Umilința face parte din viața mea.

De dimineață, pe stradă trebuie să existe vreun trecător oripilat de blugii mei,

hanoracul meu, rucsacul meu prea mare, sau de căștile mele. Sau de faptul că l-am
atins în trecere.
– Hei, nu vezi pe unde treci? Unde ți-s mințile/Unde te uiți? Numai la prostii vă este
capul! Aveți de toate și dați peste oameni că nu vă mai ajunge strada! Ascultați tot
felul de porcării la căștile alea! Vă drogați, faceți numai tîmpenii! Pe vremea mea...
CHECK – dacă aș fi fost cu trei ani mai mare, aș fi primit un Atenție acru, cel mult.
Peste discurs s-ar fi sărit.
La școală sigur mă găsește vreun onorabil profesor să țipe la mine din diverse motive
neapărat întemeiate.
- MĂI, tu de-acolo, ce alergi așa pe holul școlii? Crezi că aici e maidan?
CHECK – dacă aș fi fost cu trei ani mai mare s-ar fi presupus ca aleg pentru că am
ceva important de făcut. Și nimeni nu și-ar fi imaginat că mă hîrjonesc.
Precizare suplimentară: neapărat MĂI! Pentru că nu-mi cunoaște numele și nu mai
pierde timpul să se deplaseze pînă la mine și să mă întrebe cum mă cheamă și să-mi
explice frumos de ce nu e bine să alergi pe holurile liceului. Nu sînt animal să nu
înțeleg, sînt doar aiurit și-mi place să fiu vesel. De fapt, la ce-ar folosi să-mi cunoască
numele, din moment ce eu fac parte dintr-o turmă de elevi care TREBUIE, TREBUIE,
TREBUIE să stea cuminți împotriva oricărei ordini naturale a lumii.
Mă doar spatele de orele pe care le petrec în scaun într-o poziție absolut tembelă și
total nesănătoasă, școala asta care funcționează pentru că părinții mei plătesc niște
taxe nu este în stare să-mi asigure un loc decent de existență pe durata a 6 ore. Mă
torturează statul ăsta în scaun, mă doare spatele și aș vrea să mă mișc puțin...
- Hei! Unde ți-s mințile? Notează ce-am spus! Cum vrei să ai randament dacă nu ești
atent la ore? De cîte ori sa-ți explic că aici se învață, nu acasă? Ia să văd caietul? Ce-ai
scris? Ce-i asta? N-ai scris nimic! După aceea va duceți acasă și spuneți că nu v-am
predat!. Hei, copile, ce-o să faci la Bac, hm?! O să dai foaia goală și o să zici că eu nu
te-am învățat! Și or să vină parinții să mă întrebe de ce! Păi cum de ce? Uite de asta,
că tu te gindești aiurea, în timp ce eu predau! La filme, la muzică, la dragoste, la
jocuri pe calculator, la naiba-mai-știe-ce! Hie, copile, astea n-or să te ajute la Bac! Fii
atent la ce-ti zic eu!
CHECK – Bac-ul! Examenul de maturitate care-ți aduce respect din partea semenilor
tăi, fie că au luat sau nu bac-ul. Mă chinuie de cînd eram în gimnaziu. Toată viața mea
se învîrte în jurul unui examen care nu spune nimic despre mine. Nu spune daca sînt
generos sau nu, nu spune dacă știu să iubesc, dacă nu sînt o lichea, sau dacă voi fi un
părinte bun. Sau un coleg bun. Sau un om bun. Spune doar dacă am reținut și
procesat niște informații. Atît. Nu neg importanța lui, dar atîta vreme cît un elev are
peste 9 în toți anii de liceu, de ce să fie un așa motiv de îngrijorare?
Nimeni nu mă întreabă daca-mi place la școală și ce nu-mi place la școală. Dacă am
curajul să spun adevărul – că școala mă plictisește – nimeni nu mă întreabă DE CE?.
Și devin unul care nu știe ce vrea, un golan, un chiulangiu. Nu mă întreabă nimeni de
ce nu chiulesc la anumiți profesori, de ce învăț doar la anumite materii. Nu ma
întreabă nimeni dacă cele 6 ore imi fac bine. Asta e umilitor. Sînt studii, științe,
învățați care știu mai bine decît mine. Părerea lor contează, nu a mea. Cînd au făcut
studiile alea nici nu mă născusem. De unde să știe ei ce-mi trebuie mie? Nici mama
nu mă întreabă dacă îmi place școala pentru că e i-nad-mi-si-bil să pui întrebarea
asta. Cîteodată, mi-e și milă de mama, că toate prietenele ei au copii care trecut de
bac. Acum, toate privirile sînt pe ea - și reușita ei, ca părinte, depinde de examenul
ăsta. Cîteodată mă întreb a cui viață o trăiesc, a mea sau a prietenelor mamei. Mi se
pare cumva dependentă de părerea celorlalți.
- Da’ tu nu te uiți pe unde umbli, măi? Nu vezi că dai peste mine? Cine te-a-nvățat să
nu dai bună ziua? Curăț după voi și nici măcar nu mă salutați!
CHECK – dacă aș fi fost cu trei ani mai mare, doamna ar fi zis mă scuzați, dați-mi
voie să... Cîteodată mă gîndesc cum ar fi să mă fac profesor și să mă întorc în școala
asta. Doamna asta nu e ca doamna de la etajul I, care ne salută și e drăguță, doamna
asta ne pîrăște tot timpul la profesori sau mai sus și e umilitor că uneori exagerează.
Și ea este a priori cea demnă de încredere. Orice am zice noi, elevii, nu contează.
Dacă ea spune că facem mizerie (un cuvînt mizerabil, de gunoi), atunci așa e.
Cuvîntul meu nu cîntărește nimic, pentru că eu sint elev și probabil că nu exist. Nu
contez. Nu înțeleg de ce nu-și imaginează nimeni că adulții pot minți. De ce
indiscutabil spun adevărul. De ce o diferență concretă de timp aduce cu sine și
credibilitate, cînd la istorie am învățat că marile războaie ale omenirii s-au bazat doar
pe minciuni ale adulților și pe credulitatea lor, nu a copiilor lor.
Mă grăbesc spre balul bobocilor de la casa de cultură. La intrare, un domn Domn, cu
privire atotputernică, ne controlează biletele. Ne îmbulzim (habar n-am de ce, dar
face parte din distracție) și de fiecare dată cînd controlează biletul cuiva se uită
suspicios și la figura deținătorului de parcă scan-ul ăsta e mai important decît chiar
biletul. Ce mai, degeaba ai cumpărat bilet, dacă nu ai și figura potrivită. Rîdem ca
proștii și ne înghiontim (repet, face parte din distracție).
- Măi! Voi acolo! Ce dracu’! Terminați odată! Hai tu, și tu, și tu...
Și iar văd privirea aia spre animale pe care o recunosc de atîtea ori în fiecare zi. În
fiecare zi. Sîntem ușor de recunoscut, avem coșuri pe față. Vor dispărea peste trei ani.
Din asta pot să înțeleg că doar dacă ți-ai început viața sexuală meriți respect, că
inocența nu contează. Sau este luată în derîdere. Iar după ce se întîmplă ză chestia
sîntem curve și neserioși care nu au capul decît la... Imi cer scuze că reamintesc, dar
adulterul aparține doar adulților. Dar asta nu micșorează respectul de care se bucură.
Iar dacă noi credem în dragostea ce durează o viață sîntem iar luați în derîdere.
Basme!, ni se spune. Da, sînt basmele cu „au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți” care
ne erau citite nu cu mult timp în urmă. Deci basmul și fericirea sînt niște drepturi
care dispar odată cu vîrsta, nu?
CHECK – nu contează că am cumpărat un produs, privirea aruncată către animale
există. Dacă aș fi avut cu trei ani mai mult, disprețul ăsta nu ar fi existat. Mi se
întîmplă și cînd cumpăr un corn sau apă de la vreun chioșc. Măi!
Măi! tu/voi ACOLO – nu, nu sîntem „acolo”, sîntem AICI, sîntem oameni și faptul că
avem 14 sau 18 ani nu exclude un te rog sau un mulțumesc sincer.
Nu, nu sîntem nici bolnavi, nici dezaxați, ci doar nebunatici, aiuriți, inocenți, critici și
ne place să ne distrăm. Nu văd unde e crima. Copiilor le e permisă joaca, dar cum ai
trecut de 14 ani și ți-ai abandonat păpușile și mașinuțele trebuie să te gîndești la
carieră și la Bac. Și se miră lumea de ce nu ne place la școală.
- ...???
CHECK
- ...!!!
CHECK
Imi place să joc șah, tata m-a învățat. Îmi place să citesc, Jocul cu mărgele de sticlă e
preferata mea. Cineva mi-a zis de Idiotul, o să încerc. Am un grup de prieteni în care
nu contează cîte selfieuri ai sau ce telefon șmecher sau pe unde ți-ai făcut
cumpărăturile, ci cît de sincer și curios ești.
Dar astea nu contează cînd cumpăr pufuleți, cînd merg pe stradă, cînd sînt la școală,
cînd mă duc la spectacol, cînd..., cînd..., cînd...
E mizerabilă vîrsta asta. Abia aștept să treacă.

Nu cred că doar marii bărbați, guvernanții și capitaliștii fac războaiele. Nu, și

oamenilor simpli le plac la fel de mult, astfel popoarele s-ar fi revoltat de mult
împotriva lor! În oameni există pur și simplu pofta de a distruge, de a lovi de
moarte, de a asasina și de a înfuria, și câtă vreme întreaga omenire, fără excepție,
nu va suferi o mare metamorfoză, războiul va bântui, tot ce s-a clădit, s-a cultivat și
a crescut va fi din nou retezat și distrus, și-apoi totul se va relua de la capăt!
Jurnalul Annei Frank