Din lumea celor care nu vorbesc (II) - Am 15 ani și îmi place teatrul

- Doamnă, doamnă! Stați puțin să vă spun ceva...

Ah... mai aveam puțin și noi și ieșeam din școală! Ce i-o fi trebuit mamei să caute
cheile acum? Poate n-a auzit-o!
- Hai, te rog, grăbește-te... mă așteaptă temele, mama!
Mama rîde ușor și scotocește în continuare în geantă, de parcă n-a auzit nimic.
- Așteaptă, dacă n-am luat cheia? Bunicul a zis că stă pînă ne-ntoarcem noi?
- Ah, ce bine că v-am prins! Voiam să vorbesc ceva doar cu dumneavoastră. Am
așteptat să plece și ceilalți părinți ca să discutăm între patru ochi.
Zîmbetul ăsta duios-îngrijorat al dirigăi... nu-i a bună.
- Da, doamnă dirigintă, vă ascult.
Nu, n-o asculta, te rog! Hai să mergem!
- V-a spus fiica dumneavoastră ceva?
Of, s-a instalat pe discuție! Da, i-am spus, și a fost de acord ca de fiecare dată,
pentru că are încredere în mine.
- Îmi spune foarte multe, sîntem foarte apropiate.
Vai, cum îi zîmbește mama! Habar n-are ce urmează...
- V-a spus că vrea să meargă la trupa de teatru a liceului?
Da, eu vorbesc cu mama despre multe, sîntem, da, foarte apropiate și asta nu o
spune să vă facă pe plac sau ca să salveze nuș’ ce aparențe. I-am spus despre...
- Ah, da... Mi-a spus, da, că vrea să meargă la teatru. E după ore, nu-i așa, mami?
Mă privește ușor derutată. Ori mă bagă în discuție ca să vadă diriga că exist și
nu-i frumos cum vorbește despre mine cu mine de față, ori joacă „la derută” ca să
afle informații să nu o surprindă cine știe ce cataclism școlar, ori acum și-a dat
seama că nu a găsit un un motiv pentru care ar trebui să se îngrijoreze, ori... nu
știu. Mama e șmecheră, nu o prinzi cu una cu două, uneori chiar mă enervează.
...ah, uite, am găsit cheile!
Și le scoate din geantă, zîmbindu-mi – adică un „ne grăbim” subtil și „ești cu
mine, e oke”. Mulțumesc, mama!
- Și sunteți de acord cu asta, doamnă?
Cum o dă! De sus, de parcă mama ar fi o proastă care e de ieri pe lumea asta. De
parcă m-am înscris în clubul sataniștilor sau ceva... Și chiar dacă aș fi făcut-o,
poate n-ar fi fost de acord, dar mama s-ar fi interesat măcar de ce mi-a trăsnit
ideea prin cap! Și ce-i rău să te înscrii în orice club dacă e în timpul tău liber?
- Nu înțeleg...
Normal că nu înțelegi, mama, nu înțelegi că lumea e serioasă la liceu!
- Mă rog, dumneavoastră știți ce implică o asemenea activitate?
Știe, că i-am spus, că poate o să scap de timiditatea asta a mea care-mi dă toată
lumea peste cap. Știe, că poate o sa-mi fac prieteni că ăia din trupă par
prietenoși și drăguți. Și-s așa... uniți... Știe! Spune-i, nu înțeleg de ce stăm la
discuții, mama, hai să mergem!
- Da, doamnă, știu.
Ce frumos zîmbește mama! O simt că nu se coboară să-i dea detalii, deși, din
partea cealaltă se revarsă tone de priviri reprobatoare. Ar fi vrut să vină cu
surpriza, dar, na!, viața-i dură.
- Mi se pare că a și fost la preselecții sau ceva sau ce-au făcut copiii ăia pe acolo.
Ce-am făcut? Am jucat un joc tare. Nu mai știu cum se cheama, pif-paf sau așa
ceva. Și m-am simțit bine. Și am uitat cum trece timpul acolo, cu ei. Chiar era să
cîștig, dar cînd mi-am dat seama de asta, am greșit și am ieșit din joc dar nu s-a
luat nimeni de mine. O fată chiar mi-a șoptit că și ea, la început era varză, nu
reușea deloc să țină pasul, dar acum cîștigă de multe ori. Asta mi-a dat curaj și
m-a ajutat. Ti-am spus și ție, spune-i și tu ei, hai să mergem.
- Da, a fost.
Parcă o deranjează siguranța mamei. Brrr...
- Nu vă supărați, doamnă, dar nu cred că v-a spus tot.
Normal că n-am spus tot, nici nu-mi cere să-i raportez fiecare minut din viață.
- Ce putea să-mi spună mai mult?
Nu zîmbi, mama. N-am fost la furat sau ceva.
- Să știți că eu îmi fac datoria de diriginte și vă pun în temă și vă avertizez. Asta-i
datoria mea!
Of, mîndro!
...Eu zic să vă mai gîndiți, înainte să-i permiteți să se ducă acolo. I-am spus și ei că
vreau să am o discuție pe tema asta cu dumneavoastră, doamnă. V-a spus? Nu v-a
spus! Vedeți?
Cum știe ea ce-i dreptatea! Mi-e ciudă că nu mi s-a părut important de vreme ce
părinții-s de acord. Puteam să-i spun și nu-i ofeream momentul ăsta de triumf.
Parcă o văd mîine cum decretează „Știu că vă mințiți părinții!” Doamne, ce
aliterație aberantă!
...Eu am avertizat-o și pe ea! Am spus și celorlalți copii la dirigenție că nu-s de
acord cu chestia asta. Eu cunosc situația, pentru că sînt de mult timp în liceul ăsta
și nu sînt deloc de acord, ca diriginte, să facă parte din trupa de teatru. Vă sfătuiesc
să vă mai gîndiți înainte de a lua hotărîrea...
Și face gestul ăla din cap, aplecarea aia „nu mă bag, eu doar vă spun, faceți ce
vreți da o sa fie rău”, gen. Offf!
- Mi se pare, totuși, că este o activitate extrașcolară aprobată de liceu, nu? Mi-a
spus că și domnul profesor de istorie le-a recomandat să meargă la trupă, că fac
spectacole bune, că e bine că sînt și alți copii buni în trupă și învață unii de la alții,
se ajută...
Pare nevinovată, dar știu că s-a enervat puțin pentru că a simțit săgețile atot-
pedagogice. Cum pune ea drăguț lucrurile la punct, mama!
- Da, doamnă, nimic de zis...
Are un fel de-a spune duamnă... apăsat și important, mă irită rău la auz!
...dar domnul profesor de istorie nu-i este diriginte și poate pe dumnealui nu-l
interesează soarta elevilor după ce termină liceul. Pe mine mă interesează,
doamnă, mă interesează să fie atenți la ore, să fie liniștiți, să ia Bac-ul. Îmi place să
am o clasă-exemplu, doamnă.
Vorbește foarte pasionat, și dă mult din mîini și poate că așa e, poate ne vrea
doar binele, doar că mie îmi place teatrul și nu cred că o să mă împiedice.
- Doamnă dirigintă, mulțumesc mult pentru grijă, o să iau în considerare sfatul
dumneavoastră...
Yes, mama, te iubesc! Hai să mergem, pînă nu ne îmbolnăvim...
- Nu cred, totuși, că realizați ce implicații sînt, doamnă. Liceul ăsta e de prestigiu,
ea e proaspăt venită în clasa a 9-a, știți ce volum de muncă este? Nu mai e ca la
gimnaziu, cu jucării și profesori drăguți! Materia pentru Bac e foarte grea, nu are
timp de multe și dacă nu e luată din timp, nu știu, doamnă cum o să se descurce!
Știți cînd a ajuns acasă?
Iar face gestul ăla cu capul!
- Da, stiu, pe la 6.
„Nevinovăția” mamei a luat-o pe nepregătite. Parcă o aud: „Cum poate să fie un
părinte atît de calm?”
- Șase...
Seninătatea duamnei mama mea a hotărît-o să atace, simt asta.
...Doamnă, eu vă zic sincer, e pierdere de timp! Pier-de-re de timp, doamnă! Nu o
să se poată ține de școală, vă spun, că eu știu.
Nu știi că știu eu un băiat care e în trupă, l-am întrebat și merge foarte bine cu
școala. Hai să mergem și noi acasă, mamă!
...Plus că trupa asta, la un moment dat, exact în vremea tezelor, umblă prin țară și
fac o grămadă de absențe! O gră-ma-dă!
Nu sîntem surde!
...Pierdere de timp, vă spun! Mai ales într-a 9-a, cînd materia e așa de multă și
trebuie să se adapteze la ritmul ăsta infernal! In-fer-nal, doamnă, vă zic! Nu o să
aibă timp pentru teme, că o să fie la teatru.
Eu am venit la liceul ăsta tocmai pentru trupa de teatru. Am fost la un spectacol
de-al lor și mi-au plăcut tare. Erau așa împreună acolo. Ceva ce nu cred că o să
simt la școală sau în pauze. Ceva ce am eu nevoie. Și spectacolul era despre noi,
despre adolescenți, și se vedea că au muncit mult și că au lucrat ceva la el și că
asta i-a unit mai ceva decît un proiect la școală pe care iei o notă.
...Și mai sînt și ușor aroganți copiii ăia. I-am văzut eu, vin ca mielușeii și după un
an îți răspund de la obraz așa! Unde credeți că învață? Acolo la teatru la ei! Și mulți
dintre ei nici nu vor să se facă actori, din promoția trecută, trei au fost în trupă și
niciunul nu a dat la teatru.
A mai venit un coleg de clasă la trupă, la început, a vorbit diriga cu taică-său și
puf!, a dispărut, n-a mai venit la repetitie. A doua zi l-am întrebat, a dat din
umeri și a spus că-și vede de treabă. Eu nu vreau pur și simplu să ridic din umeri
și să las să treacă. Acum chiar mi-e frică... mama, îi zîmbești prea mult, o să
creadă că îi dai dreptate.
...Cartea, înainte de toate, după aceea distracția.
Și cine a spus că nu-i așa?!
...Și apoi, ce distracție, doamnă? Nu au deja atîtea distracții? Că pe vremea mea, nu
erau distracții și nici așa mare foială cu teatrul ăsta și uite că n-am ajuns rău!
Și nu se oprește din vorbit, frate! Spune același și același lucru, fără oprire doar
că în alte cuvinte.
...Eu sfătuiesc să aveți grijă că nu-i de joacă la liceu!
De unde mă cunoaște doamna asta? De unde știe mai multe decît tine, mama? De
ce-ți vorbește de parcă nu te pricepi la nimic? Offf, mama, nu-i mai zîmbi!
...Cum credeți că o să facă față ritmului, dacă pierde vremea acolo? Credeți că o să
mai aibă chef de teme după ce se zbenguie atîta timp?
Mie zbenguiala asta îmi face foarte bine după 6 ore de înțepenit în bancă.
Oricum m-aș fi zbenguit afară... Și facem niște joculețe care ne ajută să fim mai
atenți, mai comunicativi, ne ajută memoria... Uite, azi am ieșit la fizică la tablă și
nu m-am mai încurcat. Ieri un băiat, am uitat cum îl cheamă, cînd a văzut că mă
încurcam des la joc, mi-a zis că eu știu să joc dar mă pierd de frică și asta mă
împiedică. Mi-a zis să nu mă mai gîndesc la frică pentru că se face și mai mare,
să fiu atentă la joc și asta o să mă ajute. La tablă m-am gîndit fix la asta, am fost
atentă la ce aveam de rezolvat acolo și n-a mai contat cum se uită ceilalți la mine.
M-am descurcat! Deci ajută, nu?
- Eu cred că poate să facă față, dacă renunță la alte lucruri că, ce să spun, fata mea
e un copil normal care nu stă toată ziua cu capul în cărți, îi place să citească, da,
merge la film, la teatru.
...la teatru, wink, wink, doamna dirigintă, dumneavoastră mergeți la teatru? Nu,
nu-mi răspundeți, nu vreau să știu...
...E un copil bun care nu mi-a făcut probleme pînă acum.
Ce frumos îmi zîmbește mama! Daaaar mi se pare mie sau e nesigură dintr-o
dată?...
- Nu știu ce să spun, doamnă...
oh, iar gestul ăla cu capul...
...doar pentru că nu v-a făcut probleme, asta nu înseamnă că nu o să facă de acum
încolo, că, na!, știți cum e, copiii cresc, se schimbă, și dacă nu sîntem atenți, ne
scapă.
Și e atît de sigură pe ea, de parcă îi spune că o să mă arunc de la etaj! Dar poate
nu o să se întîmple nimic rău și familia mea nu e o închisoare din care trebuie să
scap! Și mama îi zîmbește răbdătoare și nu-i spune odată că e de partea mea, că
știe că îmi face bine să fiu acolo doar pentru că îmi place pur și simplu. Aș putea
foarte bine să stau în casă și să nu-mi pese de nimic. Nu-i mai bine să mă duc la
teatru unde chiar învăț ceva, fac ceva, spun ce-mi place sau ce mă doare, fără să-
mi fie teamă că voi fi judecată aiurea?
...Zic ei că în festivalurile alea ale lor se întîlnesc cu „personalități culturale” care le
spun ce să facă. Credeți că îi interesează? Le spun povești frumoase și apoi își vede
fiecare de viața lui.
Eu vreau să mă întîlnesc cu oamenii aceia, eu vreau să-i cunosc, eu chiar vreau
să le cunosc poveștile chiar dacă după aceea ne despărțim.
Doamnă, eu vă zic că nu cred că e bine pentru ea!
De unde știe? Îi pasă de mine? Atunci de ce intră în timpul meu liber neîntrebată?
De ce o lași, mamă? E o străină, nu o interesează ce cred eu, nu mă cunoaște
deloc... Și mama nu o mai întrerupe, doar zîmbește...
Mai ții minte cum îmi citeai înainte de culcare basme, mama? Ăla era momentul
meu preferat. Ziua eram ocupați cu o mulțime de lucruri care să ne ajute să
trăim și ziua următoare, dar seara... Cînd te așezai lîngă mine sub pătură și
deschideai cartea aceea frumos colorată și începeai să citești... Cu vocea ta eram
oriunde! Și mă speriam de monștri, de balauri, vrăjitoare și de creaturi
îngrozitoare pe care oricum nu le întîlneam în timpul zilei și aplaudam cînd erau
învinse de feți-frumoși, supereroi, sau de prieteni care erau de neînfricați și
curajoși și onești și nobili la suflet!
Preferata mea era o poveste cu o pisică albă care de fapt era o prințesă. Și Făt
Frumos ăla, am uitat cum îl chema, nu știa că pisica era chiar „aleasa”, dar,
pentru că era bun, s-a purtat bine cu toate pisicile din castel care-i dădeau indicii
sau îl ajutau să-și îndeplinească sarcina. Pentru că era un tip bun. Iar de la
pisica aia am învățat răbdarea. Te rugam să o citești din nou și din nou și cînd
ajungeai la partea în care se transformă într-o fată frumoasă săream în sus de
bucurie, îmi sărea și somnul, de-abia reușeai să mă potolești din nou la somn.
...Eu zic serios, să vă mai gîndiți, doamnă. Pentru că are potențial și e păcat să-l
piardă pe lucruri inutile.
De ce am învățat curajul din povești dacă nu pot să-l aplic în viață? La ce-mi
folosește să știu că Făt-Frumos o să învingă monstrul dacă eu nu pot să-mi
deschid gura să înfrunt balaurul ăsta care ne toacă la cap?
...Doar n-are de gînd să dea la teatru, să fie artistă! Vreți să moară de foame?
De-abia învăț cum mă cheamă și îmi cere să știu ce fac peste trei ani! De parcă
alții care termină alte facultăți nu ar putea ajunge „muritori de foame”. De ce am
ajuns aici? Am 15 ani, sînt la liceu și-mi place teatrul. Anul trecut aveam 14 ani,
eram la gimnaziu și tot îmi plăcea teatrul. Ce s-a întîmplat cu lumea într-un
singur an? Nu-i ca și cum aș da mîine la facultate. Nici măcar n-am învățat ce
înseamnă azi.
...BAC!
Păi tocmai la asta lucrez, să nu mi se taie picioarele la examenul oral sau să nu
mă înghită emoțiile la examene.
...Ce-o să învețe acolo?
Nu știu ce o să învăț... Poate vreau acolo că nu-i ca la școală. Nu că nu-mi place
școala, dar am nevoie și de altceva, ceva profund și luminos care să mă scoată
din rutina asta - școală, acasă, teme, școală, acasă, teme... Vreau să învăț
prietenia, vreau să conteze vîrsta asta pentru mine, să simt că am și eu aventuri,
provocări, să mă bat și eu cu balauri din povestea de pe scenă sau cu balaurul
meu care mă gîtuie de fiecare dată cînd mă apucă emoțiile. Pentru că acolo e
vorba de emoții și vreau să învăț să le controlez și să le folosesc mai bine. La
școală nu ne învață nimic despre emoții, te scoate la tablă, dacă nu știi, treci la
loc, 4. Și atîta, Vreau ceva mai mult decît niște cifre care să-mi hotărască viața.
Vreau aventură, dar nu într-un joc video, ci pe bune, ca-n viață.
...De ce să piardă timp pentru un lucru care nu o să-i folosească?
De ce? Pentru că uneori mă simt ca pisica albă din poveste, blestemată de o vrajă
rea să nu spună un cuvînt. Pedepsită pentru o greșeală nevinovată. Și simt că
acolo, la teatru, la repetiții sau pe scenă în spectacol, cu ajutorul prietenilor mei,
o să se întîmple ceva magic, mult așteptat, pentru care trebuie să muncesc mult,
ceva care să elibereze toate cuvintele astea din mine și o dată cu ele, lumea mă va
vedea așa cum sînt eu de fapt, un om adevărat.
- Hai, spune! Hei...
Am simțit mîngîierea ușoară a mamei pe umăr. Se uită la mine amîndouă și-mi
dau seama că nu am prins întrebarea. Ce ciudă mi-e! Mama vede că m-am
înroșit și nu, nu vreau să plîng! Îmi zîmbește și înțeleg că nu-i niciun pericol. La
dirigă nici nu ma uit, nu vreau să mă uit! Mi-e gura uscată, mi s-au încleștat
maxilarele, îmi tremură mîinile, strîng pumnii sub mînecile hanoracului să nu le
vadă nimeni și nu-nțeleg de ce nu pot scoate un sunet!
...Spune, draga mea, cum facem?
Zîmbetul mamei mă încurajează. Gata, spun tot, acum! Nu mai sînt un copil, pot
să-mi asum responsabilități! Acum! Respir adînc, mă uit la profă și-i văd
privirea care cere tot timpul socoteală, rece, tăioasă, ascunsă bine în spatele
zîmbetului binevoitor. Nu o interesează de fapt ce vreau eu, nu o interesează ce-o
să spun. O străină. Și-mi dau seama că orice argumente aș aduce, orice cuvînt aș
rosti acum, nu o să conteze deloc. Discuția asta nu are niciun sens.
- O... să mă... strădu...iesc...
Mama s-a prins și mă mîngîie ușor pe spate. Nu mai zîmbește. Mi se face frică.
Sper să nu se fi schimbat ce-am hotărît împreună acasă...
- Bine, vă mulțumesc că mi-ați spus...
- Na, dumneavoastră faceți cum vreți...
Iar chestia aia cu capul... Uf, patru ani...
- Vă mulțumesc că mi-ați spus, o să stăm mai serios de vorbă și o să hotărîm. La
revedere.
În sfîrșit, plecăm!
- La revedere, doamnă.
Plecăm. Vezi cum ești, mama? Cînd eram mică îmi spuneai că o să fii alături de
mine cînd o să mă lupt cu balaurul. Și tu ce faci? De ce nu o înfrunți? Trebuia să-i
spui verde în față că nu te-a convins!
***
În stradă, după ce am mers tăcute ceva timp, izbucnesc.
- De ce nu i-ai spus nimic, mama?
- Cui?
- Ei!
- A, ei...
Chicotește.
- Ce să-i spun?
- Adevărul! Să o convingi! Să o învingi, ca pe balaur!
Rîde. Cîteodată chiar că mă enervează mama.
- Liniștește-te, nu-i nevoie! S-a bătut de una singură. Hai să mergem acasă. Ce vrei
să-ți gătesc azi?
Uf... Mama...