Să vorbim un pic despre Cercul poeților dispăruți. E un film iubit.

E un film cu un actor
iubit în timpul vieții, adorat după dispariție. Un film care a inspirat generații de
adolescenți care, între timp, au crescut, și au devenit adulți, părinți, unii profesori.
Dincolo de calitatea sa care poate fi discutată de specialiști în termeni de specialitate, cu
studii acreditate, este un film care vorbește inimii, e o poveste frumoasă despre libertatea
copilului. Cu un sfîrșit forțat, ar spune unii, pentru a accentua latura pedagogică, dar
contra-argumentul ar fi că lumea are nevoie de așa ceva. De filme simple, de filme-lecție
cu actori magici. De filme care să povestească frumos, limpede, simplu, despre nevoia
omului de artă, despre cum se poate forma foarte ușor un Cerc al profesorilor dispăruți,
urmare a unor situații ce nu țin de pedagogie ci de orgoliu instituțional. Să vedem ce
putem învăța.

„Tradiție”. „Onoare”. „Disciplină”. „Excelență”.

Patru cuvinte importante. Idealuri spre care ar trebui să tindă orice tînăr dornic să
evolueze, să se autoperfecționeze, să capete un sens în societatea în care trăiește, să se
simtă împlinit față de el și de semenii săi.
Da, „tradiția” este importantă. Afli de unde vii ca să stii unde poți să ajungi. Trasează o
linie de bază pe axa personală. Face parte din viitorul tău, prin linia directă ce se trasează
prin punctele „trecutul strămoșilor” și „ceea ce sunt acum”. Te ajută să treci de la nivelul
„eu sunt” la „eu reprezint”, iar asta este o evoluție, nu-i așa?, înseamnă că prezența ta în
societate va face parte din viitorul altor tineri care, la rîndul lor, vor fructifica sămînța
tradiției ce s-a sădit în tine.
„Onoare”. Cîntărește mult, îți dă greutate. Înseamnă putere. Putere asupra ta însuți și
asupra celorlalti. Este ca o a doua limbă maternă. E un set de reguli care te transformă în
semizeu, cu ajutorul lor vei fi departe de tentații si vei alege să fii întotdeauna de partea
dreptă, corectă a vieții.
„Disciplină”. Îți oferă instrumente concrete pentru a-ti atinge scopul. Fără ea, cuvintele
mai amintite sunt doar niște nori pe cer. Te cizelează, îți șlefuesc caracterul. te
transformă în diamant care înseamnă
„Excelență”. Vizibilitate. Oportunitatea de a ieși din anonimat, dim masa de oameni care
populează pămîntul.
Pentru singurul tău scop în viață este de a deveni cineva, nu-i așa, tinere?
Acel cineva, tinere, este varianta mai bună a ceea ce ești acum. Trecutul și viitorul
contează.
Dar cine sunt acum? – este o întrebare care se naște în sufletul oricărui adolescent.
La asta școala nu poate să răspundă. În schimb, poate să creeze o închisoare prin
repetarea la nesfîrșit a unor cuvinte care se golesc de sens pentru că sunt spuse de
profesorii care reprezintă instituția pînă devin ei înșiși instituții. Sau niște statui
vorbitoare. Adolescenții sunt la vîrsta pasiunilor, a sîngelui care curge mai repede prin
vene, nu la etapa analizei lucide dar reci a vieții. Iar evadarea lor în filmul Cercul poeților
dispăruți este ironizarea acestor cuvinte:
„Imitație”. „Oroare”. „Decadență”. „Excremente”.

1
Putem să nu le dăm dreptate? Cu voie sau fără voie - poate din faptul că ei văd cu inima și
nu cu mintea - aceste idealuri, onorabile în fond, capătă în cele din urmă un sens (este
adevărat, nu cel dorit de profesori) pentru că nu le provoacă imaginația și deci nu le spun
nimic.
Întrebare: oare nu am trecut cu toții prin asta? Măcar și ca exercițiu de auto-determinare,
măcar și ca joacă stupidă, măcar și pentru a stabili limitele sacralității pasiunilor noastre,
tot am făcut-o, cel puțin o dată.

Evadați!
Profesorul de engleză din Cercul poeților dispăruți are un stil de predare nonconformist,
ingorînd și anulînd metodele tradiționale – evadarea din spațiul auster al clasei,
distrugerea concretă, prin ruperea paginilor de teorie din manualul despre poezie, (ce
gest ireal! (rearanjarea clasei înlocuind transmiterea de informații reci prin apropierea de
oamenii care au scris poezie.
Pentru că poeții sunt în primul rînd oameni. Ca elevii. Oameni care au trăit clipa lor, au
transmis-o mai departe cu ajutorul cuvintelor. Oameni care au creat o tradiție de
semtimente și emoții profunde și perfect recognoscibile, indiferent de epoca in care au
trăit. Nu au transmis concepte și idei, ci umanitate.

Nu scriem poezii pentru ca e drăguț, scriem poezii pentru că aparținem rasei umane, iar
rasa umană e plină de pasiune.
Se restaurează legătura dintre generații distrusă de zeci și zeci de pagini de analize literare
și de „concepții despre lume și viață” și reabilitează „tradiția” prin relevarea unui cuvînt
mult mai apropiat: moștenire. Moștenirea e un bun pe care îl deții prin virtutea
generozității înaintașilor, care te îmbogățește pur și simplu iar păstrarea și transmiterea ei
se face natural și nu te îndatorează cu nimic, dar pe care, în schimb, te simți dator să o
păstrezi și să o îmbogățești la rîndul tău.
Să ne imaginăm doar puțin cum ar înțelege tinerii poeziile lui Eminescu dacă nu li s-ar
repeta obsedant că au fost scrise de „Luceafărul poeziei românești” și dacă nu ar trebui să
învețe mecanic niște comentarii scrise de alții pentru a promova la Bacalaureat. Cîtă viață
se ratează prin accentuarea teoriei literare! O puștoaică mi-a spus că abia după ce l-a
auzit pe Ion Caramitru recitînd „Scrisoarea I” a înțeles ce este de fapt Eminescu. Că a
înțeles „Luceafărul” abia după ce a auzit înregistrarea cu George Vraca. Pentru că actorii
au transmis toată „concepția despre lume și viață” prin emoție. Prin EMOȚIE, nu prin
teorie. Pînă atunci tot ce știa despre Eminescu era „Îți trebuie la Bac”.
Atâta să nu uitați:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitați
că el a băut cu gura lui, -
că avea piele
îmbrăcată în ștofă.
Atât să nu uitați, -

2
 că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină
Atât să uitați! Numai atât, -
că El a trăit,
înaintea noastră…
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitați!
Eminescu – poem de Nichita Stănescu

Profesorul crează o relație umană între tinerii de azi, ce nu știu ce vor deveni și cei de
atunci, care nu știau de asemenea ce vor deveni. Singura diferență este că ei s-au
exprimat prin poezie, că au avut îndrăzneala de a fi ceea ce erau la momentul respectiv.
Atît si nimic mai mult. Trăiește clipa!

Cînd citiți nu trebuie să țineți cont doar de ce a gîndit autorul, trebuie să țineți cont și de ce
gîndiți voi.
Iar profesorii ar trebui să încurajeze copiii să gîndească și să pună întrebări - și aici a
apărut, iată, basmul. Omul care îndeamnă, cel care chiar face lucrurile scrise în programa
școlară. Pînă la urmă, există laboratoare de chimie, fizică, unde se probează legile
descoperite. Și se îndeamnă la cercetare.

Pentru că ești aici. Pentru că există viață și identitate. Pentru că teatrul vieții va continua
și tu poți avea replica ta.
„Inventează roata! Nu contează că s-a mai făcut înainte, important e să aibă semnătura
ta!” Clișeele nu există pentru că nu sunt cunoscute. Esențială este, la această vîrstă,
redescoperirea libertății pierdute prin criza adolescentină care, după zece ani poate părea
comică, sau absurdă, sau penibilă, dar în momentul acela este reală și nimeni nu are
medicament sau rețetă pentru administrarea ei.
„Anularea” instituției criticii de artă prin desconspirarea umanității poeților, nu mărește
distanța dintre elevi și artiști ci, dimpotrivă, aceștia devin niste prieteni dispăruți dragi,
care șoptesc la ureche adevăruri firești și perfect recognoscibile care îi ajută pe copii să se
găsească pe ei înșiși.

Tot timpul trebuie să privim lucrurile din unghiuri diferite. Chiar dacă pare ridicol și greșit,
trebuie să încercați.
Cu alte cuvinte, mersul se învață căzînd. Profesorul pune în practică tot ceea ce spune
pentru că nu judecă nici o opinie, nici măcar atunci cînd „opinia” este emisă de
„obraznicul” clasei, specializat în a pune profesorii în dificultate. Profesorul evită astfel să
hrănească un conflict care nu ar aduce nici un beneficiu clase sau discuției în sine. Acesta
mi se pare un pas important: a-ți interzice, ca profesor, valorifici sau sau să anulezi o
remarcă a unui elev în funcție de simpatia/antipatia personală. „Onoarea” seacă este
înlocuită astfel de respect – mult mai cald, mai elegant, mai normal de fapt. Acesta dă
valoare elevului ca om, dar și profesorului care renunță la poziția sa convenabil-

3
inabordabilă de statuie. Este nevoie de curaj, pentru că lecția despre curaj pe care o
predai va fi aplicată (și așa și trebuie) în primul rînd pe tine, ca prim subiect.
Combinația aceasta de profesor și om mi se pare ideală și practic greu de realizat. Și cine
spune de fapt, că unul îl exclude pe celălalt?

Ideea de educație înseamnă a-i învăța pe elevi să gîndească singuri.

Nu e chiar ce vedem în realitate. Dar ar putea să le hrănească nevoia de a pune pasiune în
ceva, pasiune care, dacă nu e consumată, se întoarce împotriva sufletului însuși.
Libertatea este cel mai drag dar al omului. Și exercitarea ei ar trebui educată. Exercițiul
libertății prin experimentare, prin cunoașterea limitelor este esențială în formarea
personalității. Educația auto-impusă este mai importantă decît „disciplina” mutilatoare și
denotă auto-cunoaștere, se realizează după ce și în timpul descoperirii de sine și a
redescoperirii lumii prin ochii unei vîrste noi care ne ia, intotdeauna, pe nepregătite.

Există un timp al îndrăznelii și un timp al prudenței.

Se ajunge astfel la înțelepciune care este empatică, vie, în detrimentul „excelenței”
egoiste. Elevii nu sunt niște decorații pe blazonul unei școli, ci oameni plini de pasiune.
Datoria profesorului este să întrețină vie curiozitatea naturală și dorința copiilor de a
descoperi și a înțelege lumea cu propriile simțuri. Altfel, sufletul elevului devine o monedă
de schimb, iar școala se transformă într-o afacere onorabilă și neapărat profitabilă. Iar
acesta e drumul perfect deschis spre tragedii.
„Copiii au nevoie de oameni, de relații, de evenimente. Au nevoie să simtă că se întîmplă
ceva special în viața lor.” (Ilinca Anamaria Prisăcariu)

Moștenire. Respect. Educație. Înțelepciune. Sunt cei patru pași pe care ar trebui să-i
parcurgă copilul cu ajutorul profesorului într-o dezvoltare armonioasă.
Cunosc profesori care nu au „predat” o materie ci au împărtășit unor parteneri de discuție
mai tineri propria lor pasiune pentru un anumit domeniu. Aceasta este legătura reală
dintre elev și profesorul său.