Doinita Oancea

N-am o mască, sunt Doinița

E în lumina reflectoarelor de mai bine de 10 ani şi e admirată pentru naturaleţea sa. Şi n-ai cum să n-o iubeşti.
Doinița Oancea e un exemplu despre cum să fii în această lumea a show-biz-ului, unde din păcate mulţi sunt
altceva decât par.

Bună Doinița, care sunt noutățile?

Joc într-un spectacol de teatru, Marea Ruşine, scris şi regizat de Alina Şerban, la Teatrul Excelsior, asta e o
noutate pentru mine. De 11 ani n-am făcut-o niciodată, aşa că, iată, a venit momentul. În rest, sunt prinsă cu
serialul şi atelierele.

Ce ateliere?

Am un atelier de rochii de mireasă şi rochii în general, pe care le facem la comandă. Fac asta împreună cu o
prietenă. Şi tot în zona asta mai am un proiect personal, fac rochii casual.

De ce te ocupi mai exact?

Eu mă ocup de tot în proiectul meu personal. Eu mă duc după materiale, eu le aleg, eu îmi aleg modelele, eu le
duc la croitorie, eu le iau de la croitorie... practic, doar că nu le cos.

De când veleitatea astea pentru design?

Nu ştiu dacă să îi zic design, să nu sune prea pompos. Mi-au plăcut hainele de mică, dar drumul nu m-a dus
într-acolo, e un fel de hobby. Practic, am început de vreo 5-6 ani, între proiecte. De fapt chiar nu aveam vreun
proiect în perioada respectivă şi atunci am început să mă ocup de asta. Întâi cu nişte haine gipsy punk, care să
mă reprezinte pe mine. Bine, şi acum fac la fel, fac ce simt că aş purta eu.

Şi unde vinzi?

În online. Sau le duc la atelierul prietenei mele unde avem şi un showroom, viitoarele mirese le găsesc acolo.

Ai şi un blog...

Pe care scriu foarte rar, că nu-mi permite timpul. Am făcut şi un vlog, un canal de youtube, am vreo 30.000 de
followers, dar n-am mai postat de anul trecut cred.

Păi cu atâţia urmăritori? Ai vinde foarte bine.

Cred că nu prea sunt obişnuită. E ok la filmări pe platouri, dar în viaţa de zi cu zi nu sunt obişnuită să stau cu
telefonul în mână, să mă filmez non stop. Chiar e greu să faci asta.

Şi ce povești ai?
De exemplu aveam un curs de actorie pentru copii la o şcoală de televiziune şi m-am filmat cum a decurs o zi
întreagă în care mergeam la şcoală. M-am filmat de când m-am trezit până m-am întors acasă, lucruri mai
personale, că oamenii vor să vadă. O altă pasiunea e make-up-ul, pe care, tot aşa, l-am descoperit mai demult.
La un moment dat am făcut şi un curs, cu diploma cu tot, că mie îmi plac diplomele, să le pună maică-mea pe
pereţi. Am pus şi de astea pe vlog, şi chiar au mers, în sensul că oamenii s-au amuzat, că le-am făcut la modul
funny.

Citeam undeva că ţi-ai început cariera dansând la Tokio...

Da, şi dansul e o pasiune. În timpul facultăţii voiam să câştig şi eu nişte bani. Mă rog, eu mi-am dorit de mică
să am banii mei. Numai ca maică-mea nu voia să mă lase să muncesc.

Ce te-a făcut să-ţi doreşti să ai banii? Voiai să fii pe picioarele tale?

Da. Şi faptul că mama nu m-a răsfăţat niciodată şi nu-mi dădea mulți bani de cheltuit. Pe la 14 ani ţin minte că
îi ziceam: mami, lasă-mă să mă duc să muncesc pe perioada verii. Erau nişte terase pe Pache Protopopescu, pe
unde locuiam eu. Evident că nu nu m-a lăsat: cum să te duci, se iau golanii de tine, asta nu e meserie. Timpul a
trecut, am ajuns la facultate şi am început să câştig din hostess, promoţii, sampling, toate lucrurile astea pe
care le fac puştoaicele. Şi de aici am ajuns să plec, prin agenţia cu care lucrăm, în turneu cu Mahala Rai Banda
şi Rona Hartner. A fost şi prima dată când am dat autograf, mi s-a părut ceva extraordinar.

Cum e să dai acum autografe?

Acum nu mi se mai pare extraordinar (râde). E obișnuit. Oamenii mă văd, îmi zâmbesc sau îmi fac cu mâna.

E simpatia pe care o arata Tanței, sau personajelor pe care le interpretezi?

Sigur e şi de acolo, dar cred că şi pentru faptul că mă plac aşa cum sunt. N-am încercat niciodată să par mai
importantă, ceva ce nu sunt, sunt eu, Doinita, în orice situaţie, fie că sunt acasă sau la TV. N-am o mască. Sunt
asta care vorbeşte simplu, cu tine la masă. Sunt foarte mulţi oameni în show biz care îşi construiesc efectiv
personaje sau au multiple personalităţi. Eu sunt la fel, doar am grijă la vocabular, că poate în viaţa mea de zi cu
zi vorbesc mai lejer, iar la TV sunt puţin atentă în aşa fel încât oamenii să mă înţeleagă şi să nu fiu un exemplu
prost pentru copiii care mă văd. Atât.

Tu acum joci Tanța, din serialul Fructul oprit de la Antena 1. Cât de mult te identifici cu personajul
ăsta?

Spre deloc. Pentru că Tanța este o fată simplă, a învăţat, e isteaţă, dar nu foarte. La începutul proiectului era
bârfitoarea şefa, care ascultă pe la toate uşile. Acum s-a mai potolit, are şi ea o viaţă personală. Dar îmi place
de ea, pentru că e a mea. E un personaj interesant, trebuie să joc un statut foarte mic, o fată în casă şi... bine,
e adevărat că eu sunt o fată simplă în felul meu, dar pe Tanța a trebuit să o fac şi mai mică.

În ce fel te-au împlinit toate aceste personaje pe care le-ai jucat de-a lungul timpului?

Îmi place că prin ele am ajuns să am nişte trăiri pe care poate nu le-aş fi avut altfel, şi să mă gândesc la nişte
situaţii, întâmplări. Chiar învăţ din ce trăiesc personajele pe care le interpretez.

Unul care te-a marcat în mod special?

Primul personaj pe care l-am jucat, Minodora, pentru că am jucat-o patru ani, şi patru ani înseamnă vreo 600
de episoade, dacă nu mai mult. A avut foarte multe lucruri de trăit şi s-au întâmplat foarte multe, Minodora e
parte din mine, viaţa ei şi tot ce a trăit ea. Am rămas cu ea, n-o s-o uit niciodată.

Îţi plac provocările, înveţi continuu. Ai făcut Jurnalismul, apoi ai plecat cu o bursă de gender study
la Central European University...

Da, plecam pentru prima oară de acasă pentru o perioadă aşa de lungă. Îmi lăsam şi prietenul de la vremea
respectivă, a fost o ruptură. În fiecare zi stăteam la telefoane cu ei. Ţin minte, prima dată când am ajuns acolo
am plâns de dimineaţă până seara, am cheltuit vreo 50 de euro pe cartelele de telefon. Dar a fost interesantă
experienţa, pentru că după ce m-am întors tot timpul aminteam. Cât timp eram la Budapesta, ziceam că abia
aştept să ajung acasă, iar când am ajuns acasă tot timpul am vorbit de Budapesta. Cât timp am stat acolo am
aplicat şi pentru master. Asta a fost interesant. După ce m-am întors de la Budapesta, m-am angajat, am intrat
în serial, am renunţat la job şi ideea e că în ziua în care am semnat contractul cu Media Pro pentru primul serial,
Inima de ţigan, am primit şi răspunsul că sunt acceptată cu bursa întreagă la master. Iar eu m-am dus acasă şi
le-am spus părinţilor mei, care, apropo, spuneau să termin cu fluturii din cap şi cu actoria, le-am zis că am o
veste bună şi una proastă, cu care să încep? Se uitau la mine... A fost prima dată când i-am pus într-o
asemenea postură, au şi avut o reacţie de genul: ce, tu ne vorbeşti nouă aşa? Le-am zis că am semnat un
contract, că o să joc într-un serial, şi că în acelaşi timp am fost acceptat la master cu bursa întreagă, dar... ce
să crezi: nu mă duc!

Ai făcut o alegere...

Da. A venit dinăuntru, fără să mă gândesc. Pur şi simplu aşa a venit. Şi, repet: de fiecare dată când am discuţii
cu maică-mea, tot timpul stau şi analizez şi mă gândesc. Cred că am făcut-o şi la momentul respectiv, dar ceva
sau cineva mi-z zis: de acum încolo nu-i mai spune, vezi de drumul tău. Eu oricum mă duceam şi la muncă, şi la
probe, cred că am dat 5 sau 6 probe până mi-au zis: gata, rămâi cu noi.

Simţi întotdeauna ce trebuie alegi?

Uneori da, alteori nu. A trebuit să fac o alegere chiar și cu spectacolul Marea Ruşine, pentru că în toamna asta
am vrut să dau la master la actorie, la clasa domnului Marian Râlea, la Sibiu. Mult timp am funcţionat pe ideea
că pot să le fac pe toate, dar mi-am dat seama că nu pot şi am început să aleg. Şi am ales să renunţ la master
şi să merg cu spectacolul pentru că începusem deja şi mi s-a părut important să joc. Am simţit că m-am
eliberat, culmea, de un stres foarte mare. Şi o altă chestie pe care am ales-o: să nu mai predau actorie copiilor,
momentan poate.

Din cauza lipsei de timp?

Da. Nu mai am timp de mine, nu mai am timp să mă odihnesc, cu toate lucrurile pe care ţi le fixezi, cu toţi
aceşti trebuie, aoleu, aia, aia... M-am simţit foarte obsita şi am zis să mă opresc puţin.

Dar de ce s-au împotrivit părinţii tăi să fii actriţă?

Au zis, în special mama, că e un drum foarte greu, că trebuie să fac compromisuri şi ştie că nu sunt genul şi i se
părea ei o lume nepotrivită pentru mine.

Cum ai convins-o?
Nicicum. Doar am pus-o în faţa faptului împlinit, dar după aia s-a convins singură că e ok ce am ales. E mândră,
îţi dai seama. După ce am început primul serial, m-am apucat şi de facultatea de teatru. Am făcut-o la Spiru
Haret, la clasa doamnei Sanda Manu.

Cum te-ai descurcat cu doamna Sanda, un profesor atât de exigent?

Foarte bine. O iubesc foarte mult. Îi simţeam exigența, dar în acelaşi timp şi bunătatea. Răzbate de acolo de
undeva din ea. De foarte multe ori mă buşea plânsul doar uitându-mă la ea. De drag, de emoţie...

Ce ai învăţat important în şcoala de actorie?

Pe mine mă interesa foarte mult să capăt bază. Simţeam că fac nişte lucruri şi nu am fondul. Am vrut să nu fiu
o formă fără fond, motiv pentru care am ales să merg la facultate. Lângă dumneaei am înţeles multe, cum
trebuie să cauţi, ce trebuie să vezi, cum e viaţa unui actor... sunt nişte lucruri care, culmea, eu le făceam fără
să ştiu. De exemplu mie îmi place foarte mult să studiez oamenii. Îmi imaginam cine e unul sau altul, câţi ani
are, cu ce se ocupă... ca să aflu mai târziu că astea sunt nişte exerciţii. Am scăpat un pic de penibil, pentru că
aveam teama asta. Îmi aduc aminte, la primele exerciţii ne punea să ieşim din clasă şi să intrăm ca şi cum am fi
un animal. Un câine, o pisică. La început nu înţelegeam: cum să fac? Cum să-mi imaginez că sunt câine?! Nu
puteam să trec de asta. Dar vreau să-ţi spun că după ce am făcut exerciţiul ăsta, am plâns, şi mi-am dat seama
că în momentul în care am deschis uşa clasei gândindu-mă că sunt efectiv un câine, m-am transformat. Nu ştiu
de unde, sunt nişte lucruri la care poate nici acum nu am răspunsuri.

Spectacolul ăsta a venit deci ca o provocare...

A fost o provocare pentru că nu aveam încredere în mine, teatrul e ceva nou. Televiziunea şi serialele în care
joc sunt lucruri complet diferite, şi nu ştiam dacă o s-o pot face. E adevărat că şi eu sunt foarte critică în
general cu mine şi foarte rar sunt mulţumită. Dar am acceptat, mai greu, am avut foarte multe emoţii şi am tras
de mine, să scot ce am am mai bun. Asta nu înseamnă că am şi reuşit. Dar trag în continuare...

Te ajută la filmări experienţa scenei?

Nu cred. În faţa camerei mă simt ca peştele în apă. Dar acum pot să spun că Marea Ruşine este baza, în ceea
ce priveşte teatrul, şi da, mi-a deschis apetitul şi deja mă gândesc la alte spectacole. Poate chiar să mă angajez
într-un teatru...

Totuşi, ce te-a ţinut departe de teatru până acum?

Ziceam că n-o să-mi placă, pentru că sunt genul care se plictiseşte foarte repede, îmi trebuie mereu ceva nou
de făcut. Cum să stau eu o mie de ani pe un text?! O să mă plictisesc... Şi cum să joc acelaşi text, că o să fie
mecanic, aceleaşi trăiri, n-o să-mi placă. Însă, cu Marea Ruşine, am înţeles că nu e vorba de asta. Am înţeles că
te întorci tot timpul, cauţi mereu în personajul ăla şi în textul ăla, alte şi alte valenţe, şi te încarci după fiecare
spectacol, pleci mai încărcat decât la început, culmea.

Vrei să spui că îţi dă o satisfacţie diferită scena...

Normal! E altceva. Faptul că intri într-un personaj două ore şi că ai publicul lângă tine, te face prezent! La
personajul tău, la scenă. Nu ai cum să nu simţi ce se întâmplă. La un moment dat eram pe scenă şi simţeam
cum publicul stă cu sufletul la gură şi aşteaptă să se întâmple ceva. A fost foarte emoţionant. Satisfacţia e şi că
se aprind luminile şi îi vezi oamenii care te-au urmărit din umbră două ore, îi simţi dacă le-a plăcut sau nu. Mai
ales că mesajul acestei piesei e aşa de puternic şi are un impact mare asupra tuturor. Chiar mă gândeam că nu
o să pot juca în orice piesă după ce primul spectacol a fost unul atât de greu (n.red. - Marea Ruşine este un
spectacol cu distribuţie de etnie romă, care are ca temă sclavia romilor în România).

Apropo de discriminare şi de studiile tale. De ce ai ales să studiezi gender study?

Mi s-a părut interesant. Nu aveam un motiv anume, ca să fiu sinceră. Am zis să fac ceva diferit de ce aş putea
face acasă. Cumva, am vrut să înţeleg de ce sunt oamenii cum sunt. De ce există rasişti în lume. Nu e ca şi cum
am neapărat nişte răspunsuri, dar am ajuns la concluzia că aceşti oameni sunt bolnavi, că e o boală cumplită de
care ei suferă şi că efectiv îi macină. Ca ura. Te consumi tu. Aşa e şi cu rasismul.

Tu discriminezi ceva, pe cineva?

Da, femeile uşoare. Uite ce cred. Foarte mulţi oameni când se uită la mine şi îmi spun: ce frumoasă eşti, nu se
uită mai departe şi au senzaţia că pot să cumpere, să te cumpere foarte uşor. Şi cred că asta se explică prin
prisma faptului că multe femei s-au vândut foarte uşor. Am cunoscut la modul real prostituate, dar le-am înţeles
motivul, însă eu vorbesc despre alt tip, nu despre aceste situaţii dramatice unde o femeie poate că nu are
încotro. Pe ele le înţeleg. Nu le înţeleg pe cele care ar putea să muncească, care au variante şi în schimb
practică... curvăsăria. Deci, până la urmă, pot să zic că şi eu discriminez...

Atunci, pot să-ţi zic că discriminez şi eu...

Să fie clar, nu sunt homofoba, că tot vine referendumul, şi eu nu o să mă duc să votez. Am foarte mulţi prieteni
gay, dar nu mă deranjează. Evident că sunt oameni şi oameni, cum sunt peste tot, în orice etnie, cultură... Nu
cred că poţi să generalizezi, să zici: toţi sunt urâţi, toţi sunt hoţi, toţi fac rău etc. Ştiu că sunt persoane cu alte
orientări sexuale şi noi nu suntem obişnuiţi. Dar atâta timp cât mergi pe strada alături de un om care are o altă
orientare sexuală faţă de a ta, nu văd ce ai ai avea o problemă cu el.

Care sunt experienţele tale în legătură cu faptul că aparţii de altă etnie?

Pe mine oamenii nu m-au văzut niciodată diferită. De exemplu, la şcoală foarte mulţi colegi de-ai mei vorbeau
despre ţigani. Mă simţeam deranjată şi le-am spus că şi eu sunt ţigancă. A, păi tu nu eşti. Dar ce, trebuie să-mi
scrie în frunte, sau cum vă gândiţi voi? Da, dar tu nu faci aia, nu furi... Băi, dar nu fac toţi asta! Tot timpul a
trebuit să explic, pentru că ei plecau de acasă cu nişte concepţii greşite. O singură dată mi s-a întâmpla o scenă
pe care am dus-o cu mine. Un profesor mi-a zis odată că m-a uitat mama pe plajă, de aia sunt aşa închisă la
culoare. Culmea este că toţi colegii mei au sărit la gâtul lui. Altfel, din momentul în care am devenit persoană
publică, mi-am şi asumat de la început, din prima secundă, faptul că sunt de etnie romă, şi personajul pe care l-
am jucat, Minodora, era o tradiţională cu fuste. Oamenii nu se uită nicicum la mine, din contră, mă iubesc.
Probabil că sunt lucruri care nu mi se spun în faţă, dar cred că e bine nici să nu dau importanţă, de ce aş trăi cu
probleme altora?

Dar sunt artişti romi care nu recunosc că sunt romi...

Da, mulţi.

Paradoxal, cei care îşi asumă par şi cei mai câştigaţi. Dar ceilalţi, cei mai mulţi artişti romi, de ce
nu îşi asumă etnia?
Să ştii că am avut la un moment dat o reacţie, nu înţelegeam de ce... Nu-i judec, pentru că nu ştiu cum au trăit
şi ce experienţe neplăcute au avut în viaţa lor. Eu cred că de asta se feresc, dintr-o teamă. Probabil au fost
aruncaţi, renegaţi. Sunt nişte frici, nişte traume de care ei încearcă să se debaraseze cumva, neasumandu-şi un
lucru care, iarăşi, eu cred că te consumă foarte tare: să nu spui. Gândul ăsta se întoarce tot timpul la tine. Cred
că ar fi o eliberare, dar, probabil, nu au capacitatea asta. Cred că e foarte greu. Cunosc mulţi artişti romi care
nu spun că sunt romi.

Doinita, care e cel mai important lucru pentru tine?

Mi-am dat seama zilele trecute: sănătatea mamei mele. Şi a tatălui meu. Mi-am dat seama pentru ca maică-
mea urma să-şi facă nişte analize, amânasem asta o lună, de teama unei veşti proaste, şi mă încărcasem atât
de tare cu tot felul de gânduri rele, dar pe care nu le-am exteriorizat. Când am fost cu ea la spital am plâns tot
timpul, din prima clipă. Răspunsul a fost pe loc: era bine. Am plâns de dimineaţă până seara. M-am eliberat de
toate emoţiile pe care le ţinusem ascunse şi pentru că nu lăsasem să se vadă în faţa ei nimic. Şi mi-am dat
seama că poţi să ai toţi banii din lume, toate proiectele din lume, să fii cel mai de succes om, să-ţi meargă toate
bine, dacă dragi şi chiar şi tu nu eşti sănătos, n-ai nimic de fapt.

Ai o legătură puternică cu mama ta...

Chiar da. Mama m-a dorit foarte mult. M-a adus pe lume cu semnătură. Naşterea era riscantă, putea să moară
şi a semnat un act prin care spunea că dacă se întâmplă ceva în timpul operaţiei, prefera să moară ea, dar să
trăiesc eu. M-a crescut şi m-a protejat ca pe ceva... Cu toate că nu m-a răsfăţat. Şi cred că e o răsplată de la
Dumnezeu faptul că şi eu o iubesc atât de mult, încât simt că nu am aer fără ea. Şi pe tati îl iubesc foarte mult,
am o legătură foarte puternică cu ei, sunt cei mai importanţi oameni din lume pentru mine. Chiar dacă uneori
nu ne mai dăm seama, că suntem atât de prinşi în lucrurile cotidiene. Am renunţat de multe ori să stau cu ei,
preferând să mă duc cu prietenii, dar când îţi bat la uşa nişte situaţii ca astea, stai şi te gândeşti, băi, cât de
dobitoc pot să fiu, ei sunt pe primul loc în viaţa mea.

Te gândeşti să-ţi întemeiezi o familie a ta?

Da. Mă gândesc, numai că rămân cu gândul (râde), nu ştiu, tot timpul am ceva mai important de făcut. Am de
filmat, de jucat într-un spectacol... Oricum, ideea e aşa. În genral n-am avut decât relaţii lungi şi serioase. Aşa
mi-e felul. 7 ani. 5 ani. 3 ani. În momentul în care am un prieten, noi trăim ca o familie. Partenerul meu chiar
este prezent lângă mine, ştie şi textul piesei, cu el l-am învăţat. Familia aia practic există cumva, numai că nu e
cu acte şi oricum nu ştii niciodată ce se întâmplă mâine. Poate mâine mă căsătoresc la starea civilă şi în faţa lui
Dumnezeu, şi poimâine sau peste trei luni ne despărţim. În afară de părinţi, care rămân ai tăi pe viaţă, restul
lucrurilor se pot schimba oricând. Şi cred că şi copilul rămâne tot al tău. Asta e singura legătură care cred eu e
greu să se piardă, cu toate că unii o pierd.

Pe Google, dacă cauţi Doinita Oancea, apar multe ştiri cu: cine e noul iubit al Doinitei, cum arată
noul iubit, cum arată Doinita fără photoshop etc...

Nu mă deranjează, sunt ok. Prima dată când au apărut articole cu mine în presă erau comentarii. Pot să zic că
m-a durut, pentru că oamenii comentau urât şi agresiv la adresa mea fără să mă cunoască, deranjaţi doar de
faptul că eram de etnie romă. Am învăţat să trăiesc cu toate aceşti ştiri, pentru că sunt persoană publică,
tocmai de aia pe Adrian (n.red. - iubitul Doinitei) nu l-a ştiut nimeni doi ani, l-am ţinut ascuns. Iar acum e
normal că ele să apară în momentul în care eu am pus o poză pe net. Şi să ştii că eu las comentariile
răutăcioase la poze, dacă cineva îmi comentează pe Facebook sau Instragam. Consider că atâta timp cât sunt o
persoană publică şi oamenii au dreptul să-mi scrie ce părere au despre mine. Singurele comentarii pe care le
şterg sunt cele cu înjurături.

Nu-ţi doreşti un pic de anonimat din când în când? Să mergi pe srada şi să nu te cunoască lumea?

Să ştii că simt o anume eliberare când că plec din ţară. Nu stă nimeni să-ţi numere dumicaţii, sau cum mănânci.
Dar în general m-am obişnuit cu ideea. Iar când vreau să evit locurile publice, ce pot să fac? Nu ies din casă,
sau mă duc la un prieten. Eu oricum nu sunt atât de expusă pentru că nu prea ies în oraş, nu ies în cluburi, nu
sunt genul. Apropo de asta, mi-e şi dor să dansez. Dar cred că ajung la bătrâneţe mai întâi, că mi-e tot timpul
somn, sunt obosită. Cred că în ăştia 11 ani, de când sunt în lumina reflectoarelor, oamenii m-au cunoscut cum
sunt eu, Doinita, nu doar ca Tanta, Minodora, Mela sau Pamela. Oamenii te percep până la urmă dacă eşti tu,
sau eşti fals. Şi apropo de asta, când am fost cu mama la spital, nu-ţi spun câte doamne, doctori, asistenţi au
venit şi m-au luat în braţe... I-am şi spus mamei că simt pentru prima dată că mă bucur că sunt persoană
publică.

Ai un vis, Doinita?

Ştii că mă gândeam chiar zilele trecute că nu îmi mai trebuie nimic? Oricum o să mă ţină o zi, două, dar acum
asta simt.