Motto: Modestia este, pentru cei mai mulți, un mijloc de a culege laude

suplimentare.

S-a creat o preconcepție potrivit căreia artiştii îşi deplâng singurătatea, deşi o
preferă! În aceeaşi notă, pare că intimitatea unei nopți departe de lume justifică
ieftinătatea existenței artistului. Ei bine, ar adăuga cineva, poate că paradoxul nu se
vede în artă, ci în existența difuză a unui artist al zilelor noastre. Şi totuşi, s-ar
întreba: ce altceva propune un artist, dacă nu acelaşi spectacol al banalității lumeşti,
dar într-o notă comodă şi mincinoasă? Acestui observator exigent nu vom dori să-i
amăgim convingerea nici cu poezie, nici cu simfonie şi nici cu orice i-ar displăcea.
Dimpotrivă, i-am încuraja energia interioară spre a divulga inconsecvența teribilei
realități în ghemul căreia a surprins esența lucrurilor care îi constituie preceptele.
Departe de a se erija în esteți modelatori ai vieții noastre cu bunele şi relele ei,
artiştii au, mai întâi, meritul de a nu tăcea; adică, de a nu amuți peste timpul care le-a
fost împotrivă. Că vocile lor se fac auzite în diverse feluri şi vremuri care nu țin de
vreo consecință imediată, asta nu poate intra neapărat în responsabilitatea cuiva.
Este drept că nici autorii picturilor rupestre nu au țintit mai departe de perimetrul lor
conştient şi strict necesar.
Arta fiind o formă alternativă de exprimare a sinelui, ea însăşi o voce dintr-un
cor, se face indispensabilă atunci când oarecare trepte ale devenirii umane sunt abia
perceptibile sau, în cel mai fericit caz câteodată, prea fragile pentru a îndrăzni să le
păşim. Ineditul şi inexactul îi stau la pândă atât cu cele mai rele intenții, cât şi cu cele
mai surprinzător de constructive. A nu simți ubicuitatea artei în propria viață este
identic cu a nu înțelege ce ar mai fi de scris când nici nu te-ai apucat de citit.
Firește, paradoxul rezidă în tocmai verva cu care semidoctul face apologia
inutilității artei, aplomb ascendent ce se sprijină, cel mai adesea, pe fraze prinse din
zbor sub imboldul unei guri cinice. Acestui semidoct i se potrivește de minune
ecuația: memorie bună + capacitate de sinteză slabă = spirit mediocru. Incapabil să
construiască ceva, orice, nu va înțelege întreprinderile altor oameni, cu atât mai puțin
necesitatea literaturii. Iar aici se distinge bâlbâiala în idei nepersonale, tragi-comice.
Uneori, ca scriitori, facem doar umbră condeielor din mâinile noastre. Cel mai
adesea, însă, ne măgulim cu umbra lor asupra noastră. Vedeți voi? Umbre contra
umbre într-un exercițiu inegal de tensiune. Lumina e captivă clișeelor cu
imparțialitatea lor promiscuă. Umbra, însă, prin natura ei, conjură esența sinelui, a
gândului, a gestului original fără de care lumina ar rămâne o particularitate a altei
umbre, un soi de ideal diluat în secolul luminii. Regăsirea propriilor umbre ar putea
redefini mai mult din noi decât încearcă, oarecum cu eșec, să o facă luminile
secolului nostru.
Așadar, se vede neputința semidoctului de a înțelege că balbismul cognitiv
este consecința mai multor tipuri de constrângere, aplicate sistematic de către
oameni lipsiți de un minim referențial critic. În urmă cu mulți ani, un asemenea ins mi-
a cerut două mostre de literatură proprie și eu, sperând că gestul meu îi va tempera
cumva cinismul, i-am livrat următoarele:

1.Ne inspiram cu şiretenie unul celuilalt parfumurile ca într-un furt nevinovat,

ne sorbeam din priviri furişe, dar deveneam serioşi la fiecare întâlnire a ochilor şi,
totuşi, parcă ar fi fost doar o chestiune de timp până să ne fi dăruit în totalitate.
Nimeni nu poate uita sentimentul că ceva îi sfâşie pieptul atunci când iubita vine şi
pleacă, acea coardă interioară vibrând la fel de zguduitor în ambele clipe. Nimeni,
dacă a trăit apăsarea viscerală în fiecare fibră a ființei, nu poate nega faptul că atunci
a iubit. Ai senzația că orice secundă în absența ei va fi ultima ta respirație, că
prăpăstii adânci te atrag irezistibil şi că vei cădea în fiecare, pe rând şi simultan, doar
ca totul să dispară ca şi cum nici nu au existat atunci când apare Ea. Dacă atunci te-
ar întreba ce este în sufletul tău, ai vorbi de zboruri printre văpăi stelare, o stare de
plutire peste lume, nicidecum nu ți-ai aminti de hăuri întunecate. Şi iar vă despărțiți
jurându-vă să visați unul despre celălalt, reproşându-vă puținul timp de intimitate şi
înotând prin agonia nopții spre malul zilei de mâine, când veți vorbi de levitație şi o
veți experimenta în virtutea unui sărut, a unor şoapte contopite la intersecția privirilor
voastre. Nu-i aşa că dragostea ne sfâşie prea frumos pentru a refuza supliciile cărora
ne supunem datorită ei? Nu-i aşa că undele ancestrale care ne întregesc într-o ființă
unică sunt mai pline de vitalitate decât orice surogat stimulativ? Ei bine, cred că asta
înseamnă să iubeşti şi să fii iubit.

și

2.În baza principiului „Flămândul își cântă îndestularea și bogatul își plânge
sărăcia”.
Iată cam ce fel se constituia sistemul de învățământ până nu demult și ce
impresii lăsa el asupra beneficiarilor lui. Să presupunem că rândurile următoare sunt
extrase din jurnalul unui elev de școală primară, interesați fiind strict de impresia lui
în urma unei experiențe dacă nu specială, cel puțin de o intensitate aparte:
Am plecat din bibliotecă dezamăgit de tot ce am lăsat și de tot ce nu am
primit. Nu avea niciun rost să mă amăgesc la gândul de a urmări în ce loc vor fi
abandonate acele cărți, căci toate se transportau într-un loc anume spre a deveni
coli de ziare sau, pur și simplu, hârtia igienică de proastă calitate, scorțoasă și dură,
care îți lua un strat de piele la fiecare utilizare și care se găsea prin toate
magazinele. Cu mâinile goale, mă îndreptam înapoi spre clasă, lăsând frustrarea să
mi se exprime prin pașii apăsați ce răsunau prelung și deranjant în pustietatea
holului. Deodată se deschise încet o ușă, din spatele căreia ieși madam Sofischi, o
hoașcă isterică mereu înarmată cu o baghetă din fibră de sticlă, căreia îi spunea
Majestatea Sa Stiloul Roșu. Când pedepsea vreun elev cu acel instrument, madam
obișnuia să spună că Majestatea Sa își scrie legile conduitei morale direct în palmele
neofitului. Îmi trase una pe spinare, de am zis că îmi sar toate măruntaiele prin
cămașă, apoi, înfigându-și unghiile în urechile mele, se lansă într-un tir neliniștit de
chestiuni retorice:
—Ce cauți de umbli haimana și nu ești la clasă?! Ce cauți, golanule?! Ai?
Spune odată, măgar infect! Spune! Spuuu-ne!!!
Dar scorpia relua întruna același asalt filosofico-existențialist de factură
satirică intrinsecă și inseparabilă, zgâlțâindu-mi cu furie capul între ghiarele delicate,
fără ca eu să pot scoate o vorbă înaintea măreției covârșitoare a întrebărilor ei. Și
mă ținu așa, mut de uimire înaintea strălucitoarei manifestații regale, de îmi făcu
impresia că retorica obsesiv-compulsivă susținută de ample gesticulări grațioase nu
va înceta în vecii vecilor. Apoi, luându-mă iar la dezmierdat cu bagheta magică, doar
pentru a mă răcori și detensiona în urma acelui exercițiu de observații
transuniversale, porunci să îi arăt la ce clasă învăț, articulându-mi câte un nou
concept prin surprindere, ca la măgari, nu ca să măresc pasul, ci ca să nu uit fericita
destinație a scurtei și intensei noastre întrevederi filosofice.
Să nu tragem concluzii pripite! Știm bine că, în asemenea chestiuni, suntem
prădați de subiectivism, iar optica distorsionată riscă să denatureze chintesența
axiologică a celor supuse observațiilor noastre. Pe atunci, da, era mult soare, însă
mai presus de nori. În liniște, să medităm, să medităm...

O mare pierdere de timp! Autosuficiența este o redută inexpugnabilă în

spatele căreia mustesc maşinațiuni egoiste, frustrări compensate de amăgiri, dincolo
de care fermentează arbitrul sfertodoct şi autocrat. Supa asta prolifică, numită în mod
pretențios erudiție, dă afară noxe contagioase ce duc în derizoriu calitatea de om.
Dar orice specie are rasele ei, cum sunt hienele printre canide, drept pentru care,
asemenea lupilor, poți să fii neutru şi să cugeți la natura lucrurilor. Cum totul este
schimbător în univers, ai dreptul de a-ți da palme după ceafă ca să te dumireşti şi
abia apoi să iei decizii.
Teribili mai sunt oamenii care, crezând în franchețea propriilor inepții, îşi
neglijează nesimțirea. Vexându-se la corecțiile care li se fac, o țin una şi bună că aşa
au văzut de multe ori şi aşa vor proceda, fără să ia în calcul faptul că au văzut de
multe ori aceeaşi greşeală. Cu mândria caracteristică semidocților absoluți, aceştia
țin cu dinții de propriile emisii cu pretenție moralizatoare, fără a avea, de altfel,
proprietatea termenilor. Blazați până la dezechilibru, îşi latră asceza cu convingerea
unui profet captiv într-o lume de tâmpiți. Trebuie că dramele personale i-au
imbecilizat până la ataraxie, de vreme ce nu trec şi nu permit nimic dincolo de pragul
ochelarilor de cal. Sincer, nu deplâng soarta acestor nefericiți, căci toți, în
inconştiența lor, îşi merită focul care îi consumă din interior. Aceşti strigători din
pustiuri au un singur leac: paradisul pe care îl invocă cu larghețea celor hipnotizați de
propria iluzie.
A fi un om deschis nu înseamnă doar a spune verde în față ceea ce crezi, ci şi
a accepta adevărurile care ți se spun. Omul deschis respectă diferențele de opinii şi
nu caută să le forțeze a coincide, ci face din ele un consens personal. Căci pretenția
arogantă cu care îți manifeşti competența de sine este doar un semn al narcisismului
primejdios atât pentru tine, cât şi pentru cei din jur. Mai apoi, încăpățânarea cu care
vrei să arăți cine eşti fără să-ți consideri propriile carențe este un semn al orgoliului
despotic şi al tendințelor distructive din subconştient. Omul deschis ştie când să se
aplece asupra sinelui şi să identifice tipurile de raporturi legate cu lumea de la care
are atâtea aşteptări.
Când te apleci asupra oamenilor pentru a vedea în ce măsură resimt ei
influența acțiunilor tale, mai întâi asigură-te că nu o faci doar din dorința de a deține
controlul absolut asupra lor, ci că poți îndruma şi construi. Altfel, trădezi egoism
infantil şi, fără să-ți pese de imaginea ta compromisă, îți bați joc cel mai tare de tine
şi îi obligi pe ceilalți să te uite mai repede decât crezi tu că le-ar trece răul pe care l-ai
făcut. Rămas doar tu cu aplombul tău cel agresiv şi virulent, nu-ți rămâne decât să
emani asupră-ți atracții irezistibile şi nimeni să nu te accepte niciodată. Ai putea fi, cel
mult, tolerat, sfidat sau ignorat, dar niciodată apreciat la valoarea injustă pe care ți-o
arogi atât de ieftin. Fireşte, lumea este plină de loaze linguşitoare care îți vor măguli
vanitatea şi, astfel, îți vor ucide, puțin câte puțin, spiritul. Dacă alegi să te înconjori
numai de țoape şi otrepe, asta spune despre tine mai mult decât crezi şi nu face
decât să îți condamne sufletul la cea mai întunecată nefericire. Regretele de apoi nu
vor fi doar tardive, ci de-a dreptul ilare, odioase, abominabile.