(Eu & Tu) → Ei

sau
Ne-am luat televizor

Ce faceţi aici? Adică ce aşteptaţi? Dacă pierdeţi autobuzul? Credeţi-

mă nu are sens să plătiţi pe urmă taxiul. Vreau să vă spun de pe acum să nu
vă aşteptaţi ca ceea ce urmează să va schimbe viaţa sau să vă bine-dispună.
Poate cel mult să vă trezească milă. Sau s-ar putea să nu vă alegeţi cu nimic.
Cu absolut nimic. Doar cu timpul pierdut. Aţi putea mai bine să mergeţi la
un film bun, sau prost. Ştiţi momentele alea din viaţă în care vrem să ne
uităm la filme proaste. Deobicei când suntem disperaţi... Sau puteţi să staţi
în linişte... Sau să faceţi ce vă place cu adevărat.. Vor fi momente în care mă
voi plânge, mă voi victimiza, momente în care dimpotrivă vă voi acuza, aşa
că bineînţeles nu sunteţi obligaţi să ascultaţi toate astea. Totuşi dacă vreţi să
rămâneţi, eu voi încerca să fiu sinceră pentru că este o zi... Este o zi ca
oricare alta. Dar aşa se duce viaţa cu zile dintr-astea. Puteţi să nu vă
închideţi telefoanele, puteţi să mă întrebaţi ceva când credeţi că e cazul, ba
mai mult puteţi să-mi răspundeţi sau puteţi să nu-mi răspundeţi când vă
întreb ceva.

Vreau să vă imaginaţi că sunt îmbrăcată într-o rochiţă albastră. Un

albastru cald... O rochiţă până peste genunchi, fără mâneci, fără breteluţe.
Să vă imaginaţi că sunt cu umerii goi şi desculţă. Pe urmă să vă imaginaţi că
am părul mai lung decât îl am şi că e împletit într-o coadă lăsată pe spate. Să

1
nu vă imaginaţi că am spatele gol. Aţi fost vreodată pe bulevardul de la
cetate, dimineaţa la ora 7, vara? Când soarele se-arata aşa printre frunze.
Când nu e foarte cald, e doar puţin răcoare. Vreau să vă imaginaţi că suntem
acolo.
Să vă imaginţi că stăm toţi şi ne bem cafeaua ca nişte oameni normali
şi fericiţi şi fără nicio grijă. Puteţi să vă imaginaţi asta?

Iartă-mă că te întreb:
Tu cine eşti? Dar tu? Cine eşti?
Şi voi? Cine sunteţi voi?
Cum vi se pare? Nu vi se pare intrigant să vă întrebe cineva asta? De
ce să te întrebe cineva asta? Cine eşti?! Eu de exemplu sunt o femeie. Sau
sunt o actriţă. Sau sunt o nevastă. Sau sunt haotică, malefică şi amorală.
Amorală.... Nu, nu pot spune asta despre mine. Adică n-o pot spune pentru
că dacă există? Dumnezeu. Dacă există Dumnezeu se schimbă treaba, nu?
Dacă există, eu sunt ce vrea El sau sunt ca El. Dumnezeu ne-a făcut după
chipul şi asemănarea Lui. A...deci nici El nu ştie cine e? Sau da, poate chiar
nu ştie cine e. Şi atunci ne-a făcut pe noi, ca să se cunoască pe El. Vă
imaginaţi asta? Dumnezeu stând aşa în capul oaselor şi întrebându-se: „ cine
sunt?” şi pentru că nu avea cine să-i răspundă i-a venit o idee „ Ia hai să fac
eu nişte.... oameni, da o să le spun oameni, că dacă văd ce o să fac o să văd
şi cine sunt”. Asta înseamnă că suntem ceea ce facem....
Sau... sunt un extraterestru, venit în România, acest pământ ales, unde
oamenii au fost înzestraţi cu nişte suflete enorme, cu sincerităţi de
necombătut, cu principii de neînlăturat, cu un curaj de nesperiat. Toate astea
pentru că au fost iluminaţi de nişte fiinţe muuult superioare lor. Iar eu am
venit aici să vă aduc veşti... proaste. Sau sunt un gândac, sau ... sau sau sau.

2
 Cine eşti?! Cine pot să fiu? Voi voi cine sunteţi? Deci voi, cine
sunteţi? Normal că nu răspundeţi. Nu ştiţi ce să răspundeţi. Şi dacă
răspundeţi nu sunteţi sinceri.
Când eram mai mică şi mă uitam în oglindă, nu mă uitam niciodată la
mine. Mă uitam la cealaltă. Dacă te apropii la o distanţă perfectă de oglindă
îţi poţi auzi vocea. Acolo înăuntru adică.
Cineeee eştiiii?
Da. Asta era prima întrebare pe care o puneam. Şi mă apropiam tot
mai tare de oglindă...ce faaaaci?
Mai demult era o femeie, aşa la vreo 40 de ani, care se plîmba pe aici,
pe la cetate şi care oprea oamenii pe stradă să le pună tot felul de întrebări
sau să le vorbească despre Dumnezeu. M-a oprit şi pe mine odată şi m-a
întrebat „Cine eşti?”. Asta-i nebună. Ce-o interesează pe ea cine sunt eu? Iar
acum o să credeţi că am devenit ca ea, nu? Nu, nu despre asta e vorba. Mi-
am amintit de ea într-o zi când am ajuns acasă, iar acasă.... uneori am
impresia că telvizorul merge înontinuu de secole întregi....mereu, mereu
merge televizorul şi la televizor se auzea „ cine eşti, cine sunt” melodia aia
mai veche de la Zob. Da. Cine sunt? Pe urmă... să vă arăt. Aveţi o eşarfă?
( se leagă la ochi şi se învârte) 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10. Aşa. 1,2 aici e
televizorul. 1,2,3,4 aici e patul, 1,2,3 a treia carte de pe al doilea raft este
„Cum să fii fericit în zece paşi” (îşi desface eşarfa de la ochi). Asta e
bineînţeles.
Păi da! Se spune că dacă te poţi descurca în camera ta cu ochii închişi
înseamnă că te cunoşti destul de bine. Sau înseamnă doar că stai singur în
cameră şi nu îţi deranjează nimeni lucrurile. Dar asta nu poate fi decât bine,
nu? Dacă în loc de „Cum să fii fericit în zece paşi”, găsesc „Un om sfârşit”.

3
Am şi cartea asta dar m-aş fi deprimat. Sau dacă găsesc pe patul meu o
cămaşă de bărbaţi, mărimea XXL, sau mai rău şosete aruncate. Cel mai bine
e să stai singur.
Şi să dormi singur.... adică e destul de greu să faci faţă certurilor zilnice,
mofturilor. E destul de greu să dormi dacă celălalt sforăie. Sau îţi amorţesc
mâinile că adormiţi îmbrăţişaţi. Romantismele astea la care visează toată
lumea, în realitate pot fi destul de urâte. Am auzit chiar că există boala
îndrăgostiţilor. Îţi poate amorţi braţul atât de rău pe timpul nopţii încât să
paralizezi. Dar certurile sunt.... şi vouă vă place să vă certaţi, nu? Sunt sigură
că mulţi dintre voi aveţi o relaţie doar ca să aveţi cu cine vă certa. Şi atunci
cine sunteţi? În momentele alea de nervi sau de supărare? V-aţi dat vreodată
seama că vă place să suferiţi? Că dacă nu, aţi face tot posibilul să nu mai
fiţi...
În fine ...cine sunt? Gata! Gata! Încep.
Bună seara! Eu sunt Alexandra David, am vârsta aia pe care deja n-o
mai poţi spune, şi sunt... sunt bine. A, şi nu sunt extraterestru dar trăiesc în
România, acest pământ ales unde...
Cine sunt, cine eşti....poate eşti ceea ce ai, nu?
Bun! Eu sunt Alexandra David şi am un câine, un ceas verde şi multe
perechi de pantofi. Eşti şi ce ai avut, nu? Păi am avut păpuşi, bicicletă, role.
Am avut şi calculator înaintea lui Răzvan de la 4. Familiile noastre erau într-
o continuă competiţie. Dacă mama mea îi spunea mamei lui că îmi cumpără
un rahat, a doua zi Răzvan avea un rahat şi mai bun ca al meu. Întotdeauna
mi-a fost ciudă pe Răzvan. Pentru că dacă lua o notă bună la şcoală părinţii
lui îi dădeau bani. Mie îmi spuneau că notele sunt pentru mine. Acum mi-am
dat seama că notele nu arată decât dacă eşti de aceeaşi părere cu profesorul
sau nu.

4
 Oricum, părinţii mei nu m-au bătut niciodată. Nu, nici măcar mama.
Îmi dădeau banii, mă lăsau să ies în oraş şi aveam voie să stau afară până la
11, cu o oră mai mult decât toţi ceilalţi copii de vârsta mea. Rămâneam pe
urmă cu cei mari. Treceam rapid de la o stare la alta. Ziua mă jucam de-a
mama şi de-a tata şi seara...
Aşa că cine eşti?! Eşti toţi oamenii pe care i-ai cunoscut. Mai ales
aceia care nu ţi-au plăcut şi mai ales atunci când ai fost mic. Dar nu, atunci
nu te întreba nimeni cine eşti. Ca şi cum încă nu erai.
Aşa că totul a început cu întrebarea: „ ce vrei să te faci când o să fii
mare?”. Ce vrei să te faci când o să fii mare, pentru că aia eşti. Răspunsul la
întrebarea asta te urmăreşte toată viaţa. Bine, când eşti mic ai voie să spui
orice. Mai târziu începi să spui că vrei să fii ca părinţii tăi. Până când în cele
din urmă ţi se spune că trebuie să devii ceva mai important, că tu chiar
trebuie să faci ceva. Oricum, majoritatea sfârşesc spre a fi exact ca părinţii
lor cu atât mai mult cu cât nu vor asta. Şi mai sunt unii care vor să se facă ce
văd ei pe la televizor.
Noi avem televizor în fiecare cameră, şi în apartament în funcţie de
anotimp miroase a: zacuscă, a sarmale, a portocale, a cozonac. Duminca la
ora 12 mâncăm împreună: supă de tăiţei, piure de cartofi cu pulpe de pui la
cuptor şi nelipsita prăjitură cu mere. Mama mea găteşte foarte mult aşa că
ea ar vrea un televizor şi în bucătărie, dar tata spune că doar când o să luăm
altul nou la mine în cameră îl ducem pe ăsta acolo.
De când ia tata bonurile mergem toţi la cumpărături. Nu facem listă
niciodată. Fiecare ştie ce vrea. Mama cumpără detergenţi, tata demâncare,
iar eu .....ce vreau. Doar că am învăţat că ceea ce vreau înseamnă lucrurile de
care am nevoie. Când eram mai mică voiam să moară părinţii mei ca să iau
toţi banii de sub prosoape, şi să mergem cu Ioana, cea mai bună prietenă a

5
mea, să ne cumpărăm de toate. Şi mai voiam să arunc televizorul pe geam.
Îmi doream atât de mult să văd ce se întâmplă. Încă îmi doresc asta.

Până să ştii să răspunzi la ce vrei să te faci când o sa fii mare, ajungi

la facultate. Eu, după ce termin facultatea asta, mă gândesc să mai fac una,
aşa spuneam. Dar, pe urmă m-am angajat. Nu, nu avea nicio legătură cu
facultatea, nici cu ce vrei să te faci. Cine vrea să se facă, ba nu, cine vrea să
fie vânzătoare? Când o să fiu mare o să fiu vânzătoare. Răspunsul ăsta nu
există. Şi totuşi, sunt multe. Şi ca vânzătoare vezi tot felul de oameni. Îmi
dau seama destul de repede. Uite, tu. Tu ştii cine eşti? Adică ai putea spune:
„ eu sunt ală care nu lasă bacşiş niciodată pentru că atâta e prea mult şi atâta
e totuşi prea puţin” sau tu, tu eşti ăla „ ce dragă, n-ai chef de lucru? Da’ ce
eu te-am obligat să te faci vânzătoare? De ce n-ai învăţat şi tu mai bine?” şi
tu eşti aia care se uită cu milă la mine şi spune „ Nu, lasă, nu vreau rest”.
Dupaia ai mei au fost de acord să nu mă mai angajez. Asta era doar
aşa ca să am nişte bani în plus. Nici acum nu lucrez. Ai mei simt încă
nevoia să-mi dea o anumită sumă de bani pe zi.... Dar bine că am multe
perechi de pantofi. Scumpi bineînţeles. A şi Nero ....v-am povestitt de Nero?
Da, căţelul meu. Întodeauna mi-am dorit un câine. Ai mei nu m-au lăsat
niciodată să am unul aşa că într-o zi am apărut cu el în faţa uşii. Ce puteau
face? Le-am zis că plec şi dorm cu el pe stradă dacă nu... l-am învăţat să
doarmă lângă pat chiar. Nero.... îmi pare rău că nu l-am luat cu mine dar.....
Nu, nu! Mai bine încep iarăşi.
Eu sunt Alexandra David. Am un câine de pluş, şi multe cutii de
pantofi în care îmi ţin pozele cu noi, cu familia.
Eu sunt Alexandra David şi am conştiinţă.

6
Voi aveţi conştiinţă? Nu,nu, fără răutate. Că sunt oameni care nu au, dar ăia
sunt criminali, violatori, nebuni... fericiţi.
Am frică sau frici şi raţiune. Am mâini curate, amintiri, şi dimineţi pierdute.
Voi avea 30 de ani peste un timp de acum. Am vicii. Mie nu-mi plac
oamenii fără vicii. Mi se par ciudaţi. Ştiţi eu cred că oamenii fără vicii au
frustrări. Eu sunt Alexadra David şi am frustrări. Am credinţe, gânduri,
stilouri şi întotdeauna un creion. Iar când sunt singură scriu, scriu monoloage
lungi şi mă bucur de ele. În dialog e altfel. În dialog îmi place să fie scurt şi
tare. O replică proptită bine în opinie, în opinia mea ajunge. Sunt Alexandra
David am realităţi, clişee, iubiri neîmplinite.

Acum mă descompun
Uitaţi, ea e mama: grijă şi frustrări, el e bietul tata: frică şi credinţe.
Pe Ioana o ştiţi ea nu e creaţă, ea e ura ce mă descompune. Iar el, e ultimul
cu care am purtat un dialog, deloc firesc, cu replici bune totuşi. Iar ea, ea e
România: gânduri şi clişee, tradiţii şi minciună, frică şi nesiguranţă, morcovi
şi cartofi, varză, ciorapi, câini vagabonzi, deodorant, mirosul de omletă,
bătrâni cu mâini întinse, milă, milă....
Dar azi mă descompun.
Uite, uite mamă îmi ies cuvinte pe care nu le-aş spune niciodată.
Mamă, în fiecare zi te doare: capul, stomacul, mâinile, bunica, spatele,
regretul. Dar mamă, nu te cert.
„ Ai să vezi tu când o să ai copii” spui
„ Ai să vezi tu când o să fii mare” da
„ Ai să vezi tu când o să te căsătoreşti”

7
De ce să vad eu, mamă? De ce? Mamă nu eu te-am obligat să mă naşti şi să
mă faci sacul tău de frustrări. Ştiu, ştiu că mă iubeşti mamă, dar asta nu mă
face să fiu decât un sac iubit.
Da. Un sac, cu cât mai multe diplome pentru tine tată. Pentru că prin simplul
fapt că nu mi le ceri eu trebuie să ţi le aduc.
Pentru tine mamă asta, pentru tine tată cealaltă, pentru Dumnezeu ceva,
pentru Ioana altceva, pentru el tot, pentru voi la fel şi pentru mine....ce a mai
rămas.
Aşa că eu mă descopun.
Uite el. El e bărbatul cu care nu vreau să fiu doar pentru că-s singură.
Sau pentru că sunt disperată că n-am cu cine să mă cert şi s-ar putea să mă
cert cu mine.
Nu. El e bărbatul pe care n-o să-l am niciodată pentru ca e bărbatul pe
care nu-l caut. Şi pe care n-o să-l caut nici la 30 de ani când EI... EI mă văd
deja căsătorită. Pentru că EI mă văd şi vă văd şi pe voi. Ei văd, aud şi se
impun.
Şi ce dacă spun tot, mamă? Ce pierd? Ţi-ai dat seama acum că tata s-a
căsătorit cu disperarea şi tu cu siguranţa? Ţi-e teamă de ce spun pentru că
astea-s gândurile tale? Te superi mamă? Plângi? Strigi? Dacă strigi nu-ţi mai
auzi gândurile?
„Îl faci de râs pe taică-tu!”
Dar nu râde nimeni, mamă.
Dar sunt liniştită, tată. Abia acum sunt liniştită. Poate voi nu sunteţi.
Dar nu e din cauza voastră. E din cauza lor.
„După tot ce am făcut pentru tine”

8
 Eu nu v-am cerut nimic. Şi când v-am cerut nu am primit, oricum.
Ştiu , îmi imaginez că poate să fie ciudat când investeşti atâta în ceva şi nu
obţii ce doreşti. O afacere- un faliment.
„Mi-e frig” spune mama
„Dă drumul la televizor” tata
„Ce legătură are asta?”
„ Vreu să mă uit la televizor”
„Dar pe mine nu mă încălzeşte cu nimic”
„Dă-mi telecomanda. N-are rost să mă uit la televizor fără
telecomandă”
„E o iluzie telecomanda. Oricum ăia vorbesc ce vor ei”
„ Şi ce vrei să te ascult pe tine?”
„ Cu mine poţi să şi vorbeşti”
„ Ai ceva interesant de spus?”
Atât. După prea mulţi ani de căsătorie. Atât.
„Întotdeauna te-ai crezut mai deşteaptă ca mine.”
Atât. După o prietenie prea lungă. Atât.
„ Nu eşti ceea ce-mi doresc din punct de vedere fizic”
Atât. După..... un timp. Atât.
„ Ne pare rău. Nu facem angajări”
Atât. După mulţi ani. Atât.
„ Nu, nu ţinem ţigări aici. Scuze nu am să-ţi dau rest. Am uitat că
aveam întâlnire. Tonomatul de cafea este defect. Trenul are întârziere 160 de
minute. Mulţumim de înţelegere. Aţi apelat căsuţa poştală. Bună seara ora
3:00 bunica dumneavoastră a decedat.”
Mă descompun şi mă împart dar ....

9
 Mă întreb cui îi revine în final speranţa. Pentru că nu vă îngrijoraţi
încă mai am speranţa. Speranţa că într-o zi vei fi fericită mamă. Şi atunci
diplomele n-ar mai avea sens, Ioana ar fi creaţă şi-am fi iar cele mai bune
prietene. În România ar creşte salariile şi pensiile şi s-ar putea privatiza
SMURD-ul pentru că mamă, nu te-ar mai durea nimic.
Eu voi avea 30 de ani, copii, un bărbat care să-mi dea replica. Voi avea 2
copii, nu unul. Pe care n-o să-i întreb ce vreţi să vă faceţi când o să fiţi mari.
Şi pe care n-o să-i oblig să facă facultatea doar pentru că aşa se face, sau să
mănânce tot din farfurie doar pentru că aşa se face. Şi n-o să le spun
niciodată ce mă doare, nici că mă doare. O să am o carieră. Şi nu pentru că
aşa se face, ci pentru că o să vreau. Aş putea să fiu doctor. Şi-atunci aş fi zis
simplu cine sunt? Sunt Doctor Alexandra David. O să mergem la
cumpărături şi o să ne putem cumpăra şi ce nu ne trebuie, pentru că unele
lucruri vrei să le ai şi atât. Duminica vom mânca împreună. Dar vom mânca
la cele mai bune restaurante din Anglia, Franţa, Germania. Iar în timpul
meu liber, chiar dacă foarte puţin, pentru că o să fiu doctor, nu voi mai scrie,
pentru că voi fi fericită. Şi-atunci voi... înşira mărgele pe o aţă, în Anglia, în
Franţa, în Germania, oriunde.

Dar azi, aici în România, eu mă descompun.

Pentru că astăzi împlinesc 30 de ani. Şi încă scriu monoloage poate
prea lungi, port dialoguri cu necunoscuţi cu replici învechite. Mie nu-mi
ajunge niciodată nimic, pentru că eu nu ştiu să aleg şi să decid. Şi-atunci
decide ea. Viaţa? Nu Viaţa. România. România care spune să am grijă de
tine mamă, iar pe tine tată să te fac mândru. România care-mi spune că nu-i
nevoie să aprind mereu lumina, că nu-i nevoie să trag apa mereu când merg
la toaletă. România aia care-mi spune că bunicii noştri nu merită croaziere.

10
România care nu mă-ntreabă niciodată dacă sunt bine şi care nu-mi spune La
mulţi ani, pentru că n-o interesează.
Şi totuşi dacă există? Dumnezeu adică. El de ce nu-mi zice La mulţi
ani? Pentru că El ne iubeşte, nu? Păi nu. Nu ne iubeşte. Pentru că a iubi
ceva înseamnă să simţi că-ţi lipseşte acel ceva. Ori Lui nu-i lipseşte nimic.
Nici Lui, nici extratereştrilor, nici parlamentarilor. În fine....

Cine sunt? Asta sunt! Toate astea sunt eu.

În spate îi car pe-ai mei, în mâini îmi duc prietenii, de picioare mă ţine în
lanţuri România şi-n cap e el. Pleacă. Stai de prea multă vreme aici. Vino să
te iei acasă.
Ieri mai aveam o dorinţă. În capătul bulevardului de la cetate este un bar.
Întotdeauna mi-am dorit să beau acolo o cafea. O cârciumă împuţită dar, îmi
doream de mult să beau o cafea acolo. Aşa că am ajuns şi am cerut o bere.
Ca să nu îmi epuizez toată dorinţa.
Acum ştiţi cine sunt? Aţi venit, aţi rămas, aţi ascultat toată tărăşenia
asta. Mă rog, care-aţi ascultat. Ca să ce? Să puteţi spune după-aia că mă
cunoaşteţi? Nu! Ca să aflaţi câte ceva despre voi, nu despre mine.
Oricum la dracu’ si cu cine sunteţi voi că oricum habar n-aveţi. Dar
cine sunt EI, ştiţi?
EI! EI din cauza cărora se întamplă toate. Pentru că orice se întâmplă e
de la EI. Când se ia curentul e de la EI, când nu merge televizorul, e de la EI.
Când totul merge prost EI sunt de vină. Şi vă întreb cine dracu’s ăştia? Cine-
s EI? Ce contează cine eşti, cine sunt. Cine-s EI? Asta e! Aşa concret îi
puteţi arăta cu degetul? Îi puteţi arăta cu degetul fără să arătaţi spre voi? Că
nu, nu suntem noi. Că dacă am fi noi, nu am mai spune EI. Trebuie să te

11
descompui să vezi cine-s EI. Să te împarţi. Să le dai lor câte-o parte din tine.
Şi pe urmă ştii cine sunt. Şi dacă ştii ce? Că eu am făcut-o.
Azidimineaţă când am mers în bucătărie şi i-am futut maică-mi o
plamă. Ea m-a întrebat atunci dacă vreau prăjitură cu mere. Şi am futut un
pumn şi în farfuria cu prăjitură. Ea s-a aşezat pe scaun şi-a început să cureţe
nişte firmituri de pe faţa de masă. O vedeam cum îşi înghide lacrimile ca să
pară tare. S-a uitat la pumnul meu plin de gem şi m-a întrebat „ de ce-ai
făcut asta tocmai azi”. Mi-am lins mâna, m-am aruncat pe jos şi am început
să mănânc prăjitură cu tot jegu’ de acolo. E cea mai gustoasă prăjitură cu
mere pe care ai facut-o până acum, mamă. „Ştiu că trebuia să-ţi fi făcut un
tort” a zis. Un tort? De ce? Să sărbătoresc, ce? Că la 30 de ani locuiesc cu
voi în casă? Şi că nu muncesc? Şi că nu am o carieră? Şi o familie?
Vi se pare trist, nu? Vi se pare trist pentru că aşa spun EI. Că aşa ceva
nu se face. Sau mai rău. Vă e milă, nu? Vă e milă şi vă excită asta. Mila vă
face să vă simţiţi oameni buni, nu-i aşa. Mila sentimentul ăsta căcăcios, cu
care nu rezolvaţi nimic. Voi credeţi că mila este o virtute nobilă. Şi mie îmi
era milă de femeia aia care oprea necunoscuţi pe stradă. De ce? Pentru că
ştiam că aşa ceva nu se face. Ştiam şi eu reţeta: vârstă, carieră, familie, rost.
Să-ţi faci un rost în viaţă. Şi femeia asta avea un rost. Dar nu rostul ăla pe
care ţi-l cer EI. Nu îmi mai este milă de ea. Mi se pare chiar că e nevoie de
curaj pentru asta.
Gata! Am spus tot. Acum vă rog să nu vă imaginaţi că plec. Să vă
imaginaţi realitate. Eu, rochiţa albastră, vară, copaci, desculţă, bulevardul de
la cetate, dar eu n-o să vă mai întreb nimic, niciodată.

12