am făcut o operație din
cauza unui vas obturat. Doctorul mi-a zis să iau pastile ca
să-mi scadă nivelul colesterolului, să am grijă ce pun în gură
și să beau vin roșu. În felul ăsta, s-ar putea să stabilesc
recordul familiei.
— Mă bucur pentru dumneata
— Vasăzică, a spus el, ești un om cu influență.
— Asupra cui?
— Aveam de gând să plec la lacul George 75 cu soția, dar m-
a sunat acasă însuși adjunctul poliției din New York și mi-a
zis: „Sam, vreau să te întâlnești cu cineva.” De parcă încă aș
fi angajat la poliție…
— Îmi pare rău că ți-am stricat planurile.
— Nu-i nimic, am venit de bunăvoie. Mi-a spus despre ce-i
vorba, și, dacă pot, ajut cu plăcere, a spus el, apoi a înhățat o
chiflă din coș, a rupt-o în două și s-a uitat la firimiturile care
au căzut pe masă. Deși n-aș putea spune c-am făcut o treabă

74 În franceză. în original: „Bine. Iar domnul?”


75 Lake George: lac aflat în nordul statului New York.
709
strălucită.
— Era un caz dificil.
— Mai degrabă o să-l găsim pe Jimmy Hoffa76 decât pe
soții Safran. Și s-ar putea ca toți să fi avut cam aceeași
soartă…
— Îngropați în fundațiile unei case. Sau aruncați în East
River.
— Aș merge pe prima variantă. Dacă ar fi fost aruncați în
East River, i-am fi găsit. Curenții îl străbat în toate direcțiile,
așa că, dacă arunci un cadavru în el, până la urmă iese la
suprafață. Am avut de-a face cu multe cadavre plutitoare, mi-
a spus el, apoi a mâncat pe îndelete o măslină. Crede-mă,
dacă ar fi fost aruncați în apă, i-am fi găsit.
Chelnerița i-a adus vinul, iar Polito l-a mirosit, l-a învârtit
în pahar, apoi a luat câteva înghițituri.
— Vinul e elixirul vieții! Împreună cu uleiul de măsline.
Apoi s-a uitat la chelneriță, a pronunțat cuvântul „ulei” pe
un ton teatral și a mimat că toarnă un lichid.
După ce a luat cu o bucată de pâine jumătate din untul
auriu de pe farfurioară, mi-a zis:
— Dacă stai în orașul ăsta ceva mai multă vreme, ajunge
să-ți placă mâncarea bună. Dar povestește-mi despre crimele
din Los Angeles.
I-am prezentat pe scurt cele două cazuri.
— Asta-i tot?
— Din păcate, da.
— Deci ai venit să faci cercetări despre Dale, numai pe
baza unui lung șir de speculații.
— Cam așa.
— Vasăzică mașini scumpe. Păi așa-s toate mașinile din
Los Angeles! Și te-au trimis cu avionul până aici pentru atâta

76 Jimmy Hoffa (1913-1975): lider sindical american; a fost


închis pentru că a încercat să mituiască un judecător, iar pe
30 iulie 1975 a dispărut și se presupune că a fost omorât.
710
lucru? Mă rog, poliția din Los Angeles se modernizează, din
moment ce trimite un psihiatru – pardon, un psiholog – să
investigheze cazul. Cum de ai o influență atât de mare?
— Ce influență crezi că am? Sunt cazat la The Midtown
Executive…
— Mda, ai dreptate.
Apoi ne-a fost adusă mâncarea.
— Mă interesează foarte mult meseria dumitale. Avem și
noi psihologi, dar rolul lor e să facă terapie cu polițiștii despre
care conducerea crede că au probleme cu capu’. Dumneata
te ocupi tot cu treburi dintr-astea?
I-am spus pe scurt povestea mea și cu ce mă ocupam în
Departamentul de Poliție din Los Angeles.
— Deci lucrezi numai la cazurile care te interesează. E
foarte bine așa. Dar să revenim la soții Safran. L-am bănuit
pe Korvutz încă de la început, pentru că era singura
persoană care avea un conflict serios cu ei. În plus, știam că,
în trecut, făcuse și alte manevre. De exemplu, într-o noapte a
adus o echipă de demolatori și a dărâmat o clădire, pentru ca
vecinii să n-aibă timp să facă vreo plângere. Apoi, când
vecinii au făcut un tărăboi de nedescris, avocații lui Korvutz
și-au cerut scuze: „Ne pare rău, am încurcat niște
documente. Dar o să vă despăgubim pentru neplăcerile pe
care vi le-am creat.” Dar a durat luni de zile până să se afle
de unde apăruse problema, apoi au urmat alte întârzieri, iar
în cele din urmă lumea a uitat întreaga tărășenie.
— În articolul de ziar pe care l-am citit se spunea că fusese
dat în judecată de multe ori.
— E prețul pe care trebuie să-l plătești dacă vrei să faci
afaceri.
— Așa a zis și avocatul lui.
— Avea dreptate. În orașul ăsta poți fi dat în judecată și
dacă strănuți unde nu trebuie. Băiatul meu o să termine în
curând Facultatea de Drept. A lucrat vreo zece ani la secția
Furturi a poliției din Brooklyn și a înțeles cum poate să

711
strângă mai multă osânză, mi-a explicat el zâmbind. E drept
că osânza are mult colesterol…
Apoi și-a îndreptat atenția spre somon și a început să
mănânce cu vădită plăcere. Friptura mea era excelentă, dar
gândul îmi zbura în altă parte. Am așteptat o vreme, apoi l-
am întrebat dacă identificaseră și alți suspecți în afară de
Korvutz.
— Nu, și n-am avut cum să ne luăm de Korvutz: tipul n-
avea legături cu lumea interlopă. Deși era rus. În New York
sunt unele cartiere, cum e Brighton Beach, în care se
vorbește mai mult rusa decât engleza. Unii dintre rușii ăștia
au venit aici să facă răutăți, așa că avem mulți detectivi
vorbitori de rusă care au de rezolvat o mulțime de cazuri. Ei
bine, niciunul dintre polițiștii ăștia și niciunul dintre
informatorii lor n-a auzit vreodată de Korvutz. Nu venise din
Moscova sau Odesa, la fel ca cei mai mulți dintre ei.
— Ci din Bielorusia.
— Într-o vreme i se spunea Rusia Albă, dar acuma e o țară
independentă. În fine, ce vreau să spun e că, deși am făcut
multe cercetări, n-am găsit nimic compromițător despre el. E
drept că are multe procese, însă așa i se întâmplă oricărui
investitor din domeniul imobiliar. Dar ori de câte ori e dat în
judecată, ajunge la o soluție pe cale amiabilă.
— A mai dispărut vreunul dintre chiriașii săi?
Polito a clătinat din cap.
— Și niciunul dintre cei care l-au dat în judecată nu-l
vorbește de rău, a spus Polito, pentru că asta e una dintre
clauzele înțelegerilor încheiate cu el. Îți spun cinstit că
singurul motiv pentru care am făcut cercetări cu privire la
Korvutz a fost că n-aveam pe cine altcineva să suspectăm. Iar
acuma îmi spui că-l suspectați pe Bright.
— Ți-l amintești?
— Vag, dar numai pentru că era șeful consiliului de
administrație în spatele căruia se afla Korvutz.
— Era limpede că totul era pus la cale de el?

712
— Uite cum stă treaba. Înainte de venirea lui Korvutz,
clădirea nu avusese un astfel de consiliu și n-a avut nici în
primele șase luni după ce a cumpărat-o. Apoi a făcut o cerere
s-o transforme în bloc de locuințe și, dintr-odată, s-au făcut
niște alegeri despre care n-au aflat prea mulți locatari și s-a
ales un consiliu format din trei oameni – toți erau chiriași
veniți după ce Korvutz cumpărase clădirea.
— Bright și încă doi.
— O verișoară îndepărtată de-a lui Korvutz și fiul unui
instalator care se ocupa de clădirile deținute de Korvutz în
New Jersey.
A scos din buzunar o hârtie dictando cu aceleași
dimensiuni ca agenda lui Milo.
— Mi-am amintit cum îi chema, a spus el.
— Mulțumesc.
— Ei, păi dacă m-a sunat adjunctul poliției din New York,
ce era să fac? Deși e cumnatul soției mele, a adăugat el
zâmbind.
Hârtia era acoperită cu un scris îngrijit.

Membrii consiliului de administrație al clădirii de pe Strada


35, nr. 518:
1. Dale Bright;
2. Sonia Glusevitch;
3. Lino Mercurio.

— Deci Korvutz îi cunoștea pe ultimii doi dinainte să


cumpere clădirea. Dar ai găsit vreo dovadă că și cu Bright ar
fi avut legături dinainte?
— Nu. Și să-ți mai spun ceva: deși consiliul era o marionetă
a lui Korvutz, nu-i o chestie ilegală. Proprietarul nu-i obligat
să aibă un consiliu. Și nici unuia dintre chiriași nu i-a păsat
de tărășenia asta. În afară de soții Safran, care au spus că
membrii consiliului erau corupți.
Am băgat hârtia în buzunar.

713
— Adevărul e că soții Safran nu aveau niciun temei legal,
ci pur și simplu făceau probleme. Toți ceilalți locatari erau
mulțumiți de oferta lui Korvutz, pentru că aveau să se mute
în niște apartamente care erau cu mult mai bune decât
maghernițele din clădirea aia. Nu vă închipuiți că acolo se
trăia ca în Soho. Era o fostă fabrică de pantofi, care fusese
împărțită de mântuială în unități de locuit mititele. N-aveau
pereți despărțitori, iar țevile și instalația electrică erau
paradite. Ca să nu mai vorbim de șobolani, pentru că e un
cartier comercial, plin de gunoaie. În fine, era nasol. Korvutz
le-a făcut locatarilor o ofertă pe care n-o puteau refuza, iar ei
n-au refuzat-o.
— În afară de soții Safran.
Polito a pus jos furculița.
— Nu-mi place să vorbesc de rău victimele, mi-a spus el,
dar, din câte am auzit, soții Safran erau foarte combativi. E
vorba de foști hippioți din anii ’60. Pe vremea aia, el era la
City College și făcea parte din asociația Studenți pentru o
Societate Democratică, iar eu eram polițist și fusesem detașat
chiar acolo. Nu-i exclus să fi fost printre nenorociții ăia
alintați care țipau la mine.
— Și Dorothy?
— La fel.
— Rebeli fără cauză, am spus eu. Sora lui Dorothy a spus
că se simțeau amenințați…
— Ah, Margie Bell. Să-ți spun eu cum stă treaba cu
Margie: a avut multe depresii și alte probleme de genul ăsta.
A luat tot felul de pastile pentru cap și a fost internată de
două ori la spitalul Bellevue. S-a spânzurat la un an după
dispariția soților Safran.
— Sigur a fost sinucidere?
— A fost găsită în baie de propriul ei copil. A lăsat și un
bilet. Ce mai, soții Safran au făcut din țânțar armăsar. În
orașul ăsta ajungi să locuiești ieftin pentru că există legi care
prevăd praguri maximale pentru chirii. Dar dacă dă norocul

714
peste tine, iei banii care ți se oferă și te muți. Am fost în
locuința lor și am cotrobăit prin toate ungherele, încercând să
dau de un indiciu. Eu nu mi-aș fi lăsat nici câinele să stea în
condițiile alea, a spus el, dând din cap. Ei bine, ei chiar
locuiau acolo. Cu tot cu câine. Într-un colț am găsit câteva
ziare pline de pete de pișat, pe care trona o grămadă de căcat
de câine complet uscat. Oamenii ăștia nu prea se îngrijeau de
casă… Îmi pare rău dacă ți-a pierit cheful de mâncare. Ce
vreau să spun e că locuiau în condiții mizere și că n-aveau
niciun motiv să refuze oferta lui Korvutz.
— Ai găsit cumva câinele?
— Nu, doar ce-a lăsat în urmă… De ce?
I-am povestit despre câinii Leonorei Bright, care
dispăruseră după ce fusese omorâtă. I-am spus și că Dale
lucrase ca voluntar la adăpostul Labe și Gheare.
Polito și-a agitat ușor paharul cu vin.
— E posibil ca tipul să aibă o slăbiciune pentru
viețuitoarele cu blană, dar să nu fie tocmai drăguț cu
oamenii? a întrebat el.
— Se cunosc astfel de indivizi.
— Bineînțeles. Pe când eram la început, am avut un caz de
pe strada Ludlow, în Lower East Side. Un țicnit dependent de
droguri a hăcuit-o pe maică-sa și a lăsat-o pe un scaun din
bucătărie timp de două săptămâni. Totul s-a petrecut în
mijlocul verii, într-o clădire cu apartamente de închiriat, fără
aer condiționat… Îți dai seama cum trebuie să fi fost. Ei bine,
individul avea un pitbull – toată lumea zice că-i un animal
simpatic, dar eu n-aș ține niciodată așa ceva în casă. În fine,
țicnitul avea mare grijă de câinele ăsta, iar la câteva zile după
ce a omorât-o pe maică-sa a hotărât că animalul avea nevoie
de mai multe proteine, așa că atunci când am ajuns noi
acolo… Îmi pare rău dacă de data asta chiar ți-am tăiat pofta
de mâncare.
— Nicio problemă, am spus eu, mâncând demonstrativ.
— Dar chiar crezi că Bright e suspectul principal?

715
— S-ar putea să aibă legătură cu două crime, dintre care
una i-a adus o avere considerabilă. E posibil să fi fost plătit
ca să le facă felul soților Safran. Și, din câte știm, n-a mai fost
văzut după dispariția lor.
— Parcă a intrat în pământ, a spus el zâmbind. Dar asta
ar putea însemna și altceva.
— Că a dispărut și el?
Polito a ridicat din umeri.
— E posibil, am spus eu, dar deocamdată nu avem niciun
alt suspect. Ne-ar fi de mare ajutor tot ce ne poți spune
despre el.
— Nu știu mare lucru. N-am reușit să aflu nimic nici după
ce am căutat prin computerul de la birou al cumnatului meu,
care-i mare și tare în poliție, a spus el, pocnind din degete.
Exact cum ai spus: individul nu-i de găsit nicăieri. Nu se știe
unde s-a mutat după ce a plecat din clădirea aia. N-am găsit
nicio dovadă că dup-aia ar fi locuit în vreunul dintre
cartierele New Yorkului. Adică n-am dat de niciun act din
care să rezulte c-ar fi plătit vreun impozit sau cheltuieli de
întreținere, nici de vreun permis emis pe numele lui. Nimic!
Pot să-ți spun doar cum arăta Bright acum opt ani și că,
atunci când am stat de vorbă cu el, a fost foarte cooperant –
spun asta pentru că, dacă n-ar fi fost, mi-aș fi amintit. Am
vorbit cu el o singură dată, i-am pus câteva întrebări de
rutină, aceleași pe care le-am pus și celorlalți chiriași.
— Și cum arăta?
— Un tip înalt, bine făcut și chel.
— Ras în cap?
— Capul lui era ca o bilă de biliard: n-avea niciun fir de
păr în cap.
Am scos din buzunar copia pozei din permisul de
conducere al lui Bright.
— Ce de păr! a zis el, îndreptându-și ochiul teafăr spre
fotografie. Ți-ar ajunge să faci o haină… S-ar putea să fie
același tip, dar n-aș băga mâna-n foc.
— Poate că tocmai ăsta-i șpilul, am spus eu.
716
— Adică își schimbă înfățișarea?
— Era homosexual?
— Nu mi s-a părut c-ar avea gesturi feminine. De ce, tipul
pe care-l căutați e homosexual?
— Unii spun c-ar fi.
— Unii?… Adică se deghizează tot timpul?
I-am povestit despre cowboy-ul din Ojo Negro și bătrânul
cu șapcă albastră, despre travestitul din magazinul de haine
și despre mașinile de lux furate.
— Mașini negre… O fi un simbol al morții, a spus Polito,
apoi a dat farfuria la o parte și a dus mâna la piept.
— Te simți bine?
— Reflux gastric. Dar dacă se dovedește că individul ăsta e
într-adevăr criminalul și că aș fi putut pune mâna pe el, dar
c-a scăpat și poate a comis și alte crime? Nu-i un gând prea
măgulitor…
— Dar s-ar putea ca după aceea să se fi cumințit.
— Dacă ai crede asta, n-ai mai fi aici, a spus Polito, apoi s-
a uitat încă o dată la fotografie și mi-a înapoiat-o. Îmi pare
rău, n-aș putea să spun dacă-i el sau nu. Când am vorbit cu
el, Bright s-a purtat normal. Nu mi s-a părut deloc suspect.
Polito și-a terminat vinul.
— Stând de vorbă cu dumneata, a continuat el, mi-am dat
seama cât de mult mi-ar fi plăcut ca acuma să fiu pe lac, așa
că hai să-ți spun tot ce mai știu, ca apoi să pot pleca în
excursie. Ei bine, în dimineața asta am fost acasă la Korvutz
– acolo am fost înainte să ne întâlnim. Am stat la taclale cu
portarul, care e un fost polițist. Mi-a zis să nu povestesc
nimănui ce mi-a zis, că dacă se află c-a dat informații despre
cei care locuiesc în bloc, o să aibă probleme. Din câte-am
aflat de la el, Korvutz e un om liniștit, care nu face probleme.
E căsătorit, are un copil mic și dă bacșișuri grase de Crăciun.
Ia cina singur de două ori pe săptămână, când nevastă-sa
iese în oraș cu prietenele ei și, din fericire pentru dumneata,
în seara asta doamna Korvutz se întâlnește cu ele. Roland are

717
tabieturi, iese numai în anumite locuri și îi plac restaurantele
italienești.
— Cum ar fi La Bella, am spus eu. E trecut în lista mea.
— Și cine crezi c-a făcut lista aia? m-a întrebat el zâmbind.
În fine, Korvutz ia masa devreme, pe la șase, șase și jumătate.
Sunt slabe șanse să te invite la o porție de paste, dar poți să
te întorci la Los Angeles și să spui că măcar ai încercat.
— Are bodyguarzi?
— Nu-i un bogătan de calibrul lui Trump sau Macklowe 77.
Are o avere modestă. Relativ vorbind, desigur. Locuiește într-
un apartament cu zece camere într-un bloc interbelic de
lângă Central Park, pe care l-a cumpărat în urmă cu zece
ani.
— Și ce proiecte imobiliare are acuma?
— Niciunul. Stă și încasează cecurile plătite de chiriași.
— Deci s-a retras din afaceri? Cum așa?
— Poate pentru că așa a vrut sau pentru că a trebuit să se
retragă.
— Adică?
— În ziua de azi, ca să faci afaceri imobiliare în New York,
trebuie să ai avere babană: miliarde, nu milioane.
— Am înțeles. Și cum arată?
— Îmi pare rău, n-am nicio poză. Tipul n-are permis de
conducere: are șofer. Ce pot să-ți spun e că, în urmă cu opt
ani, avea cincizeci și trei de ani. E scund, poartă ochelari și
are păr roșcat – un fel de Woody Allen rus.
— Mulțumesc! Am trecut pe lângă clădirea de pe Strada
35. Am văzut că acuma e o fabrică acolo.
— De fapt, e un depozit. Marfa e produsă în Queens și e
depozitată pe Strada 35. Te întrebi, probabil, cum se face că,
după toată tevatura, Korvutz n-a mai transformat clădirea în
bloc de apartamente? Din câte am auzit, a avut niște

77 Harry B. Macklowe: faimos investitor și dezvoltator


imobiliar newyorkez.
718
probleme financiare și a ajuns la strâmtoare, așa că a fost
nevoit să vândă multe imobile, inclusiv pe ăla de pe Strada
35, exact când prețurile scăzuseră, și a pierdut ceva bani
atunci. Totul ține de evoluția pieței. Acuma prețurile au
crescut iarăși, așa că în timp ce într-un cartier select precum
Lower East Side trăiesc numai bătrâni, în cele care altădată
erau rău famate forfotesc gulerele albe – așa s-a întâmplat cu
Hell’s Kitchen, care a fost rebotezat: acuma i se spune
Clinton.
— Se pare că prețurile n-au crescut și pe Strada 35.
— Clădirile de acolo valorează destul de mult. Momentan, e
mai rentabil să fie folosite în scopuri comerciale, dar o să le
crească prețul și lor, iar în curând pe insula asta n-or să mai
locuiască decât cei cu limuzine.
— Te deranjează dacă iau legătura cu Glusevitch și
Mercurio? l-am întrebat eu, fluturând foaia cu membrii
consiliului de administrație.
— Absolut deloc. Dar n-o să-ți fie ușor să stai de vorbă cu
ei. Mercurio a murit… S-a încurcat cu o femeie în urmă cu
vreo cinci ani, iar fostul ei soț l-a omorât în bătaie și i-a dus
cadavrul undeva în Bronx. Korvutz n-a avut niciun amestec
în povestea asta: fostul soț al tipei îi bătuse și pe alți iubiți ai
ei. Am aflat de moartea lui Lino Mercurio întâmplător, când
m-am uitat pe o listă cu victime de la poliție. Era un prost
înfumurat, unul dintre tipii ăia cu gel în păr care fac pe
gangsterii. Îmi închipui că îi enerva pe mulți. Mi-ar fi plăcut
ca el să fie suspectul în cazul soților Safran. Cred că ar fi
acceptat să omoare pe bani, ca să-și facă o situație. Problema
e că avea un alibi beton: în săptămâna în care au dispărut
soții Safran, era în vacanță în insula Aruba împreună cu
iubita lui de atunci.
— Alibiul perfect.
— Și chiar a fost acolo. Am verificat registrele hotelurilor și
listele de pasageri ale avioanelor. Poate că a plătit excursia
cu banii pe care îi luase de la Korvutz ca să facă parte din
consiliu.
719
— Deci Korvutz a mituit membrii consiliului?
— N-am nicio dovadă, dar altfel de ce s-ar fi amestecat cei
trei în povestea asta?
— Iar în ceea ce-o privește pe Sonia Glusevitch, problema
ar fi că e o verișoară îndepărtată a lui Korvutz, așa că n-are
niciun motiv să stea de vorbă cu mine.
Polito și-a ridicat palmele, în semn de încuviințare.
— Dar, pentru orice eventualitate, știi cumva unde se află?
— Încerc să aflu.
Și-a scos mobilul, a sunat la informații și a cerut numărul
Soniei Glusevitch, dar i s-a spus că în rândul abonaților nu
figurează nicio persoană cu acest nume, apoi a cerut
operatoarei să facă o căutare și cu „S. Glusevitch”. Polito a
așteptat puțin, apoi mi-a făcut semnul victoriei.
— Strada 93, numărul 345, a spus el. Dacă vrei, poți să
stai de vorbă mai întâi cu Sonia, dar cred că ar fi o greșeală:
s-ar putea să-l anunțe pe Korvutz. Și cred că ar fi mai bine
să-l iei prin surprindere.
— Ai dreptate. Sonia cum arăta?
— Era tânără și frumoasă. Și avea un accent puternic. O
blondă tipică, dar foarte nurlie, a spus Polito, desenând cu
mâinile niște sâni enormi.
Monique, chelnerița, l-a văzut și s-a încruntat, iar Polito i-a
făcut semn să se apropie.
— Somonul a fost delicios. Plătește domnul.
Chelnerița s-a uitat la mine, apoi a plecat.
— Dacă aș fi în locul dumitale, doctore, i-aș lăsa lui
Monique un bacșiș gras. Mănânc aici din când în când.

720
CAPITOLUL 22

La trei fără un sfert, când a plecat Polito, restaurantul a


rămas aproape pustiu, iar Monique bea cafea la bar. Am
achitat nota și i-am lăsat un bacșiș de treizeci la sută, iar
chelnerița mi-a mulțumit, făcând ochii mari și dezvelindu-și
dinții frumoși.
— Pot să mai rămân un pic?
— Vă mai aduc niște vin, a spus ea.
Mai erau trei ore până când Korvutz avea să-și ia cina la
restaurantul La Bella. Am petrecut o parte din timp bând un
Bordeaux mai bun decât cel care ne fusese servit la masă și
gândindu-mă la discuția pe care o avusesem cu fostul
detectiv.
Polito fusese tulburat când aflase că poate-l avusese în
mână pe suspectul principal în cazul acela, dar nu-și dăduse
seama. Însă Polito n-avea de ce să-și facă reproșuri pentru că
nu-l prinsese pe Dale: dacă Bright era într-adevăr un
psihopat abil, atunci e posibil să se fi purtat cât se poate de
normal.
Își schimbă înfățișarea.
Dacă Bright nu era îngropat în fundațiile unui bloc din
Manhattan, probabil că trăia în Los Angeles cu un nume și o
identitate false, deghizându-se uneori în femeie și făcând
lucruri și mai grave.
Am sunat la birou ca să aflu ce mesaje primisem. Mă
sunaseră Robin, Milo și un avocat care era extrem de
indolent când venea vorba de achitarea notelor de plată și
care își închipuia că aș vrea să stau de vorbă cu el.
— Mi-e dor de tine, mi-a spus Robin când am sunat-o. Dar
cea mai întristată de plecarea ta e Blanche. I-a pierit veselia,
îți adulmecă întruna biroul și vrea tot timpul să meargă lângă
iaz și să se așeze pe bancă exact în locul unde stai tu de
obicei. Iar alteori, sare de pe bancă și se uită la pești până
721
când mă duc să le dau de mâncare. Dacă nu-i hrănesc
suficient, mă ceartă cu lătrături firave și ascuțite. Îi tot spun
că tăticul o să se întoarcă în curând, dar, după cum se uită
la mine, îmi dau seama că nu mă crede.
— Spune-i că o să-i aduc un suvenir.
— Nu-i o cățelușă materialistă, dar o să-i spun. Cum
merge treaba?
— N-am aflat mare lucru până acuma.
— M-am uitat pe internet să văd cum e vremea pe-acolo.
Pare să fie frumos.
— Da, vreme e minunată! Ar trebui să venim împreună
odată.
— Sigur că da! Hotelul cum e?
I-am descris The Midtown Executive.
— Are un avantaj, a spus ea. Ne-am ciocni tot timpul unul
de altul.
— Mă întorc mâine și-o să avem multe ocazii să ne
ciocnim… Cum merge treaba?
— Am mai luat două lucrări – e vorba de niște instrumente
care necesită reparații ușoare, mi-a spus ea, apoi a făcut o
scurtă pauză. M-a sunat azi-dimineață mogulul, ca să se
asigure că o să fiu în oraș când vine. Avea alt ton.
— Adică?
— Mi s-a părut distant, nu mai avea entuziasmul
debordant de dinainte. Mi-a spus că e foarte interesat de
lucrarea pe care mi-a comandat-o, dar tonul nu prea se
potrivea cu ce spunea.
— I s-o fi părând că s-a pripit când a comandat
instrumentele.
— S-ar putea să-și fi dat seama că o să-l coste o avere, mai
ales că nu știe să interpreteze nici măcar o notă.
— Nicio problemă, o să le vinzi altcuiva.
— S-ar putea să-și fi dat seama că avansurile lui n-or să
aibă niciun rezultat. De fiecare dată am evitat să stau la
taclale cu el. Am discutat doar despre proiect.
— Dacă avea intenții ascunse, dar s-a răzgândit, cu atât
722
mai bine pentru tine.
— Sigur că da.
Însă tonul nu prea se potrivea cu ce spunea.
— Ai muncit mult la proiectul ăsta, iar acum situația se
complică, am spus eu.
— Poate că totul e doar în capul meu.
— Intuiția ta e foarte bună, Rob.
— Nu întotdeauna… Cred că cel mai bine ar fi să-mi
limpezesc mintea înainte să mă întorc la lucru. Ne vedem
mâine, iubitule!

I-am povestit lui Milo ce-am discutat cu Polito.


— Deci e cumnatul adjunctului. Întâmplarea face ca
adjunctul poliției să fie fostul șofer al Măriei Sale.
— E nevoie de multă lume ca să prinzi infractorii.
— Dar și ca să-i ajuți să se înmulțească. Deci lui Polito nu i
s-a părut că Bright ar fi homosexual.
— Unde mai pui că și-a schimbat mult înfățișarea și
pretindea că e vegetarian – e exact modelul Jekyll-Hyde
despre care vorbea soră-sa. Așa că nu putem fi siguri de
nimic în ceea ce-l privește.
— Întreaga lume e o scenă.
— O scenă însângerată. Să vedem ce aflăm despre el de la
Roland Korvutz.
— Ai de gând să-l abordezi direct?
— Păi nu de-aia mi-ai dat adresa lui și numele
restaurantelor pe care le frecventează?
— Ba da, dar când m-am trezit azi-dimineață nu mi s-a
mai părut o idee așa de bună. De ce ar fi dispus Korvutz să
stea de vorbă cu tine?
— Dacă o să-i pun întrebări numai despre Dale, nu și
despre el, poate o să-și închipuie că-i o poveste care n-are
legătură cu el și o să-mi dea niște informații prețioase.
— Dar dacă l-a plătit pe Bright ca să se ocupe de soții
Safran, o să te alegi cu un șut în fund sau cu ceva și mai
nasol.
723
— Altfel zis, de ce să fim pesimiști când putem foarte bine
să alegem fatalismul?
— Mi-ai citit gândurile. Bătrâne, tipul ăsta s-ar putea să fie
periculos, și nu văd ce rost ar avea să-l enervezi. Mergi la
hotel, așază-te nițel pe un fotoliu cu sistem de masaj, apoi
du-te la culcare.
— Vai! Mulțumesc, mămico!
— Vorbesc serios.
— Și cum stă treaba pe frontul din Los Angeles?
— Dacă schimbi subiectul, să știi că n-o să se schimbe și
situația în care te afli.
— Bine, o să am grijă de mine. Ai aflat ceva nou?
— Nimic nou pe frontul de acasă, a spus Milo. De ce să fim
fataliști, când putem foarte bine să facem lucruri inutile? Și
unde voiai să te întâlnești cu tipul ăsta?
— Și încă vreau… La restaurantul La Bella.
— Ah, localul ăla italian.
— E în Upper East Side, așa că nu-i frecventat de gealați
care vor să bea un espresso…
— Alex, întâlnirea asta e pierdere de timp – în cel mai bun
caz, desigur. De ce-ar vrea Korvutz să stea de vorbă cu tine?
— Nu toată lumea vrea să fie vedetă la un moment dat? am
spus eu, dregându-mi vocea. Să-ți spun la ce m-am gândit.
Poate că Dale vrea să ajungă un mare actor și tocmai de-aia a
venit la New York.
— Atracția scenei!
— În noaptea când au dispărut, soții Safran se îndreptau
spre un mic teatru de pe Broadway. Dacă Bright i-a momit
cu o ramură de măslin? Le-o fi zis: „Joc într-o piesă și v-am
trecut pe lista de invitați. M-aș bucura dacă ați veni să mă
vedeți. Apoi am putea să mergem să bem ceva și să îngropăm
securea războiului. Haideți să uităm de povestea cu blocul de
locuințe.”
— Iar el chiar vine cu o secure… chiar că ar fi tare!
Problema e că am făcut o mulțime de cercetări și n-am găsit

724
numele lui în distribuția nici unei piese. Mai exact, n-am dat
de numele lui nicăieri.
— Dar poate că a fost o piesă obscură, sau poate că nu s-a
jucat de multe ori, am spus eu. După cum e posibil și ca
Bright să fi folosit un nume de scenă. Când m-am dus la
întâlnirea cu Polito, am trecut pe lângă Biblioteca Publică – o
fi vreun semn… Mai e ceva timp până când Korvutz merge la
restaurant. Ce-ar fi să caut prin ziarele din perioada aia?
— Bună idee! Dacă găsești ceva, lasă-l pe Korvutz în pace
și vino acasă.
— Văd că te obsedează Korvutz.
— Râde ciob de oală spartă.

Am luat-o pe Fifth Avenue, strecurându-mă prin mulțime,


și am urcat treptele Bibliotecii.
Camera pentru consultarea documentelor din arhivă era
dotată cu zece aparate pentru microfilme, două pentru
diapozitive și douăzeci de computere. Am văzut mulți studioși
care își așteptau rândul, ba chiar și un vagabond care s-a
băgat în față, s-a așezat lângă un aparat și a început să
frunzărească microfilmele.
Am căutat ghidurile teatrelor publicate de Times, Post,
Daily News și Village Voice în săptămâna dinaintea dispariției
soților Safran, am aștepta să se elibereze un aparat și m-am
pus pe lucru.
Timp de o oră, am ales dintr-o listă lungă nouă piese
destul de obscure montate la teatrele din centru. După ce-am
așteptat cincisprezece minute, am reușit să mă așez la un
calculator conectat la internet. Cinci dintre piese erau de
negăsit, dar am reușit să dau de distribuția a trei dintre
celelalte patru. Ansell/Dale nu apărea în niciuna dintre ele,
dar le-am scos la imprimantă și am plecat.
Cerul era de un albastru întunecat, iar pe Fifth Avenue
străluceau vitrinele cu feronerie din cupru, bronz și argint.
Traficul era un furnicar gălăgios de taxiuri galbene și mașini
negre. Pietonii se înmulțiseră simțitor și se transformaseră
725
într-o vietate poliformă, iar eu mă simțeam ca o rotiță într-un
angrenaj bine pus la punct.
Ca să mai schimb peisajul, am luat-o spre nord, pe
bulevardul Madison, privind din când în când zgârie-norii
învăluiți în lumina lunii. E drept că întregul Manhattan era
acaparat de construcții foarte înalte, dar mâna omului
reușise să transforme New Yorkul într-un oraș la fel de
frumos ca minunățiile naturii.
Când am trecut de zona în care străzile erau numerotate
de la șaizeci la șaizeci și nouă și am ajuns în cea unde străzile
aveau numere de la șaptezeci încolo, clădirile enorme au
făcut loc buticurilor și restaurantelor intime, prin ale căror
vitrine se vedeau oameni dichisiți.
Dar restaurantul La Bella era altfel: avea o fațadă de
cărămidă albă, iar numele restaurantului era scris cu litere
mititele pe o ușă de sticlă împodobită cu atâtea ghirlande
aurii, încât era aproape opacă. În spatele ușii nu se vedea
lumină. Era unul dintre acele localuri frecventate numai de
cunoscători.
M-am uitat pe stradă, dar n-am văzut pe nimeni care să
semene cu Roland Korvutz. Era ora șase și douăzeci. Dacă
intrase deja în restaurant, m-am gândit că cel mai bine ar fi
să-l abordez în mijlocul mesei, așa că am hotărât să-mi
continui plimbarea. Am luat-o pe Strada 90 și am grăbit
puțin pasul, mergând la vale pe panta domoală din cartierul
Carnegie Hill. La șapte și zece, am ajuns din nou în fața
restaurantului, cu plămânii aerisiți și o ușoară stare de
agitație.
Ușa de sticlă dădea într-un hol lucios, vopsit în verde-
închis. Am văzut o ușă din lemn de nuc pe care era o plăcuță
de bronz: „Atenție! Trepte.” Am coborât cele trei trepte, am
cotit la stânga și am ajuns lângă un pupitru de marmură
albă. Un bărbat înalt și solid, îmbrăcat cu smoching, s-a uitat
în registrul de rezervări la lumina chihlimbarie a unei lămpi
Tiffany cu abajur în formă de scoică. Fondul muzical era o

726
arie de operă: un tenor care cânta cu glas îndurerat o poveste
tristă. Nările mi s-au umplut cu mirosuri de brânză
maturată, carne friptă, usturoi și oțet balsamic.
În spatele tipului în smoching era un raft cu vinuri care se
întindea până la tavanul cu stucaturi, ocupând tot peretele
din stânga. Pe cel din dreapta se vedea o frescă: țărani veseli
la cules de struguri. În mijlocul restaurantului erau trei mese
rotunde, acoperite cu pânză roșie, la care nu stătea nimeni,
iar dinspre separeuri se auzeau murmure și zgomot de
pahare.
— Cu ce vă pot ajuta?
— N-am rezervare, dar aș vrea o masă pentru o persoană.
— O persoană? m-a întrebat el, de parcă era prima oară
când cineva venea acolo să ia masa singur.
— M-am gândit să fiu spontan și să intru în primul
restaurant care-mi iese în cale.
— Ne place spontaneitatea, domnule.
M-a condus la una dintre mesele libere, mi-a dat un meniu
și o listă de vinuri, apoi mi-a recomandat osso buco special
cu vițel din Vermont – la fermele de acolo vițeii își trăiau
scurta lor viață neîngrădiți de țarcuri.
Trupul său mă împiedica să-i văd pe ceilalți clienți. Mi-a
descris o tocană de „legume de la țară”, iar eu m-am prefăcut
că-l ascult cu interes, apoi m-am uita pe meniu: vinuri de
licitație, trufe albe, pește pescuit din lacuri de care nu
auzisem niciodată. Oțetul balsamic era mai vechi decât cele
mai multe dintre căsătorii. Iar prețurile erau pe măsură.
— Doriți ceva de băut?
— Apă minerală, vă rog.
— Imediat.
Când a plecat, am văzut clienții de la două mese din
apropiere.
La una dintre ele stăteau un bărbat și o femeie – aveau
vreo treizeci de ani și erau superb îmbrăcați –, care ciocneau
paharele de vin și se înghesuiau unul într-altul ca niște

727
pugiliști. Maxilare încordate, buze întredeschise și priviri
concentrate: era pasiunea dinainte de partida de sex sau o
ceartă prost camuflată.
La masa din dreapta lor erau un bărbat și o fetiță blondă și
dolofană. Fetița era așezată cu spatele la mine, ghemuită
deasupra farfuriei. Să fi avut șase-șapte ani. Bărbatul stătea
ușor aplecat, ca s-o poată privi în ochi, iar chipul îi era
estompat de umbră. A mângâiat fetița pe obraz, iar ea s-a
tras într-o parte și a continuat să mănânce. Blondina purta
un pulover alb, o fustă scurtă de culoare roz, șosete albe și
pantofi de lac roșii – poate că era o uniformă de școală,
exceptând pantofii. Prin comparație, sacoul gri și cămașa
maro a bărbatului aveau un aer mohorât.
Am reușit să-l văd suficient de bine cât să-mi dau seama
că se potrivea cu descrierea pe care i-o făcuse Polito lui
Roland Korvutz. În plus, avea în jur de șaizeci de ani și un
copil, așa cum îmi spusese fostul detectiv.
Bărbatul a băgat în gură o bucată de pâine și s-a rezemat
de spetează, așa că am reușit să-i văd mai bine chipul.
Pomeți lați și proeminenți, nas borcănat, bărbie îngustă și
ochelari cu rame de oțel. Dacă într-adevăr el era Korvutz,
atunci părul său își pierduse culoarea roșcată: acum era rar
și cărunt, fiind aranjat în așa fel încât să-i acopere chelia.
Și-a luat furculița, a înfășurat câteva spaghete și i-a întins-
o fetiței, dar ea l-a refuzat dând energic din cap. Apoi
bărbatul cărunt a spus ceva, dar n-am auzit dacă blondina i-
a răspuns.
Costumul de serj negru mi-a întunecat iarăși perspectiva.
Ospătarul mi-a adus o sticlă mare de apă minerală Primo
Fiorentina și un pahar răcit.
— V-ați hotărât? m-a întrebat el.
Încă eram sătul după prânzul târziu pe care-l luasem cu
Polito, așa că am hotărât să comand felul cel mai ușor, o
salată de scoici de patruzeci și patru de dolari. Înainte ca
ospătarul să ia meniul, m-am uitat la prețul apei minerale: ea

728
singură costa cât toată suma pe care mi-o punea la dispoziție
poliția din Los Angeles pentru o zi întreagă – cine știe, poate
că fusese extrasă manual din izvoare minerale de către
fecioare testate medical.
Am băut o gură. Avea gust de apă.
Blondina a zis ceva care l-a făcut pe bărbatul cu sacou gri
să-și ridice sprâncenele. Apoi a spus și el ceva. Fetița a
clătinat din cap și s-a dat jos de pe scaun, iar el a văzut că i
se ridicase fusta și a vrut să i-o tragă în jos. Dar blondina i-a
luat-o înainte, apoi a dat de câteva ori din picioare, și-a
scuturat părul și s-a întors cu spatele la el, așa că am reușit
să-i văd chipul: piele albă, ochi albaștri și nas cârn. Avea fața
tipică a copiilor cu sindromul Down. Și era mai mare decât
îmi închipuisem – zece, unsprezece ani.
M-a văzut, mi-a zâmbit și mi-a făcut cu mâna.
— Salut! mi-a zis ea, suficient de tare cât să acopere
muzică de operă.
— Bună!
— Mă duc la baie.
— Elena! a intervenit bărbatul.
— Tati, vorbesc cu omul! i-a spus blondina, făcând un gest
mustrător cu degetul.
— Draga mea, dacă vrei să te duci la…
— Tati, vorbesc! a spus ea, bătând din picior.
— Văd, draga mea, dar…
— Tati! a strigat blondina, bătând iarăși din picior. Tati e
supărat? a întrebat ea.
Apoi i-a luat capul în mâini, l-a sărutat pe obraz și s-a
îndreptat în salturi spre o ușă aflată în partea din spate a
restaurantului. Pe ușă nu se vedea niciun semn – fetița era
obișnuită cu restaurantul acela exorbitant.
— Îmi cer scuze, mi-a spus bărbatul, dând din umeri.
— Nicio problemă. E adorabilă! i-am răspuns eu.
A continuat să răsucească spaghete cu furculița. Apoi s-a
uitat la ceasul său cu diamante. A pus furculița jos și s-a

729
uitat încă o dată la ceas.
Ospătarul s-a apropiat de masa lui.
— Totul e în ordine, domnule Korvutz?
— Da. Mulțumesc, Gio.
— Mă bucur c-am revăzut-o pe Elena. I-a trecut răceala?
— Da, în cele din urmă.
— E o fată deșteaptă, domnule K. Îi place la școală?
Korvutz a încuviințat cu un gest ușor al capului.
— Mai vreți ceva în afară de cola dietetică? Poate niște vin?
— Nu, trebuie să fac lecțiile cu ea în seara asta, așa că
vreau să am mintea limpede.
— Așa-i când ai copii.
Korvutz s-a întristat.
— Merită efortul, a spus el.
Când a ieșit din toaletă, Elena trăgea de marginea de jos a
puloverului. A venit lângă masa mea și a întins un deget spre
mine.
— E foarte singor.
— Lasă-l în pace pe domnul, i-a spus Korvutz.
— E singor, tati.
— Sunt sigur că domnului i-ar plăcea să…
— Sunteți singor. Puteți să stați la masă cu noi.
— Elena!
— Mâncați cu noi! Mi-a spus fetița, trăgându-mă de
mânecă.
— Numai dacă tatăl tău n-are nimic împotrivă.
Chipul lui Korvutz a căpătat un aer sever.
— Ura! a strigat Elena bătând din palme.
— Elena, încetează! Lasă-l pe domnul să…
M-am ridicat de pe scaun, mi-am luat sticla cu apă și m-
am dus la masa lor.
— Ura!
— Vai, dar nu-i nevoie…
— Nu mă deranjează să stau cu dumneavoastră câteva
minute.
— Ura!
730
Cuplul pătimaș s-a uitat spre noi. Femeia i-a șoptit ceva
însoțitorului său, iar el a dat din umeri.
— Zău că nu-i nevoie, a spus Korvutz.
— Ba e nevoie, tati!
Cei doi tineri plini de pasiune au zâmbit cu un aer de
superioritate.
— Elena…
— Nesesar!
— Șșt, șșt!
— Nese…
— Elena! Șșt! Ce se spune despre La Bella?
Fetița s-a îmbufnat.
— În restaurantul La Bella, a spus Korvutz, trebuie să…
Haide, spune, draga mea.
Din ochiul drept al fetiței s-a prelins o lacrimă, iar Korvutz
i-a șters-o și a sărutat-o pe obraz.
— Draga mea, în restaurantul La Bella trebuie să vorbim
încet.
— Draga mea draga mea! Asta e mămica!
— Dar și tu ești draga mea.
— Ba nu!
Korvutz s-a înroșit.
— Îmi pare rău că v-am deranjat, domnule, mi-a spus el,
puteți să vă întoarceți la masa dumneavoastră…
— E singor. Și doamna Price ne zice să fim amabili cu cei
singori.
— Numai la școală, Elena.
— Doamna Price zice să fim amabili întotdeauna.
— Nicio problemă, am spus eu. Pot să stau aici până îmi
vine mâncarea.
— Elena, lasă-l în pace pe domnul! i-a spus Korvutz,
ridicând tonul.
Fața Elenei s-a schimonosit, apoi Roland i-a spus ceva
într-o limbă care suna ca rusa și a încercat să pună mâna pe
ea. Dar Elena a sărit de pe scaun și a izbucnit în plâns.
Tânăra de la masa de alături a dat ochii peste cap.
731
— Elena… a strigat-o Korvutz.
— Mă duc iarăși! i-a răspuns fetița, apoi a luat-o la fugă
spre ușa aflată în partea din spate a restaurantului
— Îmi pare rău, mi-a spus Korvutz. E foarte prietenoasă.
— Mie mi se pare adorabilă, l-am liniștit eu, străduindu-
mă să nu par condescendent.
Privirea lui mi-a dat de înțeles că nu reușisem.
— Lucrez cu copiii, i-am spus eu.
— Dar cu ce vă ocupați?
— Sunt psiholog pentru copii.
— Am înțeles, a spus el cu un dezinteres total, apoi s-a
uitat spre masa mea. Vă urez poftă bună!
Mi-am scos ecusonul nou-nouț de consultant al poliției din
Los Angeles pe care șeful Departamentului mi-l expediase
acasă cu o seară înainte și l-am pus pe masă.
— Poate vă faceți timp să stăm puțin de vorbă, domnule
Korvutz.
A rămas cu gura căscată, iar ochi cenușii din spatele
lentilelor groase i s-au bulbucat. În ciuda luminii slabe,
pupilele i s-au făcut cât gămăliile de ac.
— Dar ce…
— Vreau să stăm de vorbă, i-am spus eu, băgând ecusonul
în buzunar. Nu despre dumneavoastră, ci despre Dale Bright.
A dat să se ridice de pe scaun, dar s-a răzgândit. Și-a
încleștat pumnii, dar n-a luat mâinile de pe masă.
— Ieși naibii de aici!
— Am făcut un drum de cinci mii cinci sute de kilometri
numai ca să stau de vorbă cu dumneavoastră. E posibil ca
Dale Bright să fi omorât și alți oameni. E vorba de niște crime
foarte urâte.
— Habar n-am despre ce dracu’ vorbești!
M-am ridicat în picioare, astfel încât să nu-l poată vedea
nici cuplul din dreapta, nici Gio. Zâmbeam în continuare, ca
să dau impresia că purtam o conversație amicală.
— Dale Bright, fostul președinte al consiliului de
administrație din clădirea de pe Strada 33.
732
Korvutz și-a încordat umerii și a atins ușor un cuțit pentru
unt.
— Nu pe dumneavoastră vă suspectăm, ci pe Bright. Avem
nevoie de câteva informații care ne-ar putea ajuta să-l găsim.
Korvutz avea salivă la colțurile gurii.
— Nu știu nimic!
— Dar aș vrea să stăm totuși puțin de vorbă când aveți
timp…
— Iarăși vor să mă chinuie!
— Dacă ne ajutați să-l găsim pe Bright, totul se va sfârși
în…
— Nu știu nimici a strigat el cu fălcile încleștate.
— Orice. Impresia pe care va lăsat-o, cum arăta, ce
obiceiuri avea…
— Ochi uscat! a spus o voce din spatele meu.
Când m-am întors, am văzut că Elena se legăna, ținând în
mână niște hârtie igienică mototolită.
— Omul ăsta trebuie să plece, i-a spus Korvutz.
— Ba nu, ta…
— Ba da!
— Tați mă face să fiu tristă!
Korvutz s-a ridicat brusc în picioare și a apucat-o de braț.
— Viața e tristă! a spus el. Chiar și tu poți învăța asta.
Apoi a ieșit din restaurant, trăgând-o după el pe Elena,
care plângea în hohote.
Nedumerit, Gio a văzut cum Roland Korvutz a plecat
trântind ușa.
Tenorul din fundal se tânguia în continuare.
— Cum de i-o fi dat prin cap să vină cu copilul într-un
local ca ăsta? a spus tânăra din dreapta.
— Mai ales cu un asemenea copil! a spus tânărul,
netezindu-și reverul. Hai să achităm și să plecăm.

733
CAPITOLUL 23

Pe Park Avenue am văzut mulți oameni dichisiți care


plimbau în lesă câini cu alură elegantă. Blocul de zece etaje
în care locuia Roland Korvutz se afla pe partea vestică a
bulevardului. Era o clădire din piatră gri, cu un aer mohorât,
iar la fiecare etaj se afla un singur apartament.
Câteva tije strălucitoare de alamă sprijineau o copertină
maronie. Un covor dintr-un material rezistent la intemperii –
care arăta atât de bine încât l-aș fi putut pune la mine în
casă – ducea la niște uși de sticlă cu mânere rotunde și
cercevele de alamă. Din același material erau făcute atât
plăcuța pe care scria: „Toți vizitatorii trebuie să se anunțe”,
cât și butonul soneriei.
În hol, portarul îmbrăcat în maro stătea comod într-un
scaun sculptat și se uita la mine. Iar eu mă uitam la el – un
latino-american cu mustață, care era prea tânăr să fie
polițistul pensionat despre care îmi vorbise Polito.
Nu s-a ridicat de pe scaun când m-am apropiat de el.
Podeaua în carouri albe și negre reflecta lumina chihlimbarie
a candelabrului de cristal, iar lambriul de lemn închis la
culoare strălucea precum ciocolata topită.
Portarul nu s-a clintit decât în momentul în care am
apăsat pe butonul soneriei. S-a apropiat de ușă foarte încet,
a crăpat-o câțiva centimetri și m-a întrebat:
— Vă pot ajuta cu ceva?
— Am venit la domnul Korvutz.
— Vă așteaptă?
— Sper că da.
— Cum vă numiți?
— Delaware.
A închis ușa, s-a apropiat de un telefon, iar eu am rămas
sub copertină. Mă așteptam la un refuz sau chiar să fiu
avertizat să nu mai trec pe acolo. Îmi părea rău că
734
întrerupsesem cina Elenei, apoi mi-am adus aminte de soții
Safran și mi-a dispărut sentimentul de vinovăție.
Portarul a pus receptorul în furcă și a crăpat iarăși ușa.
— O să coboare, m-a anunțat el.
Câteva clipe mai târziu, Roland Korvutz a apărut îmbrăcat
cu o cămașă maro, pantaloni largi de culoare gri și teniși albi.
Ținea în brațe un șpiț alb.
Mă așteptam să fie furios – era alb la față.
Portarul și-a îndeplinit principala menire și a deschis ușa,
iar Korvutz a ieșit din bloc. Mi-a făcut semn să-l urmez și a
mers mai departe, fără să lase câinele din brațe. Roland
Korvutz era scund, dar mergea repede. L-am ajuns din urmă,
iar șpițul a lătrat bucuros și mi-a lins mâna.
— Văd că toată lumea crede că ești un tip pe cinste, a spus
el.
Era scund, dar avea voce de bariton, iar în liniștea de pe
stradă accentul său puternic ieșea și mai mult în evidență.
— Uneori, copiii și câinii judecă foarte bine oamenii.
— Prostii! Am avut odată un rottweiler care iubea pe toată
lumea, chiar și pe cei mai mari ticăloși.
— Poate că șpițul ăsta e mai deștept…
— O cheamă Gigi, mi-a spus el, apoi i-a agățat o lesă roz
de zgarda cu diamante false și a pus-o jos.
— La fel ca-n filmul ăla? 78 Vă place?
— Mie nu. Neveste-mi.
Gigi mergea repede. Am ajuns la o intersecție, iar Korvutz a
așteptat ca șpițul să adulmece piciorul unui felinar stradal.
— Vă mulțumesc că ați acceptat să stați de vorbă cu mine.
Korvutz n-a spus nimic.
— Îmi pare rău că v-am stricat cina.
— Dacă n-ar fi fost episodul cu dumneavoastră, sigur s-ar
fi întâmplat altceva. Fata mea… îi place localul ăla, dar încă
nu-i pregătită să meargă acolo.

78 Aluzie la filmul Gigi, regizat de Vincente Minnelli în 1958.


735
— Atmosfera din La Bella e foarte sobră, așa că îi e destul
de greu să stea liniștită, am spus eu.
— Uneori, Elena devine surescitată.
— Dar să știți că am fost sincer: e o fată adorabilă, orice-ar
face.
— Chiar sunteți psiholog? m-a întrebat Korvutz, privindu-
mă țintă.
— Vreți să vă arăt autorizația?
Korvutz a izbucnit în râs.
— E singurul meu copil, a spus el. M-am căsătorit târziu.
Gigi a tras de lesa roz.
— Bine, bine! a spus Roland, apoi a lăsat-o să o ia înainte.
Dar Bright chiar a omorât pe cineva? m-a întrebat el zece
pași mai încolo.
— E posibil să fi omorât mulți oameni.
— Nebunie curată!
— Va trecut vreodată prin minte că s-ar putea ca Bright
să-i fi omorât pe soții Safran?
— Ah! a spus el, ridicând o palmă. Nu vreau să vorbesc
despre ei. În niciun caz! Am avut numai probleme din cauza
lor.
— Nu mă interesează decât Bright.
— Dar l-am văzut doar de două ori! Singurul lucru pe care
mi-l amintesc despre el e că era un mare lingău. Tot timpul
mă lua cu „domnule Korvutz”. Pe vremea aia, în clădirile pe
care le dețineam locuiau patru sute cincizeci de chiriași. Mai
exact, patru sute cincizeci și cinci. Mă durea în cur de Bright.
— Dar de ce vă lingușea?
— Voia să se împrietenească cu mine. De parcă eu n-aș ști
când cineva mă linge-n cur.
Apoi s-a oprit și s-a uitat la Gigi, care adulmeca piciorul
altui felinar. Korvutz și-a aranjat ochelarii, iar Gigi s-a
răzgândit, așa că ne-am continuat plimbarea.
— Cățelușa asta nu se grăbește deloc să-și facă nevoile.
Haide, Gigi, că am teme de făcut!
Am repetat întrebarea.
736
— Bright credea că știe cum mi-aș putea rezolva
problemele mai repede. „Domnule Korvutz, dacă ați avea un
consiliu de administrație, lucrurile ar merge mult mai ușor.”
Ideea lui mi s-a părut o prostie.
— Dar ați fost de acord.
— Dacă cineva îți propune să te ajute, sigur are un interes.
Mi-am închipuit că Bright o să-mi ceară ceva. Dar n-a fost
așa.
— Nu va cerut niciodată nimic?
— Ca să vezi…
— Nici măcar micșorarea chiriei?
— Ah, păi deja i-o micșorasem.
— Cu cât?
— Cine mai ține minte? Cât a stat în clădirea aia, poate că
i-am făcut reduceri de vreo două mii de dolari.
— Numai pentru că sunteți un om bun la suflet, am spus
eu.
— După cum ți-am zis, nu l-am văzut decât de două ori.
Voia să dea o mână de ajutor, așa că de ce să-l fi refuzat? Dar
până la urmă, consiliul ăla nu mi-a fost de niciun folos.
— Adică nu va ajutat să transformați clădirea în bloc de
apartamente.
Korvutz s-a încruntat și a grăbit pasul.
— Afacerea aia m-a nenorocit, a spus el. A trebuit să vând
câteva proprietăți ca s-o cumpăr, dar n-ar fi trebuit să
investesc niciodată în clădirea aia de căcat! Apoi nu prea am
mai avut bani, ratele deveneau tot mai mari, iar băncile nu-ți
dau niciun ban până când nu-s gata toate actele. În orașul
ăsta, e nevoie de o grămadă de timp ca să faci ceva. Mă rog,
nu cred că te interesează toate chestiile astea. M-ai întrebat
despre Dale și ți-am zis că era un lingău. Asta-i tot.
— Cum de i-ați închiriat o locuință în clădirea aia?
— Mi l-a recomandat cineva.
— Cine?
— Are vreo importanță?

737
Apoi ne-am oprit, pentru că Gigi era fascinată de
mirosurile pe care le împrăștia o pubelă de pe Strada 69.
— Gata, ajunge! a spus Korvutz. Câinii ăștia!
— Cine vi l-a recomandat pe Bright?
— Iarăși mă întrebi chestia asta?
— Dar de ce nu vreți să-mi spuneți?
— De fapt, eu nu voiam să aduc alți chiriași. Dacă vrei să
transformi o clădire, trebuie să fie goală. Despre Dale mi s-a
spus că-i băiat cuminte, așa că am zis: „Bine, de ce nu?”
Asta-i problema mea: cedez ușor.
Gigi a plecat de lângă pubelă, iar după ce am mers câteva
zeci de metri, l-am întrebat pe Korvutz:
— Cine va spus că-i băiat cuminte?
— Ți se pare că ăsta-i un detaliu extrem de important?
— Cumva Sonia Glusevitch?
— O cunoști pe Sonia? m-a întrebat el, umezindu-și buzele.
— Știu că e o verișoară a dumneavoastră și că a făcut parte
din consiliul de administrație.
— Verișoară, a repetat el, de parcă ar fi învățat un cuvânt
nou. Cel de-al doilea soț al maică-si e nepotul uneia dintre
surorile mele vitrege…
— Îl cunoștea pe Dale și vi l-a recomandat?
A încuviințat din cap fără nicio tragere de inimă.
— Avea o relație cu el?
— Sonia era căsătorită.
— Dar avea o relație cu el sau nu?
— Nu mă amestec în treburile altora.
— Deci da.
— Uite cum a fost: Sonia a venit la mine, mi-a spus că un
prieten al ei vrea să închirieze o locuință, iar eu i-am zis că
poate să stea în clădirea aia, dar nu mai mult de șase luni.
— Nici nu cred că voia să stea mai mult.
— Adică?
— Se mută destul de des.
— Bravo lui!

738
— Dar n-am reușit să aflăm unde s-a dus după ce s-a
mutat din clădirea aia. Știți cumva unde a plecat?
— De unde să știu?
— Dar unde l-a cunoscut Sonia?
— Asta pot să-ți spun: la un spectacol.
— Ce fel de spectacol?
— Sonia voia să fie actriță. Pe vremea aia, nu prea știa
engleză, dar acum vorbește mai bine. La un an după ce-am
plecat din Bielorusia și-am venit la New York, vorbeam
engleza perfect. În doi ani, am învățat spaniola, iar în cinci,
am început să stau de vorbă și cu chinezii. Hasta luego ying
chang cung!
— Sonia nu prea e bună la limbi străine.
— Sonia? Mă rog, nu-i cea mai tare din parcare, a zis el
chicotind.
— Dar credea că poate să devină actriță.
— Voia să ajungă vedetă!
— Vedetă de teatru sau de cinema?
— Chiar și-acum, a continuat Korvutz, urmează cursuri la
New School: pictează, face oale, scrumiere și suporturi pentru
lumânări.
— Are preocupări artistice.
— Trăiește din banii obținuți de pe urma divorțului, normal
că are timp să facă tot felul de cursuri.
— Deci fostul soț era bogat.
— Da, face chirurgie plastică. I-a pus silicoane, apoi s-a
căsătorit cu ea și îi pipăia sânii tot timpul.
— Cum îl cheamă?
— Cine mai ține minte?
— S-a căsătorit cu verișoara dumneavoastră și nu mai
țineți minte cum îl cheamă?
— Era evreu. S-au căsătorit în Anguilla și n-au invitat pe
nimeni. După cinci ani, Sonia s-a mutat într-o casă mare din
Lawrence, apoi au divorțat.
— Încă primește bani de la el?

739
— Sonia o duce bine.
— Unde e cabinetul doctorului?
— În Five Towns 79.
— În care dintre localitățile de acolo?
— În Lawrence sau în Great Neck, nu mai țin minte.
— Și nu vă aduceți aminte cum îl cheamă?
— Avea un nume evreiesc. Se termina în „witz”, poate
Markowitz, poate Leibowitz… Ah, ba nu! Lefkowitz! Bob
Lefkowitz. Îi place să joace tenis, a precizat el, făcând un gest
amplu.
— Deci Sonia a avut o aventură cu Dale Bright în timp ce
era căsătorită cu doctorul Lefkowitz?
Korvutz n-a spus nimic.
— Dar mi-ați zis deja că a avut o aventură cu el, am spus
eu.
— Am zis că ea m-a întrebat dacă pot să-i închiriez o
locuință lui Bright.
— Vasăzică Sonia locuia cu soțul, dar avea și un
apartament pe Strada 33?
Korvutz a întors capul – tendoanele gâtului său semănau
cu niște contrafișe de pod.
— I-am dat Soniei o locuință, și ce-i cu asta?
Gigi s-a apropiat de o altă pubelă.
— Of, iarăși! a spus Korvutz.
— În ce piesă juca Sonia când l-a cunoscut pe Dale Bright?
— Cine mai ține minte?
— Ați văzut-o?
— Mă tot ruga să mă duc – zicea că pot intra gratis… Așa
că, în cele din urmă, m-am dus. Era un loc urât.
— În centru?
— În East Village, dar nu era un teatru propriu-zis, ci o
cameră deasupra unui restaurant mexican. Aduseseră

79 Five Towns: grup de sate și cătune din Comitatul Nassau,


statul New York, în sudul lui Long Island.
740
scaune, un pian și draperii negre. Toți purtau rase negre cu
glugă. Cât a durat piesa, actorii s-au învârtit și au cântat
niște imnuri. La sfârșit unul dintre ei a vomat, iar noi am
aplaudat.
— Cum se numea piesa?
— „Rasele negre” sau „Voma”, a spus el, râzând de propria-
i glumă.
Am scos din buzunar lista pe care o întocmisem la
Bibliotecă și i-am citit numele câtorva piese.
— Asta e! a spus Korvutz. Sărbătoarea nasului întunecat.
Am întrebat-o pe Sonia ce dracu’ înseamnă „nas întunecat”,
iar ea mi-a zis că reprezintă pătrunderea în mintea cuiva.
Cică aici ar fi un tunel, a spus el, ducând degetul la una
dintre nări. Aici se află adevărul! Iar dacă strănuți, îl pierzi, a
adăugat el râzând.
Gigi a băgat botul în stratul cu flori din fața unui bloc
foarte înalt din cărămidă. M-am uitat prin foile pe care le
imprimasem la Bibliotecă, dar piesa Sărbătoarea nasului
întunecat nu era menționată decât în Times: „Dramă neo-
absurdă care explorează meta-motivația mistică.” Dar n-am
găsit nici distribuția, nici numele regizorului.
— Câți actori jucau în piesa asta?
— Contează?
— S-ar putea.
— Nu știu, vreo patru. În orice caz, puțini.
— Dale Bright era unul dintre actori?
— S-ar putea.
— Cum, nu știți?
— V-am spus că purtau rase cu glugă și că nu fi se vedeau
fețele. De-aia spun că s-ar putea să fi fost și Dale pe scenă,
după cum e posibil să fi fost și Mickey Mouse.
— Dar Sonia va spus că l-a cunoscut în perioada în care se
făceau repetiții pentru piesă?
— Da.
— Și ce mai știți despre Dale?
— Nimic.
741
— Când au dispărut soții Safran…
— Ah, nu! Ți-am zis că nu vreau să vorbesc despre ei.
Aproape că mi-au distrus viața!
— Cine, soții Safran?
— Nu, polițiștii! M-au tot hărțuit. Eu încercam să fac
afaceri, iar ei veneau la mine în birou și scoteau insignele,
așa că adio afaceri! Inspectorul ăla italian avea față de
gangster. Mă hărțuia numai pentru că sunt bielorus. Mă
întreba despre contrabandă și despre mafia din Moscova…
Un prost!
— Avea prejudecăți.
— I-am spus de nu știu câte ori că n-o să găsească nimic
suspect în legătură cu mine, pentru că n-are ce să găsească.
Gigi s-a apropiat în grabă de o cutie de carton goală și a
ridicat un picior din spate, iar Korvutz a ridicat ochii spre
cer.
— În sfârșit, potaie! a spus el.
— Soții Safran mă interesează numai pentru că…
— Drum bun și să fii sănătos! Am acceptat să stau de
vorbă cu tine numai ca să nu-mi mai deranjezi fata. Și să știi
că n-am nimic de ascuns. Când te întorci la Los Angeles?
— În curând.
— Salută palmierii din partea mea.
— Văd că vă enervați când vine vorba de soții Safran.
Korvutz a închis gura și, împingând aerul cu putere, și-a
bombat pielea din jurul buzelor.
— Dacă nu aveți nimic de ascuns…
Aerul i-a ieșit din gură șuierând.
— Poate c-au zburat pe lună! Poate că lingăul de Bright le-
a făcut ceva. Nu dau niciun căcat pe ei! Nici măcar unul
mititel! Nici măcar un căcățel de-al lui Gigi!
— Ați scăpat de niște gunoaie…
— Auzi, să nu-mi pui vorbe-n gură! De ce le-aș plânge de
milă? Se luptau cu mine doar de dragul de-a lupta. Am vrut
să scap de chestia asta!

742
— De luptă?
— De comunism! a spus el. Hai, potaie tacticoasă, termină
odată!
— Soții Safran erau comuniști?
— Hai că m-ai deranjat destul!
— Sonia e în New York?
— De unde să știu?
— Sunați-o! Dacă poate să stea de vorbă cu mine acum, n-
o să vă mai deranjez.
— Oricum n-o să mă mai deranjezi!
— N-ați vrea s-o sunați?
— De ce ți-aș face un favor?
— Fata și cățelușa dumneavoastră mă plac.
Korvutz s-a uitat țintă la mine, apoi a izbucnit în râs.
— De ce nu? a spus el. Sonia mi-a recomandat un lingău
neghiob, iar eu o să i te recomand pe tine.

Mi-a cerut să aștept în fața blocului în care locuia, apoi a


intrat, i-a cerut portarului s-o țină pe Gigi și a sunat de la
telefonul din hol. A purtat o scurtă discuție, apoi mi-a făcut
semn că se rezolvase.
— Mulțumesc, am spus eu prin ușa închisă, dar Korvutz n-
a dat niciun semn c-ar fi auzit.
A traversat holul și a dispărut, urmat de portarul
impasibil, pe care părea să nu-l deranjeze că Gigi îl lingea pe
față.

743
CAPITOLUL 24

Sonia Glusevitch locuia într-o bloc din cărămidă galbenă


de pe Strada 93, care aducea cu o fortăreață și se întindea pe
câteva zeci de metri. Ușile de la intrare erau larg deschise.
Pereții holului erau plini cu oglinzi, iar spațiul dintre ele era
acoperit cu catifea aurie. Cei câțiva palmieri piperniciți aveau
aerul că se săturaseră de lumina spoturilor.
În spatele unei tejghele din melamină stăteau doi portari în
cămăși albe, cu capul descoperit, care ignorau cu desăvârșire
monitoarele sistemului de supraveghere. Când au auzit
numele Soniei Glusevitch, au tresărit puțin, apoi au
continuat să se uite pe o broșură de pariuri sportive.
— Ce apartament? am întrebat eu.
Unul dintre ei s-a uitat pe îndelete într-un registru negru
cu coperte de plastic.
— Apartamentul unsprezece, etajul douăzeci și șase.
Am ajuns la etajul douăzeci și șase cu un lift căptușit cu
plăci de metal. Pereții holurilor erau acoperiți cu un tapet
arămiu strălucitor pătat din loc în loc pentru patină, iar
covoarele ruginii se tociseră de mult.
Am ciocănit la ușa Soniei Glusevitch. Femeia care mi-a
deschis avea vreo patruzeci de ani, era îmbrăcată cu un
chimonou cu dungi verzui și portocalii, iar în picioare avea
sandale aurii cu toc înalt. Era plinuță și frumușică, avea
părul lung și foarte negru, gene cât picioarele de tarantulă și
buze stacojii, iar fața îi era acoperită de un strat proaspăt de
pudră. Parfumul ei cu miros puternic de vanilie a năvălit în
coridor.
— Doamna Glusevitch? Sunt Alex Delaware.
— Eu sunt Sonia, a spus ea, luându-mă de mâini.
Îmi strângea degetele cu mâinile ei moi, iar parfumul de
vanilie mi-a invadat nările.
— Poftiți, vă rog!
744
Am intrat într-o sufragerie pătrată cu o canapea și fotolii
din catifea neagră, covoare albe și măsuțe aurite cu design
extravagant. Pe pereții de un albastru pal atârnau tablouri
stângace, în culori țipătoare, care înfățișau câteva străzi din
Paris. Pe o consolă neagră și lucioasă era înșirată o colecție
de obiecte ceramice fără formă.
S-a așezat pe marginea canapelei și mi-a făcut semn să mă
așez pe un scaun care se afla atât de aproape de ea, încât
genunchii ne erau despărțiți doar de câțiva centimetri.
Ferestrele fără perdele dădeau spre East River și spre
strălucirea nocturnă a străzilor din Queens.
— Vă mulțumesc că ați acceptat să stați de vorbă cu mine.
Sonia a pus picior peste picior, iar mătasea chimonoului a
foșnit. În jurul gâtului delicat îi atârna un colier de aur. Purta
cercei de aur rotunzi și mari, un inel cu un ametist enorm și
un ceas de aur cu diamante, marca Rolex.
— Alex, a spus ea. E un nume des întâlnit în Rusia. Aveți
cumva sânge rusesc?
— Din câte știu, nu.
— Serviți, vă rog!
Mi-a arătat cu un gest al mâinii o măsuță pe care se aflau
biscuiți, felii de brânză în care înfipsese scobitori, o sticlă de
Riesling desfăcută și două pahare incizate. Lumina slabă din
sufragerie îi învăluia chipul și scotea în evidență priveliștea
dinspre East River. Am turnat vin pentru amândoi, iar Sonia
a luat o gură atât de mică, încât atunci când a pus paharul
pe masă părea că nici n-a băut. Eu am luat o gură și mai
mică…
Amândoi zâmbeam și încercam să dăm impresia că ne
simțim bine – parcă eram la o întâlnire amoroasă nereușită.
Vasăzică în cele cincisprezece minute de care avusesem
nevoie ca să ajung de la blocul în care locuia Korvutz până la
apartamentul ei, Sonia se machiase și pregătise o mică
tratație.
— Va spus domnul Korvutz despre ce e vorba?

745
— Da, bineînțeles.
Avea o voce subțire, cu accente slave, iar zâmbetul ei
viclean, care îi dezvelea dinții mici și albi, dădea de înțeles că,
pe vremuri, fusese o fată neastâmpărată.
— Roland mi-a spus că sunteți foarte enervant. Dar nu mi-
a spus că sunteți și foarte chipeș.
A așezat o felie de brânză pe un biscuit și s-a pus pe
ronțăit, jucându-se cu scobitoarea.
— Credeți că Dale a omorât pe cineva?
— S-ar putea.
— Aha.
— Nu sunteți șocată?
— Bineînțeles că-s șocată! Nu vreți niște brânză? E foarte
bună.
Plătisem salata de patruzeci și patru de dolari pe care o
comandasem la restaurantul La Bella, dar plecasem înainte
să-mi fie adusă. Cu toate astea, nu pofteam decât niște
informații.
— Povestiți-mi despre Dale, i-am spus eu, luând un
biscuit.
— Ce să vă povestesc?
— Cum era.
— Era drăguț și săritor – îi plăcea să ajute oamenii.
— Va ajutat și pe dumneavoastră?
— Ah, sigur!
— Cum anume?
— M-a învățat să spun replicile, să pronunț ca lumea și să
mă machiez. E foarte diferit.
— Ce e diferit?
— Machiajul pentru un rol. Trebuie să te machiezi în așa
fel încât să transmiți ceva.
— Ați învățat asta de la Dale.
A încuviințat din cap.
— Dale se pricepea la machiajul pentru teatru?
— Nu știu dacă avea experiență. Dar era foarte, foarte bun.

746
Ca artist.
— V-ați cunoscut în timp ce pregăteați Sărbătoarea nasului
întunecat?
— Exact! Eu eram Neurona – o călătoare prin creier –, iar
Dale era Sir Axon. M-a învățat cum să folosesc albul și
negrul, mi-a spus ea, atingându-și o pleoapă. Cum să par
misterioasă când urc pe scenă. Cum să dau chipului o
expresie dramatică.
Roland Korvutz îmi spusese că în piesă jucau actori
îmbrăcați în rase cu glugă, cărora nu fi se vedeau chipurile.
— Deci v-ați împrietenit, am spus eu.
Sonia a luat o gură de vin.
— Dale era foarte prietenos.
— Nu păreți foarte surprinsă că-l suspectăm de o crimă.
— Orice poate fi surprinzător. Sau nimic. Depinde…
— De ce?
A plecat capul într-o parte.
— Dacă ai încredere în oameni, se poate întâmpla să-ți
facă surprize.
— Dar dumneavoastră nu aveți încredere în oameni…
— Nu mai am. Soțul meu îmi spunea tot timpul că mă
iubește. În fiecare zi, la șase jumate, imediat după ce se
scula, chiar înainte să se spele pe dinți. „Te iubesc, Sonny!”
își acoperea gura, ca să nu simt că-i mirosea respirația, mi-a
explicat ea, plimbându-și mâna pe pântec, apoi pe coapsă,
până la genunchi. Era chirurg. Îmi aducea flori în fiecare
vineri. Toate femeile erau geloase. Stevie al meu muncea din
greu… Făcea chirurgie plastică. Multe ore. Foarte, foarte
multe ore, a spus ea zâmbind. A angajat niște asistente
drăguțe din Puerto Rico. Acum e căsătorit cu una dintre ele.
— Ah!
A pus iarăși picior peste picior, iar chimonoul a dat la
iveală partea exterioară a unei coapse plinuțe, cu pielea albă.
Sandala i-a alunecat ușor.
— L-ați cunoscut pe Dale când erați căsătorită? am
întrebat.
747
— Da.
— De ce natură era relația dumneavoastră?
Pe chipul Soniei a apărut un zâmbet viclean.
— Vreți să știți dacă m-am culcat cu el? Da, de câteva ori.
Stevie se distra cu asistentele. Dacă își permite cocoșul, de ce
nu și-ar permite și găina?
— Doar de câteva ori?
— Mie îmi plăcea, dar pe Dale nu prea îl încânta.
— N-avea niciun entuziasm.
— Ba da. Avea entuziasm, a zis ea. Când o făceam. Și era
în stare… De fapt, nu că nu era în stare, dar problema era că
o făceam rar.
— Credeți că era homosexual?
— Mi-a zis că nu era.
— Deci l-ați întrebat.
— Era o perioadă tristă pentru mine, a spus ea, iar umerii
i s-au lăsat dintr-odată. Am găsit în haina lui Stevie chitanța
unei plăți pe care o făcuse cu un card Platinium American
Express. O cină scumpă la un restaurant din Hamptons 80
unde îl rugasem să mă ducă și pe mine. Dar nu m-a dus
niciodată.
— Ce nenorocit, am spus.
— Da, Alex. Mare nenorocit! Așa că eram tristă. M-am
plâns lui Dale și i-am zis să se poarte cu mine ca un bărbat.
Dar el a fost foarte drăguț cu mine.
— Drăguț?
— Adică mi-a fost ca o prietenă.
— Știa să asculte.
— M-a ținut de mână, m-a ascultat, m-a îmbrățișat. Și m-a
sărutat aici, mi-a spus ea, atingându-și vârful nasului. Dar
n-am făcut-o.
Și-a schimbat poziția pe canapea, și-a arătat mai bine

80The Hamptons: numele sub care sunt cunoscute orașele


Southampton and East Hampton din Long Island.
748
coapsa.
— E greu de crezut că va refuzat, am spus eu.
Ochii Soniei s-au umezit.
— Probabil că mințiți, dar oricum mă bucură complimentul
dumneavoastră.
A mai luat o gură de vin, apoi s-a uitat în tavan. Îi tremura
bărbia. Și-a acoperit coapsa.
— Deci l-ați întrebat dacă e homosexual, iar el va spus că
nu.
— Mi-a spus imediat că nu.
— L-a deranjat întrebarea?
— Deloc! a izbucnit în râs, apoi a schimbat subiectul.
— Adică?
— Mi-a spus: „Ești foarte frumoasă, Sonny.”
A oftat adânc.
— Era efeminat?
— Nu, n-aș zice.
— Dar nu sunteți sigură.
— Ba da, sunt sigură! Nu era! Dale era sensibil, nu
efeminat.
— Era săritor.
— Nu era la fel ca toți bărbații, a spus ea, făcându-mi cu
ochiul, iar eu am izbucnit în râs. Se deosebea de ceilalți
bărbați și pentru că era foarte curat și dichisit. Întotdeauna
mirosea bine și nu-l interesau jucăriile de lux: mașinile sport,
ceasurile mari și scumpe, sistemele audio performante,
televizoarele cu diagonală mare. Lui Stevie îi plăceau chestiile
astea.
— Dar Dale n-avea nimic din toate astea.
— Dale nu avea nimic. În locuința lui avea un pat cu o
saltea subțirică, un șifonier plin cu blugi și pulovere, un
dulăpior cu cheie și un rucsac. Iar în frigider n-avea
mâncare, ci doar apă și sucuri.
— Ce fel de dulăpior?
— Unul verde, pe care-l avea de pe vremea când lucrase în
armată.
749
— Dale va spus c-a lucrat în armată?
— A fost căpitan. Cinci ani.
— Unde?
— În Germania. Repara tancuri.
— Aha, mecanic.
— Era foarte priceput. Odată mi-a reparat aragazul: nu
mai mergea sistemul de aprindere. Și toaleta. De două ori.
— Asta se întâmpla în apartamentul de pe Strada 33.
Sofie a lovit paharul cu o unghie dată cu ojă roșie.
— Alex, mă simțeam foarte, foarte singură în casa unde
locuiam cu Stevie. El era tot timpul ocupat cu asistentele…
Roland cumpărase o nouă clădire, iar eu mă pregăteam
pentru piesă, așa că n-avea niciun rost să mă întorc în Long
Island seară de seară.
— V-ați găsit un apartament, apoi ați făcut rost de unul și
pentru Dale.
— Și mie îmi place să ajut oamenii, a spus ea zâmbind. Am
acceptat să stau de vorbă cu dumneavoastră…
— Vă sunt recunoscător. Deci…
— Cât timp o să stați în oraș, Alex?
— Plec mâine.
A plescăit din limbă.
— Veniți des la New York?
— Din când în când.
— E un oraș frumos. Și tot timpul se întâmplă ceva
interesant pe-aici.
— Și unde locuia Dale înainte să se mute în noua clădire a
lui Roland?
— La hotel.
— Știți cumva la ce hotel?
— Nu. Dale mi-a spus că era urât acolo, iar eu m-am oferit
să-l ajut. Am vorbit cu Roland și, în scurtă vreme, s-a mutat
lângă mine.
— Va mai spus ceva despre viața lui?
— Nu, nimic.
— Dar familia lui?
750
— Mi-a spus că n-are pe nimeni.
— Cum așa?
— Părinții lui muriseră. De-aia se mutase la New York.
— Din California…
— California? Nu, din Washington.
— Va spus că-i din Washington?
— Mi-a tot vorbit despre capitală și despre politicienii care
mint tot timpul. Cine știe, poate că și el era politician.
— Înainte să se mute aici, locuia în San Francisco.
— N-a vorbit niciodată despre California.
— Va spus că avea frați?
— Mi-a spus că era singur la părinți. Tot o minciună? a
întrebat ea zâmbind.
Am încuviințat din cap.
— Dale, Dale, Dale! Acum înțelegeți de ce n-am încredere
în oameni?
— Va mai spus ceva?
— Tocmai v-am spus că nu. Dar n-ați mâncat niciun pic de
brânză. E foarte bună.
Am luat o felie – avea consistența cauciucului, iar pe
margini era foarte tare.
— Nu-mi mai puteți spune nimic despre Dale?
— De cele mai multe ori, eu vorbeam, iar el asculta. Mi-a
fost prieten la nevoie. Iar acum îmi spuneți că s-ar putea să fi
omorât pe cineva. Pe cine?
— S-ar putea să fi omorât mai mulți oameni.
Sonia a tresărit.
— Am stat singură cu el de multe ori. Întotdeauna era
drăguț.
— Și săritor, am adăugat eu.
— Foarte săritor! Cel mai serviabil om din câți am
cunoscut.

Sonia s-a dus la toaletă, iar când s-a întors, își scosese
bijuteriile, era mai puțin machiată și avea părul prins în coc.
Era mai puțin dichisită dar părea mai tânără.
751
— Nu v-ați mișcat de pe scaun, a spus ea. Nici măcar un
centimetru.
— Vă era teamă c-aș putea fura argintăria? am întrebat-o
eu și Sonia a izbucnit în râs.
— Deci plecați mâine, a spus ea. Dimineața sau seara?
— Dis-de-dimineață.
— Drum bun, Alex! a spus ea clipind, apoi mi-a întins
mâna.
— Dacă nu vă deranjează, aș vrea să vă mai pun câteva
întrebări.
Sonia a oftat și a luat loc.
— Acum vreți să vorbim despre soții Safran, nu-i așa? Din
câte mi-a spus Roland, bănuiți că i-a omorât Dale.
— Vă surprinde?
— Soții Safran… Nu poți să știi niciodată ce-au în cap
oamenii ca ei.
— Ce fel de oameni erau?
— Stăteau tot timpul încruntați. Aveau mereu hainele
boțite și erau murdari, de parcă nu s-ar fi spălat niciodată.
Dale mi-a spus că trăiau ca niște gândaci.
— Adică erau un fel de paraziți.
— Murdăreau locuința din clădirea lui Roland și nu erau
corecți cu el. Și cum se purtau cu câinele ăla!
— Îl chinuiau?
— Dale mi-a spus că nu-l plimbau niciodată, bietul animal
își făcea nevoile în casă.
— Deci Dale a fost în locuința lor?
Sonia a mijit ochii, iar buzele i s-au întredeschis.
— Nu m-am întrebat niciodată…
— Dale și soții Safran nu erau apropiați. Așa că Dale n-ar fi
avut niciun motiv să-i viziteze.
— Mă rog… Dar să știți că Roland nu i-a cerut niciodată lui
Dale să-l ajute. Niciodată!
— Roland va rugat să-mi spuneți asta.
— Roland nu-i gangster. În Bielorusia era funcționar la un

752
spital: îi ajuta pe bătrâni să obțină medicamente.
— În noaptea în care au dispărut, soții Safran mergeau la
o piesă în centru. Se mai juca Sărbătoarea nasului întunecat?
— Dacă se mai juca? a chicotit ea. Păi am jucat piesa aia
doar patru zile la rând.
— Au venit și soții Safran?
Sonia a încuviințat cu un gest ușor al capului.
— I-a invitat Dale? am întrebat eu.
— L-am întrebat de ce i-a chemat, iar el mi-a zis că voia să
fie amabil cu ei.
— Și le-a plăcut piesa?
— Nu știu.
— Dar l-ați văzut pe Dale cu ei după spectacol?
— Nu, eram ocupată. A trebuia să mă demachiez și asta
mi-a luat ceva timp.
— Dale a plecat înainte?
— Da.
— Și i-ați mai văzut pe soții Safran de atunci?
Sonia a tăcut câteva clipe, apoi a dat din cap în semn că
nu.
— Dumnezeule! Dale! a spus ea.
— Dale a mai jucat în vreo piesă după aceea?
— Nu.
— Și cum își petrecea timpul?
— Eu stăteam mai mult în Long Island… Rămâneam în
locuința de pe Strada 33 numai când n-aveam chef să merg
cu mașina până acolo.
— Dale avea o slujbă?
— Zicea că avea de gând să-și caute ceva de lucru, dar mai
încolo, pentru că nu era strâmtorat. Părinții îi lăsaseră niște
bani, dar destul de puțini. Cumva și asta era o minciună?
— Banii pe care i-a moștenit nu erau deloc puțini… Potrivit
datelor pe care le deținem, după ce a plecat din clădirea de pe
Strada 33, Dale n-a lucrat pe nicăieri. Dar ce slujbă zicea că
vrea să-și caute?
— Nu mi-a spus. Dar mi-am adus aminte altceva. Mi-a
753
spus că voia să călătorească.
— Pe unde?
— Prin toată lumea. Credea că lumea e un fel de spațiu
comun. „Dale”, i-am zis eu, „crede-mă, lumea nu-i un spațiu
comun, ci e făcută din cămăruțe în care oamenii se urăsc și
se omoară unii pe alții și în care niciun străin nu e bine
primit. Mergi în Bielorusia, ca să vezi de ce-am plecat de-
acolo!” „Nu, Sonny”, mi-a zis el, „când spun că vreau să
călătoresc prin toată lumea, vorbesc de marile orașe: Paris,
Londra, Roma…” L-am întrebat de ce n-a vizitat orașele astea
pe vremea când era căpitan în Germania, iar el mi-a zis că n-
a avut timp, pentru că era foarte ocupat când lucra în
armată. Dar poate că, de fapt, n-a fost niciodată în
Germania, nu?
— Așa cred și eu.
— Numai minciuni… Și ce-ați vrea să mai știți?
— Aveți vreo fotografie cu el?
— Nu păstrez suveniruri.
I-am cerut să-mi spună cum arăta. Descrierea Soniei –
înalt, robust, și chel – se potrivea cu cea a lui Roland
Korvutz.
— Avea ochi căprui, a adăugat ea. Și nu vedea bine –
uneori purta ochelari, alteori, lentile de contact.
— S-ar putea să vi se pară o întrebare ciudată, dar
spuneți-mi, l-ați văzut vreodată îmbrăcat în haine de femeie?
— Nu pe stradă.
— Nu vă surprinde întrebarea?
— În Nasul întunecat era un personaj numit Systema. Îl
juca o fată înaltă care purta haine cu număr mare. Iar Dale
se amuza din când în când.
— Pe seama ei?
— Nu, îi lua hainele și se îmbrăca în ele, iar uneori își
punea o perucă și își subția vocea. Era foarte caraghios.
— Aha, deci se prostea.
— Dar de ce mă întrebați? Cumva e travestit?
Am ridicat din umeri.
754
— E vorba cumva de o crimă sexuală?
— Greu de spus.
— Vai de mine! Înseamnă c-am avut noroc. Dale era tot
timpul drăguț cu mine, dar parcă poți să știi… Am obosit,
Alex. Am vorbit prea mult.
M-a condus până la ușă, s-a aplecat ușor și m-a sărutat pe
obraz, învăluindu-mă într-un nor de vanilie.
I-am mulțumit încă o dată.
— De ce nu? a spus ea. Poate că într-o bună zi o să vizitez
California.

755
CAPITOLUL 25

— E mulțumit șeful că mi-a dat bani ca să merg la New


York? l-am întrebat eu pe Milo.
— O să-ți spun după ce-o să stau de vorbă cu el.
— Și când vă întâlniți?
— Când o să mă cheme Măria Sa.
Era cinci după-amiază. Aerul din Los Angeles era îmbâcsit,
iar cerul, mohorât. Ne întâlnisem într-un restaurant de pe
Santa Monica Boulevard renumit pentru omletele sale
enorme. Eu am comandat o cafea, iar Milo, o cafea și o
farfurie de prăjituri cu scorțișoară. Cu două ore în urmă,
luase un prânz întârziat la Cafe Moghul. Hainele lui
împrăștiau un miros interesant de chimion și țigară de foi.
În seara dinainte, îi lăsasem un mesaj telefonic în care îi
povestisem pe scurt ce aflasem la New York. Dar n-avusese
timp să mă sune, pentru că îl supraveghease pe Tony
Mancusi până în zori.
— Deci Dale i-a eliminat pe soții Safran… a spus Milo,
frecându-se la ochi. Înseamnă că banii poliției au fost
cheltuiți cu folos. Dă-mi voie să te despăgubesc pentru salata
verde de o sută de dolari pe care n-ai apucat s-o mănânci.
— Patruzeci și patru de dolari. Salată verde și scoici…
— Uau!
Ajunsesem în Los Angeles la prânz, dar abia la ora patru
după-amiază reușisem să dau de Milo. Îi făcuse o nouă vizită
lui Gilbert Chacon de la firma Prestige și, până la urmă,
Chacon recunoscuse că ajunsese târziu la muncă, găsise
lanțul agățat de stâlp, dar fără lacăt. Așa că dăduse fuga la
un magazin de pe bulevardul Canon și cumpărase lacătul
ieftin pe care-l văzusem când fusesem acolo prima oară.
— Oare ne mai ascunde ceva? l-am întrebat eu.
— Să-l fi mituit cineva ca să lase lacătul descuiat? Nu prea
cred. A zis că-i dispus să facă un test cu detectorul de
756
minciuni. Mi s-a părut că vrea doar să nu-și piardă slujba,
nu să ne ajute.
— În orice caz, cine a spart lacătul l-a păstrat.
— Un sentimental.

După ce-l vizitase pe Chacon, Milo fusese ocupat cu o


conferință telefonică la care participaseră autoritățile din
Texas și detectivii din cele șase orașe în care Cuz Jackson
susținea că făcuse crime abominabile. În trei dintre cazuri,
detectivii nu găsiseră nicio pistă care să ducă la Jackson,
într-unul probabilitatea ca el să fi fost implicat era mică, iar
în celelalte două, părea destul de mare. La toate astea se
adăuga cazul lui Antoine Beverly, care era în continuare
foarte neclar.
Conducerea închisorii din Texas voia că cercetările să fie
urgentate. Șeful poliției din Los Angeles îi ceruse lui Milo să
facă rost de mai multe informații în cazul lui Antoine. Tot ce
puteam face era să-i găsim pe prietenii săi din copilărie, dar
încă nu reușisem să dăm de niciunul dintre ei.
— În ultimele patruzeci și opt de ore, mașinile poliției au
fost de mai multe ori acasă la Wilson Good, dar se pare că nu
era nimeni acolo, iar cei de la St. Xavier își fac griji.
— Poate că s-a simțit foarte rău și s-a internat.
— Am întrebat pe la toate spitalele, dar n-am dat de el.
— Se pare că antrenorul a părăsit terenul.
— Ciudat, nu? Tot ce voiam de la fraiera’ ăsta de Good era
să stăm de vorbă cu el. Dar ce-ai zice dacă am afla că el l-a
omorât pe Antoine?
Gândindu-mă la varianta asta, mi s-a făcut somn. Sau
poate eram obosit pentru că nu reușisem să dorm ca lumea
în camera cât o celulă de la The Midtown Executive, iar apoi
îmi amorțiseră oasele în timpul celor șase ore de zbor. Am
luat o gură de cafea.
Milo a desfăcut un pachețel de șervețele, dar n-a folosit
niciunul.
— Când a dispărut Antoine, Good era de-o seamă cu el.
757
Crezi că un adolescent de cincisprezece ani ar fi în stare de
așa ceva?
— N-au suficientă mielină.
— Cine n-are ce?
— Mielina e o substanță care învelește celulele nervoase și
are un rol important în gândirea logică. Tinerii n-au la fel de
multă mielină ca adulții. Unii cred că-i un argument serios
împotriva condamnării la moarte a criminalilor tineri.
— Și la ce vârstă ajungem să avem suficientă mielină?
— Depinde de persoană. Unii ajung la stadiul ăsta pe la
treizeci și cinci, patruzeci de ani.
— Deci răul depinde de chimie… Dar nu spun că ar fi
vorba de o crimă prostească săvârșită sub influența unui
impuls de moment. Se cunosc destule cazuri în care un copil
îl omoară în bătaie pe altul cu sânge-rece. Dacă Good e
vinovat de moartea lui Antoine, atunci probabil că a fost
suficient de abil cât să-și omoare cel mai bun prieten și să
mușamalizeze totul. Apoi a dus o viață de cetățean onorabil și
a purtat toată viața vina în suflet, vărsând din când în când
lacrimi de crocodil.
— E extrem de greu să te consideri un individ moral când
porți în suflet o asemenea povară, dar unii reușesc. Sau
poate că Good este un psihopat foarte bine adaptat la viața
socială, care până acuma a reușit să evite necazurile.
— Iar acuma necazul îi bate la ușă. Așa că s-a speriat și a
șters-o.
— Sau poate că n-a vrut să-l omoare pe Antoine. Poate că
se hârjoneau și s-a întâmplat o nenorocire. Good a intrat în
panică și a ascuns cadavrul. Iar acuma e speriat.
— Poate că erau trei când s-a întâmplat. Celălalt prieten al
lui Antoine e un drogat și are un cazier gros – poate că
Maisonette are porniri autodistructive tocmai pentru că se
simte vinovat.
— Gordon Beverly ne-a spus că Maisonette avea probleme
în familie și că a fost martor la un atac armat. Poate că nu-i
la fel de puternic precum Good.
758
— Vasăzică Bradley Maisonette se condamnă la o viață
mizerabilă, iar Wilson Good își cumpără casă pe-o colină…
Poate că Good e un tip cu sânge rece. Zău că e posibil să fi
fost o crimă premeditată! Soții Beverly ne-au spus că Antoine
vindea mai multe abonamente decât prietenii lui. Dacă puștii
ăia doi au vrut să-i ia banii, iar el s-a opus?
— La firmele de genul ăsta, de obicei copiii predau evidența
vânzărilor și sunt plătiți mai încolo.
— Bine, dar intuiția îmi spune că s-a întâmplat ceva între
băieții ăia. Trebuie să dăm de Good și să-i distrugem iluzia c-
ar putea să tăinuiască ce s-a întâmplat atunci, dar nu pot să
neglijez cazurile Mancusi și Shonsky. Că tot veni vorba de
Mancusi, am aflat că Tony a sunat-o ieri pe Jean Barone, ca
să afle când o să se aplice dispozițiile testamentare.
— Și ea ce i-a spus?
— Ce i-am cerut eu să spună, anume că roțile justiției se
învârt greu. Iar mocofanul i-a închis telefonul în nas, fără ca
măcar să-i zică la revedere. Poate că dacă o să-și piardă
cumpătul o să facă vreo prostie… S-ar putea să se
întâlnească cu Dale Bright – cine știe ce identitate adoptă
când se vede cu Tony.
Milo a luat o prăjitură cu scorțișoară și a mușcat zdravăn
din ea, împrăștiind firimituri.
— Alex, îți mulțumesc c-ai fost la New York. Dar ia zi-mi,
chiar crezi că Roland Korvutz n-are nicio legătură cu
dispariția soților Safran?
— N-avea niciun motiv: clădirea urma să fie evacuată cu
sau fără consimțământul lor.
— Dar Bright ce motiv avea?
— Poate că i se părea amuzant să facă pe altruistul, iar
apoi să omoare pe cineva. Sonia Glusevitch mi-a spus că
Bright e omul cel mai săritor din câți a întâlnit.
— Confidentul ei, a spus Milo. Ți se pare credibil?
— Da, e posibil.
— Era potent, dar nu foarte dornic să facă amor… Dar nu

759
era nici homosexual.
— Tipul ăsta nu prea poate fi băgat în nicio categorie.
Și-a terminat prăjitura, apoi a luat încă una.
— Vasăzică tipului îi plăcea să poarte haine de femeie. N-
am dat de nicio urmă a lui Dale în Washington, nici în
Maryland sau Virginia. Și nici nu figurează în arhiva vreunei
baze din Germania.
— Ce surpriză!
— Se pare că a te reinventa încontinuu e marea distracție
a mileniului. De ce n-o fi intrat în politică? Nu ne-ar mai fi
dat atâtea bătăi de cap.
— Politica n-ar fi fost pe gustul lui. Lui chiar îi place să
ajute oamenii…
Milo a râs atât de tare, încât i-au căzut firimiturile de pe
burtă.
— E posibil ca Dale și Tony să se fi întâlnit la o petrecere a
travestiților. Poate că Tony i s-a plâns că are probleme cu
banii și că maică-sa locuiește într-o casă frumoasă din
Westwood, iar el e nevoit să stea într-o magherniță, pentru că
ea nu mai vrea să-i dea bani. Așa că Dale hotărăște să rezolve
problema. Tony habar n-avea de planul lui Dale, dar după ce
i-am spus cum arăta cel care a omorât-o pe maică-sa, a
intrat la bănuieli.
— Șapca! a spus Milo. Tony ne-a zis că și taică-său purta
șepci. Dar dacă Dale și-a pus șapcă tocmai ca să facă o
glumă, de unde știa ce purta taică-său pe cap?
— Tony a vorbit ca o moară hodorogită, iar Dale a ascultat
cu atenție. Iar dacă Tony și-a dat seama că, fără să vrea, a
avut și el un rol în măcelărirea maică-si, atunci se explică
reacția din ziua în care i-am povestit ce s-a întâmplat.
— Te referi la vomă… Și poate că nu-l dă în gât pe Dale,
pentru că-i e frică să nu fie luat drept complice.
— Mi se pare interesant că Dale a acționat fără să-i fie
teamă că Tony s-ar putea să-l dea în vileag. Asta înseamnă c-
a înțeles foarte bine cum funcționează mintea lui Tony.
— Sau poate că așteaptă momentul oportun… a spus Milo.
760
— Crezi că Tony e în pericol? Da, s-ar putea. În fine, dacă
supravegherea asta prelungită nu scoate nimic la iveală, eu
cred că cel mai bine ar fi să mergem să stăm de vorbă cu el.
Milo ronțăia cea de-a doua prăjitură.
— Dar chiar crezi că ucide din altruism? Pentru că nu e
plătit pentru crimele pe care le comite, asta-i clar.
— Dacă la Ojo Negro a fost mâna lui, atunci înseamnă că
le-a omorât pe Leonora și Vicky ca să se îmbogățească. Dar
dacă singurul lui motiv ar fi fost banii, nu trebuia decât să se
pitească în pădure și s-o omoare cu o pușcă. Însă el a
preferat să se deghizeze și să dea o raită prin oraș cu o
mașină furată, apoi să le omoare cu sălbăticie. De-aia cred că
a fost o crimă cu motivație sexuală. Toate astea sunt
compatibile cu ce i-a spus Leonora lui Mavis Wembley despre
Dale: că tortura animale într-ascuns pe când era copil.
— Chinuie lighioanele, dar lucrează ca voluntar la un
adăpost pentru animale. Deci îi place să facă lucruri
contradictorii.
— Și îi place să creeze scenarii încâlcite. Gândește-te la
planul complicat pe care și l-a făcut când a omorât-o pe Kat
Shonsky: a furat o mașină scumpă, și-a urmărit victima și a
răpit-o. Și probabil era deghizat în femeie. Apoi a dus mașina
într-un loc în care era sigur că proprietarul avea să dea de ea
și a lăsat o pată de sânge pe scaunul din față. Unde mai pui
că a așezat eșarfa în așa fel încât să sară în ochi dacă s-ar fi
descoperit cadavrul lui Kat.
— Și cadavrul lui Kat cu siguranță urma să fie descoperit,
a spus Milo. Cele două surori care locuiesc în preajmă au
primit de curând aprobările necesare pentru construirea
piscinei.
— Și poate că Dale aflase ce aveau de gând surorile…
Milo și-a arcuit sprâncenele.
— Poate că surorile îl cunoșteau, a spus el. Mă întreb dacă
s-au întors din croazieră.
I-a făcut semn chelneriței și i-a dat câteva bancnote.
— E prea mult, domnule locotenent.
761
— M-ai prins în toane bune.
— Zău, domnule locotenent…
Milo și-a pus mâna mare peste a ei.
— Du-ți copilul la cinema.
— Sunteți foarte amabil.
S-a întins să-l sărute pe obraz. Mai avea un pic și-l lua în
brațe.
— Acte de binefacere aleatorii, am spus eu.
— Da, semăn cu Dale.

762
CAPITOLUL 26

Milo a aruncat mesajele primite fără să le citească, apoi a


căutat numele celor două surori care dețineau terenul unde
fusese îngropată Kat.
— Susan Appel și Barbara Bruno… Hai s-o luăm în ordine
alfabetică.
A apăsat pe tastele telefonului atât de repede, încât a
greșit, așa că a trebuit să formeze numărul încă o dată.
— Doamna Appel? Sunt locotenentul Sturgis… Sunt… Da,
doamnă, știu că-i înspăimântător, îmi pare rău că s-a nimerit
să fie îngropată pe… nu, n-o să mai facem săpături acolo, nu
ăsta-i motivul pentru care… bineînțeles, doamnă Appel, și vă
suntem recunoscători, dar vreau să vă pun o întrebare.
L-am văzut cum închide, apoi și-a frecat fața cu palmele.
— Nu cunoaște niciun Bright, Dale sau Ansell. Nu
cunoaște pe nimeni în stare să facă ceva atât de
înspăimântător, și nici soră-sa nu știe un om de soiul ăsta,
pentru că au același grup de prieteni.
— Vasăzică sunt foarte apropiate.
— Fiecare dintre ele deține jumătate din terenul ăla și până
acum nu s-au dat în judecată una pe alta… Sau poate că
întreaga parcelă e trecută pe numele amândurora. Dar hai s-
o sun și pe doamna Bruno… Mda, mi-a răspuns robotul, dar
n-are niciun rost să-i las un mesaj: sigur o să stea de vorbă
cu Appel înainte să-l asculte. Mă duc să-mi cumpăr o cutie
de Red Bull și niscai haleală – trebuie să mă pregătesc pentru
încă o noapte minunată pe bulevardul Rodney. Mersi pentru
masă.
— Dar ai plătit tu…
— Mă refeream la stimularea intelectuală.
— Vrei să-ți țin companie?
— Robin e ocupată cu proiectul?
— Luăm cina împreună la șapte, apoi își continuă lucrul.
763
— Atunci joacă-te cu Blanche. Oricum, mersi pentru
propunere, dar în ultimele patruzeci și opt de ore ai făcut un
drum dus-întors până la New York, ceea ce depășește cu mult
atribuțiile tale de consultant. Unde mai pui că nu-s o
companie amuzantă atunci când am creierul praf. Și să nu-
mi spui că știi ce înseamnă asta.

La cină am mâncat cotlet de miel cu salată și am băut


bere. Robin s-a întors în atelier, iar eu m-am întins pe
canapeaua din biroul meu cu ziarul în mână. Blanche s-a
ghemuit lângă mine, prefăcându-se interesată de situația
politică din țară. Am ațipit, dar la zece și jumătate m-am
trezit. Mă simțeam balonat și aveam mâncărimi. Blanche
sforăia de mama focului. Am dus-o la culcare, apoi am intrat
în atelierul lui Robin: așezată la bancul de lucru, ciocănea și
cioplea de zor.
— Vai, bietul de tine! a spus ea.
— Ce s-a întâmplat?
— Ai adormit.
— Se vede?
A lăsat dalta din mână și m-a mângâiat pe față.
— Ai fața plină de dungi de la cusăturile canapelei de piele.
— Ești un adevărat discipol al lui Sherlock Holmes.
— Vrei să merg cu tine?
— Unde?
— La o plimbare cu mașina.
— Dar n-aveam de gând să mă plimb cu mașina.
— Bine. Dacă vrei, mă opresc aici și mergem să jucăm
scrabble.
Pe bancul perfect lustruit era așezată cutia de rezonanță
din lemn de arțar a mandolinei, iar pe podea se vedea o
grămăjoară de rumeguș.
— Nu vreau să întrerup munca unui geniu.
— Numai geniu nu sunt! Și ce-ai de gând să faci?
— Poate mă duc să-i țin companie lui Milo –

764
supraveghează blocul în care locuiește Tony Mancusi. S-ar
putea să-l vizităm ca să-i punem câteva întrebări.
— Abia acum te recunosc… a spus ea zâmbind. Nu mai ai
aerul unei clone rătăcite. Dă-mi o sărutare și întinde-o!

L-am sunat pe Milo de pe drum.


— O să ți se ofilească mielina, mi-a spus el.
— Oricum cred că am prea multă.
— Domnul Maturitate!
— Nu țineam morțiș să mă maturizez.

Luase din parcarea poliției un Chevrolet Camaro cafeniu


plin de zgârieturi și parcase la vreo zece metri de blocul lui
Tony Mancusi, în așa fel încât becul de pe stradă să lumineze
doar partea din spate a mașinii, nu și scaunul șoferului.
Când m-a văzut, mi-a deschis portiera.
În mașină duhnea a transpirație, fum de țigară și carne de
porc. Pe bancheta din spate, se vedeau trei cutii cu costițe –
le rosese pe toate până la os –, o pungă în care mai erau
câteva boabe de porumb prăjit, câteva păhărele de plastic în
care fusese sos dulce-acrișor, o pereche de bețișoare rupte,
șervețele de hârtie murdare de grăsime și câteva șervețele
umede folosite.
Cele trei cutii goale de Red Bull fuseseră transformate în
discuri de aluminiu…
Milo ținea în poală un termos în carouri. Capul i se
adâncise între umeri, iar trupul lui semăna cu un morman
cenușiu. După ce mi s-au mai obișnuit ochii cu întunericul,
am văzut că-și luase alte haine: un trening negru și o pereche
nouă de teniși. Își luase și tocul de umăr din nailon în care-și
ținea pistolul de nouă milimetri.
— Ce dichisit ești! Am spus eu.
Și-a scos din urechi căștile ipod-ului, apoi l-a oprit și m-a
întrebat:
— Poftim?
— Am zis: „Salut!”
765
— Ți-aș da ceva de mâncare, dar…
— Nu-i nimic, am mâncat.
— Ce, o salată cu preț piperat?
— Am gătit ceva cu Robin.
— Ca oamenii simpli…
— Ce ascultai?
— Ai să fii surprins. Nu-i pop-ul pe care-l ascult de obicei.
Să vedem dacă ghicești.
— Habar n-am.
— Beethoven! Eroica.
— Vai, ce rafinat ești! Am spus.
— E ipod-ul lui Rick. L-am luat din greșeală.

După ce am stat în mașină cam o oră, ne-au sunat cei de


la poliția din Hollywood: nu reușiseră să dea de Good. Iar pe
la ora unu și jumătate, am început să mă satur de
supraveghere. Mi-am propus să mai stau o oră, apoi să mă
duc acasă și să mă trântesc în pat, ca să revin la programul
meu obișnuit.
— Dacă tot ești aici, a spus Milo, trezește-mă dacă se
întâmplă ceva. Apoi a dat scaunul în spate la maximum și a
coborât speteaza, dar după vreo douăzeci de minute s-a
trezit, scoțând un sunet gutural. Cât e ceasul? a întrebat el,
privindu-mă cu ochi injectați.
— Două fără zece.
— Vrei să tragi și tu un pui de somn?
— Nu, mersi.
— Vrei să pleci?
— Puțin mai încolo.
— Ți-am spus că-i plicticos. Ți se face al naibii de somn.
— Tre’ să fie plăcut să ai dreptate o dată la nu știu câtă
vreme, am spus. Subliniez, o dată.
— Ca să vezi! Privarea de somn scoate la iveală partea
răutăcioasă a omului…
Milo a simțit deodată că se întâmplă ceva în stânga și s-a

766
uitat repede într-acolo. M-am uitat și eu, dar n-am văzut
nimic. Apoi ușa blocului în care stătea Mancusi s-a deschis –
ai fi zis că Milo mirosise că avea să se întâmple.
Din bloc a ieșit un bărbat durduliu și adus de spate, cu
mers șovăielnic.
Tony Mancusi s-a îndreptat spre Toyota lui, a urcat și a
pornit spre Sunset Boulevard.
Milo a dat geamul în jos și a urmărit mașina cu privirea.
Eu n-o vedeam bine din pricina mașinilor parcate lângă noi,
dar am reușit să-i zăresc farurile din spate la douăzeci de
metri de noi.
Ajuns la prima intersecție, Mancusi a trecut pe roșu.
— Prima neregulă, a spus Milo, pornind mașina. Să
sperăm c-or să urmeze și altele.

Toyota s-a îndreptat spre vest, pe Sunset Boulevard,


trecând pe lângă Spitalul de Pediatrie, apoi a luat-o pe
Hospital Row. La ora aceea, bulevardul era pustiu până la
intersecția cu strada Vine, unde peisajul era asezonat cu
vagabonzi, drogați și muncitori prost plătiți care-și așteptau
autobuzele.
Pentru că nu erau multe mașini pe stradă. Milo trebuia să
stea la o distanță mare în spatele Toyotei, așa că ne
călăuzeam numai după farurile din spate ale lui Mancusi.
Firma luminoasă a unui depozit de papetărie a scos la iveală
o pată roșie de sos în colțul gurii lui Milo, iar părul negru și
tenul palid îl făceau să semene cu un Dracula atras de
travestiții grași.
Mancusi a prins semaforul roșu la intersecția cu Highland,
a dat cu spatele neregulamentar și s-a înscris pe banda care-i
permitea să cotească la stânga.
— Tony, Tony! a șoptit Milo, rămânând la douăzeci de
metri în spatele lui.
Apoi semaforul s-a făcut verde, iar Mancusi a cotit la
stânga și a intrat într-o parcare întunecată de pe partea

767
estică a bulevardului, lângă un fast-food închis.
Milo a oprit farurile și l-a urmărit cu privirea de pe partea
cealaltă a bulevardului. Pe acoperișul fast-foodului – se
numea Gordito ’s Tacos – era amplasată o firmă uriașă care
înfățișa un porc vesel, cu sombrero și poncho.
Mancusi a rămas în mașină, iar după vreo două minute
trei femei au apărut din întuneric – păr lung, fuste foarte
scurte și genți cu bretele din lanț. S-au apropiat de geamul
din stânga lui Mancusi, legănându-și șoldurile cu nonșalanță.
A urmat o conversație animată, iar femeile izbucneau în râs
din când în când, dând capul pe spate.
Două dintre ele au plecat. Cea care a rămas era o blondă
platinată, cu sâni enormi, abdomen plat și picioare subțiri.
Avea un maiou roșu și o fustiță roz… Ba nu, erau niște
pantaloni foarte scurți – o profesionistă care respecta tradiția.
Blonda s-a îndreptat spre portiera din dreapta a Toyotei,
unduindu-și șoldurile, și-a dat părul peste cap, și-a potrivit
sutienul, apoi a urcat în mașină.
— Se pare că Tony nu e homosexual, am spus eu, iar Milo
a zâmbit.
Mancusi a pornit în viteză pe bulevardul Highland,
îndreptându-se către Strada 6, apoi a cotit la stânga. A trecut
pe lângă Hancock Park și a intrat în Windsor Square,
înaintând printre arborii bătrâni, peluzele întinse și vilele
vechi ale cartierului.
Tony a cotit brusc pe bulevardul Arden, a mers până la
prima intersecție și a parcat în fața unei mașini mititele.
Strada era pustie și întunecoasă. Perspectiva era amplă, iar
pe o parte a străzii se vedea golul lăsat de un copac tăiat.
Farurile Toyotei au rămas aprinse. Câteva secunde mai
târziu, Mancusi a pornit mașina, a mers până la următoarea
intersecție și a parcat din nou – se oprise în fața unei case în
stil georgian care era ascunsă în spatele a trei cedri uriași.
Un sicomor la fel de uriaș de lângă stradă umbrea mașina
lui Tony.

768
Farurile s-au stins.
Toyota a rămas acolo vreo zece minute, apoi a luat-o iar
din loc și s-a întors la Gordito’s Tacos. Mancusi a tras pe
dreapta, iar blonda a coborât, aranjându-și pantalonașii. Apoi
s-a aplecat spre geamul lui Tony și a vorbit puțin cu el, iar
după ce Toyota a luat-o din loc, și-a aprins o țigară.
Milo s-a apropiat în fugă de prostituată și i-a arătat
insigna, iar blonda și-a lovit o coapsă. Apoi Milo i-a spus
ceva, și ea a râs ca atunci când discutase cu Mancusi. Milo a
făcut un semn cu mâna spre țigara ei. Blonda a stins-o, iar el
a percheziționat-o și i-a luat poșeta.
A apucat-o de braț, a traversat bulevardul și a venit cu ea
spre mașină.
Fața lui Milo era inexpresivă. În ochii blondei se citea
curiozitatea.

769
CAPITOLUL 27

Milo a scos din poșeta târfei un brici cu mâner de oțel.


— Mâinile pe mașină, i-a spus Milo.
— Am nevoie de el ca să mă apăr, i-a explicat ea cu o voce
răgușită.
— Mâinile pe mașină.
Milo a băgat briciul în buzunar, a aruncat poșeta în
portbagaj, i-a făcut semn blondei să se așeze pe bancheta din
spate, apoi s-a strecurat lângă ea.
— Colega, e rândul tău să conduci, mi-a spus el, și am
trecut la volan.
— Îmi place să am companie, a spus curva.
Așezată lângă Milo, părea mică și fragilă. Avea vreo treizeci
și cinci de ani, iar părul aspru și dat cu fixativ era platinat la
rădăcină și arămiu la vârfuri. Purta cercei mari și rotunzi, iar
fața ei ascuțită, lucioasă și bronzată era plină de bubițe. Avea
nas cârn, buze groase și sclipici pe piept. Ochii ei de un
albastru spălăcit erau adumbriți de gene bățoase lungi de un
centimetru. Blonda se străduia să nu clipească. Avea gât
musculos, iar mărul lui Adam foarte pronunțat. Când și-a dat
seama că-i priveam mâinile foarte mari, și le-a ascuns.
— Ți-o prezint pe Tasha Labelle, a spus Milo.
— Bună, Tasha.
— Plăcerea e de partea mea.
— Să mergem, a zis Milo.
— Unde? a întrebat Tasha.
— Nicăieri anume.
— În câteva ore se deschide Disneylandul.
— Îți plac parcurile de distracții? Și tu satisfaci tot felul de
fantezii?
Tasha n-a zis nimic.
Am luat-o pe bulevardul Highland, și am nimerit într-o
groapă care a făcut suspensiile să scârțâie.
770
— Au! O mașină atât de mică pentru bărbați atât de mari.
Am trecut de intersecțiile cu bulevardele Sunset și
Hollywood, apoi am luat-o spre est, pe strada Franklin,
trecând pe lângă blocuri întunecate și copaci foarte bătrâni.
Străzile erau pustii – n-am văzut decât un câine de pripas
tolănit lângă un gard viu.
— Da’ ce-am făcut? De ce m-ați luat la plimbare?
— Și nouă ne place să avem companie. Iar când o să-ți
luăm amprentele, o să aflăm și cum te cheamă.
— Amprente? Da’ n-am făcut nimic! a spus ea pe un ton
ridicat, care îi trăda încordarea.
— Am vrea să știm cum te cheamă.
— De ce? a întrebat pe un ton domolit, în care se simțea
un pic de furie.
Vocea nazală a Tashei semăna acum cu cea a unui
derbedeu prins la ananghie, care-i gata să se ia la bătaie ca
să scape.
— Pentru că facem niște investigații. Și pentru că te-am
prins cu briceguțul în poșetă.
— E un hârb! L-am comandat pe eBay.
— Care-i numele tău adevărat?
— Sunt eu și gata! a spus ea pufnind.
— Nici nu mă îndoiesc. Dar hai să nu facem un mare caz
din chestia asta.
— Nu înțelegeți despre ce-i vorba, a spus Tasha.
— Ba da. Trecutul e trecut, așa-i? a spus Milo.
— Mda, a șoptit ea în silă.
— Dar uneori trecutul e important.
— Dar ce-am făcut? De ce m-ați băgat în mașina asta?
— Pe lângă că aveai un brici în poșetă, te-am văzut când ți-
ai racolat clientul. Dar poți să te întorci la Gordito în
cincisprezece minute. Sau putem să mergem la secție.
Depinde numai de tine.
— Da’ despre ce investigații e vorba?
Milo și-a scos pixul.

771
— Mai întâi, cum te cheamă, a spus Milo. Nu ne
interesează numele false pe care le folosești de obicei când
ești arestată.
— Dar n-am mai fost săltată de… treizeci… de opt… de
șapte zile. S-a întâmplat în Burbank. Am furat ceva dintr-un
magazin. Dar plângerea a fost retrasă.
— Plângerea pe numele cui?
Au urmat câteva clipe de tăcere.
— Mary Ellen Smithfield.
— La fel ca șunca Smithfield, a spus Milo.
— Poftim?
— Tasha, spune-ne ce scrie în certificatul tău de naștere.
— O să mă arestați?
— Depinde numai de tine.
A oftat adânc.
— Robert Gillaloy, a spus Tasha în șoaptă.
Am auzit pixul lui Milo scârțâind.
— Și câți ani ai, Tasha?
— Două’ș’doi.
Milo și-a dres glasul.
— Două’ș’nouă. Și asta e ultima ofertă, a spus Tasha
râzând zgomotos.
— Unde stai?
— Pe bulevardul Kenmore, da’ numai pentru o vreme.
— Până când?
— Până îmi iau o vilă în Bel Air…
— De câtă vreme ești în Los Angeles?
— M-am născut în California.
— Unde?
— În Fontana. Părinții mei se ocupau de puicuțe, a spus
Tasha chicotind. Pe bune. Și la un moment dat m-am săturat
de pene și de duhoarea de găinaț.
— Mai exact, când?
— Acum vreo treisprezece ani.
Mi-am imaginat un adolescent debusolat care părăsește
fermele din districtul San Bernardino și vine în Hollywood.
772
— Ai telefon? a întrebat Milo.
— Acuma-s între numere…
— Ai mobil cu cartelă?
Niciun răspuns.
— Cum dau oamenii de tine, Tasha?
— Prietenii știu unde să mă găsească.
— Prieteni ca Tony Mancusi?
Tasha iarăși a tăcut.
— Spune-ne ce știi despre Tony.
— Ah, deci e vorba de Tony? Ăla care n-are nicio treabă cu
Roma?
— Cum adică?
— Păi n-arată deloc a italian. Seamănă cu un fel de
budincă – e chestia aia făcută cu ouă.
— Tony e un client fidel?
— Și ziceți că Tony a făcut prostii? a întrebat Tasha, cu un
tremur în glas – iarăși avea o voce pițigăiată și speriată.
— Te miră?
— Mie nu mi-a făcut niciodată nimic.
— Dar?
— Dar nimic.
— Cât de des te întâlnești cu el?
— N-avem un program fix. Vine când are chef.
— Tony merge și la alte fete?
— Nu, mă place doar pe mine. Problema e că nu prea-mi
dă lovele.
— N-are bani?
— Așa zice.
— Se plânge deseori?
— Păi nu la asta se pricep bărbații cel mai bine? Ba
nevasta, ba prostata, ba vremea, a spus Tasha râzând. Tot
felul de șmecheri. Cu Tony e și treaba cu discu’.
— Ce anume?
— Discu’ de la coloană. Că-l doare aici, că-l doare dincolo.
Așa o ține întruna. Iar eu tre’ să-i plâng de milă. Dar nu-i fac
niciodată masaj, că unghiile astea false pocnesc imediat.
773
— Păi dacă te încurci cu tot felul de indivizi de teapa lui, a
spus Milo. De ce nu-ți iei un soț?
— Știți că aveți haz! Dar dumneavoastră de ce vă plângeți?
— Pentru că infractorii scapă nepedepsiți. Unde l-ai
cunoscut pe Tony? Și să nu zici: „prin zonă”.
— Prin zonă… Ha-ha! Bine, vă spun, nu vă uitați așa urât
la mine. L-am cunoscut la o petrecere care s-a ținut într-o
casă de pe dealuri.
— Ce fel de petrecere?
— Una la care bărbații se deghizează.
— În femei, nu? Spre deosebire de prietenele tale de la
Gordito…
— Prietenele mele chiar sunt femei, orice-ar zice guvernul.
În sufletul lor sunt femei, și ăsta-i lucrul cel mai important.
— Vasăzică bărbații erau deghizați…
— Da, da’ ăștia nu vor cu adevărat să fie femei. Li se pare
că-i cam nasol. Pentru ei, e nasol să porți peruci și rochii, să
te razi pe mâini, să te epilezi și să porți pantofi cu toc. N-au
oase de femeie. Nu-s de-li-cați. Pentru ei e un fel de paradă de
Halloween, iar a doua zi își pun iarăși costum și cravată.
— Un fel de bal mascat, a spus Milo.
— Nici măcar. Ăștia nu fac niciun efort.
— Și unde, mai exact, era casa unde s-a ținut petrecerea
asta?
— Pe lângă dealul pe care e scris „Hollywood”.
— Dincolo de Beachwood?
— Nu mă pricep la străzi. Și a fost demult.
— Când?
— Acu vreo șase luni. Sau poate cinci. În noaptea aia, am
stat mai mult cu Tony, dar am plecat de acolo cu un avocat.
Aia da, casă, dar era tocmai în Oxnard, lângă ocean – aerul
era foarte sărat. Am mers o groază până am ajuns acolo.
Orice mi-ați face, nu vă spun cum îl cheamă, pentru că s-a
purtat foarte frumos cu mine. Era bătrân și singur, iar
nevastă-sa era internată în spital. A doua zi dimineață mi-a

774
făcut clătite cu banane și am văzut soarele cum răsare din
apă.
— Și lui îi plăcea să se deghizeze în femeie?
— Nu, el nu era deghizat.
— Deci la petrecere au venit și bărbați nedeghizați.
— Au fost și deghizați, și nedeghizați. Și fete, bineînțeles.
— Iar Tony?
— Era nedeghizat. Am crezut că-i grădinarul sau
instalatorul, ceva de genu’ ăsta. Că venise să repare closetul.
— De ce? Purta uniformă?
— Nu, dar era neîngrijit, a spus Tasha, de parcă ar fi fost
vorba de o infracțiune. Pantaloni șifonați și un tricou pe care
scria „Aloha”. Era îmbrăcat foarte prost.
— Tu cum ai ajuns acolo?
— M-a chemat o fată. Germania, așa știu că o cheamă.
Cam scundă, dar albă. S-a întors acasă în urmă cu câteva
luni. Mi-a povestit că taică-său locuia în Utah și avea două
soții. Pe mama ei vitregă n-o deranja deloc situația asta, dar
mama ei naturală…
— Cam câți oameni au fost la petrecerea asta?
— Vreo treizeci, poate chiar cincizeci. Lume multă prin
toată casa. Fetele arătau trăsnet, deghizații semănau cu o
gașcă de bunici, iar ăia nedeghizați nu știau ce să facă.
— A cui era casa?
— Habar n-am.
— Și cum de-ai ajuns să stai de vorbă cu Tony?
— Părea trist.
— Și?
— Păi toată lumea se distra, iar el stătea într-un colț și se
plângea unui deghizat. Ăsta l-a ascultat o vreme, pe urmă s-a
ridicat și a plecat, iar Tony a rămas singur-singurel. Și trist.
Apoi mi s-a plâns și mie. Am ieșit la o plimbare, dar am auzit
niște coioți, iar eu m-am speriat și atunci ne-am întors.
— În Fontana nu-s coioți? a întrebat Milo.
— Ba da, o grămadă, tocma’ de-aia m-am speriat. Am
văzut ce le fac găinilor.
775
— Și de ce se plângea Tony?
— V-am zis, zicea că n-are lovele. Trăise o vreme într-un
apartament drăguț, pe urmă a avut probleme cu discu’ de la
coloană și situația s-a împuțit, iar maică-sa nu-l mai ajuta
deloc și zicea că-i un trântor.
— I-a zis toate astea și deghizatului?
— Înainte să m-așez lângă el, am auzit cuvântul „bani”.
Întotdeauna ciulesc urechea când aud cuvântul ăsta. În timp
ce ne plimbam, mi-a povestit că maică-sa se purta urât cu el.
Cică nu-i mai dădea nicio lețcaie, dar el era singurul ei copil
și nu înțelegea de ce făcea asta.
— Era furios?
— Mai degrabă trist. Ba chiar deprimat. I-am zis c-ar fi
bine să ia Prozac sau ceva de genu’ ăsta, dar el n-a spus
nimic.
— Când s-a plâns deghizatului, ți s-a părut că tipul îl
asculta cu atenție?
— Cred că da… Se uita în ochii lui Tony și încuviința din
cap, de parcă zicea: „Da, frate, te-nțeleg…” Apoi s-a ridicat
dintr-odată, de parcă se săturase.
— Plictisit?
— Nu, nu, mai degrabă… trist.
— Și cum arăta tipul ăsta?
— Mai solid ca Tony. Mă rog, nu la fel ca dumneavoastră.
— Un tip musculos?
— Nu mi-am dat seama, că era îmbrăcat… în tweed! Și era
grozav de cald. Aducea cu… cu bunicile cochete și rele de
prin filme. Purta ciorapi cu model, până la jumătatea
coapsei.
— Câți ani avea?
— Păi era deghizat în babă: o mulțime de farduri, perucă
gri. Poate că avea treizeci, sau poate că avea cincizeci. Mulți
deghizați sunt așa, adică gen Vino la bunicuța. Ca să te aline.
Mă rog, presupunând că o mamaie neepilată pe picioare și cu
o față ca un capac de veceu te poate face să te simți alinat –

776
unde suntem? N-am mai ajuns niciodată pe aici…
Ne îndepărtasem vreo trei kilometri de locul unde-și agăța
Tasha clienții.
— Colega, ce-ar fi să întorci aici? mi-a spus Milo când ne-
am apropiat de bulevardul Rodney.
Am trecut pe lângă blocul lui Tony, iar Milo s-a uitat la fața
Tashei. Tasha avea un aer adormit. Apoi am cotit la stânga și
am intrat pe bulevardul Sunset.
— Tasha, e destul de interesant ce ne-ai povestit, am spus
eu. Tony i se plânge de maică-sa unui tip care încearcă să
aibă un aer matern.
— Ah, a zis Tasha, chestia asta nu mi-a trecut prin cap…
— Cum îl chema pe tipul ăla? a întrebat Milo.
— Habar n-am. Dacă aș ști, zău că v-aș spune.
— Deci solid, între treizeci și cincizeci de ani. Altceva?
— Era urât. Puhav, cu un nas lucios și roșu, ca și cum ar fi
tras la măsea tot timpul… Și purta ochelari cu rame de
plastic roz și diamante false – ochelari de hoașcă… ah, da, și
unghiile date cu lac.
— Ochii ce culoare aveau?
— Habar n-am… totul s-a întâmplat demult. Dar țin minte
foarte bine că era urât. Și parcă se străduise să arate rău.
Peruca aia căruntă ca o cârpă de șters vasele, și taiorul de
tweed foarte lăbărțat, cu garnituri din catifea verde, a spus
Trisha cu un aer scârbit. Niște pantofi atât de butucănoși, că
puteai să calci cu ei în noroi și nu observa nimeni. Și-a
închipuit că dacă-și pune o eșarfă o să arate mai bine…
— Purta o eșarfă, repetă Milo.
— Singura chestie mișto de pe el. Era violet. Pur și simplu
superbă! Louis Vuitton – ce risipă!

Am intrat în East Hollywood și în timp ce traversam


cartierele Silver Lake și Echo Park, Milo a încercat să obțină
de la Tasha mai multe detalii despre confidentul lui Tony
Mancusi, dar n-a reușit. Când ne-am apropiat de centru,

777
Tasha a început să caște.
— Ia uită-te la poza tipului ăstuia, i-a spus Milo.
— Ce păros e!
— Ar putea fi el deghizatul?
— Păi dacă ați băga mașina de tuns în părul ăsta, aș putea
să vă spun…
— Încearcă să vezi dincolo de păr.
— Îmi pare rău, dar vă spun sincer că e prea lățos ca să-mi
dau seama.
— Ai avut cumva impresia că Tony și domnul „Tweed” se
cunoșteau dinainte?
— Tweed! Da, așa ar fi trebuit să-l cheme. Nu-l văzusem pe
niciunul dintre ei înainte de petrecere, iar pe Tweed nu l-am
mai văzut de atunci. Și dup-aia n-am mai fost la nicio
petrecere în casa aia, pentru că așa m-a sfătuit avocatul care
m-a dus la el acasă – era un bătrânel tare drăguț! Voia să fiu
numai a lui când venea în oraș. Îmi dădea bani. Și încă îmi
dă.
— Dar tot îți faci timp pentru Tony.
— Nu-i bine să ai prea mult timp liber. Tre’ să muncești.
— Ce-l excită pe Tony?
— Să-i pară rău…
— Adică să-și plângă de milă?
— Da, și asta, dar voiam să spun că-i place să-și ceară
iertare.
— Pentru ce?
— Pentru orice. Pentru că-mi răpește timpul, de exemplu.
Vine la mine, iar după ce obține ce vrea, devine foarte trist –
intră într-o stare din care numai Prozacul ar putea să-l
scoată. Și zice că lui nu-i stă în fire să facă chestii dintr-
astea…
— Deci refuză să accepte că e homosexual.
— Așa-i, el nu se consideră homosexual. Dacă-i zici că e, se
supără. Își închipuie că mă place pentru că-s femeie. Cică îi
plac doar femeile… Mulți sunt așa: și cu sula-n cur, și cu

778
sufletu-n rai, a spus Tasha, izbucnind în râs.
— Cât de des vine la tine?
— De obicei, venea cam o dată pe lună. Apoi n-a mai venit.
Azi a fost prima oară după… vreo trei luni. Acuma puteți să
mă duceți de unde m-ați luat? Vă rog! Nu cunosc partea asta
a orașului și nu-mi place să umblu prin locuri pe care nu le
știu.
— Sigur! a spus Milo, iar eu am întors pe o alee.
— Vă mulțumesc. Îmi dați înapoi briceguțul?
— Ei, nu exagera! a spus Milo. Deci Tony e în conflict cu el
însuși.
— Mă rog, cred că se poate zice și așa. Înainte să
primească ce vor, sunt hămesiți. Iar dup-aia, parcă li se
aprinde o lumină în adâncul lor și descoperă în ei ceva care
nu le place. Dacă vine unul care o face pentru prima oară, nu
știi niciodată cum se descurcă cu lumina aia. De-asta țin în
poșetă briciul ăla.
— Deci când vin la tine, nu se mai pot preface că nu-s
homosexuali.
— Aveați dreptate: satisfac tot felul de fantezii… Tony chiar
a făcut ceva rău?
— Încă nu știm.
— Și deghizatul? Mi-ați pus o mulțime de întrebări despre
el.
— Tasha, doar strângem informații.
— A fost omorât cineva? Eu lucrez pe stradă, așa că ar fi
bine să știu.
— Da, mama lui Tony.
— Nu! Am văzut eu că-n noaptea asta Tony era cam agitat.
Da’ nu mi-a zis nimic.
— Cum adică era agitat?
— Se uita tot timpul în jur, de parcă s-ar fi temut de cine
știe ce dușmani. A parcat într-un loc unde n-am avut nicio
problemă până acum, pe urmă a devenit paranoic: cică
puteam fi văzuți. Așa că am mers în altă parte, da’ tot nu s-a

779
liniștit. E posibil să fi făcut una ca asta? Doar era maică-sa!
— Tu ce crezi?
— Păi… sunt șocată!
— Maică-sa a fost omorâtă, iar el nu ți-a zis nimic.
— Nimic! Era agitat, dar totul a mers ca de obicei.
— Adică?
— Păi dă-i și dă-i, și pe urmă a tăcut. Apoi a început să-și
ceară scuze.

780
CAPITOLUL 28

— Lăsați-mă aici, a spus Tasha cu vreo sută de metri


înainte să ajungem la Gordito.
Milo i-a dat poșeta, iar Tasha s-a îndepărtat de mașină,
legănându-și șoldurile. Un travestit care stătea în dreptul
unei cabine telefonice i-a făcut cu mâna. Tasha a dat discret
din cap și a mers mai departe.
— Deghizați… am spus eu, pornind mașina. Ca să vezi…
— Eu cred c-a inventat toată povestea asta cu deghizații, a
spus Milo. Cât ai crezut din ce ne-a zis?
— Dacă voia să ne mintă, n-avea de ce să se complice în
halul ăsta.
— Tweed, a spus Milo. Nu vrea decât să-i ajute pe cei din
jurul său.
— Dacă Roland Korvutz a fost sincer, atunci s-a întâlnit cu
Bright doar de două ori, iar el a comis două crime din proprie
inițiativă. E un binefăcător căruia îi place să le scurteze firul
vieții celor care fac umbră pământului degeaba.
— Tony e o fire slabă. Trebuie să găsesc o soluție ca să-l
fac să vorbească. Dar cum să-l determin să vină la mine la
birou?
— Ella strângea cărțile de vizită al meseriașilor care veneau
să-i facă reparații în casă. Spune-i lui Tony că ai reușit să
stabilești o legătură între moartea maică-si și o bandă de
spărgători care se dădeau drept meseriași. Zi-i că vrei să vină
la poliție ca să-i arăți fotografiile câtorva suspecți. Iar la un
moment dat, îi arăți și poza lui Bright din fișa de la Registrul
Auto, îi spui ca din întâmplare cum îl cheamă și vezi cum
reacționează.
— Ingenios… Atunci hai să ne întâlnim mâine-dimineață la
nouă sau, mai bine, la nouă jumate, ca să punem totul la
cale. Iar după ce facem planul, îl sun pe Tony și îi cer să vină
la secție. Nu iese niciodată din casă înainte de trei după-
781
amiaza, iar noi o să fim gata pe la prânz, așa că sigur vine.

A doua zi dimineață, la nouă și un sfert, beam cafea fără


zahăr în biroul lui Milo, iar el răsfoia teancul de mesaje pe
care le primise.
Polițistul însărcinat cu supravegherea lui Bradley
Maisonette încă nu reușise să dea de el, dar „făcea demersuri
și investiga” în continuare. Wilson Good era tot de negăsit, iar
conducerea liceului St. Xavier se arăta „extrem de
îngrijorată”. Secundul lui Good, un tip pe nume Pat Crohan,
încercase să ia legătura cu Andrea Good; a căutat-o la firma
de design unde lucra, dar n-a dat de ea: cu patru zile mai
înainte, doamna Good își dăduse demisia pe neașteptate.
— Conașul și conița au șters-o.
— Au un câine, am spus eu. Dacă au întins-o definitiv, l-
au luat cu ei, dar dacă au vrut să dispară doar câteva zile din
peisaj, ca să hotărască ce-i de făcut, s-ar putea să-l fi lăsat
undeva. Vrei să încerc să aflu?
— Sigur… Ce caz afurisit! Au trecut șaisprezece ani de-
atunci… Ia uite, două mesaje de la Gordon Beverly – vrea să
afle cum merg cercetările… Iar șeful vrea să ne întâlnim peste
trei zile, ca să discutăm despre toate cazurile la care lucrăm.
A scos din buzunar un trabuc. Iar acuma hai să vorbim
despre Tony, a spus el.
Dar a sunat telefonul.
— Poftim? Sunt ocupat… Cine? Păi s-au anunțat? Bine,
bine, nu contează, spune-le să vină încoace… Cum? Bine,
cobor imediat.
A dat scaunul în lături, s-a îndreptat cu pași mari spre ușă
și a deschis-o larg, apoi s-a întors către mine și mi-a spus:
— Așteaptă-mă aici!

Au trecut cinci minute, și Milo tot nu s-a întors. Cât a fost


plecat, am căutat adăposturile pentru animale din Hollywood
și am găsit opt. Pretinzând că sunt un veterinar pe nume
Dichter, am sunat la fiecare dintre ele sub pretextul că mă
782
interesează starea de sănătate a unui pacient al meu, „Indy
Good” – basetul acrobat.
Când am sunat la cel de-al patrulea, Critterland Pet Hotel,
mi-a răspuns o femeie amabilă.
— Ah, e bine. Andy era îngrijorată?
— M-a sunat la cabinet să mă întrebe de injecții, am spus
eu, fără să știu prea bine la ce fel de injecții mă refeream.
— Aha. Păi Indy e cu toane, ca întotdeauna, și nu prea se
înțelege cu ceilalți câini. Andy va spus cumva când are de
gând să-l ia de la noi?
— Nu. L-a lăsat pe termen nelimitat?
— Nu vă faceți griji din cauza asta, domnule doctor. Nu-i
nicio problemă. Cum se mai simte soțul ei?
— A pățit ceva?
— Păi Andy l-a adus la noi tocmai ca să-l poată îngriji pe
domnul Good. Are o gripă urâtă. Și știți cum e Indy.
— Da, cu toane… am spus eu.
— Și vrea să-i dai atenție.
— Eu credeam c-au plecat în vacanță. Dacă stau bine să
mă gândesc, Andy nu părea în apele ei când m-a sunat. Și
ziceți că Indy se simte bine…
— Excelent! Ce fată bună e Andy. Nu l-am cunoscut pe
soțul ei, dar e foarte norocos c-o are pe Andy alături de el.
Imediat după ce-am închis, un polițist a ciocănit la ușă.
— Domnul locotenent e în sala cinci, zice să mergeți acolo.
Când am ajuns în sala de interogatorii, am văzut că Milo
dăduse masa la o parte și stătea față în față cu două femei.
— Vi-l prezint pe domnul Delaware, psihologul nostru.
Alex, dumnealor sunt doamna Appel și doamna Bruno.
Una era brunetă, cealaltă, blondă, și amândouă mi-au
zâmbit forțat. Surorile aveau cam patruzeci de ani. Purtau
pulovere de cașmir, blugi de firmă, inele, brățări și cercei –
toate bijuteriile aveau diamante strălucitoare.
Bruneta trăgea de marginea puloverului ei violet. Avea față
ovală, trup suplu, ochi albaștri, păr negru tuns băiețește.

783
Însoțitoarea ei blondă era mai durdulie și un pic mai tânără.
Avea ochi căprui și migdalați, iar sprâncenele îi erau vopsite.
Purta un pulover portocaliu, și se vedea că-și dăduse buclele
cu fixativ. Ea mi-a întins mâna prima.
— Barb Bruno.
— Susan Appel, a spus bruneta, cu o voce mai firavă decât
a blondei.
— Suntem surori.
— Susan și Barb, a intervenit Milo, dețin terenul unde Kat
Shonsky a fost…
— E înfiorător! l-a întrerupt Barb. Am primit vestea când
eram în croazieră. Nici acum nu ne-am revenit.
— Voiam să construim acolo o piscină mare pentru ambele
familii. Dar când ne gândim că…
— Nu că ne-am fi răzgândit. Grozăvia asta n-o să ne
împiedice să trăim. Pentru noi, familia contează foarte mult –
așa ne-au educat părinții. Vă amintiți cumva de magazinul
Cirde F Ranch din Brentwood? Ei bine, era al tatei, Reuben
Fleisher.
— Aha, am spus eu, deși nu auzisem niciodată de
magazinul ăla.
Susan Appel a dus o mână după ureche și a început să
răsucească o șuviță scurtă din părul ei negru. Sora sa mai
mică i-a aruncat o privire, iar Susan a lăsat șuvița în pace.
Mi-am închipuit vocea mustrătoare a unui copil: „Nu te mai
trage de păr!”
— Nu știm dacă a fost o idee bună să venim aici, a spus
Barb Bruno. Ați sunat-o pe Susan, iar ea m-a sunat pe mine.
După ce-am stat de vorbă, am căzut de acord că nu-i mare
lucru, dar apoi ne-am mai gândit, de fapt, eu m-am mai
gândit și am sunat-o pe Susan ca să mai discutăm puțin
problema. Am ajuns la concluzia că, orice s-ar întâmpla, e de
datoria noastră să vă sunăm.
— Vă suntem recunoscători, a zis Milo. Iar acum spuneți-
ne despre ce e vorba.
— Soții noștri n-au fost de acord, a spus Susan,
784
răsucindu-și din nou o șuviță și evitând privirea soră-si.
— Amândoi sunt avocați, a spus Barb. Fiecare are firma
lui.
— Când ai o firmă de avocatură, ești precaut, a spus
Susan. Hal și Mike nu se pricep la cazurile de crimă, dar vor
să fie siguri că suntem protejate.
— Câini Alfa, a spus Barb, apoi a scos o hârtie dintr-o
geantă de umăr din piele întoarsă.
Milo a citit-o și a pus-o deoparte.
— Deci vreți garantarea confidențialității, a spus el.
— Nu-i mare lucru, ținând cont că am venit din proprie
inițiativă, a spus Barb.
— Nici măcar nu suntem sigure că vă putem oferi
informații folositoare, a intervenit Susan. Ca să fiu sinceră,
sper că nu. Dar pentru orice eventualitate.
— S-ar putea să fim în pericol, a spus Barb, dacă într-
adevăr am dat de ceva important.
— Poate că îl știm pe criminal, a spus Susan, și vă ajutăm
să îl descoperiți.
— Doamnelor, a spus Milo, implicarea civică de care dați
dovadă e foarte importantă pentru noi. Dar chiar dacă aș
semna hârtia pe care mi-ați adus-o, nu v-ar fi de niciun folos,
pentru că nu am autoritatea de a vă garanta…
— Dar cine poate să ne garanteze? a întrebat Barb.
— Zău că nu știu, doamnă. N-am avut de-a face cu astfel
de situații până acum.
— Ei, nu se poate. Am văzut-o de atâtea ori, în Lege și
ordine, Jordan…
— Uneori, a spus Milo, în cazurile federale, se asigură
confidențialitatea celor care…
— Vezi? Barb s-a întors către soră-sa și i-a pus mâna pe
genunchi. Exact asta mi-a zis și Mike.
— Hal crede că se poate aplica și la celelalte cazuri, a
răspuns Susan, iar Barb și-a dat ochii peste cap.
— Doamnelor, a spus Milo, vă promit că voi face tot ce-mi

785
stă în putință ca să vă protejez. Numele dumneavoastră nu
vor fi date publicității decât dacă se va ajunge la un proces,
iar avocații vor cere…
— Exact așa a zis și Mike.
— Păi Hal n-a zis că…
— Dacă se ajunge la proces, a întrerupt-o Milo, suspectul
va fi arestat. Dar mai e mult până la un eventual proces.
— Și dacă e eliberat pe cauțiune?
— Doamnă, nu-i ca-n seriale: criminalii nu pot fi eliberați
pe cauțiune.
— Criminalii… a spus Barb. E greu de crezut că s-a
întâmplat lângă casele noastre. Mi se pare… înjositor. Și ziceți
că nu semnați hârtia asta?
— Dacă vreți, o semnez, i-a răspuns Milo, dar ar însemna
să vă mint. Iar dacă aveți informații care ne pot ajuta, cel mai
bine ar fi să ni le comunicați.
Surorile n-au zis nimic.
— Știți la fel de bine ca și mine că e de datoria
dumneavoastră să o faceți, a continuat Milo.
— Am impresia că suntem pedepsite pentru că ne facem
datoria, a spus Barb. Dacă n-am fi venit aici de bunăvoie, nu
ne-am fi aflat în situația asta.
— Așa se întâmplă cu toți eroii… a spus Milo.
Barb s-a îmbujorat, iar roșeața ei s-a întins și pe fața lui
Susan, ca și cum s-ar fi produs un fel de osmoză între cele
două surori.
— Nu vrem să fim eroine, a spus Susan, dar…
— Cred că, într-un fel, chiar suntem eroine, a intervenit
Barb.
Milo a îndoit hârtia și a pus-o într-un buzunar al hainei.
— Vă rog, spuneți-mi de ce ați venit la secție.
A venit rândul lui Barb să-și răsucească o șuviță, iar Susan
o privea cu un aer încântat.
Surorile s-au uitat una la cealaltă, apoi Barb i-a spus lui
Milo:

786
— Dacă nu puteți semna, vă propun altceva. După ce se
termină toată porcăria asta, o să ne construim piscina, așa
cum aveam de gând – e o chestie feng shui, cel mai bun
lucru pe care-l putem face, pentru că apa are virtuți
purificatoare. Însă normele urbanistice sunt absurde, iar
ăștia de la Oficiul de cadastru ne-au înnebunit, pentru că nu
le poate intra în cap că două familii pot deține în comun un
teren și să împartă toate obligațiile aferente. Vor să ne
impună niște restricții ridicole cu privire la lungime și
adâncime. În plus, ne cer să punem în jurul piscinei un gard
caraghios, deși copiii noștri sunt înotători excelenți. Ideea
noastră e să facem o piscină cât un bazin olimpic, dar asta n-
o să afecteze cartierul, pentru că plănuim să facem niște
amenajări peisagistice excelente, iar gardul pe care vrem noi
să-l facem e copiat după unul dintr-o grădină zen din
Japonia, mai exact din Niigata.
— Unde sunt crescuți crapii koi, am spus eu.
— Exact, a spus ea zâmbind. Avem un iaz minunat, de o
calitate excepțională.
— Fata mea, a intervenit Susan, face parte din echipa de
înot de la Școala Archer și îi trebuie o piscină cât un bazin
olimpic, altminteri nu se poate antrena ca lumea.
— Toți suntem suficient de mari cât să nu ne mai punem
problema că s-ar putea să ne înecăm, a spus Susan. Suntem
dispuși să trecem terenul pe numele unei singure familii,
dacă e nevoie. Dar am vrea să interveniți dumneavoastră, ca
să înlesniți obținerea aprobărilor.
— De la biroul de urbanism? a întrebat Milo.
— Da, a spus Susan, pentru că o instituție o poate
influența pe alta, așa mi-a zis Hal.
— Vorbiți cu un tip mare și tare din poliție, a spus Barb,
sau, și mai bine, cu cineva de la pompieri, pentru că și ei ne
fac probleme, și cereți-i să-l sune pe șeful de la Direcția
pentru urbanism, ca să ne ușureze demersurile. Nu-i mare
lucru.

787
— Asta, a spus Milo, se poate aranja.
— Da? a întrebat Susan.
— Bineînțeles că se poate, i-a spus Barb soră-si,
aruncându-i o privire tăioasă. Nu trebuie decât puțină
bunăvoință.
— O să vorbesc personal cu șeful poliției, a spus Milo. O să
am întâlnire cu el cât de curând.
— Excelent! a spus Barb, apropiindu-se mai mult de el.
— Iar acum spuneți-mi despre ce-i vorba, a rugat-o Milo.
— Bine. Când ați sunat-o pe Sue și ați întrebat-o dacă îl
cunoaște pe un anume Bright, va spus că nu. Pentru că, într-
adevăr, nu-l cunoaște. Și nici eu nu-l cunosc. Dar apoi am
stat de vorbă și ne-am dat seama că, la un moment dat, s-a
întâmplat ceva destul de ciudat, a spus Barb, întinzându-i
mâna lui Susan.
— Un tip a încercat să-i convingă pe soții noștri să facă o
investiție împreună cu el, a continuat Susan. Ne-a invitat pe
toți să luăm cina la Cut – e noul restaurant al lui Wolfgang de
la hotelul Beverly Wilshire. A cumpărat vinuri scumpe și totul
a fost excelent.
— Mai exact, la hotelul Four Seasons Beverly Wilshire, a
intervenit Barb. Acum există două hoteluri Four Seasons,
despărțite de nici doi kilometri – îmi închipui că-i foarte
derutant pentru turiști.
— Tipul ăsta era foarte hotărât să investească, a spus
Susan. A venit în vizită la noi acasă. Mă rog, la mine acasă,
pentru că bucătăria lui Barb era în renovare, așa că ea, Mike
și Lacey mâncau tot timpul la noi. Soții noștri încă se mai
gândeau la propunerea lui, așa că l-am invitat și pe tipul ăsta
când am organizat un cocktail party.
— Era o petrecere pentru strângerea de fonduri pentru
Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles, a intervenit
Barb. Susan și cu mine ne-am ocupat de tot. Am ridicat un
cort pe terenul dintre noi, am invitat o formație și toată
lumea s-a simțit foarte bine.

788
— Toată mâncarea a fost pregătită în bucătăria mea, a
spus Susan. Am mutat mobila și oamenii au putut urca la
etaj ca să admire priveliștea.
— O petrecere foarte reușită! a spus Barb. S-a vorbit
despre ea câteva săptămâni. Singura chestie ciudată a fost ce
ne-a spus tipul ăsta. E vorba de un lucru pe care ni l-a spus
amândurora, dar ne-am dat seama abia ieri, când am stat de
vorbă cu Susan despre asta.
— Deci e foarte limpede că n-a fost o simplă remarcă, a
spus Susan.
— Da, e limpede, a aprobat Milo.
— Mai întâi, a spus Barb, ne-a întrebat care e situația
terenului dintre case. Părea foarte interesat de el, dar multă
lume e interesată, pentru că cine mai are în ziua de azi un
teren pe care nu-i construit nimic taman în mijlocul Bel Air-
ului? Și nimeni nu poate înțelege cum de Sue și cu mine
putem să-l deținem în comun fără să ne certăm. Așa că nu
m-au surprins deloc întrebările lui. Dar după ce a aflat toate
detaliile…
— Mai exact, că vrem să construim o piscină, a intervenit
Susan. Ei bine, deși îi spusesem deja care-i situația
terenului, a avut aceeași conversație și cu Barb…
— Ce credea, că n-o să vorbim una cu alta despre chestia
asta? a spus Barb.
— Se pare că n-am vorbit… a spus Susan.
— În fine… Ideea e că, după ce am stat de vorbă despre
piscină, a afișat un zâmbet foarte ciudat.
— Ca să fiu cinstită, era libidinos… a spus Barb. Toată
noaptea s-a ținut după mine.
— Și după mine, a completat-o Susan.
— N-a făcut ceva anume, domnule locotenent, dar era ca
atunci când cineva îți strânge mâna și nu-ți mai dă drumul
odată. Sau ca atunci când cineva te sărută pe obraz prea
aproape de gură.
— N-a fost prea înțelept din partea lui, dat fiind că încerca
să-i convingă pe Hal și Mike să facă o investiție împreună cu
789
el. Ce-și închipuia, că o să ne pierdem mințile și-o să ne
înșelăm soții?
— La un moment dat, am avut impresia c-o să mă pipăie, a
spus Barb, dar, de fapt, mi-a șoptit la ureche: „Ar fi un
cimitir de familie minunat.” „Poftim?” am zis eu. „Un mic
cimitir”, a spus el. „Multe familii bogate din Europa au un
astfel de cimitir lângă casă – e un simbol al aristocrației.”
— Ca și când chestia asta ar fi trebuit să ne impresioneze,
a spus Susan, cu ochii ei albaștri larg deschiși. Același lucru
mi l-a spus și mie. Cuvânt cu cuvânt!
— Dar niciuna dintre noi nu l-a luat în seamă, și n-am
vorbit cu nimeni despre asta, a spus Barb. N-aveam de ce,
pentru că Hal și Mike au hotărât să nu investească împreună
cu el.
Au făcut niște verificări ca să afle cu ce se ocupase tipul
ăsta până atunci, dar n-au găsit nimic.
— Nimic despre trecutul lui?
— Nimic! Scuza lui era că trăise în Europa și că proiectele
lui erau doar peste ocean. Mike a zis că erau minciuni
gogonate.
— Așa a zis și Hal. Așa că n-aveam niciun motiv să ne mai
gândim la ce ne spusese la petrecere. N-am mai avut de-a
face cu el de-atunci.
— Dar acum, a spus Barb, că biata fată a fost…
— Și cum îl cheamă pe tipul ăsta? a întrebat Milo.
— Dar chiar o să ni se păstreze identitatea confidențială
până la proces?
— Absolut!
A urmat o nouă consultare din priviri a celor două surori.
— E un tip rafinat, a spus Barb. Are un Bentley și poartă
costume elegante. Dar e posibil să nu ne fi spus numele lui
adevărat.
Milo aștepta.
— Spune-le, a intervenit Susan.
— Nick. Nicholas St. Heubel.

790
CAPITOLUL 29

Milo se plimba prin camera de interogatorii. Surorile


tocmai plecaseră, rugându-l să nu uite de problemele lor
urbanistice.
Le ceruse să-i dea detalii despre cel care se recomandase
ca Nicholas St. Heubel. Barb Bruno credea că oaspetele ei
nepoliticos juca tenis, dar Susan Appel era de părere că
prefera golful. Ambele îi admirau hainele, dar li se părea că
tipul era „mult prea șmecher”. Niciuna dintre ele nu mai avea
adresa și numărul lui de telefon.
Milo le-a spus strada unde îl întâlnisem pe Heubel și
Bentley-ul, iar surorile au spus la unison: „Asta-i strada!”
Apoi le-a cerut numerele de telefon de la serviciu ale soților.
— Mike nu vrea să aibă nimic de-a face cu toată povestea
asta.
— Nici Hal.
— Vă mulțumesc, doamnelor! Chiar sunteți niște eroine.

— Heubel! a spus Milo, masându-și umărul, apoi și-a


trecut mâna prin păr.
— Vârsta și înălțimea se potrivesc cu ale lui Bright. Dacă
ne luăm după descrierile pe care le avem, e mai slab decât el,
dar o cură poate explica diferența.
— Reușește să se păstreze suplu, a spus el, bătându-se pe
burtă. Asta chiar că e o crimă…
— Tasha ne-a spus că „Tweed” era puhav, iar Heubel are
buzele țuguiate, de parcă și-ar suge obrajii.
— Un pupăcios…
— Dă oamenilor sărutul de adio.
Milo a lovit cu palma în perete atât de tare, încât am simțit
că vibrează podeaua.
— Nenorocitu’ a chemat poliția să vadă Bentley-ul numai
ca să ne ațâțe! Chiar crede că polițiștii-s niște proști.
791
— De când era copil și până acum, a scăpat nepedepsit cu
atâtea fapte rele, încât se crede invincibil.
— Deci nu prea ar fi Sfântul Heubel – ce-i asta, un nou joc
de-al lui? De fapt nu sunt chiar atât de neprihănit?
— Totul se reduce la jocuri, am spus eu. S-a jucat cu
mințile celor două surori, iar câteva luni mai târziu s-a întors
pe terenul ăla și a îngropat un cadavru chiar sub nasul lor.
Cred că l-a amuzat grozav ideea că, într-o bună zi, un
excavator o să scoată la iveală oasele lui Kat.
— A jucat rolul cetățeanului speriat, iar eu m-am străduit
să-l liniștesc, a spus Milo încruntându-se. Și mă gândeam că
poate îl cunoaște pe primar…
— S-ar putea. Și Rosalynn Carter 81 s-a întâlnit cu John
Gacy 82…
— Ne-a jucat pe degete, a spus el.
Apoi a dat înconjur camerei încă de trei ori.
— Nenorocitu’ a urmărit-o pe Kat chiar în mașina lui, ne
servește minciuna cu Bentley-ul furat și recuperat, și mai
lasă și niște sânge acolo. Și toate astea numai ca să-și bată
joc de noi.
— Era sigur că n-avea să-l bănuiască nimeni dacă-și
folosește propria mașină, am spus eu. Bentley-ul e o mașină
care sare-n ochi, așa că putea fi văzută chiar și la ora aia. Și
ce dacă? Nu l-ar fi suspectat nimeni. Dacă nu le-ar fi
deranjat pe surori cu remarca aia, nimeni n-ar fi făcut
legătură între el și moartea lui Kat.
— Așa-i. Dar de ce le-a spus c-ar putea face acolo un
cimitir?
— Din aroganță.
— De ce să le fi băgat în sperieți pe surori, Alex, dacă voia
ca soții lor să investească împreună cu el?

81 Rosalynn Carter (n.1927): soția președintelui american


Jimmy Carter.
82 John Wayne Gacy (1942-1994): criminal în serie american.

792
— În momentul ăla, probabil știa că soții n-aveau de gând
să investească, iar tachinarea nevestelor a fost o formă
subtilă de agresiune. Sau poate că pur și simplu a fost doar o
altă răutate de-a sa. Mi se pare că mintea lui e greu de
descifrat tocmai pentru că e greu de spus ce vrea. Și cred că
uneori nici el nu știe.
— Ce vrei să spui?
— Mintea lui e un câmp de luptă unde logica și impulsurile
de necontrolat se înfruntă neîncetat. Stilul lui de viață –
capacitatea lui de a se adapta, de a duce o viață simplă
atunci când trebuie – spune că logica predomină. Dar are
momente în care simte nevoia să-și descarce energia, și
atunci mor oameni.
— Stilul ăsta de viață e întreținut de o moștenire de mai
bine de un milion de dolari pe care a obținut-o hăcuindu-și
sora.
— Majoritatea psihopaților ar fi făcut praf toată averea în
scurtă vreme, dar el a reușit s-o păstreze și s-o înmulțească.
Nu m-ar surprinde să aflu că într-adevăr face tranzacții
comerciale. E o slujbă care-ți permite să duci un trai
singuratic și care îți poate oferi emoții puternice.
Milo și-a frecat fața cu palmele.
— Între dispariția soților Safran și moartea lui Kat au
trecut opt ani – mi se pare că-s niște crime mult prea
întâmplătoare.
— Sunt de acord, tocmai de-aia sunt sigur c-o să
descoperim și alte cadavre.
— Până acum n-au ieșit la iveală alte crime cu mașini
negre, dar asta nu înseamnă nimic, pentru că-s multe
chestiile care nu ajung să fie date publicității.
— Mașinile sunt doar o recuzită, nu semnătura lui, am
spus eu. Se servește de ele în locurile unde toată lumea
conduce o mașină – e adaptabil. La New York n-am găsit
nicio mașină înregistrată pe numele lui.
— I-a dus pe soții Safran undeva, i-a omorât, iar apoi ce-a

793
făcut? A plecat în Europa? Oare chestia asta să fie
adevărată?
— Mincinoșii pricepuți spun din când în când și adevărul.
În New York și-a folosit adevăratul nume, dar când a venit în
California a adoptat o nouă identitate. S-ar putea să fi făcut
asta ca să șteargă urmele grozăviilor comise între timp.
— Nicko St. Heubel, răufăcător european… Oare cum o fi
găsit numele ăsta?
— Poate că în stilul tradițional.

Milo a căutat numele Heubel în baza de date cu numele


infractorilor, dar n-a găsit nimic. Nici căutarea pe internet nu
s-a dovedit mai fructuoasă.
— Bine, a spus el, atunci să încercăm vechile metode.
A sunat la biroul șefului, iar secretara i-a spus că era
plecat la Sacramento, ca să fumeze trabucuri cu
guvernatorul, și că o să-i transmită că l-a sunat. Iar eu l-am
sunat pe Sal Polito și l-am rugat să-mi mijlocească legătura
cu adjunctul poliției din Manhattan – cumnatul său. Apoi am
vorbit cu secretara adjunctului și, zece minute mai târziu, m-
a sunat un funcționar din Albany.
Nicholas Heubel, născut în Yonkers în același an ca și
Ansell „Dale” Bright, murise de meningită la frageda vârstă
de cinci ani. Fusese introdus în baza de date a Asigurărilor
Sociale abia în urmă cu douăzeci și cinci de luni.
Milo a luptat cu cei de la Fisc timp de jumătate de oră, iar
în cele din urmă a aflat că Heubel plătea impozite de doi ani.
— Pleacă din țară timp de șase ani, am spus eu. Apoi se
întoarce și o ia pe calea legală.
— O să-l dau în urmărire prin Interpol, dar acuma toată
lumea caută teroriști, așa că o să ia ceva timp până aflăm
ceva. Între timp, șmecherul de Nicky ia micul dejun în
Brentwood, la Country Mart, fără să-l deranjeze nimeni.
S-a ridicat în picioare, și-a luat haina, a verificat
încărcătorul pistolului, după care l-a pus în toc.

794
A cerut ofițerului de serviciu șase polițiști și trei mașini fără
număr de înmatriculare. A fost nevoie de patruzeci și cinci de
minute pentru ca totul să fie gata, iar când am plecat cu toții
spre Brentwood se făcuse aproape ora două.
N-am luat cu noi și băieții din trupele speciale, pentru că
ar fi fost prea bătător la ochi în cartierul frumos și plin de
verdeață în care locuia Nicholas Heubel, dar aveam la
îndemână veste antiglonț, puști și mitraliere.
Milo a cerut ca mașinile din convoi să parcheze într-o
intersecție aflată la zece case de vila galben pal a lui Heubel.
Mi-a zis să rămân pe loc, iar el a pornit într-acolo pe jos.
Mergea agale, ca și când s-ar fi dus în vizită.
După ce a trecut de primele șase case, s-a oprit și a făcut
un semn cu mâna.
Pe peluza din fața casei galben pal era înfiptă o pancartă
pe care scria: „De închiriat”.
A scos pistolul și l-a apropiat de pantaloni – erau negri, așa
că arma abia dacă se distingea. S-a dus la ușă și a sunat.
A urmat inevitabila tăcere. Apoi a ocolit casa. Cu un an
înainte, o incursiune similară avusese drept urmare
întâlnirea cu o pușcă.
Eu am rămas în intersecție.
A reapărut în fața casei, scuturând din cap.
Avea pistolul în toc și ținea telefonul mobil în mână. A
apăsat atât de tare pe taste, încât e de mirare că nu le-a
blocat.

Zece minute mai târziu, un Jaguar alb a parcat în față


casei, și din el a coborât o brunetă scundă într-un costum
pantalon de culoare vineție.
— Doamna Hamidpour? a întâmpinat-o el.
— Sunt Soraya. Dumneavoastră sunteți locotenentul? l-a
întrebat ea, îndreptând pancarta pe care scria: „De închiriat”.
— Locotenentul Sturgis. Vă mulțumesc că ați venit.
— Ați spus că e o problemă în legătură cu această casă și

795
atunci trebuia să vin. Care e problema?
— De cât timp a fost scoasă la închiriat?
— De două zile.
— De când este nelocuită?
— Proprietarul nu știe exact. Care e problema?
— Când a vorbit proprietarul ultima oară cu chiriașul?
— Proprietarul nu stă de vorbă cu chiriașii. Închirierea se
face prin agenție.
— Agenția dumneavoastră.
— Da, acum ne ocupăm noi de casa asta.
— Și cine s-a ocupat de ea înainte?
Soraya i-a spus numele unei agenții concurente.
— Proprietarul n-a fost mulțumit de agenția aia? a întrebat
Milo.
— Deloc. Chiriașul a plecat fără să anunțe. Nici n-a plătit
chiria pe ultimele două luni. Măcar a lăsat casa curată.
Milo și-a frecat fața cu palmele.
— Și ați mai făcut curat în ea? a întrebat el.
— Ieri, a spus Soraya Hamidpour. Am făcut curățenie ca
de obicei.
— Ați dat cu aspiratorul?
— Am spălat covoarele, ca să pară noi, și au ieșit destul de
bine. Cele mai multe camere arată de parcă n-ar fi stat
nimeni în ele.
— Cine e proprietarul?
— E un domn care locuiește în Florida.
— Spuneți-mi, vă rog, cum îl cheamă, a spus Milo,
scoțându-și carnețelul.
Soraya a strâns din buze.
— E o situație mai… ciudată.
— Adică?
— Proprietarul nu vrea să i se cunoască identitatea.
— E un fel de pustnic?
— Nu tocmai… a spus ea, apoi s-a uitat la pancartă și i-a
curățat un colț.

796
— Ei bine?
— Chiar trebuie să vă spun toate detaliile?
— Da, doamnă, trebuie.
— Problema cu casa e…
— Chiriașul nu-i o persoană cumsecade…
— Înțeleg… Problema mea e proprietarul… Nu-i place să fie
expus. Dar…
— Loo! a strigat cineva.
Un polițist înalt și blond, care purta o cămașă de blugi
scoasă pe-afară, i-a făcut semn cu mâna de la vreo trei metri.
În timp ce se apropia de Milo, cămașa flutură, dându-i la
iveală pistolul.
Soraya părea fascinată de armă.
— Ce s-a întâmplat, Greg? l-a întrebat Milo.
— Îmi pare rău că te deranjez, dar au început să sune
telefoanele, iar ofițerul de serviciu vrea să știe cât timp mai ai
nevoie de noi.
— Să rămână doar o mașină. Ceilalți pot să plece. Cheamă
o echipă de criminaliști. O să răscolim toată casa.
— O s-o răscoliți! a exclamat Soraya.
— Și mandatul? a întrebat Greg.
— E semnat, sigilat și în buzunarul meu, i-a spus Milo,
făcându-i cu ochiul în așa fel încât să nu-l observe agentul
imobiliar.
— Am înțeles, Loo, a spus Greg rânjind și s-a întors în
grabă la mașini.
— Dar nu puteți întoarce casa cu susul în jos, a spus
Soraya.
— E posibil să se fi comis o crimă înăuntru.
— Vai! Nu cred, pentru că-i atât de curat…
— Avem niște substanțe chimice care ne permit să
descoperim și ce nu se vede cu ochiul liber.
— Dar deja am găsit pe cineva interesat de casă…
— O să terminăm treaba cât putem de repede.
— E un adevărat dezastru! a spus Soraya Hamidpour,
ridicându-și mâinile în aer.
797
— Dacă am putea vorbi cu proprietarul, ca să aflăm câte
ceva despre chiriaș, s-ar putea să nu fie chiar atât de…
— Proprietarul e… Nu vă pot spune de ce, dar
proprietarului nu-i place…
Soraya a inspirat adânc, apoi i-a spus numele unei vedete
de cinema.
— Îl cunoștea pe domnul Heubel?
— Nu, clădirea e administrată de agenție, iar el locuiește în
Florida, a spus ea, apoi și-a pus mâna căuș la gură. E o
problemă legată de partajul de la ultimul său divorț, în urma
căruia am înțeles că a obținut și un loc unde să-și parcheze
avionul…

798
CAPITOLUL 30

Ca să afle detalii, Milo a sunat la agenția imobiliară care îi


închiriase casa lui Nicholas Heubel. Casa fusese obținută de
starul de cinema în urma divorțului de cea de-a patra soție și
se afla în proprietatea sa de cinci ani. Planul fusese ca fosta
soție să locuiască în ea, dar aceasta se răzgândise și se
mutase în Colorado cu un actor mai tânăr, iar starul îi
cumpărase un ranch acolo. La sfatul celui care îi administra
afacerile, vedeta a hotărât să închirieze casa din Brentwood.
De atunci, casa fusese închiriată de trei ori: mai întâi de
către două familii cu „relații în industria filmului”, iar apoi de
către Nicholas Heubel, care locuise în ea timp de douăzeci și
două de luni.
Heubel luase legătura cu agenția imobiliară, spunând că
este un investitor independent, și prezentase extrase de cont
care dovedeau că avea sume „mai mult decât suficiente
pentru a putea închiria”. Achitase chiria pe prima și ultima
lună, plus o garanție cu un ordin de plată în valoare de
douăzeci și patru de mii de dolari.
Agentul imobiliar, care încă mai era supărat pentru că
fusese înlocuit, a promis că ne va trimite prin fax cererea de
închiriere completată de Heubel și celelalte acte din dosarul
său.
— A sosit timpul să vorbim cu Tony Mancusi, a spus Milo.
Am urcat în mașină și am pornit spre Hollywood, iar Milo l-
a sunat pe Sean Binchy.
— Lasă baltă probele luate din Bentley, i-a spus el. Îți dau
de făcut o treabă cu adevărat serioasă.
Apoi i-a dictat formula exactă pentru un mandat de
percheziție pentru casa galben pal și i-a spus numele unui
judecător care ar fi putut să-l semneze într-un timp foarte
scurt.
— Vezi dacă poți să faci rost de o poză recentă a lui
799
Heubel. Nenorocitu’ își tot schimbă înfățișarea, dar poate că
reușim să obținem o poză care să ne ajute… Da, e ciudat. Și e
numai vina ta, Sean… Am glumit! Ai procedat foarte bine.

Mașina lui Tony Mancusi se afla tot acolo unde o văzusem


ultima oară.
Am sunat, dar n-a răspuns nimeni.
Ne-am strecurat printr-un gang strâmt, îngustat și mai
mult de ghivece cu plante neîngrijite, și am ajuns în partea
cealaltă a blocului. Ușa mică din spate dădea spre o alee
mărginită de containere din care se revărsa gunoiul. Asfaltul
era presărat cu pete de murdărie.
— Priveliștea asta îmi amintește de ușa din spate a
salonului Leonorei Bright, am spus eu.
— Chiar așa.
Milo s-a uitat cu atenție la alee, apoi s-a apropiat de ușă –
era groasă, avea o încuietoare solidă, iar în mijlocul ei era o
inscripție: „Țineți ușa încuiată tot timpul!”
Milo a apăsat ușor pe clanță și ușa s-a deschis larg.

În hol răsuna o piesă cântată de mariachi care venea de la


unul dintre etaje. Holul era de un alb strălucitor, iar ușile
fuseseră vopsite neglijent în albastru.
Când am ajuns la ușa lui Tony Mancusi, dintr-un alt
apartament a ieșit o femeie scundă și robustă care ducea
două pungi din plastic transparent. Ne-a aruncat o privire,
apoi a pornit spre ușa de la intrare.
— Doamnă!
Femeia s-a oprit, iar insigna lui Milo a făcut-o să tresară.
Avea vreo cincizeci de ani, piele măslinie și păr negru strâns
în coc. În cele două pungi ducea cadouri și bomboane.
— Señor está aqui? 83
Femeia a clătinat din cap și s-a îndepărtat în grabă.

83 În spaniolă, în original: „Domnul e acasă?”


800
Ciocănitul lui Milo în ușa lui Tony rivaliza cu muzica de pe
hol. N-a răspuns nimeni. A ciocănit și mai tare, apoi a strigat:
„Domnule Mancusi, sunt locotenentul Sturgis!” Dar tot n-a
răspuns nimeni. Apoi și-a lipit urechea de ușă.
— Dacă e înăuntru, are grijă să nu facă niciun zgomot.
Ușa de la intrare s-a deschis și femeia cu sacoșele s-a
întors.
— Señora?
— Vorbesc engleză, a spus ea. Îmi pare rău că nu v-am
răspuns, dar m-ați speriat. Cum ați intrat?
— Ușa din spate era deschisă, doamnă.
— Iarăși? Exact ce ne lipsea!
— Ați avut probleme cu indivizi care au intrat în bloc?
— Cineva de la unul dintre etaje a fost jefuit în urmă cu
câteva săptămâni. Cred că erau traficanți de droguri, pentru
că n-au anunțat poliția și, imediat după aceea, s-au mutat de
aici. Iar înainte de asta, au mai fost probleme de vreo două
ori. De fiecare dată când văd ușa aia descuiată, mă duc s-o
încui. Dar celorlalți locatari nu le pasă.
Milo a întrebat-o cum o cheamă.
— Irma Duran.
— Se pare că cineva dă o petrecere.
— Sunt colegii nepotului meu. Au primit un premiu pentru
că au citit multe cărți… Sunt suplinitoare la școala unde
învață, într-acolo mă duceam acuma, dar m-am întors să vă
spun că l-a mai căutat cineva pe domnul ăsta. Era maică-sa,
și părea îngrijorată.
— Maică-sa? Și când a trecut pe-aici? a întrebat Milo.
— Când am ieșit ca să-l duc pe nepotu-meu la școală,
adică pe la șase jumate. Raymond merge la o școală din Vale,
așa că trebuie să plecăm devreme. M-a întrebat același lucru
ca și dumneavoastră: dacă l-am văzut. A zis că era maică-sa
și că n-o sunase când ar fi trebuit. I-am spus că nu-l
văzusem, iar ea a părut îngrijorată și a plecat.
— Îl cunoașteți pe domnul Mancusi?

801
— Îl văd pe hol din când în când, și ne salutăm, nimic mai
mult. E un om retras.
— Cum arăta maică-sa?
— N-am apucat să mă uit bine la ea, pentru că eram
ocupată cu Raymond și rucsacul lui – încercam să-l conving
să-și mănânce rulada și să-și bea laptele. Era îngrijorată, și
mi-a părut rău pentru biata femeie. De-asta m-am întors, ca
să vă rog să luați legătura cu ea.
— Vă sunt recunoscător, doamnă Duran. Va lăsat cumva
un număr de telefon?
— Nu, îmi pare rău.
— Dar nu vă amintiți cum arăta?
— Păi… era înaltă. Și avea o mașină scumpă. Am văzut că
a plecat într-un Lexus alb. Mi s-a părut destul de
surprinzător.
— Ce anume?
— Că maică-sa are bani. Pentru că fiu-său arată de parcă
și-ar face cumpărăturile într-un magazin cu prețuri reduse.
Dar maică-sa părea că, dimpotrivă, umblă numai pe la
magazine scumpe.
— Era bine îmbrăcată?
— Da, era de o eleganță clasică. Într-un fel destul de
demodat. Foarte aranjată, ca femeile alea pe care le vezi în
filmele vechi. Costum, ciorapi, pantofi și o geantă mare de
piele. La fel ca bătrânica aia din cărțile Agathei Christie.
— Miss Marple… a spus Milo.
— Îmi plac grozav cărțile ei. Ei bine, exact așa era: avea o
ținută conservatoare și decentă. Cu excepția eșarfei, care era
foarte colorată. Era mare cât un șal și plină de culori vii.
Cumva fiu-său e traficant de droguri?
— Ce vă face să credeți asta?
— Păi nu face nimic toată ziua. N-am văzut pe nimeni
venind în vizită la el… Ah, dar asta înseamnă că nu-i
traficant. În fine, ce vreau să spun e că nu iese din
apartamentul lui.
— Deci maică-sa e primul lui vizitator, spuse Milo.
802
— Mamele întotdeauna își fac griji. Și ea părea atât de…
Mi-a dat impresia că îl suporta de multă vreme.

Milo a lovit ușa cu piciorul. Ușa nu s-a deschis, dar s-a


crăpat, iar pârâitura s-a amestecat cu sunetul trompetelor și
chitarelor. Cea de-a doua lovitură a făcut-o să se desprindă
din toc.
Ne-am dat un pas înapoi.
Patul rabatabil al lui Mancusi făcea un unghi ascuțit cu
peretele, fiind sprijinit cu o noptieră. De o parte și de alta a
saltelei se vedea câte o mână.
Salteaua gri avea pete brun-roșcate.
De fapt, cea mai mare parte a ei era brun-roșcată.
Pe noptieră, pe sertarele ei și pe covorul de sub ea se
vedeau pete de aceeași culoare.
Uneia dintre mâini îi lipseau două degete, care zăceau pe
podea, fiecare într-o baltă de sânge – semănau cu niște
viermi albi, zbârciți și uscați. O dâră de sânge ducea spre
chicineta jegoasă.
Milo s-a apropiat de prag și a băgat capul înăuntru, dar n-
a pășit în apartament.
A inspirat cu putere și s-a uitat prin cameră.
Pe dulapul din chicinetă, lângă o cutie de antiinflamatoare,
se vedea un bidon de apă tonică de un litru și jumătate, gol.
În stânga bidonului era un obiect sferic așezat pe o farfurie.
Avea păr blond și neîngrijit.
Ochii lui Tony Mancusi erau deschiși, dar gura îi era
închisă.
Farfuria făcea ca totul să fie și mai înspăimântător: ai fi zis
că era un fel de aperitiv pentru canibali.
— Dumnezeule! a spus Milo.
Eu n-am avut nimic de adăugat.

803
CAPITOLUL 31

Milo și-a pus mănuși de cauciuc, a tras ușa


apartamentului, apoi a ieșit din clădire, a fumat și a așteptat
să-și revină de pe urma șocului. A scos din portbagaj un sul
de bandă galbenă.
Soarele se vedea printr-o crăpătură a norilor. Rodney Drive
aproape că părea frumos. M-am așezat pe bordură, încercând
să-mi vin în fire, dar niciuna dintre șmecheriile psihologice pe
care le știam nu mi-a fost de ajutor.
Era primul caz de crimă din Hollywood din anul acela. Milo
a sunat-o pe Petra Connor, însă detectivul era în vacanță în
Grecia, dar a vorbit cu Raul Biro, partenerul ei, care a venit
la locul crimei împreună cu echipa de criminaliști și
coronerul.
Biro era un tânăr serios și atent, care participase la
războiul din Afghanistan și avea un sânge-rece cu totul
neobișnuit. Când a ieșit din apartamentul lui Mancusi, avea
un chip inexpresiv. Milo i-a făcut un mic rezumat al întregii
afaceri, iar Biro și-a luat notițe, potrivindu-și din când în
când cravata de un albastru pal care nu avea nevoie să fie
aranjată. Părul său negru și des, încărunțit prematur pe la
tâmple, era aranjat cu fixativ. Avea un costum impecabil,
bleumarin. Pantofii bine lustruiți îi erau acoperiți cu șoșoni
din plastic.
— Să încerc să înțeleg ce mi-ai povestit, a spus el după ce
Milo a terminat. Crezi că Bright sau Heubel – cum vrei să-i
spui – a mai fost aici și știe că, de obicei, ușa din spate e
descuiată. Sau poate că a spart încuietoarea, pentru că se
pricepe. La fel a procedat și cu încuietoarea de la ușa lui
Mancusi. A intrat, a comis crima, apoi, în drum spre ieșire, s-
a întâlnit cu vecina, a pretins că-l caută pe Mancusi, iar apoi
a plecat… pare logic.
— Dar?
804
— Mă gândesc că există și altă posibilitate, Loo. După ce
Mancusi s-a despărțit de Tasha, s-a întâlnit cu Bright și au
venit aici împreună.
— S-ar putea, a spus Milo, scărpinându-și nasul. Deși e
posibil ca Mancusi să fi fost circumspect față de Bright.
— Dar dacă Bright și Mancusi erau prieteni buni dinainte,
e posibil ca Mancusi să-i fi dat o cheie de la apartament.
Poate că Bright a venit pe aici și nedeghizat… Când mă
întorc, am să încerc să fac rost de o fotografie recentă și o să-
i întreb pe chiriași dacă l-au văzut.
— Oricum ar fi intrat Bright în apartament, a avut timp
suficient. L-am văzut pe Mancusi plecând de la Gordito pe la
trei fără un sfert, iar vecina s-a întâlnit cu așa-zisa mamă la
șase jumate. Deci a avut la dispoziție aproape patru ore, timp
suficient ca să-l omoare și să se șteargă de sânge.
— A băgat cuțitul în geanta aia mare de piele despre care
ți-a spus vecina și a ieșit de aici în plină zi. Nu i-a fost teamă,
pentru că era deghizat foarte bine, a spus Biro, închizându-și
carnețelul. Haine sobre… cu excepția eșarfei. E mult sânge în
cameră, dar n-am văzut nicio pată care să arate c-ar fi fost
înjunghiat, iar sângele ar fi țâșnit cu putere. Tu?
Milo a clătinat din cap.
— De-aia mă gândesc, Loo, că s-ar putea ca Mancusi să fi
fost mort când l-a ciopârțit Bright. E posibil ca Bright să-l fi
strangulat cu eșarfa și abia apoi să-l fi hăcuit.
— În cazul lui Kat Shonsky, eșarfa a fost doar un
accesoriu: a omorât-o prin înjunghiere. Toate victimele lui
despre care știm au fost omorâte cu cuțitul. Dar cum își tot
schimbă identitatea, e posibil ca și metodele sale să varieze.
— E destul de plauzibil ca pe Mancusi să-l fi luat prin
surprindere, am intervenit eu. Pentru că Tony era corpolent
și i-ar fi fost mai greu să-l imobilizeze. În plus, Mancusi era
circumspect în privința lui, pentru că știa sau bănuia de ce
era în stare Bright.
— S-a strecurat în spatele lui, i-a pus eșarfa în jurul

805
gâtului, ca să evite o încăierare. În felul ăsta, nu s-a auzit
niciun zgomot la trei, patru noaptea, a spus Biro, aranjându-
și încă o dată cravata. Mai întâi mama, iar acum fiul. Are
ceva cu familia asta?
— Dacă totul ar fi atât de simplu, Raul…
— Te gândești că-i un psihopat care vrea să-i ajute pe cei
din jurul său? În capul lui, voia să-l ajute pe Mancusi, dar
apoi cedează sub presiune?
— Îi ajută pe cei din jur pentru că-i plac jocurile de putere,
am spus eu. A fost un copil crud, și-a omorât sora ca să pună
mâna pe o avere foarte mare… Cred că îi place să se joace de-
a Dumnezeu.
— Îi place să facă regulile, a spus Biro. El e cel care
hotărăște pe cine, când și cum să omoare. Iar lui Mancusi i-a
făcut de petrecanie pentru că se temea c-ar putea vorbi cu
noi.
— Noi așa credem, a spus Milo.
— I-a pus capul pe o farfurie… E o cruzime ieșită din
comun.
Milo și-a aprins un alt trabuc, a tras puternic în plămâni și
a suflat fumul spre cer.
— E posibil ca Bright să se fi ținut după mine în timp ce-l
urmăream pe Tony și să fi văzut c-am luat-o pe Tasha în
mașină. Și e posibil ca asta să fi însemnat condamnarea la
moarte a lui Mancusi, pentru că Bright știa că Tasha fusese
la petrecerea unde Tony i-a povestit despre necazurile cu
maică-sa, așa că s-a gândit că e în pericol.
— Dacă Bright îl urmărea pe Tony, am spus eu, probabil
că se gândea deja să-l anihileze.
Milo a mormăit ceva.
— Cum ne împărțim sarcinile? a întrebat Biro.
— Tu te ocupi de Mancusi, iar eu rămân cu toate celelalte
belele.
— Te-ar deranja dacă investigațiile ar lua amploare?
— Adică?
Biro și-a potrivit încă o dată cravata.
806
— Atâtea crime de-a lungul timpului, un suspect psihopat.
Dacă cineva propune să se alcătuiască o comisie de experți
pentru investigarea cazurilor, nu știu cum am putea să ne
opunem.
— O să facem tot ce trebuie ca să-l prindem, Raul.
— Între timp, o să ne descurcăm cu ce avem, a spus Biro.
Mai întâi, o să-l căutăm pe transsexual. Vrei să trimit un
echipaj la Gordito în noaptea asta?
— Mă ocup eu de Tasha, tu concentrează-te pe Mancusi.
Biro și-a răsfoit carnețelul.
— Deci știm cine a făcut-o și, într-o oarecare măsură, de ce
a făcut-o și cum a făcut-o. Tot ce trebuie să facem e să-l
prindem pe altruistul ăsta, a spus el, și un zâmbet ușor i-a
luminat fața fără riduri. O doamnă bătrână și bogată. Poate
că ar trebui să vizitez niște cluburi – femeile astea joacă
bridge, bingo, iau ceaiul împreună…
— S-au pierdut bunele obiceiuri, Raul.
— De fapt, Loo, să știi că în Pasadena și San Marino încă
se mai întâlnesc la ceai.
— Ai crescut acolo?
— În Los Angelesul de Est, a spus Biro. Mama era
menajeră la hotelul Huntington.
*
Un criminalist în costum de protecție a ieșit din
apartament fără mască și cu fața transpirată.
— Am făcut întuneric în baie și am dat cu luminol 84. Am
găsit multe urme de lovituri și am descoperit că cineva a
folosit detergent ca să curețe petele. Dar a rămas multă
hemoglobină: în cadă, pe podea, în chiuvetă… Grămezi la
duș.
— Grămezi? a întrebat Milo.
— E un termen tehnic… Deci am găsit niște chestii

84 Luminol: substanță chimică luminescentă folosită de


criminaliști pentru a descoperi urme de hemoglobină.
807
interesante, nu? Aveți o țigară?
La ora trei după-amiază, am plecat de la locul crimei și ne-
am îndreptat spre Gordito. Două prostituate înalte și robuste,
despre care n-ai fi putut deloc spune că erau feminine,
stăteau la o masă: mâncau, beau și trăncăneau. La masa
alăturată stăteau trei muncitori în construcții care nu le
băgau în seamă.
— Hai să mergem mai departe, iar apoi ne întoarcem, ca să
vedem cum evoluează situația. Când Tasha o să afle că Tony
a fost hăcuit, sigur o să încerce să se ascundă, a spus Milo.
Apoi i-a sunat telefonul mobil.
— Ce-i, Sean?… Ai găsit vreo poză?… Mai bine decât
nimic. Trimite-i o copie lui Raul Biro… tipul ăla deștept care
a lucrat cu Petra… da, el. Altceva? Bine, du-te la casa lui
Heubel din Brentwood și preia comanda cât timp criminaliștii
își fac treaba… Nu-mi pasă! Dacă vreunul dintre posesorii de
mașini scumpe are o problemă, să mă sune pe mine. Iar
acuma spune-mi tot ce-ai aflat. Și vorbește rar și clar, că-s
cam tare de urechi.
Milo a ascultat timp de câteva minute, încleștându-și
maxilarele, apoi a închis.
— A făcut rost de o fotografie a lui Nicholas Heubel din fișa
de la Registrul Auto. E de acum doi ani și, din păcate, în poză
are barbă căruntă și e ras în cap. Iar adresa din fișă e o
căsuță poștală din Brentwood pe care a închiriat-o doar în
luna când și-a căutat casă. A dat celor de la agenție trei
nume pentru referințe despre el: Ansei D. Bright din San
Francisco, Roland Korvutz din New York și Mel Dabson din
Los Angeles.
— Vasăzică și-a inventat o nouă identitate, apoi a dat
agenției propriul său nume, pretinzând că ar fi al unei
persoane care poate da referințe despre el, am spus.
— Băiat deștept, nu? a spus Milo. Cei de la agenția
imobiliară au spus că referințele date de Bright au fost
„excelente”, iar numărul la care l-au sunat era numărul unei

808
cartele de mobil. Korvutz nu le-a răspuns, dar Dabson, care
a zis că-l cunoștea pe Heubel de ani de zile, le-a spus că
Nicky era cinstit și demn de încredere. Deci doi din trei, plus
douăzeci și patru de mii de dolari bani gheață – suficient ca
agenția să încheie afacerea.
— Și unde locuiește acest Dabson? am întrebat.
Milo și-a verificat notițele.
— Pe Altair Terrace, iar codul poștal arată că nu-i departe
de aici. Mai exact, în zona dealurilor.
— Mă întreb dacă de la el de acasă se vede dealul pe care e
scris „Hollywood”…

Am făcut câteva ture pe Highland, apoi am luat-o pe


bulevardul Santa Monica, pe ale cărui trotuare se plimbau în
oarecare armonie transsexuali și bărbați care se prostituau.
Milo se uita după Tasha în timp ce umbla la telefonul
mobil, încerca să găsească ceva despre Melvin sau Mel
Dabson. Nimic, nu exista.
— Ar putea fi tot un alter ego, am spus eu.
Milo a căutat în Registrul Auto și în arhivele poliției,
folosind Melford, Melrose, Meldrim și Melnick. Dar n-a găsit
nimic, și s-a lăsat pe spate înjurând. Apoi a sunat la Fisc, dar
numele lui Dabson nu figura nicăieri. Dar o scurtă discuție
cu un funcționar amabil i-a adus zâmbetul pe buze.
— Trammel Dabson! În ultimele douăzeci și una de luni, a
plătit impozite pentru o proprietate din Altair Terrace.
S-a întors la arhivele poliției, dar n-a găsit nimic.
— Trammel înseamnă „a împiedica”, am spus eu.
— Ce semnificații interesante au cuvintele! a remarcat
Milo.
Apoi l-a sunat pe Sean și l-a întrebat dacă s-a descoperit
ceva în casa lui Heubel din Brentwood. Sean i-a spus că era
goală și curată, iar în garaj nu era nicio mașină. Când Milo s-
a lăsat pe spate, închizând ochii, am văzut pe cineva în
parcarea unui mall de lângă Orange Drive.

809
— Scoală-te și veselește-te! am spus, și i-am arătat.
— Trage pe dreapta, mi-a spus Milo, îndreptându-se de
spate.

810
CAPITOLUL 32

De data asta, Tasha a luat-o la fugă când ne-a văzut.


— Ei nu, că asta-i bună! a spus Milo.
Tasha a luat-o pe Orange, apoi a dispărut pe o altă
străduță. Milo a sărit din mașină și a alergat după ea, iar eu
m-am îndreptat spre Mansfield Avenue, ca să ies în
întâmpinarea Tashei. Când am ajuns în capătul străzii,
Tasha alerga spre mine. Picioarele ei subțiri se mișcau mult
mai repede decât ale lui Milo, care o urmărea gâfâind. Tasha
își ținea pantofii în mâini, iar ciorapii i se rupseseră.
Milo își agita mâinile și avea fața stacojie. Tasha s-a uitat
în urmă și a mărit viteza, dar apoi m-a văzut pe mine. S-a
uitat încă o dată în urmă și s-a împiedicat. A căzut pe spate,
iar poșeta i-a picat de pe umăr.
Când s-a ridicat în picioare, Milo a ajuns-o din urmă,
respirând din greu. A înhățat-o, a percheziționat-o repede și i-
a pus cătușele, apoi i-a spus printre dinți să nu facă nicio
mișcare. A luat poșeta de jos și a răsturnat-o pe asfalt:
șervețele, prezervative, cosmetice și un pachet de biscuiți cu
cremă. Apoi s-a auzit un zgomot metalic – din poșetă a căzut
un brici cu mâner de sidef.
Milo, care încă gâfâia, a călcat cu putere pe brici, și sideful
s-a sfărâmat în praf. A tras-o pe Tasha cu putere în sus.
— Tâmpito! i-a spus.
Ea a devenit moale în strânsoarea lui. Fața i-a căzut. Pe
stratul de fard ca o clătită se prinseseră pietricele A încercat
să schițeze un zâmbet, dar Milo s-a încruntat și ea a renunțat
la idee. Milo a așezat-o pe bancheta din spate și i-a pus
centura, ca să fie sigur că n-avea să fugă, apoi s-a urcat în
față.
Tasha și-a zdrăngănit cătușele.
— Puteți să mi le scoateți, a spus Tasha. N-am să fug.
Promit.
811
— Dacă mai deschizi gura o dată, te leg și de picioare, i-a
spus Milo gâfâind, apoi mi-a spus să pornesc spre secția de
poliție din Hollywood.
— Dar zău că nu-i nevoie, a zis Tasha.
Milo gâfâia atât de tare, încât i se mișca tot corpul.
Am pornit spre secție.
— Cel puțin mă plimb într-o mașină mișto, a spus ea. Îmi
place Cadillacul ăsta lucios. L-ați confiscat de la vreun…
— Taci naibii din gură!
— Scuzați-mă!
— Ești surdă?

— Nu vă supărați, dar văd că încă gâfâiți, a spus Tasha


când mai erau cinci intersecții până la Wilcox Avenue.
Sunteți sigur că vă simțiți bine?
— De ce dracu’ ai luat-o la fugă?
— M-am speriat.
— Păi ți-am făcut ceva prima oară?
— Nu, dar…
— Dar ce?
Tăcere.
— Ce bine că n-ai reușit să scapi! a spus Milo. Tâmpito!
— Păi am fugit, că tre’ să trăiesc și eu…
— N-ai să mai trăiești mult dacă te porți ca o proastă.
Ghici cine a fost hăcuit imediat după ce s-a întâlnit cu tine?
— A fost hăcuit cineva?
— Chiar că ești surdă!
Tasha a tăcut câteva clipe.
— Doar nu vă referiți la Tony?
— Ești un geniu! Ar trebui să participi la „Știi și câștigi”!
— Doamne, Tony a fost înjunghiat? Dar acuma se simte
bine?
— Absolut deloc!
— Vreți să spuneți că…
— A pățit-o atât de rău, încât numărul clienților tăi s-a

812
redus.
— Doamne Dumnezeule!
— S-a întâmplat chiar după ce s-a despărțit de tine. E
posibil să-l fi urmărit și altcineva în afară de noi.
— Cine, cine, cine?
— Ăsta-i un fel de refren?
— Cine? Vă rog să-mi spuneți!
— Cred că tipul îmbrăcat în costum de tweed, care purta
ciorapi cu model…
— El? Doamne, nu se poate!
— Știi despre el ceva ce noi nu știm?
— Ah, nu…
— Dar?
— N-am cunoscut pe nimeni care să… fi făcut așa ceva.
— În toții ani ăștia pe care i-ai petrecut pe străzi? Nu face
pe neprihănita!
— Am fost martoră la bătăi. Am văzut un tip care l-a
omorât în bătaie pe altul numai pentru că s-a uitat urât la el.
Am văzut drogați care și-au pierdut viața… am văzut o
mulțime de infractori, dar niciunul nu era așa… n-am fost
martoră la așa ceva…
— Adică?
— N-am văzut pe nimeni făcând o chestie… premeditată.
— De unde știi că totul a fost premeditat?
— Deghizații ăștia, a spus Trisha. Se dau în vânt după tot
felul de jocuri… Dar Tony n-a făcut nimic nimănui, nu-i așa?
— De ce spui asta?
— Tony era slab, a spus Tasha. Nu avea deloc furie în el,
doar tristețe.
— Să știi că ai dreptate, i-a spus Milo. Totul a fost
premeditat.
— Nu vreau să știu cum s-a întâmplat. Vă rog să nu-mi
dați detalii.
— Dar nouă ne plac detaliile. Așa că spune-ne tot ce știi
despre Tweed.
— V-am spus tot, vă jur!
813
— Colega, văd că n-o scoatem la capăt, mi-a spus Milo.
— Nu mai știu nimic despre el! a spus Tasha.
— La câte petreceri ai fost cu Tweed?
— Numai la aia.
— Și de ce n-ai mai fost?
Tăcere.
— Care a fost problema? a întrebat Milo.
— Pur și simplu n-am mai fost pe acolo.
— Nu asta te-am întrebat.
— Păi… ca să fiu sinceră, nu m-a mai invitat nimeni.

— Zău că nu-i nevoie să mă arestați, a spus Tasha când


am ajuns la ușa din spate a secției de poliție din Hollywood.
— Zău? a spus Milo.
— E o problemă, o mare problemă. De obicei, secțiile n-au
decât o cameră pentru fete, pentru că toți infractorii sunt
băieți. Și când camera pentru fete e plină, te bagă întruna
pentru băieți, și e periculos!
— Ai echipament pentru camera fetelor?
Tăcere.
— Ai sau nu?
— Nu încă, a spus Tasha foarte încet. Dar strâng bani
pentru operație…
— Atunci nu te pot ajuta. Știi care-s regulile.
— Dar sunt și eu om, nu o zdreanță…
— N-am ce face, a spus Milo pe un ton aspru, dar unul
dintre obraji i-a tremurat ușor.
— Vă rog! Ceilalți polițiști se poartă frumos cu mine și mă
pun în camera fetelor, pentru că nu fac probleme. Iar fetele
mă plac. Și nu fac niciodată probleme, puteți să verificați.
— Când ai fost la răcoare ultima oară?
— În urmă cu mai bine de un an. Vă jur! Dacă mă băgați
cu fetele, fac tot ce-mi cereți.
— Uite cum facem, a spus Milo. Dacă te hotărăști să
cooperezi, nu te arestez pentru briciul ăla, deși te-am

814
avertizat să nu mai porți așa ceva la tine. Și nici pentru că ai
luat-o la fugă, chiar dacă ai scos sufletul din mine.
— Da, sigur… Dar ce înseamnă să cooperez?
— Ești un martor important: l-ai văzut pe Tweed. Poate îți
cumpăr un sandvici…
— Ce frumos din partea dumneavoastră… oricum, mi-ați
aruncat pe jos biscuiții.

Secția de poliție din Hollywood ne-a pus la dispoziție o


cameră de interogatoriu în care am băgat-o pe Tasha. Milo i-
a adus o cola și niște gogoși, apoi l-a sunat pe Raul Biro, care
se afla în blocul de pe bulevardul Rodney.
Biro aștepta ca echipa de criminaliști să-și termine treaba,
pentru ca apoi să intre în apartamentul lui Mancusi – voia să
examineze și el locul crimei.
Capul lui Tony Mancusi fusese tăiat chiar sub bărbie,
astfel încât structura internă a gâtului rămăsese aproape
intactă. Ucigașul avusese grijă să nu sfărâme vertebrele.
Totul fusese făcut cu multă grijă. Coronerul bănuia că
fusese folosit un cuțit foarte ascuțit și fără zimți – descrierea
se potrivea cu cea a cuțitului cu care fusese hăcuită Ella
Mancusi. Probabil că degetele lui Tony fuseseră retezate cu
aceeași armă. Tăieturile de pe cealaltă mână dovedeau că
ucigașul avusese intenția să-i amputeze mai multe degete.
— Poate că s-a plictisit, a spus Biro. Sau poate n-a mai
avut timp.
Decizia finală îi aparținea coronerului, dar criminalistul-
șef, o asistentă cu douăzeci de ani de experiență, a spus că
osul hioid era rupt. Faptul că ochii lui Mancusi erau injectați
se putea datora mai multor cauze, însă dat fiind gâtul rupt,
strangularea era „o ipoteză destul de probabilă, dar să vedem
ce zice șeful”.
Milo a căutat Altair Terrace într-un ghid al Los
Angelesului. A descoperit că era o stradă scurtă și înfundată
care se desprindea din Beachwood Drive. Era destul de
aproape de ranch-ul unde mergeam să călăresc pe vremea
815
când lucram la Western Pediatric. Spitalul se afla aproape de
Franklin Avenue, dar zona era foarte împădurită și
înspăimântător de liniștită. Mi-am adus aminte că din loc în
loc, pădurea care mărginea drumul era întrerupă de goluri
prin care se zăreau coline aride și teșite. Și dealul pe care e
scris „Hollywood” cu litere urâte.
— Sunt lihnit! a spus Milo.
A comandat patru sandviciuri cu carne de vită de la un
fast-food de pe Western Boulevard. Eu am mâncat unul, el,
două, iar pe-al patrulea i l-a dat Tashei.
— De obicei nu mănânc carne de vită, a spus ea, dar asta
miroase grozav.
Era șase și jumătate, iar cerul se întunecase.
— Încă mai am în gură gustul excelent al sosului din
sandvici, a spus Tasha pe când o urcam din nou în Cadillac.
— Dacă ești cuminte, o să primești și desert, a spus Milo.
— Sunteți foarte amabil. Și ce mult îmi place mașina asta!

Am luat-o pe Beachwood Drive, și am parcat la două


intersecții de Altair Terrace.
— A sosit timpul să facem o plimbărică, a spus Milo,
desfăcându-și centura de siguranță.
— Domnule locotenent, panta e cam abruptă. Sunteți sigur
că n-o să aveți probleme?
— Mă impresionează grija pe care mi-o porți… Hai să
mergem!
— Dar sigur n-o să ni se întâmple nimic?
— Dar de ce-ți faci griji?
— Păi ar putea să mă vadă cu dumneavoastră.
— Ce te face să crezi c-ar fi prin preajmă?
— Păi nu degeaba m-ați adus în locul ăsta…
— Am venit până aici ca să-ți împrospătezi memoria.
— Dar deja v-am spus că petrecerea aia s-a ținut la o casă
din apropiere.
— N-am ajuns încă pe strada aia.
— Dar simt că asta-i zona.
816
— Ești medium?
— Am presentimente. Când simt furnicături pe pielea
capului, însemnă că mi se transmite un mesaj.
— Hai, dă-te jos din mașină.

— Dar n-am putea măcar să mergem mai încet? a întrebat


Tasha când am ajuns la prima intersecție. Mă dor îngrozitor
piciorușele.
— Eu m-am oferit să-ți dau niște adidași.
— Păi nu se potriveau cu rochia asta… Vă rog, să mergem
un pic mai încet!
Milo a oftat și a încetinit, iar Tasha mi-a făcut cu ochiul.

Era o noapte foarte întunecată. Nu existau trotuare și nici


lămpi, iar spațiile mari dintre case erau pline de vegetație
crescută haotic și de copaci bătrâni. Nu vedeam decât
siluetele lucrurilor din jurul nostru.
— Asta-i casa în care s-a ținut petrecerea, a spus Tasha.
Sunt sigură! Să mergem!
— În șoaptă!
— Îmi pare rău. Asta-i casa…
— Te-am auzit. Care dintre ele?
— Ăăă, mai avem un pic.
— Mergi!

— Asta e! a spus Tasha vreo două minute mai târziu. Aia


de pe vârful dealului.
— În șoaptă, ce naiba!
— Scuze, scuze! Asta e! Sunt sigură!
Mâna cu unghii lungi arăta spre o casă scundă și cenușie
cocoțată pe o culme, acolo unde străduța se înfunda.
Milo ne-a făcut semn să rămânem pe loc, a trecut de trei
case, apoi de alte patru, și s-a oprit la mică distanță de cea
pe care i-o arătase Tasha. A așteptat puțin, apoi a plimbat
lumina lanternei pe fațada casei. Nu se vedea decât o
fereastră cu oblonul tras. În stânga era un garaj cu ușă din
817
tablă de aluminiu ondulată.
Fasciculul de lumină al lanternei a dat la iveală o alee de
ciment. Dincolo de acoperișul plat se vedeau pini și eucalipți,
iar în fața casei, o vegetație sărăcăcioasă: o yucca înaltă și un
palmier pipernicit.
Milo s-a întors la noi.
— Ești sigură? a întrebat-o el pe Tasha.
— Foarte sigură! Mi-am rupt ciorapii în yucca aia plină de
țepi. Dacă ieși din casă prin spate și faci câțiva pași, vezi
dealul pe care scrie „Hollywood”, iar pe acolo m-am plimbat
eu cu
Tony – fie-i țărâna ușoară! Apoi a făcut un semn cu mâna
spre curba străduței. Acum îmi amintesc tot. De acolo s-au
auzit urletele coioților. M-am speriat foarte tare, pentru că în
noaptea aia era la fel de întuneric ca acuma. Urăsc
întunericul! Plecăm?
— Rămâi cu partenerul meu, a spus Milo, apoi a plecat
iarăși, apropiindu-se de casă mai mult decât prima oară.
— Urcușul ăsta nu-i face bine, a spus Tasha.
N-am răspuns nimic.

— N-ar fi trebuit să se întoarcă până acuma?… Nu sunteți


foarte vorbăreț… Mă sperie locul ăsta, e atât de liniște… de
parcă cineva o să sară din beznă. Ca și când… Ce mai încolo-
încoace, liniștea e un lucru rău. Diavolului îi place liniștea. Îi
place să te lase să crezi că totul e frumos și liniștit, apoi sare
și te înhață. E o liniște rea. Chiar și liniștea din Fontana era
mai bună decât asta de-aici. Când găinile adormeau, puteai
să auzi trenul. Îmi plăcea să stau întinsă în pat și să ascult
zgomotul trenului – mă întrebam încotro mergea… Gata,
vine, poate c-a terminat și putem să plecăm de-aici.
— Nu-s sigur, dar se pare că nu-i nimeni acasă, a spus
Milo.
— Simt furnicături pe pielea capului! exclamă Tasha.
Dumnezeu îmi trimite un mesaj, hai să plecăm de-aici, să
dăm de ceva gălăgie.
818
CAPITOLUL 33

În timp ce coboram de pe Altair Terrace, Milo a sunat la


secție și a cerut că, în noaptea aceea, casa să fie
supravegheată.
— Iarăși mi s-a făcut foame, a spus Tasha când ne
apropiam de Beachwood Drive. Mă puteți lăsa la un Baskin-
Robbins 85.
Înainte ca Milo să-i răspundă, am fost izbiți de lumina
unor faruri.
Era o mașină care venea dinspre sud.
Milo a împins-o pe Tasha în tufișuri.
Mașina a ajuns în intersecție. Era o dubă Volkswagen, a
cărei culoare cu greu putea fi identificată în întuneric. Roțile
au scârțâit, iar mașina a cotit la stânga, intrând pe Altair
Terrace.
— Le-ar trebui niște lichid de frână, a spus Tasha.
Milo i-a ieșit în întâmpinare, s-a apropiat de portiera din
dreapta a dubei și a lovit-o ușor. Ținea o mână pe pistolul din
toc, iar cu cealaltă a scos insigna.
Duba a frânat brusc, iar Milo a făcut semn să coboare
geamul.
Femeia dinăuntru a învârtit manivela de pe portieră, și,
fără să-și ia mâna de pe ea, a scos capul pe fereastră.
Era tânără – în jur de treizeci de ani. Avea păr șaten tuns
scurt și ochi mari și mirați. În partea din spate a dubei se
vedeau multe cutii de carton.
— Locuiți în zonă, doamnă?
— Ăăă, da. S-a întâmplat ceva.
— Nimic grav. Îi cunoașteți pe cei care locuiesc în casa de
la capătul străzii?

85 Baskin-Robbins: lanț de magazine care vând înghețată.


819
— Nu prea.
— Adică nu?
— Păi nu i-am văzut niciodată.
— Nu prea vin pe aici? a întrebat Milo.
— Nu, a spus ea, apoi a aruncat o privire în spate.
— Totul e în ordine, doamnă?
— M-ați luat prin surprindere. Iar acuma trebuie să plec.
Trebuie să am grijă de copilul meu.
Și-a mușcat buza, a pornit motorul, a băgat mașina în
viteză și a demarat în trombă – era cât pe-aci să treacă peste
piciorul lui Milo.
Ne-am uitat cu toții în urma dubei care înainta zgomotos
pe Altair Terrace.
— Poate că mi se pare mie, dar biata fată era speriată rău,
a spus Tasha.

Am rămas în întuneric și am văzut că duba oprește între


casa de la capătul străzii și cea aflată lângă ea.
— Când ai întrebat-o dacă locuiește în zonă, a spus: „S-a
întâmplat ceva.” Era o afirmație, nu o întrebare, am remarcat
eu.
Milo și-a scos telefonul și a dat câteva ordine în șoaptă.

Femeia a rămas în mașină câteva minute și abia apoi s-a


dat jos și a deschis ușa din spate.
Dădea din cap, ca și când ar fi răspuns întrebărilor unui
om pe care noi nu-l puteam vedea.
Din dubă a ieșit cineva. Era mai înalt decât ea, avea părul
scurt și purta cămașă și pantaloni.
Un bărbat.
I-a făcut un semn femeii, apoi au început să tragă
împreună de ceva din dubă.
Un obiect dreptunghiular; o cutie de carton, de peste un
metru lungime.
Bărbatul a dat-o pe femeie la o parte, a tras singur de cutie
până a scos-o din dubă și a pus-o pe jos.
820
Zgomotul a fost suficient de puternic cât să-l auzim și noi.
Femeia a scos un strigăt. Bărbatul a făcut-o să tacă
punându-i mâna pe umăr.
Ea s-a întins spre cutie, dar bărbatul a lovit-o peste mână
și i-a făcut iarăși un semn.
Femeia s-a îndepărtat de el mai bine de un metru. A rămas
pe loc, cu mâna la gură.
Bărbatul a început să zgâlțâie cutia.
Las-o.
Femeia s-a repezit la cutie și a ținut-o nemișcată.
Bărbatul și-a pus mâinile în șolduri.
Hohote de râs au umplut Altair Terrace.
Femeia a încercat să ridice cutia, dar n-a reușit.
Apoi au apucat-o fiecare de un capăt și au pornit spre casa
de la capătul străzii.
— Iarăși trebuie să fac jogging, a spus Milo, apoi a luat-o la
fugă, încălțat în pantofii lui cu talpă de cauciuc.

821
CAPITOLUL 34

Am auzit zgomotul încăierării înainte să pot vedea ceva.


Tasha a început să tremure și s-a agățat de o creangă, iar
frunzele au foșnit.
— Să nu te miști de aici, i-am zis eu.
— Nu trebuie să-mi spuneți de două ori…
Am luat-o pe urmele lui Milo.
Când m-am apropiat, am văzut întreaga scenă. Toți trei se
aflau la vreo cinci metri de casă.
Milo stătea cu picioarele bine înfipte în pământ. Își ținea cu
ambele mâini pistolul de nouă milimetri. Arma era îndreptată
spre chipul zâmbitor al celui care își spunea Nicholas Heubel.
Deși alergase pe strada în pantă, Milo nu gâfâia deloc.
Heubel purta o bluză de in largă și decoltată, pantaloni albi
trei sferturi care îi lăsau dezvelite gambele păroase și cercei
roșii de plastic, iar buzele îi erau date cu ruj. O barbă de o zi
și ochelari de bunicuță îi întregeau ținuta.
Era caraghios, asta dacă nu vedeai că o prinsese cu o
mână pe după gât pe femeia tunsă scurt și o ținea strâns,
forțând-o să-și arcuiască șira spinării și să-și întoarcă fața
spre cer.
În cealaltă mână, Heubel ținea un pistolaș negru.
Apăsa cu el capacul cutiei: făcuse o gaură și vârâse în ea
țeava pistolului.
— Dă-i drumul, te rog! a spus femeia. Se sufocă înăuntru!
— E o idee bună, Dale, a spus Milo.
Dar Heubel n-a răspuns.
— Copilașul meu! a strigat femeia, iar Heubel a vârât și
mai adânc țeava în cutie.
— Poate că gestul cel mai milostiv ar fi să-i zbor creierii.
— Te rog! a urlat femeia.
Într-o casă de la mijlocul străzii s-a aprins lumina.
— Vezi ce-ai făcut? a spus Heubel, apoi a apăsat atât de
822
tare pistolul, încât i-a intrat butoiașul în cutie, iar cartonul s-
a îndoit.
Heubel a lovit cutia cu piciorul. Dinăuntru s-au auzit niște
zgomote.
Era un plâns înăbușit.
— Dumnezeule! Te rog! Te implor! a strigat femeia.
Heubel i-a înăbușit glasul, strângând-o mai tare de gât.
— Nu-i o idee prea bună, Dale, a spus Milo.
— Eu hotărăsc asta, i-a răspuns Heubel cu o voce
inexpresivă și ciudată.
— Am chemat întăriri, Dale. Cel mai bine ar fi să te
liniștești!
— Dale? a spus Heubel. Cine mai e și ăsta?
Plânsul din cutie s-a întețit, apoi copilul a tușit.
— Nu poate să respire! a spus femeia.
— Viața e trecătoare, a spus Heubel. Tocmai de-aia trebuie
să prețuim ce avem.
— Te rog! N-are decât doi ani!
Milo a înaintat cu un pas.
Heubel a lovit iarăși cutia cu piciorul.
Milo s-a apropiat încă un pic.
— Încă un pas și o să fac praf țâncul!
— Are un nume! a spus femeia. Emilio!
— Hai mai bine s-o luăm ușor, a spus Milo.
— Bună idee, i-a răspuns Heubel. Pentru că-s fragil ca o
glazură. Are cineva chef de… anagrame?
Femeia a scâncit.
— Întăririle or să ajungă în câteva clipe, Dale, a spus Milo.
— Îmi insulți inteligența. Știu că ești singur și că n-ai stație
de emisie-recepție.
— Am sunat de pe mobil. Dale.
Heubel a strâns și mai tare femeia de gât, iar ea a icnit.
— Șșt! i-a spus el. Eu cred în finaluri fericite. Tu nu,

823
chiquita86?
— Ba da, ba da! Dar dă-i drumul, te rog!
— Cred că înțelegem lucruri diferite prin „final fericit”.
— N-am nici cea mai vagă intenție să-ți insult inteligența, a
spus Milo, dar…
— Simpla ta prezență e o insultă adusă inteligenței mele! a
spus Heubel, agitând pistolul în cutie.
— Ce ținută elegantă! a spus Milo. Cine-i croitorul tău?
Heubel a tresărit, iar mâna în care ținea pistolul i s-a
destins o clipă.
Apoi am apărut eu din întuneric și am strigat: „Stai pe loc!
Aruncă pistolul! Aruncă-l!”, sau ceva asemănător, nu mai țin
minte.
A întors capul spre mine, slăbind brațul cu care o strângea
pe femeie, iar ea a reușit să-și îndrepte capul.
L-a mușcat de mână și Heubel a împins-o.
— Adio, Emilio! a spus el.
Iar Milo a tras în el toate gloanțele din încărcător.
Heubel a rămas nemișcat o clipă, apoi a ridicat mâinile, ca
și cum ar fi vrut să se predea. În cele din urmă, a căzut.
Unul dintre cercei a sărit ca un grăunte de grindină.
Femeia s-a năpustit asupra cutiei – era cât pe-aci s-o
dărâme –, și a rupt capacul, țipând întruna.
A scos un copilaș care scâncea și se zvârcolea, apoi l-a
strâns la piept.
Dinspre Heubel s-a auzit un sunet firav și ciudat, ca un
chițăit.
După ce s-a liniștit copilul, femeia s-a apropiat cu el în
brațe de Heubel, pe care l-a lovit zdravăn cu piciorul.

86 În spaniolă, în original: „mititico”.


824
CAPITOLUL 35

Pe femeie o chema Felicia Torres și avea douăzeci și opt de


ani. Cu trei luni înainte, Stuart, soțul ei – un grădinar care
studia biologia la seral –, fusese trimis în Irak de Garda
Națională. Fără veniturile lui, economiile tinerei familii s-au
epuizat în scurtă vreme, așa că Felicia a început să caute
slujbe temporare. Pentru că nu prea se pricepea la
computere, nu avea cum să găsească de lucru într-un birou,
de aceea s-a orientat către slujbe mai modeste.
A lucrat de două ori ca femeie de serviciu pentru clădirile
de birouri din centru, dar nu rămânea cu mulți bani, pentru
că salariul abia dacă îi ajungea să plătească bona. Apoi a
găsit un anunț pentru o „slujbă de două zile ca menajeră” în
cartierul Brentwood, care suna destul de promițător. Un
cartier bogat, „plată generoasă”, iar bărbatul care a răspuns
la telefon părea foarte amabil.
„Plata generoasă” însemna douăzeci de dolari pe oră – un
tarif mult mai bun decât se așteptase ea. Iar când „Nick” i-a
spus că n-are nimic împotrivă dacă vine și cu Emilio, Felicia
a acceptat slujba.
Întrucât Hyundaiul ei era în service, Felicia a trebuit să ia
autobuzul din Venice, unde stătea într-o garsonieră, apoi a
mers pe jos pe Sunset, împingând căruciorul lui Emilio. I-a
fost greu să găsească strada pe care stătea Heubel, iar
căruciorul se legăna întruna, pentru că bulevardul n-avea
trotuare, dar asta l-a adormit mai repede pe Emilio.
Când, în cele din urmă, a găsit casa, și-a dat seama că
Heubel era un om care reușise în viață. Era o casă mare și
frumoasă, care semăna cu cele din revista Casa și grădina. Pe
aleea din față era un Lexus alb și lucios.
A ciocănit la ușă, și aceeași voce amabilă de la telefon i-a
spus:
— E deschisă. Intră!
825
Nick era un om plăcut, cam deșirat, dar bine proporționat.
Și era chipeș – prototipul bărbaților bogați ajunși la vârsta
mijlocie.
I-a dat o bancnotă de o sută de dolari.
— Ăsta e avansul. Ține socoteala orelor de lucru și spune-
mi când trebuie să-ți mai dau.
Casa era și mai mare decât părea de afară. Avea tavane
înalte și pereți albi, și era foarte luminoasă chiar și atunci
când luminile erau stinse. Probabil că ar fi avut un aer foarte
primitor dacă ar fi fost mobilată.
Căci, spre surprinderea ei, casa era complet goală și foarte
curată. Dar Nick făcea ce voia cu banii lui, și Feliciei îi plăcea
să simtă bancnota de o sută de dolari în buzunarul blugilor.
Emilio dormea dus, iar Felicia a căutat un loc în care să
pună căruțul.
Nick a zâmbit și a șoptit: „E foarte drăgălaș!”, apoi a
condus-o într-o cameră aflată în partea din spate a casei,
unde instalase un grilaj de siguranță și adusese câteva
jucării. Feliciei i s-a părut incredibil. A vrut să-i
mulțumească, dar Nick a ridicat din umeri, a luat căruciorul
și l-a dus într-un colț al camerei.
Lumina soarelui pătrundea printr-o fereastră mare și
curată, aurind dușumelele din lemn de stejar. Nick împinsese
căruciorul într-un colț umbrit și răcoros, astfel încât Emilio
să nu stea în lumina soarelui – ce om grijuliu! Felicia s-a
uitat pe fereastră și a văzut grădina luxuriantă, cu vegetație
tropicală, în mijlocul căreia se afla o piscină cu pereții
albăstrui. S-a întrebat ce ar crede Stuart despre grădina
aceea – vegetația i se părea minunată, dar ea nu se pricepea
la grădinărit.
Jucăriile erau foarte frumoase, iar unele dintre ele nici nu
fuseseră scoase din cutie. Nick zâmbea.
— Nu-mi vine să cred că ați făcut atâta efort, domnule.
— N-a fost mare lucru, Felicia.
Îi spunea „Felicia” de parcă ar fi fost cunoștințe vechi.

826
— Pentru mine, este. Cred că va costat…
Dar Nick i-a pus un deget pe buze.
— Lucrul cel mai important, i-a spus el, e că atunci când o
să se trezească, o să fie foarte încântat.
— Cu siguranță! Sunt exact jucăriile care-i plac. Aveți
cumva copii?
— Încă nu. M-am dus la un magazin de jucării și le-am
întrebat pe vânzătoare ce să cumpăr.
— E atât de…
— Felicia, dacă nimeni n-ar face gesturi frumoase, atunci
lumea asta ar fi foarte tristă. Hai să-ți arăt ce ai de făcut. Și
poți să vii să vezi ce mai face copilul oricând vrei.
Felicia a simțit că i se umezesc ochii.
Probabil că Nick i-a simțit emoția.
— Îmi place să ajut, a spus el. E o chestie destul de
egoistă: mă face să mă simt bine.

Când s-a trezit, Emilio era vesel. Jucăriile l-au copleșit, și a


devenit surescitat, dar apoi s-a liniștit și a început să se joace
cu niște mașinuțe din plastic. Fața îi era serioasă și
încordată, cu o expresie care i-a amintit Feliciei de chipul
tatălui ei din Florida.
Singurul lucru ciudat era că Emilio nu-l plăcea pe Nick. A
început să plângă când Heubel a încercat să vorbească cu el.
Dar Felicia știa că băiețelul ei era timid și că nu era
obișnuit cu străinii.
Emilio era ocupat cu jucăriile, iar Felicia putea să
muncească fără griji.
Munca pe care trebuia s-o facă era cât se poate de ușoară.
Felicia nu înțelegea de ce Nick era dispus să plătească pe
cineva ca să șteargă cu grijă pereții și podelele, să frece
tejghelele de granit și aparatele casnice din bucătăria care se
vedea clar că nu era folosită.
Feliciei i s-a părut ciudat că Nick i-a cerut să curețe pereții
a doua oară, apoi a treia oară, și că i-a dat niște cârpe și un
spray cu amoniac, spunându-i „să insiste” prin colțuri, dar
827
erau banii lui și făcea ce voia cu ei. În plus, mâncarea
thailandeză pe care a comandat-o și dulciurile pentru Emilio
erau excelente.
Nick părea să știe că Feliciei îi plăcea grozav mâncarea
thailandeză.
Ar fi curățat casa și cu periuța de dinți și lupa dacă asta ar
fi vrut Nick.

În timp ce ea făcea curat, Nick stătea în dormitorul


principal și ieșea de acolo din când în când, ca să vadă dacă
ea și Emilio se simțeau bine.
Între a doua și a treia curățare, Felicia a făcut o glumă,
spunând că se simțea ca într-o emisiune TV despre crime și
că avea impresia că șterge niște dovezi, iar Nick s-a amuzat.

A doua zi, autobuzul a întârziat, așa că Felicia n-a ajuns la


timp, dar Nick nu s-a supărat. L-a mângâiat pe cap pe Emilio
și i-a cerut Feliciei să curețe încă o dată sufrageria. Apoi a
condus-o în dormitorul principal, singura cameră în care
încă nu intrase.
Dormitorul arăta altfel decât celelalte camere.
Peste tot erau mormane de haine – pe pat, pe podea, în
dulap –, mai puțin într-un colț, unde se afla o grămadă de
cutii de carton împăturite care așteptau să fie asamblate.
Părea că fuseseră aduse acolo toate lucrurile din casă.
— Te rog să împăturești hainele și să le pui în cutii, dar să
nu le îngrămădești, i-a spus Nick. Ar fi foarte bine dacă ai
putea să le selectezi după culoare, dar nu-i nimic dacă n-o să
le sortezi perfect. Știi cum să asamblezi cutiile?
— Sigur că da.
— Atunci poți să începi, a spus Nick, afișând un zâmbet
larg. Acum eu o să plec. Am lăsat în frigider sandviciuri și
ceva de băut… Îmi pare bine că ai venit să lucrezi pentru
mine, Felicia.
— Și mie îmi pare bine, a spus ea și, vai, cât de prostesc a

828
sunat! Dar după ce termin mâncarea, vreți să curăț încă o
dată frigiderul?
Nick a căzut pe gânduri câteva clipe.
— Nu, nu-i nevoie, a spus el.

În scurtă vreme, Felicia și-a dat seama că în dormitor erau


numai haine de femeie. Pentru o femeie înaltă. Haine
scumpe, dintre care multe erau demodate. Rochii, bluze de
mătase, fuste de toate lungimile. Taioare de tweed – foarte
multe. Neglijeuri lucioase, dresuri, ciorapi de mătase pentru
portjartier – era prima oară când vedea așa ceva. O mulțime
de sutiene, mărimi foarte mari.
Sub una dintre grămezile de haine, a găsit multe cutiuțe
de piele pline cu bijuterii false dar de efect. Într-un colț erau
înghesuite câteva cutii vechi și elegante – rotunde și
hexagonale –, în care erau pălării cu pene, pălării de fetru,
berete și pălării de paie cu cireșe de lemn prinse de panglică.
Și o șapcă albastră, care părea să fie bărbătească, dar putea
să-i stea bine și unei femei. Și-a pus-o pe cap, aplecând-o
într-o parte, apoi a zâmbit în oglindă. Multă lume îi spusese
că i-ar sta bine cu șapcă.
Scormonind în alte două mormane, a dat peste câteva
pungi de plastic pline cu tuburi și cutii de cosmetice scumpe.
Unele dintre ele erau uscate, dar le-a împachetat pe toate –
Nick era șeful.
A găsit și un sac de plastic în care erau vreo zece peruci de
diferite forme și culori, înfășurate în hârtie fină. Într-o altă
pungă erau câteva tuburi cu substanțe pentru fixarea
perucii.
Dar apoi Felicia a făcut cea mai plăcută descoperire: o
colecție de treizeci și trei de eșarfe cum nu mai văzuse până
atunci. Vuitton, Armani, Chanel, Escada și alte mărci de care
nu auzise niciodată. Le-a numărat pentru că era prima oară
când vedea la un loc atât de multe mătăsuri vopsite manual.
Erau minunate!
N-a găsit nicio haină de bărbat. Nici măcar o șosetă.
829
Felicia s-a întrebat dacă nu cumva Nick era designer de
modă. Sau dacă nu cumva era căsătorit cu o actriță care
pleca într-o călătorie și avea nevoie de toate hainele acelea.
Poate că soția lui se specializase în roluri secundare. Și-a
închipuit-o înaltă, un pic plinuță și neapărat blondă.
Robustă, bine proporționată și cu o sănătate foarte bună.
Într-o vreme, Felicia fusese foarte slabă. Scăpase de
grăsimea depusă în perioada cât fusese însărcinată, dar,
după douăzeci și cinci de luni de la naștere, încă mai avea un
pic de burtă, așa că purta tricouri largi.
Nu se putea compara cu fermecătoarea soție a lui Nick.
Ce gând prostesc!
La fel era și fantezia pe care o avusese cu o noapte înainte.
Stătea întinsă în pat, sperând că Emilio n-avea să se
trezească în timpul nopții. Se gândea la Stuart, care era în
Fallujah. Nu mai primise nicio veste de la el de trei
săptămâni și nu voia să se uite la știri, pentru că știrile
prezentau totul în culori cât mai sumbre.
Chipul lui Stuart s-a estompat.
În locul lui, a apărut Nick.
Felicia se simțea caraghioasă și rușinată.
A încercat să se opună fanteziei, dar în cele din urmă a
cedat.

Ea și Nick.
La început, atmosfera e prietenească. Totul e cât se poate
de nevinovat – amândoi sunt oameni decenți.
Se află în casa cenușie. E o zi frumoasă și însorită.
Ea curăță pereții, adună praful, scoate gunoiul afară din
casă.
Apoi merge în grădina din spate. Vrea să curețe piscina. E
foarte cald. Își dă jos bluza și rămâne într-un maiou scurt și
negru, pe care Stuart o ruga să și-l pună atunci când…
Oare de ce s-o fi îmbrăcat cu el astăzi?
Nu poartă sutien.

830
Se întinde, apoi se apleacă și, la un moment dat, i se văd
sânii ispititori.
Nicio problemă, nu-i nimeni prin preajmă.
Vai, iată-l!
E Nick. Stă sub un palmier, întins pe un șezlong, și citește
o carte.
Nu are pe el decât un șort. Corp frumos, niciun gram de
grăsime.
O vede, zâmbește.
Îi zâmbește și ea, timidă.
Ochii ei coboară spre șort.
Vai, șortul e puțin umflat…
Nick se înroșește. Încearcă să ascundă evidența sub carte.
Ea zâmbește. Se apropie încet de el.
Amândoi încearcă să se abțină, pentru că sunt oameni
decenți.
Dar…
Aducându-și aminte de această fantezie, Felicia s-a
îmbujorat, iar genunchii i s-au muiat.
Emilio a început să plângă.
Slavă Domnului c-a fost întreruptă!

La sfârșitul celei de-a treia zile, Nick s-a întors acasă pe la


ora cinci după-amiază. Fluiera, avea un aer vesel și ținea în
mână o geantă din piele de culoare maro, care aducea cu o
poșetă, dar putea foarte bine să fie purtată și de un bărbat.
— Vreți să împachetez și geanta? a întrebat Felicia.
— Nu-i nevoie. Se pare că ai progresat foarte mult, Felicia.
Și așa era: aranjase cea mai mare parte a hainelor,
sortându-le după culoare și material.
— Cele de mătase aici, iar cele de lână dincolo, a spus
Felicia, mândră de sine.
Pe chipul lui Nick a apărut un zâmbet larg și strălucitor.
Și-a dat jos ochelarii, iar ochii săi căprui și limpezi s-au
ațintit asupra ei.

831
Feliciei îi plăcea să-i mulțumească pe cei din jurul său. Ea
însăși nu era tocmai fericită, deși știa că Stuart îi scria cât de
des putea…
— Ce-ar fi să iei o pauză? a spus Nick.
Degetele lui reci i-au mângâiat ceafa. Oare când se
apropiase atât de mult de ea?
Felicia s-a dat înapoi, simțind că-i ard obrajii. Se întreba
dacă făcuse ceva care îi trădase fanteziile…
Lui Heubel i-a dispărut zâmbetul de pe față.
— O să mă uit prin cutii să văd dacă totul e în ordine, a
spus el.
— Sper să mai aveți de lucru. Sunteți un șef pe cinste.
Oare de ce spusese chestia asta?
— Șef? a spus Nick râzând. Suntem doi oameni care au
făcut o înțelegere. Ia o pauză, Felicia. Du-te să te răcorești în
grădină, lângă piscină, și bea ceva. Văd că ai început să
transpiri.
Apoi i-a mângâiat brațul cu un deget, iar pe Felicia au
trecut-o fiorii.
— Sigur că da, a spus ea.

Heubel a închis ușa dormitorului, iar ea s-a dus la


bucătărie, a luat din frigider un bidon de suc dietetic de
piersici și, dintre fructele parfumate pe care Nick le
cumpărase în dimineața aceea de la Country Mart, a ales o
cutie de căpșune, apoi a ieșit în grădină.
S-a tolănit pe un șezlong, același pe care stătea și Nick în
fantezia ei. S-a întins, a căscat și, după ce a băut jumătate de
bidon de suc și a mâncat șapte căpșune, a adormit.
Când s-a trezit, cerul începuse să se întunece. S-a uitat la
ceas: dormise treizeci și cinci de minute.
Avea să ia autobuzul către casă mai târziu decât i-ar fi
plăcut și să meargă pe străzile pe unde din când în când
umblau găștile de cartier.
Și nici nu-i dăduse de mâncare lui Emilio!

832
Atunci de ce nu plângea?
A dat fuga în camera cu jucării.
Emilio nu era acolo.
L-a strigat.
A auzit un zgomot ciudat, care aducea cu cel făcut de o
pasăre ținută de aripi.
Venea din dormitorul principal.
Când a ajuns acolo, ușa era închisă.
A deschis-o.
Nick aranjase cutiile într-un colț în așa fel încât delimitase
un spațiu îngust, unde băgase căruciorul lui Emilio. Copilul
scâncea și era înconjurat de cutii din trei părți, ca și când ar
fi fost zidit.
Când a văzut-o. Emilio a strigat: „Maaamaaa!”
— Bietul copil, a spus Nick. S-a sculat cam prost dispus.
Felicia s-a uitat la Heubel și a rămas cu gura căscată.
Era îmbrăcat cu o rochie de gală din satin violet, cu
decolteu larg, iar în corsaj își băgase ceva, ca să-și umfle
pieptul.
Decolteul era păros.
Avea cercei lungi cu pietricele violet, se dăduse cu un ruj
violet de proastă calitate și își pusese gene false ca o curvă.
Toate astea, combinate cu părul tuns scurt și barba nerasă,
alcătuiau o priveliște pur și simplu… pur și simplu…
Nick a făcut o piruetă, a pus o mână în șold, apoi și-a
legănat fundul.
Spre ea. Apoi spre Emilio.
— Maaamaaa!
— Voilá! a spus Nick. Très chic, non? 87
Emilio a început să plângă și mai tare.
Dintr-un motiv oarecare, Felicia a izbucnit în râs.
Habar n-avea de ce. După aceea, a încercat de nenumărate
ori să-și dea seama de ce, dar n-a reușit.

87 În franceză, în original: „Ia uite!... E foarte șic, nu?”


833
Pentru că nimic din ce vedea nu i se părea amuzant. Era
scârbită și înspăimântată și…
Dar a izbucnit în râs.
Iar Nick a devenit de nerecunoscut.
Și avea un pistol.

834
CAPITOLUL 36

Am petrecut cea mai mare parte a zilei următoare la


Western Pediatric Medical Centre, ascultând-o pe Felicia
Torres, ajutând-o să se descurce prin spital, urmărindu-l pe
Emilio.
Copilașul stătea agățat de maică-sa. Nu spunea nimic și
era foarte încordat.
Doctorul Ruben Eagle, un prieten vechi care conduce
ambulatoriul spitalului, mi-a spus că Emilio nu avea nicio
problemă de sănătate. Am căzut de acord că cel mai bine ar fi
ca de Emilio să se ocupe Rochelle Kissler, o tânără psihologă
foarte capabilă care îmi fusese studentă.
I-am prezentat Feliciei pe amândoi și am rămas cu ea după
ce au plecat. Am întrebat-o dacă voia să stea de vorbă cu
mine despre ceva anume.
— Nu… Sunt foarte obosită.
— Are cine să vină să stea cu dumneata?
— Da, mama. Locuiește în Phoenix, dar o să vină dacă o
rog.
Am format eu numărul și am rămas lângă Felicia cât timp
a vorbit cu mama ei.
— O să vină mâine.
— Vrei să stea cineva cu dumneata până vine?
— Nu, nu-i nevoie… sunteți foarte amabil.
— Suntem aici ca să te ajutăm.
Felicia a început să tremure.
— Ce s-a întâmplat?
— Felul în care ați spus că vreți să mă ajutați, domnule
Delaware… Așa a zis și el. Ce glumă sinistră!
N-am spus nimic.
— N-am avut încredere în el de când l-am cunoscut. Nici
măcar o clipă!

835
Milo și cu mine am fost să ne relaxăm într-un bar din
Santa Monica. Era unsprezece noaptea. Milo cotrobăise toată
ziua prin casa din Altair Terrace împreună cu Raul Biro și alți
doi detectivi din Hollywood.
Era una dintre casele pe care Dale Bright le cumpărase
sub numele de Nicholas Heubel. Cealaltă era o cabană de
lângă Palmdale, unde îi dusese pe Emilio și mama lui – pe
Felicia o închisese în baie, lăsând-o să-și închipuie tot ce-i
făcea copilului.
Dar Heubel nu i-a făcut mare lucru lui Emilio. L-a lăsat să
plângă și să urle, fără să-i dea mâncare și apă. Apoi l-a băgat
într-o cutie de carton și a făcut câteva găuri în ea, ca să-i
prelungească agonia.
— Știu că ar trebui să am o oarecare părere de rău pentru
că am împușcat un om, a spus Milo. Dar, să mă ierte
Dumnezeu, Alex, îmi pare rău că n-am avut mai multe
gloanțe.

Trei dintre cele cinci camere ale casei din Altair Terrace
erau pline cu marcajele criminaliștilor. Terasa oferea o
priveliște frumoasă asupra dealului pe care e scris
„Hollywood”, iar în garaj era parcat Lexusul lui Heubel.
Bentley-ul fusese mutat din laboratorul departamentului
în parcarea cu mașini ridicate de poliție, unde rămăsese uitat
și Mustangul lui Kat Shonsky.
— Ar putea să-l folosească șeful ca mașină de serviciu, am
spus eu.
— Iar dacă înhami la el doi armăsari, o să arate excelent,
mi-a răspuns Milo.

În dulăpiorul pentru medicamente al lui Ansell „Dale”


Bright nu erau decât niște aspirine și câteva pastile pentru
sinuzită eliberate fără rețetă.
Sub chiuvetă fusese găsită o cutie din lemn de nuc lustruit
plină cu flacoane de testosteron sintetic. Iar într-o cutie
asemănătoare din lemn de arțar se găsiseră seringi sigilate.
836
— Crezi că voia să fie mai musculos? m-a întrebat Milo. De
ce, ca să arate mai bine într-o rochie?
Am ridicat din umeri.
Milo și-a terminat Martiniul și mi-a spus că a descoperit în
casă pașapoarte pe șase nume și o mulțime de alte
documente care trasau drumul lui Bright de la New York la
Londra, apoi la Paris și Lisabona, după care înapoi în Anglia
și prin Irlanda și Scoția. Ultima oprire: Zürich.
Trammel Dabson era o altă identitate pe care o furase
Bright. Dabson era născut în aceeași zi cu Bright și bietul
Nicholas Heubel.
Purtătorul inițial al numelui Trammel Dabson era un copil
care fusese înmormântat în cimitirul Morton Hali din
Edinburgh.
Bright făcuse o copie a inscripției de pe piatra lui funerară
și o pusese într-un album.
Avea vreo cincisprezece albume – cronica unei vieți trăite
sub identități false.
Suvenirurile nu se limitau la hârtii. Într-o mică pivniță
săpată în coasta dealului din spatele casei, Milo descoperise
trei cufere pline cu arme de foc, cuțite, două lămpi cu
acetilenă, funii groase, fiole cu otravă, mănuși de latex și tot
felul de instrumente chirurgicale: scalpele, catetere și clești,
fiole cu otravă.
Tăieturile din ziare străine alcătuiau o altă cronologie.
Un caz de crimă nerezolvat – victima era proprietarul unei
pensiuni din arondismentul unsprezece al Parisului.
Dispariția unui patron de pub din Oxford, renumit pentru
proasta lui dispoziție.
Și un articol în portugheză care urma să fie tradus. Dar
fotografia cu granulație mare a unei doamne robuste și
cuvântul assasinato, care apărea de mai multe ori, nu lăsau
nicio urmă de îndoială cu privire la soarta femeii.

Casa din Brentwood era un simplu paravan, de aceea


criminaliștii n-au descoperit nimic interesant înăuntru. Când
837
își luase numele de Nicholas Heubel și hotărâse să se dea
drept consilier financiar, Bright închiriase acea casă scumpă
pentru că avea nevoie de un simbol al bogăției sale. Soraya
Hamidpour găsise „un client din industria filmului” care era
dispus s-o închirieze.
A fost ușor să se acceseze informațiile din computerul lui
Bright, deoarece nu avea niciun sistem de protecție, iar
parola era „Băiat Deștept”.
Pe hard discul lui erau stocate mai ales documente de
natură financiară – grafice comerciale, indicatori de
performanță, informații despre bursele din întreaga lume – și
câteva filmulețe porno sado-maso.
Într-un folder separat se aflau cinci variante ale unei
broșuri pe care „Nicholas Heubel al III-lea” le întocmise cu doi
ani înainte. Plănuia să înființeze Hydro-Worth, un fond
mutual care să facă tranzacții cu produse petroliere. Bright
adăugase în broșură o scurtă prezentare a sa, în care mințea
că făcuse studii la Eton, Harvard și Wharton, descriindu-se
drept „un tactician desăvârșit, cu o extraordinară capacitate
de previziune financiară”.
Totuși, lăudăroșenia lui avea un temei. Când se mutase de
la New York la Londra, se folosise de niște scrisori de
recomandare false și reușise să obțină o slujbă la o firmă de
brokeraj. A învățat să facă tranzacții cu bunuri de larg
consum atât de bine, încât a reușit să obțină prime de
performanță fabuloase și o scrisoare de recomandare din
partea directorului.
După optsprezece luni, și-a dat demisia și a început să facă
investiții pe cont propriu. La nouă ani după ce moștenise un
milion trei sute șaizeci de mii de dolari, Bright avea în conturi
șapte milioane o sută de mii de dolari, fără să se pună la
socoteală contul din Elveția, a cărui verificare avea să ia ceva
timp.
Și încă ceva care avea legătură cu Elveția: pe coperta din
spate a unuia dintre albume era atașată cu niște clame o

838
chitanță de la o clinică din Lugano, pe care se vedea un scris
elegant. Nu se specifica pentru ce fuseseră încasați banii, dar
suma în franci înscrisă pe chitanță echivala cu cincizeci și
cinci de mii de dolari.
— Poate c-o fi avut probleme cu drogurile și s-o fi dus la o
clinică de dezintoxicare foarte scumpă, a spus Milo. Dar în
casa lui din Altair Terrace n-am găsit nicio substanță
dubioasă, în afară de flacoanele cu testosteron.
— Poate că a fost o cură de dezintoxicare reușită. Dacă-i
așa, societatea a avut de suferit.
— De ce?
— Pentru că dup-aia a avut mintea suficient de limpede
cât să hăcuiască și alți oameni.

În ciuda priceperii sale în chestiunile financiare, Nicholas


Heubel al III-lea n-a reușit să convingă niciun investitor, așa
că Hydro-Worth a rămas în stadiul de proiect.
— La început, avea un oarecare farmec, dar atunci când îl
cunoșteau un pic mai bine, oamenii se speriau, la fel ca cele
două surori.
— Istețimea de care dădea dovadă Bright lucra împotriva
lui.
— Pentru că era prea drăguț ca să fie adevărat.
— Raul a găsit o însemnare pe o versiune tipărită a
broșurii: „A venit vremea să adopt un stil de viață simplu și
să mă concentrez pe lucrurile importante.”
— Și-a stabilit prioritățile.
— Iar societatea a avut din nou de suferit, a spus Milo.

După ce am comandat al doilea rând de băutură, lui Milo


i-a vibrat telefonul. Nu i se auzea soneria din pricina gălăgiei
din bar: oamenii vorbeau tare, iar la televizor se dădea un
meci de fotbal mai vechi. Milo s-a uitat la mobilul zguduit de
propriile-i vibrații, și-a mestecat măslina, a înghițit-o, apoi a
răspuns.
— Da, Sturgis… lucrezi cam târziu, doctore… așa, și? Ce
839
chestie… mersi mult! Altceva?… Ai dreptate… O să-l întreb.
Mersi că mi-ai spus.
Și-a golit paharul, apoi i-a făcut semn barmanului să-i
toarne încă unul.
— Care dintre doctori era?
— Weinberg, de la coroner. La ordinul șefului, autopsia lui
Dale a fost făcută în regim de urgență.
— Păi l-ai ciuruit! Mai era nevoie de autopsie?
— Cazurile în care polițiștii împușcă pe cineva trebuie
tratate cu foarte multă grijă, a spus Milo, cu aerul că nu era
vorba despre el.
Barmanul i-a pus în față cel de-al treilea pahar, iar Milo a
luat o gură și a mormăit ceva.
— Ce-ai spus? l-am întrebat eu.
A pus paharul pe tejghea, l-a apucat de picior și l-a învârtit
ușor.
— Se pare că bizarul Dale-Nick nu avea testicule. La
propriu! Îi fuseseră extirpate chirurgical – o treabă făcută
profesionist. Iar rana se cicatrizase foarte bine.
— Clinica elvețiană.
— Cică acolo poți obține orice cu bani.
— Deci a plătit să fie castrat, am spus, și ia testosteron ca
să nu-și piardă înfățișarea masculină.
— Sunt sigur că, pe baza experienței și cunoștințelor tale,
îmi poți da o explicație…
La televizorul amplasat deasupra noastră, un jucător a
alergat treizeci de metri și a reușit să marcheze. Deși era un
meci foarte vechi, unii dintre clienții de la bar au fost
emoționați de reușită.
— Aș putea să fac o întreagă teorie despre dorința de a
deține un control absolut asupra propriei persoane. Să-ți
spun că-i plăcea să-și stabilească singur doza de testosteron
și să savureze variațiile…
— Dar?
I-am făcut un semn barmanului, am arătat spre paharul

840
lui Milo.
— Unul și pentru mine, i-am spus.

841
CAPITOLUL 37

La două zile după ce-i salvase pe Felicia și Emilio Torres,


Milo a fost chemat la biroul șefului, iar el a crezut că urma să
fie felicitat.
În dimineața aceea, fusesem împreună la biroul
coronerului. Medicul legist fusese însărcinat să facă o
autopsie psihologică, și avea nevoie de părerea mea de
specialist despre motivul pentru care Ansell „Dale” Bright se
automutilase, despre fascinația sa pentru „altruismul
macabru” și dorința de a-și controla nivelul de testosteron.
Așa că am debitat câteva fraze în jargonul psihologilor, care
au mulțumit pe toată lumea.
Apoi l-am însoțit pe Milo până la Parker Centre, sediul
central al poliției.
— De ce nu urci și tu? m-a întrebat el în timp ce parcă
mașina. Probabil că Maiestatea Sa ar vrea să te cunoască.
— Probabil?
— E un tip cu toane…
— Nu, mersi. Rămân la aer.
Milo a intrat în clădire, iar eu am făcut o plimbare. Nu
prea aveam ce vedea, dar, deși eram în centrul Los
Angelesului, aerul de toamnă era neobișnuit de curat, iar
vagabonzii pe lângă care am trecut erau foarte liniștiți.
După o jumătate de oră, m-am întors în fața sediului
poliției și l-am găsit pe Milo plimbându-se de colo-colo.
— Aștepți de mult, maestre?
— De douăzeci de minute.
— O întâlnire scurtă, am remarcat.
— Toate celelalte crime ale lui Cuz Jackson s-au dovedit a
fi minciuni. Dar penitenciarul din Texas încă nu-l poate
executa pe nemernicu’ ăla, pentru că nu știe cum stă treaba
cu Antoine Beverly, a spus Milo, apoi a ridicat un deget și s-a
încruntat. Maiestatea Sa mi-a zis: „Fă ceva, Sturgis!”
842
— Dar n-a spus nimic despre Bright?
— Ba da: „Travestitul ăla nenorocit a primit ce merita.”

Așa că ne-am dus iarăși în zona dealurilor.


După lăsarea întunericului, Milo a supravegheat casa lui
Wilson Good.
Nu s-a întâmplat nimic în noaptea aceea. Și nici a doua zi.
Nu prea avea Milo cum să se ferească pe strada aia însorită,
dar oricum nu era prea optimist.

În noaptea următoare, m-am oferit să-i țin companie.


— Cumva ai prea mult timp liber? m-a întrebat el.
— Cam așa ceva.
În dimineața aceea, secretara mogulului o sunase pe Robin
să-i spună că, peste trei zile, șeful ei „ar vrea să vadă cum
avansează lucrarea”. Așa că Robin muncea din greu ca să
asambleze mandolina.
— Vrei să fii aici când vine? m-a întrebat ea.
— De ce, ca să-ți dau uneltele la mână?
— Când cineva are o idee fixă, i se pare că tot ce aude e
interpretabil…
— Și care-i problema?
— Nu-i nicio problemă.
Am parcat Cadillacul la capătul dinspre sud al străzii lui
Wilson Good, suficient de aproape cât să-i vedem casa și
poarta acționată electric – plasa de sârmă din care era făcută
dădea impresia că fațada casei era închisă într-o cușcă.
Lumina slabă a celor două becuri de pe stradă nu ne
permitea să vedem prea bine casa. Cea mai mare parte a
curții era întunecată.
— Unde ți-e cutia de Red Bull? am întrebat.
— Azi am băut doar cafea.
Ne pregăteam pentru o așteptare îndelungată.
Dar, după numai două minute, am văzut amândoi că ceva
se mișca în spatele porții.

843
Individul nu avea pe unde să fugă. S-a furișat într-un colț,
fără să ia în seamă ordinul lui Milo de a ieși la lumină, și s-a
chircit, încercând să se facă mic de tot.
Milo s-a așezat în așa fel încât să nu poată fi văzut și a pus
mâna pe pistol – în săptămâna aceea, își folosise arma mai
mult decât în toate lunile dinainte.
— Ieși de acolo! Vrem să te vedem la față!
Se auzea murmurul autostrăzii.
— Pune mâinile pe cap și înaintează cu spatele spre locul
de unde vine vocea mea. Acum!
S-a auzit mugetul îndepărtat al unui claxon de camion.
Milo a repetat ordinul, mai tare.
Nimic.
— Cum vrei! Până la urmă tot o să ieși de-acolo!
Tăcere.
— Vrei să te scoatem cu furtunuri cu apă?
Vuietul mașinilor ajungea până la noi de la o distanță de
câțiva kilometri.

A chemat trei mașini de poliție de la secția din Hollywood și


un lăcătuș. Au venit cinci polițiști sub conducerea unui
sergent care, după ce a evaluat situația, a spus:
— Nu văd ce-am putea face.
Lăcătușul a apărut zece minute mai târziu.
— E înarmat? a întrebat el, aruncând o privire spre poartă
de la vreo zece metri.
— Nu știu, a spus Milo.
— Și ce vreți de la mine? Poarta e acționată electric. N-am
ce să-i fac.
— Ce propui?
— O armă nucleară.
— Vai, mersi!
— Cu plăcere. Acuma pot să plec?
După alte cinci minute în care nu s-a întâmplat nimic,
Milo a strigat:
— Te-ai hotărât să ieși de-acolo, amice?
844
Niciun răspuns.
— Până la urmă tot o să te arestăm! a spus Milo.
— Poate că-i surd, a spus sergentul. Anul trecut am avut
parte de un surd care până la urmă a fost împușcat. Mare
necaz.
Milo și-a continuat monologul, alternând amenințările cu
tonul amical.
Când a spus: „Bine, aruncați cu gaze lacrimogene”, din
spatele porții s-a auzit o voce:
— Ies!

Apoi a apărut în grădină un individ căruia luna îi lumina


doar jumătate din față.
Era un negru slab și jigărit, cu părul vâlvoi, barbă încâlcită
și haine ponosite.
— Pune mâinile pe cap!
Negrul și-a ridicat imediat brațele sfrijite.
— Întoarce-te cu spatele și apropie-te de mine, până când
ajungi lângă poartă.
— Știu cum se face… a spus individul.
Milo i-a prins mâinile de poartă cu o pereche de cătușe.
— Am crezut că vreți să mă scoateți de aici… Puteam să
sar gardul, că doar așa am intrat în grădină.
Milo s-a întors către sergent.
— Cred că poarta poate fi deschisă și manual. Ar trebui să
fie un buton lângă motorul care o acționează. Cine sare
gardul?
— Vrea cineva să fie Tarzan? a întrebat sergentul.
— Când eram mică, am făcut gimnastică, a spus o polițistă
scundă și durdulie.
— Atunci sari, Kylie.
După două încercări eșuate, Kylie a reușit să pună piciorul
pe plasa de sârmă, apoi s-a cățărat cu grijă și a sărit în
grădină.
— L-am găsit! E chiar pe cutia motorului.

845
— Fii atent! i-a spus Milo individului încătușat. Poarta o să
se deschidă, trebuie să te miști odată cu ea. Și să nu intri în
panică.
— Nu intru în panică niciodată, a spus el.
— Ești imperturbabil.
— Și asta!

După ce a fost desprins de poartă și încătușat iarăși,


individul a rămas cu privirile în gol. Milo i-a lăsat pe polițiști
să plece, apoi i-a cerut negrului să se așeze pe bordură.
— În sfârșit ne-am întâlnit, Bradley, i-a spus Milo.
Bradley Maisonette a lăsat capul în jos.
— Ai venit să-l vezi pe Will, vechiul tău prieten? E un mod
foarte ciudat de a-i face o vizită.
— Mă cunoașteți de undeva? a întrebat Bradley. Pentru că
eu nu vă cunosc.
— Te-am tot căutat, domnule Maisonette.
Felul în care i se adresase Milo l-a făcut să tresară. Apoi a
zâmbit.
— O vreme, n-ați reușit să dați de mine.
— Felicitări! Acuma hai să stăm de vorbă.
— Păi și cum m-ați căutat? a întrebat Maisonette. Adică ce
tehnică ați folosit? Că nu m-am ascuns deloc: am trăit liniștit
pe Strada 4.
— Ah, pe maidanul cu rulote și corturi?
Maisonette rânji, arătându-și dinții stricați.
— Noi îi spunem Suburbia. Tot timpul merg acolo. Nu
trebuia decât să întrebați. Dacă ați fi căutat nițel, precis m-ar
fi dat în gât unul dintre drogații de-acolo.
Vorbea calm și limpede. Avea hainele zdrențuite, dar dacă
ai fi stat de vorbă cu el la telefon, ai fi crezut că-i un tip
rafinat.
— Polițistul care te supraveghează știe că umbli pe-acolo?
Maisonette a izbucnit în râs.
— Niciodată nu mă duc să stau de vorbă cu polițiștii, a
spus el.
846
L-am dus pe Maisonette la secția din Hollywood.
— Ce acuzații mi se aduc? a întrebat el.
— Violarea unei proprietăți private și tentativă de spargere.
Unde mai pui că te-ai opus arestării. Cam atât, deocamdată.
Dar dacă ai puțină răbdare, o să-ți mai spun câteva.
— Acuzații mărunte… O s-o scot la capăt cumva.
— N-o să fie nevoie, dacă stai de vorbă cu noi.
— Atât de simplu să fie?
— De ce nu?
— Nimic nu-i simplu pe lumea asta.

Maisonette a ajuns în aceeași cameră de interogatorii pe


care, în urmă cu câteva zile, Tasha o umpluse cu mirosul
floral al parfumului și loțiunilor ei. Cât despre Bradley, el
împrăștia tot duhoarea de om nespălat care îmi invadase
Cadillacul când l-am pus pe bancheta din spate și l-am dus
la secție.
Odată intrat în cameră, Maisonette a început să-și
adulmece mirosul și s-a încruntat, ca și când abia atunci și-
ar fi dat seama că pute. Milo l-a întrebat dacă vrea să bea
ceva.
— Aș vrea o friptură, a spus Maisonette. Un fileu rumenit
bine și fraged pe dinăuntru, cu o garnitură de ceapă prăjită.
Iar ca aperitiv, o salată Caesar cu mult sos. Vin roșu, dar să
nu fie franțuzesc – le prefer pe-alea din California – Pinot
Noir.
— Cooperează, Bradley, și-ți cumpăr și caviar.
— Mi se pare oribil! Are gust de păsărică nespălată.
— Ți se întâmplă des să refuzi caviarul și păsăricile
nespălate?
Maisonette a zâmbit.
— De ce încercai să intri pe furiș în casa lui Wilson Good?
— Nu voiam să intru pe furiș.
În lumina puternică din camera de interogatorii, pielea lui

847
Maisonette era pământie, zgâriată și arsă de soare. Avea ochii
inflamați, iar pleoapele îi erau lăsate. Avea treizeci și unu de
ani, dar arăta de parcă ar fi avut vârsta lui taică-său.
Tatuajele rudimentare care-i acopereau brațele nu reușeau
să-i ascundă venele găurite și vânătăile.
— Atunci ce căutai acolo? a întrebat Milo.
— Voiam să stau de vorbă cu Will.
— De ce?
— Pentru că m-a chemat.
— Când?
— Săptămâna trecută.
— Ai telefon?
— M-am exprimat greșit… A trimis-o pe prietena lui pe
Strada 4 și ea m-a rugat să trec pe la ei. Mi-a zis că Will vrea
să stea de vorbă cu mine.
— Despre ce?
— Nu mi-a spus.
— Dar te-ai dus până la urmă.
— O săptămână mai târziu.
— Nu trebuia să-ți spună despre ce voia să vorbiți, pentru
că știai deja, a zis Milo.
Preț de o clipă, Maisonette s-a gândit să nege.
— Ce rost are să m-ascund? a spus el, apoi a încuviințat
din cap cu un aer obosit.
— Și despre ce urma să vorbiți?
— Antoine, a spus Maisonette. N-am altceva de discutat cu
Will.
— Deci voia să vorbiți despre Antoine Beverly.
— Dimpotrivă. Prietena lui mi-a zis că Will vrea să mă
convingă c-ar fi bine să nu vorbesc cu nimeni despre Antoine.
Cică urma să-mi explice el de ce.
— Cine-i prietena lui?
— O gagică albă, cu pistrui, care-și zice Andy.
— Păi asta-i nevastă-sa.
— Chiar credeți tot ce vi se spune? a spus Maisonette
rânjind.
848
— De ce ne-ar fi mințit Andy? întrebă Milo.
— Will umblă cu ea de vreo zece ani și, pentru că
antrenează la un liceu finanțat de Biserică, tre’ să pară un tip
respectabil, așa că le spune preoților că e căsătorit. Dar nu-i
așa.
— Și zici că-s împreună de zece ani?
— Da, lui Will îi e teamă să-și ia angajamente, a spus
Maisonette.
— Iar voi doi ați păstrat tot timpul legătura.
— Nu tot timpul… Ne întâlnim din când în când.
— Când l-ai văzut ultima oară?
— Când nu-s la pușcărie, nu mă interesează calendarul…
— Dar nu știi cât a trecut de atunci? Câteva luni? Câțiva
ani?
— Cam un an. L-am rugat să-mi împrumute niște bani ca
să mă pun pe picioare.
— Și te-a ajutat?
— Sigur că da.
— Prieten de nădejde.
— Ne știm de multă vreme.
— Hai să revenim la prezent, a spus Milo. Andrea, așa-zisa
nevastă, ți-a spus că vechiul tău prieten e dispus să-ți dea
bani ca să nu vorbești despre Antoine.
— Oricum n-aveam de gând să vorbesc, răspunse
Maisonette. Când l-am sunat, nu mi-a răspuns, dar nu m-a
deranjat.
— Dar de ce era Will îngrijorat dintr-odată că ai putea
vorbi despre Antoine?
— De ce-mi puneți o întrebare la care deja știți răspunsul?
a spus Maisonette zâmbind.
— Aș vrea să aflu care-i răspunsul tău.
— Pentru că situația s-a complicat.
— Adică s-a redeschis cazul lui Antoine.
Maisonette a încuviințat din cap.
— După ce ai vorbit cu Andreea, te-ai ascuns.

849
Maisonette i-a aruncat o privire care voia să spună: „Cine,
eu?”
— Bradley, să știi că nu-s chiar atât de prost pe cât par.
Am fost pe Strada 4 de multe ori, iar drogații mi-au zis că
parcă intraseși în pământ.
Era o minciună sfruntată, dar Milo nici măcar n-a clipit.
— Am umblat de colo-colo, a spus Maisonette, dând din
umeri. N-ați căutat suficient.
— Nu-i nimic, în cele din urmă ne-am întâlnit și ne
distrăm de minune. Ia spune-mi, de ce-l îngrijora Antoine pe
Will?
Maisonette și-a scărpinat unul dintre brațele distruse.
— N-o să mă acuzați de nimic, nu? a întrebat el. După ce-l
găsiți pe Will, o să vă confirme că m-a invitat să trec pe la el
când vreau. Asta înseamnă că nu i-am încălcat proprietatea
și că n-a fost un 45988.
Milo a râs.
— Dar ai sărit gardul!
— Mai întâi am sunat… Am crezut că era acasă.
— Păi dacă n-a răspuns nimeni, cum de-ai crezut că-i
acasă?
— Uneori, Will are pase proaste.
— Adică?
— E deprimat, stă în pat zile în șir și nu vrea să vorbească
sau să se vadă cu nimeni. În ultimii ani, s-a simțit mai bine,
pentru că a luat niște pastile. Îi place slujba pe care o are
acuma și nu vrea să aibă probleme, dar înainte, când eram la
facultate, chiulea de la multe cursuri și lua notițele de la
mine.
— Ați fost împreună la facultate?
— Da, la California State Long Beach. Eu am făcut un an
de electrotehnică, Will ceva care să nu-i epuizeze creierul, a

88459: în sistemul codificat al poliției din California, spargere


cu furt.
850
zis Maisonette, flexându-și brațele. Educație fizică.
— Deci Will are depresii de multă vreme? am întrebat eu.
— De foarte multă.
— Depresiile au început înainte, sau după moartea lui
Antoine?
Maisonette a ridicat ochii în tavan.
— E o întrebare dificilă, Bradley? a spus Milo.
— Aș vrea să mănânc ceva, a spus el, răsucindu-se în
scaun. Și aș bea o cola – una normală, nu dietetică.
— Mai întâi răspunde la întrebare.
Maisonette și-a frecat palmele, apoi s-a luat cu mâinile de
păr și a tras atât de tare, încât i s-a întins pielea de pe frunte,
iar sprâncenele i s-au ridicat un pic.
— Înainte sau după? am spus eu.
— După.
— Amintirea lui Antoine a rămas întipărită în mintea lui
Will și i-a făcut viața grea.
— Vorbiți ca un psihiatru.
— Mi se întâmplă uneori. Pe tine cum te-a afectat
dispariția lui Antoine?
— Pe mine? În niciun fel.
— Dar pe Will l-a afectat.
Maisonette și-a strâns brațele în jurul trupului.
— Ce frig e aici, a spus el. Nu vreți să dați drumul la
căldură?
— Ce-l chinuia pe Will? a întrebat Milo. I-a făcut ceva lui
Antoine? Sau cumva Will și cu tine i-ați făcut ceva?
Maisonette a întors capul într-o parte, iar ochii i s-au
umplut de lacrimi.
— Chiar credeți asta?
— Domnule Maisonette, am de-a face cu un caz de crimă
redeschis după șaisprezece ani, și doi așa-ziși prieteni ai
victimei se ascund de poliție.
— „Așa-ziși”? Uitați cum stă treaba: eram cei mai buni
prieteni. Cei mai buni! Eu nu i-am făcut nimic lui Antoine.
Will nu i-a făcut nimic lui Antoine.
851
— Atunci Antoine a dispărut pur și simplu?
— N-am făcut-o noi! Nici Will, nici eu.
— Atunci cine?
Maisonette își răvășea părul, împrăștiind mătreață pe
masă.
Milo a dat cu pumnul în masă, iar tăblia de metal a
zbârnâit.
— Gata cu minciunile! a strigat el. Ce s-a întâmplat cu
Antoine?
Era foarte furios. Maisonette l-a privit calm în ochi.
— Nimic, a spus el.
Milo s-a ridicat de pe scaun, s-a sprijinit de marginea
mesei, cât pe ce să o răstoarne cu greutatea lui.
— Șaisprezece ani, Bradley! Părinții lui Antoine încă suferă
pentru că nu știu ce s-a întâmplat cu el. Tu și așa-zisul tău
prieten ați fost la înmormântarea lui și v-ați prefăcut că erați
distruși. Șaisprezece ani afurisiți!
Trupul slăbănog al lui Maisonette a început să tremure.
— Vorbește! a strigat Milo.
Maisonette a lăsat capul în pământ.
— La naiba, Will! a spus el.
— Will a făcut ceva?
— M-a pus să jur.
— Că ce?
— C-o să tac. Nu pentru că Will și cu mine am fi făcut
ceva. Ci pentru că lui i s-a făcut ceva!
A lovit masa cu pumnul.
— Și mie!

852
CAPITOLUL 38

Numele acelui bărbat era Howard Ingles Zint.


Își spunea și Floyd Cooper Zindt. Zane Lee Cooper. Sau
Howard Cooper Sayder.
Cu șaisprezece ani în urmă, era „director de vânzări pentru
Coasta de Vest” la firma unde lucraseră cei trei prieteni. S-a
dovedit că Tineretul în Acțiune, care se desființase în urmă
cu vreo zece ani, era de fapt o escrocherie, pentru că vindea
abonamente, dar apoi livra revistele foarte rar.
Zint sosise în Los Angeles în luna mai – după ce locuise o
vreme în Tucson – și începuse să recruteze școlari. Alegea cu
precădere copii de culoare, bazându-se pe un raționament
rasist: pielea neagră înseamnă sărăcie, iar sărăcia este un
factor motivațional considerabil. Când Antoine, Will și
Bradley l-au cunoscut, Zint avea treizeci și cinci de ani și
vorbea foarte convingător. Le-a spus că în facultate fusese un
tip foarte arătos și că era în stare să vândă orice.
Acum era întemnițat în închisoarea de maximă securitate
din Florence, Colorado. Poza de la dosar înfățișa un tip cu
fața suptă, barbă albă și ochi stinși. Când îți petreci douăzeci
și trei de ore pe zi în celulă, nu-i de mirare că arăți așa. Cu
atât mai mult cu cât știi că mai ai de ispășit nouăzeci și doi
de ani din cei o sută la care ai fost condamnat pentru că ai
răpit, bătut, torturat și violat nenumărați băieți.
Cu șaisprezece ani înainte, Zint încă nu devenise violent.
Se mulțumea să-și seducă victimele cu bani – le promitea
băiețeilor că o să le cumpere jocuri video, treninguri și adidași
–, iar când avea de-a face cu adolescenți, îi momea cu „gagici
mișto”.
În Los Angeles, totul a început cât se poate de simplu: Zint
îi lua pe cei trei băieței negri și veseli la un colț de stradă și le
arăta traseele pe care trebuiau să le urmeze. Când băieții își
terminau treaba, se ducea să-i ia cu mașina. Le dădea înainte
853
bani, deși era interzis de legislația muncii.
După ce le-a câștigat încrederea, a început să vină după
băieți înainte de terminarea programului și să ia pe câte unul
dintre ei în dubă. Înăuntru avea bere rece, jointuri proaspăt
rulate și pastile despre care Zint pretindea c-ar fi bune
pentru „relaxare”. Îi mai dădea băiatului niște bani și punea
muzică la un casetofon. Apoi aștepta zâmbind ca puștiul să
se amețească.
— De-aia nici acum nu-s sigur că s-a întâmplat, a spus
Bradley Maisonette. Deși știu că s-a întâmplat. Poate că n-aș
fi fost sigur nici acum…
— Dar când ți-a povestit Will… am spus eu.
— După ce a încercat să se arunce de pe digul Long Beach,
atunci mi-a zis. Eram în al doilea semestru de facultate. Am
reușit să-l împiedic. A trebuit să mă lupt cu el – întotdeauna
a fost un tip vânjos. Și l-am întrebat de ce dracu’ a vrut să
sară. Atunci mi-a zis ce s-a întâmplat. Maisonette a tras aer
în piept cu putere și a continuat: Tocmai îi salvasem viața, și
ce credeți c-a făcut după ce mi-a povestit? S-a năpustit
asupra mea și mi-a dat un pumn, a spus Maisonette,
frecându-și maxilarul. I-am zis: „Ce-ai pățit, frate?” Și Will mi-
a zis: „Mi-ai dat planul peste cap! Viața mea nu merită să fie
salvată!” Will, care era un tip solid, plângea ca un copilaș.
Bradley s-a șters la ochi cu palma.
— Iar când Will ți-a spus ce i-a făcut Zint, ți-ai amintit și
tu… am spus eu.
— Am știut întotdeauna, dar am ținut ascunsă amintirea
asta… în spatele unei cortine. În timp ce-l ascultam pe Will,
parcă s-a dat cortina la o parte… Și amintirea mi-a apărut
foarte viu în minte.
— Și i-ai spus lui Will? l-am întrebat eu.
— Nu atunci. Nu mi-a venit, eram prea… copleșit. În
săptămâna aia aveam examene. Will era deprimat mai tot
timpul, lua notițele de la mine, iar la literatura engleză a
copiat din lucrarea mea. Arăta foarte rău. Și da, depresiile au

854
început după ce-a dispărut Antoine, imediat după – ar fi
trebuit să-mi dau seama, dar…
— Dar, în cele din urmă, i-ai povestit lui Will ce-ai pățit și
tu.
— Da, a spus el, apoi a clătinat din cap. Amândoi eram
dărâmați. Spre deosebire de mine, Will a reușit să treacă
peste asta. Copia după mine la examene și, până la urmă, el
e cel care a ajuns un tip respectabil, a spus el ridicând
mâinile. Și uitați în ce hal am ajuns eu.
— Dar tu ești cel care stă de vorbă cu noi acuma, spuse
Milo. Ești un tip de treabă.
— Mda, sunt un adevărat sfânt…
— Ce s-a întâmplat cu Antoine?
— Ce s-a întâmplat? a plecat cu Zint și nu s-a mai întors.
Antoine a urcat în duba lui și au plecat. Era ceva nou, pentru
că, de obicei, Zint parca pe o străduță liniștită și rămânea
acolo ca să petreacă. Duba arăta de parcă ar fi fost casa lui:
înăuntru avea mâncare, băutură, cărți, jocuri și tot felul de
chestii.
— Deci în ziua aia Zint a procedat altfel decât de obicei: a
plecat cu duba.
— Dar habar n-am încotro. În ultimii șaisprezece ani, m-
am tot întrebat unde s-au dus…
Maisonette s-a ridicat de pe scaun și a făcut înconjurul
camerei, apoi s-a dus într-un colț, și-a sprijinit capul de
perete și a rămas nemișcat câteva clipe. Când s-a întors la
masă, a lăsat capul în piept și a închis ochii. Mai întâi a
mișcat buzele, apoi a spus:
— Prima oară.
— Era prima oară când Antoine urca în duba lui? am
întrebat eu.
A încuviințat din cap, iar părul i s-a frecat de marginea
mesei.
— Antoine nu avea încredere în el. Antoine era mai deștept
decât noi. Dar în ziua aia… Bradley a strâns pleoapele cu
putere. Doamne, e atât de…
855
Apoi a dus mâna la ochi.
— Faci ceea ce trebuie, i-a spus Milo, punându-i mâna pe
umăr.
Maisonette a ridicat capul și a privit în gol, ca și cum ar fi
urmărit ceva care se afla la câțiva kilometri de el. Obrajii
scofâlciți îi tremurau. Ochii îi erau umezi și roșii.
— Antoine a urcat în dubă pentru că noi i-am spus că e
mișto. Zint ne-a dat cincizeci de dolari ca să-l convingem că e
mișto. Will nu voia să recunoască ce pățise, și nici eu. I-am
spus lui Antoine că era mișto în dubă, și el a urcat, și nu l-am
mai văzut de atunci, și acum nimeni n-o să mă ierte pentru
ce-am făcut.

Howard Zint, internat în infirmeria închisorii – era


diabetic, tuberculos și infectat cu HIV – a făcut o înțelegere
cu autoritățile: două ciocolate în plus pe lună, și fără mărirea
pedepsei.
A povestit totul cu precizie, fără să dea semne c-ar fi
tulburat.
Antoine i-a respins avansurile și a încercat să scape din
dubă. Zint l-a lovit peste față, iar copilul a căzut pe spate și s-
a lovit cu capul de muchia unui automat de cazinou în
miniatură pe care Zint îl cumpărase chiar în ziua aceea.
Zint s-a dus în zona aridă de la nord de câmpurile
petrolifere de lângă La Cienega și l-a îngropat pe o dună,
undeva la marginea de est a actualului parc de distracții
Kenneth Hahn. Deși trecuseră șaisprezece ani de atunci, Zint
a fost în stare să facă o hartă.
Din pricina exploatărilor petroliere, zona își schimbase
aspectul, așa că a luat ceva timp până a fost găsit locul
indicat de Zint.
Oase.
Medicii legiști n-au constatat nicio leziune majoră la cap,
dar au identificat urmele mai multor tăieturi pe coastele lui
Antoine. Deși avea să-și petreacă în închisoare tot restul
vieții, Zint spusese o minciună prin care încerca să-și
856
micșoreze vina.
Unii au cerut să nu se respecte înțelegerea și Zint să fie
judecat pentru crimă.
Sharna și Cordon Beverly au spus:
— Dați-ni-l pe Antoine și lăsați-ne în pace.

Înmormântarea a avut loc într-o dimineață frumoasă de


toamnă. La ceremonie au participat mai bine de două sute de
persoane: rude, prieteni, necunoscuți impresionați de cazul
lui Antoine și obișnuitul pâlc de politicieni, jurnaliști și
„activiști comunitari” care veniseră numai ca să apară în
poze.
Bradley Maisonette și Wilson Good n-au venit. Good și
Andrea stătuseră o vreme la un motel din Tarzana, iar cu o zi
înainte să-l prindem pe Maisonette au fost să-și ia câinele și
au plecat nu se știe unde.
— Să sperăm că într-un loc fără diguri, a spus Milo.

După înmormântare, am stat la rând ca să prezentăm


condoleanțe familiei.
Gordon Beverly ne-a strâns mâinile și a făcut un pas
înainte, ca și când ar fi vrut să ne îmbrățișeze, dar s-a
abținut. Sharna Beverly și-a ridicat vălul de doliu: fața ei
părea cioplită, ochii îi erau limpezi și uscați.
— Ați reușit, domnule locotenent!
I-a prins capul între mâini și l-a sărutat pe obraji, apoi și-a
coborât vălul.
S-a întors la locul ei și a așteptat să se apropie următoarea
persoană.

857
CAPITOLUL 39

Robin a muncit toată noaptea, așa că a reușit să asambleze


și să lăcuiască mandolina cu șase ore înainte de sosirea
mogulului. A înfășurat-o într-o bucată de catifea verde și a
pus-o pe masa din sufragerie.
— E superbă! Am spus eu.
— Tocmai a sunat, și mi s-a părut că avea un ton prea
familiar.
A făcut duș, și-a șters cu prosopul părul buclat, dar nu s-a
machiat. S-a îmbrăcat cu o rochie maro lungă până la
genunchi, pe care nu o mai purtase de câțiva ani.
— Da, știu! a spus ea.
— Ce știi?
— Că nu-i tocmai genul de rochie pe care ar fi purtat-o
Audrey.
În timp ce Robin își aranja părul, m-am dus să pornesc
filtrul de cafea.
— Să pui decofeinizată, da?

Am încercat să-i ocup timpul cu niște întrebări.


— Cu ce mașină crezi c-o să vină?
Am căutat o poză a mogulului pe internet – era unul dintre
cei care contribuiseră la dezvoltarea lui. Avea treizeci și trei
de ani, își dăduse licența și doctoratul la Stanford și deținea o
avere de patru sute șaptezeci și cinci de milioane de dolari.
— Știam eu că trebuie să fie foarte bogat.
— Deci ce mașină?
— De unde să știu?
— Tu ce zici, blondino?
Blanche s-a uitat la mine și a zâmbit.
— Ar putea veni cu orice fel de mașină – poate alege una
dintre cele două extreme.
— Mai exact?
858
— Un Ferrari, sau o mașină prototip.
Când a pomenit extremele, m-am gândit la un Bentley și la
o dubă Volkswagen.
Din bucătărie s-a auzit țiuitul filtrului. Am pus cafea în
două cești și le-am adus în sufragerie.
— Ce bleagă sunt! a murmurat ea după ce a luat o gură de
cafea, apoi a ridicat jaluzelele. Ce zi frumoasă! a spus. Am
putea aștepta afară.
— Nu-ți iei cafeaua?
— Poftim? Ah, ba da. Mersi!

Ei bine, răspunsul corect era acesta: o dubă ecologică


marca Ford.
Din ea a coborât un bărbat robust cu blugi negri și tricou
cu logoul companiei de internet.
A văzut că suntem pe terasă, a studiat puțin casa, apoi s-a
apropiat de ușile din spate ale dubei.
— Musculos, am spus eu. Deci dacă vrei să nu renunțe la
comandă…
— Nu mi se pare deloc amuzant, a spus ea, dar mi-a
zâmbit.
Musculosul a deschis ușile din spate, și am văzut cum
coboară o rampă acționată electric. Apoi bărbatul cu blugi
negri a scos din dubă un scaun cu rotile.
Bărbatul din scaun era slab, palid, și tuns foarte scurt.
Avea un chip de copil și era îmbrăcat cu o bluză neagră pe
care era imprimat același logo și blugi albaștri. Se vedea că
avea picioare foarte subțiri. În timp ce căruciorul cobora pe
rampă, trupul i s-a aplecat în față, dar n-a căzut, pentru că
era fixat cu o curea de piele petrecută în jurul taliei.
A apăsat un buton, iar scaunul a mers puțin înainte, apoi
s-a oprit.
S-a uitat la casă, la fel cum făcuse și șoferul.
Privea cu atenție treptele înalte din piatră care duceau
până la terasă. Se putea ajunge acolo și pe o potecă foarte

859
abruptă acoperită cu iarbă și pietre.
Mie și lui Robin ne plăcuse locul acela tocmai pentru că
trebuia să urci panta ca să ajungi la el. Ne amuzam
gândindu-ne că, la bătrânețe, o să fim nevoiți să montăm un
lift.
Bărbatul din scaun a zâmbit.
Robin s-a repezit jos.

M-a prezentat bărbatului din cărucior.


— Dave Simmons, a spus el. Mă bucur să te cunosc, Alex.
Neștiind ce să fac cu mâna, am dat s-o întind spre el.
Simmons mi-a făcut cu ochiul.
— Îmi pare foarte rău că n-avem un drum pe care să poți
urca, a spus Robin.
— Nicio problemă. Oricum, m-ar putea căra Tom până
sus…
— Nu zău! a murmurat musculosul.
— Glumeam, Tom! Nu vreau decât să văd capodopera asta.
— O aduc imediat, a spus Robin, apoi a urcat scările în
fugă.
— Ai grijă să nu te împiedici, a spus Simmons, apoi s-a
întors către mine. N-am vrut s-o șochez, dar nu prea vorbesc
despre boala mea. Ultima oară când m-a văzut, eram slăbit,
dar puteam să mă țin pe picioare. Probabil n-a observat că
nu mi-e bine. Când mă ia, când mă lasă. Acuma m-a luat…
— Scleroză multiplă?
— Da, dar nu-i o scleroză obișnuită, a spus el zâmbind.
Fața lui nu avea niciun rid, iar ochii săi albaștri erau mari
și vioi.
— Întotdeauna am vrut să fiu diferit de ceilalți, așa că
acuma… Oh! E superbă!

Robin i-a întins mandolina lui Simmons.


— Nu pot s-o țin, a spus el. Am mâinile foarte slăbite.
Așa că Robin a apropiat-o mai mult. Simmons și-a ținut
respirația.
860
— E nemaipomenită! a spus el. Ești o adevărată magiciană.
Întoarce-o pe partea cealaltă, te rog… ce cutie de rezonanță!
E făcută dintr-o singură bucată sau nu văd eu înnăditura?
— O singură bucată din lemn de arțar.
— Trebuie să fi fost o bucată groasă… Se văd toate
nervurile lemnului. Și fibra aia verticală, ca de caramel…
Simmons a închis ochii o clipă, apoi i-a deschis, s-a întins
un pic și a reușit să-și apropie capul de suprafața lucioasă a
lemnului.
— Parcă ar fi un râu de lavă… Unde ai găsit un lemn atât
de frumos?
— Mi l-a dat un fabricant de viori care s-a pensionat. Îl am
de mulți ani. Pe măsură ce îmbătrânește, devine și mai bun.
— Sigur că da, pentru că se usucă în mod natural, a spus
Simmons. Lemnul uscat în cuptor nu are aceeași calitate –
am făcut o mică cercetare. E minunată, Robin! Îți mulțumesc!
Pentru că e atât de frumoasă și mai ales pentru că ai
terminat-o atât de repede. Vreau s-o donez unui muzician
talentat. O să organizez un concurs și o tombolă caritabilă.
Iar intrarea o să fie liberă. Cine va vrea să participe la
concurs va trebui să cânte cu acuratețe o piesă bluegrass 89.
O să facem un juriu din virtuozi – Grisman, Statman sau
cineva de calibrul lor. Ce părere ai?
— Mi se pare o idee grozavă, Dave!
— Cred că așa e cel mai bine. Voiam să învăț să cânt, deja
vorbisem cu un profesor, a spus Grassman, vrând să dea din
umeri, dar n-a reușit decât să-și miște ușor un braț. Aveam
planuri mari.
— Îmi pare rău.
— Ei, așa e în viață. Lucrurile vin și trec. Rămân optimist,
a spus el, apoi a mai aruncat o privire visătoare mandolinei.
O capodoperă! Sunt încântat! Gata, Tom, să mergem! Mi-a

89 Bluegrass: muzică tradițională americană înrudită cu


country-ul.
861
părut bine să te revăd, Robin. Păstreaz-o până când pun la
punct toate detaliile proiectului. Dacă îți vine vreo idee, să-mi
spui. Mă bucur că te-am cunoscut, Alex.
Tom a pus mâna pe mânerele scaunului cu rotile și l-a
împins spre rampa dubei.
Robin s-a apropiat de ei în fugă și a pus o mână pe brațul
lui Simmons.
— Oh, încă ceva, a spus el. Când crezi că ar putea fi gata și
celelalte trei instrumente?
— Astăzi încep să lucrez la mandolă.
— Deci cam în nouă luni?
— Mai repede, Dave.
— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, a spus Simmons
zâmbind.

Sfârșit

862

S-ar putea să vă placă și