Sistem

mic poem în proză științifică, dedicat extratereștrilor care doresc să cerceteze

sistemul românesc de învățământ

Toate discuțiile despre educație și „sistemul românesc de învățământ” – pe la

teveuri, radiouri, cine festive cu orice ocazii, întîlniri în familie, la bere, discuții la
telefon, oriunde sînt părinți pe-drept-cuvînt-îngrijorați – ajung inevitabil la îmi
aduc aminte de profesorul meu... sau profesoara mea, Dumnezeu s-o ierte,
spunea... – punct în care se evocă înțelepciunea pedagogului. Acesta este un
profesor iubit care seamănă invariabil cu ceilalți profesori dragi tuturor
participanților și a căror amintire copleșește și animă discuția – căldura umană,
interesul, pasiunea, umorul, lejeritatea persoanei evocate vin întotdeauna la
pachet. Și interesul pentru „sistem” și problemele sau drepturile elevului de azi
dispar brusc, de parcă despre asta ar fi trebuit să se vorbească de la începutul
începutului.
Urmează o avalanșă de amintiri, rîsete, evocări, similitudini - plămînii se încarcă la
maxim, pentru că urmează multe informații de împărtășit, diafragma se
încordează ca să dozeze mai bine aerul necesar pentru povestiri atît de importante,
obrajii se îmbujorează datorită sîngelui pompat de ritmul crescut instantaneu al
inimii, fețele de cunoscător și grimasele îngrijorate dispar ca să facă loc zîmbetelor,
bucuriei de a-și aminti fiecare ce frumos era!
Apar astfel, logic, expresii de genul:
- Mie nu mi-a plăcut materia ei, eram bîtă, nu așa... da’ avea un simț al
umorului, ceva deosebit!
sau
- Pe mine m-a făcut să mă îndrăgostesc de materia lui!
sau
- Nu îndrăzneai să miști la ora ei, nu că te-ar fi țintuit ea în bancă, da’ pierdeai
ceva din șirul ăla, și nu găseai în manual. Nu găseai! Și nu știai să rezolvi dacă
nu erai atent!
sau
- Nu te ierta, nu conta că ieri ai luat 10. Dacă erai la furat azi îți punea un 4 de nu
te vedeai. Și mai și zîmbea, făcea o glumă. Na, nu ai învățat, asta e. Data viitoare
te ambiționai și... Țin minte o dată – că mă și pufnește rîsul...
sau
- Îți zicea de la început: „La mine să știți că nu contează nota...
și alte asemenea înlănțuiri lingvistice care aduc cu ele bucuria de a învăța,
curiozitatea trezită, interesul viu provocat de școală. Copilăria. Bucuria întîlnirii cu
un profesor iubit. Sentimentul că erai în afara oricărui pericol. Integritatea
hotărîrilor sale. Siguranța că deveneai mai puternic cu fiecare pas făcut. Uimirea.
Bucuria. Profesorul.
Se stîrnește astfel o mică întrecere /non-competitivă/ în a reproduce cît mai exact
din memoria nealterată de frici și dubii vorbele semnificative ale exemplului ales:
toți au (avut) cîte un profesor care le-a dăruit o lume de care își aduc aminte cu
plăcere sau care le-a arătat viitorul de azi. O duioasă deținere a profesorului, o
auto-împroprietărire a elevului. Interesant de remarcat este faptul că evocarea
începe mai întotdeauna cu a avea conjugat categoric și inconștient la persoana I-
a. Am avut un profesor... Profesoara mea... Profesorul meu... – și apoi după aceea
vine școala – de la care am învățat... care m-a învățat... Se poate trage concluzia că
tonul discuției prezente a împrumutat din duioșia exercitată de profesor pe
parcursul copilăriei povestitorului.
Semnificativ este că, pe fondul sufletesc și însuflețit al relatării, reciproca
„Profesorul cutare m-a avut la clasa sa.” nu apare.
Se remarcă de asemenea, evitarea conștientă sau nu a cuvîntului elev. Cu toate în
discuție se folosesc termenii „școală”, „profesor/i”, „învățare”, „lecții”, „teme”,
„director”, „pedagogie”, „principii”, „catalog”, „note”, „educație”, „note” etc., nu
apare niciodată expresia „eu, cînd eram elev”. Probabil subiecții evită această
realitate pentru că nu exprimă convingător implicarea lor emoțională, ceea ce duce
la analizarea a trei posibile concluzii de cercetat:
- componenta emoțională este importantă în procesul de predare-învățare (nu am
detectat așa ceva la prima citire a planului-cadru, efectuată în prima fază a
cercetării noastre);
- oamenii/copiii au profesori este o expresie mai potrivită decît „elevii au
profesori”
- profesorul nu deține elevi.
Urmează plasarea contextului emoțional al copilului trecut
– La cît de nebun eram... că nooo, nu stăteam la discuții, toți profesorii mă știau
sau
- Eu eram de o timiditate, cum să va spun, exagerată! Că aveam și niște
probleme pe vremea aia, descoperisem că...
sau
- N-aveam io treabă cu școala, dom’le, voiam să mă fac...
sau
- Aveam o obsesie pentru nota 10 și asta, fără să-mi dau seama, îmi aducea
nefericire...
spre a înțelege audiența cît mai bine momentul personal în care profesorul s-a
remarcat prin eficacitatea metodelor folosite sau importanța fiecărei vorbe rostite,
schimbînd astfel, invariabil în bine, destinul personal.
De remarcat aici că despre restul adulților ce predau celelalte materii la școală
rareori se amintește ceva – probabil efectul reprimării unor amintiri taxate drept
neplăcute sau chiar dureroase, sau ca un contrapunct la profesorul în amintire, sau
pur și simplu că uitarea s-a așternut peste respectivii nenumiți pentru că nu au
comis ceva care să fie remarcabil peste ani pentru copilul în cauză.
Evocările continuă într-un ritm alert, interlocutorii nesăturîndu-se să-și laude
profesorul ales – fapt de neînțeles, din moment ce gradul de rudenie, de legătură
de sînge, de aparteneță la o comunitate socială specifică, nu există. (Acest
fenomen – iubirea față de profesor - se cuvine să fie cercetat mai amplu cu altă
ocazie, dată fiind amploarea și puterea sa și pe alocuri aparenta lipsă a logicii).
Mai urmează relatarea unor întîmplări comice care au ca scop scoaterea în
evidență a umorului, înțelegerii, căldurii umane sau caracterului nobil al
pedagogului – nu s-a descoperit încă de ce oamenii au nevoie de asemenea artificii
în procesul de predare-învățare.
De nicăieri apar cuvintele dar ce știam eu atunci? sau pe moment n-am înțeles,
dar mai tîrziu... – probabil din dorința de a sublinia importanța lecției sau a
profesorului prin mărirea distanței dintre „ce-am fost” și ce-am ajuns. Aceasta ne
duce la descoperirea că adultul evocator în prezent nu a fost înțelept din fragedă
pruncie, ci a crescut ca toți ceilalți conviețuitori pamînteni, în ritmul firesc
imprimat de codul genetic personal. Coroborînd cu datele pe care le avem despre
copiii din prezent, ajungem la concluzia că interlocutorii au fost copii ca toți copiii
actuali, diferențierile fizice, emoționale de fond fiind nesemnificative.
Logic, date fiind datele introduse în discuție pe filiera emoțională (pare-se
imposibil de evitat) se ajunge la o concluzie logică unanim acceptată cum că școala,
pe „vremea” aia, avea sens pentru că, iată-i: maturi, echilibrați și dedicați discuției
despre școală. Datele despre contextul politic în care s-au desfășurat întâmplările
amintite sînt nesemnificative, ele fiind șterse de subiectivitatea poftei de viață al
copilului.
Și foarte repede, de data aceasta conform unei funcții matematice nedescoperite
încă apare concluzia că azi e foarte rău, exprimată în diverse forme:
- Nu se mai învață ca pe vremea aia
sau
- Cartea era carte, nu joacă
sau
- Era mult mai serios totul
sau
- Acuma, cu tot internetul și toate gadget-urile de azi, ce să le mai faci?
toate acestea anunțînd un cataclism educațional sumbru și, în mod curios, unanim
acceptat. Nimeni nu pare să găsească vreo soluție la problema nou-ivită.
Se găsește, în schimb, foarte repede vinovatul – copilul de azi, de cele mai multe
ori pus la plural (copiii), de-a valma, fără a mai face diferențieri de context
personal, familial, social sau geografic. Urmează un amalgam de cauze, motive
detectate în urma unei logici dificil de urmărit. Dar se pot evidenția expresiile,
pronunțate pe un ton invariabil atot-știutor: Pentru că învățarea este bună și
Lecțiile și temele sînt necesare iar azi ei nu nu mai..., urmate apoi de datorii,
cerințe pe care copiii de azi, evident nu le mai fac ca pe vremea lor. Experiențele
personale evocate și statutul prezent al celor angrenați în discuție îi îndreptățesc să
ajungă la obsesia de neînțeles exprimată prin Nu, nu, nu – e clar, copiii de azi nu
mai sînt ca pe vremea noastră, expresie care nu are variațiuni.
Nu se găsește logica fenomenului de distanțare față de propriile progenituri care
apare pe parcurs. Se observă faptul că acest concept al oamenilor – „copilul” – este
tratat diferit, în funcție de cazul declinat și anume:
● Copilul meu, copiii noștri – o entitate prietenoasă, asemănătoare omului,
comunicativă, ținută sub control;
● Copiii (lor) – devin un ei necunoscut, neînțeles, înfricoșător și imposibil de ținut
„în frîu” – probabil că, în colectivitate, copiii oamenilor se transformă în cai
sălbatici (studiați anterior), evident incontrolabili și pentru care școala, educația,
sistemul de învățămînt, evident, nu mai au sens.
Timid, sau la vedere, se verbalizează uneori și ideea că profesorii de azi nu mai
sînt ca pe vremea noastră dar asupra acestui fapt nu se insistă pentru a nu intra în
bucla amintirilor care, în afară de noi întîmplări cu valoare de anecdotă fără plus
de informație, sau pentru a proteja ceilalți confrați întru adultitudine care,
profesînd întîmplător sau voit meseria de profesor, au motive temeinice să se
comporte necorespunzător.
În loc de concluzie - nedumeriri
Este total de neînțeles de ce adulții responsabili, maturi, echilibrați și cu
discernămînt din prezent, foștii copii „fără minte” din trecut înțelepțiți azi, foștii
„răi” deveniți acum buni, foștii „timizi” deveniți lideri, foștii „fricoși” acum
curajoși, foștii „fără viitor” dar realizați acum, foștii „așa nu” deveniți așada-uri de
azi se înfricoșează și se miră de aceleași date întîlnite la copiii de azi. Care sînt
motivele de îngrijorare? Care sînt așteptările lor de la oamenii cu vîrste mai mici?
De ce apare acest „noi eram altfel” înainte de a cerceta cu adevărat universul celor
mici prezenți, realitate la care tocmai ei au contribuit în deplinătatea
facultăților mintale? De unde neîncrederea că se vor adapta și de aici nevoia
impunerii unor reguli sociale cu efect negativ personal imediat?
De ce rostesc oamenii care discută acest „pe vremea noastră” de parcă vremea lor
nu mai este în prezent. Și dacă nu mai este, cui aparține? Cine dă legile? Cine i-a
deposedat de „vremea lor”? Poate copiii? Din cîte am cercetat pînă acum, nu am
descoperit nicio lege dată de copii care să fie respectată de adulți și nici
măcar nicio lege dată de copii.
Această anomalie va fi cercetată în viitor.