Din lumea celor care nu vorbesc (I)

Am 16 ani și ador cafeaua. O ador, da! Îmi place mai ales cînd mama, înainte de vreo
teză, după ce stau toată noaptea trează, deschide ușa de la camera mea și mă cheamă
la micul dejun. Nu pot să nu zîmbesc, mirosul de cafea e atăt de puternic, că mă
transport somnambulă pînă la bucătărie.
„Mmmmmmm! Mamă-mamă, cafiaaaaa!” și imit animăluțele din desenele animate
care sînt purtate de cîte vreun miros îmbătător. Mama rîde. Are un rîs tare frumos și
jucăuș. „Șșșș, o să-l trezești pe tata.”
Pe masă stă o cafea mică, lîngă un biscuițel pus pe farfurioară. M-a trezit cu o
jumătate de oră mai devreme să pălăvrăgim un pic ca să mă liniștească și să mă
„trezesc bine” cum zice ea. E important să te trezești bine, zice, și-mi face cu ochiul.
Jumate din teză depinde de asta. Nu o interesează foarte tare nota de la teză pentru
că are încredere în mine.
Îmi mai place cînd ne jucăm, din cînd în cînd, de-a prietenele. Se întîmplă cînd „rupe”
cîte o duminică din deplasările ei. Ne punem părul pe bigudiuri, ne facem unghiile ca
la salon – e foarte pricepută - și cafeaua fierbe somnoros pe aragaz. O descîntă, îi
cîntă și-mi spune că ea face cea mai bună cafeluță din lume pentru că are un
ingredient secret. Chicotește și-și duce degetul la buze. Eu știu că e o picătură din
dragostea ei pentru mine acolo. Din toată dragostea pe care nu poate să mi-o arate
cind e plecată cu lunile de lîngă mine. După-amiezele cele mai fericite din viața mea
le savurez încet, cu fiecare sorbitură din cafeluța aceea. Ca să-mi ajungă dorul și
pentru alte luni de despărțire.
Cînd mama nu e acasă, tata nu face cafea. Am făcut eu în schimb într-o dimineață și
tata a venit furios în bucătărie și a făcut o criză, să nu mai îndrăznesc, că îl enervează
la culme mirosul ăsta și să beau ceai negru dacă vreau să mă energizez. Așa cum face
el. Eu cred că i se face prea dor de ea. Că nu se dă în lături să bea din cafeaua pe care
o pregătește mama. Cînd în casă e miros de cafea, înseamnă că mama e lîngă noi.

Cînd am intrat azi dimineață în școală am vazut automatul. Se zvonea de multă vreme
că o să apară așa ceva în școală. Primele ore au trecut de parcă le-a nascut dracul pe
pamînt, încet și fără vlagă. Nu m-am gîndit decît la cafeluța pe care o să o beau în
pauza mare. Am trecut grațios pe lîngă un 3 pentru că nu eram atentă la oră.
Gata. Mă uit la femeia de pe fotografie cu cana în mînă, zîmbind ademenitor. Parcă ar
spune că a pus un ingredient secret și că pentru un leu poți savura cea mai bună cafea
din lume. Nu seamănă deloc cu mama, dar nu contează și știu că nu e cea mai
gustoasă cafea din lume. Dar după ce o să iau paharul, o să inspir ușor aroma aia si
mama o să fie cîteva secunde lîngă mine.

Gata! Leuțul e acolo, mașinăria așteaptă cuminte comanda mea. 1 – cafea scurtă, 2 –
cafea lungă, 3 – cafea cu lapte...

- Hei, ce te holbezi atîta? Ia-și ciocolata și gata!

Nici nu am simțit cînd a apărut profa lîngă mine. Îi văd privirea rece și e evident
grăbită. Nu e la clasa mea. Mă dau deoparte repede.
„Puteți să comandați dumneavoastră înaintea mea, dacă vă grăbiți și-mi dați o
bancnotă și...”
- Hai lasă astea, selectează ce vrei și du-te.
O simt că nu-i convine deloc că stă la coadă după mine.
„Aș vrea să plec, dar banuțul meu e în aparat și altul nu mai am.”
- Ce-ai înțepenit așa, dragă? Doamne, nu știu ce faceți cu mințile voastre, ca nu-s în
cap! Cum a apărut aparatul ăsta v-ați și înființat buluc pe el. Nu vă mai ajunge.
Nu înțeleg totuși de ce e așa de revoltată. Mă uit în jur văd că „buluc”-ul sînt numai
eu.
„Imediat, imediat!” Apăs repede 2. „Aș fi vrut fără zahăr...”
- Cafea?
„...dar nu mă mai complic.”
- Cafea? Tu îți iei cafea?
„Da.” Aud zgomotul făcut de păhăruțul ce a căzut cuminte în locașul lui
- Ai selectat cafea. Tu chiar vrei cafea?
Dau ușor din cap. Clanc! Bîzzzzzzzz.
- Cum să bei cafea? Automatul ăsta e aici nu ca să-și ia elevii cafea. Elevii își pot lua o
ciocolată sau un ceai, înțelegi?
„Dar mie îmi place cafeaua”. Bîzzzzzzzzzz!
- Ce vîrstă ai? Cinșpe, șaișpe, nu mai mult!
„Mama mă lasă...”
- Cum să bei cafea la vărsta asta? Da unde te trezești, în bar? Poate și o votcă să vă
dea aparatul ăsta ar fi foarte bine, nu?
„Dar nu merg prin baruri, că eu...” Bîzzzzzzzz!
- Cafeaua e pentru profesori. Elevii e normal să bea ceai sau ciocolată.
„Ați mai spus asta o dată.” Clanc! „De ce nu l-ați pus în cancelarie, dacă e doar pentru
profesori?” Clac-clac!
- Ai auzit?
- Dar e pe hol, credeam că...
- Normal că ai crezut, pentru că voi nu mai aveți reguli, nu mai știți ce e respectul și
ce vi se cuvine de fapt.
„Dar mi-e poftă...”
- Mîine-pomîine o să-i vedem pe ăia mici de-a cincea cum își iau și ei cafea. Că sînteți
din ce în ce mai aiuriți și aveți senzația că tot ce zboară se mănîncă. Ia-ți cafeaua, ce
stai?
„Ce frige!”
- O să vedem cum o să fie, nu e normal să bea copiii cafea în școală.
„Ah, ce frige!!!” Dar nu mai scot un șervețel, ca sa nu mai pierd timpul, ca să fug cît
mai repede. Merg cît se poate de atent, ferindu-mă de ceilalți. O să ajung în clasă, o să
beau și o să uit episodul ăsta penibil.
„Nu mai iau cafea cît trăiesc în școala asta!”
- E fierbinte?
Mă uit la ea, uimită de schimbarea bruscă de ton. Realmente o interesează! Probabil
pentru că e vorba de viața ei! Aș putea să-i spun că nu e fierbinte deloc, apoi să mă
ascund după colț și să aștept urletul de durere care m-ar mîngîia pe suflet. Cu puțin
noroc, ar vărsa cafea pe ea. Ar fi tare. Cel puțin fun.
- Tu n-auzi ce vorbesc?
Și o văd. Îi văd privirea rece și-mi dau seama cît de ușor i-a fost să-mi toarne toate
alea la ureche. Îmi dau seama că mai dureros e faptul că nici nu s-a obosit să mă
umilească, n-a urlat, n-a făcut scandal sau vreo criză „îndreptățită”. A vorbit cu o voce
rece, monotonă care a făcut să pară că totul e normal, că așa trebuie să fie. Că ea are
dreptate. Că ei, profesorii puncte-puncte și noi elevii alte puncte-puncte. Ca un tic-tac
ucigător al simțurilor. Se uită la mine și simt că nu exist.
Mă rog fierbinte să nu-mi fie profesoară în următorii ani. Nu știu ce predă, nici nu
bine cum o cheamă. Nu mă cunoaște, nu știu în ce clasă sînt. Sigur o să mă uite după
ce o se se îndrepte spre cancelarie. Mă îngrozesc la gîndul aș putea să mai văd
privirea asta și la ore. Mă îngrozesc că prin glasul ăsta ar ajunge la mine lecții, teme.
Că singurele dovezi ale trecerii mele prin lume ar putea fi doar niște dîre de cerneală
albastră pe hîrtie de caiet, întrerupte sau aprobate din cînd în cînd de semne roșii.
Tac și o privesc cum își așteaptă la rîndul ei, cafeaua.
- Ei?
„La automatul de răspunsuri: Numărul 2 – întrebarea E fierbinte cafeaua?”
- Da, doamna profesoară, șoptesc.
- Păi așa zi, ce-o întinzi?
CLAC-clac! M-am întors pe călcîie și-am tăiat-o de-acolo. Miroase a moarte.
Ajung în clasă, îmi pun cafeaua pe bancă și o privesc. Mai am 15 minute de pauză. O
să le petrec cu mama mea. Miros cafeaua și sorb o înghițitură. Închid ochii și mama
îmi zîmbește. Mă agăț de imaginea ei și ușor-ușor privirea rece de adineauri dispare
din sufletul meu.
Mîine o să-mi dau întîlnire cu mama la prima oră, nu mai aștept pînă la pauza mare.